Tema I.

FILOSOFIA ŞI PROBLEMATICA EI

1. Concepţia despre lume şi structura ei

2. Tipuri istorice de concepţii despre lume

3. Filosofia ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu

4. Funcţiile filosofiei

5. Problema fundamentală a filosofiei şi aspectele ei

1. Concepţia despre lume şi structura ei

Concepţia despre lume (c. d. l.) este unul dintre principalele componente
ale conştiinţei omului.
Ea reprezintă în sine un fenomen social şi spiritual. Adică nu se transmite
prin ereditate, dar se formează pe parcursul vieţii omului.

Noţiunea de concepţie = totalitatea de viziuni, ansamblu de idei,

cunoştinţe şi convingeri despre lume.

Noţiunea de lume = Ce este lumea în filozofie ? = oamenii, natura, universul

Concepţia filosofică despre lume = tot ce există : natura, societatea (oamenii,

relaţiile dintre ei), gândirea.

Fenomene : natura : – ploaia, ninsoarea, vântul, fulgerul – care pot fi văzute

societatea : – totalitatea relaţiilor umane – le vedem şi le gândim
gândirea : – fenomen spiritual (nu se poate vedea)

În decursul vieţii fiecare om îşi crează o imagine despre realitate. Încă din
adolescenţă şi tinereţe, omul intrând în raporturi cu realitatea înconjurătoare,
încearcă să găsească răspuns la un şir de întrebări, care-l frământă, precum :

„Ce este existenţa”, „Ce este lumea”,

„a fost ea creată sau este veşnică”,
„Este oare ea pe măsura posibilităţilor noastre de cunoaştere”,
Ce este Universul şi cum a fost creat ? Ce prezintă omul în acest Univers imens ?
2
Cum se dezvoltă societatea ? Ce este binele, adevărul, dreptatea, dragostea,
fericirea ? Ce este libertatea şi în ce raport se află cu necesitatea ? etc.

Răspunzând la întrebările puse de practica şi gândirea umană, oamenii îşi

formează o anumită închipuire despre realitatea înconjurătoare. Anume aceste
închipuiri, imagini stau la baza concepţiei despre lume.

Concepţia despre lume are un caracter social–istoric, ea se scimbă în dependenţă

de dezvoltarea societăţii. Anume societatea determină concepţia despre lume,
structura ei. Astfel în diferite societăţi concepţia despre lume este diferită.
Cu căt ne adâncim mai mult în trecutul istoric părerile oamenilor despre lumea
înconjurătoare sunt mai fantastice, în ele persistă un şir de fiinţe, puteri supranaturale.
Cu ajutorul lor erau explicate cele mai esenţiale probleme ale existenţei.
Mai târziu, odată cu dezvoltarea ştiinţelor, aceste păreri sunt înlocuite cu altele,
care reflectă mai adecvat* realitatea.
Tabloul despre lume se schimbă. Puterile supranaturale, ce jucau rolul esenţial
în fundamentul părerilor umane, sunt înlocuite cu lămuriri ştiinţifice.

( *adecvat = potrivit, corespunzător )

Menţionăm şi faptul, că concepţia despre lume evoluiază nu numai de la o epocă

la alta, ci şi de la un individ la altul. Oamenii care trăiesc în aceeaşi epocă,
ba chiar în aceeaşi familie, pot avea diferite concepţii despre lume.
Acest fapt e determinat de elementele spirituale ce participă la formarea
concepţiei despre lume.

Ca fenomem social şi spiritual concepţia despre lume are o structură complexă

alcătuită din următoarele părţi (elemente) componente :

1. cunoştinţele
2. convingerile
3. idealurile
4. valorile spirituale general-umane
5. faptele şi acţiunile concrete

1) cunoştinţele – sunt informaţii pe care omul le acumulează în activitatea

sa practică. Cunoştinţele reprezintă elementul prim,
temelia concepţiei despre lume.

Acumularea cunoştinţelor are loc prin diferite modalităţi :

a) - simţuri (senzuală) – cunoştinţele vin de la senzaţii (exemp.: cade creta)

b) - raţiunii – este facultatea de a înţelege, de a sesiza raporturile intelectuale.

În acest sens raţiunea se identifică cu intelectul.

c) - intuitivă – cunoaştere nemijlocită. Capacitatea de a pătrunde nemijlocit

adevărul. Este o formă specifică a activităţii cognitive (Decart);
 un „al treilea gen” de cunoaştere, cea mai certă şi importantă
cunoaştere, care sesizează esenţa lucrurilor (Spinoza).
3
Orice intuiţie are un caracter de descoperire, fie că este vorba
de descoperirea unui obiect al lumii, de o idee nouă sau de analiza
unui sentiment. În acest sens s-a vorbit de natura „divinitoare” a
intuiţiei.
Ce este intuiţia ? Este înţelegerea inconştientă a legităţilor existente
obiectiv şi este obţinută în rezultatul experienţei bogate.
Gândirea nu se realizează permanent ca un proces desfăşurat şi logic demonstrat.
Deseori omul aproape simultan percepe situaţia, găsind soluţia problemei.
Intuiţia se sprijină pe experienţa acumulată în subconştient.

Cunoştinţele se împart în două categorii :

a) cunoştinţe ştiinţifice (care se acumulează în baza unui scop şi se

argumentează în mod logic).
b) cunoştinţe neştiinţifice (întâmplătoare, care nu pot fi argumentate logic)

2) convingerile – apar pe baza cunoştinţelor (sunt tot cunoştinţe), dar se deosebesc

prin adevărate sau neadevărate (false).

La baza formării convingerilor stă adevărul.

Convingerile constituie fundamentul viziunii lumii.

3) idealurile – ceea ce este perfect (model perfect). Este o imagine subiectivă,

o copie a ceva sau a cuiva. [* Exmp. – badea Ion din sat ].
Reprezentarea unui ideal, este aceea a unei stări de
perfecţiune pe care spiritul şi-o imaginează fără a o putea
atinge în întregime: (o astfel de stare ar fi capabilă să dea o deplină
satisfacţie inteligenţei şi sentimentului omenesc).
Idealul există numai în imaginea noastră.

4) Valorile spirituale general-umane – exprimă raportul oamenilor cu realitatea.

Sunt orientări, cunoştinţe care au valoare
pentru toţi oamenii (dreptate, onestitate, omenie, fidelitate,
bunătate, adevăr, bine, frumos, etc.).
Toate sunt de natură spirituală, ceea ce există în noi.
Cu ajutorul lor este apreciată activitatea, viaţa umană.

În general se disting trei grupe de valori : adevărul, binele, frumosul.

Noţiunea de valoare – (ceea ce trebuie să fie) se deosebeşte de aceea de
adevăr (ceea ce este); este o noţiune practică, noţiune care nu are sens
decât în raport cu experienţa voinţei sau a acţiunii.

5) faptele şi acţiunile concrete – reprezintă comportamentul oamenilor. Este

o formă de materializare a activităţilor umane;
Cunoştinţele, convingerile şi valorile formează un program
de activitate ale oamenilor, norme de comportare, atitudinea
 omului faţă de muncă, faţă de semenii săi, faţă de societate.

Toate aceste elemente pot fi divizate în 2 blocuri : 4

1) Intelectual
2) Emoţional – psihologic şi de comportare

Primul bloc este îndreptat spre acumularea cunoştinţelor, analiza lor, separarea
cunoştinţelor adevărate de cele false, evidenţierea cunoştinţelor adevărate.
Al doilea bloc include emoţiile, sentimentele, valorile spirituale, aspiraţiile şi proiectele.
Acest bloc este îndreptat spre formarea unui mod anumit de a fi.
În fundamentul acestui bloc stau valorile spirituale.
__________________________________________________________________
Aşadar, concepţia despre lume este un sistem de cunoştinţe generale,
o totalitate de opinii şi reprezentări, de idei, principii şi convingeri ale omului
despre lumea înconjurătoare, despe locul şi rolul omului în această lume.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Deci, c. d. l. este :
a) un sistem de cunoştinţe generale ale omului despre lumea
înconjurătoare
b) locul omului în această lume înconjurătoare

Problema centrală a concepţiei despre lume este relaţia om – lume.

Concepţia despre lume include, de asemenea, înţelegerea şi aprecierea de către om

a sensului vieţii şi activităţii sale, a destinului omenirii şi sensului istoriei. În sensul larg,
ea include ansamblul convingerilor şi idealurilor filosofice, ştiinţifice, social-politice,
morale, estetice, religioase ale oamenilor.
_____________________________________________________________________
Astfel, concepţia despre lume reprezintă totalitatea părerilor, aprecierilor, principiilor
ce determină tabloul general al lumii, înţelegerea ei, locul omului în această lume, poziţiile
lui vitale, programele de comportare şi acţiuni.
_____________________________________________________________________________

În dependenţă de modalităţile de acumulare a cunoştinţelor şi în funcţie

de profunzimea reflectării în conştiinţa omului a lumii înconjurătoare sunt
evidenţiate două forme sau nivele ale concepţiei despre lume :

1) – obişnuită practică – ori cum adesea este numită –

(naivă, spontană)
filosofia vieţii – care se formează firesc,
din experienţă, se bazează pe acumularea cunoştinţelor
din viaţa cotidiană.
De obicei acest nivel este foarte bogat, dar nu-i sistematizat, e lipsit de logică.
Deseori emoţiile pot depăşi raţiunea.
Această formă nu are principii bine dterminate şi poate include
atât cunoştinţe practice, sentimente pozitive, cât şi credinţe religioase,
mituri, greşeli, fantezii, dispoziţii nesănătoase.
– (este întâlnită la oamenii simpli).
 2) – ştiinţifică – teoretică – se formează în baza unui scop şi se sprijină
pe cunoştinţe ştiinţifice. Acest nivel este sistematizat,
are principii logice.
Este nevoie de o cultură vastă, cunoştinţe profunde, logică puternică.
2. Tipuri istorice de concepţii despre lume

Tipurile istorice de concepţii despre lume reprezintă în sine forme specifice de

reprezentare a lumii, precum şi anumite perioade caracteristce evoluţiei gândirii umane.

Gândirea umană se află în continuă evoluţie. Pentru a se cristaliza la nivelul contemporan, gândirea
a trecut o cale lungă şi anevoioasă (dificilă). Gândirea succede de la etapele inferioare, bazate pe elemente
fantastice, puteri supranaturale, alogisme*, la etapele superioare, unde în principiu nucleul gândirii
este ştiinţa, logica, raţiunea.
Evoluţia modului de gândire conduce la schimbarea concepţiei despre lume.

*alogism = (din gr. = a – negaţie şi logos – raţiune) = negarea

gândirii logice ca mijloc de obţinere a adevărului;
opunerea gândirii logice – intuiţiei, credinţei.

În funcţie de direcţia dezvoltării gândirii umane, de obicei sunt evidenţiate trei tipuri istorice
de concepţii despre lume :
*sincretism = contopirea unor elemente ale
– c. d. l. mitologică (mitică) culturii : literatură, muzică, dans, etc., în fazele
– c. d. l. religioasă primitive de dezvoltare a folclorului.
– c. d. l. filosofică *zoomorfism = reprezentare a zeităţilor prin animale.
*antropomorfism = atribuirea lucrurilor şi fenomenelor
naturii forme şi sentimente omeneşti.

Concepţia despre lume mitologică – (din gr. mythos = povestire, legendă). Este
forma conştiinţei sociale caracteristică
celor mai străvechi perioade din istoria omenirii.
Mitul este legenda despre apariţia şi existenţa lumii, o interpretare
fantastică a lumii, a realităţii naturale şi sociale.
Mitul constituie o primă formă de explicare a lucrurilor şi a universului, o
explicaţie de ordinul sentimentului şi nu al raţiunii. (apare când omul începe să gândească)
La acea perioadă gândirea logică abstractă este slab dezvoltată.

Principalele caracteristici ale c. l. mitică sunt : antropomorfismul*, zoomorfismul*, sincretismul*.

Din punct de vedere al sferelor tematice distingem :

a) mituri teogonice – (din gr. theos = Dumnezeu, gonos = origine) – povestesc

despre originea şi genealogia zeilor. (împărţirea atributelor)
b) mituri cosmogonice – (din gr. kosmos = lume, gonos = origine) – ce caută să explice
apariţia sau „facerea” lumii, a Universului.
c) mituri etiologice – (din gr. aitia = cauză, logos = studiu) – încearcă să
explice cauza sau originea unei instituţii,
tradiţii, ceremonii, obicei, valorilor spirituale.
d) mituri eshatologice  şi apocaliptice – se referă la sfârşitul lumii. Descriu
moartea cosmosului, iar uneori reînvierea
lui şi începutul unei noi evoluţii. Ele povestesc despre distrugerea umanităţii, cu excepţia unui
cuplu. De exemp., „mitul Potopolui”.
 (*eshatologic = gr. eshaton = sfârşit, final, logos = învăţătură;
*apocaliptic = fantastic, înspăimântător, îngrozitor)

Unele mituri sunt interpretări simbolice, alegorice* ale unor fenomene din natură, altele
păstrează amintirea transfigurată (transformată), a unor momente din istoria popoarelor respective.

(*Alegorie = exprimare a unei idei printr-o imagine, printr-un talou;

din gr. allegoria = a vorbi altfel)

Multe mituri simbolizează aspiraţii omeneşti cutezătoare: visurile de stăpânire a naturii (mitul lui
Prometeu), visul de a zbura (Ikar), ori sentimente omeneşti eterne: dorul neîmplinit (Eros şi
Psiheia), dragostea nemărginită (mitul lui Orfeu şi Euridice), prietenia (Oreste şi Pilade).

Trăsătura principală a concepţiei despre lume mitică este însufleţirea, personificarea

naturii. (forţele naturii sunt considerate ca însufleţite)
Însufleţeşte natura :
(Homer: Illiada, Odisea). Hesiod: „Teogonia, munţii şi zilele”
Illiada – este compusă din 15 mii de strofe Plouă = natura plânge
Soare = natura râde
Mioriţa la români
Că la nunta mea I-am avut nuntaşi (G. Dem. Teodorescu : „Soarele
A căzut o stea Preoţi, munţii mari şi luna” cu variantele :
Soarele şi luna Paseri, lăutari „Nunta soarelui”
Mi-au ţinut cununa Păsărele mii „Căsătoria soarelui”
Brazi şi paltinaşi Şi stele făclii! „Fratele şi sora” ş. a.)

Un loc de seamă în mitologie îl ocupă omul şi problemele lui : originea, naşterea, etapele vieţii,
procurarea hranei, a locuinţei, moartea, greutăţile ce le întâlneşte în calea sa. Mitologia descrie
realizările cultural-umane : descoperirea meşteşugurilor, agriculturii, stabilirea obiceiurilor, ritualelor,
tradiţiilor.
Care-i importanţa mitului în cultura umană ?

În primul rând, în mitologie pentru prima dată se pun problemele eterne ale gândirii umane :
ce este Universul ? Care-i structura lui ? Ce este omul şi de unde provine el ? etc.
În al doilea rând, mitul juca rolul de bază în viaţa spirituală a societăţii şi era un mod de
percepere a realităţii şi de explicare a ei.
Mitul îndeplinea un şir de funcţii sociale. Prin intermediul lui se făcea legătura dintre trecut şi prezent, dintre viaţa
spirituală a diferitor generaţii, se formau părerile colective ale neamului. Gândirea mitologică statornicea
idealurile societăţii, stimula anumite forme de conduită. Mitologia a întruchipat în sine începuturile cunoştinţelor,
religiilor, teoriilor politice, artelor şi filosofiei.
Caracterul conştiinţei mitologice trebuie conceput în condiţii concret istorice, când aceasta juca în viaţa spirituală rolul de
bază. Cu dispariţia societăţii primitive dispare şi mitul ca formă generală de gândire şi percepere a lumii. Dar nu s-a sfârşit
procesul iniţiat de mitologie de a căuta răspuns la întrebările esenţiale ale vieţii umane. Acestea devin întrebări de bază
la celelalte tipuri de concepţie despre lume.
7
Concepţia religioasă despre lume – constă în credinţa existenţei anumitor
puteri supranaturale, ce joacă un rol primordial în voinţa Universului şi a societăţii.

În natură omul observă că totul se produce după nişte legi.

Aici apar credinţele precum că există o forţă. Omul cunoaşte
lumea dar nu o poate explica, o lasă în seama forţei supranaturale.

________________________________________________________________
Religia a apărut probabil în epoca paleoliticului (sec. de piatră), adică 40 – 50 mii ani în urmă.
 Cuvântul „religie” este de origine latină (religio) şi înseamnă legătură, a lega, a aduna la un loc; religia
ar fi deci o legătură între oameni; credinţă, crez, cult.

Termenul „religie” înglobează diferite fenomene aflate într-o strânsă interdependenţă : a)

sentimente, stări de spirit, credinţe, idei sistematizate de doctrinele teologice; b) elemente
instituţionale (biserica, organizaţiile şi asociaţiile religioase); c) activităţile
practice (ritualuri, ceremonii, interdicţii);
d) norme şi reguli ce ţin de morală, alimentare, conduită.
Astăzi religia este definită ca opoziţie dintre sacru (sfânt) şi profan (= profan = care nu ţine de
religie). Sacrul îşi are temelia în supranatural iar profanul – în lumea istorică.
Obiectul religiei î-l constituie relaţia omului cu sacrul, cu ceea ce este considerat sfânt, supranatural,
absolut. Relaţia omului cu supranaturalul se manifestă prin sentimente de încredere şi teamă, prin idei, acte,
ritualuri, rugăciuni, porunci morale. Religia nu este atât un mod de a concepe existenţa, cât un
mod de a trăi, de a se raporta la existenţă.
_________________________________________________________________________

Principalele caracteristici ale c. d. l. religioasă sunt : credinţa, dogma, ritualul cultic, obiectele de
cult.
Trăsătura principală a concepţiei religioase despre lume este credinţa în dogmele
religioase.
(= dogmă = tot ceea ce este crezut şi nu are nevoie de argumentat).
Există forme primitive ale religiei, pe care creşinii deseori le numesc superstiţii sau
religii păgâne şi forme contemporane ale religiei.

Forme primitive de religie :

Animismul = credinţă că tot ce există este însufleţit (natura, obiectele, fenomenele).

Fetişismul = credinţa în puterea miraculoasă a unor obiecte (lucruri).
Magia = credinţa în posibilitatea de a utiliza puterea supranaturală cu ajutorul unor acţiunu şi
formule tainice (vraja, farmecul, ghicitul).
Totemismul = credinţa în existenţa unui strămoş sau ocrotitor a unui neam (trib) (animal,
obiect, plantă).

Religiile contemporane sunt de două tipuri :

 monoteiste = credinţa într-o singură divinitate ( monos = unul; teos = divinitate )

 politeiste = ( credinţa în mai multe divinităţi )

Religiile mondiale :

- iudaismul – (mozaism); (sec. VII î.e.n. ). Cult religios monoteist practicat de evrei.
Credinţa în Dumnezeu şi în Mesia (mântuitor al lumii). Doctrina
(15 mln.) religioasă – Vechiul Testament şi Talmudul (coment. la Vech. Test.).
Religie de stat a Izraelului. Biserica iudaică e sinagoga. Iahve (Iehova)
Biblia = Tora
__________________________
- budismul – a apărut în India la graniţă cu Nepalul (sec. VI î.Chr.), apoi s-a
răspândit în diferite ţări ale Asiei. Fondator a fost Buddha Sakia
(500 mln.) Muni . („singuraticul din Sakias”, adică „din trestii”)
(azi în India budism – 0,7%)
____________________________________
- creştinismul – s-a născut în Imperiul roman în sec. I e.n. S-e divizează în: catolicism (2 mld.)
(1. 410 mln.), ortodoxism (250 mln.), protestantism (340 mln.).
 Protestanţii, la rîndul lor, se împart în : luterani (70 mln.),
anglicani (67 mln), penticostali (60 mln.), metodişti (50 mln.),
baptişti (30 mln.), menoniţi (700 mii), calvini, unitarieni,
presbiterieni, evanghelişti, reformaţi.
______________________________________
- islamul – a apărut la Mekka, în Arabia, la începutul sec. al VII-lea. Este ultima
(1.207 mln.) dintre religiile monoteiste; este mesajul lui Dumnezeu relevat profetului
Mahomed prin mijlocirea arhanghelului Gavriil. (suniţi – 730 mln.;
şiiţi – 70 mln.)
_____________________________________

- hinduismul – ( este cunoscut de 40 de secole ). Astăzi hinduismul are cei mai

(820 mln.) numeroşi adepţi în India (80% din populaţie). (politeistă)

--------------
În cadrul religiei sau format norme unice, care reglau forma de percepere a lumii, gândirea şi conduita
oamenilor. Datorită acestui fapt religia a fost un remediu puternic a reglementării sociale, a păstrării
moravurilor, tradiţiilor şi obiceiurilor.
Una din misiunile religiei, care astăzi capătă răspândire, este formarea conştiinţei de unitate a lumii, de
idealuri comune şi valori veşnice.

Biserica a avut şi are centrele sale culturale. În cadrul bisericii s-au născut reformatori şi învăţaţi,
muzicieni, pictori. Dar biserica a jucat şi rolul unui exploatator spiritual, mai ales în Evul Mediu. Mulţi
gânditori (filosofi) erau numiţi eretici* şi izolaţi de societate, căzniţi.

Să ne amintim de condamnarea la moarte a lui Socrate ca dispreţuitor al zeilor şi corupător al

tineretului, de condamnarea la moarte a lui G.Bruno, de persecutarea şi maltratarea lui Gallilei,
Descartes, Spinoza, Rousseau, Voltaire, Fichte etc.
Religia a reflectat fanatism, duşmănie şi faţă de oamenii de alte credinţe. Adesea duşmănia de
moarte aducea la războaie, nu permite nici acum rezolvarea unor conflicte pe căi paşnice.
_________________________________________________
(*eretic = persoană care s-a abătut de la dreapta credinţă creştină)
Concepţia filosofică despre lume – este cea mai superioară formă de
reprezentare a lumii, care se bazează pe cunoştinţe generale, argumentate în mod logic
(teoretic şi ştiinţific).
Ea se deosebeşte de celelalte concepţii prin aceea că se bazează pe raţiune.

Trăsătura principală a c. d. l. filosofică este atitudinea critică a omului faţă de lumea

înconjurătoare.

C. d. l. filosofică pune accentul pe necesitatea explicării şi argumentării cunoaşterii lumii.

Odată cu constituirea c. d. l. filosofică are loc elaborarea formelor şi metodelor de cunoaştere
ştiinţifică a lumii.
Filosofia are drept obiectiv construirea unei imagini integrale a lumii cu ajutorul unor categorii
şi principii generale: materie, mişcare, spaţiu, timp, cauzalitate, contradicţie şi elaborarea unor
teze, legi şi teorii filosofice.

Acestea dau răspuns la întrebările :

– 1) dacă lumea în totalitatea sa, este de origine materială sau ideală;
– 2) în esenţă este unitară sau multiplă;
– 3) cum se dezvoltă : există oare cauzalitate, conexiune universală;
– 4) care este rostul omului, poate fi el liber în acţiunile sale, etc.
 Filosofia înserează doar acea concepţie generalizatoare despre lume, care eeste exprimată în
termeni conceptuali şi poate reprezenta o teorie.

Prin urmare, concepţia filosofică despre lume are un caracter teoretic, ea nu numai că proclamă
anumite principii, dar le demonstrează, le fundamentează, le deduce în mod logic. Prin aceasta
filosofia se deosebeşte de alte concepţii despre lume – mitologică, religioasă, artistică, etc.

Filosofia este una din principalele forme a manifestării spiritului uman, a conştiinţei umane. Ea
este modul spiritual–practic de asimilare a lumii.

Omul în viaţa şi activitatea sa foloseşte mai multe moduri de asimilare a lumii. Practica ne dă
folosul, cunoaşterea ştiinţifică ne dă adevărul, estetica reflectă realitata prin frumos, morala
prin bine, virtute*, religia – prin credinţă, etc.
Filosofia reflectă realitatea prin înţelepciune* (cunoştinţe veşnic adevărate ce au o
valoare netrecătoare).
*virtute = însuşire morală constantă; tărie de caracter
*înţelepciune = putere superioară de înţelegere şi de judecare a lucrurilor.

Problemele majore de studiu ale filosofiei au devenit natura şi societatea. Studierea naturii de
către filosofie a adus la dezvoltarea ştiinţelor naturale : matematica, fizica, biologia,
astronomia ş.a.
Studierea societăţii dă şi ea imbold la apariţia ştiinţelor sociale : istoria, jurisprudenţa, politica,
etc.
Fiecare ştiinţă concretă studiază o latură, un aspect a lumii înconjurătoare. Filosofia
bazându-se pe ştiinţele concrete, generalizează rezultatele lor pentru a evidenţia cele mai
generale legităţi.
În acelaş timp filosofia este o disciplină specifică. Ea nu se orientează nemijlocit la schimbarea
lucrurilor, la transformarea naturii, dar se adresează omului însăşi, reorganizează mentalitatea lui, îl
ajută să înţeleagă locul lui în natură şi în societate şi prin aceasta de a schimba realitatea.
Filosofia este instrumentul principal de perfecţionare a omului şi vieţii sociale.

Fiecare om nu numai că trebuie să aibă o concepţie despre lume, dar ea trebuie să fie bine
argumentată şi fundamentată.
Anume filosofia se ocupă cu formarea şi fundamentarea concepţiei despre lume la oameni.

Având cunoştinţe despre lume în întregime şi locul său în ea, omul organizează activitatea sa şi
determină scopurile sale în dependenţă de concepţia despre lume.
Omul realizează activitatea sa în dependenţă de reprezentările lui despre
bine şi rău, datorie, idealuri, care la rândul lor depind de cunoştinţe despre sine, despre natură şi
societate.

Astfel, concepţia filosofică are obiectul său nu atât lumea ca atare, cât sensul existenţei omului
în lume.

Ca concepţie despre lume religia şi filosofia au puncte de tangenţă. Ambele îşi au originea în
aspectele naturale ale spiritului uman. Au predestinaţia de cercetare şi explicare a tainelor
Universului, de a exercita influenţă asupra conştiinţei umane şi conduitei oamenilor.
 Totodată există şi mare deosebire între filosofie şi religie. Aici distingem două orientări şi
două atitudini diferite faţă de viaţă.
Prin filosofie se caută să se înţeleagă anumite raporturi, iar prin religie se caută a se înlătura
anumite dureri.

Separarea dintre filosofie şi religie, după opinia savantului român Elena Puha, a îmbrăcat forme
variate de :

1) ateism – care admite filosofia separată de religie, respingând

recunoaşterea religiei;
2) gnosticism – prezintă religia ca o treaptă inferioară în procesul
cunoaşterii; (religia reprezintă un limbaj simbolic pentru metafizică)
3) scientism – se caracterizează prin încrederea absolută în ştiinţă
şi în datele acesteia.

(Puha E., Introducere în filosofie, Iaşi, 1993, p.80)

Astfel, gândirea filosofică se deosebeşte radical de cea religioasă, fundamentul ei fiind poziţia
raţiunii.

Observaţiile asupra naturii, analiza logică, generalizările, concluziile, dovezile ştiinţifice cu

vremea au început a destitui din gândire născocirile, fanteziile şi însăşi spiritul gândirii mitologice.
Miturile răspândite în popor încep a fi revăzute şi primesc explicaţii raţionale.

Deci trecerea la gândirea filosofică este o depăşire a gândirii mitologice şi religioase.

Concluzie : – Aşadar, în baza celor menţionate, reesă că concepţia despre lume

este o formă de reprezentare de către om a lumii înconjurătoare, care în
evoluţia sa dă naştere anumitor tipuri şi moduri istorice de reprezentare
a lumii.
În cadrul acestora, c. d. l. filosofică nu este altceva decât un tip istoric de concepţie despre
lume.
___________________________________________________________________
*antropomorfism = atribuirea lucrurilor şi fenomenelor naturii forme şi sentimente omeneşti;
superstiţie după care se atribuie divinităţilor născocite chip omenesc şi sentimente de milă, de îndurare, etc.

Adevărata filozofie constă în a face nu cărţi, ci oameni

Ludwig Feuerbach

1. Filosofia este ştiinţă, cunoaştere în general, cunoaşterea ca atare. Raportul este de identitate. În
perioada de început filosofia şi ştiinţa nu erau deosebite.

2. Filosofia este ştiinţa prima şi supremă, ştiinţa divină. La Aristotel ea devine o

ştiinţă a cauzelor şi principiilor prime. Raportul este de supraordonare.

3. Filosofia este sinteza ştiinţelor (F. Bacon)

4. Filosofia este totalitate ştiinţelor (Descartes, Locke, Spinoza, Leibniz)

5. Filosofia este ştiinţa absolutului sau ştiinţa absolută (Hegel)

6. Filosofia este o consecinţă a ştiinţelor (L. Althusser)
 7. Filosofia este o ştiinţă a spiritului (Kant, Fichte, Husserl)

8. Filosofia este o ştiinţă a Fiinţei (Heidegger)

9. Filosofia nu este ştiinţă (Piaget, Blaga)

Platon spunea „Filosofia este efortul prin care spiritul se înalţă la ceea ce există în mod
obiectiv, la cunoaşterea vritabilă şi la realizarea morală a ideii”. (MB)

Denumirea de „filosofie” o primeşte de la matematicianul şi filosoful grec Pytagora.

3. Filosofia ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu

Filosofia a parcurs o cale de circa trei milenii, luând naştere ca o preocupare a spiritualităţii
umane. Filosofia este una dintre cele mai vechi ştiinţe din care treptat au evoluat toate celelalte
ştiinţe.
Ca formă a conştiinţei sociale, filosofia apare la sfârşitul sec. al VII-lea î.e.n., concomitent în trei
centre culturale antice : India antică, China antică şi Grecia antică.

Cuvântul „filosofie” este de origine greacă şi provine de la doi termeni :

Phyleos = iubitor (dragoste) şi sophya = înţelepciune

De ce anume dragostea de înţelepciune ? Ce este filosofia însăşi ?

Pytagora (580-500) – este primul care s-a numit filosof. Termenul „filosofie”
pentru prima oară se întâlneşte la Pytagora.
El socotea că această „ştiinţă supremă” constă în „ştiinţa numerelor”, căci cifrele sunt ultimele abstracţii ce unesc
proprietăţile lucrurilor. „nici un om nu este înţelept (sophos), ci doar zeul”

Herodot (484-425) – susţinea că filosofia este o iscusinţă deosebită de a descoperi

lucruri înţelepte în orice direcţie.

Socrate (470-399) – spunea că „filosofia este o cunoaştere îndreptată spre om”.

Platon – filosofia este o îndeletnicire a activităţii umane..., „cel mai preţios
bun ce le-a fost dat muritorilor de către zei”. Platon pentru prima
dată a evidenţiat filosofia în calitate de ştiinţă deosebită.
Platon mai numea filosofia ca fiind „suişul sufletului către locul inteligibilului”, filosofia fiind astfel
calea pe care trebuie s-o urmeze gândirea pentru a ajunge la cunoaştere.
Aristotel – menţiona că „filosofia este ştiinţa adevărului”. („doamna ştiinţelor”,
„ştiinţa ştiinţelor”)
Hegel (1770-1831) – spunea că „filosofia este floarea cea mai aleasă a unei culturi„
(„regina ştiinţelor”)

În prezent filosofia este considerată o ştiinţă care studiază raportul dintre om şi lumea
înconjurătoare. Ea reprezintă în sine o reflectare atotcuprinzătoare a lumii.
Filosofia este teoria despre lume şi om în unitatea lor dialectică.
(ştiinţa nu este obiect, dar o disciplină)
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Astfel, Filosofia este o ştiinţă generală teoretică care studiază principiile fundamentale ale
existenţei, prin intermediul cărora lumea este interpretată ca un tot întreg.
------------------------ Filosofia = o concepţie generală despre lume şi viaţă
 Din definiţie reesă :

a) - filosofia – este o disciplină general–teoretică abstractă şi nu concretă

b) - obiectul de studiu – este reprezentat de principiile* fundamentale ale
existenţei.

(*principiu – din lat. = idee conducătoare, idee de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică).
Vorbind despre obiectul de studiu al filosofiei, e necesar să remarcăm că
acesta are un caracter istoric, adică nu a fost totdeauna acelaşi, el a evoluat şi s-a schimbat
pe parcursul istoriei, a variat odată cu evoluţia filosofiei.

Evoluţia obiectului de studiu al filosofiei poate fi urmărită în baza studiului etapelor dezvoltării gândirii
filosofice. În istoria filosofiei sunt evidenţiate cinci etape, ce corespund treptelor dezvoltării culturii
universale.
Este vorba de antichitate, evul mediu, renaştere, modernă, contemporană. Ca formă teoretică a
conştiinţei sociale filosofia a răspuns unor necesităţi practice.

---------------------------------------------------------------------------------------
Iniţial, în perioada preclasică a filosofiei Greciei antice (sec. VI – V î.e.n.), filosofia cuprindea
ansamblul unor elaborări teoretice de ordin ontologic.
Spre exemplu, Thales din Milet aborda în lucrări, declarate filosofice, atât probleme referitoare la
existenţă în general, cât şi probleme din cadrul ştiinţrlor concrete (geometrie, cosmogonie,
astronomie, fizică, etc.).

Problemele abordate de primii cugetători se referă la natura lucrurilor, la infinitatea lumii,

originea şi structura Pământului, a stelelor, a Universului în general.
Filosofia avea un caracter cosmocentric şi se baza pe ştiinţă.

În epoca clasică (de aur) a filosofiei Greciei antice (sec. V – IV î.e.n., anul 322), prin opera lui Platon
şi, îndeosebi, a lui Aristotel, are loc o delimitare a cunoştinţelor ştiinţifice de cele filosofice (pe
baza diversificării cunoştinţelor specializate).

În această epoca problematica ontologiei capătă o autonomie relativă

În renumita lucrare „Metafizica” Aristotel defineşte obiectul de studiu al filosofiei ca învăţătură
„despre primele cauze şi principii...”, despre Fiinţă şi proprietăţile ei esenţiale.
Aristotel subliniază că existenţa, realitatea este înzestrată cu însuşiri universale. Aceste însuşiri,
relaţii universale trebuie evidenţiate în cadrul unei discipline aparte.
Astfel Aristotel argumentează necesitatea filosofică pe care o defineşte „prima filosofie”, „ştiinţa
despre elementele prime”, „ştiinţa ştiinţelor”, care se opune tuturor ştiinţelor.

Metafizica nu poate fi confundată cu nici una din ştiinţele particulare, deoarece nici
una dintre acestea nu abordează Fiinţa în general, ci fiecare îşi asumă doar o parte a
Fiinţei, examinându-i însuşirile.

Metafizica sau prima filosofie devine, astfel, în continuare simbolul filosofiei ca învăţătură despre
universal.

Totodată, în epoca clasică, Socrate a centrat filosofia pe om (antropocentrism). Începând cu

Socrate, prin acel leit-motiv ”Cunoaştete pe tine însuţi” se cristalizează treptat şi problematica
gnoseologiei, prin care se deplasează accentul de la „gândirea despre lucruri” la „gândirea despre
gândire”.
 Astfel cunoaşterea devine un obiect distinct al reflecţiei filosofice.
Tot în perioada clasică filosofii încep a fi preocupaţi de probleme de logică, etică, estetică,
axiologie, filosofie a naturii şi filosofie socială.
Astfel, obiect de studiu al filosofiei devine totalitatea relaţiilor Omului cu lumea, a relaţiilor
practice, cognitive, valorice.

În perioada elenistă – romană (sec. IV î. e. n. – sec. VI e. n.), stoicii, epicureicii, scepticii ş. a.

încearcă să orienteze gândirea filosofică spre întemeierea vieţii morale, spre nevoile practice ale
omului, spre scopurile şi sensurile existenţei umane.

_____________________________________________
În Evul Mediu filosofia a fost dominată de teologie. În condiţiile hegemoniei concepţiilor
religioase filosofia este redusă le logică, – mijloc cu ajutorul căruia sunt formulate
principalele dogme religioase.
În discursurile scolastice, filosofia este identificată cu ştiinţa, ambele fiind raportate la credinţă. În
opinia lui Toma d’ Aquino filosofia şi ştiinţa acumulează idei despre lucrurile create.
Astfel, obiectul de studiu al filosofiei devine analiza raportului sacru – om, argumentarea
existenţei lui Dumnezeu şi elucidarea (lămurirea) conţinutului „creaţiei divine”. Filosofia avea un
caracter teocentric şi se baza pe religie.

_____________________________________________
Perioada Renaşterii îi reîntoarce omului credinţa în sine, în esenţa sa creatoare de bunuri şi valori,
eliberează procesului cunoaşterii de autorităţile religioase şi politice.
Concepţiile filosofice renascentiste sunt profund umaniste şi prin aceasta ele formează temelia
unei gândiri reflexive noi.
Filosofia purta un caracter antropocentric şi se baza pe artă.

_____________________________________________
Cugetătorii Epocii Moderne lărgesc obiectul de studiu al filosofiei, prin abordarea problemelor
metodologice, epistemologice, axiologice, etc.
Interpretarea modernă a obiectului de studiu al filosofiei se afirmă odată cu acumularea şi
diferenţierea cunoştinţelor şi constituirea ştiinţelor moderne ale naturii – fizica (sec. XVII, Galilei),
chimia (sec. XVIII, Lavoisier), biologia (sec. XIX, Lamarck), chiar şi psihologia şi sociologia.
Astfel, Francis Bacon împarte filosofia în naturală (unde include fizica şi metafizica), teologică şi
în învăţătura despre om (unde include ştiinţele ce studiază corpul şi spiritul).
În această perioadă, datorită lucrărilor lui Descartes şi Leibnitz a fost introdusă concepţia de
filosofie ca o ştiinţă univrsală, iar toate celelate ştiinţe au început a fi considerate ca părţi ale
filosofiei. Deseori filosofia era considerată ca ştiinţa despre toate ştiinţele, adică – ştiinţa
ştiinţelor.
Rene Descartes prezintă „întreaga filosofie ca un pom, rădăcina căruia este metafizica, tulpina –
fizica, iar ramurile ce pornesc din tulpină – toate celelalte ştiinţe, care se reduc la trei mai
principale : medicina, mecanica şi etica...”.
În interpretarea lu Bacon şi Descartes, filosofia cuprinde cunoaşterea teoretică şi empirică şi,
în primul rând, ştiinţele naturii.
______________________________________________
 În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea, în lucrările lui Kant,
Fichte, Schelling, Hegel, filosofia este definită ca învăţătură despre universal.

Im. Kant subliniază, că filosofia este un sistem de cunoştinţe raţionale, este o ştiinţă despre
ultimele scopuri ale intelectului uman.
Pentru Hegel filosofia este esenţialul vieţii spirituale a omului, este imaginea epocii.
Astfel, în Epoca Modernă filosofia avea un caracter gnoseocentric şi se baza pe ştiinţa în
dezvoltare. (int.)

_____________________________________________
Filosofia contemporană este caracterizată de lărgirea obiectului de studiu. Treptat sunt abordate
problemele vieţii sociale a oamenilor, problemele structurii politice şi juridice ale statului,
problemele dreptului, a familiei, a proprietăţii private, raporturile umane, etc.
Astfel, se constituie gândirea social–filosofică, care se ocupă cu elaborarea principiilor teoretice
a cunoştinţelor generale despre societate.
Filosofia studiază viaţa socială, istoria umană, elaborează învăţătura despre dezvoltare.

Filosofia contemporană (marxistă, pozitivismul, existenţialismul, pragmatismul, fenomenologia,

filosofia vieţii, etc.) este legată de progresul tehnico-ştiinţific şi globalizarea fenomenelor sociale.

Filosofia trebuie să fie o filosofie a supraveţuirii. Omenirea nu poate exista decât în limitele unor
parametri strict determinate a mediului fizic, biologic şi social.

Concluzie : În toate epocile istorice filosofia şi ştiinţa au mers mână de mână, complectându-se
una pe alta. Multe idealuri ale ştiinţei, precum demonstrarea, sistematizarea, argumentarea, controlul
enunţurilor şi tezelor etc., iniţial au fost făcute de filosofie.
La etapa contemporană este important să înţelegem caracterul binefăcător al unităţii filosofiei şi
ştiinţei. Filosofia şi ştiinţa au nevoie una de alta. Procesul schimbului de idei între filosofie şi
ştiinţă decurge continuu.
Cunoştinţele filosofice contemporane se argumentează, ele convingător şi sistematic sunt
verificate de fapte. Dar aceasta şi înseamnă, că filosofia posedă o orientare ştiinţifică.
Totodată, subliniind orientarea ştiinţifică a filosofiei, noi nu o indentificăm cu ştiinţele concrete.
Filosofia se manifestă ca o înţelegere a ştiinţei, adică ca metaştiinţă. Anume statutul de metaştiinţă –
este caracteristica principală a filosofiei.
_______________________________________________________
Epistemologie = (gr. episteme – ştiinţă şi logos – studiu) = teorie a cunoaşterii ştiinţifice;
studiu al metodelor de cunoaştere practicate în ştiinţe;
ramură a gnoseologiei care cercetează valoarea cunoştinţelor ştiinţifice.
16
Deci, obiectul de studiu al filosofiei are un caracter istoric. Modul de lămurire este diferit
la diferite perioade, pe când principiile rămân aceleaşi.

Principiile fundamentale ale filosofiei sunt :

1. principiul unicităţii lumii – (o lege universală a existenţei. Lumea este unică, este totul )
2. principiul unităţii lumii – (o lege universală. Tot ce există se manifestă
ca o unitate )
3. principiul dezvoltării lumii – ( lumea şi tot ce există în ea este supusă
principiului dezvoltării )
4. principiul cauzalităţii lumii – ( tot ce există îşi are o cauză, „nimic nu
 se întâmplă fără motiv” )
5. principiul materialităţii lumii – ( existenţa lumii ca o formă de manifes-
tare a sa materială )
6. principiul idealităţii lumii – ( existenţa lumii nu este altceva decât o
manifestare ideală )
7. principiul unităţii contrariilor – (lumea şi tot ce există în ea se manifestă
ca unitatea contrariului ).
Este legea generală a realităţii şi a cunoaşterii
acesteia prin intermediul gândirii omeneşti.
Nu există contrarii fără unitatea lor, nu
există unitate fără contrarii.

Ca ştiinţă teoretică despre lume, Filosofia are un limbaj al ei alcătuit dintr-un sistem de
noţiuni generale şi abstracte numite categorii filosofice.

Cele mai principale sunt :

1) existenţa – (de la lat. ex = în afară, şi sistere = a sta) este cea ce există.

A spune despre un lucru că există, este pur şi simplu a spune
că este, a-i afirma realitatea. Existenţa nu se demonstrează,
ea se simte. (Problema existenţei a fost formulată de Leibniz
în „Principiile Naturii şi ale Iertării”, 1714).

2) non-existenţa – ceea ce nu poate să existe; deci n-a existat şi nu poate

exista niciodată.
3) fiinţa – desemnează tot ce este activ şi viu.

4) realitatea – desemnează numai ceea ce există în prezent şi se dezvoltă

în mod real. (ce există în sine în afara gândirii, indeiferent
de faptul că ea este sau nu gândită)
5) materia – desemnează tot ceea ce există în mod obiectiv, independent
de om şi gândirea lui.
6) substanţa – desemnează esenţa comună şi stabilă a tuturor lucrurilor,
precum şi ceea ce există de sine stătător. Este, deci,
substratul permanent al tuturor transformărilor.
(substanţa constituie esenţa sau natura esenţială a materiei)

7) conştiinţa – desemnează tot ce există în gândirea umană. Este o formă

superioară de reflectare a realităţii obiective, proprie numai
omului. Conştiinţa se dezvoltă în paralel cu memoria şi
cu reflectarea de sine.
8) suflet – desemnează o formă de existenţă ideală nematerială care îşi
găseşte manifestare în trup ( suflet = principiu de viaţă,
sediu al ideilor şi sentimentelor )
(Omul = trupul material şi suflet. Sufletul pune în mişcare acest trup).
9) spirit – desemnează o formă de existenţă ideală care îşi găseşte
manifestare în afara trupului ( spirit = principiu al vieţii
intelectuale, inteligenţă ).
Noţiunea de spirit este mai precisă decât aceea de suflet, deoarece
poate desemna în acelaşi tmp principiul vieţii şi pe acela al gândirii.
Spiritul îndeplineşte funcţia de principiu ordonator al lumii reflectate şi al gândirii înseşi (int.)

10) dezvoltare; 11) determinare; 12) cauză; 13) efect, etc.

 Categoriile reprezintă conceptele cele mai generale cu care operează intelectul. Noţiunea poate fi definită ca un
obiect al gândirii, al conştiinţei. În procesul cunoaşterii noi nu operăm cu lucruri reale, ci cu imagini
spirituale ale acestora, pe care le desemnează noţiunile. Ele unifică diversitatea, exprimă trăsături comune, generale
ale unei clase de obiecte.
Categoriile filosofice sunt nişte centre de ordonare a lumii şi de căutare a unei ordini în realitate. Interpretarea
justă a categoriilor filosofice are o mare importanţă. Ele trebuie concepute ca pe nişte
instrumente ale intelectului, care au apărut pe baza observării lumii infinite.

(Epistemologia, metodologia, logica, etica, estetica, filosofia socială, antropologia ş. a.)

Filosofia este reprezentată de următoarele d o m e n i i principale :

1) - ontologia – (de la gr. ontos = existenţă (fiinţă); logos = teorie) este

teoria generală a existenţei. (a luat naştere la grecii antici)
(= naturii, omului, societăţii, tehnicii)

2) - gnoseologia – (de la gr. gnosis = cunoaştere ) este teoria generală a

cunoaşterii. Se referă la problemele cunoaşterii lumii.
Gnoseologia este opusă „ontologiei”, care
este teoria existenţei, obiect al cunoaşterii.
3) - axiologia – (de la gr. axia = valoare) este teoria generală a
valorilor umane (estimează lumea prin prisma valorilor)

4) - praxiologia – (de la gr. praxis = acţiune, practică) este teoria generală

În studiul său
interpretare a lumii :
a acţiunilor (activităţilor) eficiente umane. Analizează
practica ca principiu fundamental al cunoaşterii.
18
Filosofia se foloseşte de următoarele m e t o d e filosofice de

1. metafizica – (de la gr. meta physika = după fizică. Termenul „M” a apărut în
sec. I î.e.n., ca titlu sub care au fost grupate toate lucrările filosofice
ale lui Aristotel care veneau după Fizica sa ). (Ceea ce vine după fizică)
Dincolo de natură (ceea ce nu putem să vedem, dar putem să gândim).

Este o interpretare a lumii în baza unor idei; este o interpretare unilaterală, cercetează
obiectele şi fenomenele în mod izolat, nu admite existenţa dezvoltării, sunt negate salturile
calitative, explică mişcarea prin cauze externe, prin intervenţia unei forţe supranaturale etc.
(ambele metode sunt raţionale)

2. dialectica– (de la gr. dialectike = a discuta, dialog; la origine arta dialogului).

Este opusă metafizicii. Este o metodă multilaterală, generală de explicare
a lumii. Presupune înţelegerea lumii ca un tot unitar.
Lumea este reprezentată în permanentă mişcare, schimbare, transformare şi dezvoltare, pornind
de la contradicţiile interne. Ea este şi o teorie a dezvoltării naturii, societăţii şi gândirii.
(Aristotel şi Platon îl considerau inventator al „D.” pe Zenon din Eleea)
____________________________________________________
Dacă metoda metafizică analizează lumea materială şi ideală în afara legăturilor reciproce, în afara
dezvoltării şi transformării, atunci metoda dialectică studiază lumea în complexitatea ei şi permite
savanţilor să înţeleagă şi să explice adecvat dezvoltarea.
Dialectica influenţează în mod activ programul cercetărilor ştiinţifice.
__________________________________
În evoluţia sa istorică filosofia a mai cunoscut şi alte metode: maieutica (utilizată de Socrate),
eclectica, sofistica, îndoiala carteziană, analiza sistematică, analiza fenomenologică, semiotica,
hermeneutica, deducerea din fapte.
 ____________________________________________________________________
Euristica (gr: heurisko = descopăr) = arta de a duce discuţii şi orientarea gândirii spre descoperirea unor adevăruri

Principalele ş t i i n ţ e filosofice sunt :

a) logica – ştiinţă despre formele şi legile gândirii. Cercetează formele,

legile şi regulile gândirii corecte, stabileşte unele criterii ferme pentru
deosebirea unui raţionament valid de unul nonvalid sau a unei definiţii corecte de una incorectă.
Fondatorul logicii este Aristotel. Logica este în esenţă ştiinţa formală a conceptelor,
judecăţilor şi raţionamentelor. Această interpretare a logicii
vine de la Aristotel (384-322 î.Chr.).

b) etica – (de la gr. ethos = moravuri). Ştiinţă a principiilor moralei. Este

teoria despre morală. Ea examinează problemele teoretice şi practice ale
moralei, originea, geneza şi esenţa moralei, legile ei de dezvoltare.
Etica ne învaţă în virtutea căror elemente distingem morala de imorală, binele de
rău, dreptatea de nedreptate. (etica = ştiinţa despre comportare)
Aristotel şi Kant considerau etica ca o filosofie practică.

c) estetica – (de la gr. aisthetikos = facultate de a simţi). Studiază arta şi diferite

genuri artistice. Ştiinţă care tratează categoriile de frumos şi
sentimentul pe care acesta îl generează în noi, de sublim (desăvârşire, pefecţiune), comic, tragic, etc.
- Filosofia fizicii - Filosofia lingvisticii (limbii) 19
- Filosofia ştiinţei - Filosofia tehnicii
- Filosofia culturii - Filosofia matematicii
Filosofii ştiinţifice : - Filosofia istoriei - Filosofia religiei
- Filosofia dreptului - Filosofia antropologică
- Filosofia socială - Filosofia ecologică
Istoria filosofiei include doctrinele, sistemele filosofice, şcolile filosofice, începând cu antichitatea şi
până la etapa contemporană. Istoria gândirii filosofice este o disciplină atât filosofică cât şi istorică.
Dezvoltarea gândirii filosofice a trecut prin anumite perioade istorice.
Doctrinele filosofice totdeauna reflectau situaţia social-economică şi politică. Ele influienţau viaţa
spirituală şi politică a ţării, îşi lăsau amprenta asupra epocii istorice respective.
Primul care a vorbit despre caracterul istoric al filosofiei şi a formulat perioadele ei, a fost
filosoful german Hegel.

Astfel, se cunoasc următoarele perioade ale istoriei gândirii filosofice :

Etapele evoluţiei filosofiei : Filosofia antică (sec. VII î.e.n. - sec. IV e.n.)
Filosofia medievală (sec. V - sec. XV )
(tipuri de sisteme filosofice) Filosofia Renaşterii (secolele XIV - XVI )
Filosofia modernă (secolele XVII - XVIII)
Filosofia iluministă (sec. XVIII)
Filosofia clasică germană (sf. s. XVIII – înc.s. XIX )
Filosofia contemporană (sec. XX)

4. Funcţiile filosofiei
Fiind un fenomen cultural extrem de compus, filosofia are un spectru larg de f u n c ţ i i.

Principalele f u n c ţ i i ale filosofiei sunt :

1. funcţia conceptuală – (lat. conceptus = noţiune, imagine, gând sau idee generală)
 Filosofia este o concepţie despe lume formulată în termeni conceptuali şi organizată într-un
sistem, potrivit unor reguli metodologice.

Filosofia implică, aşa cum spunea Kant, „o cunoştinţă din concepte”.

Astfel, filosofia constituie un sistem închegat de idei, noţiuni şi teorii istorice determinate
cu privire la realitatea obiectivă, privită sub aspectele cele mai generale.
Spre deosebire de ştiinţele particulare, filosofia oferă o interpretare de ansamblu a lumii şi în
acest sens este o concepţie generală despre lume.
La baza funcţiei conceptuale ale filosofiei stă problema relaţiei dintre gândire şi existenţă.
Modul rezolvării acestei probleme de către filosofi determină conţinul sistemei lui filosofice.

Deci filosofia reprezintă nu pur şi simplu un ansamblu, ci un sistem de idei, concepţii şi

reprezentări despre natură, societate, despre om şi locul lui în lume.
2. funcţia teoretică – îi permite filosofiei să explice legităţile generale
ale dezvoltării naturii, societăţii şi cunoaşterii.
Realizându-şi funcţia teoretică, filosofia argumentează răspunsurile la întrebările ce ţin de
esenţa lucrurilor, fenomenelor şi proceselor realităţii.

Abordând o problematică diversă, filosofia sistematizează diferite teorii. De exemplu : teoria

despre existenţă (ontologia), teoria despre cunoaştere (gnoseologia), teoria despre morală (etica),
teoria valorilor (axiologia), teoria artei (estetica).
Astfel, în baza acestei funcţii, filosofia este definită ca formă superioară a creaţiei
spiritului uman.

3. funcţia gnoseologică – Filosofia abordează diferite probleme ale

( cognitiv-interpretativă ) cunoaşterii lumii, precum :
– cum apar cunoştinţele despre lume?
– este infinită cunoaşterea lumii de către om sau nu?
– cunoştinţele acumulate de om sunt adevărate, obiective sau nu?
– care este natura adevărului? etc.

Filosofia formează viziunii de ansamblu asupra lumii, de cunoaştere a omului, a societăţii

şi a naturii.
Deseori cunoaşterea ocupă locul primordial în filosofie,
Din ea decurge criteriile de valorizare, concluziile pentru noi investigaţii, opţiunile de
acţiune, modul de comportare a omului ce şi-a însuşit o anumită filosofie.
Cunoştinţele obţinute, după cum afirma Kant, servesc drept instrumente pentru
promovarea scopurilor esenţiale ale raţiunii, care nu sunt altele decât cele ce au
drept finalitate menirea întreagă a omului – fericirea.

4. funcţia metodologică – ( gr. meta = spre, şi odos = cale). Tratează căile

generale de cunoaştere şi de acţiune.

Filosofia este baza teoretică a metodelor utilizate în activitatea omului. Ea

formulează metodologii generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lume.
Filosofia generalizează materialele teoretice ale altor ştiinţe, joacă rolul de metodologie pentru
ştiinţele naturale şi sociale. Ea constitue fundamentul teoretic al metodelor utilizate în
ştiinţa modernă.
 În acest scop filosofia se sprigină pe logică şi gnoseologie, pe cunoştinţele dobândite de
ştiinţele particulare, pe întreaga experienţă social-umană.
Gândirea filosofică a integrat în sine tendinţa puternică nu numai de a strânge date, ci şi de
a le sintetiza, de a percepe lumea ca ceva integru.
În cadrul filosofiei s-au creat diferite sisteme de studiere a realităţii, care au fost însuşite şi de
alte ştiinţe. Sunt cunoscute două metode generale de concepere a realităţii : metoda
metafizică şi metoda dialectică.

5. funcţia axiologică – abordează principalele orientări valorice ale

oamenilor, în deosebi pe cele etice şi morale.
Prin această funcţie, scopurile şi cunoştinţele, acţiunile şi interesele omului sunt raportate la
scopurile moralei şi raţiunii umane.
Funcţia axiologică propune anumite criterii valorice menite să călăuzească alegerea unor
posibilităţi viitoare de acţiune. Trasează o cale spre ceea ce trebuie să tindă omul în
lume şi propune un ideal, care îl va ajuta pe om să se depăşească neîncetat pe sine.

6. funcţia praxiologică – ne indică rolul social pe care îl are filosofia.

Praxiologia este teoria acţiunii eficiente. Ea studiază structura generală a acţiunilor,
condiţiile organizării şi distribuirii lor, (acţiunile umane de pe poziţiile eficacităţii lor.
Filosofia studiază posibilităţile omului de a transforma lumea. În acţiunile sale, omul realizează
acele cunoştinţe, atitudini, interese, idealuri, pe care i le-a oferit filosofia. Filosofia devine
călăuză a vieţii.

7. funcţia hermeneutică – (din gr. = a interpreta, a tălmăci. Denumirea derivă de la

Hermeneutica este „teoria
numele zeului grec  Hermes).
decodificării şi interpretării semnelor”.
Se ocupă cu înţelegerea şi interpretarea monumentelor, cărţilor şi a textelor vechi religioase,
obscure, criptice (ascunse), în special biblice;
Reflecţia filosofică asupra simbolurilor religioase, miturilor, motivelor şi a expresiilor umane
(precum : sensul emoţiei, sensul unei opere de artă, etc.).
♦ ştiinţa sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale.
(disciplină, considerată şi artă)

8. funcţia critică – Pentru a formula şi corecta propriile concepţii

despre lume, filosofia îndeplineşte funcţia sa critică.
Soluţionarea problemelor filosofice, găsirea celor mai eficiente mijloace de cunoaştere, este
însoţită de critica diferitor stereotipuri, greşeli ce apar în procesul cunoaşterii.
Filosofia pune la îndoială concepţiile învechite, greşite, dogmele. Filosofia nu neagă vechiul, nu-l
înlătură, ci-l selectează, îl actualizează, face posibil afirmarea noului.

9. funcţia umanistă – apropie filosofia de problemele cotidiene ale omului.

Abordând problema omului, filosofia apreciază locul şi rolul lui în
univers, pornind de la formula „Omul este măsura tuturor lucrurilor” şi ajungând la explicarea
naturii umane. Omul este caracterizat ca fiinţă socială înzestrată cu raţiune.
(VC,38)
Pornind de la etimologia cuvântului „filosofia”, care îmbină „dragostea şi înţelepciunea”, se
poate menţiona că filosofia pune în prim plan înţelepciunea şi dragostea faţă de om. Filosofia
există nu altfel, decât în numele omului.
Alte funcţi : antropologică, sociologică, etică, estetică, epistemologică, etc.

Concluzionând cele expuse, putem menţiona că filosofia are atât o menire teoretică, cât şi o
menire practică.
 Menirea teoretică se dezvăluie în raportul ei cu ştiinţa, ca expresie adecvată a cunoaşterii umane.
Menirea practică a filosofiei rezidă în faptul că ea ne învaţă să trăim, să acţionăm corect, să fim
fericiţi.

5. Problema fundamentală a filosofiei şi aspectele ei

Problemele filosofiei sunt mai multe :
 originea şi esenţa lumii
 originea şi esenţa omului, meditaţiile despre om, despre rolul şi rostul omului în
lume, ca fiinţă creatoare de valori, despre sensul vieţii umane

 originea şi esenţa fericirii (ce este fericirea?); care sunt cauzele nefericirii
 cum se constituie valoarea de adevăr, bine, frumos, dreptate ? etc.

Toate problemele filosofiei, indiferent de domeniul lor, pot fi reduse în ultima instanţă la una
singură, numită problema fundamentală a filosofiei. (care trece ca un fir roşu prin întreaga gândire
filosofică)

Marea problemă fundamentală a filosofiei, mai ales a celei moderne, este problema raportului
dintre materie şi conştiinţă, dintre gândire şi existenţă sau raportul dintre lumea subiectivă şi
lumea obiectivă.

Problema fundamentală a filosofiei are două laturi :

Prima latură – se referă la problema esenţei lumii, apariţia ei. Există materia,
natura, realitatea veşnic, ori a fost creată de o forţă divină ?
Latura aceasta se formează în felul următor : care este factorul
prim, determinant – materia sau conştiinţa ?

A doua latură – se referă la problema cognoscibilităţii (cunoaşterii) lumii,

la raportul dintre gândire şi existenţă sau raportul dintre
lumea subiectivă şi lumea obiectivă;
Ea presupune răspunsul la întrebarea : poate oare gândirea noastră să reflecte în mod
adecvat lumea exterioară ?

Ea are următoarele aspecte : ontologic şi gnoseologic.

gândirea – este lumea subiectivă, având un aspect gnoseologic.

existenţa – este lumea obiectivă, având un aspect ontologic.

Referindu-ne la prima latură, la întrebarea – ce este primordial în lume : materia sau

conştiinţa?, – după modul de rezolvare sau format două mari (concepţii) curente filosofice :
materialismul şi idealismul. (oul sau găina)

Materialismul – reprezentanţii lui consideră că originea şi esenţa lumii

este materială : materia, natura constituie – factorul primar,
iar conştiinţa, spiritul – factorul secundar, derivat.
Tot ce există în lume este materie, materia este veşnică,
pe când gândirea apare la o etapă a materiei.
 Materialismul demonstrează că lumea este, prin natura sa, materială, că materia este unicul
izvor a tot ce există, e necreată şi indistructibilă, că lumea materială e guvernată de
propriile sale legi.
Conştiinţa, însă, este un produs al dezvoltări materiei, apare la o etapă a materiei, şi este o
funcţie a creerului uman, ce are capacitatea reflectării lumii înconjurătoare. Aceste teze stau la
baza concepţiei materialiste.
(Democrt, L. Feuerbach, K. Marx, ş.a.)

Idealismul – este curentul (doctrina) opus materialismului, care consideră că

originea şi esenţa lumii este de natură ideală :
gândirea este – factorul primar
materia este – factorul secundar

Reprezentanţii idealismului consideră că spiritul a existat înaintea naturii,

că materia este determinată de către conştiinţă. Afirmă, că lumea este o creaţie a spiritului,
o creaţie a divinităţii (Platon, Kant, Fichte, Schelling, Hegel).
Idealismul explică existenţa obiecelor şi a fenomenelor lumii exterioare prin activitatea
conştiinţei, considerând că esenţa lumii este spirituală.

După felul cum este conceput spiritualul, idealismul din filosofie este de 2 tipuri :
a) idealism obiectiv – desemnează un mod de existenţă de sinestătător,
independnt de gândire.
Consideră că lumea este creată de o conştiinţă obiectivă, adică conştiinţă existentă în afara
omului.
Reprezentanţii acestei variante a idealismului (Platon, Hegel), afirmă, că la baza întregii lumi stă
un factor spiritual independent de conştiinţa umană – „ideea absolută” ori „voinţa universală”,
termeni în esenţă sinonimi cu „Dumnezeu” (Schelling).

b) idealism subiectiv – tot ceea ce depinde de gândire. Susţine că „lumea

nu este altceva decât o totalitate de senzaţii ale individului”.
Consideră că lumea ar fi creată de conştiinţa omului individual,
de subiectul cunoaşterii. Reprezentanţii acestei variante a idealismului
afirmă că la baza existenţei stau senzaţiile, reprezntările omului.
Existenţa obiectelor şi fenomenelor este dependentă de conştiinţa subiectului, că ele există în
măsura în care sunt percepute (Berkeley, Hume, Kant, Fichte).

Între idealismul obiectiv şi subiectiv nu există deosebiri de esenţă în privinţa rezolvării problemei
fundamentale a filosofiei, deoarece în ambele variante factorul primordial este considerat spiritul,
conştiinţa.

Dacă ne referim la aspectul gnoseologic (gnosos = cunoaştere) al idealismului, la întrebarea

: Poate oare fi cunoscută lumea sau nu ? Ca rezultat au apărut trei doctrine sau concepţii
filosofice :

a) gnosticism (sau optimism) – o concepţie filosofică care consideră ca lumea

poate fi cunoscută. Este susţinută de idealiştii obiectivi care
care admit posibilitatea cunoaşterii lumii, numai că după ei,
lumea este de natură spirituală.

b) scepticism – concepţie filosofică care pune la îndoială posibilitatea

omului de a cunoaşte lumea, exprimă îndoială faţă de
 veridicitatea cunoştinţelor.
(gr. „sceptis” – „a pune la îndoială”)

c) agnosticism – (din gr. a = negare şi gnosis = cunoaştere) – concepţie (doctr.)

filosofică care neagă (complet sau parţial) posibilitatea
cunoaşterii lumii în mod ştiinţific.
Este susţinută de idealiştii subiectivi (I. Kant, August Compte (1798-1857), fil. francez).

Toate concepţiile filosofice, în funcţie de numărul de principii care stau la baza lor, sunt
divizate în următoarele tipuri :

1) concepţii filosofice moniste – plasează la baza lumii, ca esenţă, fundament

al ei, fie un principiu ideal (sufletul, ideea,
monada*), fie un principiu material (apă, aer, foc, pământ, atom, omul, natura).
Sub acest aspect putem distinge concepţii teiste (din gr. theos = „dumnezeu”),
materialiste, idealiste, gnosticiste, agnosticiste.

*Monadă – în sistemul lui Leibniz, substanţă simplă dotată cu tendinţă şi cu percepţie.

2) concepţii filosofice dualiste – s-au constituit în două forme: realismul şi

naturalismul (de tipul creaţiei lui Descartes).

Realismul este reprezentat de filosofia scolastică medievală, fiind promovat de

protestantism până în sec. XVIII. Această concepţie consideră corpul şi sufletul drept două
substanţe unite întâmplător şi temporar.
Totodată, Dumnezeu este separat de natură şi, în consecinţă, Dumnezeu şi natura apar ca două
realităţi străine una alteia.
Naturalismul lui Descartes specifică două substanţe independente ce se află
la baza lumii : substanţa materială, cu atributul întinderii, şi substanţa spirituală, cu atributul
gândirii.
El a subordonat însă cele două substanţe principiului suprem – lui Dumnezei, iar ideea de
Dumnezeu a considerat-o drept o idee „înnăscută”.

Dualism = principiu potrivit căruia la baza existenţei ar sta două elemente opuse
şi ireductibile: materia şi spiritul, corpul şi sufletul, binele şi răul.
3) concepţii filosofice pluraliste – sunt destul de răspândite în concepţiile filosofice (se
bazează pe trei şi mai multe principii).
Le întâlnim în filosofia lui Platon, în filosofia medievală şi în filosofia sec. XX (în
Anglia şi S.U.A.).
După Platon, de exemplu, adevărata realitate o constituie Ideile (bunăoară, ideea de frumos,
ideea de bine, ideea de dreptate, ideea de om, etc.).
______________________________________________________________________

(gr. anthropos, „om“ + morphé, „formă“ / kosmos, „univers“ + suf. -ism)

_________________________________________________________________________________________
Epistemologie = studiu al metodelor de cunoaştere practicate în ştiinţe; ramură a gnoseologiei
care cercetează valoarea cunoştinţelor ştiinţifice; teorie a cunoaşterii ştiinţifice.
Epistemologia ( ε π ι σ τ ε μ ε în limba elină se pronunţă episteme ) - este teoria cunoaşterii ştiinţifice. Este o ramură
a filozofiei care se ocupă cu originile, natura şi scopurile, metodele şi mijloacele cunoaşterii de tip ştiinţific. Epistemologia are la
bază două întrebări: Ce este cunoaşterea ştiinţifică?,  Cum este posibilă cunoaşterea ştiinţifică ?
Etimologie. Cuvântul epistemologie derivă din două cuvinte greceşti: epistēme, care înseamnă „cunoaştere” şi logos care
înseamnă „studiu al” sau „teorie”. În antichitate epistēme semnifica cunoaştere/ştiinţă şi era contrariul cuvântuluilui doxa care
însemna părere, opinie deci o cunoştinţă nesigură.
„Epistemologia este ramura teoriei ştiinţei şi totodată a filosofiei care cercetează originea, structura, metodele şi validitatea
cunoaşterii ştiinţifice.”  (Ștefan Georgescu, 1970)
 ______________________________________________________
miturile eshatologice  (gr. eshaton = sfârşit) -- sunt referitoare la sfârşitul lumii. Ele povestesc despre distrugerea lumii şi a
umanităţii, cu excepţia unui cuplu. Mitul „Potopolui” este general răspândit (dar foarte rar în Africa). Alte cataclisme de proporţii
cosmice ce pot produce distrugerea lumii sunt cutremure, incendii, prăvăliri de munţi. Acestea nu sunt însă, totale, ci înseamnă
doar sfârşitul unei umanităţi, urmat de venirea alteia noi. Cauza cataclismului este mânia fiinţei supreme, provocată păcatele
oamenilor şi de decrepitudinea lumii. Majoritatea acestor mituri aduce şi convingerea că lumii distruse (degradată progresit) îi va
urma o alta, paradisiacă, graţie unei noi creaţii.