René Girard – un gânditor original

- note de lectură -

Text prezentat în volumul al III-lea « NOI », ediţia 2015, editat de promoţia

1970 a Facultăţii de Fizică – Universitatea Bucureşti

Preambul
În sumedenia de preocupări de atunci, ordinea era indispensabilă, în deplin acord
cu principiile repetabilităţii experimentale pe care se clădeşte Fizica, odată
fenomenele observate şi înţelese. Suntem, în esenţă, construiţi în sensul ştiinţelor
exacte, dar de bună voie şi în deplină libertate. Această libertate, în binom cu
metoda dobândită, ne permite să mergem mai departe, încercând a pătrunde în
perimetrul altor domenii ştiinţifice, mai ales cele legate de Om, adică de NOI.
Antropologia şi - mai precis - etnologia au specialişti care alcătuiesc la rândul lor
un model de percepţie structurat, asemănător cu cel practicat în cadrul ştiinţelor din
domeniul nostru. Impactul lor este, pe plan spiritual şi intelectual, tot atât de
important pentru civilizaţie ca şi descoperirea electricităţii, atomului, sau a
semiconductorilor. Cum despre Fizică şi fizicieni a mai fost vorba, vă propun acum
o incursiune în lumea inedită a lui Réne Girad. Lucrările sale m-au pasionat, am
participat la conferinţe şi am avut onoarea să schimb câteva vorbe cu el. În cele ce
urmează, reiau câteva impresii consemnate succesiv de-a lungul lecturilor şi pe
care încerc acum să le ȋnșirui pentru a schiţa un portret - parţial şi subiectiv - al
acestui personaj singular.
Marea majoritate a citatelor provin din cartea sa Despre cele ascunse de la
întemeierea lumii, tradusă în limba română în 2008.
*
* *
În omenirea tulburată de astăzi, unde crime odioase continuă să fie comise
în numele unei credinţe, ne întrebăm cum de mai este posibil să se perpetueze
asemenea fărădelegi, vechi de când lumea, de parcă oamenii nu ar fi priceput nimic
din toate nenorocirile care i-au lovit.
Gânditorul francez René Girard - greu de clasat între filosofie, etnologie,
psihologie şi literatură - aduce o viziune originală, arătând că în străfundurile fiinţei
umane sunt înscrise, am spune genetic, nişte permanenţe conflictuale imuabile,
polarizate între sacralitate şi violenţă. Și, ceea ce este mai grav, aceste două
elemente funcţionează de obicei în mod simultan şi contradictoriu.
Pe plan istoric, el reia devenirea speciei umane illo tempore, căutând şi
încercând să explice ceea ce ne este ascuns de la Facere încoace. Codul explicaţiei
pare simplu, este binecunoscutul «ţap ispăşitor». În realitate, povestea este
complexă, mai ales prin consecinţele sale. Vom încerca în continuare să desluşim o
parte dintre ele, parcurgând câteva dintre aspectele metodei propuse de René
Girard.
 *
* *
În a doua jumătate a secolului XX, principalele curente de gândire din
cultura contemporană s-au încrucişat în trei răspântii principale, locuri în acelaşi
timp de căutare, de schimb, dar şi de confruntare. Prin anii ’50 – ’60 ştiinţele
umane se infiltrau în literatură şi artă, încercând să pătrundă fenomenul cultural.
Este cazul mai ales al analizelor zise structurale. Apoi, prin ’65 – ’75, apar în ţările
Europei apusene şi nu numai, unde de şoc violente, ale căror vârfuri au fost
Brigăzile roşii în Italia, Fracţiunea armata roşie (grupul Baader-Meinhof) în
Germania şi Acţiunea directă în Franţa. Nişte bande de criminali, cu o ideologie
sumară şi absurdă, teleghidaţi probabil de la răsărit… Mai târziu, şi într-un fel
destul de neaşteptat - deşi previzibil în absolut - asistăm la o revenire a
sentimentului religios, dincolo de efectele de modă, o sete de divin care se
manifestă prin redescoperirea textelor sacre şi a paradigmelor tradiţionale.
Sistemul Girard îşi propune să scoată la lumină originile tuturor
civilizaţiilor, dar mai ales a celei occidentale. Metoda folosită este de o simplitate
uimitoare: lectura! Prin ea, putem afla şi eventual înţelege «cele ascunse de la
întemeierea lumii», această formulă fiind în acelaşi timp un citat din Evanghelii
(Matei 13,35), cât şi un element bibliografic. Ascunse, de fapt, celor care nu vor să
le vadă! Trei concepte stau la baza metodei lui René Girard:
 Violenţa este la temelia tuturor formelor de organizare socială
 Ritul religios este fundamentul tuturor culturilor
 Revelaţia creştină reprezintă o ruptură radicală, înlocuind violenţa cu
dragostea.
Punctul de plecare al acestui mecanism este episodul biblic al lui Cain şi
Abel; drama lor s-a repetat de atunci la nesfârşit, continuând până în zilele noastre.
*
* *
Ca mulţi dintre confraţii săi, René Girard a părăsit Franţa spre sfârşitul
anilor ’40, atunci când intelectualitatea de stânga îmbibată de teze marxiste a
început să domine viaţa culturală şi să impună un cod de gândire îngust şi
unilateral. Ştiinţele socio-umane şi derivatele lor erau printre cele mai ameninţate.
A ales America - SUA - unde a făcut o carieră strălucită, de răsunet internaţional.
După mai multe peregrinări s-a stabilit în final la Stanford, în California, pentru a
preda şi lucra la binecunoscuta Universitate a urbei. Pe undeva, în pofida lipsei de
istorie proprie, unele universităţi americane amintesc prin aspectul lor exterior de
mănăstirile europene din evul mediu şi de ce a fost odată Sorbona. Arhitectura de
la Stanford, ca un decor de teatru, întăreşte această impresie. Departamentul de
literatură unde şi-a desfăşurat activitatea este adăpostit într-un corp de clădiri în stil
cistercian construit la începutul secolului XX, alături de o capelă neo-italiană din
aceaşi perioadă. Nu departe, se află celebra Silicon Valley… Altă lume?
 După o carieră excepţională, René Girard s-a întors în ţara sa de baştină la
începutul noului mileniu. În 2005 a fost primit la Academie - recunoştinţă supremă
în sistemul de valori culturale francez. Între timp, pe măsură ce opera sa era
cunoscută şi recunoscută, a primit şi alte înalte distincţii, bunăoară titlurile
prestigioase de Cavaler al Legiunii de Onoare şi de Comandor al Artelor şi al
Literelor. René Girard este, mai presus de toate, un om profund credincios.
*
* *
« Să ne imaginăm, spune René Girard, că noi occidentalii am fi un trib ca
cele din Amazonia şi că am fi descoperiţi de o expediţie etnologică. Cum am fi
priviţi? Ni s-ar examina simbolurile şi textele aşa cum a procedat Claude Lévi-
Strauss cu indienii din Brazilia. Metodologia valabilă pentru aceştia ni se poate
aplica şi nouă ». Girard ne priveşte deci dinăuntru, plecând de la arheologia
textelor pe care le-am produs în calitate de civilizaţie. Ele cuprind tot atât de bine
pe Balzac şi pe Freud, pe Shakespeare şi Evangheliile.
Prima descoperire importantă a lui Girard, publicată în 1961 în volumul
Minciună romantică şi adevăr romanesc este că la originea oricărei societăţi
umane se află o formă de violenţă, dar nu sub aspectul unei agresiuni barbare şi
anonime. Violenţa descrisă aici este fondată pe ceea ce el numeşte dorinţa
mimetică, aceasta fiind, în ultimă analiză, o formă de imitaţie amestecată cu
invidie: noi dorim deseori ceea ce un altul doreşte sau are. Această dorinţă poate
însă conduce la violenţă şi periclita ordinea socială. Exemplu: tragedia greacă:
Paris provoacă războiul cu Troia deoarece o doreşte pe Elena, soţia lui Menelaus.
De la Euripide la Shakespeare şi până la teatrul de bulevard, triunghiul mimetic
minează această ordine. De ce? Pentru că dizolvă diferenţele! Ori, ordinea socială
este bazată, tocmai, pe diferenţe: în mod normal, prin stratificare, fiecare are rolul
şi locul său. Imitaţia tinde să creeze nediferenţiere şi atunci când fiecare vrea să ia
locul altuia, când rolurile sunt schimbate, apare criza. René Girard afirmă că în
acest moment lumea contemporană trece, în mod evident, printr-o criză de
nediferenţiere generalizată care se manifestă printr-o lipsă de distincţie între
popoare, clase şi sexe.
Odată dorinţa mimetică pusă în evidenţă, problema care se pune
organizărilor sociale este cum să canalizeze violenţa potenţială adiacentă. Cea mai
bună metodă care a fost găsită consistă în a o face să devieze către un inocent:
ţapul ispăşitor! Sacrificiul său poate opri criza. Aproape toate tragediile greceşti se
sfârşesc în acest fel, restabilind ordinea care a fost tulburată. Prin desemnarea
victimei, unanimitatea revine, coeziunea grupului se reface şi criza este evacuată.
Cel mai important este modul de selecţie; clanul care execută linşajul originar nu
trebuie să ştie că victima este inocentă. El trebuie să creadă în vinovăţia ei şi - mai
ales - că a fost aleasă în mod divin, eventual printr-un proces ritual. În acest fel,
violenţa devine sacră. În textele antice victima poartă semne distinctive, mai ales
defecte fizice. Pe scurt, ţapul ispăşitor se auto-desemnează prin faptul că este diferit
şi asta sare în ochi tuturora. Urmându-l pe René Girard, reiese că actul fondator al
organizaţiilor umane este în general acest linşaj originar şi nu un contract social
cum afirma Jean-Jacques Rousseau, sau uciderea tatălui de către fiu cum credea
Freud. Shakespeare a înţeles asta mai bine decât filosofii sau sociologii: nu din
întâmplare tragedia Iulius Cezar începe prin asasinarea împăratului. Aparent, în
acest caz teoriile lui Girard şi Freud par să se suprapună, dar motivaţia
predominantă a crimei este aici dorinţa mimetică, nu relaţia de familie.
În plus, sacrificiul iniţial nu este numai de domeniul literaturii: el a avut loc
cu adevărat! « Dacă arheologia ar putea-o permite, precizează René Girard, s-ar
putea găsi în centrul oricărui oraş străvechi locul primului sacrificiu şi numele
victimei ». Cu timpul, acest sacrificiu va fi ritualizat şi originea sa ascunsă: va
deveni secretul preoţilor. Scopul religiilor este de a repeta la nesfârşit actul
fondator, pentru a păstra coeziunea socială. În această perspectivă, miturile nu sunt
- aşa cum au pretins mulţi etnologi - transpunerea în cultura colectivă a unor
elemente naturale, ci reminiscenţele unor evenimente care s-au petrecut în mod
real. În cazul în care societatea ar fi peturbată de o nouă criză, nu ar fi inutil ca
linşajul să fie reeditat, pentru a revigora noţiunea de sacrificiu. Un autor din secolul
XIV, Guillaume de Machaut, povesteşte cum pe vremea marii ciume, care a răvăşit
Europa occidentală a evului mediu, mulţi evrei au fost arşi de vii sub pretext că
răspândesc boala pentru a-i decima pe creştini; ciuma s-a stins de la sine (nimeni
nefiind capabil la vremea aceea să-i găsească leacul) şi societatea şi-a reluat
cursul. Evreii executaţi au fost, în mod evident, nişte ţapi ispăşitori. Alţii, mai
târziu, mult mai numeroşi, au avut aceeaşi soartă…
Girard afirmă că orice civilizaţie este la început o religie şi că toate
instituţiile sunt de origine religioasă. Aceste structuri păstrează intacte urmele
sacrificului originar. Se crede în general - această ipoteză aparţine lui Voltaire - că
monarhii, profitând de autoritatea lor, şi-au atribuit de-a lungul istoriei puteri
religioase. În sistemul lui René Girard se întâmplă exact contrariul: monarhul nu
este cel care oficiază, ci victima potenţială a cărei soartă depinde de hotărârea
poporului. Exemplu: Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta, ţapi ispăşitori tipici,
al căror sacrificiu ar fi trebuit să refacă unitatea naţională. Multe alte documente
din domeniul antropologiei arată în mod clar identificarea monarhului cu victima.
Unul dintre textele cele mai semnificative asupra rolului ţapului ispăşitor,
interpretat în maniera lui René Girard, este trădarea apostolului Petru. Acesta, este
denunţat de o slujnică drept discipol al lui Iisus din Galileia; accentul l-a demascat.
Petru este - în felul său - un străin, care ar dori să se integreze grupului care îl
respinge. Încearcă, după cum ne spun Evangheliile, să se apropie de foc şi nu va
reuşi să o facă decât lepădându-se de Hristos, adică de victima indicată ca ţap
ispăşitor.
În sistemul lui René Girard, Noul Testament ne oferă cheia codului
universal al civilizaţiilor. De mai bine de trei sute de ani o anumită « ştiinţă » se
obstinează să reducă religia la un amestec de interese, de spaime şi de ignoranţă; pe
acest fond, Girad atacă frontal, afirmând că Evangheliile sunt expresia ştiinţifică a
întregii istorii a omenirii şi - deasemenea - că pornind de la Evanghelii, această
istorie basculează. Iisus nu este un ţap ispăşitor ca ceilalţi; victimă fără vină, El s-a
desemnat singur, prin voia Sa. Moartea Lui înseamnă că de acum încolo
mecanismul unităţii sociale bazate pe violenţă nu mai poate funcţiona. Răstignirea
este sacrificiul suprem care face ca toate celelalte să devină absurde. Înainte de
Hristos, Socrate a ales şi el moartea în confruntarea cu judecătorii săi. Prin aceasta,
el contesta fundamentele societăţii greceşti de atunci, dar evenimentul a rămas
localizat şi limitat. Revelaţia creştină însă, are o rază de acţiune universală, este
radical diferită: prin Iisus, victima încetează de a mai fi vinovată, ritualul care
conduce la sacrificiu nu mai are sens, logica ţapului ispăşitor se năruieşte, bazele
civilizaţiei antice se prăbuşesc. Mântuitorul ne obligă să privim în faţă violenţa
devastatoare pe care n-am vrea s-o vedem. Mesajul Său este în acelaşi timp
emoţional, raţional şi transcendent; am fi putut afla toate acestea prin noi înşine,
dar fără El nu le-am fi înţeles.
Dar dacă Revelaţia este atât de clară, cum se face că nu a reuşit să se
impună de două mii de ani încoace şi să facă să înceteteze orice violenţă? Cele mai
mari sacrificii umane ale istoriei, zecile de milioane de victime ale sistemelor
totalitare, n-au avut loc oare în secolul XX? « Aceasta este din cauză, răspunde
Girard, că oamenii - manevraţi de cel viclean - rezistă din răsputeri mesajului divin.
Crimele dictatorilor sângeroşi o dovedesc cu prisosinţă, dar mai este şi pervertirea
prin manipulare a modului de a interpreta faptele: toţi cei vinovaţi se vor în zilele
noastre victime inocente! Cu toate acestea, Revelaţia continuă să înainteze; cu cât
violenţa se agravează, cu atât sacrificiul devine mai absurd; cu cât este mai evident
că victimele sunt nevinovate, cu atât este mai limpede că violenţa este inutilă ».
Privind în jur, la ce se întâmplă în lumea de azi, aceste constatări îşi pot
găsi justificarea. Relaţiile umane s-au metamorfozat, trecând prin trei etape:
 Timpurile de demult, descrise de Girard, unde o colectivitate comite un act
de violenţă contra unui individ
 Timpurile intermediare, a căror origine se situează de fapt într-un trecut
îndepărtat şi care continuă până în zilele noastre, unde grupuri sociale sau
naţionale practică în mod reciproc violenţa – este vorba mai ales de
războaie
 Timpurile moderne, când monştri precum Stalin, Hitler sau Pol-Pot
practică o violenţă organizată sub forma unui sistem represiv piramidal
împotriva unor largi pături sociale. Reuşita acestei întreprinderi este
condiţia propriei lor supravieţuiri.
*
* *
Să privim acum mai îndeaproape câteva aspecte precise ale metodei Girard
referitoare la interpretarea antropologică a textelor antice. Contactul cu literatura
majoră a tuturor timpurilor i-a permis să-şi construiască propriul model şi să pună
la punct instrumentele de analiză corespunzătoare, bazate mai ales pe
comportamentele generate de rivalitatea mimetică a dorinţei. Ulterior, câmpul său
de investigaţii se va lărgi, cuprinzând studiul mai multor simboluri şi rituri, precum
şi a unor practici sociale şi culturale. René Girard va imagina un creuzet în care
noţiuni de etnologie, sociologie şi psihologie se vor adăuga celor literare pentru a
elabora o nouă antropologie.
În spaţiul-timp istoric, se pot întâlni o sumedenie de sacrificii rituale. Ele
au un numitor comun: violenţa socială internă - disensiunile, rivalităţile, geloziile
precum şi conflictele între cei apropiaţi. Iniţial, sacrificiul are pretenţia de a elimina
aceste tensiuni, pentru a restaura armonia comunităţii, confirmând şi întărind
ordinea sa pierdută. În Grecia secolului V înainte de Hristos, de exemplu,
sacrificiul uman nu dispăruse complet. Mai existau încă acei pharmakos, personaje
marginale pe care Atena le întreţinea pe cheltuiala sa pentru a le sacrifica în caz de
calamităţi. Între victimă şi populaţie existau asemănări şi deosebiri - cele din urmă
fiind în general defecte fizice sau psihice vizibile - deoarece era necesar ca cel care
va fi jertfit să fie suficient de reprezentativ pentru corpul social, dar în acelaşi timp,
pe undeva, diferit. Mai târziu, sacrificiul se va deplasa spre animale, care vor
asigura o rezervă abundentă. Noţiunea însăşi de ţap ispăşitor îşi are originea în
acest transfer. Cu toate acestea, sacrificiul uman va dăinui: prizonieri, sclavi, copii,
adolescenţi, handicapaţi, au continuat şi continuă încă să-şi piardă viaţa în numele
unor doctrine derivate dintr-o înţelegere pervertită a noţiunii de sacru.
Ne putem însă întreba: ce se întâmplă oare atunci când riturile şi sacrificiile
destinate a canaliza violenţa nu funcţionează? René Girard defineşte această
situatie drept o criză sacrificială. Violenţa impură şi cea purificatoare nu se mai pot
deosebi; purificarea devine imposibilă şi componenta impură se va impune întregii
comunităţi. Dacă ne întoarcem la miturile şi tragediile Greciei antice, mai precis la
Edip privit prin prisma raporturilor mimetice, s-ar putea spune că veritabila sa
crimă nu a fost asasinarea tatălui, ci încercarea de a suprima contradicţiile care-l
torturau, datorate amestecului noţiunilor de sine şi de alteritate într-o nediferenţere
monstruoasă. Cu alte cuvinte, nu mai ştia unde se sfârşeşte el şi unde începe
celălalt, rătăcindu-se pe calea pierzaniei. În acestă reprezentare se află deopotrivă
cheia mitului, cât şi unul dintre exemplele esenţiale privind cele ascunse. Devenind
paricid, împingând deci la extrem obsesia sa legată de paternitate, Edip bulversează
în mod mult prea brutal obiceiurile şi echilibrul social din Teba, care nu mai are
altă soluţie pentru a restabili ordinea decât condamnarea lui la moarte. Aceasta este
legea fundamentală a societăţilor omeneşti, care nu-şi asigură perenitatea decât cu
preţul violenţelor regulatoare care funcţionează ca nişte adevărate supape.
Principiul ritului sacrificial este suprapus fondului religios originar, instaurând o
violenţă fondatoare, care devine arhetipul celor ce vor urma. Moartea unuia pentru
supravieţuirea celorlalţi! De la linşajul primitiv la sacrificiile rituale, logica este
aceeaşi: unanimitatea minus unul. Violenţa spontană este unică, pe când sacrificiile
sunt multiple; ele sunt repetate la nesfârşit. Mecanica rituală încearcă să ordoneze
ceea ce scapă tuturor regulilor, devenind o tehnică de liniştire purificatoare.
Criza sacrificială, soluţie fatală prin efectul său încărcat de consecinţe,
apare ca o criză a diferenţelor, ceea ce o plasează în sfera culturii, căci numai în
acest cadru oamenii se pot situa şi defini reciproc prin jocul subtil şi complex al
relaţiilor reciproce care, în acelaşi timp, îi unesc şi îi despart. Trasăturile de
caracter sunt de obiecei înăscute, de domeniul naturii, în timp ce întrebuinţarea lor
- bună sau rea - este, de cele mai multe ori dobândită, prin învăţătură şi experienţă,
intrând în domeniul culturii. Două teze opuse încearcă să desluşească fenomenul
religios primitiv: prima, atribue mitului - considerat ca un mesaj fondator -
prioritate şi paternite asupra ritului. A doua, merge direct la sacrificiu, deci la
ritualul originar al divinităţii. Girard ar fi mai aproape de această ultimă versiune,
dar îi reproşează lipsa de informaţii privind natura şi funcţia sacrificiilor. Ce s-a
întâmplat cu adevărat la început, prima dată? « Numărul impresionant de
comemorări rituale legate de o crimă, ne face să credem că evenimentul originar
este, în mod normal, un asasinat », spune Girard; şi mai apoi: « Ritul este repetiţia
unui prim linşaj spontan, care a readus în societatea respectivă unitatea pierdută din
cauza violenţei reciproce ajunse la paroxism ». Victima ia asupra ei toate întinările
comunităţii; moartea, sau - rareori - alungarea sa, au un efect purificator care
capătă în fond o dublă semnificaţie: cel destinat sacrificiului este în acelaşi timp
obiect de dispreţ, dar şi de veneraţie cvasi religioasă, precum pharmakon-ul grec
din vechime deja pomenit.
Continuând cercetările sale pentru a descifra secretul victimei emisare,
René Girard va studia cazul unor monarhii sacre ale Africii tradiţionale care,
traversând istoria, au putut la un moment dat să fie cunoscute în mod direct. Cu
ocazia înscăunării, regele este obligat să comită transgresiuni: inceste, droguri,
alimente interzise, crime. Acestea îi conferă un grad de impuritate extrem de
ridicat, constituind o justificare potenţială pentru sacrificiul simbolic sau real al
cărui victimă ar putea deveni. « Fiecare rege african, susţine René Girard, este un
nou Edip, care trebuie să-şi re-joace propriul său mit de la început până la sfârşit.
Astfel, regele nu domneşte decât în virtutea viitoarei sale morţi; el nu este altceva
decât o victimă în aşteptarea deznodământului, un condamnat la moarte care
aşteaptă execuţia. Cu toate acestea, deseori, este suficient ca victima să ştie să
profite de împrejurări, pentru a transforma în putere efectivă veneraţia pe care i-o
poartă supuşii săi ». În acest caz, regele reuşeşte să-şi prelungească domnia,
ajungând chiar la un prag dincolo de care sacrificiul devine imposibil. Trebuiesc,
evident, operate noi transferuri, găsit un înlocuitor. Cu timpul, sacrificiul poate
chiar să dispară, dar monarhia pierde cu această ocazie caracterul său sacru.
« Puterea sacră, spune Girard, va fi întotdeauna prezentă, vie şi activă în persoana
regelui »; în schimb, ea va deveni absentă în persoana zeului asociat, în măsura în
care regele reuşeşte să se impună. Apariţia acestui dezechilibru îi îndepărtează
progresiv pe oameni de divinităţi, sacrificul rămânând totuşi pe mai departe placa
turnantă a relaţiei fundamentale dintre ei.
*
* *
După acest tur de orizont, să ne îndreptăm acum spre interpretarea
miturilor, violenţei şi sacrificiului având drept cheie de boltă mesajul biblic. Este
unul dintre aspectele cel mai interesante al operei lui René Girard, definitoriu
pentru modul său de gândire. Semnele acestei orientări au apărut în lucrările sale
foarte timpuriu şi este vorba de fapt de o preocupare constantă, manifestată de-a
lungul a zeci de ani; ea anunţă ruptura săvârşită de Iisus Hristos în ce priveşte
angrenajul dorinţei mimetice legat de violenţă, de putere şi de orgoliu. Într-adevăr,
numeroase texte ale Vechiului Testament par să confirme ipotezele de violenţă
colectivă şi mecanismul lor sacrificial:
 Criză, confuzie şi separare pe vremea Turnului lui Babel, corupţie şi
degradare în Sodoma şi Gomora, cele zece pedepse ale Egiptului antic,
curăţirea etnică a Pământului Făgăduinţei
 Respingere selectivă: alungarea lui Ismael, îndepărtarea lui Esau
 Tema supravieţuitorului unic într-o lume sortită pieirii: Noe, Lot.
Cu toate acestea, examinarea minuţioasă a mai multor legende biblice cât şi
a unor texte şi evenimente din istoria lui Israel permite să fie pusă în evidenţă o
singularitate care le deosebeşte de alte mituri şi scrieri religioase. Astfel, de
exemplu, Iosif, fiul lui Iacob, este un inocent în jurul căruia se coalizează un grup
ostil format din proprii săi fraţi. Această situaţie corespunde schemei clasice
analizate, dar - în contradicţie cu soluţiile precedente - Biblia nu asumă nimic din
ceea ce ar putea justifica violenţa la care a fost supus Iosif. Aici, totul se sfârşeşte
printr-o împăcare. « Imaginea lui Iosif nu are nici o dimensiune demoniacă sau
divină, ea este pur şi simplu umană », confirmă René Girard. De asemenea, Moise,
care cere faraonului libertate pentru poporul său, stârneşte cele zece plăgi conform
unui mecanism funcţionând - din punctul de vedere al unui mit egiptean - ca un
model de victimă emisară: în final, egiptenii cred că alungă relele lor punându-le pe
seama evreilor. În perspectiva biblică însă, este operată o schimbare majoră:
victima este umanizată şi devine un element fondator al unei comunităţi de tip nou.
Pe deasupra, Legea, asemănătoare în anumite priviinţe altor texte sacre ale vremii,
mai ales în domeniul prescripţiilor şi al opreliştilor, aduce un mesaj revoluţionar:
« Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi » (Levitic 19,18).
Acest text este poate cea mai potrivită punte către Noul Testament, Iisus
venind pentru a împlini Legea şi nu pentru a o lepăda: « Să nu socotiţi că am venit
să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic
vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece,
până ce se vor face toate » (Matei 5, 17-18). În acest cadru, René Girard se
focalizează pe Evangheliile sfinţilor apostoli Matei şi Luca, în care cărturarii şi
fariseii sunt apostrofaţi. Avertismentul cel mai sever este următorul: « De aceea,
iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi
răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate, ca să
cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele
dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între
templu şi altar » (Matei 23, 34-35). Acest text este o sinteză; el se adresează în
primul rând fiilor lui Israel, dar sugerează o deschidere mult mai largă în timp şi în
spaţiu, fiind vorba de drepţii pururea răspândiţi pe toată întinderea Pământului. La
rândul său, textul lui Luca aduce o contribuţie capitală, făcând aluzie la sângele
toturor profeţilor, vărsat « de la facerea lumii » (Luca 11, 50). Acelaşi subiect apare
şi într-o altă pericopă (care inspiră lui René Girard, după cum a mai fost amintit,
titlul uneia dintre cărţile sale): « Ca să se împlinească ce s-a spus prin proorocul
care zice: "Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la
întemeierea lumii " » (Matei 13, 35). Mergând mai departe, Ioan introduce la
rândul său două elemente noi referitoare la Patimile Mântuitorului, subliniind
caracterul lor original şi desemnând răul, care vine de la cel viclean, prin
înşelătorie. Raportul dintre bine şi rău este tratat ca un conflict ontologic. În
contextul spiritual inedit creat de Noul Testament pe fondul tradiţiei evreieşti, Iisus
vizează - dincolo de cărturari şi farisei - întreaga omenire. De la o crimă la alta, se
ţese nu numai o succesiune ereditară, ci şi o solidaritate morală universală.
Iată-ne ajunşi la Patimile Mântuitorului, la propria Sa moarte. Rareori
riturile cumulează cu aceeaşi intensitate tot ce este legat de un sacrificiu: strigătele,
batjocura, grotescul, într-un crescendo dramatic inexorabil. Iisus este tratat ca
falsul rege al Saturnalelor, transferul care îl transformă în victimă expiatorie a celor
coalizaţi contra Lui atingând aici întreaga sa amploare. Un singur element, însă,
lipseşte: pentru a se înşirui pe linia miturilor tradiţionale, relatările biblice ale
Patimilor ar fi trebuit să ignore caracterul arbitar şi injust al violenţei exercitate
împotriva lui Iisus, ori - în acest caz - se întâmplă exact contariul. Procedura
sacrificială este dereglată, deoarece Patimile sunt prezentate ca o nedreptate
absolută, precum fusese scris în Vechiul Testament şi apoi amintit de Sfântul Ioan:
« Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor:
„M-au urât fără temei.” » (Ioan 15, 25). Departe de a lua asupra sa povara
împrejurărilor, acest text o atribue în mod clar adevăraţilor vinovaţi. « Cei care sunt
cu adevărat răspunzători sunt oamenii, ei sunt cei care l-au ucis pe Iisus, pentru că
sunt incapabili să îşi găsească liniştea fără să omoare », completează René Girard.
După cum bine ştim, de atunci încoace, Mântuitorul a mai fost ţintuit pe cruce de
nenumărate ori…
Riscându-se într-un domeniu neexplorat, René Girard respinge
interpretarea sacrificială a Evangheliilor: « ele nu vorbesc de sacrificiu decât
pentru a-l înlătura şi pentru a-i refuza orice validitate ». Lectura sacrificială a
Patimilor, aşa cum o arată în general Biserica este o neînţelegere paradoxală. A
prezenta Patimile ca pe un sacrificiu denotă neputinţa omenirii de a-şi înţelege
propria violenţă. Pericopa cea mai importantă şi cea mai străină oricărei răzbunări
este, în viziunea lui René Girard următoarea: « Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din
ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie
peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi » (Matei 5,44-45). Prin acestea, Dumnezeu
încetează de a mai lua asupra Sa violenţa pe care oamenii sunt incapabili să o
stăpânească. Evangheliile retrag divinităţii una dintre funcţiile esenţiale pe care le
avea în religiile primitive. Dumnezeul care vrea să se facă cunoscut prin
Evanghelii, Acela pe care Iisus îl pune în lumină, este un Dumnezeu care vrea pace
şi bunăvoire între oameni, fără nici un intermediar sacrificial. A renunţa la violenţă
înseamnă, tocmai, a intra în altă împărăţie, aceea a credinţei, nădejdii şi dragostei.
Violenţa este un angrenaj, o mişcare circulară fără de sfârşit, dincolo de spaţiu şi
timp. Învăţătura evanghelică enunţă în modul cel mai simplu, cel mai concis şi cel
mai complet tot ceea ce trebuie făcut pentru a scăpa din ghearele sale. Această
învăţătură este fără greş: în cadrul aceluiaşi demers, ea ne arată cum să punem
capăt violenţei dintre oameni şi reprezentării violente a lui Dumnezeu: « este
sfârşitul violenţei divine şi o metamorfoză fără precedent în istoria omenirii »,
spune René Girard.
Atunci, la ce bun Apocalipsa? Dacă cei care L-au auzit pe Iisus ar fi primit
Cuvântul Său şi ar fi urmat învăţăturile Sale, n-ar mai fi fost nici Apocalipsă, nici
Răstignire. Dar, oamenii nu au ascultat şi nu s-au schimbat - cel puţin nu toţi - aşa
că vestirea Împărăţiei este, în parte, neîncheiată. Oamenii, rămânând înlănţuiţi
violenţei, vor asuma responsabilitatea caracterului tragic al schimbărilor pe care le
va cunoaşte lumea şi vor constrânge pedagogia divină să găsească un făgaş diferit:
Iisus va renunţa la metoda convingerii directe, adoptând o cale mai anevoioasă,
care străbate Patimile mergând până la revelaţia sfârşitului lumii. Cu alte cuvinte,
El nu ne mai învaţă ce sa facem, ci cum să facem, lăsându-ne întreaga libertate de a
ne hotărî soarta prin noi înşine.
*
* *
În încheiere şi pe aceeaşi linie, este interesant de remarcat că mitologia
românească - atât de bogată - ar putea fi trecută cu brio prin filtrul metodei Girard.
Legenda Meşterului Manole, Mioriţa, basmele populare, sunt ilustrări locale ale
temei sacrificului uman fondator şi ale conflictului mimetic. În popor se spune, în
anumite împrejurări: « să moară (și) capra vecinului »! Cunoaştem cu toţii
semnificaţia formulei, iar capra, înseamnă de fapt ţapul ispăşitor al invidiei
distrugătoare. Mergând mai departe, am putea imagina preluarea unor aspecte din
opera monumentală a lui Romulus Vulcănescu sau din scrierile lui Vasile
Lovinescu, în care se pot găsi elemente demne de o teză de doctorat în etnologie pe
acest subiect!
Revenind la René Girard dintr-o perspectivă globală, în pofida unei
contribuţii majore în domeniul său de expertiză, el nu a epuizat galaxia riturilor şi
simbolurilor. Cine ar putea să o facă? În cazul său, suntem de fapt în prezenţa unui
sistem coerent, dar închis şi circular. O parte dintre sursele sale se pot întâlni şi în
alte teorii sau ipoteze. Metoda lui, însă, este cu totul originală, reuşind să explice în
mod plauzibil anumite fenomene etnologice în particular şi antropologice în
general. Ca mulţi alţi cercetători din sfera ştiinţelor umane, el are adesea dreptate,
dar nu întotdeauna; explică multe lucruri, dar nu pe toate. Știm, de fapt, că şi în
ştiinţele exacte se întâmplă adesea acelaşi lucru. Abordând aceste noţiuni ne
referim - dincolo sau dincoace de metodă - la un anumit fel de a gândi, pentru a
stabili repere şi a fundamenta conţinutul preocupărilor tratate. Pentru René Girard
faptul că temelia societăţii este religioasă constitue un postulat, formele sale de
organizare generând relaţii care sunt justificate pe plan divin. Aceste legături îşi pot
găsi expresia în interpretarea alternativă a celor două cuvinte latine care constitue
baza lor semantică: religare / relegare. Dincolo de asemănarea aparentă, sensul lor
poate fi - în funcţie de împrejurări - destul de diferit. Dimensiunea religioasă este
necesară, într-un prim timp, pentru a evita dezagregarea socială graţie soluţiei
ţapului ispăşitor, prin care toţi se unesc contra unuia. În final, Vestea ce bună adusă
de Iisus Hristos este potenţial capabilă să fondeze un nou tip de relaţii umane, cu
condiţia să fie primită şi aplicată.
Este, iarăşi, demn de subliniat curajul lui René Girard, care-i contrazice pe
protagoniştii filosofiei îndoielii, cum ar fi Marx, Freud şi Nietzsche care leagă
violenţa de reprezentările şi proiecţiile noţiunii de interzis: capitalismul, tatăl şi
complexul său, morala sclavilor. În mod surprinzător, toate acestea, crează la
rândul lor victime emisare, confirmând teoria lui Girard! Pe de altă parte, ambiţia
sa este poate prea mare, căci - chiar admiţând că nu există societate fără religie
(ceea ce este fundamentat de Mircea Eliade) - relaţiile dintre oameni, în varietatea
lor, pot avea şi alte resurse. Metoda sa globală şi generalizantă se înscrie într-o
anumită perspectivă a cunoaşterii, cea care tinde spre explicaţia totală, contrar
curentelor intelectuale contemporane care merg mai curând spre diversitate. Nu
este însă mai puţin adevărat că întoarcerea la credinţă este la rândul său în creştere,
conform marile cicluri ale istoriei, complexe şi contradictorii. În acest sens, René
Girard este fără îndoială profetic!

Dimitrie Cădere
februarie 2015