Cei sapte corbi 

O poveste de Frații Grimm

Un om avea sapte copii, toti baieti, dar nicio fata, desi si-ar fi dorit foarte mult
una. Pana la urma, intr-o zi, sotia ii dadu vesti bune si peste cateva luni nascu
o fetita. Fericirea parintilor fu mare, dar fata era foarte mica si slaba, asa ca
parintii hotarara sa o boteze imediat, de frica sa nu moara. Tatal il trimise pe
unul dintre baieti la fantana, sa aduca apa pentru botez. Ceilalti au vrut sa-l
insoteasca si intrecandu-se le cazu ulciorul pe fundul fantanii. Nestiind ce sa
faca, se temeau sa se mai intoarca acasa. Vazand ca intarzie, tatal se
impacienta si spuse: "Sigur impielitatii astia se joaca si au uitat de apa!" Din
ce in ce mai ingrijorat ca ii va muri fiica fara botez, tipa intr-un acces de furie:
"Sper sa va intoarceti corbi!" De abia rostira buzele sale aceste cuvinte, ca se
si auzi un falfait in aer si, ridicandu-si ochii, vazu sapte corbi negri ca noaptea
care zburau pe cer.

Parintii nu mai putura repara efectele blestemului si ramasera indurerati de

pierderea celor sapte fii. Ii mai consola compania fiicei lor, care, trecand peste
pericolul primelor sale zile, devenea din ce in ce mai frumoasa. Multi ani nu a
stiut nimic despre existenta celor sapte frati, pentru ca parintii aveau grija sa
nu ii pomeneasca in discutiile lor. Pana intr-o zi, cand auzi vorbind niste vecini
care spuneau ca e foarte frumoasa, dar si vinovata de tragedia fratilor ei.
Foarte trista, fata isi intreba parintii daca avusese vreodata frati si ce se
intamplase cu ei. Parintii nu mai putura pastra secretul, dar o asigurara ca si
ei fusesera foarte mahniti de atunci si ca le-ar placea sa-si revada fii. Oricum,
fata se simti vinovata si crezu ca era datoria ei sa-i caute. Nu mai avu odihna,
nici liniste, pana cand intr-o zi, fara sa spuna nimanui, pleca in lume sa-si
caute fratii, dispusa sa-i elibereze. Lua cu ea doar un inel al parintilor, ca
amintire, o bucata de paine ca sa-si potoleasca foamea, o cana pe care sa se
aseze daca ar fi obosita.

Si ajunse la Soare. Soarele era teribil si arzator si manca fetite mici. Fugi si
ajunse la Luna, care era rece, cruda si rautacioasa. Cand o vazu pe fata,
spuse: "Miroase a carne de om!" Pleca de acolo in mare viteza si merse la
stele, care, dragastoase, stateau pe cate un scaunel si o primira cu bucurie.
Luceafarul de dimineata se ridica si spuse, in timp ce ii dadea o gheruta de
pui: "Cu asta vei putea deshide muntele de cristal."

Ajungand la muntele de cristal, gasi poarta inchisa si cauta gheruta de pui,

dar, cand desfacu batista, constata ca era goala: pierduse cadoul de la stea!
Ce sa faca acum? Vroia sa-si salveze fratii, dar nu avea cheia ce descuia
muntele de cristal. Atunci ii veni o idee: introduse degetul mic in incuietoare si
poarta se deschise. La intrare, un pitic o intreba: "Fata mea, ce cauti aici?" -
"Imi caut fratiorii, care sunt sapte corbi, raspunse ea." Piticul adauga: "Domnii
corbi nu sunt acasa, dar daca doresti sa astepti pana se intorc, intra." Piticul
aseza atunci mancarea pentru cei sapte corbi in sapte farfurii foarte mici si
bautura in alte sapte pahare la fel de mici. Si din fiecare farfurie sora gusta
cate putin si sorbi din fiecare pahar, iar in ultimul lasa sa cada inelul pe care il
luase din casa parinteasca.

Deodata se simti in aer un falfait si piticul explica: "Acum sosesc domnii." Si

asa se intampla; corbii intrara infometati si insetati, cautand farfuriile si
paharele. Si exclamara unul dupa altul: "Cine a mancat din farfuria mea? Cine
a baut din paharul meu? A fost un om!" Cand cel de-al saptelea se uita pe
fundul paharului, vazu inelul. Il recunoscu imediat si spuse: "Sa speram ca
este al surorii noastre care a venit sa ne caute, altfel am fi foarte dezamagiti!"
Cand fata, care ascultase totul din spatele usii, auzi aceasta dorinta, intra in
sala si, intr-o clipa, toti se transformara in oameni. Si dupa ce se imbratisara
cu sora lor, se intoarsera fericiti acasa.