— Deaaaaalurile simt viiiiiii, a început să cânte Nudge, deschizându-şi larg

braţele, cu sunetul…
— OK, ascultaţi la mine, am intervenit. Castelul este dincolo de copacii ăştia.
Haideţi să facem o recunoaştere rapidă şi-apoi să hotărâm cum acţionăm mai departe.
Am pornit-o spre pădure, dând la o parte pitoreştile tufe germane. Sinceră să fiu,
mă aşteptasem ca pădurile nemţeşti să fie ceva mai curate ca asta.
— Stai, nu-mi spune nimic, a zis Total, alergând în urma mea. Pătrundem înăuntru,
şutim ceva chestii, distrugem altele, cât pe ce să fim prinşi, apoi scăpăm într-un
stil foarte periculos şi dramatic.
Am strâns din fălci, încercând să ignor chicotelile lui Nudge.
— Poate, am zis apăsat. Ai tu vreun alt plan mai bun?
A rămas tăcut câteva momente.
— Păi, nu.
Ştiu că s-ar putea să nu credeţi asta, dar să înaintezi cu greu printr-o pădure
europeană necunoscută, în miez de noapte, împreună cu un fost Eliminator, un câine
vorbitor şi doi copii a căror viaţă depinde de tine — ei bine, nu e chiar atât de
distractiv pe cât aţi crede. Dar poate că nu-i decât atitudinea mea negativistă.
Din nou, mi s-a amintit, în mod convingător, cât de încet şi greoi este mersul pe
jos, în comparaţie cu zborul. Dar n-am vrut să riscăm să fim văzuţi, nu la această
distanţă de castel. Din câte ştiam, aveau turnuri de pază sau radar, ori
proiectoare. Posibil să le aibă pe toate trei.
în cele din urmă, am ajuns. Stând la marginea pădurii, privind peste şanţul de
apărare spre zidurile groase şi înalte ale castelului, mi-am zis că ăsta-i cel mai
dihai castel pe care-l văzusem vreodată. Era plin de turle ascuţite şi măreţe, cu
fante înguste, ca pentru săgeţile senzaţionale ale lui Robin Hood, şi multe
ferestre cu geamuri mid. Desigur, proiectoarele şi sârma ghimpată de pe coama
zidului afectau parţial şarmul castelului, dar dacă strângeai puţin din ochi, toate
astea se mai înceţoşau puţin.
— Au o poartă de fier, a şoptit Nudge, arătând cu degetul. Putem vedea prin ea.
— Mda.
Ţinându-ne în umbră, ne-am ghemuit şi-am mers de-a buşilea spre castel, verificând
cu grijă să nu dăm peste sârme de declanşare sau capcane ascunse. Când am ajuns la
vreo zece metri distanţă de poartă, răpăitul unui marş ne-a făcut să încremenim pe
loc, cu burţile lipite de pământ. Vederea mea ascuţită mi-a dezvăluit noua
generaţie de Eliminatori bătând pasul de defilare prin curte. Am văzut la fel de
limpede rânduri de oameni mărşăluind în urma lor, cu nişte expresii dure pe faţă.
Însă era ceva ciudat cu ei… nu păreau pe de-a-ntregul oameni. Apoi mi-am văzut
vechea dublură, dona, Max n, care încercase să-mi ia locul şi pe care Jeb încercase
să mă facă s-o ucid. Revenise.

82

Aflat lângă mine, Ari devenise rigid, cu ochii fixaţi asupra clonei Max. Mi-am
amintit că ei doi alcătuiseră echipa de inamici ai mei, ai adevăratei Max, şi
vigilenţa mea în privinţa lui Ari a sărit cu vreo două gradaţii în sus.
în vreme ce cugetam la această evoluţie revoltătoare, Nudge m-a înghiontit cu cotul
în coaste.
— Oh, Doamne! a şoptit. Vezi asta?
— Mda, am zis, privind-o mohorâtă pe Max n. Ne întâlnim din nou.
— Cum adică? N-am mai văzut-o până acum, a răspuns Nudge.
M-am întors şi m-am uitat la ea.
— Alo? Nu-ţi mai aminteşti de ziua aia cretină când „eu” am încercat să gătesc şi
m-am oferit să-ţi aranjez părul?
Nudge s-a încruntat.
— Da. Aia a fost Max Doi. Dar nu despre asta vorbesc! Uită-te cu patru rânduri în
spatele ei.
M-am uitat. Apoi mi-am dat seama despre ce vorbea Nudge. Exista o Nudge II…
mărşăluind şi ea cu o solemnitate deloc potrivită pentru Nudge. În afară de asta,
arăta exact ca ea.
— Sfinte Sisoe, am bâiguit, aproape nevenindu-mi să cred.
— Uh… a zis Angel cu glas scăzut, apoi a arătat cu degetul.
Mi-am înăbuşit un geamăt şi, pentru o clipă, mi-am lăsat capul în mâini. Excelent!
Era exact ce-i lipsea lumii: încă o Angel. Pentru că numai Dumnezeu ştie de ce, dar
o singură copilă zburătoare de şase ani capabilă să controleze minţi nu era destul.
— Nu pot să cred, a făcut Nudge. Mai e una ca mine!
— Şi încă una ca mine, a adăugat Angel.
Toţi de aici erau clone? Poate că nu, însă erau un soi de mutanţi, eram gata să pun
pariu.
— Cum? Eu nu-s destul de important ca să am o dublură? Total părea ofensat de-a
binelea. Nu, nu, să nu donăm şi câinele. În fond, e doar un câine, nu?
L-am scărpinat în dosul urechilor, însă a pufnit furios şi s-a trântit pe iarbă.
— Nici eu n-am dublură, a spus Ari.
Aşadar, Jeb nu-şi donase propriul fiu. Cât era de sentimental.
— Au de gând să încerce să ne înlocuiască, la fel cum au făcut cu tine? a întrebat
Nudge.
— Da, am zis. Însă o să ne prindem imediat când noua Nudge e tăcută şi posacă, iar
noua Angel se poartă ca un copil de şase ani.
Au zâmbit, iar eu m-am felicitat pentru priceperea de a le menţine moralul ridicat,
chiar şi în faţa unei noi porcării.
— De fapt, am continuat, haideţi să găsim un cuvânt-cheie sau o frază pe care să o
schimbăm între noi atunci când vrem să fim absolut siguri că discutăm cu persoanele
reale. OK?
— OK, a răspuns Nudge.
— Ooh, am eu una, a spus Angel, şi ne-am unit într-un cerc de capete când a şoptit
cuvântul.
— Perfect! a zis Nudge, şi faţa i s-a luminat într-un zâmbet.
Am râs în sinea mea şi-am bătut palma cu ea în tăcere.
Ari a rânjit şi-a dat din cap.
Chiar şi mutra îmblănită a lui Total părea să zâmbească.
Aşadar, care-i cuvântul secret?
Mda, de parcă am de gând să vi-l spun vouă.

83

Cu tot tropăitul ăla şi privirile fixate înainte, niciunul dintre Zburători sau
clone ori alţi mutanţi nu părea să ne fi auzit când am zburat peste zid, pe cât
puteam noi de silenţios. Am ajuns trupele din urmă şi-am început să mărşăluim chiar
în spatele lor, un ultim rând de discipoli, nerăbdători să anunţe începutul Re-
Evoluţiei.
Simt atât de sigură.
Oricum, cu tupeul nostru de mici şmecheri mutanţi, am tropăit până în clădire,
odată cu ei, picioarele noastre mişcându-se în pas de defilare, iar mâinile
balansându-ni-se strâns lângă trup. O să vedem cât durează până ne bagă cineva în
seamă. Părerea mea este că n-o să dureze mult. Spuneţi-i presimţire.
Am trecut printr-o uşă metalică dublă, înaltă, care s-a închis în urma noastră cu
un zăngănit ameninţător. Înăuntru, am fost surprinşi cum s-a spart, imediat, Gaşca
de Mutanţi Mărşăluitori. Zburătorii au cotit-o pe un coridor din piatră, slab
luminat, iar ceilalţi s-au împrăştiat pe mai multe coridoare, în direcţii diferite.
Era ca o vizuină de iepuri, săpată în piatră, cu multe galerii, ramificându-se de
la intrările principale. Luminile chihlimbarii de veghe de-abia dacă luminau
drumul. Mişcându-ne în tăcere, am urmat un grup, trecând printr-o altă uşă dublă,
suprarealismul situaţiei provocându-mi nişte chicoteli foarte nelalocul lor,
înăbuşite grabnic. Totuşi, nimeni nu părea să ne fi remarcat încă. Ne afundam tot
mai mult într-unul dintre bastioanele cele mai importante ale Itexului, fără ca
nimeni să ne stea în cale.
M-am uitat în jos, spre Angel.
— Capcană? am întrebat-o din colţul gurii.
— Capcană, a încuviinţat ea din cap.

84

— Toată lumea să fie pe fază, am şoptit, şi deodată ne-am trezit într-o încăpere de
mărimea unui hangar pentru avioane.
Tavanul era la cel puţin zece metri înălţime, singurele ferestre erau nişte fante
înguste, orizontale, la vreo treizeci sau şaizeci de centimetri sub tavan. Pe
pereţii de piatră atârnau nişte ecrane TV grozave, câteva pe fiecare perete. Restul
încăperii era plin de paturi suprapuse, fiecare acoperit cu câte-o pătură de un
verde-oliv militar, mohorât, întinsă atât de bine încât ai fi putut rostogoli şi-o
fisă pe ea . Trebuia să recunosc: tipii ăştia ştiau, în mod sigur, cum să petreacă.
Mutanţii s-au despărţit printre şirurile de paturi metalice, iar noi ne-am trezit
singuri, la marginea încăperii. Instinctiv, ne-am aşezat în cerc, spate-n spate,
închizând formaţia.
— Ce drăguţ, a zis Total. Vreau ca propria mea cameră de-acasă, dacă o să avem
vreodată o casă, să fie exact ca asta.
— Şşşşt, l-am apostrofat încet. Toată lumea să fie cu ochii-n patru, marcaţi-vă
ieşirile de urgenţă şi să vedem ce se întâmplă pe-aici.
în jurul nostru, toţi se mişcaseră cu scopul de a efectua, presupuneam eu,
sarcinile atribuite fiecăruia: produsele celor mai strălucite minţi de savanţi din
întreaga lume erau ocupate cu măturatul, ştersul de praf al paturilor din metal,
datul cu cremă al bocancilor.
Nudge şi cu mine ne-am uitat una la alta în acelaşi timp, iar Angel ne-a citit
gândurile. În momentul următor, ne-am găsit fiecare bocanci de mărimea potrivită
sub diverse paturi. Ari s-a luat după noi, reuşind să dea de nişte bocanci de
mărime mare. Ne-am legat şireturile în câteva clipe şi-am ascuns tenişii noştri
jegoşi şi uzaţi.
— Oh, da, a făcut Total. Acum ne potrivim cu mediul.
M-am strâmbat la el şi apoi mi-am îndreptat atenţia spre ecranele de televiziune.
Pe fiecare zid erau trei ecrane, iar dacă ar fi arătat, să zicem, im meci de
fotbal, m-aş fi simţit în al nouălea cer.
Şi totuşi, transmiteau imaginea feţei sobre a unei femei cu părul deschis la
culoare, care vorbea, pe rând, în diferite limbi. Aşa, am auzit germana, franceza,
spaniola, italiana şi japoneza, iar colegii noştri de cameră îşi manifestau
alarmant de des acordul sau laudele. Nudge s-a încruntat.
— De cine-mi aminteşte? Am senzaţia că am mai văzut-o şi altă dată.
Am căzut pe gânduri, apoi am dat din umeri.
— N-am idee.
În cele din urmă, halatul alb a trecut la engleză.
— Vremea Re-Evoluţiei a venit! a zis ea cu toată convingerea.
Mai multe voci din încăpere au ovaţionat.
— Am început să implementăm Planul de Înjumătăţire! Chiar acum, când priviţi asta,
cei slabi, cei inutili, cei care ne storc resursele, simt eliminaţi!

85

Şi mai multe urale, în vreme ce noi cinci ne-am uitat imul la altul îngroziţi, apoi
ne-am amintit repede că trebuia să ovaţionăm şi noi alături de ceilalţi. Femeia ne
privea din ecran cu însufleţirea sinceră a cuiva dedicat nebuneşte datoriei sale:
— Creăm o lume nouă. O lume unde nu va mai fi foame, nici boli, nici slăbiciuni.
— Pentru că i-au ucis pe toţi, am murmurat eu.
— Cauzele războaielor vor fi eliminate, a continuat ea cu înfocare. Va fi mâncare
din belşug pentru toţi. Va fi loc din belşug pentru toată lumea. Oamenii nu se vor
mai lupta pentru proprietăţi, mâncare, bogăţii, resurse energetice.
Toţi cei din încăpere au izbucnit în urale.
— Mda, n-ai niciun motiv să lupţi, am şoptit. Afară doar de cei care fac caz de
religie. Pariez că toată lumea o să fie atât de bine şi de fericită, încât nici n-o
să mai conteze. Nu că oamenii ar mai lua-o în serios.
Mi-am dat ochii peste cap şi-am clătinat din cap.
Din când în când trecea câte cineva pe lângă noi, fără a ne lua în seamă. Ovaţionam
alături de ceilalţi şi încercam să ne arătăm preocupaţi de făcutul patului,
alinierea bocancilor, înlăturarea scamelor de pe pături.
— Ţineţi minte, a spus halatul alb, nu putem realiza Re-Evoluţia fără voi, cei
aleşi. Noua ordine trebuie să fie pură. Toate rasele sunt egale. Toate sexele sunt
egale, însă boala, slăbiciunea şi alte defecte trebuie eliminate.
— Toate sexele? a şoptit Nudge. Păi nu simt doar două? Sau îmi scapă mie ceva?
Am dat din umeri.
— N-am nicio idee. Poate că au creat ei altele.
Gândul ăsta ni se părea destul de dezgustător şi-am scos un „pfui!” pe muteşte,
uitându-ne unul la altul.
— Dacă cunoaşteţi pe cineva care ar trebui să aibă parte de gloria martirajului,
pentru ca alţii să trăiască în paradis, vă rog să vă informaţi imediat superiorul,
a spus femeia. Acest lucru se va reflecta bine asupra voastră şi veţi fi preţuiţi.
M-am uitat năucită la ceilalţi.
— Oh, Doamne, am zis încet. Vor să-i denunţăm pe toţi cei care nu sunt perfecţi.
Ceea ce înseamnă cam toată lumea. Nimeni nu-i perfect.
Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine, Max, a spus Vocea.
Şi-acum ce mai urmează? m-am gândit.
Te afli acolo unde trebuie să fii, făcând ceea ce trebuie să faci, a rostit Vocea.
Se întâmpla atât de rar să primesc aprecieri din partea Vocii, că am fost luată
prin surprindere. Dar eşti sigură că poţi face asta singură?
Îi am pe Nudge şi Angel şi Total şi Ari, m-am gândit.
Îţi lipseşte jumătate din familie, a zis Vocea. Care reprezintă şi jumătate din
armata ta.
Nu din vina mea, m-am gândit iritată. N-a fost decizia mea.
Să însemne asta că nu-i nici problema ta şi că nu trebuie s-o rezolvi?