1 Lect. univ. dr.

Manuela Tabaras

Dreptul asigurarilor

Curs pentru învăţământ la distanţă

BUCUREŞTI
I. OBIECTIVELE CURSULUI

I.1. Sub raport didactic

Cursul de dreptul asigurarilor dedicat studentilor anului este o disciplină de specialitate,
fundamentală in procesul de aprofundare a dreptului, care se cladeste pe bazele dreptului
civil, comecial, international privat, procesual civil, discipline studiate in anii anteriori.

În organizarea și apariția vieții lor, în procesul producerii și distribuirii bunurilor, precum

și în alte activități cum ar fi serviciile, oamenii s-au aflat încă de la început într-o luptă cu
forțe imprevizibile și distructive care pot împiedica desfășurarea normală a proceselor
economice, comerciale, financiare etc., provocând pagube în fața cărora omul este
neputincios.

Cu ajutorul asigurărilor s-a urmărit tocmai solidarizarea în vederea susținerii în comun a

efectelor distructive, păgubitoare ale acestor evenimente imprevizibile pentru prevenirea și
suportarea daunelor în speranța diminuării sau ameliorării rapide, cu maximă celeritate, a
consecințelor negative.

Pornind de la paleta relativ restrânsă a asigurărilor regimului socialist, asigurările s-au

dezvoltat începând cu 1990 în spaţiul autohton în conformitate cu nevoile și exigenţele
sociale şi cu deplina intensitate a integrării în structurile comunitare și internaţionale. Pe
cale de consecinţă, asemeni oricărui alt stat membru al Uniunii Europene, România nu a
făcut rabat de la necesitatea adaptării la nevoile practicii sociale a acestui domeniu atât de
important pentru întreaga societate. Astăzi, urmând acest curs firesc al evoluţiei,
asigurările şi-au extins aplicabilitatea asupra a noi valori ce reclamă protecție împotriva
riscurilor ce tind a le pune în pericol existenţa.

Această multiplicare a specificului asigurărilor trebuie să se realizeze într-o

interdependenţă absolută cu celelalte ramuri de drept, astfel încât facilitarea accesului la
încheierea unei asigurări să devină o prioritate pentru consolidarea societăţii democratice
autohtone.

Procesul legislativ a devenit astfel o cale principală de accedere la acest deziderat firesc,
care își poate afirma reușita numai printr-o reglementare judicioasă a drepturilor
asiguratului din perspectiva obligațiilor asigurătorului și a răspunderii acestuia în
contractul de asigurare.

În acest context, delimitând obiectul cercetării, arătăm că demersul științific încearcă să

răspundă unor întrebări fundamentale cu privire la importanta sociala a contractului de
asigurare perspectivă ce ne va permite să studiem cadrul legal, principiile care călăuzesc
disciplina contractuală, dar și să reflectăm cu privire la natura juridică a contractului de
asigurare dintr-o întreită abordare a contractului de asigurare (din perspectiva economico-
financiară, din perspectiva scopului urmărit și al rolului părților la încheierea contractului
 de asigurare) cu consecințe asupra izvorului normativ al raportului de asigurare și implicit
a modului de abordare al obligațiilor și mai cu seamă a răspunderii asigurătorului,
delimitând astfel contractul de asigurare de contracte apropiate pe tărâm juridic și filtrând
elementele tehnice esențiale ale contractului pentru a descoperi condițiile de existență ale
acestora și impactul imperfecțiunii lor asupra obligațiilor și răspunderii asiguratorului în
contractul de asigurare. Nu în ultimul rând obligația asigurătorului și răspunderea acestuia
fiind subsecvente respectării anumitor condiții de fond și de formă „sine qua non” pentru
valabilitatea contractului de asigurare, vom arăta consecințele nerespectării acestora,
cercetând totodată efectul clauzelor abuzive în contractul de asigurare cu sancțiunile
relative inserării lor față de asigurător.

Analiza efectelor contractului de asigurare va permite cunoaşterea drepturilor și

obligațiilor ambelor părți contractuale, ce vor fi analizate și din perspectiva impreviziunii
contractuale, aparentă excepție de la forța obligatorie a contractului, în contextul sensibil al
elementului alea

Nu mai puţin adevărat, această analiză ne va facilita trecerea la capitolul următor de

aprofundare a obligațiilor asigurătorului, prin identificarea și cercetarea obligațiilor
juridice esențiale ale asigurătorului în parteneriatul contractual cu asiguratul, dar și a
capitolului referitor la răspunderea asiguratului în contractul de asigurare, capitol ce va
permite analizarea fundamentelor răspunderii asigurătorului și identificarea principiilor
aceste răspunderi, cercetare ce va fundamenta studiul naturii juridice şi a formelor
răspunderii asigurătorului cu conchidere asupra limitelor răspunderii juridice a
asigurătorului.
Cercetarea va lua sfârșit prin identificarea modalităților de încetare a contractului de
asigurare, și pornind de la situațiile juridic ocrotite și aplicabile poliței de asigurare, vom
analiza impactul acestor motive de încetare contractuală asupra obligațiilor și răspunderii
contractuale a partilor.
΅
Obiectivele temei de cercetare ce face obiectul prezentului studiu trebuie privită din mai
multe unghiuri. Astfel:
- impactul socio-economic al temei este relevant pentru că, chiar și în acest climat de
recesiune financiară, context socio-economic caracterizat, din ce în ce mai mult, prin
incertitudine, echilibrul şi stabilitatea apar drept deziderate fireşti ale unei societăţi aflate
într-o continuă transformare, iar, materia asigurărilor devine o veritabilă "ancoră" aşezată
în calea turbulenţelor determinate de acţiunile specific umane sau de cele proprii
hazardului, așa încât se poate observa un interes generalizat pentru domeniul asigurărilor –
atât din partea legiuitorului, cât şi din aceea a asiguraţilor –, în vederea consolidării unor
nevoi fireşti de implementare a unei soluţii alternative faţă de protecţia statală.
- Aprofundarea acestei discipline reprezinta un deziderat esențial tocmai pentru încurajarea
membrilor societăţii în a-şi asuma responsabilitatea propriul destin social şi în a îmbrăţişa
asigurarea ca modalitate de redefinire existenţială a dispersiei riscului.
- caracterul de noutate al unor dispoziții legislative recente consolidează importanța temei
de cercetare științifică: Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor
împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren sau inundaţiilor, Norma Comisiei de
 Supraveghere a Asigurărilor din 19.11.2009 privind asigurarea obligatorie de răspundere
civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, ce introduce sistemul bonus-
malus, Noul Cod Civil care preia într-o manieră modificată dispoziții ale Legii nr.
136/1995 și nu numai, sunt acte normative recente care reglementând situații particulare
ale asigurărilor.
- totodată, conturarea naturii și regimului juridic aplicabil contractului de asigurare, are o
importanță esențială asupra studiului obligațiilor asigurătorului și configurării regimului
răspunderii contractuale a acestuia și va permite efectuarea de propuneri de lege ferenda
privitoare la modificarea normelor substanţiale din materie.
- nu în ultimul rând, studiul are impact asupra subiectelor contractului de asigurare,
întrucât va analiza într-o manieră concretă principalele elemente ce alcătuiesc esenţa
răspunderii profesionistului, justificând interesul pentru aprofundarea mecanismelor
juridice specifice de funcționare a raportului de asigurare.
Trebuie menționată însă în această analiză stadiului cunoașterii domeniului de cercetare,
definit printr un numar restrans de studii, printre care în ordine alfabetică, între lucrările
relevante acestei categorii menționăm:
Deak Francisc-Drept civil. Teoria contractelor speciale, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1963
Deak Francisc-Contracte civile şi asigurări, Editura Actami, Bucureşti, 1995
Deak Francisc-Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2001
Nemeş Vasile-Dreptul asigurărilor, Editura Hamangiu, 2009
Popescu D., Macovei I.-Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iaşi, 1982
Motica Radu şi Moţiu Florin-Contracte civile, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998
Motica Radu şi Moţiu Florin -Contracte speciale civile. Teorie şi practică juridică,
Editura Lumina Lex, București, 2004
Sferdian Irina-Dreptul asigurărilor, Editura CH Beck, 2007
La acestea adaugandu-se studii ca
Tăbăraş Manuela, Constantin Mădălina-„Noua asigurare RCA şi sistemul bonus-malus.
Implicaţii teoretice şi practice ale noilor norme de asigurare RCA”, în Curierul Judiciar
nr.1/2010, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2010
Tăbăraş M.-„ Fundamentele răspunderii asigurătorului”- Analele Universităţii Titu
Maiorescu, 2005, Ed. Titu Maiorescu 2007
Tăbăraş M.- „Contractul de asigurare, contract de adeziune sau negociat?” Curierul
Judiciar nr. 11/2006, Ed. CH Beck
Tăbăraş M.- „Principiile răspunderii juridice a asigurătorului” – în Revista română de
drept al afacerilor nr. 5/2006, Ed. Wolthers Kluwer
Tăbăraş M.-„Acoperirea riscului de insolvabilitate generală” – în Curierul Judiciar nr.
11/2006, Ed. CH Beck
În sprijinul studiului, ca notă asupra jurisprudenței din domeniu, relevantă de altfel pentru
stadiul cunoașterii temei propuse amintim și lucrarea de jurisprudență comentată:
Tăbăraş M., Constantin M.-„Asigurări“ –Ed. CH Beck, 2009
΅
Așadar, în condițiile unei literaturi de specialitate restranse comparativ cu alte domenii sau
sisteme juridice internationale prezentul demers își propune ca obiectiv urmărit prin
cercetarea științifică să contureze ansamblul general al contractul de asigurare și să
aprofundeze efectele concrete aduse raportului de asigurare de conduita contractuală a
asigurătorului şi a răspunderii juridice care îi revine acestuia, în calitatea sa specială de
profesionist în contractul de asigurare.
Pentru atingerea scopului propus cercetarea va fi structurată pe eșafodul oferit de
contractul de asigurare, analiza detaliată a acestuia permiţând cercetarea minuțioasă a
elementelor tehnice ale contractului de asigurare.
Din perspectivă metodologică, cercetarea științifică va fi structurată în sase capitole,
etalate așa încât cercetarea să răspundă în mod optim obiectivelor studiului enunțate în
precedent.
Orice suport, curs, metodologie sau ordonare tematica nu poate înlocui studiul individual,
pregătirea temeinică, sistematică şi programată.

Studiul lămureşte noţiunile, conceptele, instituţiile juridice şi mecanismele dreptului

asigurarilor; ea este menită să incite interesul pentru studiul individual, un început
organizat care să-l ajute pe student să-şi dezvolte o gândire independentă.
Studiul foloseste un vocabular tehnic si precis, clar, riguros în scopul de a obişnui
studentul cu disciplina “studiului individual”, a dezvoltării spiritului de cunoaştere, de
însuşire a unui bagaj de cunoştinţe ştiinţifice solide care să-l facă să înţeleagă că dreptul
asigurarilor impune precizie, restrictivitate şi rigurozitate în interpretarea şi aplicarea
normelor,regulilor şi principiilor sale, că deşi situaţiile, faptele concrete sunt diferite,
interesele părţilor sunt divergente ele trebuie, prin tact redactional al contractului de
asigurare anticipate in dezideratul prevenirii oricarui litigiu.
Studiul este întregit cu definiţii, precizări, exemplificări, spete, un set de teme şi
indicatii jurisprudentiale pentru a ajuta studentul nu numai pe plan informative, dar şi
formativ-educativ.

Sub raport aplicativ

În cadrul studiului sunt deosebite de frecvente trimiterile la jurisprudenta actuala a
instantelor nationale care se dezbat, făcând astfel o aplicare practică a cunoştinţelor
teoretice prezentate.
Prin urmare, activităţile desfăşurate sunt destinate a duce la sedimentarea cunoştinţelor, dar
şi la învăţarea studentului să lucreze cu termenii şi conceptele dreptului asigurarilor,
precum şi să facă eforturi sistematice pe linia găsirii unor soluţii juridice în cazul unor
probleme nu numai dificile, dar şi complexe.

II. EXIGENŢE ŞI CRITERII DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Studiul dreptului asigurarilor se încheie cu susţinerea unui examen. Examenul este

scris şi se bazează pe doua intrebari de sinteza care presupun un răspuns mai amplu, de
substanţă ori/şi descriptive, care să exprime mai evident şi nuanţat pregătirea studentului si
două spete a caror solutie exprima insusirea dezbaterilor teoretice şi aplicative regasite in
problematica studiata. Acestea sunt notate de cadrul didactic cu note de la 10 la 5.
Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem existent în
învăţământul universitar.

III. STRUCTURA CURSULUI. SINOPTIC TEMATIC

Repartizarea activităţilor desfăşurate se realizează în funcţie de împărţirea anului

universitar pe semestre, şi anume:
Anul IV:
- Semestrul I: 14 săptămâni de şcoală

Relaţii cu alte cursuri

Dreptul asigurarilor este în strânsă relaţie cu unele discipline din anul I, II, III si IV cum
sunt: Teoria generală a dreptului, Dreptul constitutional, Dreptul civila, Dreptul comercial,
Dreptul procesual civil .
Organizarea concretă a activităţilor tutoriale (cuprinzând dezbateri, referate urmate
de discuţii, prelucrare de speţe) o realizează tutorele şi este prezentată în calendarul
disciplinei.

IV. GRILĂ DE EVALUARE

Examen
Testul de examen conţine:
- 2 întrebări notate cu 2,50 puncte fiecare;
- 2 spete notate cu maximum 2 puncte fiecare;
- maximum cumulat: nota 10 (zece)
Activităţi desfăşurate pe parcursul semestrului:
- Activităţi tutoriale: analize pe practica juridica:
- 2 referate/lucrări de control susţinute în grupe de studenţi şi notate cu note între 5-10
conduc la obţinerea unui punctaj ce poate reprezenta 30% din nota finală a studentului.
TEMA I
Consideratii generale privind asigurarile. Istoricul asigurarilor pe plan mondial,
comunitar si national

1.Evoluţia istorică a asigurărilor mondiale, a contractului de asigurare

2.Evolutia istorică a a asigurărilor în România şi a legislatiei romanesti privitoare la
asigurări şi contractul de asigurare
2.1.Studiul asupra antichităţii, evului mediu, perioadei moderne şi contemporane până la
revoluţia din decembrie 1989
2.1. Perioada modernă
2.2. Monolulul economiei centralizate
2.3. Asigurările în România după revoluţia decembristă din 1989
3. Piata europeana a asigurarilor
3.1.Liberalizarea pietei asigurarilor
3.1.1. libertatea de circulatie a persoanelor - libertatea de stabilire
3.1.2. libertatea de prestare a serviciilor
3.1.3. libera circulatia a capitalurilor
3.2. Principalele directivele europene cu impact fundamental asupra raportului de asigurare
si transpunerea lor în legislaţia naţională
3.3. Principale institutii publice europene si organisme private cu competente in domeniu
asigurarilor
4. Cadrul legal actual privind asigurarile în România
5. Întrebări, exerciţii
6. Bibliografie

OBIECTIVE:
-Identificarea genezei şi evoluţiei istorice a asigurărilor;
-Cunoaşterea legislatiei specifice;
-Înţelegerea ansamblului raportului de asigurare cu element de extraneitate

1.Evoluţia istorică a asigurărilor mondiale, a contractului de asigurare

Considerăm că este oportună cunoaşterea istoriei asigurărilor pentru a înţelege
procesele care au impulsionat naşterea, dezvoltarea şi evoluţia asigurărilor, pasul uriaș pe
care societatea l-a făcut în procesul de securizare a vieții sale economico-sociale, pentru a
ne explica mai facil instituțiile actuale din domeniul asigurărilor și pentru a putea înainta
propuneri, sugestii de îmbunătăţire a cadrului juridic prezent relativ la asigurări.

Nevoia de suportare colectivă a pagubelor, de acoperire împotriva riscurilor îndeosebi ce

afectau patrimoniile se pierde în geneza omenirii, experienţa dovedind că pierderile sunt
mai uşor de suportat atunci când sunt împărţite între mai multe persoane.
Din Egipt datează o arhaică dovadă a suportului colectiv, în ipoteza unui prejudiciu
individual, reprezentată printr-un document scris, din jurul anilor 4.500 î.Hr. din care
rezultă că tăietorii în piatră constituiau un fond mutual de întrajutorare prin contribuțiile
tuturor membrilor “comunităţii profesionale”, fond ce era destinat acoperirii pagubelor
provocate de riscurile convenite a fi acoperite.1
Protejarea împotriva riscurilor reprezenta o practică însuşită şi de comercianţii chinezi,
care, pentru a-şi asigura o dispersie a riscurilor, distribuiau marfa pe mai multe corăbii în
ideea protejării cât mai eficiente a transportului şi diminuării riscurilor determinate de
acesta.
Odată cu dezvoltarea comerţul maritim civilizaţiile din bazinul Mării Mediterane, din Asia
şi Orientul Mijlociu au iniţiat anumite tehnici de asigurare empirice ce au evoluat în timp
în noi instrumente de înlăturare a riscurilor graţie dezvoltării domeniilor noi de activitate şi
creşterii volumului activităţii comerciale. În Babilon, Fenicia proprietarii corăbiilor formau
de asemenea asociaţii în scopul suportării în comun a pagubelor (pierdere vas, încărcătură,
jaf etc.). Pericle, în secolul V î. Hr. a organizat corporaţii2 în cadrul cărora membrii se
întrajutorau în caz de deces, boală sau incendii. Într-o scrisoare a lui Cicero din anul 50 î.
Hr., acesta îi cere unui terţ să garanteze o sumă de bani care trebuia transportată la Roma,
conţinutul scrisorii sugerând o formă primară de contract de asigurare. 100 de ani mai
târziu, împăratul Claudius şi-a asumat riscul pieirii mărfii importate din cauza furtunilor,
fiind, pentru prima dată în istorie, identificat şi precizat riscul asigurat.3
Din epoca romană se cunoaşte instituţia foenus nauticum sau împrumutul maritim în baza
căreia proprietarul încărcăturii primea o sumă de bani cu titlu de împrumut de la cărăuş, iar
dacă corabia ajungea la destinaţie, suma primită era returnată transportatorului, această
procedură constituind o modalitate de garantare a executării transportului şi de asigurare
împotriva riscului de pierire a mărfii sau a vasului.4
În Europa Evului Mediu, asociaţiile meșteșugărești (a lucrătorilor, a vânătorilor, etc.) se
organizau în corporaţii care erau constituite pe baza solidarităţii între membrii. Aceştia erau
despăgubiţi în caz de incendiu, de accident de muncă, de boala etc. Astfel, Gildele,
corporaţii specifice epocii, cunoscute mai cu seamă în vestul Europei, acordau, urmare
cotizaţiilor stânse de la membrii săi, despăgubiri pentru pierderile suferite de aceştia în
caz de incendiu, naufragiu sau furt.
Asigurările au început să ia formă scrisă, contractuală, fiind redactate adeseori de
specialişti, curtieri, apoi notari, iar acestea cuprindeau evenimentele generatoare de pagube
asigurate (calamităţile naturale, incendiul, riscurile mării, pirateria etc.). La 10 iulie 1397,
într-un act de asigurare se stipula că sunt acoperite de asigurare « riscurile pe care
asigurătorii le suportă de la Dumnezeu ori de la oameni, de mare, incendiu, aruncare în
mare, de oprire din partea seniorilor comunelor ori altor persoane, de represalii şi de
orice alt caz, întâmplare sau sinistru, care în orice chip ar fi, ar putea să se întâmple ori s-
au întâmplat şi oricare ar fi cazurile şi în orice condiţii s-ar întâmpla, cu excepţia acelora
care privesc lestul şi vama».5
Potrivit unor izvoare prima « instituţie » creată în domeniul asigurărilor datează din 1310
fiind creată la Bruges (centru comercial important al evului mediu, mai cu seamă datorită
1
Irina Sferdian- “Dreptul asigurărilor”, Ed. CH Beck, 2007, p. 1.
2
- „Manuel internaţional de l´Assurance”, Ed. Economică,
Paris, 1998, p. 4-5.
3
Ecole nationale d Assurances - op. cit., p. 5, Violeta Ciurel- “Asigurări şi Reasigurări: Abordări teoretice şi practici
internaţionale”, Ed. All Beck, 2000, p. 5-6.
4
D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 10.
5
D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 11-12.
comerţului cu lână) sub denumirea Camera de asigurări din Bruges cu rolul principal de a
asigura împotriva riscurilor maritime pe comercianţi.6
Schimbările economice, dezvoltarea comerţului au sporit riscurile, determinând apariţia
unor noi instrumente de înlăturare a acestora. Astfel, la Leipzig-Germania, în 1832, a fost
înfiinţată prima societate germană de asigurări pentru vite. Asigurările contra
incendiilor s-au extins pe categorii de bunuri imobile. În Scoţia, în secolul al XVII a fost
introdusă asigurarea de grindină, iar în secolul XVIII apar asigurările de accidente, luând
naştere în Marea Britanie prima societate de asigurări de viaţă denumită «Societate
amicală pentru asigurări veşnice». La apariţia asigurărilor de viaţă a contribuit şi evoluţia
studiului matematicii, fiind relevant studiul «geometriei riscului» a lui Blaise Pascal7 din
1654, pentru ca în 1693 astronomul englez Edmond Hallez să creeze primul grafic al
mortalităţii.8 În acelaşi secol în Franţa îşi fac debutul asigurările de răspundere civilă
create pentru acoperirea pagubelor create de proprietarii de cai şi trăsuri, iar mai apoi
privitor la răspundere proprietarilor de fabrici faţă de prepuşi.
O dată cu secolul al XX-lea, asigurările au cunoscut o dezvoltare crescendă, amplificată şi
de progresul economic, de dezolarea rapidă a societăţii, de creşterile demografice şi exodul
rural, de creşterea nivelului de trai şi a speranţei de viaţă, de frecvenţa raporturilor
comerciale, economice, de industrializare, dar şi de conştientizarea avantajelor evidente ale
asigurării, societatea şi nevoile ei generând noi forme de asigurare, din ce în ce mai
diversificate, adaptate tuturor riscurilor, de la cele tradiţionale, obişnuite, până la cel mai
avangardiste (împotriva ploii, împotriva monstrului din Loch Ness etc.), practicându-se de
societăţi de asigurare flexibile şi invocatoare, asigurări mai puţin obişnuite, ce urmăresc
protejarea picioarelor fotbaliştilor, a vocilor cântăreţilor etc. Astfel, individul a realizat că a
câştigat în lupta cu aceste ultime secole din ce în ce mai multă liberate şi independenţă, dar
a pierdut în egală măsură din siguranţă, securitate, pierdere ce se impune a fi înlocuită sau
susţinută, prin asigurări facultative, dar şi obligatorii, impuse de legislativ.

2.Evolutia istorică a a asigurărilor în România şi a legislatiei romanesti privitoare la

asigurări şi contractul de asigurare

2.1.Studiul asupra antichităţii, evului mediu, perioadei moderne şi contemporane până la

revoluţia din decembrie 1989
Prima formă de “asigurare” cunoscută pe meleagurile noastre în evoluţia procesului istoric
de diminuare/acoperire a riscului a fost cea a animalelor, cunoscută şi sub numele de
“hopsa” ce avea drept rol întrajutorarea sătenilor dintr-o localitate în cazul accidentării şi
sacrificării de necesitate a animalelor.
Primele organizații de sine stătătoare cu rol de întrajutorare s-au născut în Transilvania
odată cu apariția breslelor de meseriași, în Transilvania fiind întâlnite în secolul al XVIII-
lea şi asociaţii pentru stingerea incendiilor9.
2.2. Perioada modernă

6
V. Ciurel – op. cit., p. 8, şi în Vasile Nemeş – „Dreptul asigurărilor”, Ed. Hamangiu, 2009, p. 4.
7
Blaise Pascal
8
Francois Couibault, Constant Eliashberg – op.cit., p. 17.
9
La Braşov a fost înfiinţat în anul 1744 Casa de Incendiu.
Prima societate propriu-zisă de asigurare din România s-a născut la 24 iulie 1848 la
Braşov şi practica asigurări de viaţă, urmare cărora la sfârşitul perioadei de asigurare,
cotizanţii urmau a beneficia de o rentă viageră anuală.
2.3. Monolulul economiei centralizate
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut în România instituții de asigurări ca cele din
Europa occidentală care puteau fi împărțite în societăți mutuale de asigurări, societăţi
anonime de asigurări sau agenţii ale unor societăţi de asigurări din străinătate.
Au devenit faimoase societăţi de asigurări cum ar fi Transilvania (înfiinţată în 1866),
Dacia (înfiinţată în 187110), România (înfiinţată în 1873), ultimele două fuzionând,
Naționala (înfiinţată în 1882), Generala (înfiinţată în 189711).
Până în anul 1930 România a fost singurul stat din Europa lipsit de o lege care să
reglementeze industria asigurărilor.
Principalele acte normative care au reglementat activitatea de asigurare în România au fost:
Codul Comercial Român, Regulamentele12din perioada 1900-1930, Legea pentru
constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementare a
contractului de asigurare nr. 216 din 7 iulie 1930, cu modificările din 9 aprilie 1931, 12
martie 1932 şi 4 aprilie 193613, Legea privind convertirea în lei a prestaţiunilor din unele
10
Societatea de asigurări Dacia se înfiinţează printr-un Înalt Decret Domnesc în anul 1871 cu un capital de 3 milioane
de lei, iar interesul stârnit în rândul populaţiei este unul deosebit. Printre membrii fondatori se numără personalităţi
marcante ale vremii cum ar fi: B. Boerescu, T.F. Negroponte, G. Gh. Cantacuzino, Menelas Ghermani, Th.
Mehedinteanu, St. Ioanide, C. Deroussi, V.C. Porumbaru şi Alexandru Zissu. În anul 1873 se înfiinţează, susţinută de
personalităţi precum Beizadea D. Grigore Ghica, principele Al. B. Știrbei, Mihail Kogălniceanu, România, cu un
capital de 2 milioane lei. În anul 1881 cele două societăţi fuzionează formând astfel societatea Dacia-Romania, care
va desfăşura o activitate prosperă în timp, rezistând până după al doilea război mondial. sursa
http://aradblog.wordpress.com/tag/societate-de-asigurari.
11
A fost înfiinţată în anul 1897 la Brăila de către pătura comercianţilor locali şi din Galaţi, având capital mixt:
românesc şi prin participarea băncii Marmorosch, Blank&Co. Doi ani mai târziu societatea îşi mută sediul la
Bucureşti schimbându-şi şi numele în Generala – Societate Română de Asigurări Generale. Urmele acesteia mai pot fi
găsite pe zidurile unor clădiri din Arad ( a se vedea anexa paginile 437-439 )- sursa
http://aradblog.wordpress.com/tag/societate-de-asigurari.
12
Regulamentul fondului de asigurare a culturii tutunului, M. Of. Nr. 71/27 iunie 1903, înlocuit succesiv ulterior,
Regulamentul asupra organisarei si administratiunei casei de ajutor si pensiuni al corpului jandarmeriei rurale,
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 15/03/1906 (Prin acest regulament (Art. 5.) se înfiinţează Casa de
ajutor şi retragere a gradelor inferiore şi jandarmilor rurali care « face parte din administraţia centrală a ministerului
de interne şi ea se administrează împreună cu Casa de ajutor şi pensiuni de retragere a sergenţilor de oraş, sub
autoritatea ministerului de interne, de către şeful biroului Casei sergenţilor de oraș ». Potrivit art. 2. – « Scopul acestei
Case este de a veni, în casuri de nevoi bine constatate, în ajutorul gradelor inferiore şi jandarmilor rurali în funcţiune
şi al familiilor lor, precum şi a le servi, în anume condiţiuni, lor şi urmaşilor lor, pensiuni de retragere. Casurile în cari
pot fi acordate ajutore şi pensiuni, precum şi suma acestora, se hotarasce prin regulamentul de fata. » Conform art. 3.
– « Sumele necesare în acest scop vor fi procurate Casei din reţinerile lunare obligatorii asupra soldelor tuturor sub-
oficerilor, brigadierilor şi jandarmilor rurali, fie ca sunt plătiţi de Stat, fie ca sunt platiţi de judeţ, şi din cele-alte
venituri prevedute de legea asupra înfiinţarei acestei Case.», Regulamentul casei pentru asigurarea imobilelor
comunale rurale contra incendiului, M. Of. Nr. 72/28 iunie 1909, Regulamentul casei contra incendiului pentru
imobilele comunelor şi judeţelor, M. Of. Nr. 279/18 martie 1915.
13
Legea nr. 216 din 07/07/1930, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 148 din 07/07/1930 privind reglementarea
contractului de asigurare constituia cel mai important şi riguros act normativ din acest domeniu întrucât reglementa
problematica atât administrativă-organizatorică a asigurarilor, cât şi problematica de fond a asigurărilor: necesitatea
autorizării societăţilor de asigurare, stabilirea cadrului legal întăuntrul căruia aceste societăţi îşi pot desfăşura
operaţiunile, clarificarea şi implementarea condiţiilor de constituire, reglementarea condiţiilor cerute spre îndeplinirea
societăţilor străine pentru a putea încheia asigurări în România, controlul operaţiunilor de asigurare, normele
prudenţiale privind plasamentele şi rezervele societăţii asigurătoare, norme contabile şi sancţiuni severe pentru
înclăcarea dispoziţiilor legale. Acest act normativ, împreună cu Decretul nr. 38/1952 privind unele asigurări şi
înfiinţarea Administraţiei Asigurărilor de Stat, cu modificările ulterioare - cu excepţia dispoziţiilor referitoare la
asigurarea culturilor agricole aparţinând cetăţenilor şi Decretul nr. 146/1955 pentru asigurarea bunurilor aparţinând
contracte de asigurare din 24 martie 193714, Decret-lege pentru punerea în aplicare a
Codului Comercial Carol al II-lea nr. 2773 din 16/08/194015, publicat în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 191 din 20/08/1940.16
Schimbarea regimului politic a determinat naţionalizarea întreprinderilor de asigurări prin
Legea nr. 119 din 11 iunie 194817 şi înfiinţarea prin Decretul nr. 345 din 20 august 1949
Publicat în Buletin Oficial nr. 54 din 20 august 1949. Emitent: Marea Adunare Naţională a
societăţii de asigurări Sovromasigurare care a preluat portofoliile de asigurare şi rezervele
societăţilor de asigurare lichidate.18

gospodăriilor agricole colective, a fost abrogat la data intrării în vigoare a Decretului nr. 471 (r1) din 20/12/1971
publicat în 28/12/1971, republicat în Buletinul Oficial nr. 13 din 27/02/1988, cu privire la asigurările de stat, fiind
abrogate implicit orice alte dispoziţii contrare decretului de faţă.
14
A fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 69 din 24/03/1937 privind convertirea în lei a prestaţiunilor din
unele contracte de asigurare, fiind abrogate mai târziu prin Decretul privind declararea ca abrogate a unor acte
normative nr. 691 din 28/12/1973 la 14/01/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 7 din 14/01/1974, decret ce a devenit
Legea nr. 22/1974.
15
Potrivit Art. 3. – «Prin efectul punerii în vigoare a Codului Comercial Carol al II-lea (Codul Comercial din
23.08.1940, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 194 din 23/08/1940, ce cuprinde dispoziţiile din material
asigurărilor în titlul XIII intitulat “Despre contractul de asigurare”) şi a legii de faţă, se abrogă:
1. legea nr. XVII din 1881 (legea falimentului) în vigoare în Transilvania, cu modificările ulterioare;
2. legea pentru înfiinţarea unui registru al comerţului din 10 Aprilie 1931, cu modificările ulterioare. Se menţin
totuşi în vigoare dispoziţiunile art. 1-18 inclusiv, din legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţiuni din
legea pentru înfiinţarea unui registru al comerţului din 15 Decemvrie 1938;
3. articolele 49-97 inclusiv din legea Nr. 216 pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de
asigurare şi reglementarea contractului de asigurare din 7 Iulie 1930 cu modificările ulterioare”.
16
Numărul reglementărilor se justifică printr-o intensă activitate de asigurare, mai cu seamă în deceniile 3 şi 4 ale
secolului trecut în care s-au practicat în România, toate formele de asigurare cunoscute pe plan european, de un număr
mare de societăţi de asigurare (spre exemplificare în anul 1936 în România existau 23 de societăţi de asigurare atât cu
capital românesc cât şi străin care asigurau în acest domeniu).
17
Legea pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi a fost
publicată în M. Of. nr. 133bis din 11 iunie 1948. Potrivit art. 1. –«Se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu
se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi
întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări,
miniere, de transporturi şi telecomunicaţii, enumerate în anexa 28.» În anexa 28 apar următoarele societăţi:
Asigurarea Româneasca, Agricola Fonciera, Caledonian Romana, Dacia Romania, Generala, Naționala, Steaua
României, Metropola, Standard, Vulturul (Bucureşti), Prima Ardeleana (Cluj), Prima Societate de Înmormântare
(Braşov), Bucureşti, Adriatica (reprezentanţa Triest – Bucureşti), Minerva (Cluj).
18
Sovrom-urile, au fost societăţi mixte româno-sovietice înfiinţate în 1945 în urma unui acord între România şi
Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României
faţă de Uniunea Sovietică (vezi Tratatele de pace de la Paris, 1947). Sovrom-urile au funcţionat până în 1956, când au
fost dizolvate. Aceste societăţi mixte au devenit cunoscute cu numele de "sovromuri", termen asociat cu spolierea
României de către URSS. Într-un memoriu adresat prim-ministrului de atunci, Petru Groza, academicianul Onisifor
Ghibu califica înfiinţarea societăţilor mixte româno-sovietice drept "un capitol al tragediei noastre de astăzi, camuflat
sub firma prieteniei 'româno-sovietice' ". Cât despre activitatea lor, acelaşi Onisifor Ghibu considera că "sub acest
nume benign, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii de tot felul ale ţării noastre, cu preţuri derizorii, în timp ce pe
pieţele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiţi să le plătim înzecit mai mult decât plătesc pe ele
sovietele". Sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/SovRom. Cele 13 sovromuri erau conduse de directori generali sovietici
şi controlau o bună parte din industrii. Directorul general de la Sovromasigurare era Vladimir Aleksandrovici
Aleksandrov, vicepreședintele consiliului de administraţie era P.N. Protasov, iar directorul asigurărilor de viaţă -
Grigori Grigoriev. Sursa raport redactat de şeful Misiunii diplomatice americane la Bucureşti, Ronald E. Schoenfeld,
şi expediat cu menţiunea "top secret" către Departamentul de Stat, la 7 aprilie 1950 (National Archives at College
Park, College Park, MD, National Archives Microfilm Publication LM103, roll 1, frames 101-109), sursa :
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current4/mi40.htm. Astfel în anul 1948 pe lângă întreprinderile din
industrie, s-au naţionalizat şi societăţile de asigurare care au trecut în proprietatea statului cu toate activele şi pasivele
lor, fiind integrate economiei planificate. Societăţile de asigurare naţionalizate au fost enumerate în lista anexă de la
pag 440 şi cuprindeau: 1. Asigurarea Româneasca Bucureşti, 2. Agricola Fonciera Bucureşti, 3. Caledonian Romana
Bucureşti, 4. Compania de Asigurare Bucureşti, 5. Dacia Romania Bucureşti, 6. Generala Bucureşti, 7. Naționala
În condiţiile economiei planificate în anul 1952 a fost înfiinţată prin Decretul nr. 38/195219
Administraţia Asigurărilor de Stat - ADAS, ce funcţiona ca monopol al statului sub
îndrumarea şi controlul Ministerului Finanţelor, instituţie cu capital integral român,
specializată în operaţiuni de asigurări, reasigurări şi comisariat de avarie.
2.4. Asigurările în România după revoluţia decembristă din 1989
Trecerea la economia de piaţă a generat modificări structurale în toate domeniile vieţii
social-economice şi a determinat abrogarea la 31 decembrie 1990 a Decretului nr.
470/1971 odată cu încetarea activităţii ADAS20
Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările şi reasigurările în România
publicată în M. Of. 303/30 decembrie 1995 a abrogat Titlul XIII, Cartea I "Despre
contractul de asigurare", din Codul comercial, cât şi Decretul nr. 471/1971 republicat în
1988 cu privire la asigurările de stat– principale actele normative până la acea dată şi
constituie principalul act normativ privind activitate de asigurare din România
reglementând forma şi conţinutul contractului de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor,
modalităţile de asigurări şi clasele de asigurări aferente lor împreună cu trăsăturile
definitorii ale acestor tipuri de asigurări, pentru ca mai târziu apărută Lege nr. 32/2000
privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor (anterior denumirea era de
Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor) să
reglementeze cadrul de desfăşurare a asigurătorilor ca ofertanţi ai serviciilor de asigurare
pe principiul concurenţei specific economiilor de piaţă, dar şi sub controlul instituţional al
activităţii de asigurare exercitat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

3. Piata europeana a asigurarilor

3.1.Liberalizarea pietei asigurarilor
3.1.1. libertatea de circulatie a persoanelor - libertatea de stabilire

Această libertatea de circulație a persoanelor presupune circulația liberă a cetățenilor unui

stat pe teritoriul altui stat membru, tratamentul egal al acestora şi interzicerea oricăror
discriminări bazate pe naționalitate între aceștia şi proprii resortisanți ai statului membru în

Bucureşti, 8. Prima Ardeleana Cluj, 9. Prima societate de înmormântare Braşov, 10. Steaua României Bucureşti, 11
Adriatica (reprezentanta) Triest-Bucureşti, 12. Metropola Bucureşti, 13. Standard Bucureşti, 14. Vulturul Bucureşti,
15. Minerva Cluj. Societăţile de asigurare au funcţionat până la 01 septembrie 1949 când s-a demarat lichidarea
acestora. Pe ziua publicării decretului nr. 362 din 01 septembrie 1949, toate întreprinderile şi societăţile de asigurare
se considerau dizolvate de drept şi îşi încetau activitatea, intrând în lichidare, care s-a realizat numai în baza normelor
din decret, fără a fii respectate dispoziţiunile statutelor, codului de comerţ şi orice alte legi sau dispoziţiuni în vigoare
referitoare la lichidare. În perioada de lichidare, lichidatorii au fost obligaţi în primul rând să predea Societăţii
Generale Sovieto-Române de Asigurări, pe acţiuni, "SOVROMASIGURARE", oricând la cererea acesteia, averea
mobilă şi imobilă care îi va fi necesară, precum şi portofoliile de asigurări pentru toate ramurile, împreună cu
rezervele tehnice şi matematice calculate la 15 Septembrie 1949. Creditorii au fost obligaţi să-şi formuleze pretenţiile
în termen de 30 zile, iar cei care nu au pretins sumele asigurate au pierdut dreptul de creanţă fiind considerat prescris.
19
Decretul privind unele asigurări şi înfiinţarea Administraţiei Asigurărilor de Stat nr. 38 din 06/02/1952, a fost
publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 06/02/1952.
20
Prin HG nr. 1279/1990 de desfiinţare a ADAS-ului, activul şi pasivul acesteia au fost preluate de trei societăţi
comerciale pe acţiuni nou înfiinţate: Asigurarea Românească SA a preluat asigurările facultative de viaţă, asigurările
obligatorii, asigurările facultative de autoturisme şi alte asigurări, Societatea de asigurare şi reasigurare ASTRA SA
care a preluat portofoliul societăţilor mixte cu participare ADAS în străinătate şi cel aferent asigurărilor şi
reasigurărilor externe, iar Agenţia Carom a preluat activitatea de constatare a daunelor, stabilirea şi plata
despăgubirilor pentru pagube create în România unor asiguraţi ai unor societăţi de asigurare din străinătate şi
reciprocă. Andy Puşcă-op. cit., p. 35-36.
ceea ce privește remunerarea, condițiile de angajare, promovare şi de muncă şi acordarea
de aceleași avantaje sociale şi fiscale cu cele recunoscute propriilor resortisanți .21
Libertatea de stabilire poate fii apreciată a fi inclusă ca o componentă atât la libertăți de
furnizare a unor servicii, dar şi a libertăţii de circulație a persoanelor.
Prin crearea pieței unice s-a urmărit ca asigurătorii europeni să beneficieze în acest spațiu
de condiții de concurenţă egale indiferent de statul membru de origine al acestora, astfel ca
aceștia să poată opera pe oricare din piețele statelor membre fără autorizaţi, taxe sau alte
cerințe suplimentare din partea autorităţilor din domeniu competente.22
Tema: studiu Tratatul institutiv al C.E.E. art. 52-58 (devenite art. 43-49 prin tratatul
constitutiv al CE) .
3.1.2. libertatea de prestare a serviciilor

Libertatea de prestare a serviciilor vizată în oferă posibilitatea pe de o parte oricărui

resortisant al unui stat membru să-şi desfășoare activitatea, fără însă a fi necesar să-şi
creeze un punct de lucru, într-un alt stat membru, dar şi oricărui beneficiar, pe de altă parte,
de a alege un prestator ce nu este stabilit pe teritoriul ţării sale.
Așadar cetățeanul european contemporan nevoit să-şi schimbe ţara de rezidenţă nu trebuia
să-şi rezilieze contractele de asigurare cu costul unor penalităţi semnificative, ci ele
continuă să-şi producă efectele indiferent unde, în spațiul european, se regăsesc la o
anumită dată, operantul şi destinatarul serviciului de asigurare.23
Reglementările în domeniu au avut darul de a suprima pe piață comună toate discriminările
pe bază de naționalitate, domiciliu sau reședință, măsurile protecționiste sau dimpotrivă
discriminatorii ce pot influenţa libera concurenţă, a apropiat legislațiile Naţionale într-o
măsura suficientă pentru realizarea obiectivelor comune şi protejarea asiguraților şi a creat
o piață unică unde asiguratul poate opta pentru orice contract de asigurare oferit de orice
societate de asigurare din statele membre, asigurătorii putându-şi exercita activitatea în
oricare din ţările comunităţii europene.24
Tema: studiu articolele 49 şi următoarele din Tratatul constitutiv (anterior art. 59 la 66 din
Tratatul CEE) .

3.1.3. libera circulatia a capitalurilor

Aceste două libertăţi analizate anterior nu pot fi cercetate decât în contextul directivelor
referitoare la circulația capitalurilor şi a dispozițiilor legislației primare (art. 67-73 din

21
Pusă în aplicare prin regulamentul din 5 octombrie 1968 şi Directiva 68/360 din 15.10.1968 a Consiliului privind
abolirea restricţiilor asupra circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi
familiile lor. Pentru detalii Camelia Stoica, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 2001-capitolul 3: libertatea de circulaţie a persoanelor şi drepturile fundamentale comunitare.
22
Libertatea de stabilire include dreptul de a începe şi de a continua activităţi nesalarizate cu respectarea regulilor
profesionale de exercitare oriunde în uniunea europeană – pentru mai multe detalii C106/91 c. Ministere de Justice,
hot. din 20.05.1992 în Octavia Manolache- «Drept Comunitar», Ed. All Beck, ediţia a IV-a, pag. 271.
23
Este cazul asigurărilor de viaţă ce presupun penalităţi semnificative în caz de reziliere anticipată sau asigurările de
sănătate permanente de tip anglo-saxon. Pentru detalii a se vedea Bertrand Labilloy – op. cit., p. 5.
24
Normele fiind confirmate constant în practică Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene C. 286/82 şi 26/83, Luisi
& Carbone care arată că libertatea de prestare a serviciilor reprezintă temeiul de drept al serviciilor de asigurări când
acestea sunt oferite într-un alt stat membru decât cel de origine al asigurătorului, indiferent chiar de statul în care se
află destinatarul serviciului.
Tratatul de la Roma devenite art. 56-60 prin Tratatul constitutiv) care permit oricărei
persoane fizice sau juridice din Comunitate să efectueze transferuri de capital în spațiul
comunitar şi să utilizeze instrumentele financiare oferite pe ansamblul piețelor din statele
membre, instituindu-se obligaţia statelor membre de a înlătura restricţiile şi discriminările
existente cu privire la circulația capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi
ţările terţe.
Trebuie reţinut, totodată, că se pot stabili de către statele membre măsuri fiscale raportate
la rezidenţa contribuabililor sau privitor la locul de efectuare a investiției în capitalurilor cu
condiția însă ca aceste instrumente financiare să nu constituie o discriminare sau o
restricție la aceasta libertate. Jurisprudenţa CJCE în cauza Bachman versus Statul belgian a
reținut în 1992 justețea sistemului belgian ce permitea deductibilitatea primelor de
asigurare din contribuțiile sistemului fiscal belgian exclusiv în ipoteza contractelor de
asigurare încheiate cu asigurători belgieni pe motiv că acest sistem pe de o parte greva
sistemul fiscal belgian constituind o sarcină, iar pe de altă parte urmare lipsei posibilității
de control al companiilor nerezidente în Belgia.25

3.2. Principalele directivele europene cu impact fundamental asupra raportului de asigurare

si transpunerea lor în legislaţia naţională
În domeniul asigurărilor, au fost adoptate trei generații de directive în 1973, 1988 şi 1991-
1992, dintre care unele vizau asigurarea de bunuri, de răspundere civile şi alte asigurări de
daune numite “alte asigurări decât cele de viaţă“, iar altele se refereau la asigurările de
viaţă.
În prezent, în ceea ce priveşte domeniul asigurării Uniunea dispune de cca. 30 de
directive,26 însă alături de aceste norme comunitare, ce au fost la rândul lor completate şi
modificate prin Regulamente ale Comisiei/Consiliului întâlnim şi Decizii ale comisiei dar
şi jurisprudență comunitară extrem de importantă pentru inovaţia adusă de dreptul
comunitar acestui domeniu al asigurărilor.
Tema: studiu comparativ evolutiv: prima generații de directive din 11 mai 1960 privind
libertatea de constituire pentru asigurarea alta decât de viaţă modificată în 197327 prin
directiva nr. 85/566 şi directiva nr. 63/21 a Consiliului, directiva libertăţii de constituire
pentru asigurarea de viaţă nr. 79/267/CEE din 5 martie 1979, Directiva 72/156, Directiva
88/357 din 22 iunie 1988, Directiva privind libera prestare a serviciilor în asigurări de viaţă
nr. 90/619/CEE din 8 noiembrie 1990, Directiva consiliului nr. 90/618/CEE din 8
noiembrie 1990 si Directivele nr. 92/49/CEE din 18 iunie şi nr. 92/96/CEE din 10
noiembrie 199228
De reţinut, de asemenea, că există o serie de activităţi de asigurare ce nu se pot sprijini pe
directivele comunitare fiind expresis verbis excluse de la aplicarea directivelor asigurările
sociale obligatorii şi asigurările sociale complementare, justificată prin natura juridică
diferită a acestor operaţiuni bazate pe repartiţia şi sprijinirea prin solidaritate colectivă.
Excluderi de la aplicabilitatea directivelor se referă şi la societățile de asigurări
comunitare. De asemenea, sunt excluse incidenţei directivelor organizaţiile care nu au
25
A. Fuerea- «Drept comunitar al afacerilor», Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 85.
26
Jerome Bonnard – Droit des assurances, Editura Litec, ed. II, Paris, 2007, p. 23;
27
Jurnalul Oficial L 228, 16/08/1973, p. 0003.
28
Această directivă de viaţă a fost readoptată cu modificări la data de 5 noiembrie 2002. Pentru detalii în acest sens
Jerome Bonnard – Droit des assurances, Editura Litec, ed. II, Paris, 2007, p. 24 .
personalitate juridică, bazate pe mutualitate fără determinarea unei prime şi nici a unui
mod de calcul şi de încasare a rezervei tehnice.
Dacă despre excluderi am tot amintit trebuie să nu evităm a ne referi la extinderi ale
aplicării directivelor şi ele se referă la ţările Spațiului Economic European (Islanda,
Liechtenstein şi Norvegia) dar şi la Confederația Elvețiană care deși nemembre ale UE se
bucură de toate prerogativele unui stat membru în ceea ce privesc operațiunile de asigurări
în spațiul european, fiind asimilate statelor membre cu o singura condiție, aceea a
transpunerii în legislația internă a normelor comunitare referitoare la acest tip de
activitate.29
În domeniul asigurărilor, pentru transpunerea în ordinea juridică a celor trei libertăți şi în
vederea coordonarea dispozițiilor legislației naţionale cu aquis-ul comunitar legislația
română din domeniul asigurărilor a suferit modificări fundamentale în ideea declarată în
expunerile de motive a implementării normelor comunitare şi adaptării legislației naţionale
la legislaţia celorlalte state membre în vederea integrării în UE, modificări care au cimentat
extinderea pieței comune a asigurărilor europene spre Europa de Est prin instituții şi
reglementări juridice comune, despre care vom mai vorbi.

3.3. Principale institutii publice europene si organisme private cu competente in domeniu

asigurarilor

Tema:
Studiu asupra competentelor
Comitetului de asigurări-(Insurance Committee-IC)
Comitetului European de Asigurări (CEA)30
Asociației Internațională a Instituțiilor de supraveghere a asigurărilor
4.Cadrul legal actual privind asigurarile în România
În prezent, principalele acte normative ce reglementează răspundere asigurătorului şi
principiile funcționării acestei răspunderi sunt Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995
privind asigurările şi reasigurările în România publicată în M. Of. 303/30 decembrie 1995
şi Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor (anterior
denumirea era de Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor).
Prevederi importante ale Legii nr. 136 din 29 decembrie 1995 reglementează forma şi
conținutul contractului de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor, trăsăturile definitorii
ale asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă realizate pe baze contractuale
opţionale sau obligatorii, constituirea fondului de protejare a asiguraţilor în cazul
falimentului asigurătorului sau a victimelor străzii în cazul accidentelor auto etc.
În ceea ce privesc asigurătorii ca ofertanţi ai serviciilor de asigurare Legea cadru în materie
este Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor
(anterior denumirea era de Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor) ce a creat premisele înfiinţării societăţilor comerciale din
29
A se vedea în acest sens Guy Levie – op.cit.
30
Despre structura şi competenţele acestui comitet mai multe detalii în Marius Drăghici –«Asigurătorul-garant al
plăţii», Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009, pag. 50-51. Privitor la codificarea directivelor realizată de CEA din 1994 în
Viviana Onaca-«Contractul de asigurare de bunuri», Teza de doctorat, Universitatea Bucureşti, nepublicată,
Bucureşti, 2001, p. 22.
domeniul asigurărilor pe principiul concurenţei specific economiilor de piaţă, dar şi sub
controlul instituţional al activităţii de asigurare exercitat de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor.31
Aceste principale acte normative aflate în permanență sub controlul directivelor de
modificare, sunt completate de legi în domenii specifice,32 Ordine ale preşedintelui
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sau, în principal, decizii şi norme33 ale Comisiei
de Supraveghere a Asigurărilor,34 cât și, nu în ultimul rând, de jurisprudența Curții de
Justiție a Comunitarilor Europene știut fiind faptul că aceasta constituie izvor de drept şi
are forța obligatorie pentru statele membre.
3. Întrebări, exerciţii
A se vedea temele descrise mai sus
4. Bibliografie
Conform notelor de subsol

31
Legea nr. 32/2000 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 116/2000, publicată în M. Of. nr. 311/5 iulie
2000, Ordonanţa de urgenţă nr. 51/2001, publicată în M. Of. nr. 175/6 aprilie 2001, Legea nr. 414/2002, publicată în
M. Of. nr. 456/27 iunie 2002, Legea nr. 76/2003, publicată în M. Of. nr. 193/26 martie 2003, Legea 403/2004,
publicată în M. Of. nr. 976/25 octombrie 2004, Legea nr. 503/2004, publicată în M. Of. nr. 1193/14 decembrie 2004,
Ordonanţa de urgenţă nr. 201 din 22/12/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1191 din 29/12/2005 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor cu
expunerea de motive ca „Unul din angajamentele asumate de România în cadrul procesului de negociere a
Capitolului 3 - Libera circulaţie a serviciilor - este modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile
de asigurare şi supravegherea asigurărilor.
Acest angajament este cuprins şi în Programul de guvernare pe perioada 2005-2008, fiind inclus în Planul de
măsuri prioritare pentru integrare europeană 2005-2006, monitorizat bilunar.
Totodată, sunt preluate prevederile directivelor europene în domeniul intermedierii în asigurări, controlului la
sediu şi inopinat, managementului riscului, urmând a se adopta în continuare normele în aplicarea Legii nr. 32/2000,
pentru armonizarea completă a acestui domeniu.
De asemenea, legislaţia secundară este condiţionată de apariţia actului normativ de modificare a Legii nr.
32/2000”,
La aceste modificări s-au adăugat modificările aduse de Legea nr. 113 din 04/05/2006, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 421 din 16/05/2006, privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 201/2005 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Ordonanţă
de urgenţă nr. 87 din 08/11/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 10/11/2006, pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Ordonanţă de urgenţă
nr. 117 din 24/10/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007, pentru modificarea alin. (19)
al art. 35 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Legea nr. 162/2009
publicată în M. OF. nr. 322 din 14/05/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2007
pentru modificarea alin. (19) al art. 35 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor.
32
Cum ar fi Legea nr. 260 din 04/11/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor,
alunecărilor de teren sau inundaţiilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 10/11/2008 etc.
33
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme în aplicarea prevederilor legii cadru a asigurărilor, precum
şi norme prudenţiale specifice, conform practicilor în asigurări, norme obligatorii ce constituie izvor al răspunderii
juridice administrative a asigurătorilor. Potrivit art. 53 din Legea nr. 136/1995 “prin norme adoptate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto,
limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată, durata asigurării, facilităţile şi
penalizările aplicabile asiguraţilor, criteriile şi condiţiile pentru acordarea sau retragerea autorizaţiei, persoanele
care au obligaţia să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului
de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum şi alte informaţii referitoare la
acest tip de asigurare”.
34
Potrivit art. 4 din Legea nr. 32/2000 «Pentru îndeplinirea atribuţiilor ..... Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
adoptă avize, norme, decizii şi circulare, sub semnătura preşedintelui; ..... Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
adoptă norme care sunt puse în aplicare prin ordin al preşedintelui, iar actele individuale sunt deciziile şi avizele.»
TEMA II
CONTRACTUL DE ASIGURARE - CADRUL JURIDIC GENERAL PRIVIND
CONTRACTUL DE ASIGURARE
Secțiunea 1. Cadrul conceptual al contractului de asigurare
Secțiunea 2. Principiile specifice contractului de asigurare
2.1 principiul universalităţii asigurărilor
2.2. principiul mutualităţii
2.3. principiul echidistanţei şi a obiectivismului
2.4.principiul interesului asigurabil.
2.5. principiul despăgubirii.
2.6. principiul informării.
2.7. principiul bunei-credinţe
2.8. principiul divizibilităţii răspunderii asigurătorilor
2.9. principiul subrogaţiei
Secțiunea 3. Natura juridică a contractului de asigurare
3.1. Natura juridică a contractului de asigurare din punct de vedere al naturii economico-
comerciale a raporturilor juridice
3.1.1. Contractul de asigurare – faptă de comerţ obiectivă
3.1.2. Contractul de asigurare – faptă de comerţ unilaterală (mixtă)
3.1.3. Contractul de asigurare – act juridic civil
3.2. Natura juridică a contractului de asigurare din perspectiva scopului urmărit la
încheierea contractului de asigurare
3.3. Natura juridică a contractului de asigurare din perspectiva rolului părţilor la
încheierea contractului de asigurare
Secțiunea 4. Caracterele generale ale contractului de asigurare
REGULI PARTICULARE PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE
ASIGURARE
Încheierea contractului de asigurare
 Etapa precontractuală
 Declaraţia de risc
 Informarea asiguratului de către asigurător
 Momentul încheierii contractului de asigurare
 Locul încheierii contractului
Condiții de valabilitate privind încheierea contractului de asigurare
Condiţii de fond privind încheierea valabilă a contractului de asigurare
 Consimţământul de a contracta o asigurare
 Obiectul contractului de asigurare
 Cauza încheierii contractului de asigurare
Condiţii de formă privind încheierea contractului de asigurare
Nulitatea contractului de asigurare
Elementele tehnice ale contractului de asigurare
Riscul asigurat
Cazul asigurat
Interesul Asigurat
Obiectul asigurat
Bunuri excluse de la asigurare
Suma asigurată
Prima de asigurare
Indemnizația de asigurare
Perioada de asigurare
Interpretarea contractului
Legea aplicabilă contractului de asigurare
Stipulația pentru altul în contractul de asigurare
Categorii de beneficiari ai poliței de asigurare
Alte categorii de asigurați
Asigurătorul
Întrebări, exerciţii
Bibliografie

OBIECTIVE:
Identificarea conceptului de contract de asigurare
Rolul principiilor in contractul de asigurare
Intelegerea naturii juridice a contractului de asigurare
Analizarea caracterelor generale ale contractului de asigurare şi impactul acestora
asupra obligaţiilor şi răspunderii partilor contractante
Importanta practica a momentului si locului încheierii contractului de asigurare
Cunosterea cauzelor de nulitate a contractului de asigurare
Interpretarea contractului de asigurare
Stipulația pentru altul în contractul de asigurare

CONTRACTUL DE ASIGURARE - CADRUL JURIDIC GENERAL PRIVIND

CONTRACTUL DE ASIGURARE

Secțiunea 1. Cadrul conceptual al contractului de asigurare

Conceptul de asigurare are o natură complexă, ce trebuie aprofundată printr-un întreit
punct de vedere, adică juridic, tehnic şi economic.
Tocmai de aceea, în doctrină, definirea noţiunii de asigurare a trezit nenumărate
controverse pornite de la locul pe care elementele de ordin tehnic (cum ar fi compensarea
riscurilor), de ordin economic (structura şi costul capitalului, rezervele tehnice şi
determinarea lor corectă etc.) sau cele de ordin juridic (riscul asigurării, principiul
indemnitar, interesul asigurării etc.) trebuie să le aibă în cuprinsul definiţiei.35
Fiind evident un contract, asigurarea este şi un raport juridic izvorât din lege şi
particularizat prin înțelegerea părților şi de aceea abordarea juridică a definiției este cea

35
Prin aceasta s-a încercat chiar departajarea noţiunii de asigurare de aceea de contract de asigurare, cu argumentul
profesorului francez Hemrad că, în timp ce noţiunea de asigurare implică corelarea cumulativă a celor trei elemente:
elementul economic, cel juridic şi cel tehnic, contractul de asigurare reprezintă traducerea exclusiv juridică a
asigurării. Pentru critica acestei idei a se vedea Jean Bigot coord. – Traite de droit des assurances, Editura L.G.D.J.,
Paris, 2002, vol. 3, p. 21.
mai frecventă şi justificată, întrucât asigurarea şi contractul de asigurare pentru a fi
operante trebuie să capete mai întâi haina juridică, această formă fiind cea dintâi sesizabilă.
Profesorul Francisc Deak conceptualiza Contractul de asigurare prin prisma caracterului
aleator al acestuia, arătând că este un contract oneros în care - spre deosebire de cele
comutative-întinderea sau chiar şi existenţa obligaţiei pentru una din părţi sau pentru
ambele părţi contractante nu se cunoaşte în momentul încheierii contractului deoarece
acestea depind de un eveniment viitor şi incert, prevăzut în contract la care sunt expuse
bunurile or patrimoniul sau viaţa unei persoane. Astfel “prin contractul de asigurare una
dintre părţi (asigurat sau contractant) se obligă să plătească celeilalte părţi, numită
asigurător, o sumă de bani stabilită (prima de asigurare), iar asigurătorul se obligă ca în
ipoteza survenirii cazului asigurat să plătească indemnizaţia de asigurare, în condiţiile
stabilite în contact, celui asigurat sau terţului beneficiar.”36
Definiţia a fost îmbrățișată nu doar de marea majoritatea a juriştilor români37, dar chiar de
legiuitor, care de-a lungul anilor a conceptualizat legal definiţiile juridice doctrinare.
În legislaţia noastră definiţia legală dată asigurării şi contractului de asigurare a suferit
nenumărate modificări determinate nu doar de evoluţia relaţiilor sociale, economice la care
se aplicau, ci şi modificărilor legislative sub influenţe dogmatice date de trecerea prin etape
de evoluţie istorică a statului român.
În codul civil român definiţia dată contractului de asigurare a suferit îmbunătăţiri
succesive.
Prin Legea nr. 136/1995 în Capitolul II intitulat Contractul de asigurare a fost reglementat
din nou, în acord cu cerinţele economiei de piaţă conceptul de asigurare, articolul 9
dispunând că “Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă
asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească
asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare
indemnizaţie, în limitele şi termenele convenite”.
Această definiţie a fost completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 61 din 23 iunie 2005
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România, noul legiuitor statuând că “Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării
sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la
producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau
terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie,
rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la
termenele convenite."

36
Francisc Deak –Drept civil. Teoria contractelor speciale, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 289.
În completare a se vedea şi Francisc Deak – Tratat de drept civil, Contracte speciale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2001, p. 475. O definiţie similară o întâlnim în dreptul francez încă din 1902 ca o tentativă legislativă de
definire a contractului de asigurare iniţiată de o comisie ministerială prezidată de Lyon-Caen potrivit căreia
“asigurarea este un contract prin care asigurătorul se obligă, în schimbul unei remuneraţii denumită primă sau
cotizaţie, să indemnizeze pe asigurat pentru pierderile sau pagubele care s-ar ivi în ipoteza realizării riscurilor
asigurate relative la bunuri sau persoane” evocată în Jean Bigot coord. – Traite de droit des assurances, Editura
L.G.D.J., Paris, 2002, vol. 3, p. 24.
37
O definiţie similară o regăsim şi în cazul Radu Motica şi Florin Moţiu – Contracte civile, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 312, Gheorghe Caraiani şi Mihaela Tudor - Dreptul Asigurărilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p. 35 , Cosmin Iliescu – Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 26
sau Violeta Ciurel – Asigurări şi reasigurări..., Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 177.
Noul cod civil38 în dispozițiile art. 2.199 arată că “prin contractul de asigurare,
contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar
acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o
indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit”.

Legea nr. 32/2000 definește prin modificările aduse de Legea nr. 403/2004 în art. 2-
înţelesul termenului de asigurare arătând la lit. a, punctul 3 că asigurarea este „operaţiunea
prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin
contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi
indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele
încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii
desfăşurate”.39
Pornind de la caracteristicile contractului de asigurare, apreciem că asigurarea reprezintă
un contract aleatoriu, sinalagmatic şi cu titlu oneros, încheiat între contractantul
asigurării şi asigurător prin care acesta din urma se angajează ca în schimbul unei sume
de bani denumită primă de asigurare, să indemnizeze pe asigurat direct, pe beneficiarul
asigurării sau pe terţul păgubit pentru prejudiciul pe care acesta l-ar putea încerca în caz
de realizare a riscului asigurat.
Tema: indentificati funcţiile contractului de asigurare

Secțiunea 2. Principiile specifice contractului de asigurare

Orice ramură de drept, deci şi dreptul asigurărilor,40 este călăuzit de anumite principii,
linii diriguitoare fundamentale, dar specifice pentru bunul mers al domeniului respectiv, cu
rol esenţial asupra raportului de asigurare şi în mod special asupra conduitei părţilor din
acest raport, în speţă al asigurătorului şi a asiguratului în scopul respectării intacte a
obiectivelor urmărite de părţi la încheierea contractului de asigurare.
2.1 principiul universalităţii asigurărilor rezidă din obiectul asigurărilor care este
nelimitat şi divers, orice valoare bun din univers fiind, în principiu, asigurabil.
2.2. principiul mutualităţii este un principiu fundamental care stă la baza însăşi a ideii de
asigurare, astfel, toţi asiguraţii aparţinând unei clase de asigurări sunt supuşi aceloraşi
riscuri, şi toţi aceştia pe baza aceloraşi calcule actuare contribuie la creare fondurilor
comune unei clase de asigurări necesar achitării sumelor asigurate aceloraşi contribuenți
asiguraţi.
2.3. principiul echidistanţei şi a obiectivismului41 se traduce prin unitatea instrumentelor
aplicabile oricărei asigurări din cadrul unei clase/categorii de asigurări constând în unitatea
normelor de reglementare, a tarifelor de asigurare şi sistemelor de calculare a primei de
asigurare la nivelul fiecărui asigurător, pentru că altfel ar însemna o uniformizare a ofertei
şi o îngrădire a concurenţei între asigurători.

38
Codul Civil a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 511 din 24/07/2009.
39
Definiția legiuitorului este criticată privitor la asigurarea creditelor la export pe motiv că în mod greşit s-a
generalizat în definiţie incidenţa principiului mutualităţii câtă vreme acest principiu nu se aplică în cazul acestui tip de
asigurare, riscul de neplată, de insolvenţă nu se subscrie comunităţii de risc şi metodelor probabilistice de calcul al
riscului. Pentru mai multe argumente Simona Petrina Gavrilă – “Contractul de asigurare a creditelor pentru export”,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 94-95.
40
A se vedea supra 1.1. Controverse doctrinare privind definirea contractului de asigurare, p. 58.
41
Unii autori au numit acest principiu Principiul unitătii în I. Sferdian, op. cit., p.17-18.
2.4.principiul interesului asigurabil. Potrivit art. 25 din Legea nr. 136/1995 „Asiguratul
trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.”
Tema: acceptiuni doctrinare privind conceptul de interes asigurat .
2.5. principiul despăgubirii. Acest principiu al asigurării rezultă din chiar conceptul de
asigurare definit anterior şi rezidă din însăşi finalitatea asigurării: de acoperire a
prejudiciului, de înlocuire a unui bun cu o valoare patrimonială, deci de despăgubire.
2.6. principiul informării. Un element sine qua non şi o cauză totodată a principiului bunei
credinţe şi încrederii reciproce se regăseşte în principiul informării reciproce a asiguratului
şi a asigurătorului pe parcursul derulării contractului de asigurare.
Asigurătorul acceptă preluarea unui risc semnificativ bazându-se pe informațiile furnizate
de asigurat prin chestionarul prealabil asigurării, răspunsuri pe baza cărora determină
cuantumul sumei asigurate, dar şi valoarea primelor de asigurare.
De asemenea, asiguratul trebuie să informeze de îndată pe asigurător asupra schimbării
împrejurărilor hotărâtoare privitoare la risc.42
Frauda, reaua-intenţie, reaua-credinţă (prezentarea de acte şi documente false la dosarul de
client/dosarul de daună) a asiguratului şi înşelăciunea în convenţii de care se face vinovat
clientul debitor prin declaraţii necorespunzătoare referitoare la riscurile petrecute înainte de
intrarea în vigoare a poliţei sunt cauze de exonerare a răspunderii asigurătorului întrucât
exclud executarea contractului de asigurare.
2.7. principiul bunei-credinţe este un corolar al principiului informării şi reprezintă pilonul
central al raporturilor dintre cele două părţi contractante din momentul încheierii
contractului şi pe întreaga perioadă a derulării acestuia, asiguratul având obligaţia de a
furniza asigurătorului datele complete cu privire la bunul sau persoana ce urmează a fi
asigurată, gradul de risc ce planează asupra acestora, precum şi achitarea la termenele şi în
cuantumul stabilit în contract a primei de asigurare. De asemenea, în urma îndeplinirii
obligaţiilor contractuale, în ipoteza producerii riscului asigurat, asigurătorului îi incumbă
obligaţia de a achita asiguratului indemnizaţia de asigurare, aceasta având ca scop
despăgubirea acestuia în urma prejudiciului suferit prin producerea riscului.43
2.8. principiul divizibilităţii răspunderii asigurătorilor este aplicabil în ipoteza
coasigurării şi presupune coparticiparea asigurătorilor la achitarea despăgubirilor
proporţional primelor de asigurare încasate şi valorii prejudiciului.
2.9. principiul subrogaţiei. Este un principiu reglementat în art. 2244 din Legea nr.
136/1995 şi presupune că „în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în
toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de
producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare
era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de
vehicule şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia,
conform art. 54. Asigurătorul poate renunţa, în totalitate sau în parte, la exercitarea„
acestui drept.

Secțiunea 3. Natura juridică a contractului de asigurare

42
Art. 13 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 136/1995 modificată şi completată.
43
O descriere detaliată a acestui principiu o regăsim în doctrina română în Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor –
Dreptul asigurărilor. Asigurări. Probleme juridice și tehnice, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 19-21.
44
Articolul a fost modificat prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 61/2005. Alineatul (1) a fost modificat prin art. I pct. 4
din Legea nr. 304/2007.
3.1. Natura juridică a contractului de asigurare din punct de vedere al naturii
economico-comerciale a raporturilor juridice
Distincţia sau natura juridică a activităţii de asigurare este necesar a fi stabilită întrucât
actele comerciale sunt supuse unor reguli speciale comparativ cu actele juridice civile în
ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a litigiilor, regimul probelor, acordarea
termenului de graţie, curgerea dobânzilor, solidaritatea codebitorilor, insolvenţa
debitorului etc. 45
3.1.1. Contractul de asigurare – faptă de comerţ obiectivă
Potrivit articolului 3 pct. 17 şi 18 din Codul Comercial sunt fapte de comerţ “asigurările
terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii”, “asigurările, chiar mutuale,
contra riscurilor navigaţiunii”.
Enumerarea făcută de legiuitorul secolului XIX are un caracter exemplificativ şi tocmai de
aceea doctrina şi practica judiciară a recunoscut caracterul de faptă de comerţ tuturor
operaţiunilor din domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, chiar dacă nu sunt incluse în
enumerarea codului, cum sunt asigurările de răspundere, asigurările de credit, asigurările
din domeniul navigaţiei aeriene etc.46
Per a contrario orice operaţiune care nu se realizează în condiţiile de mai sus reprezintă un
act juridic civil.
3.1.2. Contractul de asigurare – faptă de comerţ unilaterală (mixtă)
Nu de puţine ori activitatea de asigurare este comercială doar pentru asigurătorul-
comerciant şi, nicidecum, faţă de asiguratul persoană fizică aflat spre exemplu într-un
raport juridic de asigurare de viaţă.
Ne aflăm deci în ipoteza unei fapte de comerţ unilaterale (sau mixte) deoarece, în acest caz,
asigurarea reprezintă o faptă de comerţ, supusă legii comerciale în toate coordonatele ei
doar în ceea ce-l priveşte pe asigurător. În acest caz devin incidente dispozițiile art. 56 cod
comercial potrivit cu care “dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acel act legii comerciale“. Pe cale de
consecinţă, raportul juridic de asigurare, cu excepţiile legale, va fi guvernat de legea
comercială, deşi pentru asigurat acest raport este unui juridic civil.
În concepţia codului comercial acest principiu este confirmat în dispozițiile art. 6 cod
comercial ce dispune că “asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul
comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce îl priveşte pe
asigurător.”
3.3.1. Contractul de asigurare – act juridic civil
Potrivit Legii nr. 32/2000 aşa cum a fost modificată şi completată în art. 2 pct. 5 se
defineşte asigurătorul, ca fiind “persoana juridică română sau filiala autorizată în

45
În raporturile comerciale potrivit art. 42 C. com. codebitorii sunt prezumaţi în lipsă de stipulaţie contrară că s-au
obligat solidar, potrivit art. 43 C. Com. Datoriile comerciale băneşti produc dobânzi de drept de la data exigibilităţii
lor fără a fi necesar ca în civil punerea în întârziere a debitorului, potrivit art. 44 C. com. datorită caracterului celerativ
al raporturilor comerciale în obligaţiile comerciale judecătorul nu poate că în civil acordă un termen de graţie,
retractul litigios este interzis (art. 45 C. com.), iar dovada drepturilor şi intereselor pretinse în justiţie se poate face
prin orice mijloc de probă permise de lege (art. 46 C. com.). Pentru mai multe detalii Smaranda Angheni, Magda
Volonciu, Camelia Stoica–Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, cap II Comercianţii, (pag. 58-60
cartea din 2004) sau Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica– Drept comercial, Editura All Beck,
Bucureşti, 2008, p. 29, p. 300 şi urm.
46
Cu privire la caracterul enumerării legale a faptelor de comerţ a se vedea Smaranda Angheni, Magda Volonciu,
Camelia Stoica – Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 23 par 4, Stanciu Carpenaru – Drept
comercial roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, Ediţia a 5-a, p. 25.
condiţiile prezentei legi să exercite activităţi de asigurare, precum şi sucursala unei
societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale, dintr-un stat membru, care a primit o
autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine.”
Astfel activitatea de asigurare poate fi realizată atât de o societate comercială, cât şi de o
societate civilă mutuală, definită în acelaşi articol la pct. 19 ca fiind “acea persoană
juridică civilă ai cărei asociaţi sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători” şi care, având la
baza constituirii lor raporturi juridice civile şi le protejează prin mutualitate, prin acte
juridice civile.
Tema: Importanţa teoretică şi practică a calificării contractului de asigurare ca fiind un
act juridic civilă, comercial sau mixt
3.4. Natura juridică a contractului de asigurare din perspectiva scopului urmărit la
încheierea contractului de asigurare
Natura juridică a contractului de asigurare diferă de la un tip de asigurare la altul.
Astfel, la asigurarea de bunuri în doctrină s-a apreciat că raportul juridic de asigurare
încheiat se materializează într-un act juridic de conservare,47alţi autori, însă au reţinut
natura juridică a contractului de asigurare ca act juridic de administrare.48
Tema: identificati argumente necesare calificării contractului de asigurare ca fiind un act
juridic de conservare, administrare sau dispoziţie.
Importanţa teoretică şi practică a calificării contractului de asigurare ca fiind un act
juridic de conservare, administrare sau dispoziţie.
Astfel, importanţa cunoaşterii naturii juridice a contractului de asigurare din perspectiva
scopului urmărit la încheierea actului juridic este dată de necesitatea verificării respectării
condiţiilor de validitate la încheierea acestuia din perspectiva capacităţii asiguratului de a
se angaja în contract.49

3.5. Natura juridică a contractului de asigurare din perspectiva rolului părţilor la

încheierea contractului de asigurare
Analizarea acestui aspect deosebit de important calificării contractului de asigurare
presupune o prealabilă analiză a modalităţilor legale sub care este reglementată activitatea
de asigurare.
După modul în care se exprimă voinţa părţilor, contractele pot fi clasificate în contracte
tradiţionale sau negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.
În unanimitate doctrina română50 a calificat contractul de asigurare ca fiind un contract
de adeziune51 folosind ca argument împrejurarea că numai una din părţi, respectiv
47
În acest sens Fr. Deak, op. cit., p. 410 sau Fr. Deak – Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2001, p. 481.
48
A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan-Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 236 sau Ghe.
Beleiu – Drept civil român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, ediţia a IX-a, p. 136.
49
Infra Capitolul III, 3.1.1. Capacitatea de a contracta o asigurare.
50
D. Popescu, I. Macovei – Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 47; Ghe. Caraiani. M. Tudor -
Dreptul asigurărilor, Ed. Lumina Lex, 2001, Bucureşti, p. 41; Dan Anghel Constantinescu – Tratat de asigurări,
Editura Economică, Bucureşti, 2004, vol. I, p. 50; Violeta Ciurel, Constantin Alexa – Asigurări şi reasigurări în
comerţul internaţional, Editura All, 1992, p. 32, Violeta Ciurel – Asigurări şi reasigurări..., Ed. All Beck, Bucureşti,
2000, p. 179-180, Irina Sferdian – Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 32.
51
Conceptul de contract de adeziunea fost dat numai în doctrină şi a pornit de la cauza naşterii acestor tipuri de
rapoarte juridice apreciată a fi atât inegalitatea puterii economice a părţilor contractante (C. Stătescu, C. Bîrsan -
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 43), cât şi urgenţa sau nevoia ce
determină o persoană să accepte încheierea unui atare contract (Jacques Ghestin - Traite de droit civil, Ed. L.G.D.J.,
ed. a III-a, Paris, 1993, p. 76), contract al cărui conţinut scapă voinţei unei dintre părţi care se vede nevoită să accepte
asigurătorul stabileşte clauzele contractului de asigurare52, iar cealaltă parte, respectiv
asiguratul nu are posibilitatea decât să adere sau nu la acestea.
Standardizarea contractului de asigurare nu transformă, apreciem noi, contractul de
asigurare în mod cert într-un contract de adeziune, pentru o atare calificare trebuind a fi
analizat modul de exprimare a voinţelor părţilor raportat la elementele tehnice sine qua non
ale contractului de asigurare.
Deşi este apreciat că standardizarea, tipizarea contractului de asigurare aduce un plus de
rigoare contractului de asigurare, redactat în bună măsură de asigurat, prezenta lucrare îşi
propune să identifice elementele esenţiale ale contractului de asigurare şi modul în care
acordul de voinţă al părţilor se finalizează asupra acestora prin negocierea voinţelor
contractanţilor, urmărind a afirma că raportul de asigurare este unul atipic raporturilor de
adeziune - fiind un contract la granița clasificării clasice a contractelor după modul în
care se exprimă voinţa părţilor în cele trei categorii: negociate, de adeziune şi obligatorii,
întrucât împrumută caracteristici specifice fiecăreia din cele trei clasificări.
Tema: identificati argumentele necesare calificarii contractului de asigurare ca fiind unul
negociat.
Tema: Interesul calificării contractului de asigurare ca fiind un contract negociat, de
adeziune sau obligatoriu are consecinţe multiple.

Secțiunea 4. Caracterele generale ale contractului de asigurare

Identificarea şi analizarea caracterelor juridice ale contractului de asigurare reprezintă o
operaţiune ştiinţifică extrem de importantă prin utilitatea ei, fiind necesară pentru
determinarea particularităţilor, a esenţei contractului de asigurare şi pentru departajarea lui
de alte contracte speciale, rezultatele studiului indicându-ne totodată legea aplicabilă
contractului, modul de interpretare a voinţei legiuitorului în ipoteza în care norma nu este
foarte grăitoare, dar mai ales analizarea drepturilor şi mai cu seamă a obligaţiilor părţilor
contractate în ideea gestionării optime a contractului de asigurare, apărării co-
contractanţilor, dar şi a terţilor interesaţi.
Caracterul aleator prevăzut de art. 1635 C. civil este esenţial în contractul de asigurare
în care întinderea, scadenţa sau chiar existenţa obligaţiei pentru una dintre părţi sau pentru
ambele părţi contractante nu se cunoaşte în momentul încheierii contractului întrucât
depinde de realizarea sau nerealizarea unui eveniment viitor, posibil dar incert 53,
modalitate-condiţie a asigurării şi eventual de momentul împlinirii acelui eveniment
(incertus an, incertus quando; certus an, incertus quando ).

în bloc, fără reală posibilitate de negociere, clauzele unui contract de adeziune propus de cealaltă parte, ofertantul
unilateral al contractului.
52
Potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 32/2000 „Asigurătorul, pentru asigurările facultative practicate, trebuie să
elaboreze: a) propriile condiţii de asigurare, cu respectarea prevederilor legale referitoare la contractul de
asigurare; b) propriile clauze de asigurare, care pot modifica condiţiile de asigurare, în funcţie de opţiunea proprie
sau de cea a asiguratului;”
53
Potrivit art. 947 alin 2 C. civil „contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile,
de un eveniment incert”. Sintagma din text referitoare la posibilitatea existenţei caracterului aleator doar pentru una
din părţile contractuale nu trebuie înţeleasă nicidecum ca o posibilitate ca actul juridic încheiat să aibă caracter aleator
pentru o parte şi comutativ pentru cealaltă (în sensul acestei posibilităţi a se vedea: Tudor Radu Popescu, Petre Anca –
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 35-36) mesajul legiuitorul privind diferenţa de
beneficii a părţilor: o parte câştigă în timp ce cealaltă pierde întrucât şansa de câştig riscul de pierdere aparţin
fiecăruia, trierea câştigătorilor făcându-se la momentul împlinirii sau nu până la scadenţă a evenimentului asigurat.
Lipsa şanselor, adică inexistenţa sau imposibilitatea realizării cazului asigurat se
sancţionează cu rezilierea contractului aleatoriu, întrucât elementul esenţial alea
reprezintă cauza obligaţiilor asumate de asigurat şi asigurător, iar în lipsa cauzei contractul
urmează a fi lipsit de efecte.
Contractul de asigurare – caracter obligatoriu. Contractul de asigurare – contract
obligatoriu sau facultativ
Ca regulă contractul de asigurare este voluntar şi se încheie din propria iniţiativă a
asiguratului, persoană fizică sau juridică interesată să-şi protejeze valorile în scop de
indemnizare sau capitalizare.
Prin urmare trebuie susţinut caracterul contractual al asigurării chiar şi în ipoteza unei
asigurări obligatorii, clauzele contractuale devenind legea părţilor atâta timp cât acestea se
circumscriu regulilor imperative dispuse prin lege asigurărilor de răspundere civilă
obligatorie.
Contractul de asigurare - contract numit
Contractul de asigurare este un contract numit ce face obiectul reglementării legale. Prin
Legea nr. 136/1995 modificată şi completată54 este definită atât terminologia din domeniul
asigurărilor (la care contribuie şi prevederile Legii nr. 32/2000) ca un domeniu special
reglementat, cât şi conceptul de asigurare şi contract de asigurare. Mai mult prin lege sunt
stabilite drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele contractului de asigurare, condiţiile de
fond şi de formă ale încheierii acestuia, adeseori prin norme imperative, utilizate de
legiuitor pentru a proteja deopotrivă pe asiguraţi şi pe asigurător prin clauze clare de natură
să stabilească în mod limpede voinţa părţilor la momentul încheierii contractului, dar şi
obligaţiile acestora pe măsura derulării acestuia.
Contractul de asigurare - contract consensual
Contractul de asigurare este un contract consensual ce se încheie în mod necesar şi
suficient solo consensu, prin simplul acord de voinţă al părţilor. Împrejurarea că potrivit
legii contractul de asigurare trebuie transpus în forma scrisă nu înseamnă o abdicare de la
acest principiu, cerinţa formei scrise fiind impusă din raţiuni de ordin ad probationem55,
asigurarea nefiind un contract solemn ci un instrumentum probationis.

Contractul de asigurare - contract sinalagmatic

Potrivit definiţiei date asigurătorul se angajează ca, în schimbul declaraţiei de risc şi a
primei de asigurare plătită de asigurat, să-l indemnizeze pe acesta direct sau pe beneficiarul
asigurării pentru prejudiciul pe care acesta l-ar putea încerca în caz de realizare a riscului.
Prin urmare părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente, iar neîndeplinirea de
către una din părţi a obligaţiilor contractuale permite ridicarea de către celălalt contractant
a excepţiei de neexecutare şi poate conduce până la modificarea asigurării spre o sumă
asigurată mai mică sau chiar la rezilierea contractului de asigurare.

Contractul de asigurare - contract cu titlu oneros

54
Vezi supra pagina 46.
55
De precizat că în doctrină referitor la dreptul comerţului internaţional s-a apreciat că raportul de asigurare a
creditului ce trebuie evident încheiat în forma scrisă are prevăzută această condiţie nu doar ca element ad
probationem, ci ca cerinţă ad validitatem, în lipsa acestui înscris actul juridic invocat nebeneficiind de efectele sale
juridice – pentru detalii O. Căpăţână, B. Ştefănescu – Tratat de drept al comerţului internaţional, Bucureşti, Ed.
Academiei, vol. I – p. gen., 1985, vol. II, p. spec., 1987, p. 207.
În contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească (în schimbul protecţiei,
materializată, în cazul producerii evenimentului asigurat, prin despăgubirea necesară
acoperii daunei produse sau suma asigurată), o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca,
la producerea riscului asigurat (în schimbul primelor de asigurare încasate) să plătească
asiguratului sau beneficiarului asigurării suma asigurată, denumită indemnizaţie.
Ambele părți urmăresc interese patrimoniale, adică primirea unui „echivalent”56 în
schimbul prestaţiei la care se obligă. Asigurătorul urmăreşte încasarea primelor de
asigurare, iar asiguratul urmăreşte obţinerea unei despăgubiri în cazul survenirii cazului
asigurat.
Caracterul oneros la contractului de asigurare vine de altfel ca o consecinţă a caracterului
aleator al contractului întrucât toate contractele aleatorii sunt obligatoriu oneroase.57
Contractul de asigurare - contract cu executare succesivă
Executarea contractului nu are loc printr-o singură prestaţie. Asigurătorul se angajează să
acopere riscul pe un anumit interval de timp, perioada în care urmează ca părţile să-şi
execute constant obligaţiile asumate, în sensul plăţii primelor de asigurare (dintr-o dată sau
eşalonat), informării asigurătorului asupra producerii cazului asigurat şi respectării
continue a celorlalte obligaţii ce le revin prin contract, până la expirarea acestuia.
Tema: Delimitarea contractului de asigurare de alte contracte

REGULI PARTICULARE PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE

ASIGURARE
Încheierea contractului de asigurare
Prin încheierea contractului de asigurare înțelegem realizarea acordului de voință între
asigurător și asigurat asupra clauzelor contractuale, acord atenuat în condițiile caracterului
adezionar al contractului de asigurare, ce permite o negocierea limitată a clauzelor sale.
Acest proces este unul complex în domeniul asigurărilor tocmai datorită caracterului
aleator al contractului de asigurare și al riscului pe care și-l asumă a-l dezdăuna
asigurătorul.
Negocierea contractului de asigurare poate fi analizată din prisma celor 2 etape ce asigură
încheierea contractului de asigurare: informarea reciprocă a părţilor şi întâlnirea
concordantă a ofertei cu acceptarea întocmai a acesteia de către contractanţi (sau cum
doctrina franceză precizează: faza de informare și faza de consimțământ – concretizate mai
apoi prin semnarea poliței).58

56
Utilizarea ghilimelelor vine din împrejurarea că trebuie reţinut că prestaţiile reciproce nu trebuie să fie egale sau de
aceeaşi natură, dimpotrivă, ele fiind rezultatul predominant al alea şi numai în mică măsură al negocierii contractuale
şi ne referim aici la suma asigurată, adică la suma maximă în virtutea căreia asigurătorul a negociat şi s-a obligat să
despăgubească.
57
În dreptul francez s-a pus în discuţie caracterul oneros al contractului de asigurare în ipoteza operaţiunilor
promoţionale ale asigurătorilor ce oferă promoțional poliţe de asigurare. În ipoteza scutirii titularului poliţei
promoţionale de asigurare de plata primelor urmare promoţiei acordate mai vorbim de un contract oneros?
Răspunsurile au fost diverse, de la inexistenţa contractului în condiţiile neplăţii primelor de asigurare de asigurat,
justificat prin anihilarea caracteristicilor asigurării (caracterul aleator şi oneros) la recunoaşterea valabilităţii unui
astfel de contract, şi pe cale de consecinţă a caracterelor acestuia pornind de la ideea că plata primelor de asigurare s-a
realizat de facto prin proviziile acordate de ceilalţi asiguraţi ai asigurătorului liberator, provizii care i-au permis
acestuia să lanseze şi să susțină campania promoţională. Pentru detalii Jean Bigot coord. – Traite de droit des
assurances, Editura L.G.D.J., Paris, 2002, vol. 3, p. 55, 56.
58
Faivre – op. cit., p. 195.
Etapa precontractuală
Etapa precontractuală sau faza informării nu naște drepturi și nici obligații pentru
nici una dintre părți în a încheia raportului de asigurare previzionat, acestea putând să-și
retragă oricând oferta de contractare, însă constituie o etapă sine qua non de care depinde
valabilitatea viitorului contract de asigurare, întrucât se referă la îndatorirea părților de a-și
aduce reciproc la cunoștință date privitoare la elementele fundamentale ale contractului de
asigurare, pentru ca părțile să se oblige în deplină cunoștință de cauză.59
Declaraţia de risc
Declarația de risc reprezintă modalitatea de informare a asigurătorului de către viitorul
asigurat, este cerută atât de natura contractului, dar şi expresis verbis de legiuitor în
prevederile art. 13 din lege şi reprezintă totodată oferta de a contracta a asiguratului.
Declarația de risc reprezintă în practică un chestionar tipizat oferit de asigurător care
cuprinde întrebări clare, precise şi complete cu privire la probabilitatea şi intensitatea
producerii riscului în mod special, tipizat ce trebuie completat de potențialul asigurat și
semnat de acesta. Chestionarul poate fi însoțit de anexe: planșe, fotografii, analize
medicale de natură a îl ajuta pe asigurător să circumstanțieze riscul.
Buna-credinţă a asiguratului la momentul completării declaraţiei de risc este esenţială
pentru validitatea convenţiei ce urmează a fi încheiată întrucât prefigurează elemente
esenţiale ale contractului ce urmează a fi încheiat. Astfel asigurătorul va decide încheierea
sau nu, a contractului de asigurare adeseori numai pe baza răspunsurilor viitorului asigurat
la chestionarul tipizat, fără a avea posibilitatea efectuării inspecţiei de risc pentru a verifica
veridicitatea declaraţiei.60
Informarea asiguratului de către asigurător
“Clienţii au dreptul de a fi informaţi în mod corect, încă din faza precontractuală,
asupra tuturor condiţiilor contractului de asigurare”.61
De asemenea, „asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat despre consecinţele
neplăţii primei la termenul de plată … şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de
asigurare”.
Momentul încheierii contractului de asigurare
Cunoașterea momentului încheierii raportului de asigurare prezintă deosebită importanță
atât pentru verificarea valabilității lui potrivit condițiilor de valabilitate din dreptul comun,
ci și din prisma analizării aplicării dispozițiilor normelor speciale.
Astfel, stabilirea momentul încheierii contractului de asigurare permite verificarea
respectării sau nerespectării condițiilor de valabilitate, de fond şi de formă imperative la
momentul încheierii raportului de asigurare, a legii aplicabile lui sau a momentului de la
care curge termenul de prescripție.

59
Potrivit Noului Cod Civil a fost reglementată răspunderea precontractuală, îndeosebi pentru negocierea cu rea-credinţă,
divulgarea sau folosirea neautorizată a informaţiilor confidenţiale și retragerea intempestivă a ofertei, consacrându-se soluţia
irevocabilităţii ofertei de a contracta.
60
Tocmai de aceea doctrina franceză citată până în prezent a reţinut caracterul contractului de asigurare ca fiind unul
de maximă sau totală bună-credinţă, întrucât doar una dintre părţi, asiguratul, cunoaşte toate elementele esenţiale
privitoare la risc, necesare încheierii contractului, aspect care determină obligaţia sa de a-l informa cu bună-credinţă
și în mod complet pe asigurător–care nu de puține ori preia în sarcina sa riscuri pe care nu le poate evalua în mod
direct datorită distanței sau elementelor tehnice complexe sau ascunse etc.
61
Norma CSA din 15.12.2009 aprobată prin Ordinul nr. 23/15.12.2009 – art. 1.
În raport de acest moment se stabilește și locul încheierii contractului, aspect deosebit de
important în raport de care se determină legea aplicabilă contractului, cât și condițiile de
formă ad probaționem sau ad validitatem solicitate de legiuitor (lex loci contractus,
respectiv locus regit actum).
Locul încheierii contractului
În prezentarea momentului încheierii contractului de asigurare afirmăm cât de importantă
este cunoașterea acestui moment pentru că, în raport de acesta, se stabilește locul încheierii
contractului de asigurare și pe cale de consecință competenţa instanţei62 sau legea
aplicabilă contractului și legea care dictează condițiile de fond necesar a fi îndeplinite.
Locul încheierii contractului nu ridică probleme juridice câtă vreme contractul de asigurare
se încheie între prezenți, el fiind dat de locul unde se găseau părțile la momentul semnării:
de regulă la sediul asigurătorului, semnarea însă putând avea loc și la sediul
intermediarului în asigurări- caz în care locul încheierii contractului va fi acel sediu, fie
chiar la domiciliul asiguratului, de regulă în asigurările de locuințe, situație în care
domiciliul asiguratului constituie locul încheierii contractului.
În cazul în care contractul de asigurare se încheie prin mijloace moderne și instantanee de
comunicare la distanță locul încheierii contractul este cel identificat în doctrina din dreptul
comun ca fiind acela unde se află ofertantul.63
Aceeași este soluția și în ipoteza contractelor încheiate prin mijloace de comunicare la
distanță, electronice sau nu, locul încheierii contractului fiind locul unde se găsește
ofertantul și unde i-a fost înmânată corespondența.

Condiții de valabilitate privind încheierea contractului de asigurare

Încheierea contractului de asigurare reprezintă un moment de mare importanţă pentru
derularea ulterioară și eficientă a raportului de asigurare, care alături de păstrarea
elementelor clasice și de altfel specifice încheierii oricărui contract, privind condițiile
esențiale și generale de valabilitate ale unei convenții, prezintă nenumărate elemente
specifice doar acestui tip de contract.
Condiţii de fond privind încheierea valabilă a contractului de asigurare
Potrivit art. 948 Cod civil elementele esenţiale ale actului juridic sunt: capacitatea de a
contracta, consimţământul valabil exprimat, obiectul contractului şi cauza, iar de
existența acestor condiții esențiale, dar și pertinența lor întrunită în actul juridic constatator
al asigurării, depinde valabilitatea contractului de asigurare și al raportului juridic pe care-l
consfințește.
Potrivit legii, capacitatea de a contracta încheierea unei asigurări, adică de a deveni
titular de drepturi și obligații corelative, aparţine de principiu oricărei persoane fizice sau
juridice, aceasta dobândind fie calitatea de asigurat, fie pe cea de asigurător, în funcție de
calitatea avută și de drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă.
62
Având în vedere că locul prevăzut pentru executarea obligaţiilor (constând în plata despăgubirilor) este la sediul
sucursalei societăţii de asigurare, competentă în soluţionarea cauzei având ca obiect obligarea societăţii de
asigurare la plata indemnizaţiei, ca urmare a producerii riscului asigurat constând în izbucnirea unui incendiu în
fabrică din cauze necunoscute şi neimputabile niciunei persoane, va fi instanţa în circumscripţia căreia se află sediul
societăţii de asigurări, ca instanţă de la locul prevăzut în contract pentru executarea obligaţiilor. Pentru mai multe
detalii C. A. Ploieşti, decizia nr. 527 din 11 aprilie 2008 în M. Tăbăraș, M. Constantin, op. cit., p. 49.
63
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, Ed. III, 1995,
p. 52., Ed. VIII, p. 58.
Asiguratul, potrivit legii, este “orice persoană, care are un contract de asigurare încheiat
cu asigurătorul şi care urmareşte a se proteja de riscul asigurat.” De regulă, asiguratul are
calitatea de parte în contractul de asigurare şi este totodată titularul indemnizaţiei de
asigurare în ipoteza survenirii cazului asigurat, dar nimic nu interzice încheierea unui
contract de asigurare în virtutea căruia, la producerea evenimentului asigurat, indemnizaţia
de asigurare urmează să se plătească unei terţe persoane, numită beneficiar al asigurării.
Astfel, beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze
despăgubirea, indemnizaţia, fără însă a fi parte în contractul de asigurare. Dacă contractul
este încheiat în favoarea beneficiarului, cum este cazul creditorului, acesta mai poartă
denumirea de stipulantul asigurării.
Uneori legea circumstanţiază pe asigurat ca fiind persoana care are interes cu privire la
bunul asigurat (art. 25 din Legea 136/1995 modificată şi completată) în ipoteza asigurării
de bunuri64 sau fiind persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse
înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie, sau care intră în România cu
un astfel de vehicul, în ipoteza asigurării obligatorii RCA, sau fiind medicii, avocaţii,
farmaciștii, notarii, arhitecții, profesii liberale care au în legea de înființare inclusă ca
obligație disciplinară chiar încheierea unui raport de asigurare.
Legea specială nu cuprinde norme speciale referitoare la capacitatea asiguratului și nu
distinge între persoane fizice, persoane juridice, filiale, grupuri de interes economic,
asociaţii şi fundaţii, comercianţi sau necomercianţi şi prin urmare se aplică principiul clasic
“ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” și regula înscrisă în prevederile art.
949 C. civ., care dispune că poate contracta orice persoană ce nu este declarată
necapabilă de lege și fiind vorba de încheierea unui act juridic, pentru valabilitatea
contractului se impun a fi respectate condiţiile clasice referitoare la capacitatea de
exerciţiu, cu restricţiile aduse de art. 950 Cod civil referitoare la minori (în completare art.
9 din Decretul nr. 31/1954) şi interzişi.
Dacă capacitatea persoanei juridice trebuie analizată şi raportată la principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă a comercianţilor persoane juridice, în ceea ce priveşte persoanele
fizice, jurisprudenţa a apreciat că acestea pot încheia contracte de asigurare odată ce au
împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie. Mai mult, contractele de asigurare
încheiate de minorii sub 14 ani şi de persoanele puse sub interdicţie sunt considerate
valabile atâta timp cât cei în cauză sau reprezentanţii legali ai acestora sau autoritatea
tutelară nu au cerut anularea.65
Astfel, deși la asigurarea de bunuri, în doctrină, s-a apreciat că raportul juridic de asigurare
încheiat se materializează într-un act juridic de conservare,66 astfel că, asiguratul poate fi
orice persoană capabilă să încheie acest tip de act juridic, deci inclusiv minorul cu vârsta de
până la 14 ani, lipsit de capacitate de exerciţiu,67având însă în vedere că scopul încheierii

64
Pentru detalii cu privire la sfera persoanelor interesate a se vedea infra 4.3 Interesul asigurat.
65
D. Popescu, I. Macovei – op.cit., p. 102. Pentru detalii privind încheierea contractului de asigurare de către minorul
cu capacitate de exerciţiu restrânsă a se vedea Irina Sferdian – Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, p. 89-93.
De reținut că asigurătorul nu va putea el însuși solicita anularea actelor juridice încheiate de aceștia întrucât
potrivit art. 952 C. civ., persoanele capabile de contracta nu pot opune acestora incapacitatea lor.
66
În acest sens Fr. Deak, op. cit., p. 410 sau Fr. Deak – Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul
Juridic, București, 2001, p. 481. A se vedea şi supra Capitolul II, Secțiunea 4. Natura juridică a contractului de
asigurare.
67
În acest sens Fr. Deak, op. cit., p. 410.
contractului de asigurare este înlocuirea bunului pierdut sau a valorii pierdute din acesta cu
o sumă de bani este indubitabil că asigurarea de bunuri este un act juridic de
administrare care urmăreşte exploatarea în condiţii optime a patrimoniului şi nicidecum
salvarea bunului, păstrarea lui - operaţiuni de esenţa actelor juridice de conservare, astfel că
acest contract poate fi încheiat singur de minorul care are vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani,
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără a fi necesară încuviinţarea ocrotitorului legal.68
Întrucât, asigurarea nu reprezintă o formă naturală de exploatare a patrimoniului, ci una
dată de finalitatea urmărită, protejarea patrimoniului, putem aprecia că, natura juridică de
act de administrare a contractului de asigurare de bunuri este dată de scopul lui, nu de
esenţa lui.
Referitor la asigurările de persoane întrucât acestea nu au un caracter indemnitar69, fiind
mijloace financiare de economisire, de protecţie financiară, ele au indubitabil natura
juridică a actelor juridice de dispoziţie, contractantul asigurării urmărind investirea unei
sume cu titlu de primă de asigurare într-un produs financiar reprezentat de asigurare în
scopul declarat, dar eventual, al obţinerii unui câştig pentru sine sau pentru altul, aşa încât
apreciem că asiguratul nu poate fi decât o persoană majoră cu deplină capacitate de
exerciţiu.70
În ceea ce privesc asigurările de răspundere civilă ce au ca trăsătură caracteristică faptul
că, prin intermediul contractului de asigurare încheiat, asigurătorul se obligă să plătească o
despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele
persoane păgubite prin producerea riscului asigurat şi pentru cheltuielile făcute de către
asigurat în procesul civil, apreciem că, natura juridică este aceeaşi cu a asigurărilor de
viaţă, adică de act juridic de dispoziţie, cu motivaţia diferită însă în sensul că asiguratul își
constituie garanții de solvabilitate, dar și protectoare a integrităţii propriului sau
patrimoniul în condițiile în care ar cădea în culpă și ar fi obligat la dezdăunare.
Reţinând această natură juridică a contractului de asigurare, potrivit dispoziţiilor dreptului
comun asiguratul pentru a încheia în mod valabil un contract de asigurare de bunuri poate
fi un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă care încheie contractul fără încuviinţarea
ocrotitorilor săi legali71, însă având în vedere că bunul asigurat iese totuşi din patrimoniul
minorului în locul lui reintrând printr-o subrogaţie contractuală reală cu titlu universal
indemnizaţia de asigurare, s-a recomandat încuviinţarea contractului de către
reprezentantul legal al minorului72 pentru evitarea oricăror prejudicii minorului în
condiţiile în care, în plus, actul juridic aleator încheiat nu dă dreptul minorului la anularea
lui pe motiv de leziune.73
Asigurătorul este - persoana juridică română autorizată în condiţiile legii să exercite
activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terţ, precum şi

68
A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan- Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, București, 1981, p. 236.
69
Cu excepția asigurărilor de accidente corporale în care valoarea sumei asigurate este dată de valoarea prejudiciului
adus persoanei asigurate/ beneficiarului asigurării.
70
și în doctrina de specialitate a acelei perioade se permitea minorilor
în vârstă de 16 ani să încheie asigurări de persoane fără a fi necesară nici autorizația prealabilă a ocrotitorului legal.
Pentru mai multe detalii în D. Popescu, I. Macovei – op. cit., p. 104-106. Există și în prezent adepți ai acestei teorii,
pe care nu o îmbrățișăm – sens în care a se vedea Andy Pușcă – op. cit., p. 76.
71
D. Popescu, I. Macovei – op. cit., p. 103-104.
72
Pentru mai multe detalii în I. Sferdian – op. cit., p. 86-89, p. 127-132 sau C. Iliescu, op. cit., p. 41.
73
Art. 1158 C. Civil conform căruia când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neașteptat, minorul n-are
acțiunea în resciziune.
sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care
a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine.
Asigurătorul poate fi un comerciant sau un necomerciant, respectiv o societatea civilă
mutuală de asigurare. Fiind o persoană juridică, în ceea ce-l privește pe asigurător nu se
pun probleme speciale în doctrină celor privind asiguratul persoană juridică privind
capacitatea juridică de a încheia acte juridice ce debutează din momentul constituirii.74
De remarcat că, în prezent, competenţa generală a asigurătorilor de a încheia toate formele
de asigurare a încetat, fiind înlocuită cu o competentă limitată, divizată pe cele două
modalităţi de asigurare: asigurări generale și asigurări de viaţă. Societăţile de asigurare
compozite pot continua să desfăşoare simultan activităţile de asigurări de viaţă şi generale
numai în condiţiile separării managementului şi a conducerii evidenţei contabile pe cele
două activităţi.
Astfel, asigurătorul are desemnată prin însăși actele constitutive și autorizațiile de
înființare sfera claselor şi asigurărilor îndrituite să le practice, astfel încât capacitatea sa de
exercițiu este firesc supusă acestei specialități a capacității de folosință date de obiectul de
activitate autorizat.
Consimţământul de a contracta o asigurare
Prin încheierea contractului de asigurare contractanţii îşi manifestă hotărârea de a plăti o
sumă de bani denumită primă, în ceea ce-l priveşte pe asigurat pentru că în schimbul sumei
plătite asigurătorul să-l indemnizeze pentru prejudiciul pe care acesta l-ar putea încerca în
caz de realizare a riscului.
Consimţământul trebuie manifestat cu intenţia de a produce efecte juridice, ad probationem
se cere a fi exteriorizat, să provină de la un asigurat ce are discernământ (în cazul
asigurătorului, fiind vorba de o persoană juridică cerinţa nu se justifică), să fie exprimat cu
intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ
(dat prin eroare, captat prin dol, sau-mai greu de crezut-smuls prin violență).
Obiectul contractului de asigurare
Potrivit dreptului comun, obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una
din părți de obligă (art. 962 C. civ.).
Obiectul contractului de asigurare rezultă din chiar definiţia contractului de asigurare şi
reprezintă obligaţiile asupra cărora părțile înţeleg să fie ţinute urmare încheierii
contractului: asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă
ca, la producerea riscului să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării suma
asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare
încheiat în condiţiile legii, în limitele şi la termenele convenite.
Cauza încheierii contractului de asigurare
Potrivit dreptului comun, art. 967 Cod civil convenţia este valabilă chiar dacă cauza nu este
expresă întrucât cauza este prezumată până la dovada contrarie.
Pentru ca un contract de asigurare să fie valabil încheiat el necesită o cauză, cauza
trebuie să fie reală, licită, părțile neputând deroga prin convenții de la ordinea publică și
bunele moravuri.

74
Potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990 societățile comerciale dobândesc personalitate juridică din momentul
înmatriculării la registrul comerțului, ce se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii
judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale, iar societatea mutuală de la data
înregistrării în registrul persoanelor juridice.
Cauza asigurării sau interesul asigurării sau scopul imediat (cauza proxima) rezidă chiar
din caracterul aleator al acestui contract, șansa unui câștig: în ceea ce-l priveşte pe
asigurător, rezultând din primele de asigurare, iar în ceea ce-l priveşte pe asigurat din plata
indemnizaţiei de asigurare în ipoteza asigurărilor de persoane, sau a sumei asigurate menite
a acoperi pierderea în cazul producerii evenimentului asigurat.
Condiţii de formă privind încheierea contractului de asigurare
Prin încheierea unui contract înţelegem realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra
clauzelor contractuale.
Potrivit legii contractul de asigurare trebuie încheiat in formă scrisă. El nu poate fi
dovedit prin martori chiar dacă există început de dovadă scrisă.75
În caz de forţă majoră însă, în care documentele de asigurare au dispărut şi nu există
posibilitatea obţinerii duplicatului, sunt admise orice mijloace de probă legale care să
confirme existenţa acestora.
Forma scrisă cerută de lege indiferent de valoarea contractului este pretinsă ad
probationem76, asigurarea nefiind un contract solemn, neîndeplinirea acestei cerințe
neconducând la aplicarea sancțiunii nulității, ci la decăderea părții interesate în a face
dovada raportului juridic de asigurare prin alt mijloc decât înscrisul de asigurare.
Încheierea contractului de asigurare se probează exclusiv cu poliţa de asigurare77 sau cu
certificatul de asigurare78 emis şi semnat de asigurător ori cu nota de acoperire79 emisă şi
semnată de brokerul de asigurare.80 La cererea şi pe cheltuiala asiguratului, asigurătorul
75
Art. 10 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 modificată şi completată. Potrivit noului Cod civil, art. 2.200. - (1) „Pentru a
putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat cu martori,
chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele de asigurare au dispărut prin forţă majoră
sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul lor pot fi dovedite prin orice
mijloc de probă”.
76
C.A. Bucureşti, decizia nr. 923/R din 12 septembrie 2005 în M. Tăbăraș, M. Constantin op.cit., p. 75-76.
77
Polița de asigurare reprezintă documentul emis de Asigurator în baza şi cu respectarea condițiilor de asigurare şi a
convenției cadru de asigurare, prin care se stabilesc condițiile specifice (limita răspunderii/ polița, perioada de
asigurare, prima de asigurare, franșiza) în care se încheie asigurarea unui risc specificat. Aceasta cuprinde: formularul
de poliță, condițiile de asigurare precum şi alte anexe sau suplimente care sunt convenite între Asigurat şi Asigurător
ca făcând parte din Contractul de asigurare.
78
Certificatul de asigurare reprezintă înscrisul emanat de la asigurător pe seama asiguratului în locul poliței de
asigurare şi care dă expresie contractului de asigurare în liniile esențiale ale conținutului acestuia şi dovedește
existenţa acestei polițe. Pentru bănci este mai convenabilă prezentarea unui certificat de asigurare decât a unei polițe,
deoarece aceasta din urmă poate deveni extrem de stufoasă când are atașate un număr de clauze. De regulă,
certificatul de asigurare trebuie să fie cel puţin pentru valoarea CIF a mărfurilor, să fie negociabil şi transferabil (adică
purtătorul să poată revendica daune în cazul unei avarii), să asigure marfa de la punctul de plecare până la destinație,
şi să fie în aceeași valută ca şi cambia. În cazul utilizării certificatului de asigurare în cadrul unui acreditiv, el trebuie
să corespundă cerințelor enunțate în acreditiv. Pe baza unui acord cu firma de asigurare (open cover), unele firme pot
completa singure aceste certificate, fără a contacta de fiecare dată firma de asigurare.
79
Nota de acoperire reprezintă documentul de asigurare emis de broker prin care se confirmă existenţa contractului de
asigurare în termenii lui particulari. Ea are rolul unei desocotiri a brokerului şi totodată a unei garanții dată
asiguratului ca mandatul dat brokerului în liniile lui esențiale a fost îndeplinit, dar în același timp nu reprezintă o
modalitate de impunere a unui anumit asigurător. Ea poate fi eliberată şi anterior încheierii poliței, caz în care, dacă
poliţa de asigurare nu se mai încheie brokerul va fi răspunzător datorând garanție asiguratului. În concluzie emiterea
acestei note nu îl obligă pe asigurător în a încheia polița de asigurare şi în același timp nu-l transformă pe broker în
asigurat. Pentru mai multe detalii în C. Benett-Dicționar de asigurări, p. 388-389.
80
Documentul de asigurare poate fi, după caz, nominal, la ordin sau la purtător. Polița de asigurare reprezintă un titlu
comercial de valoare, adică un înscris denumit şi titlu în temeiul căruia posesorul sau legitim este îndrituit să exercite,
la o dată determinată, dreptul arătat în înscris. Legea prevede ca documentele care atestă încheierea unei asigurări pot
fi semnate şi certificate prin mijloace electronice, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 455/2001 privind semnătura
electronică publicată în M. Of. 420/31 iulie 2001 ce prevedea ca înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat,
este obligat să elibereze duplicate sau copii ale documentelor de asigurare. Aceeaşi
obligaţie revine asigurătorului în cazul în care aceste documente au fost pierdute, furate sau
distruse.
Nulitatea contractului de asigurare
Legătura dintre îndeplinirea condițiilor de fond și de formă ale actului juridic încheiat și
sancțiunea nulității este indisolubilă, iar în ceea ce privește nulitatea contractului de
asigurare, în principiu, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun referitoare la această
sancțiune de drept care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor imperative
prevăzute de legiuitor pentru încheierea valabilă a poliței de asigurare, restabilind
legalitatea.
Astfel nulitatea operează retroactiv, ex tunc, sancționând părțile cu ineficacitatea actului
încheiat cu nesocotirea normelor imperative ale legii, părțile fiind puse în situația
anterioară încheierii poliței, cu restituirea prestaților deja efectuate.
Fără dubii însă jurisprudența a identificat printre cauzele de nulitate a poliței completarea
eronată de asigurat cu bună știință a declarației de risc ce a stat la baza formării voinței
asigurătorului de a lua spre acoperire riscul propus, justificată de vicierea
consimțământului, lipsa riscului la momentul încheierii poliței de asigurare (prin aceasta
înțelegând şi producerea deja a sinistrului anterior încheierii poliței de asigurare),
justificată de cauza ilicită a încheierii poliței sau preluarea de riscuri neasigurabile etc.
Problemele practice pe care le ridică nulitatea în materia asigurărilor sunt date de domeniul
ei mai restrâns de aplicare comparativ cu cel din dreptul civil și confuziunii cu motivele de
nulitate din dreptul comun, situație generată de voinţa legiuitorului care a inclus în textul
normei speciale motive de reziliere care în dreptul comun ar fi condus la anularea actului
juridic încheiat.81
Potrivit noului Cod Civil alături de cauzele generale de nulitate a contractelor prevăzute în
dreptul comun, contractul de asigurare este nul în ipoteza în care asiguratul recurge la
declaraţii inexacte sau face cu rea-credinţă declarații incomplete, cu reticenţă cu privire
la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta
să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau
reticenţa nu a avut influenţă asupra producerii riscului asigurat.

Elementele tehnice ale contractului de asigurare

Riscul asigurat82
Riscul reprezintă un element tehnic contractual indispensabil al contractului de asigurare,
lipsa acestuia din contract afectând valabilitatea contractului de asigurare.

ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau
nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice,
este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată. Astfel potrivit art. 7 din
această lege în cazurile în care, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un
înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură
electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a
semnăturii.
81
În acest sens infra Capitolul VIII - Încetarea contractului de asigurare, Rezilierea contractului de asigurare.
82
Riscul a fost deja analizat în extenso ca situație premisă a încheierii contractului de asigurare în Cap. III, Contractul
de asigurare - reguli particulare privind încheierea contractului de asigurare Situaţia premisă încheierii contractului
de asigurare: riscul.
Riscul reprezintă cauza pentru care asiguratul apelează la protecția asigurătorul,
învederându-i acestuia riscul şi solicitându-i protecție în caz de producere a lui.
Astfel, riscul asigurat reprezintă o clauză contractuală esențială, rod al manifestării de
voinţă a părţilor: al asiguratului care încearcă să schimbe incertitudinea producerii unui
anumit eveniment cu certitudinea reparării pagubelor cauzate de sinistru şi care îi propune
prin declaraţia de risc asigurătorului acoperirea acelui risc în schimbul primelor de
asigurare şi a asigurătorului care, urmare analizelor specifice managementului riscului 83 îşi
asuma sau nu, rolul de a acoperi riscul invocat de asigurat în ipoteza producerii sinistrului.
Așa cum arătam anterior, riscul ce se asigura trebuie să fie determinat cu precizie în
contract căci numai în posesia tuturor datelor necesare evaluării riscului asumat de
asigurător, acesta poate aprecia posibilitatea acoperirii riscului şi în caz afirmativ,
cuantumul primei.84

Tema: aratati care au fost situatiile de fapt care au determinat in practica judiciara
calificarea lor atat ca risc asigurat cat si ca risc neasigurat.

Cazul asigurat
Evenimentul asigurat pentru înlăturarea consecințelor căruia părţile au negociat contractul
de asigurare şi care întradevăr s-a produs, poartă denumirea de caz asigurat, sau sinistru.
Astfel, dacă riscul este un eveniment viitor, incert ca realizare, cazul asigurat se deosebește
prin aceea că reprezintă un eveniment deja produs, în același timp nu poate exista un caz
asigurat dacă nu există un risc asigurat.

Tema: aratati elementele de distinctie intre riscul asigurat si cazul asigurat.

Interesul Asigurat
Riscul este indisolubil legat de interesul asigurabil, însă trebuie reținut că deși dacă există
risc există și interes asigurabil, nu neapărat orice risc dă naștere unui interes asigurabil.
Potrivit art. 25 din legea nr. 136/1995 „Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la
bunul asigurat.”.
Prezenţa unui interes asigurat este o condiție esențială pentru validitatea contractului de
asigurare, fiind o cerinţă imperativă a legii85 ca asiguratul să fie interesat de valoarea
amenințată cu pieirea prin producerea riscului, această valoare ce se urmărește a fi
înlocuită cu despăgubirea printr-o subrogație reală cu titlu universal fiind una financiară,
de ordin economic sau chiar sentimental şi nu juridic.
Interesul asigurabil constituie pe lângă un elemente tehnic de valabilitate al contractului de
asigurare, un principiu esențial al asigurării şi un criteriu de distincție privitor la caracterele
contractului de asigurare, iar prin elementele esențiale care-l caracterizează el însuși

83
Probabilitatea producerii riscului este determinată statistic prin aplicarea legii numerelor mari a lui Jean Bernoulli
potrivit cu care probabilitatea producerii unui fenomen este cu atât mai certă, cu cât numărul de cazuri pe baza cărora
s-a determinat ar fi mai mare. Pentru detalii D. Popescu, I. Macovei – Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iași,
1982, p. 77, Irina Sferdian – Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 111.
84
Referitor la calificarea riscului ca element esențial al contractului de asigurare sau ca obiect la asigurării văzut ca
operațiune juridică şi instrumentum a se vedea în D. Popescu, I. Macovei – Contractul de asigurare, Editura Junimea,
Iași, 1982, p. 109; Y. Lambert-Faivre – Droit des assurances, Dalloz, Paris, 1992, p. 224.
85
Art. 25 din Legea nr. 136/1995 potrivit cu care „asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat”.
combate teoria caracterului caracterului personal86 al asigurării de bunuri, justificată de
schimbarea titularului interesului asigurabil semnatar la poliţei, prin împrejurarea că, atunci
când asiguratul proprietar al locuinței-bun asigurat o înstrăinează, imobilul inițial asigurat
nu mai beneficiază de asigurarea anterioară.87
Obiectul asigurat
Obiectul asigurării trebuie să existe, să fie licit și moral, să fie posibil și să fie
determinat/determinabil și priveşte ceea ce se asigură, mai exact valoarea ce se asigură
(patrimonială sau nepatrimonială, corporală sau incorporală, determinată sau determinabilă
uneori chiar nedeterminată, proprietate publică sau privată etc.) știut fiind că nu toate
aceste se pot bucura de luarea lor în garanţie de asigurător.
Bunuri excluse de la asigurare
De la regula potrivit căreia orice bun poate face obiect al asigurării, trebuie reţinut însă că
există şi excepţii constând în riscuri pe care asigurătorul refuză să le garanteze, ele
neputând face obiectul nici unei negocieri. Dacă legislaţia franceză cere ca aceste excluderi
să fie prevăzute în mod expres în poliţă, prin enumerare, în legislația română nu sunt
prevăzute condiţiile de formă privind riscurile excluse la asigurare.
Totuşi, doctrina a apreciat că, nu pot face însă obiect al contractului de asigurare:
- bunurile care sunt degradate şi nu mai prezintă importanţă economică;
- bunurile care nu prezintă un grad de risc, deci nu există un element ”alea”, sau,
dimpotrivă, prezintă un grad de risc prea mare (de ex. opere de artă expuse
necorespunzător, în spații neprotejate, fără sisteme de alarmă etc.);
- bunurile care se află în afara cadrului legislativ, neputând face obiect al asigurării
(bunurile de contrabandă sau provenite din infracțiuni etc.).
Suma asigurată
Asigurarea nu-i oferă creditorului asigurat o acoperire totală împotriva pagubelor pricinuite
în ipoteza survenirii riscului asigurat, adică a sinistrului. Pierderile inevitabile, normale, nu
constituie un risc asigurabil, suma asigurată şi riscul propriu pe care asiguratul trebuie la
rândul său să-l preia-independent de franșiza (denumită şi risc rezidual)-au ca scop
interesarea asiguratului în prevenirea sinistrului.
Astfel, suma asigurată va apărea ca suma maximă în limita căreia asigurătorul va
indemniza pe asigurat la ivirea cazului asigurat.88
Determinarea contractuală a sumei asigurate este necesară pentru calcularea primei,
cuantumul sumei asigurate influențând în mod corespunzător cuantumul primei de
asigurare şi este imperativ cerută de legiuitor a fi stipulată în contractul de asigurare.
Prima de asigurare89
86
V. Ciurel-op. cit., p. 178;
87
Pentru mai multe argumente a se vedea supra: Capitolul II, Caracterele generale ale contractului de asigurare şi
impactul acestora asupra obligaţiilor şi răspunderii asigurătorului.
88
Potrivit CA Timișoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 145 din 29 mai 2007: În ipoteza în care prin
producerea riscului asigurat persoana prejudiciată suferă şi o altă pagubă decât avarierea autovehiculului, aceasta
este îndreptăţită la acordarea de către asigurătorul RCA a despăgubirilor atât pentru paguba efectivă (dauna totală
a autoturismului), cât şi pentru beneficiul nerealizat (lipsa de folosinţă a autoturismului). Condiţia ce se impune a fi
îndeplinită constă în demonstrarea beneficiului nerealizat prin producerea accidentului, în speţă imposibilitatea de
valorificare a autoturismului avariat, prin închirierea acestuia. Pentru detalii în M. Tăbăraș, M. Constantin, op. cit.,
p. 58-59.
89
Denumirea primei de asigurare vine din latinescul primum, adică mai întâi, sau în primul rând. În ipoteza
societăţilor mutuale vorbim de cotizaţia pe care asociaţii o plătesc pentru a acoperi nivelul sinistrelor într-un an şi
pentru costul gestiunii, societăţile mutuale practicând o asigurare primară redusă la o singură mutualizare, fără a
Întrucât, fundamentul care domină contractul de asigurare este caracterul oneros, prima de
asigurare devine astfel un element esențial ce se constituie în contraprestația
angajamentului asumat de asigurător şi care depinde de importanta riscului şi de
probabilitatea de realizare.90
Prima de asigurare este totodată un element tehnic de valabilitate al contractului de
asigurare, invocat ca element imperativ al contractului de asigurare de prevederile art. 10
alin 3 lit. e din Legea nr. 136/1995 și constituie deopotrivă una din principalele obligații
ale asiguratului plătită de principiu anticipat91 de asigurat pentru ca asigurătorul să-și
asume obligația de garantare.92
Asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare la termenele stabilite în contractul
de asigurare. Dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază în cazul în
care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în
contractul de asigurare.
În asigurările de persoane la care se constituie rezerve de prime93, asiguratul poate să
înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă sau de
a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare94,
cerere imprescriptibilă potrivit art. 40 din Legea nr. 136/1995, așa cum a fost modificat
prin art. I pct. 31 din Legea nr. 172/2004.
Plata primelor de asigurare se face integral sau în rate plătibile la termenele scadente
prevăzute în contract, conform negocierii părţilor, în locul agreat de părţi sau la sediul
asigurătorului sau al împuterniciţilor săi95, în lipsa unei clauze diferite stabilite în contractul

urmări obţinerea de beneficii prin încărcarea cotizației, spre deosebire de societăţile de asigurări ce fac comerţ cu
această mutualizare urmărind obţinerea de beneficii.
90
În același sens Jean Bigot coord. – Traite de droit des assurances, Editura L.G.D.J., Paris, 2002, vol. 3, p. 607.
91
În asigurarea de credit asigurătorul va percepe o primă reprezentând un procent din cifra de afaceri în baza
declarației lunare a asiguratului, astfel încât, de exemplu, în această modalitate de asigurare, asigurătorul nu percepe
în avans prima de asigurare.
92
Cu privire la consecințele acestei situații a se vedea supra Capitolul II, Contractul de asigurare - contract
sinalagamatic, caracterul sinalagmatic imperfect al contractului de asigurare limitând invocarea excepției de
neexecutarea contractuală.
93
Prima având constituite trei eșafoade: primul destinat cheltuielilor dar şi profitului asigurătorului, al doilea destinat
indemnizării, iar cel de-al treilea constituindu-l tocmai rezerva de prime.
94
De reținut că: Orice altă plată, indiferent de forma sub care este făcută de asigurător, diferită de indemnizaţia de
asigurare sau de suma reprezentând restituirea rezervei nu va putea fi efectuată mai devreme de 6 luni de la data
încheierii contractului de asigurare. Așadar restituirea rezervei matematice de prime poate avea loc chiar și în acest
interval. De reținut că la asigurările de accidente din cadrul acestei categorii nu se constituie rezerva de prime astfel
încât asiguratul nu are beneficiul de a solicita restituirea acestora şi nici dreptul de a solicita reactivarea sau
răscumpărarea poliței de asigurare.
95
Potrivit Legii nr. 32/2000 cu modificările şi completările ulterioare art. 35(10) „Brokerii de asigurare şi/sau de
reasigurare, sub condiţia împuternicirii primite din partea asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor, au dreptul să colecteze
primele, să plătească despăgubirile în numele acestora, în moneda prevăzută în contractul de asigurare sau de
reasigurare, după caz, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, şi să emită documentele de asigurare sau de
reasigurare în numele asigurătorului sau reasigurătorului, după caz.”.CA Braşov, decizia comercială nr. 5 din 24
ianuarie 2006 a decis că deşi plata primei de asigurare nu a fost efectuată direct în contul asigurătorului, ci prin
intermediul brokerului, aceasta este o plată valabil efectuată, şi, pe cale de consecinţă, societatea de asigurare nu se
poate exonera de plată despăgubirilor în ipoteza producerii riscului asigurat, întrucât, pe de o parte, mandantul a
virat contravaloarea poliţei de asigurare în contul societăţii de asigurare, iar pe de altă parte, asiguratul a fost de
bună-credinţă în exercitarea obligaţiilor sale. Pentru detalii în M. Tăbăraș, M. Constantin – op. cit., p. 75-76.
de asigurare. Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator
fiind poliţa de asigurare sau alt document probator al plăţii, prevăzut de legislaţia în
vigoare.
NOU: Majorarea primei de asigurare RCA se aplică în funcţie de numărul de daune
produse şi plătite, putând ajunge, conform anexei 9 din Ordinul nr. 21/2009 până la 200%
în timp ce reducerea primei de asigurare se raportează la perioada de referinţă în care
asiguratul nu a provocat nicio daună. Prevederile impuse de art. 72 din acelaşi Ordin
dispun asupra faptului că, în situaţia în care un asigurat deţine mai multe vehicule, sistemul
bonus-malus se aplică distinct pentru fiecare vehicul. De asemenea, în cazul
înstrăinării/radierii vehiculului asigurat, stabilirea noii clase de bonus-malus pentru un
vehicul nou-dobândit se face pornind de la clasa bonus-malus de care asiguratul a
beneficiat anterior.
Indemnizația de asigurare
În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul va plăti indemnizaţia de asigurare în
condiţiile (inclusiv limitele, termenele etc. ) prevăzute de contractul de asigurare.
Indemnizația de asigurare, un alt element esențial al contractului de asigurarea și
reprezintă suma de bani pe care asigurătorul se obligă să o plătească în cazul producerii
cazului asigurat.
Plata de către asigurator a indemnizației la care este îndreptățit asiguratul se va face cu
condiția ca asiguratul să-şi fi îndeplinit integral şi la timp obligațiile contractuale,
producerea riscului să exceadă faptei intenţionate a asiguratului şi să se definească în liniile
contractuale asumate de părţi la încheierea contactului de asigurare.
Cuantumul indemnizației în asigurările de bunuri se stabilește şi în funcţie de starea
bunului din momentul producerii riscului asigurat. 96
In practică se întâlnesc mai multe sistem de acoperire a daunelor cum sunt: sistemul
acoperirii proporționale, sistemul acoperirii limitate, sistemul primului risc.
Sistemul acoperirii proporționale presupune proporționalitatea perfectă dintre
indemnizația de asigurare şi daună, despăgubirea reprezentând aceeași parte din daună ca
şi suma asigurată față de valoarea asigurată. În ipoteza unei daune totală indemnizaţia va
coincide cu suma asigurată.
Sistemul acoperirii limitate, reprezintă chiar sistemul franșizei arătat mai sus, fiind de
reținut ca acest sistem poate fi combinat atât cu sistemul acoperirii proporționale, cât și
cum cel al primului risc.
Sistemul primului risc presupune că asiguratul va primi o indemnizaţiei egală cu valoarea
daunei, fără a putea depăși suma asigurată sau valoare bunului. În această ipoteză este
96
Pornindu-se de la dispoziţiile art. art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 care dispune că „Despăgubirile nu pot
depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut
asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare”, I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 818 din
2 martie 2004 a decis că “Norma cuprinsă în art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România care dispune că despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii
riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în
contractul de asigurare, are un caracter dispozitiv.“Menționăm că această hotărâre a fost pronunţată anterior
modificărilor aduse art. 27 alin. (2) prin art. I pct. 11 din O.U.G. nr. 61/2005, în urma cărora dispoziţiile art. 27 alin. 2
au dobândit caracter imperativ, părţile nemaiavând posibilitatea de a asigura bunul la o valoare superioară valorii
reale a acestuia.
Potrivit art. 2231 alin. 1 din Noul C.civ., ”despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul
producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat,
cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea ”.
lipsită de relevanță procentul dintre suma asigurată și valoarea bunului, indemnizaţia fiind
exclusiv raportată la mărimea pagubei și suma asigurată.
Perioada de asigurare

Din punct de vedere al duratei lor, contractele de asigurare au fost împărțite în doctrină în
două categorii: contracte de asigurare cu durată determinată sau fixă şi contracte de
asigurare cu durată nedeterminată.
Perioada de asigurare reprezintă un element esențial al contractului de asigurare şi aceasta
nu trebuie confundată cu durata contractului, cuprinsă între momentul semnării contractului
și încetării lui. Astfel, este posibil ca polița de asigurare să fie semnată și emisă astăzi, să
intre în vigoare mâine, iar acoperirea oferită de asigurător să aibă loc la 24 de ore de la
plata primei de asigurare, cum este posibil, în exemplul dat, ca și prima de asigurare să fie
achitată și totuși debutul perioadei asigurate să fie ulterior. Așadar, apreciem că durata
contractului este mai mult un reper față de care se apreciază obligația asigurătorului de a
plăti indemnizația de asigurare.
Asiguratul trebuie să cunoască intervalul de timp în are beneficiază de protecţie în
schimbul primelor de asigurare plătite, iar asigurătorul trebuie să cunoască cât timp a
acordat protecție prin asigurarea respectivă şi de aceea, potrivit art. 10 din Legea nr
136/1995 în contract se va stipula în mod obligatoriu momentul începerii şi cel al încetării
răspunderii asigurătorului.
TEMA: analizati importanta acestui element tehnic al asigurării din perspectiva limitelor
răspunderii asiguratorului.
Interpretarea contractului
Aflarea nerostitului97 din rostirea legiuitorului, cum spunea Haidegger, este o operațiune
extrem de utilă contractului de asigurare aleatoriu datorită particularităților sale care
îngemănează atât normele clasice privitoare la contracte, cât şi specificitățile prevederilor
particulare relative exclusiv la raportul de asigurare și care va avea la baza în principiu
regulile specifice și generale de interpretare reglementate de Codul civil în art. 977-art.
985.
Interpretarea contractului de asigurare devine utilă și necesară în momentul apariției unui
litigiu între asigurat și asigurător cu ocazia executării contractului. De reținut că este
interzisă interpretarea clauzelor clare și precise, interdicție ce există încă din dreptul roman
„In claris non fit interpretatio”.
Interpretarea restrictivă a contractului de asigurare reprezintă regulă prioritară de
analizarea a condițiilor și clauzelor contractului de asigurare întrucât normele specifice din
acest domeniu sunt de strictă interpretare și aplicare, iar o interpretare extensivă ar putea în
mod serios perturba echilibrul contractual, dar şi financiar al asigurătorului care pe baza
unor calcule matematice actuare specifice și-a asumat într-o anumită limită, maniera riscul,
implicit riscul contractual.

97
Nerostitul poate consta în insuficiența informațiilor, în lacunaritatea lor, în echivocitatea clauzelor, în excesul de
informații, în discordanța, contradictorialitatea clauzelor, echivocul dat de succesiunea documentațiilor pre şi
contractuale, discrepanţa între interesul termenilor literari şi celor tehnici economici sau juridici etc.
Dacă, totuși, cu toate măsurile protective luate de asigurător cu ocazia redactării poliței de
asigurare, se nasc ambiguități, clauzele neclare al contractului vor fi analizate potrivit
intenției comune a părților.98
Interpretarea logico-rațională a contractului de asigurare presupune recurgerea la
argumente de ordin logic, rațional, inductive sau deductive, de lămurire a clauzelor
disputate de părți.
Astfel excepțiile prevăzute de părți în contract sunt de strictă interpretare şi nu pot fi
extinse altor situaţii, iar prin excepţii trebuie să înțelegem acelea referitoare la normele de
fond, cât și la termenele negociate de părți.
Interpretarea gramaticală a contractului de asigurare presupune lămurirea sensului unor
dispoziții contractuale pe baza regulilor gramaticale, mai exact, pe morfologia şi sintaxa
frazei, pe semnele de punctuaţie şi în parte pe semantica tehnică a termenilor uzitați, astfel
încât, în ipoteza unei contradicții între termenii expliciţi definiți în poliță și cei impliciți, să
prevaleze cei expliciţi, iar în ipoteza folosirii unor termeni susceptibili de înțelesuri diferite
în limbajul literar şi în cel juridic, să prevaleze limbajul juridic dat fiindcă suntem în
analizarea unui act juridic.
Interpretarea sistematică a contractului de asigurare presupune lămurirea unor termeni,
clauze contractuale în raport de întregul contract și de clauzele compacte ale acestuia, dând
fiecăreia din clauzele aparent neclare înțelesul care rezultă în mod firesc din analiza
întregului contract.
În concluzie legiuitorul a manifestat un interes sporit deslușirii voinței reale a părților
impunând ca redactarea poliței să se facă în termeni clari, concişi, neechivoci, definiți
chiar contractual, iar alături de acest imperativ legislativ, asigurătorul, profesionist
redactor al textului juridic, este pozitiv stimulat în redactarea unor contracte clare prin
sancțiunea auditului interpretativ judecătoresc favorabil asiguratului, astfel că în ultimii
ani, grija pentru redactarea eficientă a poliței de asigurare a sporit, spre beneficiul tuturor
părților și chiar a terților interesați.

Legea aplicabilă contractului de asigurare

Așadar, în funcție de momentul încheierii contractului, se determină locul încheierii lui sau
calitatea deținută de părți și natura juridică a contractului încheiat în raport de care se
stabilește legea aplicabilă contractului de asigurare atât în ceea ce privesc îndeplinirea
condițiilor de fond de valabilitate ale actului juridic încheiat, cât și în ceea ce privesc
îndeplinirea condițiilor de formă ad validitatem sau ad probationem după caz.
Astfel, potrivit celor de mai sus legea aplicabilă fondului și formei contractului de
asigurare încheiat între prezenți, este determinat de legea locului unde se găseau părțile la
98
Principiul este întâlnit în toate legislațiile moderne. Astfel, legea elvețiană, dă prevalență în ordinea de interpretare
intenției comune a părților şi doar mai apoi se determină dorința probabilă prin analizarea tuturor circumstanțelor
care au condus la încheierea contractului. În Elveția, Italia și Germania condițiile neclare sunt interpretate, ca şi în
dreptul nostru, împotriva asigurătorului, profesionist şi redactor al actului juridic controversat. La fel se întâmplă și în
dreptul canadian şi american. Codul civil italian dă prevalență normelor speciale, în raport de cele generale, întocmai
ca în dreptul român. În dreptul Regatului unit contractul de asigurare este interpretat în sensul că termenii echivoci,
clauzele neclare trebuie să primească accepțiunea comună a scopului urmărit la încheierea contractului, iar clauzele
de excludere de la garantie interpretate restrictiv şi împotriva asigurătorului. Marie Helene Laleville –
1996, p. 10-12.
momentul semnării: de regulă la sediul asigurătorului, semnarea însă putând avea loc și la
sediul intermediarului în asigurări, fie chiar legea de la domiciliul asiguratului.
În cazul în care contractul de asigurare se încheie prin mijloace moderne și instantanee de
comunicare la distanță legea aplicabilă contractului de asigurare este legea locului unde se
află ofertantul și unde i-a fost înmânată corespondența.
Particularizând, în raporturile interne de asigurare, fără element de extraneitate legea
aplicabilă contractului de asigurare încheiat pe teritoriul României este legea română și așa
cum am analizat în capitolul referitor la natura juridică a contractului de asigurare 99, în
funcție de calitatea părților semnatare legea aplicabilă poate fi:
- legea civilă română atunci când asigurarea se încheie între necomercianţi (contractul de
asigurare fiind un act juridic civil), fiind aplicabile astfel, raportului juridic încheiat
dispoziţiile dreptului comun,
- legea comercială română atunci când asigurarea reprezintă un raport juridic de asigurare
mixt: faptă de comerț unilaterală pentru asigurător, act juridic civil pentru asigurat100,
mai puțin în ceea ce privește normele privitoare la persoana necomerciantului și dacă legea
comercială nu spune altfel, cum este cazul aplicării divizibilității obligațiilor cu subiecți
multipli-excepții de strictă interpretare de la aplicarea legii comerciale care nu pot fi
extinse prin convenția părților,
- legea comercială română cu toate consecinţele juridice în ceea ce privesc obligaţiile şi
răspunderea părţilor101, atunci când asigurarea constituie un raport juridic exclusiv
comercial, o faptă de comerţ obiectivă (în ipoteza în care ambii contractanţi ai raportului
de asigurare sunt comercianţi ce urmăresc asigurarea fondului de comerţ) supusă legii
comerciale.
În raporturile externe de asigurare, cu element de extraneitate
În practica asigurărilor, problemele de noutate au fost date de legea aplicabilă în ipoteza
exercitării libertăților de prestare a serviciilor în statele membre, inclusiv în România caz
în care legea aplicabilă contractului de asigurare sub aspectul condiţiilor de fond și de
formă solicitate de lege pentru încheierea lui valabilă este cea prevăzută în polița de
asigurare102, părțile având posibilitatea alternativă de a alege între legea naționalității
asiguratului, legea naționalități asigurătorului, legea locului încheierii contractului, legea
locului producerii riscurilor sau o altă lege (legea unde se află bunul cel mai important
asigurat, legea situării sinistrului etc.).
Stipulația pentru altul în contractul de asigurare

99
A se vedea supra Capitolul II, Natura juridică a contractului de asigurare .
100
Caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 din C. com., potrivit cu care “dacă un act este comercial numai
pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acel act legii comerciale“.
101
A se vedea supra nota Capitolul II, Natura juridică a contractului de asigurare.
102
Potrivit art. 73 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept internațional privat,
într-o manieră neimperativă a legiuitorului s-a dispus: contractul este supus legii alese prin consens de părți (Lex
voluntatis)– însă din contract în mod indubitabil trebuie să rezulte neîndoielnic care este legea aleasă de părți în
executarea raportului juridic respectiv, pentru că în caz contrar se aplică legea sediului asigurătorului (art. 103 din
Lege). Spre deosebire de dreptul român, dreptul francez nu permite alegerea de către părți a legii aplicabile
contractului de asigurare decât în ipoteza marilor riscuri, în rest părțile trebuind să aibă în vedere locul situării
riscului, domiciliul asiguratului și locul producerii sinistrului. Totodată, s-a statuat că legea franceză se aplică dacă
riscul şi sediul principal al asiguratului sunt în Franța şi dacă asigurarea este prevăzută ca fiind obligatorie potrivit
legislației franceze.
Potrivit dreptului comun, art. 969 C. civ., „convențiile legal făcute au putere de lege între
părțile contractante” sau cu alte cuvinte contractul legal încheiat are efecte şi este
obligatoriu față de părțile care l-au încheiat titulare de drepturi şi obligații, îndreptățite
reciproc să-şi solicite satisfacerea drepturilor şi intereselor lor.
Noul cod civil103 în art. 2.199 alin. 2 - definește contractantul asigurării ca fiind „persoana
care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană ori pentru
bunuri sau activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de
asigurare”.
Contractul de asigurare încheiat în favoarea beneficiarului sau stipulantului, terț față de
subscriitorii poliței de asigurare, constituie o veritabilă excepție de la principiul relativității
efectelor contractului întrucât stipulantul, subscriitor al poliței de asigurare dispune ca
cealaltă parte, asigurătorul să indemnizeze/despăgubească pe terț urmare producerii
sinistrului.
Dacă în alte ramuri de drept şi cu privire la alte instituții stipulația pentru altul nu cunoaște
o reglementare legală, în materia asigurărilor legiuitorul a permis expresis verbis în art. 9
din Legea nr. 136/1995104 încheierea contractului de asigurare în favoarea unei terțe
persoane, adevărat fiind că reglementarea legiuitorului a cuprins doar asigurarea de
persoane, câtă vreme acest tip de stipulație cu titlu particular se poate aplica şi celorlalte
modalități de asigurare, inclusiv asigurării de bunuri (de exemplu uzufructuarul, interesat
în încheierea contractului de asigurare va stipula în poliță că despăgubirea datorată de
asigurător în urma producerii sinistrului să fie plătită proprietarului ca persoană în mod
indubitabil păgubită prin daunele produse nemișcătorului de sinistru).
Tema: analizati raportul dintre subscriitorul stipulant şi asigurător, raportul dintre
asigurător şi terțul beneficiar și dintre stipulantul subscriitor şi terțul beneficiar.

Categorii de beneficiari ai poliței de asigurare

Cum am văzut în cele de mai sus, de regulă asiguratul are calitatea de parte în contractul de
asigurare şi este, totodată, titularul indemnizaţiei de asigurare în ipoteza survenirii cazului
asigurat, dar nimic nu interzice încheierea unui contract de asigurare în virtutea căruia, la
producerea evenimentului asigurat, indemnizaţia de asigurare urmează să se plătească unei
terţe persoane, numită beneficiar al asigurării.

 Astfel, beneficiarul asigurării reprezintă persoana care în temeiul stipulației pentru

altul are dreptul direct să încaseze despăgubirea, indemnizaţia, fără însă a fi parte în
contractul de asigurare, față de care, stipulantul este ținut a-l executa în continuare, toate
obligațiile contractuale fiind în sarcina acestuia.105 Dacă contractul este încheiat în

103
Codul Civil a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 511 din 24/07/2009.
104
Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar
acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului
păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare
încheiat în condiţiile legii, în limitele şi la termenele convenite.
Potrivit art. 10. alin. 2, în contractul de asigurare se vor specifica cel puţin detaliile de identificare a părţilor
contractante şi numele beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la contract.
105
Beneficiarul nu trebuie confundat cu terțul cesionar al unui contract de asigurare care se bucură de o altă
reglementarea juridică având o natură distinctă juridică cum vom vedea în cele ce urmează.
favoarea beneficiarului, cum este cazul creditorului, acesta mai poartă denumirea de
stipulantul asigurării.
Persoana însă care încheie, semnează şi achită polița de asigurare poartă numele de
contractant al asigurării şi deşi parte a raportului de asigurare, acesta nu este îndreptățit
la încasarea beneficiului poliței, respectiv a despăgubirii în ipoteza producerii riscului
asigurat.
Desemnarea beneficiarului/stipulantului (ilor) asigurării poate avea loc fie la momentul
încheierii poliței de asigurare, fie ulterior în cursul executării contractului prin modificarea
clauzelor contractuale, fie chiar prin act cu clauză de moarte cum este testamentul. Pe de
altă parte, în aceeaşi manieră contractantul asigurării poate modifica persoana (ele)
desemnată (e) ca beneficiar (i) sau stipulant (i), modificare care poate fi efectuată până la
momentul producerii sinistrului şi evident câtă vreme asigurarea este în vigoare.
Desemnând beneficiarii contractantul asigurării are posibilitatea de a indica şi
cotele/procentele ce le revin din valoarea indemnizaţiei de asigurare în ipoteza producerii
riscului, însă în condițiile în care contractul este eliptic sub acest aspect, se prezumă că
subscriitorul poliței a dorit că beneficiarii să-și împartă în mod egal indemnizația de
asigurare.
Potrivit Noului Cod Civil asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană decât
aceea care a încheiat contractul de asigurare este valabilă numai dacă a fost consimţită în
scris de acea persoană (art. 2.228).
Dacă persoana desemnată ca beneficiar nu mai este în viață la momentul producerii
sinistrului sau nu este aptă de a primi despăgubirea (fiind de ex. decăzută potrivit art. 35
din Lege, alin. 2, indemnizaţia se împarte celorlalți beneficiari sau va reveni însuși
contractantului în lipsă de stipulație contrară.
În ceea ce privesc legatarii acestora le va reveni cota din indemnizaţia de asigurarea
corespunzătoare cotei din succesiunii la care sunt îndreptățiţi prin testament.
Ceea ce trebuie reținut este că beneficiarul are poziția juridică a unui terț beneficiar al
unei stipulații pentru altul dispusă prin contractul de asigurare având astfel o acțiune
directă împotriva societății de asigurare.
Totodată, trebuie reținut că asigurătorul va putea opune beneficiarului (ilor) toate apărările,
excepțiile pe care le putea invoca față de subscriitor, însă aceștia au beneficiul de a nu fi
ținuți de datoriile defunctului, care nu pot urmări indemnizația de asigurare/despăgubire.106
 Dacă în comerțul maritim britanic107 în asigurările de bunuri ce circulă de pe o piață
pe alta, de la o persoană la alta, interesul asigurabil poate să aparțină asiguratului abia
ulterior încheierii poliței de asigurare, în asigurările noastre naționale regula e dată de
prezenţa sine qua non a interesului asigurabil la data încheierii contractului de asigurare,
dar şi la momentul producerii sinistrului, chiar dacă expeditorul este titularul poliței, iar
interesul asigurabil este al destinatarului proprietar al mărfii. Cu toate acestea, în
asigurările cargo maritime asigurarea în cont presupune că titularul semnatar al

106
Art. 38 din Legea nr. 136/1995, alin 2: Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească indemnizaţia de
asigurare cuvenită beneficiarului sau moştenitorului legal, după caz. Totodată doctrina şi practica au arătat că suma
asigurată, pentru identitate de rațiune, nu este supusă nici reducțiunii-ca liberalitate ce depășește cotitatea disponibilă,
nici raportului-ca donație indirectă.
107
Secțiunea 6 din Marine Insurance Act din 1906. Pentru mai multe detalii în V. Ciurel, op. cit., pag. 182-185.
contractului de asigurare stipulează în interesul viitorului proprietar care nu este determinat
la momentul încheierii poliței de asigurare.
 Terțul păgubit deși nu este parte în contractul de asigurare şi nici beneficiar
desemnat al contractului de asigurare, este un beneficiar real al poliței de asigurare pentru
că asigurarea de răspundere civilă este o instituție special dedicată prin lege terților
păgubiți material sau moral prin săvârșirea unei fapte delictuale cauzatoare de prejudicii
care urmează a fi dezdăunați tocmai şi prioritar pe baza poliței de asigurare.
Astfel terțul, deși nu este parte în contract, se va îndrepta cu o acțiune directă împotriva
asigurătorului asiguratului vinovat de producerea pagubei şi numai în măsura în care polița
de asigurare nu poate acoperi nevoia de dezdăunare se va îndrepta, pentru diferență
împotriva asiguratului vinovat.
 În aceeași situație se găsesc moștenitorii terțului păgubit care, deși nefiind parte în
contractul de asigurare, beneficiază în ipoteza producerii sinistrului de plata despăgubirilor
convenite prin poliță (cheltuieli de spitalizare, deces, înmormântare, pomeni etc.) raportate
la valoarea daunei, dar numai prin succesiunea autorului lor păgubit.
Alte categorii de asigurați
Alături de asiguratul subscriitor al poliței de asigurare, conform clauzelor negociate în
polița de asigurare, pot fi incluși, având calitate de coasigurați şi alte persoane cum ar fi:
membrii de familie sau persoanele tolerate într-un imobil care gospodăresc împreună cu
asiguratul subscriitor, prepușii angajatorului subscriitor, administratorii fondului fiduciar
al asiguratului subscriitor, persoana care conduce vehiculul alături de proprietarul acestuia
subscriitor etc.
Cesionarii poliței de asigurare intră în contractul de asigurare în locul asiguratului
subscriitor preluând toate drepturile şi fiind ținuți de toate obligațiile acestuia, devenind
astfel la rândul lor asigurații din contractul de asigurare, fiind obligați la plata primei de
asigurare şi având dreptul de a încasa despăgubirea în ipoteza producerii sinistrului.
Creditorii care au primit în garanție un bun au interesul de a încheia în nume propriu un
contract de asigurare privind bunul luat în garanție în scopul înlăturării riscului de pieire a
bunului şi pierderii garanției luate, acest tip de asigurare oferind creditorului avantajul
negocierii poliței de asigurare potrivit intereselor şi scopului urmărit de acesta.
Tot aceștia pot beneficia prin contractul de garantare a bunului de polița debitorului, fiind
pe cale de consecință îndreptățiți în ipoteza producerii riscului la încasarea despăgubirilor
cuvenite debitorului, însă evident, în limita creanței garantate.
Practica cunoaşte în această categorie şi sfera asiguraților adiționali care beneficiază
conform clauzelor poliţei de asigurare de o acoperire a riscurilor proprii şi de un drept
propriu la despăgubire.
Asigurătorul
Asigurătorul este - persoana juridică română autorizată în condiţiile legii să exercite
activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terţ, precum şi
sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru,
care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine.
Asigurătorul poate fi un comerciant sau un necomerciant, respectiv o societate civilă
mutuală de asigurare. Fiind o persoană juridică, în ceea ce-l privește pe asigurător nu se
pun problemele relative la capacitatea juridică de a încheia acte juridice (ce debutează din
momentul constituirii) cum se ridică în doctrină privitor la asiguratul persoană juridică.108
De remarcat că, în prezent, competenţa generală a asigurătorilor de a încheia toate formele
de asigurare a încetat, fiind înlocuită cu o competenţă limitată, divizată pe cele două
modalităţi de asigurare: asigurări generale şi asigurări de viaţă. Societăţile de asigurare
compozite pot continua să desfăşoare simultan activităţile de asigurări de viaţă şi generale
numai în condiţiile separării managementului şi a conducerii evidenţei contabile pe cele
două activităţi.
Astfel, asigurătorul are desemnată prin însăşi actele constitutive şi autorizațiile de
înființare sfera claselor şi asigurărilor îndrituite să le practice, așa încât capacitatea sa de
exercițiu este firesc supusă acestei specialități a capacității de folosință date de obiectul de
activitate autorizat.
Concluzionând şi particularizând, potrivit art. 11 din Legea nr. 32/2000 activitatea de
asigurare în România poate fi exercitată numai de:
a) persoane juridice române, constituite ca societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale,
autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
b) asigurători sau reasigurători autorizaţi în statele membre, care desfăşoară activitate
de asigurare sau de reasigurare pe teritoriul României în conformitate cu dreptul de
stabilire şi libertatea de a presta servicii;
c) sucursale aparţinând unor societăţi-mamă guvernate de legi dintr-un stat terţ,
autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
d) filiale ale unor asigurători sau reasigurători din state terţe, autorizaţi de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor;
e) asigurători sau reasigurători care adoptă forma de companie europeană pe acţiuni
(SE - Societas Europaea).
De reținut că nici un asigurător nu poate fi înregistrat în registrul comerţului fără avizul
prealabil în vederea înregistrării emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor care are
rolul principal de a autoriza asigurătorii, reasigurătorii şi modificările aduse documentelor
sau condiţiilor inițiale pe baza cărora s-a acordat autorizarea, dar şi de a aproba, la cererea

108
Potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990 societățile comerciale dobândesc personalitate juridică din momentul
înmatriculării la registrul comerțului, ce se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii
judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale, iar societatea mutuală de la data
înregistrării în registrul persoanelor juridice.
Societățile mutuale sunt societăți guvernate de normele dreptului comun şi nu al legilor speciale, fiind create
pentru a oferi ajutor reciproc pentru membrii organizației deținători ai polițelor de asigurați prin repartizarea primelor
încasate, ele neurmărind obținerea de profit, ci doar întrajutorarea cotizanților care devin după caz, la un moment dat,
proprii lor asigurători (multe state au o adevărată tradiție în acest sens, spre ex. în Franța numărul lor depășește 150,
fiind constituite dintr-un număr impresionant de cotizanți – MACIF având 4,5 milioane de asociați). Legea nr.
32/2000 în art. 2 pct. 19 definește societatea mutuală de asigurări ca fiind - persoană juridică civilă ai cărei asociaţi
sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători. Aceeaşi opinie există şi în doctrina franceză: G. Horsmans - Cours de droit
comercial. Generalites, Universite Catolique de Louvain, 1990-1991, p. 155 potrivit cu care "asigurările mutuale în
care asigurații au, unii față de alții, calitatea de asigurători nu sunt considerate comerciale".
Tot norme speciale celor din domeniul asigurărilor au reglementat şi reglementează activitatea societăților
cooperatiste (cu rol de asemenea de întrajutorare a cooperatiștilor cotizanți), tontinele (asociații cu durată limitată de
timp create prin cotizația membrilor săi, care reinvestită dă dreptul fiecăruia la dividende anuale, suma rezultată prin
capitalizare, la sfârşitul duratei de funcționare, împărțindu-se între cotizanți sau moștenitorii acestora), organizațiile
blues (non profit sau care dimpotrivă urmăresc un profit – create în special cu rol de întrajutorare a unor categorii de
bolnavi suferinzi de afecțiuni speciale) sau instituțiile financiare, băncile (care s-au lansat în operațiuni conexe de
asigurări).
asigurătorilor, reasigurătorilor, limitarea, suspendarea sau, după caz, încetarea activităţii
acestora, exercitând un control permanent asupra activităţii asigurătorilor, reasigurătorilor
făcând investigaţii detaliate privind condiţiile de desfăşurare a activităţii de către aceştia.
Astfel, prin decizii sau, după caz, circulare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
impune interdicţii, acordă, suspendă sau retrage autorizaţii, solicită garanții suplimentare,
aprobă divizarea sau fuzionarea asigurătorilor/reasigurătorilor, aprobă transferul de
portofoliu de asigurări, înregistrează şi aprobă actuarii, aprobă, persoanele fizice sau
juridice care doresc să devină acţionari semnificativi direct şi/sau indirect, sau care doresc
să îşi majoreze drepturile de vot ori poziţia de acţionar semnificativ direct sau indirect etc.
Cererea de autorizare pentru desfăşurarea activităţii de asigurare va fi transmisă Comisiei
de Supraveghere a Asigurărilor în formatul şi însoțită de documentele prevăzute în lege,
însă, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate solicita informaţii suplimentare şi
poate desfăşura investigaţii proprii fiind însă obligată a decide asupra acordării autorizaţiei
în termen de 4 luni de la data depunerii documentaţiei complete, în ipoteza răspunsului
favorabil stabilind şi data de la care asigurătorul va începe să-şi desfăşoare activitatea.
De reținut că, autorităţile competente care supraveghează instituţiile de credit sau
societăţile de servicii şi investiţii financiare dintr-un stat membru vor fi consultate de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor înainte de a emite o autorizaţie de funcţionare
pentru un asigurător/reasigurător-filială în Uniunea Europeană unei companii de asigurare
(mamă) sau dacă aceasta este controlată de aceeaşi persoană, fizică sau juridică, ce
controlează o instituţie de credit sau o societate de servicii şi investiţii financiare autorizată
în Uniunea Europeană.109
Întrebări, exerciţii
A se vedea temele descrise mai sus
Bibliografie
Conform notelor de subsol

TEMA III

3.1. Asigurarile de bunuri

3.2. Asigurarile de raspundere civila
3.3. Asigurarile de credite, financiare etc
3.4. Asigurarile de persoane
3.5. Întrebări, exerciţii
3.6. Bibliografie

OBIECTIVE:
Identificarea categoriilor de asigurari
Sesizarea elementelor de distinctie intre diferitele categorii de asigurari

3.1. Asigurarile de bunuri

109
Art. 12 alin. (43) din legea nr.32/2000.
În asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să
plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept o
despăgubire.
Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.
Asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în bune condiţii şi în conformitate cu
dispoziţiile legale, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat. Asigurătorul are dreptul
să verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut. Despăgubirile ce se plătesc de
asigurător se stabilesc în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului
asigurat.
Despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului
asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.
În contractul de asigurare poate fi stipulată o clauză conform căreia asiguratul rămâne
propriul său asigurător pentru o franşiză sau o sumă determinată care nu se despăgubeşte
de către asigurător. În cazul în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă
asigurată, inferioară valorii bunului, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător
raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului, dacă nu s-a convenit altfel
prin contract.
În cazul existenţei mai multor asigurări încheiate pentru acelaşi bun, fiecare asigurător este
obligat la plată, proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia, fără ca
asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă
directă a riscului. Asiguratul are obligaţia să declare existenţa altor asigurări pentru acelaşi
bun la asigurători diferiţi, atât la încheierea contractului de asigurare, cât şi pe parcursul
executării acestuia.
Dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, în cazul în care bunul asigurat este
înstrăinat, contractul de asigurare se reziliază.
Tema:
1. identificati si enumerati conditiile generale cerute de lege pentru ca un bun sa fie
asigurat.
2. Aratati, prin studiul unor polite de asigurare ofertate pe piata, care sunt cerintele
practicienilor in calificarea unui bun ca fiind asigurabil.

3.2. Asigurarile de raspundere civila

În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire
pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite
şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
Prin contractul de asigurare se poate cuprinde în asigurare şi răspunderea civilă a altor
persoane decât a celei care a încheiat contractul.
Drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea
pagubei. Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele
obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.
Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii
accidentului.
Despăgubirea se plăteşte asiguratului în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit pe
cel păgubit.
Tema:
 1. identificati asigurarile obligatorii de raspundere civila prevazute in normele
speciale.
2. Aratati, care sunt sanctiunile specifice relative la minimum trei categorii
profesionale ale neincheierii contractului de asigurare de raspundere civila.

3.3. Asigurarile de credite, financiare etc

Asigurările de credite şi garanţii au ca obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate
generală, de credit de export (cu excepţia celor reglementate prin legi speciale), de vânzare
cu plata preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, precum şi de garanţii directe
sau indirecte.
La încheierea contractului, prin metoda folosită în evaluarea riscurilor de credit şi a riscului
la subscrierea unei garanţii, trebuie să rezulte că asiguratul îndeplineşte condiţiile necesare
pentru a putea fi angajată răspunderea asigurătorului.
Urmărirea debitorului dintr-un contract de credit pentru îndeplinirea condiţiilor prevăzute
în acesta, inclusiv de plată la scadenţă a creditului, înainte de producerea riscului asigurat
sau învestirea cu formulă executorie a unui contract de credit bancar, precum şi a
garanţiilor reale şi personale, după producerea riscului asigurat, nu constituie acţiune de
recuperare a prejudiciului .
Dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizaţia pentru asigurarea
împotriva riscului de pierderi financiare va cuprinde atât dauna efectivă, cât şi pierderea de
profit, precum şi cheltuielile generale şi cele decurgând direct sau indirect din producerea
riscului asigurat.
Tema:
1. Aratati, prin ce se caracterizeaza asigurarea creditului.

3.4. Asigurarile de persoane

Acestea se referă la categoria asigurărilor de viaţă, iar din categoria asigurărilor

generale, la asigurările de accidente şi boală şi la asigurările de sănătate prin care
asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, definit conform condiţiilor
contractului de asigurare, să plătească o indemnizaţie de asigurare.
Asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană decât aceea care a încheiat
contractul de asigurare se poate încheia potrivit contractului de asigurare. În acest caz,
persoana care a încheiat contractul de asigurare are calitatea de contractant al asigurării.
Un asigurat care a încheiat un contract de asigurare de viaţă individual trebuie să aibă la
dispoziţie o perioadă de 20 de zile de la data semnării contractului de către asigurător, în
intervalul căreia poate să denunţe acel contract. Aceste prevederi nu se aplică contractelor
de acest tip cu o durată de 6 luni sau mai mică.
Indemnizaţia de asigurare se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În
cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, indemnizaţia de asigurare
se plăteşte moştenitorilor legali ai asiguratului.
Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului de asigurare, fie în
cursul executării acestuia, prin declaraţia scrisă comunicată asigurătorului de către asigurat
sau de contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, ori prin testament.
 Înlocuirea sau revocarea beneficiarului se poate face oricând în cursul executării
contractului, în modul prevăzut la alineatul precedent.
Dacă asiguratul nu a dispus altfel, atunci când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi, aceştia
au drepturi egale asupra indemnizaţiei de asigurare.
Asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare, dacă riscul asigurat a fost produs prin
sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare sau
prin comiterea cu intenţie de către asigurat ori beneficiar a unor fapte grave prevăzute în
contractul de asigurare.
Dacă un beneficiar a produs intenţionat decesul asiguratului, indemnizaţia de asigurare
se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau, în lipsa acestora, moştenitorilor legali ai
asiguratului.
Asiguratul sau contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, poate să ceară repunerea în
vigoare a asigurării la care se constituie rezerva tehnică, în cazurile prevăzute în contractul
de asigurare.
Indemnizaţia de asigurare se datorează, independent de sumele cuvenite asiguratului sau
beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de
producerea sa, precum şi de sumele primite de la alţi asigurători în temeiul altor contracte
de asigurare.
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă
pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule
Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse
înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru
cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în
limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin
plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc
vizibil din exterior vigneta.
Persoanele care intră pe teritoriul României cu vehicule înmatriculate/înregistrate în
afara teritoriului României se consideră asigurate, în condiţiile prezentei legi, în una dintre
următoarele situaţii:
a) dacă numărul de înmatriculare atestă asigurarea potrivit legii statului în care este
înmatriculat/înregistrat vehiculul sau acordurilor internaţionale de asigurare valabile în
România;
b) dacă posedă documente internaţionale de asigurare valabile în România.
Fac excepţie de la dispoziţiile prezentului articol persoanele fizice şi juridice, pe timpul
utilizării vehiculelor pentru cursele de întreceri, raliuri sau antrenamente, care se pot
asigura facultativ pentru astfel de riscuri.
La înscrierea în circulaţie, la efectuarea de modificări în certificatul de înmatriculare sau în
cartea de identitate a unui vehicul şi la efectuarea verificărilor tehnice periodice, este
obligatorie prezentarea dovezii existenţei unei asigurări de răspundere civilă pentru pagube
produse prin accidente de vehicule, în condiţiile prezentei legi.
Contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube
produse prin accidente de vehicule. Încheierea contractului de asigurare de răspundere
civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule se dovedeşte cu poliţa de
asigurare/documentul Carte Verde.
Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de
care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi
tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu:
a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu
cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut
în contractul de asigurare;
b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai
statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii
în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există
birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.
Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu
de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau
deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele
aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel
vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.
Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de
despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori
conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.
Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate
în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul,
numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu
proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau
proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea
accidentului.
În cazul în care, pentru acelaşi proprietar de vehicul, la data producerii accidentului,
existau mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părţi egale de către toţi
asigurătorii. Despăgubirea se va plăti integral de către asigurătorul la care s-a adresat
persoana păgubită, urmând ca ulterior asigurătorul în cauză să se îndrepte împotriva
celorlalţi asigurători pentru recuperarea părţii de despăgubire, plătită în numele acestora.
Asiguratul are obligaţia de a informa asigurătorul despre încheierea unor astfel de
asigurări cu alţi asigurători.
Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.
Despăgubirile nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului.
Despăgubirile se plătesc asiguraţilor dacă aceştia dovedesc că au despăgubit persoanele
păgubite şi despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit prevederilor art. 58.
Odată cu încasarea despăgubirii, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost
despăgubite pentru pagubele suferite şi că nu mai au nici o pretenţie de la asigurătorul de
răspundere civilă şi asigurat (persoana vinovată) în legătură cu paguba respectivă.
În situaţia efectuării plăţii de către asigurătorul de răspundere civilă direct în contul
bancar al persoanei păgubite, aceasta se consideră a fi integral despăgubită dacă în termen
de 30 de zile de la data intrării sumei în contul său bancar nu a notificat asigurătorului de
răspundere civilă eventualele obiecţii referitoare la cuantumul despăgubirii.
În cazul în care în drepturile persoanei păgubite s-a subrogat asigurătorul conform
prevederilor art. 22, eventuala diferenţă de despăgubire dintre asigurarea facultativă şi
asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto rămâne pe contul asigurării facultative,
neputând fi recuperată de la asigurat (persoana vinovată), dacă despăgubirea plătită din
asigurarea facultativă nu depăşeşte limita maximă a despăgubirii ce poate fi acordată de
asigurător pentru prejudiciile cauzate în unul şi acelaşi accident de vehicul, prevăzută de
legislaţia în vigoare.
Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de
producerea pagubei, în următoarele cazuri:
a) accidentul a fost produs cu intenţie;
b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile
legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă
aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni
săvârşite cu intenţie;
c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie
încearcă să se sustragă de la urmărire;
d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus vehiculul fără
consimţământul asiguratului.
Întrebări, exerciţii
Vezi temele aratate mai sus.
Bibliografie
Conform trimiterilor din notele de subsol.

TEMA IV
EFECTELE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Secțiunea 1. Prezentarea generală a efectelor contractului de asigurare

Secțiunea 2. Efectele contractului de asigurare până la ivirea evenimentului asigurat
Secțiunea 3. Efectele contractului de asigurare după producerea evenimentului asigurat
Secțiunea 4. Efectele contractului de asigurare după plata indemnizaţiei de asigurare.
Acţiunea în regres
4.1. Principiul subrogării asigurătorului
4.2. Natura juridică a acţiunii în regres a asigurătorului
4.3. Dreptul de regres al asigurătorului
4.4. Competența materială și teritorială a instanțelor în acțiunea în regres
4.5. Calitatea asigurătorului în procesul penal
4.6. Condițiile subrogării asigurătorului în drepturile și obligațiile asiguratului
4.7. Solidaritatea răspunderii între asigurător şi persoana vinovată de producerea
prejudiciului
Secțiunea 5. Efectele contractului de asigurare față de persoanele cuprinse în asigurare
Secțiunea 6. Efectele contractului de asigurare cu privire la moștenitorii asiguratului
Secțiunea 7. Efectele contractului de asigurare față de terții păgubiți
Secțiunea 8. Forța obligatorie a contractului de asigurare și impreviziunea contractuală
Secțiunea 9. Suspendarea asigurării
10. Întrebări, exerciţii
11. Bibliografie
OBIECTIVE:
-Identificarea dinamicii incidentei producerii riscului asupra evoluţiei efectelor contractului
de asigurare;
-Înţelegerea raportului procesual al acţiunii în regres a asigurătorului
-Sesizarea aspectelor particulare acestui domeniu in material fortei obligatorii a
contractelor de asigurare in raporturile dintre parti

Secțiunea 1. Prezentarea generală a efectelor contractului de asigurare

Efectul oricărui contract, deci și al contractului de asigurare, constă în dreptul fiecărui
contractant de a obține de la partenerul său contractual îndeplinirea întocmai a obligațiilor
contractuale, în mod direct și în natură conform clauzelor stipulate în polița de asigurare.
Astfel, părțile au în vedere îndeplinirea întocmai a obligațiilor contractuale și numai în
măsura în care, din diverse rațiuni, această executare nu mai este posibilă sau nu se
realizează creditorul va putea invoca anumite măsuri şi sancțiuni civile de natură să
restabilească într-o anumită proporție echilibrul contractual.
În ceea ce privește efectele contractului de asigurare acestea le regăsim reglementate atât în
legea specială a domeniului, respectiv în Legea nr. 136/1995, cât și în normele comune ale
dreptului civil relative la executarea contractuală și efectele obligațiilor110.
Astfel, voința juridică a asiguratului, respectiv a asigurătorului, naște efecte juridice
legitime bazate pe anumite principii esențiale de fundamentare a actului juridic încheiat:
principiul forței obligatorii a contractului ca voință a părților subscriitoare, principiul
prezumției legitimității și legalității contractuale ca rod al libertății contractuale cu
corolarul dispozițiilor normativ imperative aferente contractelor de adeziune, asigurărilor
obligatorii și condițiilor de formă cerute de legiuitor la încheierea poliței de asigurare, la
acestea adăugându-se principiul relativității efectelor contractului, cu opozabilitatea față
de terți a poliței încheiate particularizate totodată prin efecte specifice contractelor
sinalagmatice: principiul executării concomitente, excepția de neexecutare (ce trebuie
analizate cu moderaţie în practică întrucât obligațiile părților nu sunt vădit simultane ele
derulându-se pe parcursul contractului ce cunoaște mai multe etape de derulare: “pendente
eveniente”, în cursul evenimentului și “eveniente” producerii sinistrului și nu de puține ori
ele presupun executare activă anticipată din partea asiguratului111) suportarea riscului
contractului și desființarea acestuia.
La aceste principii tradiționale privind efectele contractului doctrina a adăugat noi principii
moderne, menite să guverneze raporturile părților: principiul egalității contractuale,

110
Arătând totodată că, spre deosebire de marea majoritate a doctrinei (Andy Pușcă – op. cit., p. 91 şi urm., Viviana
Onaca-op. cit., p. 122 și urm.) distingem între efectele contractului de asigurare ce constau în nașterea, stingerea,
modificarea unor drepturi și obligații specifice și particular corelative, de efectele obligațiilor constând în dreptul
creditorului (asigurat sau asigurător în raport de momentul contractual) de a obține îndeplinirea întocmai a prestației
sub sancțiuni specifice contractuale și legale.
111
Chiar şi în această ipoteză trebuie făcută o discuţie întrucât chiar asigurătorul nu va putea invoca exceptio non
adimpleti contractus în ipoteza în care plata primei nu a devenit scadentă, însă sinistrul s-a produs: Jud. Târgu-Neamţ,
sentinţa civilă nr. 1243 din 4 mai 2009, I.C.C.J., Secţia comercială, decizia comercială nr. 2962 din 4 octombrie
2007 în M. Tăbăraş, M. Constantin – op. cit., p. 37-39, p. 55-56.
principiul echilibrului contractual și cel al fraternității și utilității sociale a contractului.
112

Urmare naturii contractului de asigurare, care se amprentează și asupra efectelor acestuia,

egalitatea contractuală fiind doar un iluzoriu în cadrul contractelor de adeziune, pentru
menținerea echilibrului contractual, recunoscând caracterul accentuat de bon fois al
contractului de asigurare, se interzic prin normele specifice ale legii contractului de
asigurare, prin normele dreptului comun, dar și prin însăși legile ce reglementează clauzele
abuzive, inserarea termenilor incerți, confuzionali sau a clauzelor abuzive în contractul de
asigurare, orice neclaritate contractuală urmând a fi interpretată în favoarea consumatorului
asigurat.
Așadar, analizând aceste principii generale relative la efectele contractului ,constatăm fie
că ele au conotații speciale în raport de contractul de asigurare, fie că, chiar și în dreptul
comun, ele cunosc noi abordări de la nota tradiţionalistă pe care o cunoșteam.
Tema: analizati principiul forței obligatorii reglementat de art. 969 C. civil in economia
efectelor contractului de asigurare.
Secțiunea 2. Efectele contractului de asigurare până la ivirea evenimentului asigurat

Pentru a dezbate efectele contractului de asigurare până la ivirea sinistrului trebuie să

facem distincție între diversele etape ce preced contractual și precontractual ivirea
sinistrului știut fiind că acest proces este unul complex în special datorită caracterului
aleator al contractului de asigurare și al riscului pe care și-l asumă a-l dezdăuna
asigurătorul, fiind concretizat în două etape: informarea reciprocă a părţilor şi întâlnirea
concordantă a ofertei cu acceptarea întocmai a acesteia de către contractanţi.
Etapa precontractuală sau faza informării nu naște drepturi și nici obligații pentru nici una
dintre părți în a încheia raportul de asigurare previzionat, acestea putând să-și retragă
oricând oferta de contractare, însă constituie o etapă sine qua non de care depinde
valabilitatea viitorului contract de asigurare, întrucât se referă la îndatorirea părților de a-și
aduce reciproc la cunoștință date privitoare la elementele fundamentale ale contractului de
asigurare, pentru ca părțile să se oblige în deplină cunoștință de cauză.
Astfel, prin încheierea contractului de asigurare, rod al acordului de voință între asigurător
și asigurat asupra clauzelor contractuale, acord atenuat în condițiile caracterului adezionar
al contractului de asigurare, ce permite o negociere limitată a clauzelor sale se nasc efectele
specifice ale contractului de asigurare, care prezintă particularități specifice până la
momentul producerii sinistrului.
Asigurătorul, indiscutabil o parte dominantă a contractului de asigurare, deține, potrivit
legii, posibilități mai reduse decât asiguratul de modificare a contractului de asigurare
sau denunțare/reziliere a acestuia atât în perioada pendente, cât și în etapa eveniente
producerii sinistrului.
Modificarea contractului urmare nerespectării de către asigurător a obligației de
informare
Astfel, deși etapa precontractuală nu naște drepturi și obligații contractuale, în cazul în
care contractul este perfectat, dacă se dovedește că asigurătorul nu și-a îndeplinit în mod
corespunzător îndatorirea de informare, doctrina a identificat mai multe soluții de

112
Pentru detalii în Cristina Elisabeta Zamșa – Teoria impreviziunii, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 31-32.
reechilibrare a pozițiilor contractuale ale părților: în primul rând, derogarea de la principiul
obligativității efectelor contractului, prin modificarea contractului de asigurare.
Încetarea sancționatorie a contractului de asigurare
În situația imposibilității realizării acestei modificări, încetarea contractului cu restituirea
primei de asigurare şi daune interese aplicată forțat de către instanță, cu titlu de sancțiune,
urmare neintroducerii clauzelor precontractuale negociate în prevederile poliței de
asigurare sau urmare interpretării clauzelor ca împovărătoare pentru asigurat, inclusiv sub
aspect financiar şi care nu au fost prezentate corespunzător în oferta de contractare, sau
calificarea acestora ca inopozabile asiguratului, chiar dacă au fost inserate în contractul de
asigurare.113
Rezilierea contractului la cererea asigurătorului
Situație de excepție reclamată de descoperirea unor informații false furnizate de asigurat
cu privire fie la starea valorii acoperite prin asigurare sau cu privire la risc de natură să
denatureze voința asigurătorului la încheierea poliței de asigurare, care dacă ar fi cunoscut
împrejurările adevărate privitoare la acestea n-ar fi acceptat acoperirea riscului și nu ar fi
încheiat polița de asigurare.
În ceea ce-l privește pe asigurat posibilitățile oferite de legiuitor de modificare a efectelor
poliței de asigurare prin schimbarea clauzelor contractuale, denunțarea contractului etc.
sunt mai numeroase. Astfel întâlnim:
Încetarea plăţii primelor de asigurare cu menţinerea eficienţei poliţei de asigurare
Obligativitatea contractului de asigurare deja încheiat față de părți nu exclude posibilitatea
recunoscută prin lege ca asiguratul să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine
contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei
constituite potrivit contractului de asigurare, cerere imprescriptibilă potrivit art. 40 din
Legea nr. 136/1995 așa cum a fost modificat prin art. I pct. 31 din Legea nr. 172/2004.
În același timp, asiguratul sau contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, poate să
ceară repunerea în vigoare a asigurării la care se constituie rezerva tehnică, în cazurile
prevăzute în contractul de asigurare.
Modificarea sumei asigurate
Dacă, modificarea sumei asigurate pe parcursul derulării contactului de asigurare este, cu
voința legiuitorului, oricând posibilă la asigurările de persoane, în cazul asigurării de
bunuri este de regulă rezultatul schimbării de valoare a bunurilor, asiguratului revenindu-i
chiar obligația legală de a notifica asigurătorul cu privire la orice modificare a valorii
asigurate a bunului apărută pe timpul derulării contractului (bineînțeles cu excepţia
modificărilor de valoare date de uzură în condiţiile unei normale uzitări a bunului).
De asemenea, în ipoteza producerii unui sinistru care a condus la diminuarea sumei
asigurate, asigurarea poate continua cu această sumă asigurată diminuată sau părțile pot
decide încheierea unei asigurări suplimentare pentru recalibrarea sumei asigurate.
În situația modificării sumei asigurate datorită efectelor economice inflaţioniste, de regulă,
asigurătorii prevăd clauze de protecţie reciprocă a părţilor ce determină creşterea automată
atât a valorii sumei asigurate, cât şi a primei de asigurare în funcţie de rata anuală medie de
inflaţie sau în funcţie de indicele ratei de creştere a preţurilor comunicat de Institutul
Naţional de Statistică.

113
A se vedea și în V. Nemeș - op. cit., p. 223 sau R. N. Catană – op. cit., p. 173-177.
În cazul în care contractul de asigurare este modificat prin acordul părţilor, denunţat sau
reziliat, plata ori, după caz, restituirea primelor se va face conform contractului de
asigurare sau în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Modificarea clauzelor referitoare la beneficiarul asigurării
O opțiune a asiguratului în toată această etapă pendente rezidă din posibilitatea acestuia de
a cere asigurătorului oricând, până la ivirea cazului asigurat, modificarea clauzelor
referitoare la beneficiarul asigurării (înlăturarea beneficiarului, modificarea numărului
acestora, înlocuirea beneficiarului(lor) cu altul(alții), schimbarea cotelor ce le revin din
despăgubire/indemnizație etc.).
Denunţarea unilaterală a contractului de către asigurat
Cum am mai arătat de regulă plata primei de asigurare are loc odată cu emiterea de
asigurător a poliţei de asigurare cu titlu de anticipaţie reprezentând o sumă egală cu prima
rată de asigurare, incluzând şi taxa poliţei, însă în scopul desființării valabile a unui
contract deja perfectat, legea a prevăzut în dispoziţiile art. 31 din Legea 136/1995
posibilitatea asiguratului care a încheiat un contract de asigurare de viaţă individual să
denunțe unilateral acel contract în termen de 20 de zile de la data semnării contractului.
Art. 9 din O.G. 85/2004 protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la
distanţă privind serviciile financiare114 prevede că, fără a fi necesar a justifica vreun motiv,
asiguratul poate denunța printr-o notificare contractul deja încheiat în termen de 14 zile
calendaristice de la data încheierii contractului, fără plata vreunei daune-interese
asigurătorului (în cazul asigurărilor de viață termenul fiind prorogat de legiuitor la 20 de
zile).
Încheierea de asigurări suplimentare
Fără a fi un efect propriu-zis al încheierii contractului de asigurare, ulterior acestui
moment, asiguratul are posibilitatea de a încheia noi contracte de asigurare, cu alți
asigurători, privitor la aceiași valoare ce necesită ocrotire și chiar la același risc-contracte
care vor dobândi calitatea de contracte de asigurare suplimentare.
Pentru respectarea literei și spiritului legii se cere ca, în ipoteza asigurărilor de bunuri,
asiguratul să-l înștiințeze pe asigurător și de asemenea, să evite supraasigurarea, întrucât
valoarea despăgubirii nu va putea niciodată depăși valoarea bunului total degradat sau
valoarea pagubei indiferent de numărul și valoarea polițelor de asigurare încheiate, situație
diametral opusă asigurării de viața unde este permisă încheierea unui număr indefinit de
raporturi de asigurare de același tip şi natură cu diverși asigurători, valoarea despăgubirii
datorate asiguratului capitalizându-se de la toți acești asigurători.
Corelativ posibilităților părților de a modifica contractul inițial, de a-l adapta noilor
nevoi sau realități, sau de a decide încetarea acestuia, sau chiar denunțarea sau rezilierea
lor, le corespund drepturi și obligații corelative născute din executarea contractului de
asigurare ce compun efectele obligațiilor asumate de părți la încheierea poliței de
asigurare.

114
Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 13/05/2008, modificat ulterior prin O.U.G. nr. 65/2009
publicată în M.OF. nr. 412 din 17/06/2009 și Legea nr. 334/2009 publicată în M. OF. nr. 778 din 13/11/2009.
Astfel, în aceasta etapă contractuală, asigurătorului îi revin cele mai puține obligații și ele
constau în principal în obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul de asigurare, certificatele
de confirmare a asigurării cu indicarea sumelor asigurate la cerere terţilor păgubiţi.
Evident acestei obligații profesionale specifice îi corespunde obligația de a elibera chitanța
și/sau factura aferentă plății primei de asigurare pe numele contractantului asigurării și de a
o preda acestuia.
În același timp, asigurătorului îi corespund anumite drepturi, primordial fiind evident
dreptul de a încasa primele de asigurare negociate și stipulate contractual. Nu mai puțin
important este dreptul pe care îl are asigurătorul de a verifica existența bunului asigurat și
modul în care aceste este întreținut (corelativ obligației asiguratului de a-l întreține) putând
lua măsuri, impune sancțiuni, solicită rezilierea contractului în ipoteza în care constată că
se încalcă obligația legală și contractuală privind întreţinerea, folosința şi paza bunului
asigurat.
Asiguratul în schimb se „bucură” în această etapă contractuală de cele mai multe
obligații: astfel, el este dator a plăti în primul rând prima de asigurare, întrucât principiul
din domeniu stipulează că de regulă asigurările nu se fac pe credit, prima fiind percepută
anticipat de asigurător. În ipoteza decesului asiguratului, obligația de plată a primei
neachitate revine solidar în sarcina moștenitorilor cu vocație la succesiune ce înțeleg să-și
exercite acest beneficiu și curge de la data decesului lui decujus ce reprezintă momentul
deschiderii succesiunii. Aceiași soluție se aplică și în cazul înstrăinării bunului, noul
dobânditor, protejat de asigurare, fiind ținut pentru a beneficia de poliță, de la momentul
dobândirii bunului, de plata primelor de asigurare corespunzătoare poliței de asigurare
încheiate asupra bunului de transmițător.
De asemenea, corelativ dreptului asigurătorului de a verifica starea bunului asigurat se
situează obligația asiguratului de a întreține bunul, de păstra și folosi potrivit clauzelor
contractuale și în condiţii optime bunurile asigurate și de a lua, la nevoie, măsurile ce se
impun pentru prevenirea pagubelor.115
O altă obligație importantă a asiguratului rezidă din comunicarea de îndată sau în termenul
stipulat contractual (termen ce curge evident din momentul cunoașterii împrejurării,
evenimentului de către asigurat) către societatea de asigurări a circumstanţelor care
afectează riscul (agravându-l sau dimpotrivă atenuându-l) de natură să producă modificări
asupra contractului de asigurare, asupra valorii primei de asigurare, modificări ce pot
conduce, în cazuri extreme, până la rezilierea contractului de asigurare.
Asiguratul are dreptul de a cere asigurătorului modificarea clauzelor contractuale privind
suma asigurată, beneficiarii poliței de asigurare, în asigurările de persoane având dreptul la
reducţiunea, răscumpărarea și avansul asupra poliţei de asigurare, ca şi gajarea ei,
împreună cu dreptul de a obţine împrumuturi asupra poliţei de asigurare. Totodată

115
Potrivit Noului Cod Civil asiguratul „este obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii corespunzătoare, în
scopul prevenirii producerii riscului asigurat”, iar asigurătorul „are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat
este întreţinut, în condiţiile stabilite prin contract”. Legiuitorul mai dispune în alin. 3 al art. 2.216 că „în cazurile
prevăzute în contract, la producerea riscului, asiguratul este obligat să ia pe seama asigurătorului şi în cadrul sumei
asigurate, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor”.
asiguratului în asigurările de viață îi revine dreptul de a participa la tragerile lunare de
amortizare.

Secțiunea 3. Efectele contractului de asigurare după producerea evenimentului asigurat

Efectele contractului de asigurare după ivirea sinistrului trebuiesc de această dată privite
din prisma fenomenului dinamic al executării întocmai a obligațiilor contractuale, în mod
direct și în natură, conform clauzelor stipulate în polița de asigurare, forța obligatorie a
contractului manifestându-și exigențele cu mult mai multă autoritate în această etapă
contractuală.
Modificarea contractului de asigurare este restrânsă la indicarea unui alt beneficiar al
poliţei de asigurare, sau în ipoteza unei daune parțiale, la renegocierea sumei asigurate şi a
valorii primei de asigurare, în dorinţa continuării raportului de asigurare în situaţia dată,
cauzele de încetare a eficacității contractuale fiind aceleași cu cele din etapa executării
contractuale antesinistrum, fiind arătate mai sus.
Depășind sfera generică a efectelor încheierii contractului de asigurare între părți şi făcând
o incursiune asupra conduitei părților pe care o naște sau o reclamă semnarea poliței de
asigurare putem structura această conduită pe două dimensiuni: aceea a asiguratului, ce
cuprinde drepturile și obligațiile acestuia și aceea a asigurătorului , cu drepturile ce-i
revine şi obligațiile ce-i incumb acestuia.
Obligația principală a asiguratului este una atât naturală, cât și legală și constă în
combaterea efectelor riscului în scopul limitării pagubelor și salvării bunurilor asigurate la
care se adaugă păstrarea şi paza bunurilor salvate pentru prevenirea degradărilor ulterioare.
Asiguratul este dator totodată să anunțe de îndată sau în termenul stipulat contractual pe
asigurător cu privire la faptul producerii riscului şi a consecințelor pe care acesta le-a
produs.
Prezenta asiguratului la constatarea pagubei reprezintă atât o obligație, cât și o datorie a
acestuia, (lipsa lui neîmpiedicând însă procedura de constatare și avizare a daunelor), și-i
sunt aduse în completarea acestei obligații, obligația asiguratului de a furniza acte şi date
referitoare la evenimentul asigurat cât şi de acordare de sprijin asigurătorului pentru
constatarea şi evaluarea daunelor.
Neîndeplinirea acestor obligații post daună de către asigurat poate atrage o serie de
consecințe din care cea mai gravă o reprezintă refuzul asigurătorului de a-l indemniza.
Efectul pozitiv al contractului de asigurare post daună se reflectă asupra asiguratului care
este îndreptățit la încasarea indemnizației de asigurare în limitele sumei asigurate şi a
prejudiciului.
În ceea ce-l privește pe asigurător producerea sinistrului creează cele mai consistente
eforturi patrimoniale din partea asigurătorului care în primul rând este obligat să susțină
întreaga procedură de avizarea şi constatarea producerii riscurilor asigurate, procedură în
care sunt sprijiniţi de o serie de organisme, cum ar fi poliţie, pompieri, medici şi alte
autorităţi publice competente să cerceteze evenimentele asigurate.
De asemenea, asigurătorii care au fost avizaţi despre producerea unui eveniment sunt
obligaţi să elibereze persoanelor solicitante documentul de introducere în reparaţie a
vehiculelor document care se eliberează inclusiv în cazul în care se constată daună totală şi
vehiculul nu se mai repară.
Cel mai important efect al contractului de asigurare odată produs riscul îl constituie
obligaţia asigurătorului de a stabili și a plăti indemnizaţia asiguratului.
Indemnizația de asigurare are valori diferite raportate pe de o parte la tipul de asigurare
încheiat: asigurare de persoane, de bunuri, de răspundere civilă, pe de altă parte la valoarea
bunului, la suma asigurată negociată sau la cuantumul pagubei etc.
Suma ce nu face obiectul diferendului trebuie să fie achitată de îndată asiguratului.
Termenul de plată al indemnizației este de regulă cel contractual, și poate să curgă de la
dispariția bunului/producerea sinistrului, cum este cazul asigurării contra riscului de furt
sau chiar de la primirea de la poliţie a dovezii de confirmare a furtului și a faptului că
bunul nu a fost găsit sau de la data când Asiguratul a depus la Asigurător toate
documentele solicitate de acesta etc., părțile fiind libere să stabilească orice termen şi orice
moment de la care curge dreptul la indemnizație şi obligația asigurătorului de a plăti.
Riscul contractului de asigurare reprezintă unul din efectele contractului de asigurare ce
trebuie evident analizat din perspectiva caracterului aleatoriu al acestui contract şi a
momentului contractual.
Astfel, în etapa antesinistrum, riscul contractului aparține asiguratului care se vede obligat
să plătească primele de asigurare în ideea obținerii unei eventuale acoperiri a pagubelor ce
s-ar putea produce în ipoteza producerii sinistrului, asigurătorul având în același timp profit
generat de încasarea primelor, situație care se va inversa în perioada postsinistrum când
riscul va pendula de la asigurat la asigurător.
Excepția de neexecutare trebuie primită cu moderaţie în practică întrucât obligațiile
părților nu sunt vădit simultane, ele derulându-se pe parcursul contractului ce cunoaște mai
multe etape de derulare: pendente eveniente, în cursul evenimentului și eveniente
producerii sinistrului și nu de puține ori ele presupun executarea activă anticipată din
partea asiguratului.116
Concluzionând, efectele poliței de asigurare trebuie analizate atât din perspectiva dreptului
comun, a finalității oricărui raport juridic obligațional, dar și avându-se în vedere natura
diferită, specială a contractului de asigurare, funcțiile acestuia economice, sociale și
juridice și mai cu seamă caracterele juridice ale contractului de asigurare care
particularizează executarea contractuală, având concursul legiuitorului din materia specială
a dispozițiilor Legii 136/1995.

Secțiunea 4. Efectele contractului de asigurare după plata indemnizaţiei de asigurare.

Acţiunea în regres

4.8. Principiul subrogării asigurătorului

În cazurile în care, pentru paguba cauzată, este responsabilă o terţă persoană, conform
regulilor generale, asiguratul ar putea pretinde repararea prejudiciilor aduse bunului său de
la acea persoană, pentru că, prin asigurare, terțul vinovat de producerea pagubei asupra

116
Chiar şi în această ipoteză trebuie făcută o discuţie întrucât chiar asigurătorul nu va putea invoca exceptio non
adimpleti contractus în ipoteza în care plata primei nu a devenit scadentă, însă sinistrul s-a produs: Jud. Târgu-Neamţ,
sentinţa civilă nr. 1243 din 4 mai 2009, I.C.C.J., Secţia comercială, decizia comercială nr. 2962 din 4 octombrie
2007 în M. Tăbăraş, M. Constantin – op. cit., p. 37-39, p. 55-56.
bunului asiguratului nu poate fi exonerat de răspundere. Asiguratul are însă o acţiune
directă izvorâtă din contractul de asigurare şi împotriva asigurătorului.117
Dacă ambele acţiuni ar fi realizate de asigurat, acesta ar obţine o dublă despăgubire, ce
evident ar depăşi valoarea prejudiciului - situaţie inadmisibilă în cazul asigurării de bunuri
şi răspundere civilă, echivalând cu un beneficiu nejustificat.
De aceea, asigurătorul, în limitele indemnizaţiei plătite, din momentul plăţii118, este
subrogat în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării contra celor
răspunzători de producerea pagubelor împotriva cărora are a se îndrepta cu o acțiune în
pretenții.
Justețea acestui principiu cu origini încă din dreptul roman119 are ca izvor principiile
fundamentale ale dreptului şi ale moralității pentru că este nedrept atât juridic, cât şi moral,
ca cel vinovat de producerea unei daune să nu răspundă pentru acest lucru cel puțin din
punct de vedere patrimonial, în sensul participării lui la acoperirea prejudiciului.
Mai mult chiar, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit legii
(art. 22 din Lege120), asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar
împiedica realizarea acestui drept (cum ar fi tranzacțiile cu terțul, primirea despăgubirii și
îmbogățirea fără justă cauză, recunoașterea nevinovăției terțului, descărcarea acestuia de
răspundere etc.).
4.9. Natura juridică a acţiunii în regres a asigurătorului
Acţiunea prin care asigurătorul se îndreaptă împotriva persoanei vinovate de producerea
evenimentului rutier în vederea recuperării indemnizaţiei pe care a achitat-o asiguratului
său, are natură juridică comercială, iar nu civilă. ICCJ prin Decizia nr. 23/19.03.200
pronunţată în recursul în interesul legii a statuat că „natura juridică a acţiunii în regres
exercitată de către asigurător împotriva persoanelor culpabile de producerea unui
accident este comercială, iar nu civilă”. Acest aspect determină consecinţe în planul
117
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1443 din 7 martie 2003 “Prin semnarea procesului-verbal de constatare şi
sancţionare contravenţională prin care se consemnează încălcarea dispoziţiilor legale privind circulaţia pe
drumurile publice, conducătorul auto îşi recunoaşte vinovăţia. În contextul în care s-a făcut dovada îndeplinirii
condiţiilor răspunderii civile delictuale, drepturile persoanei păgubite prin producerea accidentului auto se exercită
împotriva celui răspunzător de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului
de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea
pagubei. “
118
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 6761 din 21 noiembrie 2001-“Dreptul asigurătorului de a formula acţiune
în regres nu poate fi exercitat decât de la data achitării despăgubirii”.
119
Unii doctrinari critică aceste origini sugerând ca sursă a subrogării dreptul englez şi cel italian care l-au invocat
urmărind gestionarea principiului echității.
120
Dispozițiile referitoare la subrogația asigurătorului în drepturile asiguratului au existat şi în reglementările
anterioare, regăsindu-le în prevederile art. 462 C. com, art. 73 din Decretul nr. 471/1971, iar în prezent potrivit art. 22
modificat prin OUG nr. 61/2005 și Legea nr. 304/2007 “În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat
în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu
excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă
pentru pagube produse prin accidente de vehicule şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele
obligaţiei acestuia”. În acest sens a se vedea Jud. Sector 3, s. civ. nr. 1822 din 1 martie 2005, nepublicată, Jud.
Sector 3, s. civ. nr. 1845 din 1 martie 2005, nepublicată, Jud. Sector 3, s. civ. nr. 1812 din 1 martie 2005,
nepublicată, Jud. Sector 3, s. civ. nr 1595 din 23 februarie 2005, nepublicată (prin care instanţa a dispus că, în lipsa
procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională prin care se consemnează încălcarea dispoziţiilor
legale privind circulaţia pe drumurile publice, nu s-a făcut dovada îndepliniri condiţiilor răspunderii civile delictuale,
şi pe cale de consecinţă imposibilitatea exercitării drepturilor pretinsei persoane păgubite prin producerea accidentului
auto împotriva celui pretins răspunzător de producerea pagubei, are consecinţe directe asupra imposibilității
exercitării subrogaţiunii), Jud. Sector 3, s. civ. nr. 1534 din 21 februarie 2005, nepublicată,
C.A.B., dec. com. nr. 1052 din 16 decembrie 2004, nepublicată.
competenţei instanţelor, precum şi a procedurii concilierii instituită de art. 7201 C.proc.civ.,
necesară anterior momentului introducerii cererii de chemare în judecată în litigiile
comerciale.
Însă, trebuie să distingem între acţiunea în regres a asigurătorului care are natură
comercială şi acţiunea directă a terţului prejudiciat împotriva asigurătorului persoanei
culpabile, care are natură civilă. Aceasta întrucât pe de o parte, acţiunea terţului nu
izvorăşte dintr-un raport contractual ci dintr-un raport delictual el nefiind în niciun raport
cu asigurătorul, iar pe de altă parte acţiunea terţului este o acţiune directă şi nu una în
regres. Astfel, cum s-a subliniat şi în doctrină, ”asigurătorul nu are o răspundere civilă
contractuală faţă de terţul păgubit, pentru că acesta (terţul păgubit) nu este parte în
contractul de asigurare, raporturile juridice obligaţionale între asigurător şi terţa persoană
prejudiciată prin fapta asiguratului legându-se (prin subrogarea asigurătorului în obligaţiile
de despăgubire ale asiguratului) în cadrul răspunderii civile delictuale existente între
asigurat şi terţul prejudiciat ca urmare a faptei ilicite comise de primul dintre ei,
asiguratului subrogându-i-se asigurătorul, în temeiul contractului de asigurare. Deci,
raporturi juridice contractuale există doar între asigurător şi asigurat, iar între asigurător şi
terţa persoană păgubită existând doar raporturi juridice izvorâte ex delictu. Aşadar,
răspunderea asigurătorului va fi întotdeauna, în acest context o răspundere civilă
delictuală”.121 Nu de puţine ori în practică însă această acţiune a fost calificată ca fiind una
cu caracter comercial, fiind necesară în aceste condiţii realizarea procedurii concilierii,
aspect care a determinat122 respingerea acţiunii terţului prejudiciat ca fiind prematur
introdusă. Apreciem însă că acţiunea directă a persoanei prejudiciate introdusă împotriva
asigurătorului persoanei culpabile de producerea riscului este civilă, iar nu comercială,
neavând ca temei răspunderea contractuală, ci răspunderea delictuală. În acest sens a opinat
şi o parte a practicii, stabilindu-se că ”acţiunea în despăgubiri introdusă de către
persoanele prejudiciate în urma producerii accidentului rutier îndreptată împotriva
asigurătorului lor are natură juridică civilă şi nu comercială. Aceasta, întrucât litigiul
dintre părţi nu este rezultatul unui raport contractual între ele, răspunderea societăţii de
asigurări fiind angajată în temeiul legii, astfel încât natura litigiului derivă dintr-un delict
civil, fapt ce determină competenţa instanţei civile”.123

4.10. Dreptul de regres al asigurătorului

Astfel, în ipoteza în care asiguratul a fost despăgubit de asigurător, numai acesta din urmă
va avea o acţiune împotriva terţului. Asigurătorul îşi exercită dreptul de regres în nume
propriu124, ca titular al creanţei şi nu ca reprezentant al asiguratului. 125
În acelaşi sens s-a opinat şi în practica judiciară, apreciindu-se că ”în materia asigurărilor
de bunuri întâlnim şi un caz de subrogare reală ut singuli, indemnizaţia de asigurare luând
locul bunului în patrimoniul asiguratului, urmare căruia drepturile creditorilor cu garanţii
121
V. Pătulea, Natura juridică a asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule
şi poziţia procesuală a asigurătorului, Dreptul nr.8/2004, p. 43.
122
Ca urmare a neefectuării concilierii.
123
CA Alba-Iulia, dec. civ. nr.1505 din 11 iulie 2001, în M. Tăbăraş, M. Constantin, op. cit., p.144-145.
124
V. Stoica, ”Mecanismul funcţionării subrogaţiei asigurătorului în drepturile asiguratului”, RRC nr.11/2001, p.30.
125
T.S., s.civ., dec. nr. 2052/1956 în Legalitatea Populară nr. 3/1957, p. 331; În materia asigurărilor de bunuri
întâlnim şi un caz de subrogare reală ut singuli, indemnizaţia de asigurare luând locul bunului în patrimoniul
asiguratului, urmare căruia drepturile creditorilor cu garanţii reale asupra bunului se transferă asupra sumei oferite
cu titlu de indemnizație, cu condiţia ca această sumă să nu fie utilizată de asigurat pentru repararea pagubei, adică
pentru readucerea bunului în starea anterioară, situaţie în care subrogarea reală nu va opera.
reale asupra bunului se transferă asupra sumei oferite cu titlu de indemnizaţie, cu condiţia
ca această sumă să nu fie utilizată de asigurat pentru repararea pagubei, adică pentru
readucerea bunului în starea anterioară, situaţie în care subrogarea reală nu va opera.”
126

Dacă indemnizaţia de asigurare acoperă dauna numai în parte, asiguratul, pentru rest, va
avea acţiune împotriva terţei persoane răspunzătoare de prejudiciile cauzate, putând cere
diferenţa între despăgubirea primită de la asigurător şi valoarea reală a pagubei.127
Asiguratul ce a beneficiat de suma asigurată aferentă asigurării de bunuri va putea totuşi să
se îndrepte cu o acţiune împotriva terţului autor al prejudiciului pentru beneficiul
nerealizat, ce nu este cuprins în asigurare, dar este supus reparării potrivit dreptului comun.
De reţinut natura personală a subrogării asigurătorului în drepturile asiguratului, ce se
exercită de primul în aceleaşi condiţii în care însuşi asiguratul le-ar fi putut exercita, însă
limitat de cuantumul indemnizaţiei plătite. De aici şi consecinţa faptului că terţul acţionat
se poate opune asigurătorului cu toate apărările, excepţiile opozabile asiguratului (art. 23
din lege). Astfel, în limita indemnizaţiei plătite, ”asigurătorul beneficiază de toate
drepturile asiguratului împotriva terţului, după cum şi terţul acţionat poate opune
asigurătorului toate apărările opozabile asiguratului.”128
Potrivit alin. 2 al art. 22 din Lege asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului
prin acte care ar împiedica realizarea dreptului de regres şi îndestularea. Asigurătorul va
putea renunţa însă în tot sau în parte la exercitarea dreptului la regres reglementat de lege.
4.11. Competența materială și teritorială a instanțelor în acțiunea în regres
În practica judiciară recentă s-a constatat calificarea, de către instanţele de judecată, în
mod diferit a litigiilor privind dreptul de regres al asigurătorului de răspundere civilă
împotriva administratorului drumului pentru prejudiciile cauzate autovehiculelor de
gropile aflate în carosabil. Astfel de litigii au fost soluţionate (în fond sau în recurs) atât
de secţiile civile, cât şi de secţiile comerciale ale Tribunalului.129
Interesul distincţiei este nu numai pur teoretic, dar şi practic, în funcţie de calificarea naturii
litigiului, urmează a se stabili instanţa competentă din punct de vedere material, precum
şi regulile, atât procedurale cât şi de drept substanţial, aplicabile în pricina dedusă
judecăţii.130
Sub aspectul instanţei competente în soluţionarea acţiunii în regres, ”deşi prevederile art. 5
coroborate cu cele ale art. 11 C.proc.civ., stabilesc o competenţă teritorială alternativă a
instanţei în ceea ce priveşte cererea privitoare la despăgubirile rezultate în urma

126
T.S., s.civ., dec. nr. 2052/1956 în Legalitatea Populară nr. 3/1957, p. 331;
127
T.S., s.civ., dec nr. 1156/1975, în RRD nr. 12/1975, p. 46. În acelaşi sens RRD nr. 1/1984, p. 58.
128
M. Drăghici, op. cit., p. 227.
129
Pentru mai multe detalii a se vedea în Nela Petrişor-“Natura juridică, civilă sau comercială a acţiunii în regres,
promovată de asigurătorul societate de asigurări împotriva persoanelor vinovate de producerea accidentului” în
Curierul judiciar nr. 3/2006, p. 56. Potrivit autoarei natura juridică a acțiunii în regres a asigurătorului-societate de
asigurări împotriva persoanelor vinovate de producerea accidentului fiind una comercială cu susținerea
argumentelor aduse de art. 1 C. Com, art. 6 şi art. 56 C. Com. potrivit cărora dreptul de a exercita acţiunea în
regres împotriva terţului vinovat de producerea accidentului îşi are temeiul în contractul de asigurare, motiv pentru
care se aplică legea comercială pentru toate părţile din proces şi principiul accesorialităţii-răspunderii civile
delictuale a terţului vinovat de producerea riscului asigurat ce reprezintă o faptă de comerţ accesorie.
130
Din punct de vedere procedural, dacă natura litigiului este una de drept comercial atunci va trebui îndeplinită
cerinţa imperativă a procedurii prealabile a concilierii, reglementate de dispoziţiile art. 720' C. proc. civ. În
aceeaşi ipoteză dobânda legală se stabileşte diferit în materie comercială, legea distinge- în art. 3 din O.G. nr.
9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, cu modificările ulterioare- că atunci când debitorul este
comerciant, dobânda legală se raportează la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
producerii riscului asigurat prevăzut în contractul de asigurare (competentă în
soluţionarea pricinii putând fi instanţa de la domiciliul pârâtului sau instanţa în
circumscripţia căreia se află domiciliul asiguratului ori bunurile asigurate, precum şi
instanţa locului unde s-a produs accidentul), aceste norme nu sunt aplicabile şi în ceea ce
priveşte acţiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea
pagubei, întrucât această persoană este un terţ în raporturile existente între părţile
contractului de asigurare. În aceste condiţii, competenţa se stabileşte potrivit dispoziţiilor
art. 5 C.proc.civ., instanţa competentă fiind cea de la domiciliul pârâtului.”131
4.12. Calitatea asigurătorului în procesul penal
ICCJ prin Decizia nr. I din 28 martie 2005 dată în recursul în interesul legii, a statuat că
societăţile de asigurare trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurător,
deoarece raporturile juridice dintre aceste societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate
tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea
accidentelor să pretindă despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi
direct asigurătorului de răspundere civilă. Astfel, ”în cadrul procesului penal societatea de
asigurare nu are calitate de parte responsabilă civilmente, ci doar aceea de asigurător.
”132
După cum precizam anterior asigurările de persoane reprezintă un mijloc de economisire
pe termen mediu şi lung ele neavând rolul de a acoperi prejudiciul în ipoteza producerii
evenimentului asigurat.
Suma asigurată nu se limitează la o anumită valoare şi ca urmare indemnizația de asigurare
se plăteşte indiferent de existenţa sau valoarea daunelor. Pe cale de consecinţă asigurătorul
nu se subrogă în drepturile asiguratului (beneficiarului) contra celui de-al treilea, asiguratul
beneficiind de toate drepturile pe care le-ar fi avut şi în lipsa asigurării de persoane. Pe cale
de consecinţă acesta din urmă poate cumula suma asigurată alături de repararea pagubei de
la cei răspunzători de producerea ei.133 Această sumă poate fi cumulată şi cu sumele
cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurarea obligatorie de răspundere civilă
întrucât potrivit art. 38 din Lege „indemnizaţia de asigurare se datorează, independent de
sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului asigurării sociale, de repararea
prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum şi de sumele primite de la alţi
asigurători în temeiul altor contracte de asigurare”.
Deşi legea reglementează situaţia juridică raportând-o doar la asigurarea obligatorie de
răspundere civilă, situaţia este identică şi în ipoteza asigurării facultative de răspundere
civilă. Astfel dacă persoana responsabilă a avut asigurare facultativă de răspundere civilă şi
asigurătorul a plătit despăgubirile datorate terţului păgubit, acesta va încasa şi suma
asigurată ce i se cuvine în baza contractului de asigurare de persoane, neţinând seama de
indemnizaţia (despăgubirile) primite în baza asigurării de răspundere civilă a persoanei
responsabile.
Mecanismul subrogării asigurătorului în drepturile şi obligaţiile asiguratului îşi găseşte
aplicabilitate în cazul asigurării de răspundere civilă şi a asigurării de bunuri având drept
fundament obligarea persoanelor culpabile de producerea riscului asigurat, altele decât
asiguratul, de a răspunde pentru fapta lor în temeiul răspunderii civile delictuale (art.998-
999 C. civ.).

131
CA Oradea, decizia nr.227 din 08 martie 1999, ibidem, p.167-168.
132
CA Galaţi, decizia penală nr.198 din 12 aprilie 2006, ibidem, p.69-70.
133
T.S. , s. civ., dec nr. 947/1971, R.R.D. nr. 12/1971, p. 135.
4.13. Condițiile subrogării asigurătorului în drepturile și obligațiile asiguratului
Pentru a opera subrogaţia asigurătorului, este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:
existența unui obiect asigurat, producerea riscului asigurat, valabilitatea asigurării din
prismă temporială, plată primei de asigurare şi a indemnizației134 şi nu în ultimul rând
existența a cel puțin a unei persoane responsabile de producerea evenimentului asigurat.135
În ceea ce priveşte condiţia referitoare la producerea riscului, apreciem că, în absenţa
producerii riscului, nu există o subrogaţie a asigurătorului în drepturile şi obligaţiile
asiguratului. Aceasta întrucât, principala obligaţie a asigurătorului, de plată a indemnizaţiei
de asigurare, se naşte în momentul producerii riscului asigurat. În absenţa acestui element,
despăgubirea nu este datorată şi ca atare, până la acel moment nu se poate discuta de un
drept în regres al asigurătorului împotriva persoanei responsabile de producerea
evenimentului asigurat.
Condiţia sine qua non pentru ca asigurătorul să se poată subroga asiguratului constă
în achitarea indemnizaţiei de asigurare către acesta. Odată cu îndeplinirea acestei
obligaţii, asigurătorul devine titularul drepturilor împotriva persoanelor culpabile de
producerea riscului. Însă, asigurătorul poate suporta şi eventualele acţiuni directe care se
nasc faţă de persoanele prejudiciate prin producerea riscului din culpa asiguratului, în caz
de refuz al achitării indemnizaţiei de asigurare.136 Nu de puţine ori, practica a oferit situaţii
în care vinovaţi de producerea prejudiciului au fost mai multe persoane, aspect ce a
determinat exercitarea unei acţiuni în regres a asigurătorului împotriva tuturor persoanelor
responsabile în temeiul solidarităţii de drept comun.
Pentru ca subrogaţia să-şi producă efectele sale fireşti, se impune ca vinovată de
producerea riscului asigurat să fie o persoană străină raportului contractual dintre
asigurat şi asigurător. În ipoteza în care asiguratul este aceeaşi persoană cu cea culpabilă
de producerea evenimentului asigurat, subrogaţia rămâne fără obiect întrucât nu mai poate
fi incidentă o acţiune în regres a asigurătorului împotriva persoanei culpabile.
În practică, pot fi întâlnite mai multe situaţii ce au ca obiect acţiunile în regres, astfel:
În ipoteza în care accidentul rutier se produce din culpa asiguratului RCA, însă persoana
prejudiciată optează pentru recuperarea prejudiciului de la asigurătorul său CASCO,
”asigurătorul CASCO are o acţiune în regres împotriva asigurătorului RCA ori de câte ori
a plătit indemnizaţia asiguratului, vinovat de producerea riscului asigurat fiind persoana
asigurată RCA. Apărările asigurătorului RCA, în sensul că de la dosarul de daune lipseşte
acordul persoanei vinovate de producerea accidentului ca plata despăgubirii să fie
efectuată de asigurătorul RCA, precum şi invocarea ipotezei că există posibilitatea ca
persoana vinovată de producerea accidentului să fi făcut plângere împotriva procesului-
verbal de constatare, nu sunt argumente pertinente care să conducă la respingerea acţiunii
în condiţiile în care chiar pârâta, în temeiul executării cu bună-credinţă a obligaţiilor
contractuale ar fi trebuit să facă demersuri în vederea obţinerii acordului asiguratului,
alături de diligenţe în scop probatoriu, în a verifica dacă persoana vinovată a contestat
procesul verbal şi soarta procesuală a eventualei contestaţii.”137
134
Pentru mai multe detalii a se vedea și I. Sferdian, ”Subrogaţia asigurătorului în drepturile asiguratului”, Dreptul
nr.12/2002, p.65.
135
Idem.
136
Situaţia vizează poliţele RCA prin care asiguratul culpabil de producerea riscului acordă persoanei prejudiciate
poliţa RCA, urmând ca aceasta să efectueze demersurile necesare în vederea obţinerii de la asigurător a indemnizaţiei
de asigurare.
137
Jud. Sect. 3 Bucureşti, sen. civ. nr.8405 din 29 septembrie 2008, în M. Tăbăraş, M.Constantin, op. cit., p.44-45.
Dreptul de regres al asigurătorului se naşte şi atunci când acesta a achitat asiguratului său
indemnizaţia de asigurare, începând cu acel moment el fiind îndreptăţit la promovarea unei
acţiuni împotriva persoanei vinovate de producerea riscului asigurat, care poate fi, în
funcţie de natura incidentului, persoana fizică culpabilă, persoană juridică (în ipoteza în
care persoana vinovată este prepusul unui comitent persoană juridică), sau, după caz,
administratorul drumului (”având în vedere faptul că avarierea autoturismului a fost
cauzată de nesemnalizarea corespunzătoare a gropii existente în carosabil, asigurătorul
are un drept în regres împotriva Administraţiei Străzilor, autoritate care la momentul
producerii riscului avea în administrare zona în care a avut loc incidentul”).138
Este lesne de observat faptul că, pentru a opera subrogaţia, şi pe cale de consecinţă acţiunea
în regres a asigurătorului, este necesar ca vinovat de producerea prejudiciului să fie o
persoană străină raportului contractual dintre asigurat şi asigurător ceea ce conduce la
concluzia că, de cele mai multe ori, dreptul de regres al asigurătorului vizează asigurările
RCA şi nu asigurările facultative tip CASCO. Aceasta întrucât în cazul acestora din urmă,
dacă persoana asiguratului se suprapune peste persoana culpabilă de producerea
evenimentului rutier asigurat, asigurătorul facultativ nu mai poate exercita o acţiune în
regres împotriva unei terţe persoane.139
De asemenea, așa cum s-a subliniat în doctrină, ”existenţa subrogaţiei este de natură să
dilueze, aproape până la inexistenţă, caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, în ce-l
priveşte pe asigurător, fiindcă, în astfel de situaţii, el devine aproape un simplu garant al
asiguratului, întrucât mai mult avansează decât suportă despăgubirea care se cuvine
persoanei prejudiciate. Cu toate acestea, contractul de asigurare rămâne un contract
aleatoriu, deoarece s-ar putea ca subrogaţia să nu profite în niciun fel asigurătorului”.140
Apreciem util de menţionat faptul că, în ipoteza promovării unei acţiuni în regres a
asigurătorului care a achitat indemnizaţia este necesară introducerea în cauză şi a
persoanei vinovate de producerea riscului, indiferent dacă acţiunea este îndreptată direct
împotriva sa, sau doar a asigurătorului său. Astfel, ”dispoziţiile legale în materie impun
chemarea în judecată a terţului vinovat de producerea accidentului. În aceste condiţii,
pârâtul-asigurat are posibilitatea de a chema în garanţie pe asigurătorul său pentru ca
acesta să răspundă în limitele contractului de asigurare încheiat”.141
4.14. Solidaritatea răspunderii între asigurător şi persoana vinovată de producerea
prejudiciului142
În momentul producerii riscului asigurat se naşte obligaţia asigurătorului de a achita
asiguratului indemnizaţia de asigurare. Nu de puţine ori se întâmplă însă că despăgubirea
acordată de către asigurător să fie inferioară prejudiciului cauzat, fapt ce determină
introducerea unei acţiuni în despăgubiri de către persoana prejudiciată şi împotriva terţului
culpabil de producerea evenimentului. În aceste condiţii întrebarea firească care apare este:
138
CA Bucureşti, Sec. a V-a Com., dec. nr.885 din 11 aprilie 2006, idem, p.71-72.
139
Prin aceasta se poate explica şi cuantumul substanţial al primei de asigurare CASCO, inclusive și în prezent, în
raport de valoarea poliţei RCA, deși diferențele s-au mai redus.
140
I. Sferdian,op. cit., p. 66.
141
CA Braşov, dec. nr.109/R din 3 martie 2005, în M. Tăbăraș, M. Constantin, op. cit., p. 92-93.
142
Întrucât practica nu este unanimă în a aprecia dacă asigurătorul RCA şi persoana culpabilă pot răspunde solidar
pentru prejudiciul ivit în patrimoniul asiguratului, la data de 05.10.2009 a fost promovat un recurs în interesul legii.
Însă, prin decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009, Secţiile Unite au respins recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu angajarea răspunderii
juridice civile a asigurătorului în procesul penal în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru
prejudicii produse prin accidente de autovehicule (mpublic.ro).
există o solidaritate a răspunderii între asigurător şi persoana culpabilă? Aceste situaţii se
întâlnesc cel mai des în procesele penale când riscul asigurat determină consecinţe grave
asupra sănătăţii fizice şi psihice, iar cuantumul despăgubirilor depăşeşte valoarea
indemnizaţiei acordate de către asigurător. În legătură cu acest aspect, practica a opiniat în
sensuri diferite. Astfel, pe de o parte s-a apreciat că ”în condiţiile actuale prevăzute de
dispoziţiile Legii 136/1995, asigurătorul se subrogă în drepturile şi obligaţiile asiguratului
şi, pe cale de consecinţă, despăgubirile cuvenite părţilor civile vor fi achitate de către
acesta în temeiul contractului de asigurare. Astfel, asigurătorul va răspunde singur, în
limitele stabilite anual de către Comisa de Supraveghere a Asigurărilor, şi nu în solidar cu
asiguratul pentru despăgubirile ce au rezultat ca urmare a producerii accidentului de
circulaţie din culpa asiguratului”143, pe de altă parte însă, s-a opinat în sensul că ”dacă
persoana vătămată prin producerea accidentului se constituie parte civilă în cursul
procesului penal, solicitând daune morale, societatea de asigurare introdusă în cauză, va
fi obligată la plata acestora, în limitele poliţei de asigurare. Cuantumul acestor daune este
stabilit de către instanţă, în funcţie de împrejurările cauzei, iar în ipoteza în care valoarea
acestora depăşesc plafonul stabilit prin contractul de asigurare sau prin normele speciale
în materie, pentru diferenţă se va angaja răspunderea asiguratului.”144 Apreciem că
această ultimă soluţie este cea corectă întrucât în momentul producerii riscului asigurat, se
întâlnesc două tipuri de răspundere civilă: răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
a asiguratului ce se întemeiază pe fapta ilicită, provocatoare de prejudicii a acestuia şi
răspunderea contractuală a asigurătorului ce rezultă din contractul de asigurare. Ca atare,
”răspunderea asigurătorului are un caracter prioritar faţă de răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie a asiguratului. Doar în situaţia în care întinderea daunelor
stabilite de către instanţă depăşeşte valoarea maximă pe care o poate acorda asigurătorul
în temeiul contractului de asigurare, asiguratul va putea fi obligat la plata diferenţei. În
stabilirea cuantumului final al cheltuielilor pe care asigurătorul trebuie să le achite
persoanelor constituite parte civilă, pot fi incluse pe lângă daunele materiale şi morale,
care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit, şi dobânda legală calculată de la data
rămânerii definitive a sentinţei penale şi până la achitarea debitului, precum şi onorariile
de expertiză, în ipoteza în care acestea au fost plătite de către partea civilă şi a
cheltuielilor de judecată.”145 Această soluţie rezultă şi din coroborarea art. 49 şi art. 50 din
Legea 136/1995 potrivit cărora, ”asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de
asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite
prin accidente de autovehicule. Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul
este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor
păgubite prin vătămare corporală sau deces...”, iar în conformitate cu prevederile art. 19
din Ordinul nr. 3108/2004, ”asigurătorii RCA acordă, în baza primelor de asigurare
plătite, despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii acestora răspund, în baza legii,
faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule care au loc în limitele
teritoriale ale contractului de asigurare, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi
în procesul civil...”.

Secțiunea 5. Efectele contractului de asigurare față de persoanele cuprinse în asigurare

143
Trib. Vaslui, dec. nr. 59 din 19 martie 2008, în M. Tăbăraş, M. Constantin, op. cit., p. 50-51.
144
Jud. Iaşi, sen. pen. nr. 3745 din 4 decembrie 2008, idem, p. 39-40.
145
Trib.Bucureşti, dec. nr. 950 din 23 noiembrie 2006, ibidem, p. 64-65.
Alături de asiguratul subscriitor al poliței de asigurare conform clauzelor negociate în
polița de asigurare pot fi incluși având calitate de Coasigurați și implicit îndreptățiți la
plata indemnizației și alte persoane cum ar fi: membrii de familie sau persoanele
tolerate într-un imobil care gospodăresc imobilul împreună cu asiguratul subscriitor,
prepușii angajatorului subscriitor, administratorii fondului fiduciar al asiguratului
subscriitor, persoana care conduce vehiculul alături de proprietarul acestuia subscriitor etc.
De asemenea, îndreptățiți la plata indemnizației de asigurare sunt și beneficiarii poliței de
asigurare, deşi terți față de subscriitorii poliței de asigurare.
Întrucât stipulantul, subscriitor al poliței de asigurare dispune ca cealaltă parte,
asigurătorul să indemnizeze/despăgubească pe terț urmare producerii sinistrului, această
operațiune constituie, prin efectele sale urmărite o veritabilă excepție de la principiul
relativității efectelor contractului.
Dacă în alte ramuri de drept şi cu privire la alte instituții stipulația pentru altul nu cunoaște
o reglementare legală, în materia asigurărilor legiuitorul a permis prin art. 9 din Legea nr.
136/1995146 încheierea contractului de asigurare în favoarea unei terțe persoane, adevărat
fiind că reglementarea legiuitorului a cuprins doar asigurare de persoane, însă acest tip de
stipulație cu titlu particular se poate aplica şi celorlalte modalități de asigurare, inclusiv
asigurării de bunuri (de exemplu uzufructuarul, interesat în încheierea contractului de
asigurare va stipula în poliță că despăgubirea datorată de asigurător în urma producerii
sinistrului să fie plătită proprietarului ca persoană în mod indubitabil păgubită prin daunele
produse nemișcătorului de sinistru).
Desemnarea unui terţ ca beneficiar al asigurării, nu schimbă caracterul oneros al
contractului principal întrunul gratuit, întrucât prin convenţia accesorie nici asiguratul nici
asigurătorul nu obţin un avantaj gratuit, ci doar terţul necontractant, liberalitatea vizând
exclusiv raportul dintre contractantul asigurării şi beneficiar. Astfel, în raportul de bază, în
schimbul contraprestaţiilor lor, fiecare dintre contractanţi au parte de beneficii, asiguratul
de protecţie în ipoteza survenirii cazului asigurat, asigurătorul în valoarea primelor de
asigurare încasate.
În doctrină s-a apreciat că, în ipoteza asigurării de persoane, interesul asigurat nu are
relevanță, iar beneficiarul asigurării sau contractantul nu trebuie să dovedească vreun
interes pentru a putea încasa suma asigurată convenită contractual în ipoteza survenienței
cazului asigurat.
Caracterul direct şi nemijlocit al transferului dreptului la indemnizație/despăgubire în
patrimoniul beneficiarului terț de contract naște totodată, dreptul de a acționa pe
promitentul asigurător cu o acțiune în daune interese pentru acoperirea eventualelor daune
în ipoteza neexecutării, alături firesc de obligarea acestuia la plată în ipoteza producerii
sinistrului, situații în care asigurătorul are însă dreptul a invoca contra argumentelor
beneficiarului toate excepțiile şi apărările derivate din contractul de asigurare, pe care le-ar

146
Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar
acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului
păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare
încheiat în condiţiile legii, în limitele şi la termenele convenite.
Potrivit art. 10. alin 2, în contractul de asigurare se vor specifica cel puţin detaliile de identificare a părţilor
contractante şi numele beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la contract.
fi putut invoca stipulantului însuși pentru a-şi justifica conduita contractuală, deci şi
neexecutarea.

Secțiunea 6. Efectele contractului de asigurare cu privire la moștenitorii asiguratului

Efectele contractului de asigurare asupra moștenitorilor legali se întind, în lipsă de
stipulaţie contrară, potrivit regulilor devoluțiunii legale succesorale, astfel că succesibilii
vor fi îndreptățiți la încasarea indemnizației de asigurare în aceleași condiții ca şi
asiguratul decujus, fiind ținuţi la achitarea pasivului succesoral, reprezentând prima de
asigurare restantă.
În ceea ce privesc legatarii, acestora la va reveni cota din indemnizaţia de asigurarea
corespunzătoare cotei din succesiune la care sunt îndreptățiţi prin testament.

Secțiunea 7. Efectele contractului de asigurare față de terții păgubiți

Terțul păgubit, deși nu este parte în contractul de asigurare, şi nici beneficiar desemnat al
contractului de asigurare, este un beneficiar real al poliței de asigurare pentru că asigurarea
de răspundere civilă este o instituție special dedicată prin lege terților păgubiți material sau
moral prin săvârșirea unei fapte delictuale cauzatoare de prejudicii care urmează a fi
dezdăunați tocmai şi prioritar pe baza poliței de asigurare.
Astfel terțul, deși nu este parte în contract, se va îndrepta cu o acțiune directă împotriva
asigurătorului asiguratului vinovat de producerea pagubei şi numai în măsura în care polița
de asigurare nu poate acoperi nevoia de dezdăunare se va îndrepta, pentru diferență
împotriva asiguratului vinovat.

Secțiunea 8. Forța obligatorie a contractului de asigurare și impreviziunea contractuală

Dezideratul de stabilitate contractuală și securitate a circuitului civil transformă principiul
forței obligatorii într-un etalon esențial și imuabil al raportului juridic. Cu toate acestea
acest principiu, ca şi irevocabilitatea contractuală, nu este un abstract, ci trebuie interpretat
în corelaţie cu relațiile sociale și valorile reflectate prin raportul de asigurare, cu interesul
părților în derularea relațiilor contractuale succesive şi de lungă durată, dar și cu buna
credință în executarea obligațiilor contractuale.
Astfel, deși sunt interesați în continuarea raportului de asigurare, executându-și cu bună-
credință obligațiile contractuale, părțile și în special asigurații, se pot afla în mod total
imprevizibil într-o situaţie nouă, neintuibilă inițial, care schimbă circumstanțele derulării
contractuale și depășește prin efectul său limitele caracterului aleatoriu al contractului de
asigurare, şi care face ca efectele contractului să devină mult mai oneroase decât cele
agreate inițial, factori care pot conduce până la imposibilitatea continuării raportului de
asigurare, fără a intra într-o imposibilitate de tipul forței majore, sau într-o disproporție
financiară de tip lezionar, cu care impreviziunea nu se poate confunda.147

147
Cauzele care conduc la invocarea forței majore sunt imposibilităţi esențiale, irezistibile și insurmontabile care
converg spre neonorarea obiectivă a contractului de asigurare, pe când impreviziunea presupune, fie o onerozitate
excesivă, fie o diminuare a contraprestaţiei contrastantă, ce transformă motivul într-o imposibilitate de un grad
inferior forței majore. Cele două noțiuni se deosebesc și prin efectele care le incumbă, forța majoră atrage
imposibilitatea de executare, pe când impreviziunea o imposibilitate patrimonială, de ordin financiar urmare
dezechilibrului contractual survenit. Confuzia cu instituția juridică a leziunii este greu de făcut câtă vreme sfera
Impreviziunea, în mod evident, are caracter excepțional, astfel că, pentru invocarea ei
trebuie întrunite anumite elemente de natură subiectivă care să verifice buna-credință a
părții care o invocă pe de o parte, și aici vorbim de caracterul licit al neexecutării şi de
lipsa vinovăției debitorului, inclusiv sub forma cea mai uşoară a culpei, cât şi de natură
obiectivă şi ne referim aici la calitatea elementului imprevizibil de a denatura economia
asumată a contractului în sensul dezechilibrării poziției asumate a uneia dintre părți.
Analiza impreviziunii în cazul contractelor de asigurare devine mai sensibilă, pentru că,
prin natura contractului, părțile nu-și cunosc întinderea contraprestațiilor reciproce, care ţin
de alea, astfel că, pentru a putea invoca impreviziunea, partea trebuie să demonstreze că
riscul contractual asumat a fost neaşteptat, anormal, atipic depăşit, că evenimentul nou
generează mari dezechilibre contractuale, astfel că elementul alea asumat inițial a fost
depășit ceea ce perturbă iremediabil relațiile echitabile dintre părți peste natura asumată a
contractului aleatoriu de asigurare.
Invocarea şi acceptarea impreviziunilor, ce se dovedește astfel, o excepţie aparentă de la
principiu forței obligatorii a contractelor, conduce în primul rând la salvarea contractului
prin modificarea lui şi adaptarea la situația nou invită. În ipoteza în care această adaptare
nu este posibilă, nu dă rezultatele urmărite de ambele părți, atunci soluția devine mai
radicală și poate varia de la desființarea contractului până la suspendarea lui pe o anumită
durată de timp.
Cauzele care să justifice impreviziunea contractuală în materia asigurărilor sunt nu doar
judiciare, rezultate în urma soluționării în concret în procese a impreviziunilor invocate,
cum sunt inflaţia, schimbarea valorii bunului, prin creşterea valorii de piață sau
încorporarea unui alt bun/valoare, schimbarea locului unde se află bunul asigurat, devierea
transportului pe o altă rută etc., ci şi legale, Legea 136/1995 permiţând modificarea sau
suspendarea contractului de asigurare de viață în ipoteza modificării situaţiei financiare a
asiguratului.
Astfel, potrivit art. 36 din Legea 136/1995 în asigurările la care se constituie rezerve de
prime, asiguratul poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o
sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei constituite, conform
contractului de asigurare.
Așadar, se poate reține impreviziunea drept cauză a modificării contractului, prin
reducerea sumei asigurate sau chiar rezilierea asigurării înainte de maturitate.
Totodată, potrivit legii, contractantul poate repune în vigoare contractul care a fost reziliat
sau răscumpărat într-un anumit termen. În aceste cazuri prestațiile asigurării vor fi
considerate cele din momentul datei rezilierii, respectiv răscumpărării contractului.
Repunerea în vigoare a contractului implică plata primelor restante majorate cu dobânda
aferentă şi returnarea către asigurător a sumei reprezentând suma de răscumpărare plătită
(art. 37 din Legea nr. 136/1995).
Contractul repus în vigoare se va supune condițiilor asigurătorului în materie de acceptare
a riscului în acel moment şi va fi valabil din momentul în care Contractantul a primit o
notificare în acest sens din partea Asigurătorului.

contractelor şi a persoanelor cărora li se aplică leziunea este limitată, la acest argument adăugându-se și acela că în
ipoteza leziunii dezechilibrul material există încă de la momentul încheierii acordului, spre deosebire de
impreviziunea unde cauza acesteia este survenită.
Secțiunea 9. Suspendarea asigurării
Executarea cu bună-credință a obligațiilor contractuale, reprezintă o excepție de
neexecutare de o manieră specifică contractelor aleatorii astfel că în ipoteza în care
contractantul asigurării nu-și îndeplinește obligația de plata a primelor, obligația
asigurătorului de indemnizare se suspendă şi poate sfârși prin rezilierea contractului de
asigurare şi pierderea garanției împotriva producerii riscului.
Suspendarea nu reprezintă o cauză propriu-zisă de încetarea a unui contract, ea fiind mai
degrabă un mijloc de temporizare a efectelor acestuia, privit fie ca o sancțiune aplicată
asiguratului, fie ca o indulgenţă permisă de lege asigurătorului.
Indiferent de izvorul convențional sau legal al suspendării potrivit art. 241 din Legea nr.
32/2000 asigurătorii trebuie să comunice asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi, înainte de
semnarea contractului de asigurare cauzele și modalitățile de suspendare a contractului de
asigurare.
Potrivit Normei din 08.03.2007148privind derularea, în numele şi în contul statului, a
activităţii de asigurare, pe termen scurt, a riscului de neplată la extern, adoptată de
Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior neplata la termenul
convenit a oricăreia dintre celelalte rate de primă va conduce automat la suspendarea
asigurării pe perioada până la achitarea sumelor restante de către asigurat (art. 57).
Urmare faptului că primei îi corespunde un risc, ca sancțiune a neplății primei de asigurare,
asistăm la o suspendare provizorie a contractului de asigurare și a efectelor specifice ale
acestuia, astfel că în această perioadă, în cazul apariţiei unei daune, asiguratul nu va avea
dreptul la solicitarea despăgubirii.
Întrebări, exerciţii
Vezi temele aratate mai sus.
Bibliografie
Conform trimiterilor din notele de subsol.

TEMA V
ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE
Secțiunea 1. Încetarea contractului de asigurare la împlinirea termenului contractual
Secțiunea 2. Producerea sinistrului– cauză de încetare a contractului de asigurare
Secțiunea 3. Denunțarea unilaterală a contractului de asigurare
Secțiunea 4. Rezilierea contractului de asigurare
4.1. Rezilierea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 136/1995
4.2. Rezilierea prevăzută de art. 17 din Legea nr. 136/1995
4.3. Rezilierea prevăzută de art. 30 din Legea nr. 136/1995
4.4. Rezilierea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 136/1995
Secțiunea 5. Decesul asiguratului - situație specială de încetare a contractului de
asigurare
Secțiunea 6. Pierderea calității profesionale a asiguratului - cauză de încetare a
contractului de asigurare
148
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 268 din 20/04/2007.
7. Întrebări, exerciţii
8. Bibliografie

OBIECTIVE:
-Identificarea cauzelor de incetare a contractului de asigurare;
-Aprofundarea motivelor ce atrag rezilierea contractului de asigurare.

ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Secțiunea 1. Încetarea contractului de asigurare la împlinirea termenului contractual

Împlinirea termenului de încetare a contractului de asigurare reprezintă modalitatea
comună de încetare “ex nunc” a răspunderii asigurătorului corolar al încetării protecției de
asigurare oferită de polița de asigurare.
Dacă reglementările anterioare Legii 136/1995 prevedeau reînnoirea de drept a poliței în
condițiile tăcerii părților sau a absenței denunțului uni-, bilateral, noua reglementare nu
mai prevede o astfel de posibilitate, care de altfel interfera într-o oarecare măsură cu
principiul libertății contractuale.
Secțiunea 2. Producerea sinistrului– cauză de încetare a contractului de asigurare
În ipoteza daunei totale producerea sinistrului conduce la distrugerea totală a bunului
asigurat, astfel încât, întrucât obiectul asigurării nu mai exista, pe cale de consecință
rămânând fără obiect şi polița de asigurare încetează.
Momentul încetării contractului în acest caz îl apreciem de la data pieirii bunului,
independent de faptul că abia ulterior acestui moment, asiguratorul urmând procedurile de
constatare a pagubei va indemniza pe asigurat.
O apreciere contrară149, în sensul că polița de asigurare încetează la data indemnizării ar
presupune recunoașterea valabilității unei asigurări fără risc, întrucât obiectul supus
riscului dispărând, se elimina şi posibilitatea ca aspra lui să parvină riscul inițial asigurat.
Plata ulterioară a indemnizației reprezintă doar unul din efectele contractului de asigurare
și este totodată urmarea unei căi procedurale firești, antamate de regula contractual de
transformare şi evaluare a dreptului eventual într-un drept cert, lichid şi exigibil, pur şi
simplu, care nu se poate derula în mod natural decât ulterior producerii riscului asigurat.

Secțiunea 3. Denunțarea unilaterală a contractului de asigurare

Denunțare contractuală reprezintă o măsură de excepție întrucât interferează cu finalitatea

contractuală, contractul asumat de părți trebuind a fi executat cu bună credință, iar dacă se
impune modificarea acestuia, inclusiv sub aspectul încetării acestuia consimţământul cu
privire la aceasta ar trebui să revină ambelor părți.
Numai datorită naturii juridice puternic coercitivă, punitivă, sancționatorie, părții interesate
îi este permis, ne repetăm cu titlu excepţional, să pună capăt unui contract în executare,
deviind astfel de la principiul pacta sunt servanda.
În reglementarea inițială a Legii 136/1995 completată prin art. I pct. 18 din Legea nr.
172/2004 legiuitorul a recunoscut părților trei posibilități distincte de denunț: denunțul prin

149
C. Iliescu, op.cit., p. 90.
care o parte anunța refuzul de reînnoire a poliţei de asigurare cu durată determinată,
legiferat în art. 201 alin. 1 situație ce împiedica reînnoirea poliței150, pentru o nouă
perioadă, egală cu cea anterioară, denunțul contractului de asigurare cu durată nelimitată de
oricare dintre părți care conduce la încetarea poliței (la momentul expirării duratei
acesteia) şi a garanției oferite prin asigurare și denunțul sancționator i-am putea spune
recunoscut asiguratului care nemulțumit de modificările aduse poliţei de către asigurător,
recunoscându-se implicit caracterul de adeziune al acestui contract, are posibilitatea de a
denunţa contractul de asigurare după comunicarea de către asigurător a modificărilor
dispuse prin condiţiile de asigurare.
Legiuitorul a impus şi o procedură a denunțării, indicând momentul de la care denunțul își
produce efectele specifice, astfel că denunţarea contractului de asigurare de către una dintre
părţi se poate efectua numai cu notificarea prealabilă a celeilalte părţi, care trebuie făcută
cu cel puţin 20 de zile înainte de denunţare.
Nu mai puțin adevărat, legiuitorul recunoaște prevalența normelor contractuale în ceea ce
privește termenele și condițiile de denunțare arătând în aliniatul final al aceluiași articole
că: denunţarea contractelor se poate face la termenele prevăzute de condiţiile de
asigurare.
În prezent prin modificările aduse de art. I pct. 9 din O.U.G. nr. 61/2005 legiuitorul
păstrează denunțarea ca mijloc de încetare a contractului fără a–i arăta conținutul pe fond,
ci doar reglementând forma prin indicarea că denunţarea contractului de asigurare de către
una dintre părţi se poate efectua numai cu notificarea prealabilă a celeilalte părţi, care
trebuie făcută cu cel puţin 20 de zile înainte de denunţare situație în care restituirea
primelor se va face conform contractului de asigurare sau în baza unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Astfel, cauzele justificative ale denunțului sunt lăsate la latitudinea părților, însă prin
indicarea posibilității de restituire a primelor încasate anticipat legiuitorul ne convinge că
încetarea contractului va avea loc de la momentul denunțării notificate în prealabil sau
eventual de la momentul contractual stipulat acestei ipostaze.
Din cuprinsul poliţei de asigurare ofertate pe piața asigurării desprindem că poliţa de
călătorie se consideră denunţată în cazul în care Asiguratul nu obţine viza necesară
călătoriei sau face dovada neefectuării acesteia, iar acesta are dreptul la rambursarea primei
de asigurare, diminuată cu cheltuielile de gestiune a contractului, în baza unei solicitări
scrise înaintată asigurătorului înainte de începerea perioadei de asigurare.
Deasemenea în cazul în care se constată reaua credinţă a Asiguratului înainte de sau după
producerea sau apariţia vreunui eveniment asigurat, asigurătorul are dreptul să denunţe
contractul, fără restituirea primei de asigurare, denunţarea devenind efectivă de la data
comunicării acesteia prin notificarea Asiguratului.
Practica reține cu consecvență drept clauză aceea că orice parte poate denunţa Poliţa cu
condiţia unei notificări prealabile transmise prin poştă, sub forma unei scrisori cu
confirmare de primire, Poliţa urmând să-şi înceteze efectele în termen de 10 zile de la data
comunicării acesteia celeilalte părţi. În această situaţie prima de asigurare cuvenită este cea
aferentă perioadei anterioare denunţării, la care se adaugă, în cazul în care denunţarea este

150
Prevederea constituind o copie aproape fidelă a art. 69 alin. 1 din actul normativ anterior, respectiv din Decretul nr.
471/1971, ca şi următoarea vis-a-vis de prevederile art. 69 alin. 2 al aceluiași act normativ.
făcută de Asigurat, cheltuielile necesare şi utile efectuate de asigurător în vederea corectei
administrări a Poliţei, inclusiv cele legate de reasigurare. 151
O altă situație atipică de denunț ca măsură subsidiară unei practici să o numim atipice de
folosire a unui operator de telefonie pe post de agent de asigurare, cu titlu de sancţiune
pentru asigurător a fost reglementată de Consiliului Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor în aprilie 2010, privind SC ASTRA S.A. și polița ofertată astfel de aceasta
privind “asigurarea locuinței împotriva incendiului și a dezastrelor naturale”, transmisă
prin poștă abonaților Romtelecom, odată cu factura telefonică, Consiliul Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor decizând că: ”SC ASTRA S.A. este obligată să denunțe
polițele privind „asigurarea locuinței împotriva incendiului și a dezastrelor naturale”
încheiate prin intermediul Romtelecom și să asigure informarea tuturor clienților
Romtelecom cărora le-a fost transmisă respectiva poliță de asigurare, că aceasta a fost
denunțată” și reținând că aceasta a fost emisă fără respectarea dispozițiilor legale
privind contractele de asigurare, precum și a obligațiilor de informare a asiguraților și
potențialilor asigurați.
Spunem că este un denunț atipic pentru că deși Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
utilizează acest termen, în realitate natura juridică a întregii operațiuni este atât atipică, cât
și complexă, urmare faptului că pe de o parte Romtelecom, este o societate care furnizează
servicii de telecomunicații și nu este autorizată să practice activitatea de intermediere în
asigurări, iar pe de altă parte urmare faptului că informațiile cuprinse în poliță sunt neclare,
inexacte, contradictorii și conduc la inducerea în eroare a potențialilor asigurați cu privire
la riscurile asigurate, prima de asigurare și modalitățile de plată.
Reținem astfel, că practica desemnează drept cauză de încetare a contractului de asigurare
în mod generos denunțul unilateral asimilând cauzele de reziliere acestui concept generos
de denunț.

Secțiunea 4. Rezilierea contractului de asigurare

Contractul de asigurare cunoaşte mai multe forme prin care poate înceta, fie cauzate de
neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de către una dintre părţi, fie prin acordul de
voinţă al părţilor, fie prin ajungere la termen, fie dintr-un element exterior voinţei părţilor
şi care lipseşte contractul de unul dintre elementele sale esenţiale sau contractul va fi lipsit
de efectele sale fireşti atunci când nu a fost respectată o condiţie de fond la momentul
încheierii sale. În aceste condiţii contractul de asigurare poate fi declarat nul atunci când a
fost încălcată una dintre condiţiile de valabilitate ale contractului (dezbătute în comentarea
art.10), poate fi denunţat unilateral cu respectarea condiţiei impuse de art.201 a notificării
celeilalte părţi cu cel puţin 20 de zile anterior denunţării, sau poate fi reziliat în ipotezele
prevăzute de art.14, art.17, art.30 din Legea 136/1995.
Rezilierea reprezintă o cale de desființare a unui contract (cu executare succesivă) urmare
a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către debitor. Așadar contractul
devine ineficient, iar efectele acestei sancțiuni se aplică pentru viitor- ex nunc, astfel că ce

151
Polița de Asigurarea de călătorii – Omniasig 2010 în www.bursaasigurarilor.ro/politeonline/
Asigurarea_de_calatorii___Omniasig-news61-i24821-
s-a executat rămâne bun executat, părțile nu pot cere repunerea în situația anterioară, cu
restituirea prestațiilor deja efectuate.
Întrucât rezilierea are efecte ex nunc primele plătite până la momentul rezilierii
asigurătorului rămânând câștigate acestuia. Dacă însă au fost achitate sume de bani cu titlu
de primă și pentru o perioadă ulterioară momentului rezilierii acestea trebuie restituite.
Dreptul asiguratului la restituirea primei curge de la momentul rezilierii și se prescrie în
termen de 2 ani de la data la care acesta a luat cunoștință de reziliere.
Legiuitorul precizează de asemenea în art. 21 din lege că în cazul în care contractul de
asigurare este reziliat, plata ori, după caz, restituirea primelor se va face conform
contractului de asigurare sau în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Legea 136/1995 dispune în art.14, art.17 şi art.30 asupra rezilierii contractului de
asigurare ca urmare a dispariţiei pe parcursul derulării acestuia a unuia dintre elementele
sale esenţiale.

4.1. Rezilierea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 136/1995

Potrivit art. 14 din Lege “dacă, înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat
s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după
începerea obligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă,
contractul se reziliază de drept, iar în eventualitatea în care asiguratul sau contractantul
asigurării a plătit toată prima sau o parte din aceasta, acesta este îndreptăţit să o
recupereze proporţional cu perioada neexpirată a contractului de asigurare”. 152
Așadar, spre deosebire de dreptul comun, cauza de reziliere nu este determinată de
atitudinea culpabilă a vreunei părți ci de imposibilitatea producerii riscului – element
esenţial al contractului, indiferent de motive și pe cale de consecință de dispariția
caracterului aleator esențial pentru contractul de asigurare.
O altă deosebire față de dreptul comun constă în aceea că acest tip de reziliere intervine de
drept, ca un remediu legal împotriva unui contract fără finalitatea urmărită inițial și nu ca o
sancțiune cu rol reparator al prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executare culpabilă,
fără ca părțile să poată conveni contractual contrariul. Astfel asistăm la o reziliere
“forțată”, de iure, iar derogarea părților de la acest imperativ se va sancționa cu nulitatea
clauzei care înlătură natura aleatorie a poliței de asigurare.
Prin aceea că până la momentul imposibilității producerii riscului părțile și-au executat
obligațiile reciproce, rezilierea, de iure, reglementată în art. 14 se deosebește de caducitate,
iar aliniatul 2 al aceluiași articol punctând efectele poliței încheiate până la acest moment
cheie arată că se restituie asiguratului sau contractantului asigurării diferenţa dintre prima
plătită până la momentul rezilierii şi cea calculată cu condiția ca asigurătorul să nu fi

152
Noul Cod civil cuprinde o prevedere similară în art. 2.205, potrivit cu care „Contractul de asigurare se
desfiinţează de drept în cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat
s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să
producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă. Atunci când asiguratul sau contractantul
asigurării a plătit, fie şi parţial, prima de asigurare, acesta este îndreptăţit să o recupereze proporţional cu perioada
neexpirată a contractului de asigurare. Diferenţa dintre prima plătită şi cea calculată conform …celor de mai sus
(n.n.) se restituie asiguratului sau contractantului asigurării numai în cazurile în care nu s-au plătit ori nu se
datorează despăgubiri pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării”.
indemnizat deja pe asigurat privind un eveniment asigurat sau nu urmează a indemniza
pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării.
Apreciem aşadar că această modalitate de încetare a contractului, rezilierea, este o
alternativă viabilă instituită de legiuitor adaptată la specificul contractului de asigurare
întrucât deşi vizează lipsa unui element esenţial al contractului, ceea ce ar putea conduce la
incidenţa sancţiunii nulităţii, părţile nu pot sancţiona lipsa sau imposibilitatea producerii
riscului cu nulitatea care prin efectele sale ar contraveni normelor imperative ale legii
speciale în materie, protective faţă de asiguraţi, ce au dreptul în această ipoteză la
restituirea sumelor achitate fără just temei asigurătorului. De reţinut este faptul că această
reziliere forţată nu are caracterul unei veritabile sancţiuni civile intervenită ca urmare a
neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către una dintre părţile raportului juridic, ci o
formă de încetare a contractului pentru imposibilitatea de producere a riscului în vederea
căruia a fost încheiat sau producerea riscului anterior începerii obligaţiei asigurătorului.
Într-o atare situaţie, niciunei dintre părţi nu i se poate imputa culpa în îndeplinirea
obligaţiilor şi pe cale de consecinţă nu se pot aplica sancţiuni.
Ca atare, această modalitate atipică de reziliere vizează ”dispariţia” unuia dintre elementele
esenţiale ale contractului de asigurare, riscul care reprezintă tocmai situaţia premisă
încheierii contractului de asigurare fiind rod al manifestării de voinţă a părţilor: al
asiguratului care încearcă să schimbe incertitudinea producerii unui anumit eveniment cu
certitudinea reparării pagubelor cauzate de sinistru şi care îi propune prin declaraţia de risc
asigurătorului acoperirea acelui risc în schimbul primelor de asigurare şi a asigurătorului
care, urmare analizelor specifice managementului riscului153 îşi asumă sau nu, rolul de a
acoperi riscul invocat de asigurat în ipoteza producerii sinistrului. Rezilierea în aceste
condiţii nu este condiţionată de voinţa părţilor, ea intervenind de drept ori de câte ori
contractul de asigurare rămâne fără elementul risc care a determinat încheierea lui.
Ceea ce art.14 nu prevede însă este accepţiunea sintagmei de ”imposibilitate de
producere a riscului”. În ceea ce priveşte acest aspect doctrina154 a opinat în sensul că
datorită cauzelor multiple care pot conduce la dispariţia riscului sau la imposibilitatea
producerii lui, acestea trebuie raportate la forma asigurării care se încheie: de bunuri, de
persoane, de răspundere civilă. Spre exemplu, în cazul asigurării de bunuri, acesta poate fi
distrus sau poate dispărea din cauze care nu se încadrează în clasa riscurilor prevăzute în
contractul de asigurare. În acest sens s-a pronunţat şi practica, apreciindu-se că ” întrucât
părţile au convenit contractual ca asigurătorul să acorde despăgubiri asiguratului în
eventualitatea furtului autoturismului său, pretenţiile persoanei asigurate formulate
împotriva societăţii de asigurare având ca obiect contravaloarea autoturismului sustras
sunt în afara clauzelor contractuale, în condiţiile în care dispariţia autovehiculului şi deci
producerea riscului a avut loc urmare săvârşirii infracţiunii de tâlhărie şi nu de furt 155.”
Menţionăm că, în ceea ce priveşte distrugerea bunului, rezilierea operează, pe de o parte,
dacă distrugerea însăşi nu este prevăzută în contract printre riscurile asigurate, pe de altă
parte, dacă aceasta este totală sau valoarea reparaţiilor ar depăşi valoarea însăşi a bunului.
Dacă distrugerea este însă parţială, iar bunul continuă să aibă o valoare economică,
153
Probabilitatea producerii riscului este determinată statistic prin aplicarea legii numerelor mari a lui Jean Bernoulli
potrivit cu care probabilitatea producerii unui fenomen este cu atât mai certă, cu cât numărul de cazuri pe baza cărora
s-a determinat ar fi mai mare. Pentru detalii D. Popescu, I. Macovei – Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iaşi,
1982, p. 77, Irina Sferdian – Contractul de asigurare de bunuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 111.
154
A se vedea pentru detalii, I. Sferdian, Denunţarea şi rezilierea contractului de asigurare de bunuri, p.14-16
155
CA Bucureşti, s.com., dec. nr.587/22 noiembrie 2006, în M. Tăbăraş, M. Constantin, op.cit., p.65.
contractul de asigurare îşi poate produce în continuare efectele prin reducerea
corespunzătoare a sumei asigurate, urmând a fi asigurată acea parte din bun care nu a fost
afectată de evenimentul survenit.
În ceea ce priveşte această modalitate de încetare a contractului de asigurare ori de câte ori
înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a
devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei asigurătorului,
producerea riscului asigurat a devenit imposibilă, apreciem că rezilierea produce şi efectele
specifice ale unui pact comisoriu de gradul IV, având în vedere că intervine de drept,
simpla declaraţie a asigurătorului în acest sens fiind suficientă, fără intervenţia instanţei şi
fără a fi necesară punerea în întârziere.
Sub aspectul restituirii primelor de asigurare în ipoteza instituită de art.14, în
eventualitatea în care asiguratul sau contractantul asigurării a plătit toată prima sau o parte
din aceasta, acesta este îndreptăţit să o recupereze proporţional cu perioada neexpirată a
contractului de asigurare. Diferenţa dintre prima plătită şi cea calculată se restituie
asiguratului sau contractantului asigurării numai în cazurile în care nu s-au plătit ori nu se
datorează despăgubiri pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării. În
aceste condiţii, momentul care interesează pentru restituirea sumelor este cel în care riscul
a devenit imposibil şi nu momentul în care această imposibilitate a fost constatată. Astfel,
pentru prima ipoteză, când asigurătorul nu a început a-şi executa obligaţia şi riscul s-a
produs sau a devenit imposibilă producerea sa, asiguratul este îndreptăţit la recuperarea
integrală a primei. Însă, pentru primele plătite pentru a doua ipoteză prevăzută de art.14
când ulterior începerii obligaţiei asigurătorului producerea riscului a devenit imposibilă,
asiguratul este îndreptăţit a-şi recupera prima de asigurare în raport de perioada ulterioară
cauzei de reziliere, fără a afecta prestaţiile executate până în acel moment în care a
beneficiat de asigurare. Având în vedere că este un drept de creanţă, restituirea
proporţională a acestor prime poate fi solicitată de către asigurat sau de contractantul
asigurării în termenul de prescripţie de 2 ani începând de la data de la care
asiguratul/contractantul a cunoscut rezilierea156 contractului de asigurare şi nu de la
momentul la care rezilierea a operat.

4.2. Rezilierea prevăzută de art. 17 din Legea nr. 136/1995

Un alt caz de reziliere de drept a contractului de asigurare este oferit de legiuitor prin
prevederile dispozitive ale art. 17 din Legea care arată că “dacă nu s-a convenit altfel,
contractul de asigurare se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de
primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare“.
Așadar neplata primelor de asigurare la termenele şi în cuantumul convenit contractual dă
dreptul asigurătorului de a se folosi de acest text de lege solicitând sau nu rezilierea
contractului.
Astfel, aceasta măsură apare ca un beneficiu acordat asigurătorului, dar și ca o măsură
sancționatorie față de asigurat.
Din tehnica redactării articolului se desprinde indubitabil concluzia că textul de lege este
dispozitiv, părțile putând oricând prevedea un alt mijloc de soluţionare a problemei neplății
primelor de asigurare în condiţiile contractual.

156
I. Sferdian, op.cit., p.21.
 Așadar, există posibilitatea ca părţile, în ipoteza neachitării primelor de asigurare de
către asigurat să stabilească incidenţa unei alte sancţiuni decât cea a rezilierii, cum ar fi
suspendarea contractului de asigurare sau compensarea primelor de către asigurat în
ipoteza producerii riscului asigurat.
Este necesar, ca în prealabil, să facem distincţia cu privire la ”ajungerea la scadenţă
a primelor de asigurare” în ipoteza prevăzută de art.17 comparativ cu art.18. Astfel, art.17
are în vedere situaţia în care primele de asigurare au ajuns la scadenţă, în timp ce pentru
ipoteza prevăzută de art.18 există posibilitatea ca anumite prime să fie scadente, în timp ce
altele urmează ca în intervalul de timp următor (sfârşitul anului de asigurare) să devină
scadente, fapt ce poate crea alternativa pentru asigurător de a compensa primele de
asigurare ce i se datorează cu valoarea indemnizaţiei de asigurare pe care ar trebui să o
achite dacă riscul asigurat se produce. Compensarea primelor de asigurare cu indemnizaţia
de asigurare reprezintă o scădere a valorii primelor de asigurare neachitate din cuantumul
despăgubirii pe care asigurătorul ar trebui să o plătească în ipoteza producerii riscului ce a
fost asigurat. Însă, această alternativă a asigurătorului este necesar a fi adusă la cunoștința
asiguratului, ca şi în cazul în care stabileşte ca sancţiune în cazul neachitării primelor a
suspendării contractului. Necesitatea informării la care se referă art.17 alin.2 nu vizează
însă şi ipoteza prevăzută de art.17 alin.1, întrucât, într-o atare situaţie, rezilierea este
sancţiunea specifică ce operează prin dispoziţia expresă a legii, de drept şi de a cărei
necunoaştere asiguratul nu se poate prevala157. Ca atare, compensarea primelor trebuie să
se regăsească expres în clauzele contractuale, în caz contrar, operând rezilierea. În ipoteza
în care asigurătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de informare, iar asiguratul nu îşi
îndeplineşte obligaţia de plată a primei de asigurare, se pune problema consecinţelor ce pot
apărea, astfel, va putea asiguratul să invoce acest aspect pe care asigurătorul trebuia să îl
comunice în temeiul art.17 alin.2 şi să solicite obligarea acestuia la plata indemnizaţiei, ca
sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei? Opinăm în acelaşi sens ca şi autori 158, în sensul
că nu este posibilă obligarea asigurătorului la plata indemnizaţiei de asigurare ca sancţiune
pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare a asiguratului întrucât legea prevede în art.17
sancţiunea rezilierii contractului de asigurare. Ar fi totuşi posibilă această variantă în
ipoteza în care părţile prin acordul lor au prevăzut această alternativă în cuprinsul
contractului de asigurare.
În ceea ce priveşte suspendarea contractului de asigurare pentru neplata primelor de
asigurare159, această sancţiune se caracterizează prin faptul că, pe perioada suspendării
contractul de asigurare continuă să existe, corelativ cu existenţa obligaţiei asiguratului de a
achita primele de asigurare, chiar dacă efectele lui sunt suspendate160.
Este indubitabil așadar că spre deosebire însă de primul caz de reziliere prevăzut de art. 15
din Lege, legiuitorul în art. 17 a avut ca temei al reglementării sancțiunii nerespectarea
dispoziţiilor contractuale și nu a achitat la termenul și în cuantumul convenit prima de
asigurare, oferind facultatea asigurătorului de a opta spre măsura sancționatorie a rezilierii.

157
În conformitate cu principiul nemo censetur ignorare legem.
158
A se vedea, în completare, V. Nemeş, op.cit., p.244.
159
Sancţiunea suspendării este incidentă, de regulă, în cazul asigurării facultative de răspundere civilă (CASCO) şi
mai puţin în cazul asigurării obligatorii (RCA), unde de regulă, se aplică rezilierea contractului.
160
Pentru detalii privind suspendarea contractului de asigurare a se vedea supra Capitolul V – Efectele contractului de
asigurare.
Legea nu distinge cu privire la cauzele care-l pun pe asigurat în imposibilitatea neplății
primelor, astfel încât pornind de la principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus atât neplata primelor datorată unor motive culpabile ale asiguratului, cât și unor
împrejurări neimputabile acestuia permit asiguratorului rezilierea contractului de asigurare,
fără acordarea unui termen de grație în vederea plății.161
Prin modificările aduse succesiv acestui articol s-a reglementat obligația asigurătorului
inițial de a notifica asiguratul cu minim 20 de zile anterior termenului de plata cu privire la
plata primelor de asigurare (Legea nr. 172/2004), prevedere modificată prin O.U.G. nr.
61/2005 care a prevăzut doar că asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat despre
consecinţele neplăţii primei la termenul de plată dar şi să prevadă aceste consecinţe în
contractul de asigurare.

4.3. Rezilierea prevăzută de art. 30 din Legea nr. 136/1995

Potrivit acestui articol dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare de bunuri, în
cazul în care bunul este înstrăinat, contractul de asigurare se reziliază.
Trebuie altfel reținut că și în acest caz, ca și în precedentul, soluția oferită de legiuitor este
o opțiune oferită asigurătorului, nefiind o prevedere imperativă.
Această soluție este justificată de interesul asigurării care poartă în ipoteza asigurării de
bunuri asupra proprietarului în principal şi bineînțeles a celorlalte categorii (uzufructuar,
locatar etc.).
Așadar, acest tip de reziliere reprezintă o încetare a contractului impusă de legiuitor
părților, forțată de actul juridic al înstrăinării. Nimic nu împiedică părțile să stabilească
inițial sau să adiționeze contractului de asigurare stabilind menținerea contractului de
asigurare în beneficiul dobânditorului (trebuind a evita a ne gândi la dobânditor drept
cumpărătorul lucrului, acesta putând fi orice persoană, care dobândește cu orice titlu, bunul
sau părți din acesta).
Preluând spiritul și litera legislației franceze privitoare la asigurarea locuinței, legiuitorul
român a reglementat în art. 9 al Legii nr. 260/2008162 privind asigurarea obligatorie a
locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren sau inundaţiilor valabilitatea
asigurării obligatorii a locuinței în ipoteza schimbării proprietarului acesteia, stipulând că
„În situaţia schimbării proprietarului unei locuinţe care este asigurată obligatoriu şi
prima a fost achitată integral, PAD rămâne valabilă până la data trecută în contract ”.

4.4. Rezilierea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 136/1995

Potrivit art. 36. “ în asigurările la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate să
înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă sau
de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului de
asigurare.”
Dispoziţiile art.36 din Legea 136/1995 aduc un element de noutate în sfera contractelor de
asigurare, instituind, în ceea ce priveşte asigurarea de persoane posibilitatea ca în caz de

161
Legislația franceză prevede suspendarea contractului de asigurare pe o durată de 30 de zile, termen ce curge de la
data punerii în întârziere a asiguratului cu privire la neplata la termen a primelor de asigurare, iar în situația în care
nici urmare acestei suspendări asiguratul nu achită primele restante, asigurătorul are dreptul de a rezilia contractul în
termen de 10 zile de la expirarea termenului de 30 de zile arătat mai sus.
162
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 10/11/2008.
neplată a primelor de asigurare de către asigurat, sancţiunea rezilierii să nu devină
incidentă, ci, prin alternativa oferită de lege asiguratului, contractul să continue să îşi
producă efectele pentru o sumă asigurată inferioară celei iniţiale, pentru care primele de
asigurare nu mai pot fi achitate.
În această ipoteză, asiguratul care nu mai doreşte plata primelor de asigurare are două
posibilităţi legale: fie de a rezilia contractul de asigurare, fie de a-l modifica163 pentru o
sumă asigurată raportată la valoarea primelor ce urmează a fi achitate. În aceste situaţii,
asiguratul poate solicita asigurătorului fără ca acesta să poată refuza, restituirea rezervei de
primă constituită în urma primelor de asigurare achitate până la acel moment.
În doctrină modalitatea de încetare a contractului prin rezilierea lui şi solicitarea
asiguratului de plată a rezervei constituite până în acel moment de la asigurător poartă
denumirea de răscumpărare. Răscumpărarea în aceste condiţii reprezintă un procent164 din
rezerva constituită până la data rezilierii contractului. Rezerva, la rândul său constituie o
particularitate a contractului de asigurare de persoane însă nu toate asigurările de persoane
beneficiază de această rezervă, ci doar acelea care au ca bază de formare prima de risc 165 şi
prima de economisire166. În aceste condiţii, pentru a se putea forma rezerva este necesar ca
asiguratul să plătească eşalonat plata primelor de asigurare, în celelalte cazuri, unde plata
primei se face integral neputându-se constitui un fond167 de rezervă, operând rezilierea
contractului fără nicio altă obligaţie din partea asigurătorului.
Deşi ulterior solicitării rezervei de primă constituită sau avansării unei sume,
asiguratul încetează, în cele mai multe din cazuri a mai achita primele de asigurare, totuşi,
legiuitorul instituie posibilitatea pentru asigurat sau contractant al asigurării, de a putea
cere repunerea în vigoare a asigurării la care se constituie rezerva tehnică, în cazurile
prevăzute în contractul de asigurare.

Tema: aratati elementele de distinctie celor patru motive de reziliere a contractului de

asigurare prevazute conform celor de mai sus de legiuitorul roman.

Secțiunea 5. Decesul asiguratului - situație specială de încetare a contractului de

asigurare
Decesul asiguratului are efect diferit în funcție de tipul de asigurare încheiat.
Astfel, în asigurarea de persoane decesul asiguratului determină obligația asigurătorului
de indemnizare, dar și încetarea contractului prin rămânerea lui fără obiect.
În asigurarea de bunuri, decesul asiguratului titular al interesului asigurat, conduce la
încetarea contractului de asigurare, dispărând cauza încheierii poliţei, respectiv interesul
asiguratului. În ipoteza existenței de succesori, aceştia luând activul şi pasivul succesiunii
sunt îndrituiţi la cerere să continue raportul de asigurare, sub condiţia prezervării
interesului asigurat.
Asigurarea de răspundere civilă profesională încetează evident la decesul asiguratului
profesionist datorită puternicului caracter intuitu personae al acestei asigurări, moartea
163
A se vedea, pentru detalii, V. Nemeş, op. cit., p.284-285.
164
Al cărui cuantum este stabilit prin contractul de asigurare.
165
Al cărei cuantum se stabileşte prin raportare la elemente precum vârsta persoanei asigurate, starea de sănătate a
acesteia, gradul riscurilor la care este supusă etc.
166
Pentru detalii, I. Sferdian, op. cit., p.374-376.
167
Este cazul, spre exemplu, al asigurărilor contra riscului de deces pentru o perioadă determinată (pe perioada unei
călătorii) sau pentru anumite evenimente.
conducând la pierderea exerciţiului profesiei, a profesiei însăşi, ceea ce determină încetarea
contractului de asigurare.
Alta este situația asigurărilor de răspundere civilă RCA decesul proprietarului nu atrage
încetarea contractului de asigurare care va continua până la expirarea duratei contractuale,
acest tip de asigurare fiind indisolubil legat nu de persoana proprietarului, titular al poliţei
putând fi la fel de bine şi uzufructuarul, utilizatorul etc., ci de folosința autovehiculului.

Secțiunea 6. Pierderea calității profesionale a asiguratului - cauză de încetare a

contractului de asigurare
Pierderea calității asiguratului reprezintă o cauză de încetare a poliței de asigurare numai în
ipoteza contractelor de asigurare încheiate intuitu personae ceea ce este cazul doar pentru
asigurările de răspundere civilă profesională, de mall praxis, privind medicii, avocații,
farmaciştii, profesioniştii în insolvență, arhitecții etc., pierderea calității lor profesionale de
medic, farmacist, practician în insolvență, arhitect etc., conducând sine qua non la
încetarea raportului de asigurare, raport care-și pierde eficiența de la momentul efectiv al
încetării calității, chiar dacă asigurătorul a aflat ulterior despre această cauză de încetarea a
contractului de asigurare.
Întrebări, exerciţii
Vezi temele aratate mai sus.
Bibliografie
Conform trimiterilor din notele de subsol.

TEMA VI

Practica judiciară în materia asigurărilor

Tema: studiul hotararilor judecatoresti mentionate in notele de subsol din prezenta lucrare.
In plus a se vedea: lucrarea de jurisprudență comentată: Tăbăraş M., Constantin M.-
„Asigurări“ –Ed. CH Beck, 2009