Subiecte Controlul poluari aerului

Principiul fotometriei
Fotometria utilizează proprietatea moleculelor de substanţe gazoase de a absorbi
selectiv radiaţia electromagnetică din domeniul de lungimi de undă infraroşu (IR),
vizibil (VIS) sau ultraviolet (UV), rezultând în final un semnal detectabil proporţional
cu concentraţia de molecule ale unei anumite substanţe, în atmosfera analizată.
Radiaţia electromagnetică din domeniile UV şi VIS activează tranziţiile
electronilor de pe diferite nivele de valenţă, iar radiaţia din domeniul IR produce
intensificări ale mişcării de vibraţie sau de rotaţie a moleculelor.
Datorită caracterului discontinuu al nivelelor energetice electronice, moleculele
gazoase absorb radiaţia incidentă numai în anumite domenii de energie şi la anumite
lungimi de undă specifice fiecărei substanţe în parte, numite benzi de absorbţie. Deci,
lungimea de undă, respectiv spectrul de absorbţie va indica în mod distinct substanţa
chimică prezentă în amestec, iar gradul de absorbţie va indica concentraţia ei.
Spre edificare, în Fig.II.8 se prezintă o selecţie de spectre din domeniul de absorbţie IR, de
unde se pot observa două particularităţi care trebuie luate în considerare ca atare:

a) spectrele de absorbţie a două gaze diferite se pot suprapune parţial sau total.
b) acelaşi gaz poate avea mai multe benzi de absorbţie la diferite lungimi de undă.
A doua particularitate nu deranjează, în schimb prima implică unele complicaţii
practice dacă amestecul gazos conţine componente cu spectre de absorbţie suprapuse.

În principiu, cu privire la radiaţia incidentă, metoda fotometriei poate fi aplicată

în două moduri complementare: dispersiv şi nedispersiv, însemnând descompunerea,
respectiv nedescompunerea spectrală a radiaţiei incidente emise de sursă. De regulă
se utilizează fotometria nedispersivă, unde selectivitatea se asigură prin utilizarea
unui receptor specific de radiaţii, care de regulă conţine gazul de interes.
 Fotometria dispersivă se aplică rar, in cazuri particulare şi cu complicaţii suplimentare.

La rândul ei, fotometria nedispersivă se poate aplica în două variante:

 metoda măsurării absorbţiei într-o singură bandă de lungime de undă;
 metoda măsurării absorbţiei în două benzi de lungime de undă.

Cele trei benzi de absorbţie (UV, VIS, IR) în care se poate utiliza fotometria
sunt definite prin următoarele limite convenţionale în domeniul lungimilor de undă:
 UV (ultraviolet): = 200…400 nm;
 VIS (vizibil): = 400…800 nm;
 IR (infraroşu): = 1000…10 000 nm.
Aparatele care funcţionează pe principiul fotometriei se numesc fotometre sau
spectrofotometre. Ele pot lucra în oricare din benzile de lungime de undă menţionate.
În practică nu s-au impus fotometrele în VIS, deoarece aplicaţiile lor concrete pentru
gaze ca NO2 (maro), Cl (verde) etc., sunt limitate.
În concluzie, preponderentă în domeniul analizei gazelor este fotometria nedispersivă în IR
(NIR) şi UV (NUV).

Fotometre NIR cu o singură bandă de lungime de undă

Schema de principiu a unui fotometru nedispersiv în IR (NIR) este reprezentată în
figura. Mostra atmosferică de analizat se introduce în incinta de măsurare 3, iar în
incinta de referinţă 4 se află un gaz etalon, neabsorbant de radiaţii IR. Cele două
incinte, identice ca dimensiuni, sunt iradiate cu două fascicole de IR, de asemenea
identice, generate de sursa de radiaţii 3 şi direcţionate de către oglinda reflectoare 4.
Fascicole de radiaţii mai întâlnesc în cale ferestrele 5, 6 şi 7 utilizate pentru
delimitarea spaţiilor de lucru ale analizorului şi camerele de filtrare, 8 şi 9. În final,
cele două fascicole de radiaţii sunt selectate cu ajutorului unui modulator optic (disc) prevăzut cu
fante pentru cele două fascicole dispuse diametral opus, care se roteşte cu
o anumită viteză), 10 şi aplicate alternativ unui senzor specific de gaz, 11, al cărui
semnal de ieşire este condiţionat şi prelucrat cu un bloc electronic adecvat, 12.
Cele două fascicole de radiaţii, iniţial cu intensităţi identice (I0), vor avea în final
intensităţi diferite, deoarece unul din fascicole va fi atenuat în banda de absorbţie a
gazului de analizat, proporţional cu concentraţia acestui gaz, spre deosebire de
celălalt fascicol care traversează incinta de referinţă fără a fi atenuat.
Fotometre NIR cu două benzi de lungime de undă
În cazul fotometrelor cu două benzi de lungime de undă lipseşte camera de referinţă,
fascicolul de referinţa fiind reprezentat de un fascicol de radiaţii de aceeaşi intensitate
cu fascicolul principal, situat însă în afara benzii de absorbţie a gazului de analizat.
Schema de principiu a fotometrelor din această categorie este reprezentată în
Fig.II.11. Gazul de analizat este introdus în camera de măsurare 1, străbătută de două
fascicole de radiaţii emise de sursa de radiaţii 2, de bandă largă (filament de nichelcrom
încălzit electric la roşu). Cele două fascicole, egale iniţial ca intensitate, sunt
filtrate optic, unul cu filtrul de referinţă 4, care are banda de trecere în afara benzii de
absorbţie a gazului de analizat şi celălalt cu filtrul de interferenţă 5, a cărui bandă de
trecere include banda de absorbţie a gazului de analizat. Cele doua fascicole sunt
selectate alternativ cu ajutorul discului modulator 10 şi aplicate senzorului de IR 11
(celulă fotoelectrică, fototranzistor, fotodiodă etc.). Diferenţa de intensitate dintre
cele două fascicole, fiind o măsură a concentraţiei de gaz poluant în mostra de aer
analizată, este transformată de către senzorul de IR în diferenţă de tensiune electrică,
prelucrată mai departe cu blocul electronic 12, realizat de regulă cu microprocesor.
COLORIMETRIA
În principiu, colorimetria face parte tot din categoria metodelor fotometrice. Se
menţionează însă separat, deoarece modul de lucru este discontinuu, presupunând o
reacţie chimică între componenta gazoasă de analizat şi un reactiv chimic în stare
lichidă, reacţie în urma căreia apare un produs colorat, de regulă în domeniul vizibil.
Prin urmare, colorimetria ar putea fi definită ca o metodă de analiză a gazelor,
constând în determinarea prin fotometrie în domeniul VIS a spectrului de absorbţie al
unor soluţii indicatoare, spectru modificat în prezenţa unui gaz poluant.
Metoda colorimetrică se utilizează pentru determinarea concentraţiei de gaze
care prezintă spectru de absorbţie în VIS şi au capacitatea de a modifica culoarea unei
anumite soluţii chimice. Un exemplu este clorul şi compuşii toxici ai acestuia din
aerul atmosferic, capabili să modifice culoarea unei soluţii de metilorange.

Analizoarele de gaze colorimetrice, având la bază tot fotometria, au principii de

funcţionare similare cu analizoarele fotometrice, particularitatea principală constând
aceea că mostra de analizat nu se află în stare gazoasă, ci în stare lichidă.
De exemplu, fotocolorimetrul pentru determinarea conţinutului de Cl2 din aerul
atmosferic funcţionează pe principiul fotometrului cu o singură bandă de lungime de
undă în IR (pct.III.3.1.2). În acest caz, sursa de radiaţii trebuie să emită în VIS, în
camera de măsurare se introduce soluţie de metilorange expusă la aerul atmosferic,
iar în camera de referinţă se introduce soluţie de metilorange neafectată de gaze.
În general, metoda colorimetrică se remarcă prin selectivitate, sensibilitate şi
precizie ridicate. În cazul clorului se pot determina concentraţii de ordinul ppb-ppm.

FLUORESCENŢA ÎN DOMENIUL UV
Fluorescenţa este o metodă de analiză a gazelor derivată tot din fotometrie. Şi în
acest caz gazul de analizat este iradiat cu un fascicol de radiaţii de o anumită lungime
de undă, dar nu mai interesează variaţia intensităţii fascicolului radiant incident, ci a
radiaţiei emise printr-un fenomen luminos special, numit luminiscenţă.
Luminiscenţa constă în apariţia unui proces radiant la trecerea moleculelor de
gaz din starea excitată, în care au fost aduse prin iradiere, în starea dezactivată. La
rândul ei, luminiscenţa se poate manifesta ca fluorescenţă sau ca fosforescenţă, în
funcţie de multiplicitatea stărilor electronice considerate, care pot fi simple sau triple.
Fluorescenţa reprezintă emisia de radiaţii electromagnetice prin dezactivarea stării
excitate a unei molecule, care are aceeaşi multiplicitate cu starea fundamentală.
În acest proces, lungimea de undă a radiaţiei emise prin fluorescenţă este mai mare
decât lungimea de undă a radiaţiei incidente (absorbite, excitante). Durata de viaţă a
acestui gen de dezactivare electronică este de ordinul 10 9…10 4 s, deci relativ scurtă.
Determinarea intensităţii radiaţiei fluorescente se face perpendicular pe direcţie
radiaţiei incidente din UV şi constituie o măsură a concentraţiei gazului de măsurat.
Fosforescenţa reprezintă emisia de radiaţii electromagnetice prin dezactivarea
stării excitate a unei molecule, care are multiplicitate diferită de starea fundamentală.
Durata de viaţă a acestui tip de dezactivare este de ordinul 10 3 s…1 min, deci mult
mai lungă decât în cazul fluorescenţei, fapt ce îi reduce probabilitatea de apariţie.
 Fenomenul de fluorescenţă poate fi consistent perturbat de către moleculele altor
gaze prezente în mostra de amestec analizată, care pot acţiona ca acceleratori sau
stingători de fluorescenţă. Astfel, în mostra analizată pot fi prezente gaze ce prezintă
şi ele fluorescenţă în banda de UV a gazului măsurat (acceleratori de fluorescenţă).
În acest caz este necesară o filtrare chimică a eşantionului de amestec gazos analizat.
În eşantionul de amestec gazos analizat mai pot fi prezente şi molecule ale unor
gaze care au capacitatea de a absorbi prin ciocnire energia moleculelor excitate,
împiedicând astfel luminiscenţa. Probabilitatea acestui fenomen este proporţională cu
durata de viaţă a stării excitate. Pentru a fi contracarat este necesară o iradiere intensă
a eşantionului analizat, pentru ca moleculele excitate să ajungă în stări energetice
superioare, care fiind mai instabile, au durata de viaţă mai mică în aceeaşi măsură.
Gazele tipice, posibil de analizat prin metoda fluorescenţei, sunt bioxidul de sulf
(SO2) şi hidrogenul sulfurat (H2S). Analizoarele celor două gaze diferă în general prin
banda de emisie a lămpii de UV şi banda de detecţie a senzorului de radiaţii UV.
Schema de principiu a unui analizor de SO2 prin fluorescenţă este reprezentată
în Fig.II.12. Circulaţia aerului prin camera de măsurare 1 este asigurată de o pompă,
2, plasată în aval de cameră, în amonte fiind plasate un filtrul de teflon pentru praf, 3
şi un filtru chimic pentru hidrocarburi (care sunt acceleratori de fluorescenţă), 4.
Sursa de UV, 5, este o lampă cu vapori de zinc, care prezintă o intensitate foarte
mare de emisie într-o bandă îngustă, centrată pe lungimea de undă de 215 nm. Fluxul
de raze UV pătrunde în camera de măsurare prin dispozitivele optice 6 (lentilă) şi 7
(fereastră tip filtru de interferenţă). Radiaţia emisă prin fluorescenţă, situată în banda
320-380 nm, este detectată, pe o direcţie perpendiculară faţă de cea a fascicolul UV,
cu ajutorul unui fotomultiplicator electronic, 9, al cărui semnal electric de ieşire este
prelucrat până în final cu ajutorul unui bloc electronic cu microprocesor, 10.
Analizoare cu chemiluminiscenţă pentru oxizi de azot

Schema de principiul a unui analizor de NO, respectiv de NOx, bazat pe metoda

chemiluminiscenţei, cu funcţionare simultană.
Ozonul, obţinut cu un generator de ozon, 3, din aer filtrat cu filtrul 1 şi uscat cu
uscătorul 2, este introdus în camerele de măsurare, 4 pentru determinarea conţinutului
de NO şi 5 pentru determinarea conţinutului de NO + NO2. Mostra gazoasă de
analizat, filtrată cu filtrul de praf 6, este introdusă în camera de măsurare 4 direct şi în
camera de măsurare 5 indirect, după trecerea prin convertorul NO2/NO, 7.
Intensitatea fascicolelor de radiaţie generate de cele două camere este măsurată
alternativ, datorită discului modulator 9, cu ajutorul unui fotomultiplicator electronic
conectat la un bloc electronic de prelucrare a semnalului (cu microprocesor).
Analizoarele de NO şi respectiv NOx, prin chemiluminiscenţă, se pot utiliza cu
bune rezultate, atât la imisie, pentru concentraţii de 1ppb…102 ppm sau mai mici, cât
şi la emisie, pentru concentraţii de până la 104 ppm.

Analizoare cu chemiluminiscenţă pentru ozon

Ozonul nu este un gaz poluant, decât în concentraţii peste anumite limite. Din acest
motiv, conţinutul de ozon din aerul atmosferic poate fi un indicator al gradului de
poluare al atmosferei terestre. În concentraţii normale, direct sau indirect, ozonul are
importanţă vitală pentru viaţa de pe planeta Pământ. Conţinutul natural de ozon,
respectiv integritatea stratului de ozon al atmosferei pământeşti pot fi afectate, prin
exces sau prin lipsă, de poluare şi alte activităţi umane (ex.: lansarea de nave spaţiale
etc.).
Prin urmare, determinarea concentraţiei de ozon prezintă importanţă practică,
chemiluminiscenţa reprezentând una din metodele principale de analiză în acest sens.
 În principiu, pentru determinarea concentraţiei de ozon prin chemiluminiscenţa
se pot utiliza tot reacţiile (9)…(12) ca în cazul monoxidului de azot. În cazul ozonului
însă, fiind un partener de reacţia mult mai activ decât monoxidul de azot, se preferă
utilizarea etenei (C2H4), conform următoarelor reacţii:

Deci revenirea cetonei C2H4O din starea excitată în starea normală este însoţită
de emiterea unei radiaţii optice cu lungimea de undă în banda 300…600 nm.
Principial, cât şi constructiv, analizoarele de ozon prin chemiluminiscenţă sunt
similare cu cele pentru NO. Ele permit efectuarea unor determinări performante şi
rapide, fiind adecvate pentru controlul din avion a imisiei de ozon.

CONDUCTOMETRIA
Conductometria este o metodă electrochimică de analiză a gazelor, constând în
măsurarea conductivităţii electrice a unei anumite soluţii chimice, după ce aceasta a
fost pusă în contact şi a reacţionat cu gazul de analizat.
În principiu, această metodă s-ar putea utiliza pentru determinarea concentraţiei
oricărui gaz capabil să genereze acest mecanism de modificare a conductibilităţii
electrice a unei soluţii specifice, cum ar fi bioxidul de sulf (SO2), bioxidul de carbon
(CO2), hidrogenul sulfurat (H2S), acidul clorhidric (HCl), amoniacul (HN3) etc.
Având o utilizarea relativ largă, în special în zonele de emisie, în Fig.II.14 este
reprezentată schema de principiu a unui analizor conductometric de SO2.
AMPEROMETRIA

Amperometria este o metodă electrochimică de analiză pentru gaze, care constă în

măsurarea curentului electric generat de o pilă galvanică al cărei electrolit a fost pus
în contact şi a reacţionat cu gazul de analizat.
Şi în acest caz, la fel ca în cazul conductometriei, în urma reacţiei dintre gaz şi
soluţia chimică (electrolit) apar prin disociere ioni. În cazul amperometriei celulele de
măsurare fiind elemente galvanice, va apare un curent electric proporţional cu
numărul de ioni disociaţi în soluţie, adică cu concentraţia gazului de analizat.
Datorită reacţiilor chimice la care sunt solicitaţi, electrozii şi electrolitul se
degradează treptat în timp şi ca urmare trebuie schimbaţi periodic. Cu toate acestea,
analizoarele de gaze realizate pe acest principiu sunt mai ieftine decât cele în IR. Ele
se construiesc ca aparate portabile, utilizate la determinări de scurtă sau medie durată,
pentru o serie de gaze cum ar fi: O2, CO, H2S, NO, NO2, SO2 etc .
Senzorii electrochimici de gaze cu electrolit se remarcă printr-un gabarit redus,
robusteţe suficientă, manevrabilitate şi întreţinere simple, preţ de cost redus. Ei se
realizează în două variante constructive, cu doi şi cu trei electrozi.

Coulombmetria
Coulombmetria este o metodă de analiză a gazelor bazată pe măsurarea cantităţii de
electricitate necesară descompunerii unei anumite cantităţi de electrolit. Acest
electrolit se formează în urma reacţiei chimice obţinute prin trecerea unei anumite
componente gazoase peste o soluţie chimică corespunzătoare. Pentru menţinerea unui
flux constant, amestecul gazos de analizat trebuie pompat continuu peste soluţia care
va genera electrolitul. Această soluţie trebuie aleasă astfel ca numai componenta
gazoasă vizată spre analiză să genereze ioni în urma interacţiunii gaz-lichid. În caz
contrar se compromite selectivitatea metodei care nu mai poate indica specia gazoasă.
Cantitatea de sarcină electrică necesară pentru descompunerea electrolitului
rezultat, având în vedere că reacţia gaz-soluţie se desfăşoară în flux continuu,
orţională cu intensitatea curentului electric generat de celula electrochimică.
Pe principiul coulombmetric sunt realizate analizoare de bioxid de sulf cu precizie şi
sensibilitatea ridicate, concentratia minimă fiind de ordinal a 1μg/m3.
Potenţiometria
Potenţiometria este o metodă de analiză gazelor bazată pe apariţia unei diferenţe de
potenţial pe feţele unei membrane electrolitice, proporţională cu diferenţa de concentraţie a unui
anumit gaz aflat de o parte şi de a alta a membranei menţionate.
Din punct de vedere cantitativ, fenomenul care stă la baza potenţiometriei este descris de legea
lui Nerst:

unde U este tensiunea rezultată, U0 – tensiunea de bază, R – constanta gazului perfect, T –

temperatura absolută, n – numărul de sarcini elementare, F – constanta lui Faraday, a –
activitatea ionului de detectat, ai – activitatea electrolitului de referinţă.

Principial, metoda potenţiometrică poate fi pusă în evidenţă utilizând o sferă dintr-o sticlă
specială, cu proprietăţi şi rol de membrană, umplută cu o soluţie de pH cunoscut, servind ca
referinţă. Introducând apoi această sferă într-o soluţie cu pH necunoscut, între cele două feţe ale
peretelui membrană apare o diferenţă de potenţial (tensiune electrică), generată ca urmare a
diferenţei corespunzătoare de pH. Această tensiune este direct proporţională cu activitatea ionilor
din soluţia cu pH necunoscut, deci prin măsurarea ei se poate determina concentraţia ionilor de
natură necunoscută.
CONDUCTIVITATEA TERMIC

Metoda de analiză a gazelor prin măsurarea conductivităţii termice se bazează pe variaţia

acestui parametru în funcţie de gaz, după cum se observă din Tabelul II.3.
În cazul gazelor, conductibilitatea termică poate fi definită ca fiind fenomenul de
propagare a căldurii între două puncte cu temperaturi diferite, prin transfer nemijlocit de
energie de la o moleculă la alta.
În general, un gaz poate să transfere căldură prin conducţie, convecţie şi radiaţie. Pentru ca
transferul termic să se producă preponderent prin conductivitate termică, trebuie ca celelalte două
căi de transfer, convecţia şi radiaţia, să fie reduse la minim.
Conductivitatea termică, λ, a unei substanţe este definită conform expresiei:

unde Q este cantitatea de căldură ce străbate în timpul t suprafaţa de arie A, datorită gradientului
de temperatură ∂θ/∂n, normal pe suprafaţă.

Pentru determinarea conductivităţii termice a unui amestec gazos se utilizează o celulă de

măsurare formată dintr-o cameră încălzită electric cu un filament de platină, în care se introduce
amestecul gazos. În celula de măsurare se instalează un echilibru termic, la o anumită
temperatură, atunci când puterea electrică disipată de filament prin efect Joule devine egală cu
puterea termică disipată de celula de măsurare.
Analizor de oxigen prin metoda magnetomecanică
Dacă susceptibilitatea gazului de măsurat este mai mare decât cea a corpului de probă utilizat,
forţa magnetică care apar în câmp magnetic neomogen va deplasa corpul de probă pe direcţia şi
în sensul scăderii câmpului magnetic neomogen. Măsurarea acestei forţei magnetice se poate
efectua printr-o metodă directă sau de zero, astfel:
• prin măsurarea deplasării corpului de probă până când cuplul activ al forţelor magnetice este
echilibrat de cuplul rezistent elastic opus de sistemul de suspensie (în mod asemănător cu
echilibrarea cuplurilor la instrumentele electromecanice);
• prin utilizarea principiului balanţei de forţe, echilibrând forţa magnetică care acţionează
asupra corpului de probă printr-o forţă de natură magnetoelectrică (care acţionează în câmp
magnetic asupra unui conductor parcurs de un curent electric).
 Corpul de probă este constituit din două sfere de cuarţ, 1 şi 2, umplute cu azot şi legate
între ele printr-o o spiră conductoare, 3. Ansamblul spiră-sfere se poate roti în jurul axei z, în
planul (x, y), fiind suspendat cu un fir de platină, 4, pe care este fixată o oglindă reflectorizantă,
5. Poziţia unghiulară a sistemului mobil, astfel constituit, este sesizată cu un fotodetector
diferenţial, 6, pe care cade un fascicul de lumină emis de sursa 7 şi reflectat de oglinda 5.
Semnalul electric de la fotodetector este amplificat cu un amplificator diferenţial, 8 şi aplicat
blocului de prelucrare, 9, care închide o buclă de reacţia negativă prin legătura electrică cu spira
conductoare 3.

Analizor de oxigen prin metoda termomagnetică

Principiul de funcţionare al unui analizor termomagnetic de oxigen este ilustrat în
Fig.II.21. Gazul de analizat, ce conţine oxigen, este introdus într-o cameră de măsurare toroidală,
1, dispusă în plan vertical, pe care o parcurge în sensul indicat de săgeţi. Camera de măsurare
este prevăzută cu o conductă de bypas din sticlă, 2, plasată diametral şi orizontal pe tor, pe care
este înfăşurat un filament de încălzire din platină, 3, prevăzut cu o priză mediană, astfel încât să
formeze două rezistenţe simetrice ca poziţie şi valoare, R1 şi R2. Rezistenţele R1 şi R2, fiind din
platină, servesc atât pentru încălzirea conductei de bypas cât şi pentru măsurarea temperaturii
proprii.

Partea stângă a conductei de bypas, zona rezistenţei R1, este supusă acţiunii unui câmp
magnetic intens, creat cu ajutorul unui magnet sau electromagnet adecvat, 4. Datorită oxigenului
paramagnetic, gazul de analizat care circulă prin camera de măsurare toroidală, fiind atras spre
zona cu câmp magnetic de intensitate maximă, este deviat parţial prin conducta de bypas. În zona
rezistenţei R1, gazul fiind încălzit, proprietăţile paramagnetice ale oxigenului se reduc şi gazul
cald este deplasat spre dreapta de către gazul rece al cărui paramagnetism este mai ridicat,
stabilindu-se astfel o circulaţie de gaz prin conducta de bypas, numită impropriu vânt magnetic.
CROMATOGRAFIA

Principiul de funcţionare
Termenul de cromatografie provine din limba greacă şi înseamnă scriere în culori. Metoda se
bazează pe un fenomen fizic constând în manifestarea unei afinităţi diferite privind schimbul
intermolecular între diferite perechi de substanţe chimice. Cel mai simplu procedeu
cromatografic se poate evidenţia cu ajutorul unei sugative speciale, care atunci când este umezită
cu o soluţie prezintă zone colorate diferit, datorită faptului că substanţele conţinute în soluţie se
detaşează unele de altele

Cromatografia este metoda principală de analiză a poluării cu substanţe organice. Ea utilizează

proprietatea unor anumite substanţe, active la suprafaţă, cum ar fi creta, alumina, unele geluri
etc., de a adsorbi diferenţiat componentele unui amestec de gaze sau a unei soluţii de substanţe
organice.

Dintre metodele cromatografice cunoscute, cea mai utilizată în domeniul poluării atmosferei este
cromatografia lichidă în fază gazoasă. Aceasta implică o fază staţionară lichidă şi adsorbantă şi
un amestec de gaze de analizat, care curge cu debit constant prin coloana cromatografică
căptuşită cu material adsorbant.

Metoda cromatografică de analiză a unui amestec de gaze constă în introducerea probei de

analizat, împreună cu un gaz purtător (gaz inert, azot sau heliu), printr-un echipament numit
coloană cromatografică. Coloana cromatografică este formată dintr-o conductă cu diametrul de
2...4 mm şi lungimea de 4...6 m, căptuşită la interior cu un material solid, adsorbant sau acoperit
cu o peliculă de lichid adsorbant.

Componentele gazoase din proba de analizat sunt transportate prin coloana cromatografică cu
viteze diferite, funcţie de afinitatea lor specifică faţă de substanţa adsorbantă din coloană. Deci
aceste componente vor apărea separate la ieşirea din coloana cromatografică la momente de timp
diferite, concentraţia fiecărei componente fiind posibil de măsurat individual.

Fenomenul de separare şi distanţare în timp şi spaţiu al componentelor dintr-un amestec gazos

este ilustrat în Fig.II.22.