Doina CETEA

Binoclul motanului Potifar

Poveşti de dimineaţă

Editura Virtual
2010
 - II -

ISBN(e): 978-606-92700-4-2

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului,
sub orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

 - III -

Cuprins

Copacinii..........................................................................................................................................1
Binoclul motanului Potifar...............................................................................................................4
Calul Alb al munţilor......................................................................................................................12
Pasărea de la capătul lumii.............................................................................................................18
Capcana..........................................................................................................................................22
Raţa albastră...................................................................................................................................31
Misterul din Lacul Nuferilor..........................................................................................................40
Luicira............................................................................................................................................49
Bătălia din grădină.........................................................................................................................53
Poiana nălucilor..............................................................................................................................58
 Copacinii

Copacii din grădina bunicii se vedeau în amurg, când soarele mai lăsa o rază două să le
mângâie coroana, ca nişte uriaşi ridicaţi spre cer să danseze cu vântul. Când se lăsau umbrele peste
ei, deveneau întunecaţi şi frunzele ascundeau mere, pere, nuci şi cuiburi de păsări.
Într-o seară, la rădăcina nucului apăru o luminiţă; la început mică, apoi tot mai mare, tot mai
mare, până când copacul luminat n-a mai fost copac, ci o casă cu multe etaje, şi acolo lucrau...
– Ştiu cine, Radule! în casa aceea lucrau furnicile.
– Furnici? Nici vorbă. În casă erau toate vârstele copacului.
– Copacii au vârste? Aşa cum avem noi?
– Da! Eu i-am auzit pe oameni cum spuneau: „Copacul acesta are cel puţin o sută de ani".
– Şi vârstele copacului cum erau?
– Copacul are mii şi mii de ferestre pe scoarţa lui cea groasă şi fiecare-i deschisă în vânt şi
soare. Dincolo de ferestre sunt tot atâtea camere luminoase în care vin şi lucrează Copacinii.
– Cine sunt Copacinii?
– Copacinii sunt omuleţii care cresc copacii şi le dau vârstă. Ei vin din adâncul pământului
pe nişte autostrăzi cu benzi late. Maşinile lor sunt verzi şi totul la ei este verde. Şi, cum ţi-am spus,
ei circulă pe aceste autostrăzi şi nu se ciocnesc între ei. Te miri? Nu se ciocnesc pentru că fiecare
are culoarul lui. Maşinile lor n-au roţi şi nici motoare. Sunt ca nişte triunghiuri.
– Şi atunci cum pot circula cu viteză mare?
– Simplu. Ei ştiu să anuleze forţa gravitaţiei. Sunt grozav de deştepţi. De fapt, fiecare ştie ce
are de făcut când este vorba de un copac.
– Nu se încurcă între ei?
– Nici vorbă.
– De unde ştiu Copacinii câte ramuri să facă unui pom?
– Dar tu, când desenezi un copac, câte ramuri îi faci?
– Câte vreau!
– Ei, vezi? Şi Copacinii fac tot aşa, câte vor ei şi nu s-a întâmplat să iasă un copac cu mai
multe ramuri decât au vrut.
– Şi?
– Şi nici cu mai multe frunze, şi nici cu mai multe ramuri. Nu se plictisesc niciodată să mai
facă o nervură la frunză, o adâncitură la scoarţă, să mai adauge o rădăcină sau să coloreze florile.
– Ei colorează şi florile?
– Ţi-am spus doar. Ei fac totul.
 -2-

– Dar când unui copac îi cad frunzele?

– Vorbeşti de toamnă?
– Şi de toamnă.
– Atunci o parte din Copacini se retrag în adâncul pământului să prepare noi culori şi noi
parfumuri pentru florile anului viitor. Cred că unii dintre ei pleacă chiar în concedii de odihnă.
– Şi ce s-a întâmplat atunci seara?
– Atunci, seara, s-a deschis un geam în scoarţa pământului şi apărut un Copacin. S-a uitat la
mine şi mi-a strigat:
– Băiatule, din cauza secetei murim de sete şi nici treabă nu mai putem face. Toarnă tu la
rădăcina asta o găleată cu apă. S-au oprit ventilatoarele şi nu vom avea lumină electrică. Sudăm
anul 75 al copacului şi nu putem fixa inelul. Avem încă foarte mult de lucru. Aparatele de sudură se
încălzesc prea tare şi ne ard. Sevele urcă greu în laboratoare, ascensoarele nu mai funcţionează.
Puterile ascunse ale pământului, care ne ajută să creştem tulpina şi ramurile, aducând cu ele
miraculoase săruri minerale, au plecat să caute apă. Pompele din vârfurile rădăcinilor s-au oprit.
Copacinii care lucrează în frunze ne-au transmis că nervurile încep să se frângă de sete, crenguţele
devin mate şi dure şi aşa, încet, încet, tot copacul se va usca, iar noi, Copacinii vom fi înghiţiţi de
Anticopacini. Uite, încep să se stingă beculeţele! în unele camere luminile s-au stins, în altele,
becurile ard slab.
Am fugit repede, am luat o găleată cu apă şi am turnat- o toată de jur-împrejurul nucului.
Dar, foarte interesant, când m-am apropiat de el, ferestrele erau închise. Copacinii stinseseră toate
becurile. După ce am turnat apa, am stat şi au auzit cum mii şi mii de pompe o absorbeau în
rădăcini; motoarele au început să funcţioneze cu zgomot uşor, apoi tot mai intens. Ascensoarele se
opreau la fiecare etaj şi auzeam cum se închid şi se deschid uşile. Din laboratoare, sevele porneau
spre frunze, nervurile se destindeau şi foşneau, iar nucile trosneau uşor în coaja lor, continuându-şi
creşterea.
– Şi ce-ai făcut?
– Am mai turnat câteva găleţi cu apă şi am ascultat cum intră în rezervoarele speciale ale
Copacinilor. Erau acolo, în adânc. Mi-am lipit urechea de scoarţa nucului şi am aşteptat. Nu peste
multă vreme s-a deschis un gemuleţ chiar în dreptul urechii mele şi...
– Şi ţi-a intrat un copacin în ureche?
– Cum să-mi intre? Ei sunt serioşi, nu fac glume proaste. Nu mi-a venit să cred când am
auzit că-mi şopteşte: „îţi mulţumim că ne-ai ajutat să sudăm anul 75 al nucului şi pentru asta vei
avea saci plini cu nuci."
– Şi, tu, ce i-ai spus?
 – Eu m-am bâlbâit şi abia am reuşit să-i răspund „cu plăcere". Şi atunci a mai adăugat:
„Acum cred că-ţi dai seama cum suferim noi, Copacinii, când nu avem apă, iar când rupe cineva
scoarţa de pe copac se sparg mii de ferestre, se distrug zeci de laboratoare, este un dezastru, ca să nu
mai vorbim când se rupe o creangă. Prin rană curg sevele, se ofilesc frunzele şi fructele. Ne înghit
anticopacinii.
– Voi avea grijă de voi, i-am răspuns, şi voi spune prietenilor mei să vă iubească şi ei.
– Şi apoi, ce s-a mai întâmplat?
– Am mângâiat scoarţa nucului, l-am privit cât este de frumos, am intrat în casă şi m-am
culcat.
– A doua zi, în curte, părea că nimic nu se schimbase. Nucul se ridica falnic spre cer şi
numai eu ştiam ce se petrece sub scoarţa sa. Copacinii îşi vedeau conştiincioşi de treaba lor.
 Binoclul motanului Potifar

Toţi am fost de acord să-i spunem Potifar. Are culoarea roşcată. Seamănă cu un tigru şi este
prezent peste tot, adică pe fiecare creangă, sub tufe, sub terasă şi chiar pe acoperiş. N-am să vă
descriu cum arată un tigru, că ştiţi şi voi foarte bine. Ei, cu un tigru seamănă Potifar, motanul. După
cum îi îngăduie timpul, şi când nu este chinuit de somn, el îşi linge cu grijă blana catifelată, apoi
închide pentru o clipă ochii de un galben - maroniu, care se asortează de minune cu restul înfăţişării.
Fără îndoială, este „vedeta" cartierului. Tânăr, a dobândit totuşi o oarecare experienţă de viaţă.
Locuieşte mai mult sub soba din bucătărie, învăluit în tot felul de arome plăcute, şi câteodată îşi
permite să se întindă pe fotoliu, în camera unde este biblioteca.
În ciuda chemărilor nocturne, pline de neprevăzut, Potifar preferă fotoliul pentru ceasurile
de odihnă. Viaţa lui particulară, până într-o seară, a rămas, pentru noi toţi din familie, o taină. Cu
toate că părea că trăieşte numai pentru a dormi şi pentru mici escapade de zi şi nocturne, Potifar s-a
dovedit a fi de neîntrecut în înţelepciune. Toate aceste afirmaţii ar părea gratuite, dacă într-o seară
nu mi-ar fi demonstrat cât e de inteligent.
Am închis uşa care dădea spre curte, fiind sigur că şi-a găsit un alt culcuş mai cald, când aud
o izbitură în geam. Agăţat pe gratiile de la geamul bucătăriei, Potifar mă ruga să- l scuz că a
întârziat şi să-i dau voie să intre în casă, fară să ştie mama, care, ca toate mamele, are obiceiul să-i
facă observaţii: că nu-i curat, că doarme prea mult, că se învârte şi se freacă de toate lucrurile,
împiedicând-o uneori (şi are darul de a-i sta în drum exact când ţine în mână o cratiţă plină cu supă
ori cu lapte), că iar s-a bătut şi are nasul zgâriat sau urechile rupte, că, în loc de blană, parcă ar avea
solzi din cauza altor răni de pe corp... şi nu mai înşir aici toate observaţiile pe care i le face mama.
– Horia, Horia! m-a strigat Potifar. Dă-mi voie să intru repede în casă!
Ca să-l văd şi să-l aud mai bine, s-a urcat pe ultima bară de la gratiile geamului.
I-am deschis fereastra, a sărit pe scaun şi, privindu-mă complice, s-a tolănit pe pernă.
– Unde ai fost? De două zile lipseşti şi mi-a fost teamă că vei fi picat în vreo capcană, l-am
certat fară să-l privesc.
– Poţi să fii sigur că nu mi s-a întâmplat nici o nenorocire, cu toate că sunt puţin zgâriat,
miorlăi el uşor afectat. Astă-seară vin la tine în cameră că ard de nerăbdare să povestesc unui
prieten „aventurile" prin care am trecut în aceste două zile. Se răsuci pe scaun, se aşeză cât mai
comod cu capul pe una din labe şi adăugă: podurile sunt pline de neprevăzut!
– Podurile? Te umbli prin poduri?
– Este marea mea plăcere! zise el şi căscă zgomotos.
 Apoi tăcu şi păru că se gândeşte, temându-se că a spus prea mult. A închis ochii. Sfârâitul de
pe sobă şi mirosul de prăjeală îl deşteptară din toropeala care-l cuprinsese şi deveni din nou vioi,
miorlăind că ar vrea mâncare. Ne-am retras apoi la mine în cameră. Instalaţi comod în pat, am
aşteptat să-şi înceapă povestea, fără să-l întreb, fară să-l forţez la destăinuiri.
– Ai timp să mă asculţi? mai tatonă el încă o dată starea mea de bun auditor.
– Bineînţeles! Mor de curiozitate să aud ce ai mai inventat...
– Dacă ar fi invenţii... Dar tot ce-ţi voi spune s-a petrecut cu adevărat în podul de la a treia
casă. M-am urcat liniştit, fară nici un gând, pe gard, şi apoi, din creangă în creangă, până sus, în
vârful ei. Una din crengi atinge burlanul şi acoperişul casei şi m-am gândit că o privire asupra
străzii n-ar fi de ocolit. Aşa am ajuns sus, am controlat ascunzişurile dintre ţigle şi burlan, să dau de
cuiburi de vrăbii, dar nu era nici unul. Deodată văd că luminatorul de la pod este deschis, atât cât să
mă pot strecura în interiorul casei. Am privit cu atenţie, mi-am fixat locul în care voi sări şi, când
m-am asigurat că nu voi răsturna nimic şi nu voi face nici un zgomot, am „aterizat" între un lighean
de plastic şi o cutie mare de carton. Ajuns în pod, mărturisesc că, mai întâi, am controlat dacă se
poate mânca ceva pe acolo, deşi am înfulecat bine înainte de plecare, dar ştii tu... Şi aşa controlez...
controlez... Cutii, pantofi, haine de iarnă puse în pungi, perne scoase din uz, scaune fără picioare,
două fotolii mari, încă bune de folosit, şi o ladă de lemn. O ladă de lemn vopsită, avea şi lacăt, iar în
spatele ei, pe grindă, patru corăbii.
– Corăbii cu pânze? l-am întrebat devenind mai atent.
– Da! Patru corăbii cu pânze, dintre care două aveau catarg dublu. Nu le-am dat nici o
atenţie şi chiar mă pregăteam să părăsesc podul şi să mă întorc acasă, când aud: „Pss, pss, psss!"
Apoi un scârţâit uşor. Mă întorc, zgomotul venea de la ladă.
– De ce vrei să pleci? mă întrebă ea. Stai, te rog, aici cu mine! M-am plictisit îngrozitor în
ultimii ani. Nici nu ştiu câţi sunt de când n-am mai văzut o pisică venind în pod. Stăpânei mele nu-i
plac pisicile, dar nu numai pisicile, nici de mine nu-i place. A vrut de nenumărate ori să mă arunce
şi, de câte ori a vrut asta, eu m-am făcut greu ca plumbul. Spun greu, pentru că nu sunt o ladă
oarecare, sunt un cufăr de marinar.
– Tu? Nu-mi vine să cred aşa ceva...
M-am apropiat de cufăr cu mare curiozitate. L-am salutat şi m-am prezentat: Eu sunt Potifar,
motanul, şi locuiesc la trei case mai jos, sau pentru tine aş putea locui şi cu cinci sute de kilometri
mai sus. Bănuiesc că nu cunoşti distanţele pe pământ, iar eu nu cunosc distanţele pe apă, aşa că aici
suntem egali.
– Eu sunt Cufărul marinarului Marin, comandant pe corabia „Corbul". Este una din corăbiile
cu două catarge de pe grindă. Vei mai putea vedea scris pe ea „Corbul". Săptămâni, luni, am navigat
împreună cu stăpânul meu pe mările şi oceanele lumii. Ce zile, ce zile au fost! ... scârţâi cufărul cu
oftat adânc.
– Cu fiecare corabie din spatele tău ai călătorit?
– Cu fiecare. Iar acum, în nopţile lungi îmi reamintesc călătoriile, peripeţiile, care, trebuie
să-ţi spun, n-au fost puţine. Furtuni îngrozitoare s-au năpustit asupra noastră, monştrii mărilor au
vurt să ne tragă în adâncuri, apoi piraţii, de care, după cum vezi, am scăpat teferi.
– Ce interesant! Mi-ar plăcea să fiu marinar! i-am mărturisit cufărului şi m-am urcat liniştit
pe spinarea lui. Nu te deranjez dacă stau aşa?
– Nu, din contră. Îmi dai dovadă de încredere, de prietenie. Ţi-ar plăcea să fii marinar?
– Cred că foarte mult. Să călătoresc fără teamă deasupra apelor... am zis eu visător.
– Nu chiar fără teamă, mi-a răspuns Cufărul, dar teama o poţi înfrânge. Trebuie să treci de
prima furtună, de primii piraţi, de monştrii pe care-i simţeam dedesubtul burţii corăbiei; şi de vânt
mi-a fost teamă şi, apoi, şi de propriul meu stăpân. Când îmi trântea câteodată capacul... Amintirile
astea le-am depănat de atâtea ori împreună cu cele patru corăbii, că am ajuns după atâţia ani să ştim
fără să vorbim între noi în ce punct am ajuns cu amintirile.
– Şi corăbiile de pe grindă vorbesc?
– Acum nu mai vorbesc. De câţiva ani dorm sub un strat de praf. Fiecare corabie de pe
grindă este imaginea celei adevărate, cu care am călătorit. Asta era pasiunea căpitanului Marin. Să-
şi comande o corabie mică întocmai cu aceea pe care o conducea. Să o poată privi în voie pe toate
feţele, să o poată mângâia. N-am ştiut niciodată pe care dintre ele a iubit-o mai mult...
– De ce nu le-ai întrebat?
– Sunt lăudăroase. Flecare zice că pe ea... şi-şi aduc aminte tot felul de întâmplări
plicticoase...
– Horia! Dormi? mă întrebă Potifar.
– Nu! E foarte interesantă povestea şi, te rog, continuă, dacă mai are continuare...
– Are, şi încă ce continuare! Ştiam că noaptea îmi va fi nedormită. Am coborât de pe cufăr
pe grinda cu corăbii şi am început să le scutur de praf. La sugestia cufărului, am suflat praful gros,
le-am şters cu coada de o mulţime de păianjeni mici, care ţesuseră peste pânza cafenie o altă pânză.
Încet, încet, le-am trezit din somn. Cea mai mare şi mai arătoasă era corabia „Corbul". De fapt, ea s-
a trezit foarte greu din somn. Cred că am readus-o din cine ştie ce port al lumii sau din cine ştie ce
golf.
– Treziţi-vă, nălucilor! am strigat. Şi le-am mai scuturat de câteva ori ca să fiu sigur că nu
trebuie s-o iau de la început. Prietenul meu, Cufărul, mă asista şi-mi dădea sfaturi, dar nu putea să-
mi dea nici o mână de ajutor, fiind prea mare şi plin cu tot felul de lucruri vechi. Aşa mi-a zis: „Am
înghesuit în mine fel de fel de haine demodate, dar cel mai preţios obiect pe care-l am este binoclul
marinarului Marin. Nu-mi place să-i spun căpitan". Nu l-am întrebat de ce nu-i place, căci sigur era
o poveste lungă care-i trezea amintiri neplăcute.
– De ce m-aţi trezit? ne întrebă corabia „Corbul". Trebuia să mă lăsaţi unde eram, la „Capul
Horn".

– O - ho! exclamarăm noi. Chiar acolo erai? Hornul e la doi metri de tine.
– Ce ştiţi voi! ne răspunse ferm „Corbul". Eram la Capul Horn.
– Bine, bine! Te-am readus pe grindă, i-am zis, pentru că eu sunt noul tău comandant. Dă-mi
voie să mă prezint: Căpitanul Potifar. Şi vom face o călătorie la care te vei gândi încă o sută de ani
de vei trăi şi nu te vor arunca în containerul de la colţ. Aşa i-am spus şi, în acel moment, mi-a şi
încolţit ideea unei călătorii.
– Cu mine ce faci? mă întrebă Cufărul.
– Te iau şi pe tine, deşi va fi cam greu. Eşti prea gras. Nu încapi în corabie!
– Bagheta magică! strigă Cufărul.
– Ce baghetă?
– Bagheta magică-i chiar binoclul marinarului.
– Exact, zise şi „Corbul", în el stă tot secretul călătoriei noastre. Mă şi văd plutind pe
întinderile albastre.
– Deocamdată, i-am spus, vei călători pe alte întinderi, le vom numi întinderile verzi. Dar să
revenim la binoclu.
– Deschide-mă, şi sub haine, înfăşurat într-o bluză de marinar, vei găsi ce-ţi trebuie.
Cufărul se deschise greu. Am scotocit prin el şi am dat de obiect. Învăluit în miros de
naftalină şi în uitare, binoclul dormea. L-am trezit şi ne-am privit în ochi.
– De ce eşti aşa de mic? m-a întrebat.
– Eu, mic? întoarce-te şi priveşte-mă mai bine.
Binoclul s-a întors şi, când m-a văzut, m-a salutat cu mult respect şi din acel moment s-a
recunoscut ajutorul meu.
– Horia! Horia! Dormi?
– Cum să dorm? E foarte interesant tot ce-mi spui. Povesteşte mai departe.
– De cât timp dorm? mă întrebă binoclul.
– Nu ştiu, poate ştie Cufărul, întreabă-l pe el.
– Nu ştiu, răspunse Cufărul, am dormit şi eu alături de voi.
– Ce importanţă are cât aţi dormit, le-am zis. Sunteţi odihniţi şi buni pentru o nouă călătorie
sub comanda mea. Eu sunt Potifar.
– Stimate Potifar, zise binoclul, nu ştiu cum se face că atunci când vă privesc cu un ochi
sunteţi mic şi când cu amândoi sunteţi mare. Sau aproape, sau departe.

– Te rog, i-am spus, să mă priveşti cu amândoi ochii şi să-ţi intre bine în obiectiv că sunt
aici.
 m înţeles! răspunse supus binoclul.
–A
– L-am luat şi am privit prin el corabia „Corbul". Şi deodată în faţa mea apăru o corabie
adevărată, cu pânzele întinse gata de plecare. Am privit şi cufărul. Şi ce să vezi? Devenise mic, aşa
că l-am ridicat uşor şi l-am pus în corabie.
– Călătoria va fi lungă, căpitane Potifar? mă întrebă Cufărul. Primul meu stăpân lua cu el fel
de fel de lucruri, depindea de fapt de durata călătoriei.
– Nu! Deocamdată facem o călătorie de probă, le-am zis, sigur pe mine şi pe reuşita ei.
Celelalte corăbii asistau indiferente la pregătirile noastre. Nici măcar n-au întrebat dacă vor
merge şi ele. De fapt, în graba pregătirii, nu le-am mai dat nici o importanţă.
Am deschis luminatorul şi am revenit la corabie. M-am urcat pe punte şi am dat comanda:
„Gata de pornire!"
Corabia „Corbul" s-a ridicat la început mai greu, apoi, pe măsură ce-şi reamintea plutitul, tot
mai sigur. Am ieşit din golf. Aşa i-a zis ea luminatorului. Ne-am ridicat deasupra hornului şi eu am
comandat direcţia „Complex Extra", punctul cel mai îndepărtat al cartierului. Vântul, combustibilul
nostru, era destul de slab, aşa că am calculat că vom ajunge la „Extra" abia spre ziuă.
– Doamne, ce mare plină de primejdii! zise corabia. N- am văzut în viaţa mea atâtea stânci
adunate la un loc şi nici atâtea funii.
– Ei, dragă, ce vezi tu nu sunt stânci, ci hornuri, iar funiile acelea sunt antene de televizor.
Punctele luminoase nu sunt faruri, ci geamurile luminate sau becurile din lungul străzilor. „Viraj la
dreapta!" am strigat, dar prea târziu. Neatenţia ne-a făcut să eşuăm pe acoperişul unei case.
– Piraţii! Piraţii! mi-a şoptit Cufărul. Şi-mi indică locul. Lângă horn, pe muchia
acoperişului, stăteau de poveşti trei motani. Când m-au văzut, s-au ridicat în poziţie de atac şi în
acel moment am simţit cum mă furnică pe spate frica.
– Predă-ne pasărea! mi-a strigat unul din ei. Era negru şi ochii-i sclipeau răutăcios.
– Nu-i pasăre! i-am răspuns cât se poate de liniştit. Este o corabie cu pânze şi fac o mică
excursie cu ea până la „Extra".
– Minţi! mi-a strigat altul. Dă-ne pasărea până ţi-e bine!
– Veniţi să vedeţi că nu-i pasăre, le-am zis. Şi i-am şoptit binoclului să se ascundă, Corăbiei
să stea liniştită, iar Cufărului să-şi ţină capacul deschis. Lupta era, oricum, inegală. Ei trei, eu
singur.
– Luăm atunci corabia! zise motanul fioros şi-şi ascuţi ghearele pe muchia ţiglei. Se arcuiră,
scoaseră tăişurile afară şi se îndreptară spre mine.
 – Piraţilor! Piraţi de acoperişuri şi hornuri, vă arăt eu vouă, am mârâit. Şi mi-am scos şi eu
armele. M-am retras lângă corabie, în timp ce ei se apropiau înfricoşător. Credeau că voi fugi şi-mi
voi abandona echipajul. Primul care a îndrăznit să mă atace a fost Fiorosul, ceilalţi doi stând gata de
atac. L-am respins printr-o săritură laterală şi i-am tras o gheară pe piept de-a „aterizat" într-un
pom. Atunci cei doi au tăbărât asupra mea fără nici o tactică şi ne-am bătut, eu să- mi salvez
corabia, ei să pună stăpânire pe ea. La un moment dat, unul dintre motani a sărit exact în cufăr şi am
auzit cum se închide capacul cu zgomot. Având un singur adversar, m- am descurcat mai uşor, aşa
că bilanţul luptei se citeşte pe nasul meu care-i, după cum vezi, zgâriat. Am şi o ureche ruptă la vârf
şi alte câteva zgârieturi pe corp. Dar aşa am scăpat de piraţi... Prizonierul era în cufăr şi mă ruga să-
l eliberez contra a patru şoareci, două vrăbii şi o pulpă de pui furată dintr-o cămară. I-am zis că nu
am nevoie de nimic şi că va face călătoria cu mine, dar în cufăr. M-am aşezat pe capacul cufărului şi
am scos binoclul din locul unde se ascunsese. Am privit spre „Extra". Se vedea departe, şi luminile
care-l înconjurau păreau nişte licurici.
– Iar mă pui să privesc rău, marinare Potifar, îmi zise binoclul. Văd din nou departe şi mic.
Întoarce-mă şi priveşte prin lentilele mele cum trebuie. Ochii mei pot să apropie sau să depărteze,
după preferinţă.
– Degeaba, i-am răspuns, degeaba apropii eu pasărea de pe gard că aş putea pune mâna pe
ea, când, de fapt, ea rămâne tot acolo la distanţă.
– Da! Dar cu ajutorul ochilor mei poţi vedea la distanţă lucruri, amănunte sau întâmplări şi
te poţi feri de multe capcane şi primejdii. Sunt foarte folositor, crede-mă.
– Te cred, te cred, l-am liniştit, şi apoi m-am adresat corăbiei. Poţi să te ridici şi să mergem
mai departe sau eşti avariată?
– N-am nimic, nici o lovitură, din neatenţie am eşuat pe acoperiş ca pe un recif de corali sau
ca pe o limbă de nisip. Sunt gata de plecare.
S-a întors uşor într-o parte, a alunecat spre burlan, apoi ne-am continuat drumul.
– Virăm la dreapta, trecem peste firele electrice şi ne fixăm direcţia mijlocul străzii! comand
eu. La un moment dat, am văzut jos o baltă mare, rămasă de la ploaia de acum două zile. Şi ce crezi
că-mi face corabia?
„Am ajuns la mare! Am ajuns la mare!" strigă ea, se lăsă încet pe suprafaţa lucitoare şi
începu să se bălăcească, ca o raţă. Am încercat s-o conving să iasă din apă, explicându-i că-i o
capcană pentru noi. În timp ce-i explicam, dintr-o spărtură a unui gard apăru un câine. N-am mai
avut timp să le spun ce primejdii ne ameninţă că, din câteva sărituri, a fost lângă noi. Am deschis
repede capacul de la cufăr să eliberez prizonierul care adormise şi, ca din praştie, amândoi am reuşit
să ne urcăm într-un copac din apropiere. Câinele, furios, a încercat să mă prindă de coadă şi cât pe
 - 10 -

ce să mi-o rupă. Am tras o spaimă! Văzând că nu are nici un succes cu noi, dulăul se întoarse spre
corabie.
– Ce-i asta, vitejilor? se adresă el nu ştiu cui. Şi se învârtea în jurul ei şi o mirosea de zor.
– Nu-i de mâncat! i-am răspuns eu din pom. Nu-i din oase.
– Ce ne facem, şefule? mă întrebă în şoaptă motanul negru, îngrijorat.
– Tu eşti liber, i-am răspuns, poţi pleca unde vrei!
– Să plec? Nici nu mă gândesc! Tare-mi place cu tine şi apoi călătoria asta m-a dat gata,
chiar dacă am fost închis în cufăr, mi-a plăcut foarte mult. Am dormit ca legănat. Am putea fi
prieteni. Aş putea să te ajut şi eu. Uite cum!
Motanul negru sări din pom jos, lângă balta unde stătea corabia noastră.
– Prinde-mă, dacă poţi! strigă el spre câine şi fugi de-a lungul gardului. Câinele se luă după
el.
Eu am coborât la corabie, m-am urcat la bord, am dat comanda de pornire, ne-am ridicat iar
deasupra caselor şi am urmărit de la înălţime fuga motanului.
– Recuperează-mă! strigă el şi sări într-un pom. Jos la rădăcina lui îl ameninţa furios câinele.
„Vă rup cozile, urechile, tot..schelălăia el neputincios.
L-am luat în corabie pe noul meu prieten şi, fără să-i mai dăm importanţă lătrătorului, ne-am
îndreptat spre „Extra".
– Nu vom putea ajunge unde ţi-ai propus, mă avertiză binoclul. Un vânt neprevăzut ne vine
din faţă. Ne va întoarce, sunt convins.
– De ce să ne întoarcă din drum? El îl are pe al lui, noi pe al nostru, zise motanul cel negru
şi chiar în clipa aceea vântul ne şi întrebă:
– Încotro, încotro, corăbierilor?
– La „Extra"! i-am răspuns.
– Ce căutaţi acolo? Poate nimeriţi într-un butoi cu var ori într-o ladă cu nisip. La „Extra" se
fac mari reparaţii. De acolo vin eu, aşa că informaţia este exactă. Reveniţi peste o lună.
– O lună? Să mai aştept o lună? am întrebat eu dus pe gânduri. Nu ştiu de ce, dar mi se părea
că trebuie să aştept prea mult.
Corabia, care până atunci n-a scos o vorbă, se întoarse într-o parte şi-mi zise:
– Părerea mea, dacă vrei să ţii cont de ea, este să ne întoarcem pe grindă. Ţinem legătura cu
vântul care ne va spune când să mai pornim la drum şi atunci eu şi echipajul vom fi gata.
Ne-am întors. Vântul ne luă pe aripa lui şi ne ridică deasupra copacilor, deasupra caselor şi
aşa, fără nici o grijă, am privit cartierul. Am ajuns deasupra casei gri, de unde plecasem, şi vântul
ne-a lăsat lin pe luminator. Am intrat din nou în pod şi ne-am îndreptat spre grindă. Eram aşteptaţi
cu îngrijorare. Toate lucrurile rămase în pod comentau plecarea noastră şi, când ne-au văzut, au
strigat într-un glas:
– Bine că v-aţi întors!
Nu mai avea importanţă că sunt rănit, am trecut cu bine peste toate peripeţiile.
Binoclul a început să le povestească ce a văzut şi în pod s-a aşternut o linişte deplină.
Eu şi cu motanul negru am ieşit prin luminator, am coborât pe copac şi ne-am oprit doar la
noi în grădină. Aici, noul meu amic şi-a făcut o căsuţă sub lemnele de la cireş. Cred că am procedat
bine că l-am convins să vină cu mine, altfel devenea un aventurier.
– Horia, dormi?
– Nu! Mă gândeam să-i găsim şi lui un nume care să i se potrivească. Ce zici, marinare
Potifar?
Băiatul nu a mai primit nici un răspuns. O pasăre zbură de pe horn deasupra copacilor, se
roti de câteva ori şi nu mai era pasăre, ci o corabie cu pânze maronii, care se legăna uşor pe o mare
de vânt, pe o mare de frunze. Aşa visa Potifar, motanul, cel zgâriat pe nas şi cu urechile crestate la
vârfuri de muşcăturile piraţilor de pe acoperişuri.
 Calul Alb al munţilor

Pe la amiază, când soarele ardea puternic, însoţit de prietenul meu Horia, am ajuns într-o
vale răcoroasă. Un pârâiaş îşi făcea loc printre pietre şi muşchi, apoi se pierdea la rădăcina unei
stânci uriaşe. Mesteceni şi fagi acopereau o parte din piatra colţuroasă, cealaltă se lăsa scăldată de
lumină şi căldură. M-am întins pe iarbă. Eram obosiţi şi transpiraţi. Ne ardeau tălpile din cauza
potecilor cu suişuri şi coborâşuri din pădurea bătrână. Am închis ochii şi mi-am lipit urechea de
pământ. Un zgomot ciudat venea de undeva, din adânc. Mi-am reţinut respiraţia ca să aud mai bine.
Am crezut că sunt chiar bătăile inimii şi...
– Tu auzi un sunet, aşa, ca un vuiet, ca o cădere de apă? mă întrebă Horia. Şi el stătea cu
urechea lipită de iarbă.
– Aud. Oare ce poate fi? M-am ridicat, am privit de jur- împrejur, am ascultat. Era doar
pârâiaşul care se strecura printre pietre clipocind abia auzit. Nu poate fi el, i-am zis lui Horia. Mi-
am lipit din nou urechea de pământ şi din nou am auzit acelaşi sunet.
– Radule! închide ochii şi concentrează-te. Este zgomotul unei cascade. Undeva în adânc
este...
– Să ştii că pârâiaşul care intră sub stânca din faţa noastră ar putea să ne dezlege misterul. Să
mergem să vedem unde dispare.
Am sărit amândoi, de parcă aveam arcuri la picioare. Nu ne mai dureau tălpile, nu mai
simţeam oboseala strecurată în muşchi.
– Avem lanterna cea mare şi lampa cu carbid? Avem! Scoate şi bricegele, poate le vom
folosi, zise Horia convingător.
– Şi ce vom face cu ele? întreb, căutând cu privirea o posibilă intrare în stânca din faţă.
– Cine ştie, Radule, s-ar putea ca în spatele ei, sau chiar în ea să se ascundă o peşteră. Îţi dai
seama? Să descoperim noi aşa ceva...
– De când ţi-ai dorit tu să fii un mare explorator! Numai că am citit că în peşteri sunt lilieci
şi ţie îţi este frică de el.
– Mi-a fost frică anul trecut. Atunci am descoperit Bârlogul vulpilor care de fapt era plin de
lilieci. Când am intrat n-am bănuit ce mă aşteaptă. Mii de arătări atârnau de stâncă. M-am speriat şi
am făcut cale întoarsă numai că unul s-a desprins din învălmăşeala aia şi mi-a aterizat în cap. N-a
fost plăcut.
– Te cred. Să te trezeşti cu un monstru pe cap.
– Am citit, apoi, mai multe cărţi despre aceşti lilieci şi am aflat că se orientează după radare
proprii şi se hrănesc cu insecte. Dacă n-ar fi ei să mai cureţe atmosfera, ne-am îneca cu musculiţe şi
cu alte gângănii. Sunt foarte folositori. De când ştiu asta nu mi-e frică de ei. A fost o întâmplare că
mi-a intrat în păr.
– Te-a confundat cu o muscă. Glumeam. S-a speriat şi el aşa cum te-ai speriat şi tu. Tot
pălăvrăgind, ne-am căţărat pe versantul abrupt, până la rădăcina stâncii. Aveam mâinile pline de
praf şi zgârieturi, dar n-am mai apucat să ne plângem când am văzut, ascunsă de mesteceni, fagi şi
tufe de alun, grota deschisă ca o poartă spre inima muntelui. Nu- ţi venea să crezi. La doar câţiva
metri, între copaci, se afla intrarea într-o peşteră. Bolta înaltă din stânca de calcar lăsa impresia că ar
fi fost modelată de mâna unui sculptor; lespedea de piatră din mijlocul ei, arăta ca o masă întoarsă,
care servea ca suport arcadei ascuţite ce se prelungea undeva sus, sus de tot, pierzându-se între tufe
şi ierburi de tot felul. Peste tot erau urme de animale. Le-am privit cu atenţie şi m-am întrebat:
„lupi, vulpi, porci mistreţi, căprioare?". Un strat gros de muşchi verde acoperea o parte din pietre şi
sub el mustea pământul îmbibat cu apă. Răcoarea plăcută ieşea din stâncă şi se amesteca cu lumina
soarelui într-un abur străveziu.
– Ce minunăţie! am exclamat.
– Să aprindem lampa cu carbid, mă îndemnă Horia, şi să intrăm. Nu mai am răbdare. Simt
că ne aşteaptă ceva deosebit.
Am pregătit tot. Lampa, lanterna mare, ne-am verificat şi chibriturile pe care le-am înfăşurat
în batistă ca să nu se umezească şi am pornit.
Stânca era alunecoasă... În jurul nostru se făcea din ce în ce mai întuneric. Picături de apă
cădeau de undeva de sus şi se adunau în bălţi mici. Le ocoleam cât puteam, săream peste bolovanii
mai mari, cu grijă să nu alunecăm, urmărind cu atenţie cărarea pe care o luminam cu lanterna şi
lampa a cărei flacără se ridica şi cobora cu fiecare mişcare a mâinii. Alături de noi pârâiaşul, fără
zgomot, urmărea acelaşi drum.
– Păcat că nu am luat un băţ de alun să putem măsura apa. Ştii, Horia, ce înşelătoare-i în
peşteri? Tu crezi că nu-i adâncă, şi când colo intri în ea până la genunchi sau chiar până la brâu.
Vezi pietrele şi nisipul ca şi cum n-ar fi sub apă. Faci un pas şi...
–...te afunzi până la gât, răspunse Horia. Pe parcursul a numai câţiva kilometri de drum, un
râu de peşteră poate fi liniştit şi foarte învolburat. Să sperăm că noi nu vom avea mari obstacole.
Râul acesta-i un mare sculptor, priveşte!
Ciudatele forme de pe pereţii peşterii se prelungeau în umbre. Noi ghiceam în ele o balenă,
un elefant, păsări. Din piatră se ridicau forme de oameni uriaşi din ale căror plete se prelingea apa,
iar pe braţele lor cădeau picături dintr-un cer a cărui boltă nu se vedea.
Pietre rotunde îmbrăcate în calcit întortocheau cărarea şi pârâul. La un moment dat, în faţa
noastră apăru o corabie cu pânzele ridicate, gata să plutească pe un lac, dar valurile erau din piatră şi
sub ele se ghicea o prăpastie adâncă.
 – Nu te apropia, i-am strigat lui Horia, care era cu doi paşi în faţa mea şi privea fascinat
pânzele de piatră ale corăbiei. Uite un puţ! Am ridicat lanterna deasupra capului ca să pot lumina o
suprafaţă cât mai mare. Nu vedeam decât un ochi de întuneric.
– Să aruncăm în el o piatră. Aşa vom şti cât este de adânc, propuse Horia şi luă un bolovan
care se lovi de câteva ori de pereţi înainte ca plescăitul apei din adânc să ajungă la urechile noastre.
– Are cinci, şase metri, îi zic. Este o fântână oarbă din care nimeni nu va bea apă. Ce trist!
Am ocolit-o şi cu grijă ne-am continuat drumul.
– Uite, uite, strig. Globul pământesc.
– Extraordinar. Îţi vine să pui mâna şi să-l învârti sau chiar să-l ţii pe umeri ca şi Atlas. Nu?
Nu-ţi vine să faci aşa? Ţine mai sus lampa şi dă drumul la flacără să vedem mai bine. Sunt curios să
văd până unde vom putea merge? De cât timp am intrat?
– Tu crezi că ştiu? Mergem până unde putem, apoi ne întoarce. Nu ne vom rătăci.
Am ajuns într-o sală cu pereţii verticali din stâncă. Jos, un nisip fin, roşu, ne îngropa paşii.
Pârâiaşul dispăruse, nici nu ne-am dat seama unde ne-am despărţit. M-am învârtit în jurul pereţilor,
i-am pipăit şi părea că aici se opreşte expediţia noastră, când lumina lanternei descoperi o spărtură
undeva într-un colţ. Drumul subteran se strecura între pereţii atât de apropiaţi că-i simţeam cu
umerii şi ni se părea că ne strivesc ca într-o menghină. Noroc că a fost scurt. Hainele ni se
acoperiseră cu un fel de mocirlă care se lipise de hanorace şi mirosea stăruitor a rugină. Am ridicat
lanterna. În faţa noastră s-au desprins din întuneric coloane lungi care se înălţau spre bolta galeriei
şi care, la atingerea noastră, scoteau sunete de orgă pe diferite tonalităţi.
– Orga muntelui, asta-i cântă pădurii de piatră, zise Horia, în timp ce lovea tuburile lungi.
Radule! Să ne întoarcem. Începe să-mi fie teamă. Mi-e frică să nu se spargă.
– Şi mie mi-e teamă că nu mai putem ieşi. Dacă intrăm într-un labirint şi ne învârtim în cerc
sau în zig-zag?
Stâncile din faţa noastră erau albe, iar sclipirile lor ademenitoare. Păreau din argint şi, când
am pus mâna, am simţit învolburarea râului. Am înaintat pe o cărare plină de pietricele colorate.
Stalactite şi stalagmite aşteptau încremenite apele ce aveau să se strecoare din ploi şi zăpezi prin
crăpăturile calcarului. Eram atenţi la fiecare pas. Galeria se lărgea pe măsură ce înaintam.
– Am mai fost aici, zise Horia.
– Imposibil! zic eu. Tu nu vezi că stânca din faţa noastră are altă culoare? Nu vezi că spaţiul
în care ne aflăm nu-i rotund, ci dreptunghiular?
– Am mai fost aici! Uite tuburile de orgă, uite între ele...
– Vezi? O pânză de păianjen. N-am mai fost aici. Cade teoria labirintului. Uite, o ţesătură de
piatră şi în colţ un fel de animal sau...
 – Nu seamănă cu un păianjen. Seamănă mai degrabă cu o pasăre. Uite, are aripi. Una-i mai
scurtă şi uite ce cioc are.
– Dar ce gheare ascuţite! Hai să fugim că mi-e frică de ea.
Am luat-o la goană pe cărarea care ducea spre inima muntelui. De departe se auzea
zgomotul apei care cădea printre pietre. În fuga noastră, lumina ne dezvăluia o lume încremenită.
Am trecut pe lângă un munte în vârful căruia se înălţa un castel, am trecut de Albă ca Zăpada cu cei
şapte pitici care erau închişi într-o colivie, apoi pe lângă un vultur uriaş prins într-o plasă şi lângă el
o căprioară gata de fugă. Am ajuns gâfâind în inima muntelui.
– Uite apă! Un lac! am strigat într-un glas amândoi. Nu ne venea să credem. Am ridicat cât
am putut lampa şi lanterna. Nemişcat, sub un cer de piatră era lacul. Ne-am apropiat de mal. Am
luat câte o piatră şi ne-am întrecut în aruncare. Valurile mici s-au apropiat de ţărm şi s-au spart de
pietrele albe de calcit. Lacul era albastru. Nu-i puteam ghici fundul şi nici nu-i vedeam celălalt mal.
M-am aplecat să iau o piatră. Mă chinuiam să o smulg din locul ei când deodată se făcu lumină, ca
şi cum cineva ar fi aprins un neon. Ne-am speriat şi am vrut să fugim dar malul plin de scoici şi
perle albe, plin de tufişuri galbene ne-a închis drumul. În lumina aceea am văzut cum în lac se
adăpau şapte cai. Boturile albe atingeau suprafaţa apei şi coamele lor străluceau. Erau din piatră.
Ne-a venit inima la loc şi ne-am apropiat de ei. I-am botezat imediat. Luni, Marţi, Miercuri, Joi,
Vineri, Sâmbătă, Duminică.
– Ce coamă minunată ai, şi am mângâiat piatra albă şi apoi botul umed şi piciorul din stâncă
al calului botezat Duminică. Dintr-o săritură am fost în spinarea lui. Horia nu se lăsă mai prejos şi
cu o iuţeală de invidiat sări în spatele lui Joi.
Ne ţineam amândoi de coamele lor de piatră când am simţit un tremur sub palme şi caii şi-au
ridicat capul în văzduh, nechezând spre ţărmul plin de scoici şi perle, spre tufişurile şi pădurea de
piatră ce se ghiceau în depărtare. Apele lacului albastru se înfiorară şi totul prinse viaţă.
– Eu sunt Calul Alb al munţilor, zise Duminică, şi lovi cu copita în piatra albastră. Bine aţi
venit în casa noastră. Suntem fericiţi că ne-aţi trezit la viaţă. De multă vreme aşteptăm clipa asta.
– Te-am mângâiat doar, i-am zis, şi pentru tine a însemnat aşa de mult?
– Enorm. Ne-ai adus din lumea împietrită. Priveşte în jur. Toate s-au trezit la atingerea
voastră.
Caii se întoarseră spre el şi nechezară prelung. Apele lacului se înfiorară, stâncile au prins
culoare şi pădurea de piatră deveni verde.
– Eu sunt Radu şi el este Horia, prietenul meu.
– Sunteţi oaspeţii noştri. Veţi vedea ce n-a mai văzut nimeni. O să vă arătăm bogăţiile
pământului.
 Lumina aceea albă învăluia totul, stâncile, pădurea şi noi împreună cu cei şapte cai am
pornit spre inima muntelui. Cărarea înainta printre copaci. Copitele cailor abia atingeau pietrişul.
Coboram, urcam şi totul în calea noastră prindea culoare. Calul alb al munţilor era în frunte şi
coama lui era strălucitoare. Mă ţineam de ea şi priveam uimit tot ce se petrecea.
– Aici avem grădinile roşii, zise Calul Alb.
Totul în jur era de culoare rubinie. Tulpinile, frunzele, animalele. Nici nu ne puteam mira.
Era firesc să fie aşa. Eram doar într-o altă lume. Nu mi-am terminat gândul când...
– Iată grădinile noastre galbene. Grădinile de aur. Calul Alb se învârti ca să văd mai bine.
Copacii pe care-i vedeţi sunt din aur, iar apa este galbenă pentru că stă în această mare groapă de
aur. Nu vă speriaţi! Şarpele este o pepită, păsările la fel, luna, soarele...
– Soarele străluceşte aproape la fel ca al nostru, atâta doar că noi avem anotimpuri. Adică,
cum să-ţi explic... Iarna, avem zăpadă, ne dăm cu sania sau schiem. Primăvara apar flori şi cresc
frunzele, vara facem baie în râu, stăm apoi la soare sau la umbra copacilor. Toamna sunt fructe
dulci şi zemoase şi păsările pleacă în ţările calde. Aici la voi, copacii n-au umbră, sunt de argint sau
de aur, din pietre preţioase şi-i luminează soarele de aur, de argint, de chihlimbar... de...
– Da, zise Calul Alb, astea toate, sunt bogăţiile subpământene şi dacă rămâneţi aici cu noi,
vor fi ale voastre.
– Ale noastre? am exclamat într-un glas. Atâta aur, argint, pietre preţioase... L-am privit o
clipă în ochi pe Horia, şi dintr-o suflare am zis amândoi: Nu vrem să fim stăpânii bogăţiilor
subpământene!
– Cum, nu vreţi? necheză Calul Alb al munţilor şi cu el toţi şase. Sunt atâţia care ar dori să
le aibă... Noi v-am ales pe voi.
– Nu vrem, i-am repetat. Te rugăm să ne duci afară la soare. În faţa acestei peşteri este o
poieniţă cu iarbă, tufe şi flori. Este cald. Sunt copaci cu tulpina maronie, gri sau albă şi toţi au
frunzele verzi, de la verdele acesta de smarald până la cel închis al brazilor şi ele tremură în bătaia
vântului. Aici nici vânt nu este. Acolo la noi în poieniţă toate sunt vii. Păsările cântă, îşi fac cuiburi,
au puişori, în ape sunt peşti. Afară, pârâiaşul pe care l-am urmărit, avea viaţă. Aici, a devenit lac de
argint, de aur, iar voi stăteaţi cu boturile de piatră deasupra unei ape care murise.
Caii se uitau la noi miraţi şi trişti.
– Veniţi voi, zise Horia cu voce şoptită. Aici este frig. Vă ducem la lumină. Iarba dulce şi
fragedă o să vă dea putere şi veţi fi cai adevăraţi.
– Nu putem! răspunse Calul Alb. Nu putem. Dar visăm câteodată că suntem undeva pe un
deal şi alergăm cu coamele în vânt şi ne oprim apoi pe malul unui pârâiaş cu apă limpede şi sorbim
apa aceea vie, apoi rupem cu dinţii iarba verde şi mătăsoasă, şi din nou alergăm Şi eu mai visez o şa