BIOFIZICA

CURS 1
I.1. Introducere in biofizică
Biofizica → fenomenele fizice implicate în funcţionarea sistemelor biologice, fiind o ştiinţă
care utilizează tehnici şi concepte fizico-chimice pentru cercetarea fenomenelor lumii vii.
Luând drept criteriu de clasificare nivelul de organizare a materiei vii, ramurile principale
ale biofizicii sunt urmatoarele:
a. Biofizica electronică (cuantică)
b. Biofizica moleculară
c. Biofizica celulară
d. Biofizica sistemelor complexe
a) Biofizica moleculară studiază proprietățile moleculelor, substanțelor care alcătuiesc
materia vie și fenomenele la care iau parte acestea;
b) Biofizica celulară studiază aspectele mecanice(biomecanica), aspectele electrice
(bioelectricitatea) și aspectele termice(termodinamica). Se ocupă de comportarea din punct de
vedere fizic a celulelor individuale: limfocite, eritrocite, neuroni și fibre musculare;
c) Biofizica sistemelor complexe: fenomenele fizicii ce intervin în recepția auditivă,
vizuală, în funcția neuronilor și în contracția musculară.
Procesele biologice sunt produse cu ajutorul unor procese chimice și fizice ale vieții, pe
care le studiază atât biochimia cât și biofizica.
Biofizica este de mare utilitate, atât pentru studiile fiziologice, ea analizând la nivel
molecular și submolecular, procesele fiziologice și este necesară pentru întelegerea proceselor
biofizice și biochimice.
d) Biofizica medicală studiază aplicațiile fizicii în diagnosticare.
Materia vie se prezinta sub forma unor unor organisme sau indivizi. Biosfera nu are
un caracter continuu, ci unul discontinuu, fiind alcatuită din indivizi distincți, din unități
distincte, capabile de viața autonomă; pot fi descompuse mintal sau artificial în subsisteme cum
sunt: aparate anatomice, țesuturi, organe, celule, particule celulare, macromolecule, molecule și
atomi. Sunt unități din ce în ce mai elementare și care corespund totodată diferitelor nivele de
organizare a materiei vii.
Sistemul fundamental este celula, dar nu numai din considerente embriologice și
morfologice, ci și din considerente biofizice și biochimice. Fiecare nivel de organizare
structurală are și legile sale proprii după care se comportă, ceea ce înseamnă că biofizica
studiază diferitele nivele ale materiei vii. Sistemele vii sunt într-o continuă evoluție și deosebim
o evoluție ontogenetică( proces de dezvoltare a ființei vii de la embrion la stadiul de adult) și o
evoluție filogenetică( evoluția formelor organice, a unor specii de animale sau plante din
momentul apariției vieții pe pământ).
Prin sistem întelegem un ansamblu structurat de corpuri care interacționează
reciproc și este delimitat în spațiu, denumit mediu extern, în care se petrec toate procesele.
Prin sistem biologic, întelegem un ansamblu de structuri moleculare, atomice, ioni și
supramolecule structurate și adaptate în vederea realizării unor funcții. În sistemul biologic se
produc procese care, din punct de vedere al naturii lor, sunt procese fizice și chimice
 Pentru cercetarea proceselor biologice → structura şi însuşirile fizico-chimice ale
materiei vii
  La baza multor procese biologice stau fenomenele fizice, însă ele sunt strâns legate
de cele chimice şi sunt aproape inseparabile.

Biofizica foloseşte aproape toate domeniile clasice şi moderne ale fizicii:

 Biomecanica → diferitele tipuri de locomoţie animală până la motilitatea celulară
 Bioelectricitatea → ansamblul fenomenelor electrice din lumea vie, la nivel celular,
tisular şi de organ
 Biotermodinamica şi bioenergetica → generarea, stocarea, conversia energiei la
nivel celular şi problemele energetice ale sistemelor biologice la nivel supraindividual
 Biocibernetica → mecanismele reglării şi transmiterii de informaţii în sistemele
biologice
 Radiobiologia → fenomenele ce au loc la interacţiunea radiaţiei cu materia vie
Fenomenele fizice stau la baza funcţionării mecanismelor biologice

I.2 Mărimi fizice, unităţi de măsură, sisteme de mărimi şi unităţi

Mărimea fizică → o proprietate măsurabilă a unui corp
Mărimile fizice:
 Fundamentale → se definesc fără ajutorul altora
[lungimea (l), masa (m), timpul (t), temperatura (T), intensitatea curentului electric (i),
intensitatea luminoasă (I), cantitatea de substanţă (ν)]
 Derivate → se obţin prin relaţii matematice din combinarea celor fundamentale
[ex. forţa, lucrul mecanic (combinaţia masei, lungimii şi timpului]
o Pentru măsurarea unei mărimi → se alege o mărime de acelaşi fel cu ea, care se
consideră etalon şi, de aceea, se numeşte unitate de măsură.
o A măsura o mărime înseamnă a o compara cu unitatea de măsură aleasă (cu
etalonul) şi a vedea de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.
Unităţile de măsură:
 unităţi fundamentale
 unităţi derivate
1960 la cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi s-au adoptat pe plan
internaţional unităţile fundamentale pentru mărimile fundamentale.
 metrul (pentru lungime)
 kilogramul (pentru masă)
 secunda (pentru timp)
 kelvinul (pentru temperatură)
 amperul (pentru intensitatea curentului electric)
 candela (pentru intensitatea luminoasă)
 molul (pentru cantitatea de substanţă)

Unităţile derivate sunt cele corespunzătoare mărimilor derivate

Exemplu: [F]SI = [m]SI·[a]SI = kg·m/s2
Grupul de unităţi fundamentale stabilite şi toate unităţile derivate din unităţile fundamentale
constituie un sistem de unităţi de măsură.
Sistem Internaţional de unităţi de măsură (SI) → ansamblu coerent de unităţi fundamentale
şi derivate.
  şapte mărimi, respectiv şapte unităţi fundamentale: metrul, kilogramul,
secunda, kelvinul, candela, amperul, nr. de moli.
Sistemul tolerat de unităţi este sistemul C.G.S. (centimetru, gram, secundă) a cărui folosire
se face în funcţie de necesităţi.

Mărimi fizice scalare şi vectoriale

 Mărimile fizice scalare → se caracterizează prin:
 valoare numerică
 unitate de măsură,
de exemplu: temperatura, lungimea, masa etc.
 Mărimile fizice vectoriale → se caracterizează prin:
 valoare numerică
 unitate de măsură
 punct de aplicaţie
 orientare (direcţie şi sens)
→
de exemplu: forţa (se notează printr-o săgeata deasupra simbolului, F )
Operaţii cu vectori

 Un vector se reprezintă în felul următor:

 originea (punctul de aplicaţie) trebuie să coincidă cu obiectul de studiat,
 direcţia şi sensul sunt indicate de direcţia şi sensul săgeţii


A

→ →
Componentele vectorului A Componentele vectorului A
pe trei axe ortogonale pe două axe ortogonale
 → → →
o Versorii axelor de coordonate i , j şi k (sunt vectori care au modulul egal
→ → → →
cu unitatea, adică | i | = 1, | j | = 1 şi | k | = 1) şi atunci vectorul A se poate scrie sub
forma:
→ → → →
A = i ·Ax + j ·Ay + k ·Az,
→
unde Ax, Ay şi Az reprezintă proiecţiile vectorului A pe axele Ox, Oy şi Oz

Compunerea a doi vectori :

 găsirea unui vector care să aibă acelaşi efect ca şi vectorii pe care îi compunem (din punct
de vedere fizic)
→ → → →
 găsirea unui vector C care să fie echivalent cu cei doi, adică C = A + B (din
punct de vedere geometric)

Adunarea se poate realiza prin

 regula paralelogramului
 regula poligonului.

Compunerea a doi vectori prin regula Compunerea a doi vectori prin regula
paralelogramului poligonului

Când se adună mai mulţi vectori, poligonul se formează translatând fiecare vector cu
originea în vârful precedentului şi rezultanta se obţine unind originea primului cu vârful ultimului
vector, închizând astfel un poligon.
OBS.
Dacă vectorii care se compun formează un poligon închis, rezultanta lor este nulă.
→ → → →
Diferenţa a doi vectori A şi B înseamnă să adunăm la vectorul A opusul lui B ,
→
adică pe – B

Scăderea vectorilor

Produsul a doi vectori poate fi:

  Scalar (mărime scalară egală cu produsul modulelor vectorilor şi al cosinusul unghiului
dintre ei)

 vectorial (un vector orientat perpendicular pe planul format de cei doi vectori, în sensul
rotirii burghiului drept care se roteşte astfel încât aduce primul vector al produsului peste cel de-al
doilea, pe drumul cel mai scurt)
→ → →
Produsul vectorial se scrie: C = A x B

Modulul produsului vectorial este:

C = A · B · sinα