Poezia de după al doilea război mondial

În perioada imediat următoare războiului se impun trei direcţii diferite, fiecare

susţinută de un grup de poeţi.
O direcţie distinctă, poezia contestatară, se manifestă la revista „Albatros”,
suprimată în scurtă vreme de la apariţie. Din acest grup fac parte Geo Dumitrescu,
Constant Tonegaru, Ion Caraion şi Dimitrie Stelaru.
Poeţii afirmă libertatea totală a creatorului în a construi textul poetic. Lirica
lor mizează pe dominanta subiectivă. Caraion sau Geo Dumitrescu scriu o poezie a
eului, ei caută temele considerate nepoetice şi cuvintele impure şi incitante. Geo
Dumitrescu se arată interesat în a oferi încărcătură poetică lucrurilor obişnuite,
comune. O coordonată care îi apropie pe aceşti poeţi este ironia.

II. Al doilea val al poeziei suprarealiste (neo-suprarealiştii)

Gherasim Luca, Virgil Teodorescu şi Gellu Naum reiau acest program

avangardist. Neo-suprarealiştii sunt poeţi, dar şi teoreticieni. Gellu Naum şi Virgil
Teodorescu publică, în 1946, un program intitulat „Spectrul longevităţii”. Construit
în cinci puncte, manifestul exprimă „încrederea persistentă în automatism ca sondă
şi speranţa persistentă în dialectică pentru rezolvarea antinomiilor care îl copleşesc
pe om”.

III. Cercul literar de la Sibiu (resurecţia baladei)

A treia direcţie o reprezintă „Cercul literar de la Sibiu”. Radu Stanca şi Ştefan

Aug. Doinaş propun o reluare a miturilor dintr-o nouă perspectivă şi, pe de altă
parte, o „resurecţie a baladei”. Textul programatic al cerchiştilor se intitulează
„Resurecţia baladei”. Sunt adepţii declaraţi ai rigorii formale şi ai echilibrului
stilistic în răspăr cu poezia contestatară.
Mişcarea literară a luat naştere în 1940. Menţine dezvoltarea literaturii în
perimetrul european al modernităţii.
În 1943 redactarea scrisorii-manifest adresată lui E. Lovinescu şi publicată în
ziarul „Viaţa”. În 1944 apare revista studenţească „Curţile dorului”. În colegiul de
redacţie: Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Eugen Todoran etc.
Din 1945 apare „Revista Cercului literar”, redactor-şef I. Negoiţescu. Din
gruparea „sibiană” fac parte Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Nicolae
Balotă, Dominic Stanca, Ovidiu Cotruş, Cornel Regman, Radu Enescu, Eta
Boieriu, Artur Dan, Victor Iancu ş.a.

1
 În 1946, după „Revista Cercului literar” se încearcă proiectul unei noi publicaţii
„Euphorion”. Cenzura nu vede cu ochi buni o astfel de iniţiativă. Supuşi unei
permanente supravegheri, aruncaţi în închisorile comuniste sau marginalizaţi, li se
refuză sistematic editarea cărţilor.
Manifestul „Cercului literar de la Sibiu” este actul oficial al cristalizării
grupării. Cerchiştii doreau să-şi exprime adeziunea necondiţionată la principiile
esteticii lovinesciene.
„Actualitatea lui Maiorescu”, recrudiscenţa brutală a ideilor sămănătoriste
apărute după 1930. Cerchiştii se delimitează de noua confuzie impusă de
neosemănătorişti, de aberantele lor devieri de la estetică şi de anacronismul
ideilor lor. Tinerii sunt îngrijoraţi de ecoul acestor idei în Ardeal, o criză „ca o
permanenţă, ca o tară de spirit retrogradă şi profund dăunătoare evoluţiei artistice”.
O bună parte din scriitorii ardeleni obsedaţi de ideea că „opera de artă trebuie să fie
cât mai românească”, ei dispreţuiau oraşul considerându-l „neromânesc”.

IV. „Literatura de sertar” ca o literatură a exilului interior.

Literatura exilului: Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia,
Ovidiu Cotruş, Dumitru Ţepeneag, Paul Goma etc.
Anii proletcultismului. Estetica rudimentară (jdanovismul). Intoleranţa faţă de
cuceririle modernităţii literare. În fosta URSS în perioada dată au fost adoptate
cele mai multe hotărâri de partid. „Închinare în faţa apusului”, decretată
„decadenţă” sau în cazurile când se apela la eufemisme, „evazionistă”.
Scriitorul şi cenzura. Scriitori trecuţi la index. Infernul proletcultist.
„Literatura de sertar”. Aceasta avea să vadă lumina ulterior. Lucian Blaga, Vasile
Voiculescu, Leonid Dimov, Nicolae Steinhardt, I. D. Sârbu etc.

V. Estetica de import. Realismul-socialist şi principiile lui de creaţie

Estetica proletcultistă s-a dovedit, pentru ani buni, sterilizatoare. Ea constituie o

forţă de disoluţie a organicităţii poeziei româneşti, o tentativă de a o
deznaţionaliza.
Realismul-socialist. Cea dintâi teoretizare a conceptului îi aparţine lui Anatoli
Lunacearski (neînţelegerile lui cu Lenin pe tema noii literaturi), un guru pentru
tinerii ideologi. După Lunacearski realismul socialist (contrar acelui burghez)
- are darul, prin caracterul său revoluţionar, de a surprinde realitatea nu
pur şi simplu aşa cum pare să fie, ci cum va fi în virtutea dinamicii
istorice;
- îl socoteşte „pasionat” şi „romantic”, îndreptat contra vechiului din
societate şi din conştiinţe;
- vede în el un instrument al partidului în efortul de formare a
concepţiei oamenilor, care nu trebuie ancorată în eventualele
2
 nerealizări pasagere, cu siguranţă neesenţiale, ci orientată spre scopul
final, comunismul.

Cărţi interzise în 1946 – 2000, în 1949 – 8000. Sunt expurgaţi marii clasici. Este
denaturată, deformată valorificarea moştenirii literare.
Începând cu 1948 şi până în debutul anilor 60 literatura noastră, implicit poezia,
cade sub incidenţa proletcultismului:
- esteticul trece, în această perioadă, în plan secund, lăsând loc
ideologicului
- comunismul intervine cu brutalitate în interiorul spaţiului artei,
înlocuind valorile estetice reale cu pseudovalori
- marii poeţi interbelici sunt interzişi, iar din Eminescu sunt selectate şi
puse în circulaţie doar anumite părţi ale operei
- tinerii scriitori ai vremii nu se pot afirma deloc sau numai făcând mari
compromisuri
- poezia proletcultistă este rudimentară, dominată de un epic primitiv
- ritmul şi rima sunt facile
- poezia devine, în felul acesta, şi ea, un instrument de luptă al clasei
muncitoare
- poezia va glorifica munca şi muncitorul
- sentimentul iubirii nu poate apărea decât în procesul muncii, care
apropie fiinţe preocupate în a construi uzine, fabrici, colhozuri,
tractoare, adică în munca de a construi socialismul

VI. Poezia „obsedantului deceniu”. („Războiul rece” în literatură). Lupta cu

inerţia
Poeziei i se atribuie un rol strict funcţional, ea trebuie să devină simplu
instrument propagandistic. Statutul artei decade, în literatură preocuparea exclusivă
aproape pentru mesaj (termen îndrăgit în epocă). Tradiţia este contestată (şi
deformată, prin impunerea unor nume neconcludente pentru nivelul poeziei
româneşti din trecut: Neculuţă este exemplul cel mai cunoscut, Vasile Militaru).
Trunchierea abuzivă operată în opera eminesciană. Poeţii emblematici ai epocii
proletcultiste (A. Toma, Eugen Frunză)
- ignorarea organicităţii culturii autohtone (rupturi în tradiţie)
- se încearcă a întoarce roata poeziei (epicul versificat, limbaj tranzitiv,
denotativ, genul cel mai cultivat fiind al naraţiunilor versificate la care
se renunţase în prima jumătate a sec. XIX)
- depersonalizarea vocilor (clasicizanţii lipsiţi de personalitate)
- declarativismul
- uniformizarea, retorismul stilistic
- didacticismul
- un nivel al amatorismului promovat drept normă
- incultura este confundată cu spontaneitatea, ideologicul cu esteticul,
rafinamentul cu „snobismul”, „evazionismul” cu „decadenţa”

3
Lupta cu inerţia (începută la mijlocul deceniului al şaselea, sintagma atât de
fericită). Lupta cu inerţia se declanşează pe mai multe fronturi (fie izolat, ca în
cazul lui Labiş, fie colectiv, ca în cazul grupării din jurul revistei „Steaua”),
victoria e consfinţită de generaţia de poeţi şi critici a lui Nichita Stănescu. Primii
paşi spre revenirea la tradiţia autohtonă (singura capabilă să asigure dezvoltarea
organică a unei culturi) s-au făcut prin tipărirea operei argheziene (în volume care
– deşi inferioare celor antebelice – erau peste nivelul poeziei publicate în epocă),
bacoviene etc. Gestul cel mai temerar l-a făcut gruparea din jurul revistei „Steaua”.

Tendinţa reformatoare până prin 1960 n-a mai avut spaţiu de manifestare
publică. Literatura creată acum este clasicizantă ca natură. Poezia realmente
modernă va începe să se tipărească abia în anii 1965-1966 (debuturile tardive, gen
Dimov), în Basarabia prin 1968. Em. Galaicu-Păun, Anul ’68 – o „primăvară
pragheză” a literaturii române din Basarabia.
Lupta de emancipare:
- s-a dat în primul rând în domeniul modalităţilor de expresie (un
modernism „timid”)
- reinterpretarea statutului poeziei
- „revizuirile” operate în propria operă (Baconsky, Tomozei ş.a.)
- antiretorism
- refuzul discursivităţii
- evitarea didacticismului
- reimpunerea unui grad de exigenţă sporit
- profesionalismul (rolul criticii a fost important)
- liricizarea (vizibilă şi în poezia „de notaţie”)
- autonomizarea esteticului
- ludicul

VII. Există un canon proletcultist? (argumente „pro” şi „contra”)

Nicolae Manolescu concepe canonul ca o suprapunere de trei elemente

1. valoarea (cota de critică)
2. succesul (cota de piaţă)
3. un amalgam eterogen de factori sociali, morali, politici şi religioşi.
Echilibrul acestora fiind unul dinamic, prezenţa tuturor nu poate fi pusă la îndoială.
Din proletcultism, lipseşte, mai întâi, elementul valoric.

VIII. Poezia „nouă”. Generaţia 40

4
Mihai Beniuc (1907-1988), Eugen Jebeleanu (1911-1991), Maria Banuş (1914-
1999), Nina Cassian (n. 1924), Ion Gheorghe (n. 1935), Nicolae Labiş (1935-1956)

Mihai Beniuc, un poet realist-socialist autentic. Este printre rarii poeţi care n-au
avut nevoie să se convertească. În volumul de debut, „Cântecele de pierzanie”
(1938), duhul poeziei viitoare s-a coborât firesc. Vocaţia socială a poeziei lui, în
tradiţia mesianică a lui Goga şi, mai cu seamă, a lui Aron Cotruş, a căror fantomă
va cutreiera versurile şi în anii în care numele lor nu vor mai putea fi rostite.

Nicolae Labiş. Labiş nu a fost doar „buzduganul unei generaţii” (cum l-a
numit Eugen Simion), dar şi un fel de prâslea liric şi genial al unei întregi lumi
care îşi trăia, oarecum sărbătoreşte, zorii. Versuri declamative şi militante: „Dar
vinele noastre palpită/ De-o sevă de care nicicând/ Strămoşii în ei n-au simţit-o./
Noi primii în lume zidim/ Prima Comună în lume”.

Acest copil minune al poeziei compune şi el poeme deopotrivă narative şi

descriptive („Locuri şi întâmplări”). Generaţia de care aparţinea şi pe care o va
anticipa prin precocitate va abandona curând poezia de tipul „locurilor şi
întâmplărilor” labişiene, mitologia lirică din „Moartea căprioarei” – copilăria,
războiul, luna, cerbii – şi, desigur, morala comunistă aşa de străvezie în
ingenuitatea „Luptei cu inerţia”.

IX. Poezia „generaţiei pierdute”

Constant Tonegaru (1919-1952), Geo Dumitrescu (n. 1920), Gellu Naum (1915-
2001), Ştefan Aug. Doinaş (1922-2002), Radu Stanca (1920-1962), Dimitrie
Stelaru (1917-1971), Ion Caraion (1923-1986), A.E. Baconsky (1925-1977)

Constant Tonegaru – „Femeia cafenie”

Cariera poetică a lui Constant Tonegaru ((1919-1952) s-a curmat neaşteptat de
repede, când poetul abia împlinise 33 de ani. Face parte din „generaţia pierdută”,
din care face parte, printre alţii, Geo Dumitrescu şi Ion Caraion.
Trăsăturile specifice poeziei „generaţiei pierdute”:
- perceperea directă a realităţii (o realitate înţeleasă polemic, în răspăr
cu tendinţa eroizantă, patriotardă, dominantă în poezia vremii)
- limbaj poetic tranzitiv, transparent, limpede
- dezeroizarea războiului, limitele lui neomeneşti
„Femeia cafenie” face parte din volumul „Plantaţii” (1945). Poezia e o
rememorare a unei iubiri trecute, o iubire efemeră, de o seară, pentru o mulatră:
„Femeia pe care la Brăila am iubit-o/ într-o cameră de hotel/ purta pantofi verzi de
piele de şarpe/ şi avea nasul turtit. Era o mulatră./ Cum venise aici, habar n-am./
Părinţii, bunicii purtaseră poate odată/ în nări un inel”.
Specifică lui Tonegaru este această depoetizare a limbajului, gest curajos dacă
ne gândim că suntem într-o epocă în care scriau Arghezi şi Blaga. Marcă a acestei
depoetizări e prezenţa oralităţii menită să-l apropie pe cititor de poezie.
5
Geo Dumitrescu – „Libertatea de a trage cu puşca”
Geo Dumitrescu (n. 1920) aparţine „generaţiei pierdute”. Este unul dintre iniţiatorii
revistei „Albatros”, interzisă în timpul războiului de dictatura antonesciană.
Volumul al doilea „Libertatea de a trage cu puşca” (1946) e cel mai semnificativ.
Descoperim o demarcare clară de spiritul estet al unei mari părţi a poeziei
interbelice. Atitudinea antirăzboinică, realismul dur al poeziei, sarcasm, asumarea
unei existenţe puse sub semnul absurdului.