Sunteți pe pagina 1din 80

Cursul 1.

Teoria şi metodologia
instruirii
Obiectivul general al disciplinei
 formarea competenţelor de valorificare a
conţinuturilor specifice în proiectarea,
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi
didactice;
Obiective specifice:
 formarea competenţelor de abordare holistică a procesului
de învăţământ;
 formarea unei concepţii sistemice asupra proceselor de
predare – învăţare – evaluare;
 formarea capacităţii de proiectare a activităţilor de
predare-învăţare-evaluare;
 cunoaşterea rolului normativităţii pedagogice şi a
modalităţilor de aplicare a acesteia în practica
educaţională;
 formarea deprinderilor de a proiecta şi aplica strategii
didactice eficiente în lecţie şi în alte forme de activitate
educaţională;
 cunoaşterea şi valorificarea specificităţii psihopedagogice
a formelor şi metodelor de evaluare şi integrarea eficientă
a acestora în activitatea didactică;
 formarea atitudinii pozitive şi reflective faţă de profesia
didactică;
 formarea unei conduite didactice eficiente.
De reflectat...
 Ce vom studia în cadrul acestei
discipline ?
 Ce teme credeţi că vom
aborda?
Conţinuturi:
 Didactica versus Teoria şi metodologia
instruirii
 Procesul de învăţământ
 Principiile procesului de
învăţământ/normativitatea pedagogică
 Metodologia instruirii (metode,
mijloace, strategii didactice)
 Forme de organizare a procesului de
învăţământ
 Proiectarea pedagogică
Didactica – teoria procesului de
învăţământ

 Teoria şi metodologia instruirii are


statutul unei ştiinţe pedagogice
fundamentale care este inclusă,
de regulă, sub denumirea de
didactică generală, în structura
pedagogiei generale.
Ştiinţele pedagogice
fundamentale
 1. Teoria generală a educaţiei
/Fundamentele pedagogiei;
 2. Teoria şi metodologia instrurii;
 3. Teoria şi metodologia curriculum-
ului;
 4.Teoria şi metodologia cercetării
pedagogice.
Conceptul de didactică şi
evoluţia sa istorică

 Etimologie - termenul didactică îşi are originea în


limba greacă, în familia de cuvinte:
 didaskein = a învăţa
 didaktikos = instrucţie
 didasko = învăţare, învăţământ
 didaktike = arta învăţării

 Istoria didacticii reflectă evoluţia concepţiilor despre


învăţământ şi învăţare, proiectate pe fondul dezvoltării
doctrinelor pedagogice şi implicit a instituţiilor şcolare.

Didactica poate fi considerată


 "arta de a-i învăţa pe alţii",
 "arta de a preda",
 "arta universală de a-i învăţa pe toţi
totul" ("omnes omnia docendi
artificium“),
aprecia J. A. Comenius - părintele
didacticii.

 Jan Amos Comenius
 pedagog ceh(1592-1670);
 Didactica Magna – 1657;
 este creatorul primului mare sistem de
educaţie (fondatorul sistemului de instruire pe
clase şi lecţii);
 realizează o deschidere pentru noi concepţii
pedagogice;
 este cel datorită căruia secolul al XVII-lea va fi
numit „secolul didacticii”.

 Johann Friedrich Herbart
 Filosof si psiholog german
(1776-1841)
 considera că educaţia nu este posibilă fără
instrucţie;
 a studiat procesul de asimilare a
cunoştinţelor, atât din perspectivă
pedagogică (predarea), cât şi din
perspectivă psihologică (învăţarea);
 a delimitat didactica de pedagogie,
considerând că este numai o parte a acesteia
din urmă (poziţie acceptată şi astăzi).
Paradigme - realizări ştiinţifice universal recunoscute
care, pentru o perioadă de timp, se constituie în soluţii-
model pentru o anumită categorie de probleme.
Paradigme
în ştiinţele educaţiei
 Magistrocentrismul;
 Psihocentrismul;
 Sociocentrismul;
 Tehnocentrismul;
 Paradigma curriculumului.
Didactica tradiţională, didactica modernă şi
didactica postmodernă

 Didactica tradiţională – sec.XVII-XIX - concepe procesul de


învăţământ mai ales ca activitate de predare.
 Magistrocentrismul reprezintă paradigma de bază a
pedagogiei clasice sau tradiţionale şi se caracterizează prin
faptul că „pune în centrul educaţiei educatorul, învăţătorul,
profesorul, care avansează mesajele pedagogice în sens
dirijist, unilateral, unidirecţional” [Cristea S., 2010, p.42].
 Această paradigmă valorizează în special activităţile de
predare, în detrimentrul celor de învăţare şi evaluare, pe care
le consideră ca fiind subordonate.
 Relaţia pedagogică profesor-elev este una de tip autoritar,
bazată pe superioritatea profesorului şi distanţa socio-afectivă
impusă de către acesta, în raporturile cu elevii săi.
Didactica modernă – sfârşitul secolului XIX şi prima
jumătate a secolului XX, concepe procesul de învăţământ,
în mod special, ca activitate de predare-învăţare

 Paradigma acelei perioade, Psihocentrismul, se


afirmă, odată cu lansarea curentului pedagogic numit
educaţia nouă. Promotoarea acestuia este Ellen Key,
cu a sa lucrare emblematică, intitulată, într-un mod
cât se poate de sugestiv, Secolul copilului (1900).
 Psihocentrismul promovează principiul fundamentării
pedagogiei pe datele furnizate de psihologie, în
general, şi de psihologia copilului, în special.
 Procesul de instruire nu se poate realiza în mod
global, nediferenţiat, ci el trebuie să implice principiul
diferenţierii până la individualizare, în raport cu
particularităţile psihologice individuale şi de vârstă ale
copilului.
…Didactica postmodernă – pe care o
putem plasa convenţional în cea de-a
doua jumătate a secolului XX, concepe
procesul de învăţământ, în mod
special, ca activitate de predare-
învăţare-evaluare, proiectată în sens
curricular, prin centrarea pe obiective
şi realizarea corespondenţei pedagogice
dintre obiective-conţinuturi-
metodologie-evaluare.(o-c-m-e)
Paradigma curriculumului

 Se axează pe afirmarea rolului prioritar al finalităţilor


educaţiei, la nivelul oricărui proiect pedagogic.
 În funcţie de finalităţi se structurează şi celelalte
elemente ale modelului curricular de abordare a
instruirii, adică:
 metodele de predare-învăţare,
 conţinuturile,
 strategiile de evaluare.
...
 Această paradigmă abordează educaţia la nivel
global, deoarece ea are în vedere toate
componentele fundamentale ale acesteia:
 funcţia centrală şi structura de bază,
 finalităţile care stau la baza oricărui proiect de
formare şi dezvoltare a personalităţii,
 conţinuturile şi formele generale ale educaţiei,
realizabile prin activităţile din cadrul sistemului şi
procesului de educaţie / învăţământ
 şi metodologia de predare-învăţare-evaluare
 [Cristea, S. Stanciu, F. 2010, p.105-107].
Ce este didactica?

 Didactica este teorie deoarece:


 elaborează bazele teoretice ale organizării
şi conducerii procesului de învăţământ;
 participă la construirea de cunoştinţe,
formarea de deprinderi, de conduite şi
competenţe;
 asigură fundamentele metodicii.

 Didactica este ştiinţă deoarece:
 emite reguli privind modul de atingere a
unui anumit nivel de cunoştinţe şi
deprinderi – ştiinţă prescriptivă;
 stabileşte criterii generale şi condiţii
necesare pentru funcţionarea procesului de
învăţământ – ştiinţă normativă.
Raportul dintre didactică şi
metodică

 Didactica studiază procesul de învăţământ în


ansamblul său, pe toate treptele de şcolaritate
şi pentru toate tipurile de şcoli.

 Metodica se ocupă cu problemele circumscrise


de logica internă a unui obiect de învăţământ
sau a unei discipline şcolare.

 Didactica nu este o sumă de metodici, după


cum nici metodicile nu sunt doar părţi
constitutive ale didacticii – relaţia este de
complementaritate.
Cursul 2.
 DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA
GENERALĂ A PROCESULUI DE
ÎNVĂŢĂMÂNT

 ABORDĂRI ALE PROCESULUI DE


ÎNVĂŢĂMÂNT
Procesul de învăţământ
ca obiect de studiu al didacticii

 Didactica abordează următoarele componente ale


activităţii instructiv-educative:
 adecvarea obiectivelor educaţionale la specificul
învăţării sistematice,
 contextualizarea conţinuturilor de predat,
 identificarea normelor şi principiilor care reglează
procesul de predare - învăţare,
 descrierea procedeelor şi metodelor de predare –
învăţare,
 descrierea formelor de organizare a procesului de
învăţământ,
 asigurarea unui control şi a unei verificări a
rezultatelor instruirii.
Procesul de învăţământ, ca obiect de studiu al
didacticii, reprezintă interacţiunea dinamică dintre
trei elemente: predare, învăţare şi evaluare.

 Procesul de învăţământ este forma cea mai


sistematizată şi raţionalizată a exercitării influenţelor
şi acţiunilor educative. El presupune un cadru formal, cu
actori ce-şi asumă rolurile în mod „legal", roluri ce derivă
din statutul pe care îl deţin (profesor, respectiv elev).
 Scopul procesului de învăţământ îl constituie
transmiterea unor seturi de cunoştinţe, formarea
unor capacităţi, dobândirea de deprinderi, formarea
de atitudini, de competenţe, în perspectiva
autonomizării fiinţei umane, sub toate aspectele (din punct
de vedere cognitiv, afectiv, comportamental etc.).
DEFINIREA PROCESULUI DE
ÎNVĂŢĂMÂNT

 Procesul de învăţământ - principalul subsistem al


sistemului de învăţământ în cadrul căruia se realizează
instruirea şi educarea preşcolarilor, elevilor şi
studenţilor, prin intermediul activităţilor proiectate,
organizate şi dirijate de către cadrele didactice.

 Procesul de învăţământ - ansamblul de activităţi


organizate şi dirijate, care se desfăşoară etapizat, în
cadrul unor instituţii specializate, sub îndrumarea unor
persoane pregătite în acest scop, în vederea
îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative.
Procesul de învăţământ comportă următoarele
caracteristici (cf. Constantin Cucoş):

 suportă determinări socioculturale şi


prezintă o evoluţie în timp;
 presupune o specializare pe dimensiuni
instructive (de transmitere a cunoştinţelor) şi
formative (formarea/dezvoltarea
personalităţii);
 atribuie roluri bine precizate profesorilor şi
elevilor, chiar dacă acestea pot fi, secvenţial si
temporar, interşanjabile;
 funcţionează pe baza binomului profesor - elev
şi are un caracter bilateral (în sensul că
ambii parteneri sunt implicaţi, altfel procesul
nu are sens);
 generează cunoaştere şi actualizează
(redescoperă) cunoaşterea umană (mai
…ales la nivelul elevilor care, cu această
ocazie, intră în posesia unor cunoştinţe şi
valori “noi");
 constituie un sistem autoreglator şi
perfectibil, în acord cu norme praxiologice
şi de eficienţă acţională (elimină ceea ce
este de prisos, se autoconstruieşte pe
măsură ce se desfăşoară);
 este un proces unitar, cuplând
transmiterea de cunoştinţe (predarea) cu
asimilarea (învăţarea) şi cu validarea
acestora (prin evaluare);
 generează autoînvăţare, motivează şi
fortifică subiectul pentru a continua
parcursul achizitiv în mod autonom.
 Autorul Sorin Cristea vorbește despre
trei caracteristici generale ale
procesului de învăţământ:
 Interacţiunea subiect-obiect- procesul de
învăţământ presupune o relaţie de interacţiune,
interdependenţă şi condiţionare reciprocă între
cei doi poli: profesorul şi elevul (educatorul și
educatul);
 Unitatea informativ-formativ, la nivelul
mesajului educaţional- procesul de învăţământ
presupune deopotrivă achiziţia de cunoştinţe şi
formarea de priceperi, deprinderi, obişnuinţe;
 Autoreglarea activităţii, prin conexiune
inversă pozitivă, cu ajutorul evaluării.
De reflectat...
 Comentați citatul de mai jos,
explicând caracterul bilateral al
procesului de învățământ:
 ”Interacțiunea și conlucrarea dintre
cei doi poli presupune, de asemenea,
asigurarea rolului conducător al
profesorului și participarea activă, din
partea elevului.”
( I.Nicola, 1992, p.210)
ABORDĂRI ALE PROCESULUI DE
ÎNVĂŢĂMÂNT
 Procesul de învăţământ ca sistem;
 Procesul de învăţământ ca proces
instructiv-educativ (informativ-
formativ);
 Procesul de învăţământ ca proces de
comunicare;
 Procesul de învăţământ ca relaţie
între predare,învăţare şi evaluare.
Procesul de învăţământ ca sistem
 Din perspectiva analizei sistemice, procesul de
învăţământ este definit „ca un sistem complex şi
dinamic…, un ansamblu acţional deliberat
proiectat şi structurat, ale cărui componente şi
interacţiuni funcţionează în mod integrat, în
raport cu anumite obiective instructiv-educative
de atins”. (I. Nicola)
 Din perspectivă sistemică, procesul de
învăţământ poate fi abordat pe trei planuri:
 funcţional
 structural
 operaţional
Dimensiuni ale procesului de învăţământ

 Dimensiunea funcţională vizează


finalităţile prestabilite si rezultatele
procesului de învăţământ.
 Ca orice activitate umană conştientă,
procesul de învăţământ este un act care
urmăreşte realizarea unor scopuri precise
şi a fost înfiinţat pentru a avea anumite
funcţionalităţi, pentru a realiza finalităţi
bine determinate.
 El presupune intenţionalitate şi un fond
motivaţional propice (obiective şi sarcini
de îndeplinit).
Dimensiunea structurală se
referă la organizarea sistemului de
instruire şi valorificarea resurselor
specifice: umane, materiale,
financiare, informaţionale, de spaţiu
şi timp.
De reflectat...

 Enumeraţi principalele categorii de


resurse:
 umane,
 materiale,
 financiare,
 informaţionale care configurează
dimensiunea stucturală a procesului
de învăţământ.
Resurse implicate în procesul de
învățământ
Nr. Tipuri generale Tipuri specifice de resurse implicate în procesul de învățământ
Crt de resurse

1. Resurse umane Cadre didactice formate în sistemul de formare inițială și continuă,


personal didactic auxiliar, personal administrativ, elevi/studenți,
părinți.

2. Resurse Baza didactico-materială a unităților de învățământ, spațiile de


materiale învățământ și timpul școlar disponibil.
3. Resurse Bugetul alocat de ministerul de resort, de inspectoratele școlare
financiare județene, de consiliul local, de comunitatea părinților, din
sponsorizări, din surse proprii etc.

4. Resurse Cuprinse în documente curriculare de tipul: plan de învățământ,


informaționale programe școlare, manuale școlare, ghiduri metodologice, instrumente
de evaluare, cărți, reviste, resurse informatizate etc.
 Dimensiunea operaţională face
trimitere la desfăşurarea activităţii, la
strategii didactice, modalităţi de
evaluare etc..
 vizează variabilele dependente de actorii
educaționali (cadre didactice, elevi, părinți)
angajate în activitatea de proiectare şi
realizare a demersului didactic propriu-zis.
 Este vorba aici despre personalitatea
cadrului didactic, stilul său de predare,
creativitatea și capacitatea sa
comunicațională, capacitatea empatică,
competența științifică, psihopedagogică și
metodică de care acesta dă dovadă.
 Din perspectiva acestor caracteristici
personale, cadrul didactic va declanșa un
proces de instruire compus din patru operații
fundamentale:
 stabilirea obiectivelor concrete,
operaționale, observabile și măsurabile, ale
activității didactice;
 selectarea și prelucrarea pedagogică a
conținuturilor menite să conducă la atingerea
acelor obiective;
 utilizarea metodologiei didactice adecvate;
 evaluarea rezultatelor activității didactice
realizate (Cristea, 1998, 378-380).
 Complexitatea procesului de învățământ este
determinată de multitudinea componentelor
sale și de relațiile diverse ce se structurează
între acestea:
 Obiectivele (finalitățile):
 Agenții acțiunii: cadrele didactice, elevii, părinți;
 Conținuturile cuprinse în documentele curriculare:
planul de învățământ, programele și manualele
școlare;
 Metodele și mijloacele de învățământ ;
 Formele de organizare (lecții, vizite, excursii etc.);
 Câmpul relațional: cadre didactice-elevi, elevi-elevi,
elev-grup, grup-clasă;
 Rezultatele școlare.
(M. Ionescu și I. Radu, 2001, pp. 32-34)
De reflectat...
 În ce se obiectivează interacţiunea
acestor componente ale procesului de
învăţământ?
 Puteţi identifica anumite disfunţionalităţi
la nivelul relaţiei dintre:
 Obiective-conţinuturi;
 Profesor-elevi;
 Forme de organizare-metode şi mijloace
de învăţământ ?
Procesul de învăţământ –
proces de cunoaştere
instructiv-educativ, informativ-formativ

 Procesul de învăţământ trebuie abordat ca un


proces continuu de cunoaştere.
 Această manieră de abordare nu reduce procesul
de învăţământ la simpla activitate de transmitere
şi asimilare a cunoştinţelor, ci atrage atenția
asupra faptului că este vorba despre un veritabil
act de cunoaştere, adică despre un proces
activ de investigare şi procesare a
informaţiilor de către preşcolari sau elevi.
 Foarte importante sunt aici cunoştinţele ancoră
ale educabilului şi dimensiunile repertoriului
comun profesorului și preşcolarului/elevului .
 Ca proces de cunoaștere, procesul de
învățământ trebuie să faciliteze joncțiunea
optimă dintre:
 cultura generală,
 cultura profesională,
 cultura de specialitate.
 Cultura generală reprezintă „ansamblul
valorilor spirituale, provenite din toate
domeniile cunoaşterii şi activităţii umane -
ştiinţă, tehnologie, artă, economie, politică,
filosofie, religie etc.- confirmate la nivel
social şi din perspectivă istorică” (Cristea,
1998, 81).
 Ea se raportează la cunoştinţele din
trunchiul comun sau curriculum-ul nucleu
și de aceea ar trebui să se formeze pe
durata învățământului general-obligatoriu.
 Cultura generală servește drept
fundament pentru celelalte două tipuri de
culturi.
 Cultura profesională reprezintă
ansamblul valorilor spirituale selectate
dintr-un anumit domeniu de activitate
profesională, în care se formează
individul: învăţământ, sănătate,
industrie, agricultură etc.
 Cultura de specialitate are o arie de
cuprindere mai restrânsă decât cea
profesională, raportându-se strict la
specializarea fiecărui individ. (de
exemplu, în învăţământ vorbim despre
profesori de: matematică, fizică, chimie,
muzică, educaţie fizică etc.
 Instruirea şcolară, ca activitate organizată,
dirijată şi controlată, este una dintre laturile
procesului de învăţământ şi constă în
organizarea achiziţionării de către elevi a
experienţei social-istorice, obiectivată în ştiinţă,
artă, morală, literatură, tehnică, sub formă de:
 cunoştinţe,
 priceperi,
 deprinderi,
 obişnuinţe,
 competenţe.
Concepte fundamentale:
 Cunoştinţele sunt empirice şi ştiinţifice.
 Elevul primeşte informaţii în legătură cu realitatea şi în
afara şcolii. Acestea sunt cunoştinţe empirice,
nesistematizate, întâmplătoare.
 Cunoştinţele ştiinţifice ca: reprezentări, noţiuni,
definiţii, legi, teorii, concepţii ce reflectă realitatea
obiectivă se obţin de către elevi pe baza unor procese
mentale de analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare,
generalizare, clasificare, în mod organizat, sistematic, în
strânsă legătură unele cu altele.
 Priceperile sunt definite drept capacităţi de a efectua
acţiuni practice şi operaţii intelectuale în mod rapid,
precis şi conştient, pe baza cunoştinţelor însuşite şi a
experienţei personale.
Demonstraţiile, exerciţiile, temele pentru acasă,
activităţile practice asigură formarea corectă a
priceperilor, aprofundarea lor continuă şi lărgirea ariei lor
de cuprindere.
...
 Prin deprinderi înţelegem acţiuni care
au devenit, după multe exerciţii,
componente automatizate ale activităţii
 Când deprinderile se resimt ca o
necesitate interioară, ele devin
obişnuinţe. De exemplu: obişnuinţa
de a studia, de a face sport etc..
 Unele obişnuinţe, având caracter
negativ, pot constitui adevărate frâne
în activităţile şi relaţiile dezvoltate:
dezordinea, lipsa de perseverenţă sau
de consecvență, comportarea
necivilizată.
Ce sunt competențele?
 Ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinţe,
deprinderi/abilităţi şi atitudini, necesare pentru:
 împlinirea şi dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor
obiective în viaţă, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia şi
dorinţei de a învăţa pe tot parcursul vieţii;
 integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în
societate;
 ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi
dezvoltarea unei economii durabile;
 formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste
şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea
dialogului intercultural;
 educarea în spiritul demnităţii, toleranţei şi respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
 cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de
valorile moral-civice şi a respectului pentru natură şi mediul
înconjurător natural, social şi cultural.
(conform LEN 1/2011)
Competenţele cheie
 reprezintă un pachet transferabil şi multifuncţional
de cunoştinţe, aptitudini şi atitudini, necesar
tuturor indivizilor, în vederea dezvoltării personale
şi a incluziunii lor sociale şi profesionale.
 Ele ar trebui să fie dobândite până la sfârşitul
învăţământului obligatoriu, pentru a funcţiona ca
bază a activităţilor ulterioare de învăţare/formare.
Competenţele cheie sunt esenţiale pentru:
 dezvoltarea personală de-a lungul întregii vieţi
(capital cultural),
 incluziunea socială şi cetăţenia activă (capital
social),
 ocupare şi dezvoltare profesională (capital
uman).
 (www.edu.ro/index.php?module=uploads&func=download&fileId.)
Legea educaţiei naţionale, la articolul 68, stipulează:
(1) Curriculumul naţional pentru învăţământul primar şi
gimnazial se axează pe 8 domenii de competenţe cheie care
determină profilul de formare al elevului:
 competenţe de comunicare în limba română şi în limba
maternă, în cazul minorităţilor naţionale;
 competenţe de comunicare în limbi străine;
 competenţe de bază în matematică, ştiinţe şi
tehnologie;
 competenţe digitale, de utilizare a tehnologiei
informaţiei ca instrument de învăţare şi cunoaştere;
 competenţe sociale şi civice;
 competenţe antreprenoriale;
 competenţe de sensibilizare şi de expresie culturală;
 competenţa de a învăţa să înveţi.
De reflectat...
 Cum ajunge elevul să îşi formeze
competenţele?
 Care sunt activităţile care asigură un
context prielnic formării şi dezvoltării
competenţelor cheie ?
 Reuşeşte şcoala românescă să
formeze cu adevărat aceste
competenţe până la finalul
învăţământului general obligatoriu ?
Caracterul formativ al procesului de
învăţământ

 Elevul nu recepţionează pasiv informaţiile, ci le


prelucrează, le reorganizează şi apoi le integrează în
fondul său de cunoştinţe, priceperi, deprinderi.
 Ca urmare a prelucrării personale a informaţiilor şi
influenţelor primite, elevul îşi dezvoltă procesele psihice:
memoria, imaginaţia, atenţia, gândirea (mai ales cea de
tip investigativ, creator, inovator).
 Vorbim de caracterul formativ al procesului de
învăţământ atunci când evidenţiem tocmai această
formare şi dezvoltare a proceselor şi funcţiilor psihice, ca
urmare a asimilării, prin reorganizare şi prelucrare
proprie, de către elev, a informaţiilor.

Învăţământul este eficient dacă este cu prioritate


formativ.
Caracterul informativ-formativ al
procesului de învăţământ presupune:
 cunoașterea personalității preşcolarilor/elevilor și
valorificarea dominantelor de personalitate, în
contextul activităților instructiv-educative;
 prelucrarea pedagogică a conținuturilor predate,
în acord cu utilitatea lor socială și relevanța lor
practică dar și prin raportare la particularitățile de
vârstă și individuale ale copiilor;
 antrenarea preşcolarilor/elevilor în activitatea de
cunoaștere științifică, prin intermediul unor
strategii didactice de tip interactiv-participative;
 realizarea unui demers didactic diferențiat, chiar
individualizat.
Reflectaţi la raportul dintre informativ
şi formativ, la nivelul procesului de
învăţământ

 Pornind de la afirmaţia lui Montaigne


- „decât un cap plin, mai bine unul
bine făcut” ;
 şi de la proverbul - „niciun sac gol nu
stă singur în picioare”.
C3 Procesul de învăţământ ca proces de
comunicare
 Comunicarea este o componentă vitală a procesului de
predare-învăţare-evaluare.
 În mare măsură, reuşita actului pedagogic este
asigurată de calitatea comunicării.

 Ca formă specifică a comunicării umane, comunicarea


didactică se distinge prin câteva particularităţi:
 este o comunicare de tip şcolar care utilizează ca
instrument limbajul specific conţinutului diferitelor
discipline de învăţământ;
 este acordată la realizarea obiectivelor propuse;
 este o comunicare de conţinuturi purtătoare de
instruire;
 are un efect de învăţare, urmăreşte influenţarea,
modificarea şi stabilitatea comportamentelor individuale
sau de grup;
 generează învăţare, educaţie şi dezvoltare.
(I. Cerghit, 1997, p.20)
Alte caracterisitici ale comunicării
didactice:
 are caracter bilateral, care evidenţiază necesitatea
instituirii unei corelaţii permanente între subiectul şi
obiectul educaţiei
 este instrumentală – urmăreşte deliberat un scop :
producerea unui anumit efect asupra receptorului,
în efortul de formare a identităţii sale;
 antrenează întregul potenţial discursiv, întreaga
personalitate a participanţilor.
 este complexă, deoarece îmbracă forme diferite (
verbală, paraverbală, nonverbală, directă sau
indirectă, formală sau informală etc)
 este asimetrică datorită diferenţelor socioculturale
dintre emiţător şi receptor:
 presupune o adaptare permanentă la context și o
restructurare din mers.
Elementele componente ale
procesului de comunicare

Mesaj
Strategii care favorizează
feed-back-ul
 Structurarea unui climat educațional deschis şi
confortabil, de manifestare şi relaţionare în
clasă, la lecţii, pentru elevi;
 Afişarea interesului profesorului pentru ceea ce
spun și fac elevii;
 Promovarea unui dialog autentic între profesor
și elevi şi a dezbaterilor cu elevii;
 Solicitarea expresă a părerilor și opiniilor
elevilor, în raport cu diferite aspecte ale
procesului de instruire.
Formele comunicării
 Comunicarea verbală;
 Comunicarea nonverbală;
 Comunicarea paraverbală.
...
 Comunicarea verbală – reprezintă modalitatea
de comunicare cea mai întâlnită, având un rol
determinant în procesul de învăţământ.
 Eficienţa comunicării verbale, este
condiţionată de trei tipuri de exigenţe:
1. exigenţe de ordin sintactic – se raportează la
funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor, regulile
de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a
propozițiilor în fraze;
2. exigenţe de ordin semantic trebuie să trimită la
un sens, să aibă un înţeles.
3. exigenţe de ordin pragmatic trebuie să aibă o
influenţă asupra receptorului: să determine o
acţiune, să schimbe un comportament, să
creeze o imagine, să producă o emoţie etc.
(D.Sălăvăstru, 2004, 184).
 Comunicarea paraverbală – însoţeşte
...
comunicarea verbală, având efecte de
facilitare a înţelegerii mesajului comunicat
verbal sau, dimpotrivă, de obstaculare, de
îngreunare a acestei înţelegeri.

 caracteristicile
vocii,
 particularităţile
vorbirii, sunt elemente
 intonaţia, paraverbale care pot
 pauza, afecta într-un
 ritmul şi debitul procent semnificativ
vorbirii, înţelesul
 accentul, comunicării.
 intensitatea rostirii
 Comunicarea nonverbală - reprezintă
... formă a comunicării în care
acea
mesajul este transmis prin mijloace
extralingvistice.
 Expresia feţei, privirea, poziţia corpului,
gesturile, vestimentaţia, distanţa faţă
de locutor, contactul fizic etc. sunt
aspecte cu incidenţă majoră asupra
comunicării verbale, decodificate şi
înţelese mult mai rapid decât mesajul
transmis verbal.
De reflectat!

 Care sunt principalele elemente


comportamentale, care ţin de limbajul
nonverbal şi de cel paraverbal, şi
care trebuie luate în calcul de către
profesori pentru o cunoaştere
psihopedagogică adecvată a fiecărui
elev ???
Comunicarea este dependentă de o serie de
factori:

 Calitatea transmiterii vizează:


structurarea logică a conținuturilor,
claritatea, precizia și plasticitatea
exprimării, dependente în special de
personalitatea cadrului didactic și de
contextul în care are loc comunicarea;
 Nivelul dezvoltării psihice a
receptorului, implicarea lui în
procesul comunicării, capitalul
lingvistic și cultural de care acesta
dispune;

 Sistemul de codare și decodare
presupune, din partea cadrului didactic o
bună cunoaștere a potențialităților
elevului , în vederea apropierii maximale
a recepției de emisie;
 Existența conexiunii inverse pentru a
facilita armonizarea celor două repertorii
precum și pentru a asigura autoreglarea
comunicării;
 Cantitatea informațiilor transmise și
care se cer a fi receptate corespunzător;
(I. Cerghit, 1997, pp. 22, 23)
Bariere interne si externe ale comunicarii

BARIERE INTERNE:
 implicarea pozitiva
 implicarea negativa
 tracul
 agenda ascunsa
 lumi imaginare

BARIERE EXTERNE:
 Fizice: deficiente verbale, acustice,
amplasamet, lumina, temperatura, ora
din zi, durata intalnirii, etc
 Semantice: vocabular, gramatica,
sintaxa, etc
Bariere în comunicare
(O. Pānişoară, 2006, p. 114 după Torrington şi Hall)

 bariere în trimiterea
mesajului;
 bariere la nivelul
receptării;
 bariere de înţelegere;
 barierele acceptării;
 barierele acţiunii.
Puteţi identifica exemple
pentru toate aceste tipuri
de bariere?
Modalităţi de eficientizare a comunicării
https://www.youtube.com/watch?v=Vgp1_X0-Lg4

 organizarea unui mediu comunicaţional


propice;
 armonizarea scopurilor şi obiectivelor
activităţii cu structura comunicaţională;
 perfecţionarea deprinderilor de comunicare;
 realizarea unei comunicări complexe;
 utilizarea multicanalităţii;
 asigurarea următoarelor condiţii:
 analiza clasei de elevi,
 analiza ocaziei,
 analiza surselor de obţinere a informaţiei,
 analiza punctelor forte ale mesajului,
 analiza acţiunilor presupuse de comunicare,
 analiza şi evaluarea impactului emiterii mesajului.
Alte modalități de eficientizare
a comunicării didactice :
 Ascultarea activă reprezintă capacitatea de a
surprinde atât conţinutul mesajului cât şi
emoţiile interlocutorului, pentru a asigura
înţelegerea cât mai adecvată a mesajului.
Beneficii pentru emiţător Beneficii pentru receptor

• îşi poate formula mai bine ideile; • este mai bine informat;
• înţelege mai bine fenomenele, în • conştientizează necesitatea
urma dialogului cu receptorul; de a fi un bun ascultător, de
• este mai sigur pe sine, deoarece a se implica şi autocontrola
ascultătorul îi refectă în mod empatic în comunicare.
ideile;
Stadiile ascultării active
I. Stabilirea unei relaţii emiţător-
receptor;
II. Încurajarea emiţătorului să
vorbească;
III.Reflectarea mesajului primit prin
parafrazări;
IV. Rezumarea şi concluziile
comunicării.
Comunicarea asertivă
 Asertivitatea reprezintă abilitatea de a
ne exprima emoţiile şi convingerile fără
a afecta sau ataca drepturile celorlalţi.
 Comportamentul asertiv ia în
considerare dorinţele celorlalţi,
concomitent cu încercarea de a-ți
îndeplini propriile doleanţe; exprimă în
mod direct dorinţe, expectanţe şi
sentimente, fiind dezirabil din punct de
vedere social.
Fă referiri la
comportamentul
Focalizează-te
inadecvat al unei
pe
persoane
Spune NU comportament
folosind o
atunci când şi nu pe
remarcă pozitivă
este încălcat persoană atunci
un drept sau când vrei să faci
Schimbă discuţia o valoare o observaţie.
sau evită personală
persoana atunci Motivează-ţi
când nu poţi afirmaţia
comunica Principiile fără însă să
asertiv.
comunicării te justifici
Scoate in evidenţă asertive nu te scuza!
consecinţele
negative ale Acceptă şi
comportamentului Cere feed – oferă
său asupra ta back pentru complimente
Precizează prevenirea
comportamentul
dorit, oferă o greşelilor de
alternativă interpretare
pentru
comportamentul
pe care doreşti
să îl schimbi.
COMUNICAREA EMPATICĂ

 Empatia presupune:
 acceptarea necondiţionată a ideilor, sentimentelor, credinţelor
celuilalt, chiar dacă acestea sunt diferite de cele proprii .
 a te pune în postura celuilalt, fără însă a pierde contactul cu
propria persoana.
 a rezona din punct de vederere afectiv, cognitiv şi
comportamental cu celalalt.
Comunicând empatic oamenii reuşesc să citească mai uşor
limbajul corpului sau să vadă acele sclipiri in ochii semenilor.
Datorita acestei intelegeri a firii umane de care sunt capabili,
oamenii empatici sunt de obicei intelegatori cu cei din jur si dau
dovada de compasiune.
Empatia în contextul
comunicării didactice

Cum se manifestă un profesor


empatic?
Cum se manifestă un elev
empatic?
Trăsături definitorii pentru un
comunicator eficient:

 atitudinea pozitivă;
 încrederea în sine şi
integritatea personală;
 empatia;
 gestionarea interacţiunii
şi self-monitoring-ul;
 expresivitatea;
 persuasiunea.
De reflectat...
“ nu tot ce intenţionăm reuşim să
spunem, nu tot ce spunem se
aude, nu tot ce se aude se şi
înţelege, se înţelege şi ce nu
spunem, iar ceea ce se înţelege nu
depinde de noi ce devine”.

( L. Şoitu, Pedagogia comunicării)


“Bileţelele” de ieşire
 1. Acest curs mi s-a părut........................
 2. Azi am învăţat ….................................
................................................................
...........................................................
 3. Întrebarea mea este............................
 4. Comentariul meu
............................................................
............................................................
....................................
Vă mulţumesc pentru atenţie
şi
vă doresc
să vă bucuraţi
de această zi de toamnă!