Normalizarea

• În acest capitol vom învăţa despre:

• Anomaliile care apar când avem redundanţă în
informaţii
• Cum putem defini reguli de legătură între
informaţii cu ajutorul dependenţelor funcţionale
• Cum putem crea baze de date corecte aducând
la forma normală 1, 2, 3 şi Boice-Codd şi cum se
păstrează proprietăţile de descompunere unitară
şi de dependenţe.
 Redundanţa informaţiilor şi
anomalii la actualizare.
• La proiectarea unei baze de date, un obiectiv
foarte important, care trebuie urmărit când se
gândeşte un model de date, este realizarea unei
reprezentari corecte a datelor, a relaţiilor dintre
date şi a restricţiilor impuse asupra datelor.
Pentru realizarea acestui obiectiv se utilizează
tehnica normalizării, care are ca scop principal
identificarea celor mai adecvate de relaţii care
să modeleze realitatea dorită.
• Procesul de normalizare a fost introdus de E. F.
Codd (1972). Iniţial s-au propus trei forme
normale, notate 1NF, 2NF, respectiv 3NF. Mai
târziu, prin enunţarea unei definiţii mai tari a
formei normale trei, s-a obţinut forma Boyce-
Codd, după numele celor care au introdus
această formă normală: R. Boyce şi E. F. Codd
(1974). Toate aceste forme normale se bazează
pe dependenţele funcţionale stabilite între
atributele unei relaţii.
• Formele normale cele mai folosite sunt:
forma normală 3 şi forma normală Boyce-
Codd. Există şi forme normale mai tari -
forma normală 4 (4NF) şi forma normală 5
(5NF) - dar acestea se folosesc foarte rar.
• Pentru a ilustra procesul de normalizare,
vom utiliza exemple din aplicaţia Asociatie
de locatari.
• Partea cea mai importantă la proiectarea
bazei de date este gruparea atributelor în
relaţii cu scopul de a minimiza redundanţa
informaţiilor şi spaţiul ocupat de relaţii
(tabele sau fişiere) pe suportul magnetic.
• Fie relaţia Furnizori_Cheltuieli exemplificată mai jos.
Cod_furn Den_furn Cod_fiscal Cod_chelt Den_chelt
data Valoare
F100 Romgaz R1234567 C15 Încalzire
30.06.99 2,150,000
F100 Romgaz R1234567 C16 Apa calda
30.06.99 500,000
F110 Renel R7654321 C10 Iluminat
30.06.99 3,000,000
F110 Renel R7654321 C11 Lift
30.06.99 200,000
• Ce anomalii observaţi aici?
• O descompunere a relaţiilor care ne fac
probleme este binevenită şi duce la
rezolvarea problemelor. Este bine însă să
tratăm descompunerile de relaţii cu
prudenţă deoarece o descompunere
neglijentă ne poate crea probleme la fel de
mari cu acelea de care tocmai ne-am
ocupat. Este posibil să pierdem informaţii
dacă nu suntem atenţi la modul în care
se realizează descompunerea.
• În general se poate urmări ca în fiecare relaţie
să se reprezinte informaţii despre o singură
mulţime-entitate. Criteriul este mai mult de ordin
intuitiv şi el nu ne este de mare ajutor în cazul
reprezentării mulţimilor-relaţie. În acest caz, într-
o relaţie se întâlnesc date despre mai multe
mulţimi-entitate. Este necesar să se stabilească
o modalitate riguroasă de a decide care sunt
informaţiile care trebuie să alcatuiască o astfel
de relaţie.
• Orice relaţie se construieşte pe baza unei
scheme de relaţie. Fie R o schemă
oarecare de relaţie. Un set de scheme de
relaţie reprezintă o descompunere a lui R
şi se noteaza {R1, R2, …, Rn} dacă
• Aceasta înseamnă ca orice atribut din
schema de relaţie iniţială R se regăseşte
în cel puţin o schemă de relaţie din
descompunere. Dacă ne raportăm la
relaţiile care se bazează pe schemele de
mai sus, fie r relaţia construita pe schema
R sie fie relaţiile r1, r2, …, rn construite pe
schemele de relaţie ce formeaza
descompunerea. În termenii algebrei
relaţionale se poate considera egalitatea;
• Descompunerile cu pierderi de informaţii
se pot clasifica în Descompuneri cu
pierderi la jonctiune şi Descompuneri
cu pierderea dependenţelor. Pentru a
clarifica lucrurile în această directie este
necesară mai întâi definirea noţiunii de
dependenţă funcţională.
 Dependenţe funcţionale
• Unul din cele mai importante concepte
asociate cu normalizarea este conceptul
de dependenţă funcţională. Dependenţa
funcţională descrie un anumit tip de
legătură care se stabileşte între atributele
aceleiaşi relaţii.
• Fie o schema de relaţie R şi fie
submulţimile de atribute A şi B din R.
• Se verifica

Spunem ca B depinde funcţional de A şi scriem

AB dacă pentru orice relaţie legală r,
construită pe schema de relaţie R, se verifică
urmatoarea situaţie:
pentru orice pereche de tuple t1 şi t2 din r, pentru
care A[t1]=A[t2], are loc întotdeauna şi
B[t1]=B[t2].
• Aceasta înseamnă că atunci când un tuplu
t1 are (pe submulţimea de atribute A)
aceeaşi valoare cu alt tuplu t2, obligatoriu
cele două tuple vor avea aceeaşi valoare
şi pe submulţimea de atribute B. Valorile
din B sunt în mod unic determinate de
valorile din A.
• Numim determinant al unei dependente
funcţionale, atributul, sau mulţimea
atributelor din partea stângă a săgeţii.
O parte dintre dependenţele funcţionale
pentru relaţia Furnizori_Cheltuieli sunt:
Cod_furn  Den_furn
Cod_furn  Cod_fiscal
Cod_chelt Den_chelt
Cod_chelt, Cod_furn, Data  Valoare
• Numele furnizorului este determinat în
mod unic de codul furnizorului. La coduri
egale, numele sunt identice.
• Valoarea însă nu poate fi determinată în
mod unic decat de combinaţia cod
cheltuială, cod furnizor şi data.
• Noţiunea de dependentă funcţională
generalizează noţiunea de cheie. Se poate da
următoarea definiţie a supercheii cu ajutorul
dependenţelor funcţionale:
• Spunem ca submulţimea de atribute K din
schema de relaţie R este o supercheie dacă
KR, adică pentru orice pereche de tuple t1 şi
t2 din r, pentru care t1[K]=t2[K], are loc
întotdeauna şi t1[R]=t2[R].
• Dependentele funcţionale ne permit să
exprimam restricţii asupra relaţiilor pe care
nu le putem exprima cu ajutorul cheilor.
Dependenţa funcţională este o proprietate
legată de semantica atributelor în relaţii.
Dependenţele funcţionale pot fi stabilite de
cine cunoaşte exact legăturile între valorile
atributelor, deci de către cineva care
cunoaşte foarte bine aplicaţia şi
semnificaţia informaţiilor din relaţii.
• Nu se pot da reţete pentru stabilirea
dependenţelor funcţionale, dar se pot da metode
de a determina toate dependenţele funcţionale
dintr-o relaţie dacă se cunosc cateva
dependenţe de la care poate porni algoritmul.
• O metodă de a determina mulţimea tuturor
dependenţelor funcţionale dintr-o relaţie se
bazează pe aşa-numitele Axiome ale lui
Armstrong.
 Regulile (Axiomele) lui
Armstrong:
• regula reflexivităţii – dacă X este un
subset de atribute al lui Y atunci YX;
• regula creşterii – dacă X, Y şi W sunt
subseturi de atribute din R şi dacă XY
atunc WXWY;
• regula tranzitivităţii – dacă X, Y şi Z
sunt subseturi de atribute din R şi dacă
XY şi YZ atunci are loc şi XZ.
• Cele trei reguli sunt suficiente şi formează
un set complet pentru a se putea
determina toate dependenţele funcţionale
dacă se porneste de la un set de bază
iniţial. Totuşi se mai utilizează în mod
obişnuit şi reguli suplimentare (care pot fi
deduse din primele trei) deoarece
uşurează calculele.
• regula reuniunii – dacă X, Y şi Z sunt
subseturi de atribute din R şi dacă XY şi
XZ atunci şi XYZ;
• regula descompunerii – dacă dacă X, Y şi Z
sunt subseturi de atribute din R şi dacă
XYZ atunci au loc şi XY şi XZ;
• regula pseudotranzitivităţii - dacă X, Y, W şi Z
sunt subseturi de atribute din R şi dacă XY
şi WYZ atunci şi WXZ
 EXEMPLU
• Fie schema de relaţie R={A, B, C, G, H, I} şi fie
setul de dependente initial notat cu F şi format
din dependentele: AB, AC, CGH, CGI,
BH.
• Pornind de la acest set initial se mai pot calcula
şi urmatoarele dependente:
AH, utilizand regula tranzitivităţii aplicata la
dependentele AB şi BH;
CGHI, utilizand regula reuniunii pentru
dependentele CGH şi CGI;si asa mai
departe…
• Dacă se notează cu F setul iniţial de
dependenţe funcţionale, cu F+ se va nota
închiderea lui F (deci toate dependenţele
funcţionale care se pot defini pentru relaţia
în cauză).
 Descompuneri fara pierderi la
jonctiune
• Fie o descompunere oarecare {R1, R2, …,
Rn} a relaţiei R, aşa cum am definit-o
formal la începutul acestui capitol. Pentru
o descompunere oarecare se verifică
întotdeuna relaţia:
• unde prin X s-a notat produsul cartezian,
operatie din algebra relaţionala. Altfel
spus, orice tuplu din relaţia r duce, prin
descompunere, la cate un tuplu ti în
fiecare relaţie ri. Când se realizeaza
produsul cartezian cu toate relaţiile ri, se
obtin în general mai multe tuple decat au
fost în relaţia initiala r, deoarece produsul
cartezian are ca rezultat toate combinatiile
posibile între elementele participante.
• Fie C un set de restricţii asupra bazei de
date. O descompunere {R1, R2, …, Rn} a
unei scheme de relaţie R este o
descompunere fara pierderi la jonctiune
pentru R, dacă pentru toate relaţiile r
definite pe schema R (care sunt legale sub
restricţiile C) se verifică:
• Vom prezenta în continuare o condiţie
suficientă pentru ca o descompunere să fie fără
pierderi la joncţiune.
• Fie R o schemă de relaţie şi fie descompunerea
lui R reprezentată de {R1, R2}. Această
descompunere este fără pierderi la joncţiune
dacă cel puţin una dintre următoarele
dependenţe funcţionale se găsesc în F+:
 Descompuneri cu pastrarea
dependentelor
• Păstrarea dependenţelor duce la păstrarea
consistenţei informaţiilor din baza de date. Se
pot impune restricţii care permit sistemului să
verifice la orice actualizare a informaţiilor că nu
se va crea o relaţie ilegală.
• Fie F setul iniţial de dependente funcţionale,
definit pe o schemă de relaţie R şi fie {R1, R2,
…, Rn} o descompunere a lui R. Notăm cu Fi
restricţia la Ri a mulţimii de dependenţe
funcţionale F. (Se cere ca dependenţele
funcţionale din Fi să includă doar atribute care
se regasesc în relaţia Ri).
• Vom obţine un set de mulţimi de dependenţe
funcţionale F1, F2, …, Fn. Fie

• reuniunea seturilor de dependente funtionale. În

general F'F, dar s-ar putea ca să se verifice
relaţia F'+=F+. Dacă se întamplă aşa, atunci
spunem că descompunerea este o
descompunere cu păstrarea dependenţeor
funcţionale.
 Forme normale
• Normalizarea este un proces de organizare a
datelor în relaţiile unei baze de date. Acest
proces presupune respectarea unor reguli prin
care baza de date se poate normaliza până la
un anumit grad, adică se aduce la o anumită
forma normală.
• Normalizarea se execută trecând prin toate
formele normale, până la forma normală cerută.
La proiectarea unei baze de date este
recomandabil să se ajungă cel puţin pană la
forma normală trei. Aceasta asigură evitarea
anomaliilor descrise la începutul acestui capitol.
• Numim Formă Nenormalizată (UNF)
orice tabelă care conţine una sau mai
multe grupuri repetitive pe atribute.
• Forma Normală Unu (1NF): Spunem ca o relaţie se găseşte în
Forma normală unu dacă orice atribut este atomic, adică nu există
cereri pentru submulţimi ale unui atribut nici atribute repetitive.
• Pentru a transforma tabela din Figura 5.2 în forma normală unu,
identificăm şi ştergem grupurile repetitive din tabelă. Eliminarea
acestor grupuri repetitive se poate realiza în două moduri:
• Conform primei modalităţi, eliminăm grupurile repetitive, prin crearea
altor înregistrări, în care să fie introduse valorile din aceste grupuri,
împreună cu celelalte valori ale atributelor din înregistrarea la care
se lucrează. Tabele astefel rezultată va fi în formă normală unu.
• În a doua modalitate, fiecere valoare a grupurilor repetitive le
copiem într-o nouă relaţie împreună cu cheia primară din tabela
iniţială. Putem avea mai multe grupuri repetitive. În acest caz creăm
mai multe relaţii noi.
• Observăm că pentru furnizorul "Romgaz"
avem două tipuri de cheltuieli. La fel şi
pentru furnizorul "Renel".
• Pentru a transforma această tabelă în
1NF, trebuie să avem o singură valoare la
fiecare intersecţie linie coloană.
• Observăm că pentru furnizorul "Romgaz" avem
două tipuri de cheltuieli. La fel şi pentru
furnizorul "Renel".
• Pentru a transforma această tabelă în 1NF,
trebuie să avem o singură valoare la fiecare
intersecţie linie coloană.
• Dacă vom normaliza dupa prima metoda, vom
scrie repetiţiile pe diferite rânduri iar coloanele
care nu conţin repetiţii, vor fii copiate
corespunzator pe fiecare rând
• În tabela normalizatã, cheia va fi (Cod_furn,
Cod_chelt, Data).
• Normalizând tabela iniţială după a doua
modalitate, vom crea o a doua tabelă cu
informaţiile care nu se repetă, împreună cu
cheia primară din tabela iniţială. Deci cele două
tabele vor fi următoarele:
• Furnizori (Cod_furn, Den_furn, Cod_fiscal)
• Cheltuieli (Cod_furn, Cod_chelt, Data,
Den_chelt, Valoare)
• Cele două tabele astfel create sunt în 1NF:
• Furnizori
• Cod_furn Den_furn Cod_fiscal
• F100 Romgaz R1234567
• F110 Renel R7654321
 Forma Normală Doi (2NF)
• Forma normală doi se obţine utilizând conceptul
de dependenţă funcţională totală.
• Dependenţa funcţională totală. Dacă A este
un subset de două sau mai multe atribute şi B
este atribut (sau subset de atribute) al aceleiaşi
relaţii, spunem ca B este total dependent
funcţional de grupul de atribute A, dacă B este
dependent funcţional de A, dar nu este
dependent funcţional de nici un subset de
atribute din A.
• De exemplu să luăm următoarea dependenţă
funcţională:
• Cod_chelt, Cod_furn, Data  Valoare
• Dependenţa funcţională este totală pentru că
Valoare nu depinde funcţional de nici un subset
de atribute al grupului Cod_chelt, Cod_furn,
Data.
• Forma normală doi trebuie verificată doar la
relaţiile care au cheie compusă pe poziţie de
cheie primară. Relaţia la care cheia primară se
compune dintr-un singur atribut, este în 2NF
dacă este în 1NF.
• Forma Normală Doi (2NF). O relaţie este în
forma normală doi, dacă este în forma normală
unu şi fiecare atribut care nu aparţine cheii
primare, este total dependent funcţional de
cheia primară.
• Vom demonstra aducerea la forma normală doi,
folosind relaţia Furnizori_Cheltuieli. Putem trece
la forma normală doi prin ştergerea atributelor
care nu depind total de cheia primară şi trecerea
lor într-o altă tabelă împreună cu determinantul
lor. După efectuarea acestor transformări, vom
obtine următoarele relaţii:
• Relaţia Cheltuieli:
Cod_furn. Cod_chelt Data Valoare
F100 C15 30.06.99 1500000
F100 C16 30.06.99 500000
F110 C10 30.06.99 3000000
F110 C11 30.06.99 200000
• Relaţia Furnizori:
Cod_furn Den_furn Cod_fiscal
F100 Romgaz R1234567
F110 Renel R7654321
• Relaţia Tip_cheltuiala:
Cod_Chelt Den_chelt
C15 Încalzire
C16 Apa calda
C10 Iluminat
C11 Lift
• Relaţiile rezultate au următoarele scheme
de relaţie:
• Furnizori = (Cod_furn., Den_furn,
Cod_fiscal)
• Tip cheltuială = (Cod_Chelt.,
Den_chelt)
• Cheltuieli = (Cod_furn, Cod_chelt,
Data, Valoare)
 Forma Normală Trei (3NF)
• Forma normală doi chiar dacă nu conţine
atâta redundanţă ca forma normală unu,
totuşi există cazuri în care pot apărea
anomalii la actualizare. Aceste anomalii
apar din cauza redundanţei generate de
dependenţa tranzitivă.
• Dependenţă tranzitivă. Dacă atributele A,
B, C sunt în relaţiile AB şi BC, atunci
spunem că atributul C este dependent
tranzitiv de atributul A, via B.
• Spunem ca o relaţie este în formă normală
trei dacă este deja în forma normală doi
şi nici un atribut care nu aparţine cheii
primare nu este tranzitiv dependent de
cheia primară.
• În cazul existenţei dependenţei tranzitive,
ştergem coloanele care sunt tranzitiv
dependente de cheia primară şi creăm o
relaţie nouă cu aceste coloane, împreună
cu determinantul lor, adică cheia primară.
 Forma Normală Boyce-Codd
(BCNF)
• Baza de date trebuie proiectată astfel încât să
nu conţină dependenţe parţiale sau tranzitive,
pentru că altfel ne putem confrunta cu anomaliile
descrise la începutul capitolului.
• Forma normală Boyce-Codd se obţine utilizând
cheile candidat din relaţie. O relaţie cu o singură
cheie candidat în formă normală trei este şi în
formă normală Boyce-Codd.
• Spunem ca o relaţie este în forma normală
Boyce-Codd dacă şi numai dacă orice
determinant din relaţie este cheie
candidat.
• Cod_furn  Den_furn, şi Cod_furn 
Cod_fiscal
• Cod_chelt  Den_chelt
• Cod_furn, Cod_chelt, Data  Valoare
• Toţi cei trei determinanţi sunt şi chei
candidat în relaţiile lor. Deci relaţiile din
exemplul de mai sus sunt în formă
normală Boyce-Codd.
• Relaţiile în formă normală trei sunt în general şi
în formă normală Boyce-Codd. În cazul în care
relaţia nu este în formă normală Boyce-Codd,
trecerea la BCNF se realizează prin ştergerea
din relaţia iniţială a atributelor care sunt asociate
unui determinant care nu este cheie candidat şi
crearea unei noi relaţii cu aceste atribute şi
determinantul lor.
• Există situaţii când este foarte greu de
descompus relaţiile, ca să ajungem la BCNF. În
aceste situaţii este indicată rămânerea la forma
normală trei.