Anul III, semestrul II

Schubert
Sonata în si bemol major, D 960
Este ultima sonată compusă de Schubert. A fost terminată în septembrie 1828.
Este alcătuită din patru părți:
Molto moderato – formă de sonată
Andante sostenuto – formă de lied
Allegro vivace con delicatezza – scherzo
Allegro ma non troppo – rondo-sonată
Partea I este o formă de sonată de ample dimensiuni, caracterizată printr-un plan tonal complex
și surprinzător, prin lipsa contrastului între teme și dezvoltarea lor pe suprafețe mari. Tempo-ul –
Molto moderato – este și el neobișnuit pentru o primă parte de sonată, accentuând caracterul
contemplativ și resemnat al acestui straniu discurs muzical.
În Expoziție, grupul principal este expus în si bemol major și sol bemol major, iar grupul
secundar cuprinde două idei, prima în fa# minor, cea de a doua, în fa major, astfel încât
Expoziția se încheie în mod convențional pe dominanta tonalității de bază, dar acest lucru se
petrece în urma unui traseu neconvențional:
Grup tematic principal Grup tematic secundar
Sib – Solb – Sib B1– fa# - (re) – B2 – Fa

Dezvoltarea începe cu o modulație stranie de la fa major la do# minor, ca o premoniție a

tonalității părții a doua. Sunt prelucrate tema I și cea de a doua idee a grupului secundar. Temele
apar în tonalitățile: do# - fa# - La – sol# - Si – sib – Reb – re. Repriza este pregătită de o lungă
pedală armonică pe re minor (30 de măsuri!), construită din motivele celei de a doua teme din
grupul secundar și trilul din registrul grav, element emblematic al temei principale. Ele se
suprapun pe un ostinato în acorduri.

În Repriză este reluat materialul din Expoziție, cu următorul plan tonal:

Grup tematic principal Grup tematic secundar
Sib – Solb – fa# - La B1- si – (sol) – B2 – Sib
Partea se încheie cu o codă în care apare din nou tema I.

Partea a II-a, în do# minor (relație de secundă mărită față de tonalitatea părții I), are o formă de
lied, în care revenirea A-ului este variată. Structura sa ar putea fi rezumată astfel:
A B A
do# - Mi – do# La -Re – (Sib) – La do# - Do – Mi – do# - Do#
Partea se încheie în do diez major, după ce în măsura 103 are loc o modulație șocantă, de la
dominanta lui do# minor la acordul de tonică din Do major. În revenirea A-ului apare o figură
anacruzică în bas, care va funcționa ca un ostinato ritmic, cu un foarte puternic efect în plan
psihologic.

Partea a III-a este un Scherzo, având și idicația care vizează cel mai rapid tempo dintre cele patru
părți. Este într-un puternic contrast de caracter față de partea a II-a, marcat și de revenirea
tonalității inițiale – si bemol major. Din nou planul tonal este instabil:
A B A (Da Capo) Coda
Sib – Mib – Lab – Reb – fa# - La – Sib sib – Reb – Lab – sib
Contrastul tonal între A și B este potențat de structura asimetrică a frazelor din B (10-8-10 măs.),
de sincopele de la mâna dreaptă și accentele din bas. Dinamica întregii părți se situează între pp
și mf, oarecum neobișnuită pentru un scherzo.
Finalul este un amplu rondo-sonată, al cărui început este incert din punct de vedere tonal. Fiecare
temă este prezentată și apoi dezvoltată pe suprafețe largi. Tema secundară cuprinde două idei
contrastante, prima în Fa major, lirică, iar cea de doua în fa minor, dramatică, dominată de ritmul
punctat. C-ul este înlocuit cu o dezvoltare în care tema I este transfigurată, căpătând accente
dramatice. În Repriză, grupul secundar apare în si bemol major și în si bemol minor. În final, A-
ul revine într-o variantă comprimată, în secvențe cromatice ale acompaniamentului, oprindu-se
pe acordul de septimă de dominantă urmat de o coroană. Coda, în Presto, va relua motivul
principal al A-ului în secvențe rapide pe o pedală de tonică.
Audiții
https://www.youtube.com/watch?v=MAZ8PA5_gVA (a se citi și prezentarea)
Înregistrarea este însoțită de partitură.

Masterclass – partea I – Jonathan Biss https://www.youtube.com/watch?v=F6Yiul5GVos

Wanderer Fantasie op. 15, D 760, în do major

Fantezia Der Wanderer (Călătorul), compusă în 1822, este creația schubertiană care a suscitat cel
mai mare interes din partea pianiștilor, fascinați de virtuozitatea pe care o implică. Se spune chiar
că Schubert însuși era depășit din punct de vedere tehnic de dificultățile acestei lucrări. Dar ea i-a
fascinat în egală măsură și pe compozitori, în mod special pe Liszt, datorită originalității
structurii sale – o piesă de mari dimensiuni, în patru părți disctincte, dar care se cântă legate, fără
pauză, și care au la bază o singură temă generatoare. Acest tip de structură va constitui modelul
pentru poemele lui Liszt și pentru creațiile sale pianistice de amploare – Sonata în si minor,
concertele. De altfel, Liszt, care interpreta deseori în public această lucrare, a realizat și o
versiune pentru pian și orchestră, care însă se cântă foarte rar.
Tema Fanteziei este extrasă din liedul Der Wanderer, compus în 1816 pe versuri de Schmidt von
Lübeck. Fragmentul pe care l-a ales Schubert din liedul său s-ar putea traduce astfel: „Soarele
îmi pare aici atât de rece, floarea se ofilește, viața se stinge, iar vorbele sunt zgomote în pustiu:
oriunde-aș fi, sunt un străin.” Tema originală, care însoțește aceste versuri, apare însă abia la
începutul părții a doua. Cele patru părți se succed astfel:
I II III IV
Allegro con fuoco, ma non troppo Adagio Presto Allegro
Do maj. do# min. Lab maj. Do maj.
(Temă cu var.) (Scherzo)

Unii cercetători au încercat să găsească în structura piesei elemente de sonată, dar în afară de
faptul că are patru părți, într-o succesiune ce corespunde părților unei sonate clasice, nu există
aspecte formale care să justifice o asemenea paralelă. Fiecare parte este de fapt un șir de
variațiuni ale unor teme care derivă din tema principală, expusă, așa cum am menționat, la
începutul părții a doua, astfel încât însăși tema cu care se deschide Fantezia este de fapt o variație
a temei principale. Temele derivă din diferite celule motivice, combinate foarte ingenios.
Elementul comun însă, care dă unitate întregii lucrări, este ritmul dactilic pe care îl recunoaștem
în incipiturile tututror temelor, chiar și atunci când se schimbă măsura în partea a treia, ritmul
devenind ternar.
Partea a IV-a începe cu o expoziție de fugă, continuându-se cu o amplă desfășurare de pasaje
suprapuse pe diferite variații ale temei principale. Textura devine masivă, fiind bazată pe
acorduri și octave. Sunt valorificate toate registrele pianului, iar dinamica indicată ajunge la fff.
Fantezia Der Wanderer are o importanță deosebită în literatura pianistică, atât datorită formei
originale cât și pianisticii de tip orchestral, prin care este exploatat la maximum potențialul
timbral al instrumentului. Sunt elemente stilistice care au influențat generații de compozitori ce i-
au urmat lui Schubert, începând cu Franz Liszt.

Audiție
Schubert – Wanderer Fantasie https://www.youtube.com/watch?v=vPnvkhyvg2o
Înregistrare însoțită de partitură