ANALIZE REPERTORIALE

ANUL III

Chopin – Sonatele pentru pian

Chopin rămâne în istoria muzicii ca un maestru al miniaturii pianistice. Mazurcile, preludiile,

nocturnele, valsurile sunt ipostaze ale acestui gen pe care l-a dus la desăvârșire. În ceea ce
privește lucrările de mari dimensiuni, unii critici i-au reproșat anumite stângăcii ale construcției.
Dacă analizăm însă aceste opere fără idei preconcepute, constatăm că abordarea lui Chopin
pornește de la idealul clasic al formei, pe care îl asimilează în mod creativ, producând opere de
mare profunzime și originalitate. Chopin a compus patru sonate, dintre care trei pentru pian și
una pentru pian și violoncel.

Sonata nr. 1, în do minor, op. 4

Este o operă de tinerețe, compusă în 1828, când Chopin avea 18 ani. A fost publicată postum, în
1851. Este construită din patru mișcări: Allegro maestoso – Minuetto. Allegro – Larghetto –
Finale. Presto. Chopin însuși, la maturitate, își privea această creație cu o oarecare îngăduință,
recunoscându-i unele calități. Sunt de remarcat în această lucrare câteva trăsături care anunță
realizările de mai târziu. În partea I, textura polifonică în care se simte deja influența lui Bach,
pentru care Chopin a avut un cult de-a lungul întregii sale vieți. Partea a III-a, Larghetto, este
scrisă în măsura neobișnuită de 5/4, etalând o mare diversitate a formulelor ritmice. Partea a IV-a
este o amplă demonstrație de virtuozitate juvenilă, sclipitoare. Deși nu lipsită de valoare, această
sonată se cântă foarte rar, ea fiind pusă în umbră de cele două opusuri monumentale care i-au
urmat – Sonata în si bemol minor, op. 35 (1839) și Sonata în si minor, op. 58 (1844).

Sonata nr. 2, în si bemol minor, op. 35

Creată în 1839, această sonată este construită în jurul unui marș funebru compus cu doi ani mai
devreme. Ea cuprinde patru părți – Grave-Agitato – Scherzo – Marche Funebre. – Finale.
Presto. Este evidentă asemănarea acestei succesiuni cu cea din Sonata op. 26, în la bemol major,
de L.van Beethoven, care la fel gravitează în jurul marșului funebru, având scherzo-ul plasat pe
poziția a doua. Dar, spre deosebire de sonata beethoveniană, lucrarea lui Chopin începe cu o
parte I în formă de sonată, având însă câteva trăsături distinctive la nivelul formei și al
limbajului. Ea debutează cu un motiv emblematic în Grave – un salt descendent de septimă
micșorată (saltus duriusculus), urmat de un motiv suspin pe figura cadențială. Este o introducere
brutală în caracterul sumbru, demonic al tonalității si bemol minor. Motivul întrerupt, ca un
gâfâit, al temei I în Allegro se desfășoară deasupra unui acompaniament în arpegii, pe un ritm de
optimi egale, în care momentul de pauză din linia sopranului este marcat de o notă dublă, ceea ce
creează un accent în contratimp, intensificând caracterul neliniștit, obsesiv al temei. După o
scurtă dezvoltare a acesteia, tema a doua apare cu indicația sostenuto, care marchează o
schimbare a afectului. Tonalitatea re bemol major și textura de tip coral a acesteia creează un
puternic contrast față de prima temă. O a treia temă, cu caracter conclusiv, aduce o succesiune de
note repetate alternând cu motive suspin, totul într-o textură acordică, ce se naște din tema a
doua, dar este în totală opoziție cu caracterul senin al acesteia. Scriitura acordică desfășurată pe o
suprafață amplă, neobișnuită în limbajul chopinian, realizează o încheiere de mare dramatism a
Expoziției.

Dezvoltarea, fără să fie de mari dimensiuni (64 de măsuri) marchează momentul de maxim
dramatism al întregii părți. Sunt suprapuse în diverse registre motive din introducerea Grave
(saltul de septimă și motivul suspin) și din prima temă. Apare și o temă nouă, derivată din
motivul cadențial al introducerii. Momentul culminant este marcat de suprapunerea motivelor din
prima temă cu acompaniamentul în triolete și cu saltul de septimă în registrul grav al pianului.
Fiecare din aceste trei straturi sonore se compune din note duble și octave. Se creează și o
poliritmie care amplifică densitatea texturii. Este o secțiune în care tensiunea dramatică și
expresia tragică ating paroxismul. Pe pianele moderne acest moment este foarte dificil de
realizat, datorită bașilor deosebit de sonori, care riscă să acopere celelalte voci, creând un fel de
vuiet continuu, care ne împiedică să percepm măiestria îmbinării planurilor sonore.

Repriza începe direct cu tema a doua în si bemol major, fapt care a fost privit de unii critici ca un
minus, sau ca o stângăcie componistică din partea lui Chopin. Dar tocmai aici se observă
măiestria lui Chopin, întrucât caracterul contrastant al acestei teme este perceput și mai intens, ea
apărând imediat după punctul culminant al Dezvoltării. În plus, având în vedere că în Dezvoltare
fusese prelucrat materialul din tema I, o readucere a ei la începutul reprizei nu mai era necesară.
Ar fi fost chiar dăunătoare pentru coerența întregii lucrări. Însăși concizia și condensarea formei
este o expresie a dramatismului paroxistic al acestui discurs muzical. Este de fapt o dovadă a
măiestriei componistice a lui Chopin, care, ca orice geniu, a înțeles că forma se naște din
conținut și nu invers.

Partea a II-a, Scherzo, în mi bemol minor, este un fel de prelungire, sau un ecou al expresiei
tragic zbuciumate din partea I. Textura primei secțiuni și motivul notelor repetate în acorduri se
aseamănă izbitor cu motivul conclusiv din Expoziție și Repriză. Pasajele cromatice, salturile și
apogiaturile îi conferă un caracter demonic. B-ul, cu indicația piu lento, se desfășoară în
tonalitatea relativei sol bemol major. Este compus din două secțiuni, cea de adoua debutând în re
bemol major, cu un motiv în optimi în bas, ca un contrasubiect al temei din sopran. Caracterul
cantabil, vocal al liniilor melodice este specific lirismului chopinian. A-ul este reluat identic. O
scurtă Coda readuce motivul inițial al B-ului, partea încheindu-se astfel în sol bemol major.

Partea a treia, Marche funebre, revine la tonalitatea inițială, si bemol minor. Caracterul sumbru
atinge aici apogeul, dar într-o zonă de resemnare, de prăbușire interioară, după zbuciumul
primelor două părți. Este o altă dimensiune a tragicului. Forma are din nou simplitatea clasică –
A-B-A, în care B-ul este în contrast cu A-ul, atât în plan tonal – re bemol major – cât și textural.
Față de textura acordică a A-ului, B-ul aduce o linie melodică fluidă, de o inocentă simplitate, ca
dintr-o altă lume. Impresia de supranatural este amplificată de arpegiile din acompaniament,
desfășurate pe câte două octave, cu distanțe mari între sunete, realizând astfel o textură aerată, în
perfectă concordanță cu caracterul liniei melodice.

Ultima parte, Presto, este una dintre cele mai stranii lucrări din literatura pianistică. O linie
sinuoasă pe două voci în mers paralel, într-o mișcare continuă de triolete egale. Indicația sotto
voce e legato este singurul reper privind interpretarea acestei părți. Este dificil de precizat forma
ei, întrucât nu există o simetrie în succesiunea frazelor. Unele motive se repetă, sunt secvențate și
apoi sunt reluate într-un fel de repriză. Chopin preia într-o manieră originală soluția
beethoveniană din Sonata op. 26, în care, la fel, după marșul funebru urmează un fel de
perpetuum mobile, fără să existe un contrast între teme. Dar dacă în op. 26 finalul aducea
tonalitatea majoră de bază, în contrast cu marșul funebru, aici, această mișcare continuă are un
caracter lugubru, născut din marșul funebru, ca o ultimă expresie a tragicului. S-au căutat tot
felul de explicații programatice pentru acest final atât de ciudat – vârtejul vântului deasupra
mormintelor, viziune a neantului, ș.a. Poate remarca lui Schumann surprinde cel mai bine esența
ei: „Aceasta nu mai e muzică, dar suntem izbiți de suflul unui geniu necruțător.”
Audiție recomandată, două versiuni – Ivo Pogorelich și Janina Fialkowska, cu partituta atașată:

https://www.youtube.com/watch?v=dw4aGcmircA

Sonata nr. 3, în si minor, op. 58

Compusă în 1844, Sonata în si minor este înrudită din punct de vedere structural cu Sonata în si
bemol minor – patru părți având scherzo-ul în poziția a doua și partea lentă înaintea finalului. De
asemenea, în partea întâi Repriza începe direct cu tema a doua, Chopin aplicând și aici procedeul
experimentat cu succes în urmă cu șapte ani. Asemănările însă se opresc aici. Această sonată are
dimensiuni mult mai ample, finalul este un rondo cu o formă complexă, elaborată, virtuozitatea
sclipitoare este expresia unei energii debordante.

Partea I – Allegro maestoso – are o formă de sonată cu o foarte clară individualizare a temelor.
Tema I este un gest provocator – un arpegiu descendent, urmat de o ascensiune a unui motiv
acordic. În opoziție cu aceasta, tema punții, care începe în re minor (măs. 23) și va evolua către
mi bemol major, anticipează profilul melodic al temei secundare în re major (măs. 41). Textura
polifonică a temei I și a punții este în contrast cu cea a temei a doua – o melodie vocală
acompaniată de arpegii largi în triolete. De fapt, putem vorbi despre un grup tematic cuprinzând
trei idei care sunt dezvoltate. Textura devine din nou stratificată, semn al predilecției lui Chopin
pentru tehnicile polifonice de compoziție. Este de altfel o caracteristică a stilului său din ultima
perioadă de creație. În Dezvoltare este prelucrat întregul material tematic al Epoziției, dar, spre
deosebire de partea I din Sonata în si bemol minor, elementele din grupul tematic secundar au o
importanță deosebită, astfel încât se creează o suprafață amplă în caracter liric, în tonalități
majore. Apariția temei secundare în si major, care marchează începutul Reprizei, se produce
astfel firesc, nu în contrast cu Dezvoltarea, iar întreaga parte se încheie luminos, în si major.

Partea a doua – Scherzo. Molto vivace – în mi bemol major, este o pagină de virtuozitate,
asemănătoare cu un preludiu sau cu un studiu. B-ul, în si major, aduce un contrast puternic, nu
doar la nivelul tonalității ci și al ritmului și al texturii. Față de neliniștea sclipitoare a A-ului, aici
suprapunerea celor trei straturi sonore, a căror structură ritmică cuprinde doar valori mari –
doimi cu punct și pătrimi – aduce o liniște și o interiorizare senină.
Partea a III-a, Largo, în si major (se poate observa ponderea acestei tonalități în construcția
întregii sonate) începe cu o introducere solemnă, în care ritmul dublu punctat ne duce cu gândul
la expresia gravă a unei uverturi franceze. Ea este urmată de o temă cantabilă, al cărei
acompaniament la mâna stângă este ca un ecou al ritmului introducerii, în care punctul este
înlocuit de pauză, iar treizecișidoimea devine șaisprezecime, pierzându-și incisivitatea. B-ul, în
mi major (relație plagală), aduce un tip de scriitură de sorginte barocă – în interiorul unei
mișcări de optimi egale recunoaștem trisonuri arpegiate ce apar în polifonie latentă. Aceste
motive glisează spre tonalități minore, mai întâi sol # minor, apoi, o modulație enarmonică va
aduce tonalitatea fa minor. Revenirea A-ului este comprimată și variată. Textura devine mai
încărcată, datorită schimbării structurii ritmice a acompaniamentului și datorită ornamentelor ca
niște vocalize, specifice stilului chopinian.

Partea a IV-a, Presto non tanto, este un rondo pe a cărui schemă formală simplă (A-B-A-B-A-
Coda) Chopin reușește să creeze o amplă desfășurare dramatică, prin modulații neașteptate și
folosirea tehnicilor variaționale. Forma acestei părți poate fi sintetizată astfel:

Introducere A B A B A Coda

si min. si maj. mi min. mi b maj. si min. si maj.

Se poate observa și aici predilecția lui Chopin pentru scurte secțiuni introductive, de o mare forță
expresivă. Limbajul acestei sonate este deosebit de cromatic, modulațiile pasagere, uneori
enarmonice, abundă, creând o senzație de instabilitate și permanentă neliniște. Dar, spre
deosebire de sonata în si bemol minor, finalul este triumfal, în tonalitate majoră, etalând o
vitalitate și o virtuozitate strălucitoare.

Audiție recomandată: înregistrare istorică – William Kapell, 1951, cu partitura atașată

https://www.youtube.com/watch?v=uYB8b1sqXi0

Aceste două sonate, care din punct de vedere formal urmează tradiția beethoveniană, iar ca
limbaj și univers afectiv sunt culmi ale expresiei romantice, rămân capodopere nemuritoare ale
literaturii pianistice, îndrăgite în egală măsură de interpreți și de publicul meloman.
Bineînțeles, este recomandat să ascultați și alte înregistrări ale unor mari interpreți ai muzicii lui
Chopin din diferite epoci – Dinu Lipatti, Cladio Arrau, Vladimir Horowitz, Krystian Zimerman,
Daniil Trifonov și mulți alții.