AXIOLOGIE ȘI DREPT.

RAPORTUL DINTRE DREPT

ȘI VALOARE

Axiologia reprezintă studiul filosofic al valorilor și se identifică în mod

deosebit în domenii precum etică, estetică, religie, dar există și alte tipuri sau
clase de valori, anume: economice, teoretice, morale, juridice, politice. De-a
lungul existenței noastre, tindem către un set de valori absolute, ajungând să le
studiem îndeaproape, iar mai apoi apare dorința realizării acestora. Așadar, este
vizibil faptul că valoarea se impune ființei noastre atât în cercetarea teoretică,
cât și în viața practică. Putem defini valoarea ca fiind o relație specifică
axiologică intre un obiect natural sau creat și subiectul uman, prin care individul
reliefează calitățile acestuia ce satisfac anumite nevoi.
Implementarea noțiunii de valoare în centrul teoriei juridice are menirea
de a arăta cu exactitate modul în care dreptul apără interesele individuale și
colective.

Dreptul reprezintă produsul faptelor sociale și al voinței omului, un

fenomen material și un ansamblu de valori morale și de ordine normativă,
precum și totalitatea actelor de voință și actelor de autoritate, de libertate și
constrângere, tocmai de aceea conceperea complexă a dreptului trebuie să
înglobeze dimensiunea axiologică. Fr. Rigauh susține că ,,dreptul este în
insolubilă legătură cu valorile supreme ale societății”.
Studierea dreptului în toate funcțiile sale sociale, raportându-l la lumea
valorilor, ne determină să evadăm din spațiul pozitivismului juridic, pentru a
pătrunde în cel al sociologiei și filosofiei dreptului și identificarea posibilităților
reale ale discursului juridic. Prin urmare, legea încetează să fie un mijloc de

1
impunere a voinței altuia cu ajutorul instituției statului și se transformă într-o
modalitate civilizată de conturare a conștiinței oamenilor. Legea încorporează
imaginea pe care agenții sociali o fac singuri în legătură cu organizarea relațiilor
sociale familiale, economice și politice, care alcătuiește structura generală sau
structura de bază a societății și ce formează obiectul justiției. În consecință,
legea poate fi etichetată ca fiind un concept standard sau o idee, care include
structura relațiilor sociale. Ca atare, legea este ideologică și este capabilă să
dezvolte în domeniul social funcțiile ideologice și de reglementare socială,
precum și cele de soluționare a conflictelor, integrare socială și reproducere a
structurii sociale.

Odată ce structura socială este pusă în aplicare, aspiră la stabilitate și

continuitate. Întrucât acțiunile actorilor sociali tind să perturbe coeziunea și
ordinea stabilite în structura socială, societatea se menține pe poziții prin
introducerea mecanismelor de control al comportamentului, a căror funcție este
menținerea echilibrului amenințat (funcție de reglare). Legea se încadrează în
clasa mecanismelor de reglementare socială. Bazându-se, pe de o parte, pe forța
obligatorie a standardelor sale, care constituie măsuri de comportament social și,
pe de altă parte, pe acțiunea instituției judiciare, legea își amplifică funcția
homeostatică. Intervenind după confruntarea directă a unui comportament cu o
normă, legea aduce comportamentul actorilor sociali în limitele valorilor
exprimate de norme-măsuri și de sisteme de norme care constituie tipuri de
comportament ideal.
Prima manifestare a reglementării sociale dobândită prin lege este
soluționarea conflictelor sociale. Legea neutralizează intensitatea
antagonismelor sociale prin schimbarea conflictului de la câmpul social în
domeniul juridic și, în același timp, modificând conflictul brut într-un conflict

2
reglementat de supunerea sa la reguli raționale cunoscute anterior de actorii
sociali .
Prevenirea declanșării conflictului social contribuie la integrarea socială
a agenților sociali. Acest lucru se realizează fie prin forța persuasivă a
discursului juridic, fie prin constrângere legală. Indivizii, care suferă de impactul
ideologic al standardelor și sunt sub amenințarea sancțiunii lor, sau iau parte
voluntar la valorile conținute în standarde, acceptă sistemul social în vigoare și
se integrează în structurile sale sociale. Totodată, prin internalizarea valorilor
dominante, își acordă consensul asupra ierarhiilor sociale determinate de
standarde și acționează în concordanță cu conținutul lor. Atunci se reproduc
structurile sociale reprezentate în normele legale.

Funcțiile generale ale dreptului, pe care tocmai le-am menționat, sunt

suspendate din funcția sa ideologică. Legea este mai presus de toate, prin
conceptul de justiție pe care o cuprinde, un tip ideal de organizare socială care
include valori, care indică un model de viață. În acest sens, lecția lui Aristotel
este foarte constructivă. Legătura intimă pe care legea o menține cu virtutea își
dezvăluie relația cu valorile.

Aristotel ridică virtutea ca valoare socială supremă, subliniind funcția sa

de reglare armonioasă atât a psihicului oamenilor, cât și a relațiilor sociale. Într-
adevăr, viața în conformitate atât cu virtutea intelectuală, cât și cu cea etică îi
face pe cetățenii unei societăți politice date fericiți, deoarece ajung la finalul
pentru care au fondat orașul, adică bunăstarea lor. Mai mult, acțiunea cetățenilor
care urmează regulile virtuții etice sub forma sa de dreptate totală sau perfectă,
care realizează binele aproapelui și nu cel care îl exercită conduce la instituirea
prieteniei dintre cetățeni.

3
 Funcția educativă a legiuitorului este exercitată prin lege, care invită
cetățenii la virtute și îi îndemnă spre bine. Abia atunci folosește forța obligatorie
a legii pentru a impune sancțiuni celor care nu se supun prescripțiilor sale. În
acest fel, legile juste, adică cele care mărturisesc virtutea etică ajung, prin
educație de la o vârstă fragedă, pentru a forma personalitatea etică a cetățenilor.
Învățământul public prin lege va viza aceleași valori etice în conștiința
cetățenilor, pentru a produce standarde etice identice și, astfel, să consolideze
unitatea și coeziunea orașului. În societățile politice a căror constituție
mărturisește virtutea etică ca valoare supremă, beneficiile sunt multiple.
În primul rând, cetățenii educați după preceptele virtuții etice își dau
seama de fericirea lor. Fiind virtuoși, vor putea participa la rândul lor la onoruri
politice și la exercitarea funcției politice.
În sfârșit, calitatea virtuoasă a personalității lor asigură înființarea unor
societăți politice corecte în care conducătorii, lăsând la o parte interesul lor
egoist, să acționeze pentru binele guvernatului lor, scăpând astfel corupția și la
opresiunea politică.

Normele juridice, regulile care orientează comportamentele umane și

care sunt definitorii vieții sociale și individuale, fiind impuse de cerințe
obiective oferă o directivă, indică o limită, conciliază, oferă criterii,
cristalizează o experiență socială și astfel se consideră ca fiind într-o legătură
complexă cu valoarea. Procesul de alcătuire a normei juridice implică o
dimensiune valorică esențială, fiindcă acesta se referă la totalitatea posibilităților
și virtuților, la un ideal spre care trebuie să tindă o realitate. Astfel, selecţia
împrejurărilor evocate de ipoteza normei juridice; are un temei valoric, nefiind o
simplă prezentare ale unor elemente factuale, dispoziţia se dă în numele unor

4
valori, care o legitimează, iar sancţiunea este şi ea legată de raţiuni axiologice.
Normele juridice mai pot fi concepute ca modele abstracte şi generale de
intervenţie în relaţiile interindividuale si de grup, astfel încât să se obţină
coordonarea conduitelor individuale cu aspiraţiile valorice obiective estimate şi
totodată să fie satisfăcute şi interesele materiale şi spirituale ale majorităţii
indivizilor din comunitate.

În cadrul operei de legiferare sunt analizate chiar valorile care au

fundamentat construcţia normelor anterioare şi necesitatea schimbării lor. Dacă
sunt propuse noi criterii valorice sau o nouă experienţă socială impune o nouă
perspectivă axiologică, atunci sistemul normelor juridice cunoaşte transformări
care să întruchipeze din punct de vedere juridic schimbările produse.
Recunoaşterea valorii juridice conţinută de o normă de drept şi realizarea
prescripţiilor acesteia întăreşte autoritatea normei de drept, confirmând
concordanţa voinţei legiuitorului şi individului care respectă norma juridică în
cadrul aceleiaşi atitudini valorice. Normele juridice reprezintă în acest caz „o
modalitate specifică de transmisie şi conservare a valorilor”.

În sistemul general al valorilor, valorile juridice ocupă un loc distinct.

Termenii de legalitate, dreptate, justiţie etc. exprimă aprecierea pe care
societatea şi oamenii o dau actelor şi raporturilor juridice, respectiv modului de
realizare efectivă a dreptului. într-adevăr, raporturile dintre persoane
reglementate prin norme de drept sunt legale, tocmai datorită consacrării lor prin
aceste reglementări.
Valorile juridice se instituie în sfera prescripţiilor emise de autorităţile
statului şi ale societăţii civile, fără de care societatea s-ar dezintegra în anarhie şi
anomie. Juridicul impune membrilor societăţii o serie de obligaţii – întărite de

5
sancţiuni materiale – şi le acordă o serie de drepturi şi libertăţi, menite să asigure
securitatea, coerenţa şi armonia organismului social şi, în acelaşi timp, un
„spaţiu de joc” al iniţiativei şi autodeterminării sociale.
Petre Andrei arată că „valoarea juridică este de fapt o valoare normativă
pentru legiuitor, pentru determinarea dreptului pozitiv neavînd a face cu ordinea
istorică, nici cu timpul şi locul unde a aplicat dreptul pozitiv”. În continuare,
sociologul român subliniază că dreptul este nu numai un concept existenţial, ci
şi un concept cultural, deoarece prin el se aplică valoarea realităţii faptelor:
„Prin drept în genere, remarcă Petre Andrei, se pune în raport realitatea juridică
cu valoarea. Ca fenomen cultural dreptul intră în sfera existenţei şi în aceea a
valorii, întrucât orice fenomen cultural aparţine existenţei când e valorificat, e
substratul valorii sau non-valorii”.
Dimensiunea axiologică a dreptului este inerentă. La modul originar ea
se configurează prin opţiunea pentru principiile valorice: honeste vivere, alterum
non laedere, sumum quique tribuere. Chiar dacă dreptul s-a configurat, mai ales
la începuturi, ca sistem normativ imperativ, susceptibil de constrângere,
instrument în mâna forţelor sociale care deţin puterea, trăsătură definitorie şi
astăzi, cu menţiunea exerciţiului democratic al puterii, în majoritatea statelor, el
nu a putut fi lipsit de o anumită idealitate, de finalitate valorică, care să îi
confere legitimitate şi sens, fiind dat în numele ideii de justiţie, aşa cum a fost
aceasta concepută într-un timp şi spaţiu istoric. Societatea contemporană
încearcă la nivel statal, instituirea dreptului, cu câteva excepţii, de către
destinatarii normelor juridice, de către cetăţeni, prin promovarea intereselor şi
valorilor împărtăşite de aceştia în procesele democratice, care conferă legalitate
şi legitimitate dreptului (J. Habermas). Proces care nu este scutit de dereglări,
manipulare, efecte perverse, în care dreptul este mereu imperfect dar perfectibil,
iar valorile sociale ghidează în acest sens. România face experienţa istorică, în
modalităţi specifice, a dimensiunii valorice a dreptului. Această dimensiune,

6
deşi a cunoscut întruchipări valorice, economice, ştiinţifice, culturale, a fost
sufocată în societate totalitară,factor, care a condus, între altele, la schimbarea
radicală a sistemului social, la opţiunea fermă pentru valorile democraţiei
occidentale, euro-atlantice.
Această opţiune nu a fost şi nu este scutită, într-o perioadă de
tranziţie,mereu perpetuată,uneori la modul nonnecesar,de fenomene nocive, de
nonvaloare,de derută axiologică,care nu pot fi ocolite nici de societatea
occidentală,considerată uneori, într-o profundă criză valorică. Nici integrarea în
Uniunea Europeană, relaţia drept naţional- drept al Uniunii Europene (drept
prioritar,conform competenţelor atribuite) nu sunt scutite de contradicţii, de
nevoia acută de raportare la valori. Depăşirea acestei crize nu poate fi făcută în
afara promovării culturii-ca patrimoniu al umanităţii. Cultura unui timp şi a unei
societăţi este factorul care, în ultimă instanţă,dă conţinut valoric proceselor
democratice şi controlează dreptul. De asemenea, educaţia, procesele sociale de
inovare, în care tehnologia şi societatea informaţională, să fie orientate
valoric,să protejeze identitatea şi demnitatea fiinţei umane, dreptul acestia la
viaţă decentă, la drepturile şi libertăţile fundamentale, au un rol de prim rang.
Entităţile esenţiale ale societăţii globale, nu pot promova conflictul major în
relaţiile dintre ele fără riscul pieirii tuturor. Rămâne ca unică alternativă viabilă
calea recunoaşterii identităţii celorlalţi, a acceptării, corelării, toleranţei şi
cultivării acţiunii şi speranţei comune.
Unitatea globală într-o diversitate, minimal măcar, armonică. Toate
resursele societăţii globale trebuie valorificate în acest sens. Natura profundă a
dreptului configurează o asemenea resursă. Dreptul este prin excelenţă un
fenomen social care presupune fiinţa umană în relaţie cu alta. Capacitatea sa
antientropică, de a se opune dezagregării, dezordinii şi conflictelor sociale, de a
fi un factor reglator şi ordonator în societate, de a conferi certitudine şi protecţie
persoanelor ce îi respectă prescripţiile sunt cunoscute. Dreptul – să ne amintim

7
faimoasa abordare kantiană – corelează libertăţile şi constrânge în numele unui
principiu universal al libertăţii. Desigur, este vorba despre un drept legitim,
validat democratic, care are o dimensiune valorică, el fiind generat, structurat şi
direcţionat în indisolubilă legătură cu constelaţia de valori a timpului istoric în
care este elaborat, în care Justiţia ca principiu de coordonare între fiinţele umane
ce tinde spre armonie, congruenţă, proporţionalitate apare ca valoare originară a
dreptului, solidară cu alte valori sociale.
Comentând rolul valorilor sociale ca factori de configurare a dreptului,
prof. I. Ceterchi preciza că valorile care ghidează dreptul nu sunt de natură strict
şi exclusiv juridică, dimpotrivă, ele au o dimensiunea mai largă de natură
morală, politică, socială, filosofică în general. Aceste valori trebuie înţelese în
dinamica lor istorico-socială. Deşi unele dintre ele pot fi regăsite în toate
sistemele de drept ca, de pildă, justiţia, totuşi specificul şi particularităţile
istorice îşi pun amprenta asupra lor. Valorile sociale ale unei societăţi trebuie
deduse primordial din filosofia (socială, morală, politică, juridică) ce prezidează
şi orientează forţele sociale din societatea respectivă.
Legătura legii cu valoarea supremă a virtuții și, în general, cu valorile conferă o
nouă dimensiune funcției sale educaționale în societățile noastre moderne.
Valorile democrației, libertatea, respectul față de persoana înțelese ca o valoare
în sine, solidaritatea socială, precum și toate valorile încorporate în constituțiile
statelor moderne, trebuie actualizate pentru fundament al virtuții etice.
Exercitarea și practica virtuții etice este condiția necesară armoniei sociale. Ca
atare, toți factorii sistemului juridic pot contribui la acest efort. Ca exemplu,
putem menționa învățarea virtuții, dacă este neglijată, în școlile de drept sau
îmbunătățirea virtutei în timpul acțiunii lor de către cei care practică dreptul,
cum ar fi partidele și rh.
Legea este atât o idee tipică (arhetip) de organizare socială, cât și
purtător de valori, este o ipoteză valabilă pentru orice societate. De asemenea,

8
faptul că legea își asumă funcțiile de reglementare și integrare socială, precum și
cele de rezolvare a conflictelor și reproducerea structurilor sociale, este, de
asemenea, o ipoteză care corespunde naturii organizării sociale. Din această
perspectivă, legea devine un instrument util pentru funcționarea sistemului
social. Dar pentru buna funcționare a aceluiași sistem, adică pentru ca societatea
să-și atingă performanța de a atinge fericirea membrilor săi, este necesară o
condiție: să pună virtutea ca valoare socială la temelia sistemului juridic suprem
și implant-o în conștiința cetățenilor.
Recunoaşterea valorii juridice conţinută de o normă de drept şi realizarea
prescripţiilor acesteia întăreşte autoritatea normei de drept, confirmând
concordanţa voinţei legiuitorului şi individului care respectă norma juridică în
cadrul aceleiaşi atitudini valorice. Normele juridice reprezintă în acest caz „o
modalitate specifică de transmisie şi conservare a valorilor”.