Atît a mai rămas în urma ta… S-a clătinat o vreme pe şosea, De parcă-o umbră rătăcită s-a trezit Şi s-anălţat, şovăitoare-n, vînt, Să caute cu paşi miraţi şi mici Pe-un om care-a murit de mult pe-aici Şi-a părăsit-o, aruncată la pămînt. Dar, tot mai rară, umbra nimănui Se risipea în lungul drumului, Şi după orice om care trecea Se ridica din nou, ca-n urma ta. Şi-acum, atîtea drumuri între noi Se-ntind, nepăsătoare, Atâtea drumuri Pe care plouă monoton şi incolor, Ori poate-i soare… Pe margini, mingi uşoare şi trifoi Şi firav inişor, Cu aripi mici de fluture drept floare, Şi jarul pîlpîind al macilor, Şi flacăra albastră de cicoare… Ogoarele-şi îndoaie pe cîmpii Dreptunghiurile galbene şi brune. Un rîu, tivit cu sălcii fumurii, Se despleteşte-n foi subţiri, s-adune Şi-apoi zorit să ducă nu ştiu unde Mătasa cerului topită-n unde. Şi ca-ntr-un cîntec vechi, copilăresc, Aş vrea din nou în calea ta să cresc, Să fiu un mac pe-o margine de drum , Cu toată viaţa strânsă laolaltă Într-o amară picătură de parfum, - Şi-atîta de plăpînd în iarba naltă, Încît, abia atins de umbra ta uşoară, Să pîlpîie din aripi şi să moară. Şi doar tulpina dreaptă-n urma ta Să-mi poarte-n soare, crudă, inima…