Fisa nr.

1 - Noţiuni generale privind creanţele în relaţiile cu clienţii

1. Definirea şi structurarea creanţelor comerciale

Creanţa reprezintă dreptul unei persoane de a pretinde unui terţ plata unei sume de bani, livrarea
unui bun, perstarea unui serviciu sau execuţia unei lucrări. Titularul unei creanţe este numit, în
mod generic creditor. În desfăşurarea activităţii sale, entitatea înregistrază creanţe în realţiile cu
clienţii, cu debitorii, cu bugetul statului, cu bugetul asigurărilor sociale, precum şi în cadrul
grupului, cu asociaţii, cu subunităţile şi chiar cu furnizorii.Creanţele pot fi grupate după două
mari criterii şi anume:

a) După natura operaţiilor care stau la originea lor:

 Creanţe comerciale generate de livrări de bunuri, lucrări şi servicii sau din
avansuri acordate;
 Creanţe salariale cauzate de folosirea forţei de muncă de către entităţi
 Creanţe sociale reprezentate prin contribuţii achitate în plus organismelor de
asigurări sociale
 Creanţe fiscale generate de impozite, taxe, contribuţii datorate;
 Creanţe financiare care au la origine operaţii de finanţare, altele decât acordări
de împrumuturi
 Alte creanţe;
b) După conţinutul lor economic:
 Creanţe faţă de clienţi, provenind din vânzări cu decontare ulterioară;
 Creanţe faţă de clienţi, provenind din vănzări cu decontare ulterioară prin
intermediul efectelor de comerţ;
 Creanţe faţă de furnizori, din acordări de avansuri şi aconturi;
 Creanţe faţă de salariaţi pentru avasnurile acordate şi alte sume datorate de
personal entităţii;
 Creanţele faţă de organismele de asigurări şi protecţie socială;
 Creanţele faţă de buget sau organisme specializate;
 Creanţe faţă de asociaţi şi entităţi din cadrul grupului;
 Creanţe faţă de alte persoane fizice sau juridice;
 2. Evaluarea creanţelor

Potrivit regulilor aplicabile enităţilor autohtone, evaluare creanţtelor se realizează potrivit

regulilor aplicabile, îm trei momente principale:

a) La intrarea în entitate creanţele se evaluează la nivelul valorii nominale, reprezentată

de valoarea înscrisă într-un document care atestă respectivele creanţe. Creanţele în
valută , rezultate ca efect al tranzacţiilor entităţii, se întregistrază în contabilitate atât
în lei, cât şi în valută, fapt ce se datorează respectării obligaţiei de a ţine contabilitatea
în limba română şi în monedă naţională.
b) Evaluarea la inventar şi prezentarea elementelor în bilanţ. La inventarierea anuală
creanţele sunt evaluate la valoarea actuala, denumită şi valoare de inventar, înteleasă
ca valoare de încasat.
La închiderea exerciţiului, aplicarea principiului prudenţei în evaluare impune ca
evaluarea creanţelor să se facă la valoarea de intrare pusă de acord cu reziltatele
inventarierii. Astfel, dacă se constată că valoarea de inventar a creanţelor este
inferioară celei înregistrată la intrarea în entitate, pentru diferenţă se recunoaşte o
ajustare pentru depreciere. Evaluare la bilanţ a creanţelor exprimate în valută se face
la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Naţională a României, valabil la data
încheierii exerciţiului financiar. Atunci când cursul de schimb al creanţelor a scăzut
există o diferenţă nefavorabilă care se înregistrează sub forma cheltuielilor din
diferenţe de curs valutar, iar cele favorabile, ca venituri
c) La ieşirea din entitate, creanţele se evaluează la nivelul valorii de intrare. Diferenţele
de curs valutar care apar cu ocazia decontării creanţelor în valută la cursuri diferite
faţă de cele la care au fost înregistrare iniţial pe parcursul lunii sau faţă de cele la care
sunt înregistrate în contabilitate trebuie recunoscute în luna în care apar, ca venituri
sau cheltuieli din diferenţe de curs valutar.
Dacă pentru creanţele ieşite din entitate au fost constituite ajustări, concomitent cu
decontarea lor ajustările existente sunt trecute la venituri.

Toma, C., Contabilitate financiară, Ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura Tipo
Moldova, Iași, 2018.