Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CONŞTIINŢA
CONŞTIINŢA
6. Conştientul şi inconştientul
Rene Descartes prin faimosul dicton spunea : „Dubito, ergo cogito; cogito,
ergo sum” (oricât de fals ar fi judecăţile mele, este sigur că eu gândesc), din care reiese
clar că eu sunt cel ce gândeşte, deci un subiect conştient.
Mai reiese că, pentru Descartes, gândirea este identică cu conştiinţa.
Potrivit lui Descartes nimeni nu poate să gândească fără a avea conştiinţa că
gândeşte, iar ceea ce este inconştient depinde de corp, nu de gândire.
Filosoful englez Herbert Spenser (1820-1903) spunea, la 1875, : „a fi conştient
înseamnă a gândi”.
Conştiinţa este rezultatul firesc al dezvoltării lumii materiale. (xer.,133) Deşi este
un produs al materiei, conştiinţa nu este de natură materială, ci de natură ideală.
Cu alte cuvinte, ideile despre obiecte se deosebesc calitativ de obiectele reflectate,
constituind doar imaginea subiectivă a acestora, expresia informaţional,
cognitivă a lor.
Deşi este de natură subiectivă, cuprinzând procese psihice variate, conştiinţa
se integrează în unitatea materială a lumii, prin g e n e z a ei.
Conştiinţa a putut să apară numai ca funcţie a creierului complex organizat,
format sub influenţa muncii şi a vorbirii, adică a limbajului.
Astfel, în evoluţia sa, în natura vie, reflectarea a cunoscut mai multe forme :
1) excitabilitatea – cea mai simplă formă de reflectare, care apare o dată cu viaţa,
permiţând orientarea şi adaptarea la mediu;
2) sensibilitatea – apare o dată cu celulele nervoase specializate în obţinerea
informaţiei, pe care organismul animal o utilizează în vederea unei adaptări mai
bune la condiţiile mediului înconjurător;
3) pshihicul – formă superioară de reflectare informaţională din natura vie.
Este un rezultat al evoluţiei vertebratelor şi apariţia unui sistem nervos mai
complicat, dirijat de un centru – creierul. Concomitent, se diferenţiază şi se
specializează organele de simţ.
Pe această bază apare forma superioară de reflectare – cea umană, conştientă,
ce asigură autonomia vieţii noastre de relaţie, instituind o lume de valori şi
scopuri.
Astfel, definiţia conştiinţei poate fi următoarea : este cea mai înaltă formă
de reflectare a realităţii, proprie numai oamenilor, un produs al activităţii creierului
uman ce a apărut sub acţiunea condiţiilor sociale.
4
3. Conştiinţa – formă a reflectării psihice
2) Procesul psihic afectiv. Fiind un sistem de idei, conştiinţa este, în acelaşi timp,
şi o lume de trăiri şi atitudini. Împreună cu procesele cognitive, care au o funcţie
orientativă, procesele afective (emoţii, sentimente, pasiuni, atitudini etc.) îndeplinesc
o funcţie dinamizatoare a conştiinţei şi a persoanei.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Emoţia – ca manifestare a vieţii afective – este o tulburare de scurtă durată, o ruptură de
echilibru (exemplu : mânie, entuziasm, frică, bucurie, tristeţe ş.a.)
Sentiment – atitudine faţă de influenţele exterioare (plăcere, bucurie, durere, iubire, ură,
furie, groază , datorie, onoare, frumos ş.a.); sunt trăiri statornice, de lungă durată
Pasiune – sentiment puternic şi de durată : dragostea; interes deosebit, înflăcărare,
entuziasm
Atitudine – purtare, comportare
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
5
Procesele afective se află în strânsă legătură cu cu trebuinţele foarte variate
ale omului, precum şi cu scopurile, interesele, năzuinţele, dorinţele, aspiraţiile
şi idealurile lui.
Conştiinţa umană se exprimă în cea mai mare parte prin atitudini. De aceea
trebuie să subliniem rolul deosebit al atitudinii ca fenomen de conştiinţă. În acest sens,
atitudinea presupune înţelegere, angajare motivată raţional, presupune orientare
cognitivă şi participare afectivă.
Specificul conştiinţei poate fi scos în evidenţă şi prin alte aspecte. Astfel conştiinţa
se prezintă ca unitate a două momente contradictorii şi anume :
a) conştiinţă a realităţii exterioare
b) conştiinţă a propriei realităţi (autoconştiinţă)
Aceste momente se presupun reciproc : nu poţi avea conştiinţa unei realităţi
exterioare, fără conştiinţa de sine (autoconştiinţă), şi invers. Unitatea indisolubilă a
acestor două momente îi permite omului să se afirme ca Eu şi să se raporteze în
mod specific la realitate.
Autoconştiinţa presupune separarea şi deosebirea omului de sine însuşi, Eul său
de tot ce-l înconjoară.
Autoconştiinţa este conceperea de către om a acţiunilor sale, a sentimentelor,
gândurilor, motivelor de comportare, a intereselor, a situaţiei sale în societate.
6
4. Conştiinţa şi limba. Semnul
Însemnătatea semnelor :
a) prin forma materială a semnului este reflectată realitatea obiectivă
b) cu ajutorul semnelor se transmit informaţii despre lucruri, însuşiri şi relaţii.
Sistem iniţial de semne este limba obişnuită, naturală. Printre semnele nelingvistice
se evidenţiază :
a) semnele – copii (fotografii, amprente digitale, amprente ale animalelor şi plantelor
fosile ş.a.)
b) semne caracteristice (fiori, simptome de boală, nouri negri – apropierea ploii,
fumul rugului ş.a.)
c) semne – semnale (sirena fabricii, sonerie, clacson, aplauze ş.a.)
d) semne – simboluri (culorile drapelului, stema unui stat, a unui oraş ş.a.)
e) semne – relaţii : totalitatea de limbi naturale şi artificiale : artificiale – diferite
sisteme de coduri (alfabetul morze, în marină, programe p-u computere), formule, scheme,
semne ale circulaţiei rutiere ş.a.
Orice semn funcţionează numai într-un sistem corespunzător. Ştiinţa despre structura
şi funcţionarea sistemelor de semne este semiotica.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
*semiotică – (gr. semeion - semn), ştiinţă care se ocupă cu studiul general al semnelor.
*sintaxă – parte a gramaticii care studiază regulile de îmbinare a cuvintelor în
propoziţii şi a propoziţiilor în fraze.
*semantica – ramură a semioticii care studiază raportul dintre expresiile lingvistice
şi semnificaţia lor, corespondenţa dintre semne şi ceea ce desemnează
ele, sensurile cuvintelor.
8
5. Funcţiile conştiinţei
6. Conştientul şi inconştientul
9
Fenomenele psihice inconştiente se manifestă în diferite împrejurări :
la copil, în primii ani de viaţă, când conştiinţa individuală nu s-a format încă;
------------------------------------------------------------------------------------------------
*refulare – comprimare în subconştient dorinţe sau imagini care contrazic conştiinţa
morală a persoanei
Definirea conștiinței a parcurs 3 etape :
Prima etapă = începutul psihologiei științifice până în anii 30 ai sec. XX :
A fi conștient înseamnă a gândi
A stabili relații
A dispune de capacitatea de a face sinteze
Înseamnă a te adapta la noile solicitări
Înseamnă a te autosupraveghea.
Etapa a doua = anii 40 – 60 ai sec XX – constituie modalitatea de a răspunde ce înseamnă
a fi conștient.
A fi conștient este un atribut propriu tuturor aspectelor vieții psihice sau a unora dintre
acestea,
A fi conștient înseamnă de a fi în lume = întâlnirea eului cu un alt eu = , problematica,
etica.
A fi conștient înseamnă de a te percepe și avea un model personal al lumii.
Etapa a treia – anii 70 ai sec. XX până în zilele noastre.
Conștiința este considerată că ea nu se suprapune peste sfera psihicului, este o parte a
psihicului, cea mai importantă. Această etapă se creează pe caracteristicile psihologice
ale conștiinței. Conștiința însoțește acțiunea evidențiind-o ca conștiință în act.
De asemenea conștiința înseamnă elaborarea a noilor cunoștințe.
Alți autori pun accentul pe simțire, senzații (adică omul are reprezentări mentale
încărcate de emoții, senzații). Conștiința presupune de asemenea adaptarea omului la
mediu. Omul se integrează activ subiectiv.