ISTORIA PROPOVĂDUIRII
CUVÂNT ÎNAINTE
I. PREDICA – REVELAŢIE
1. Predica postapostolica
Nu se poate spune că încetarea din viaţa a Sf Apostoli a adus cu sine
întreruperea activităţii de propovăduire a Evangheliei. Dimpotrivă, se ştie că
misiunea predicării cuvântului a fost preluată, după rânduiala Mântuitorului,
de către episcope şi preoţi. E cunoscut de pildă, ca Sf Ignatie a dezvoltat, ca
episcope al Antiohiei, o rodnică activitate de instruire şi educare a
credincioşilor săi. În a sa Istorie bisericească, Eusebiu ne arată ca Ignatie
predica, în cadrul cultului, în aşa fel încât ascultătorii deveneau ucenicii săi.
Şi anume episcopul tâlcuia învăţătura cuprinsă în Sfintele Evanghelii.
Scriind colegului său Policarp al Smirnei, Sf Ignatie da, între altele, şi
indemnul de a predica în temeiul harului pe care-l are. “Te îndemn ca în
harul cu care eşti îmbrăcat…să-I îndemni pe toţi ca să se mântuiască”. Şi
mai jos adauga: fereşte-te de cele înşelătoare şi combate-le mai ales în
cuvântările tale. Vorbeşte surorilor mele ca să iubească pe Domnul şiş a fie
mulţumite de soţii lor….porunceşte de asemenea şi fraţilor mei în numele lui
Iisus Hristos să-şi iubească soţiile, precum Domnul iubeşte Biserica…”.
Eusebiu spune că Irineu folosea termenul dialogues pentru denumirea
cuvântărilor pe care Policarp le ţinea înaintea mulţimii.
Printre preţioasele informaţii pe care ni le da în legătură cu viaţă şi
cultul creştin de pe la jumateatea sec. II, Sf Iustin Martirul (+ 165) vorbeşte
în treacăt ceva şi despre predică şi predicator. Iată ce scrie el în întâia să
Apologie: “În ziua numită a Domnului toţi credincioşii de la ţară şi de la
oraş se aduna într-unul şi acelaşi loc şi aici citesc Memoriile Apostolilor şi
Cărţile Profeţilor. După ce lectorul a terminat, întâistătătorul tine o cuvântare
îndemnând şi încurajând la imitarea acestor lucruri frumoase”. Din textul
acesta rezulta:
1. predica se rostea în cadrul cultului.
2. rostirea ei se făcea îndată după citirea Sf Scripturi.
3. predica o rostea proestosul, episcopul.
4. indirect rezulta că pentru a fi putut îndemna, încuraja pe ascultători
în sensul de a urma, de a practică învăţăturile Evangheliei,
episcopul trebuie să fi fost el însuşi un practicant exemplar al
acestor învăţături.
Odată cu succesiunea apostolică, episcopii, zice Irineu, “au primit şi
harisma adevărului după cum i-a bineplăcut Tatălui”. Ei sunt cei ce prin
propovăduirea lor păstrează şi păzeşte nealterat adevărul aşa cum s-a
transmis de către Sfinţii Apostoli. Precum un singur soare luminează întreg
pământul aşa şi lumina propovăduirii creştine este una. Şi aceea este în
Biserica purtată de episcope sub călăuzirea Duhului Sfânt. “Şi nici cel tare În
cuvânt, dintre inaistatatorii Bisericii nu va spune mai mult, nici cel puţin tare
nu va împuţina conţinutul soliei, al descoperirii dumnezeieşti.
Cât de convins era Irineu ca misiunea episcopului e aceea de
propovăduitor al Evangheliei o vădeşte şi faptul că, locul din biserica al
întâistătătorului, marele teolog îl numeşte “ locus magisterii”, locul
învăţăturii, locul de unde se da învăţătura.
Subliniind că propovăduirea este obligaţia fundamentală a episcopilor,
Sf Ciprian le atrage atenţia în acelaşi timp că e bună predicare e
conditioanata de bună pregătire a întâistătătorului cuvântător “Se cade ca
episcopul nu numai să înveţe pe alţii, dar şiş a se înveţe pe el însuşi, căci
acela învaţa mai bine pe alţii care sporeşte şi progresează zilnic învăţând el
însuşi lucruri tot mai bune”.
În acelaşi sens vorbesc despre episcope şi Constituţiile Apostolice.
“Episcopul este slujitorul cuvântului lui Dumnezeu este păzitorul ştiinţei
teologice, mijlocitorul intre Dumnezeu şi voi, învăţătorul pietăţii şi, alături
de Dumnezeu, este părintele vostru care v-a născut din nou prin apă şi Duh”.
Episcopul este slujitorul cuvântului, darn u un slujitor empiric, improvizat,
ci un slujitor luminat, un slujitor care cultivă el însuşi şi promovează ştiinţa
teologiei ca instrument de adâncire a învăţăturilor descoperite, ca mijloc de
cuprindere mai din adânc a Evangheliei şi de tâlcuire mai cu folos a ei în fata
credincioşilor.
Dar nu numai episcopii, ci şi preoţii îşi aduceau contribuţia la
propovaaduirea cuvântului. Sfântul Pavel scrie ucenicului său Timotei ca
“preoţii cei ce-şi ţin bine dragatoria să se învrednicească de îndoita cinstire,
mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi în învăţătura” (I Tim. 5, 17). Pavel îi
spune episcopului Timotei să propovăduiască “cu timp şi fără timp” (II Tim.
4, 2), dar în aceeaşi vreme, să fie cu grijă ca şi preoţii să propovăduiască sip
e cei ce se ostenesc în direcţia aceasta să-I învrednicească de îndoita cinstire.
Păstorul lui Herma, scriere alcătuită în jurul anului 100, îi numeşte pe
preoţi învăţători. “Pietrele cele în patru colţuri albe şi potrivite la încheieturi
sunt apostolii, episcopii, învăţătorii şi diaconii care au vieţuit după sfinţenia
lui Dumnezeu şi şi-au îndeplinit slujba de episcope, învăţători sidiaconi în
curăţie şi sfinţenie fata de aleşii lui Dumnezeu”. Învăţătorii indicate sunt
preoţii care mpreuna cu ceilalţi slujitori sunt chemaţi să-şi împlinească
misiunea de slujitori legând strâns misiunea aceasta de vietuuirea în curăţie
şi sfinţenie.
Clement Alexandrinul (+216 – 216) ştie că episcopul este cel ce
răspunde de propovăduirea cuvântului, dar alături de întâistătător el numeşte
sip e presbiter care şi acesta este propovăduitor . mai mult, “adevaatul
presbiter al Bisericii” nu-I decât acela “care învaţa şi face cele ce sunt ale lui
Dumnezeu”. Textul vrea să spună că în Biserica sunt prezbiteri şi prezbiteri.
Unii propovăduiesc, alţii nu. Adevăraţii preoţi ai Bisericii sunt numai cei ce
propovăduiesc învăţătura dumnezeiască. Şi anume, cei ce o propovăduiesc şi
cu fapta şi cu cuvântul deopotrivă.
În scrisorile sale Sf Ciprian (+ 258) aminteşte de repetate ori despre
obligaţiile predicatoriale ale presbiterilor. În Epistola X, de pildă, scrie aşa:
“am crezut că preoţii şi diaconii care sunt acolo de faţă să vă îndemne şiş a
vă instruiască desăvârşit asupra legii Evangheliei”. Şi în altă parte: “să ştiţi
că pe Saturus l-am făcut lector iar pe mărturisitorul Optatus subdiacon, ca pe
unii pe care încă în sfatul comun i-am propus pentru slajba duhovnicească.
La Paşti, când i-am încredinţat lui Saturus, de repetate ori citirea (la slujba)
sic and împreună cu prezbiterii învăţători am examinat cu luare aminte pe
lectori, l-am rânduit pe Optatus intre lectori ca să înveţe pe cei din treaptă
ascultătorilor, cercetând astfel dacă ei au toate celelalte pe care trebuie să le
aibă cei ce se pregătesc pentru slujba duhovnicească”. Din ambele locuri
rezulta că episcopul Ciprian se ajuta şi cu preoţii în cele ale Bisericii
inclusive în cele ale instruirii credincioşilor.
Nu mai amintim de cunosutul canon apostolic – canonul 58 – care
prevede că preotul este împreună răspunzător cu episcopul de instruirea
credincioşilor în cele ale bunei cinstiri de Dumnezeu. “Episcopul sau preotul
care nu poara grijă de clar sau de popor sin u-l învaţa bună cinstire de
Dumnezeu să se afurisească”.
Existau şi regiuni unde se statornicesc rânduiala ca pe lângă episcope
să predice şi preotul. Aceasta era situaţia de pildă în Biserica din nordul
Africii chiar pe vremea Fer. Augustin. Când acesta, preot fiind, a primit
chiar de la episcopul sau Valeriu, învoirea de a predica în prezenţa sa, mulţi
întâistătători au criticat măsura aceasta ca fiind contrara uzului Bisericii.
Ieronim dimpotrivă releva ca obieceiul ca în unele Biserici preoţii san
u vorbească în prezenţa episcopilor, e cum nu se mai poate mai rău.
“Pessimas consuetudinid est Quibusdam Ecclessi tăcere presbyteras…et
praesentibus episcopias non lequi”.
Odată cu înmulţirea parohiilor la ţară s-a afirmat tot mai mult şi
practice draptul preoţilor de a propovădui.
Ne îngăduim să amintim în treacăt că dacă episcopii au interzis unor
preoţi să predice, aceasta s-a întâmplat numai pentru cei dovediţi a fi
sacrificat zeilor. Iar dacă la Alexandria, preoţii au fost excluşi pentru o
vreme de la predica aceasta s-a datorat faptului că un presbiter, anume Arie,
produsese adâncă tulburare prin răspândirea ereziei sale.
Aşadar în perioada de care vorbim predicau episcopii şi preoţii. Dar
diaconii?
De la început întâlnim şi diaconi activând în domeniul propovadurii şi
al administrării Botezului. Diaconul Filip, de pildă, a propovăduit în Samaria
şi a botezat pe famenul dregător al Candachiei (Fapte 8, 5).
Când episcopul sau preotul se îmbolnăveau, diaconul primea din
partea unuia sau a celullalt misiunea de a predica citind omilia alcătuită fi de
unul, fie de celălalt. Sau citind o omili alcătuită de un alt episcope sau prot.
Obişnuit, diaconii erau utilizaţi în activitatea de instruire a catehumenilor.
Laicii puteau predict în biserica numai cu încuviinţarea episcopului.
Origen, se ştie, a predicat în Cezareea cu încuviinţarea lui Teoctist al
Cezareei şi a lui Alexandru al Ierusalimuluil La protestul lui Demetrius al
Alexandriei, episcopii palestinieni se apăra referindu-se la tradiţie, la cazuri
de precedenta. La predica misionară însă laicii participau în mai mare
măsură. Un vestit cunoscător al misionarismuli creştin din vremurile la care
nereferim, scrie: “cei mai numeroşi şi mai izbânditori misionari ai religiei
creştine n-au fost învăţătorii profesionişti, ci creştinii înşişi întrucât erau
fideli şi tari”.
Pentru denumirea cuvântărilor religioase se foloseau termenii……(nu
se înţelege)…şi mai ales omilia, apoi logos.
Primul termen se folosea apropape cu exclusivitate pentru denumirea
cuvântărilor didactice misionare. Al doilea se folosea pentru cuvantarille
didactice populare. Al treilea, omilia, care avea sic ea mai deasă
întrebuinţare, denumea cuvântările precumpănitor parenetice rostite înaintea
credincioşilor întruniţi la slujbă. Omilia era predica culturală, spre deosebire
de predica cu character misionar.
Fotie, referindu-se la omiliile Sf Ioan Hrisostom spune că, deşi după
titlu s-ar părea că sunt logos-uri, în realitate cuvântările marelui antiohian
sunt omilii, adică cuvântări în care predicatorul , ţinând seama de ascultătorii
prezenţi, se întreţine cu ei, pune întrebări, răspunde şi se foloseşte de
făgăduinţe, dar expunerea e fără unitate internă şi fără o rotunjire a formei.
Omilia se axa totdeauna pe lectură Scripturii, dar fără să se ţină strict
de text. Până la Origen ea a constituit forma generală de predica culturală.
Termenul e fundamentat pe Fapte 20, 11 unde îl întâlnim pentru prima dată
folosit pentru denumirea cuvântării ţinută la cult, înaintea credincioşilor, de
către o persoană anume rânduita pentru aceasta.
Termenul logos începe să fie folosit tot mai mult pentru denumirea
predicii cu o tehnică şi compoziţie mai complicate, pentru denumirea
predicii tematice.
Predica se rostea în toate zilele în care se făceau slujbe sfinte. Se
propovăduia în biserici anume construite pentru cult, dar se predică şi în
locaşuri cumaparate şi amenajate pentru slujbe.
Numai în mod excepţional se predica în catacombe şi în bisericile
cimitirelor.
Episcopul predica stând jos în scaunul său. Preotul îşi rostea cuvântul
stând în faţa altarului.
Uneori se rosteau mai multe cuvântări în cadrul aceleiaşi slujbe.
Cea mai veche predica păstrată din epoca imediat postapostolica este
aşa numita Epistolă a II a lui Clement Romanul. A fost alcătuită pe la 140 –
150 de către un autor necunoscut în Corint.
Că aici este vorba de o omilie nu de o Epistla, se poate dovedi uşor.
Astfel, la cap I citim “şi noi cei ce ascultăm cu nepăsare ca despre lucruri
neînsemnate, păcătuim neştiind de unde am fost chemaţi şi când”. Termenul
ascultam exprima atitudinea credincioşilor prezenţi la slujbă în timpul când
se citea sau rostea omilia.
În cap 17 sunt cuprinse cuvintele “şiş a ne arătăm credincioşi şi
asculktatori nu numai acum când suntem povăţuiţi de către preoţi, ci sic and
mergem acasă, san e aducem aminte de poruncile Domnului şiş a nun e
lăsam atraşi de poftele lumeşti, ci venindtot mai des la slujba să încercăm a
înainta în poruncile Domnului”. Indemnul “san e arate ascultători nu numai
acum…” nu poate fi interpretat decât ca făcând parte dintr-o cuvântare
adresată unor ascultători prezenţi la slujbă.
În cap 19 se arăta şi mai direct ca aşa numita Epistolă a II a lui
Clement este o omilie şi anume o omilie citită în cadrul slujbei , după citirea
scripturii. “De aceea fraţilor şi surorilor, după Dumnezeul adevărului (adică
după citirea Sf Scripturi în care vorbeşte Dumnezeul adevărului) vă citesc
omilia, spre a lua aminte la Scripturi”.
Un indiciu în plus în direcţia caracterului de omilie a lucrării la care
ne referim l=ar putea constitui formula de adresa “fraţilor”, repeteta aproape
în fiecare capitol. O atât de deasă folosire a formulei acum amintite nu-şi are
justificarea decât în hotărârea cuvântătorului de a stimula sip e calea aceasta
atenţia ascultătorilor.
Pe cât se pare, pericopa de la care porneşte omilia în discuţie este cea
cuprinsă în capitolele 54 – 66 de la Isaia. Dar expunerea nu urmează strict
cuprinsul pericopei.
În prima parte (cap. 1-2) autorul mărturiseşte că Hristos este
Dumnezeu Mântuitorul viilor şi al morţilor. Prin Botez devenim fii ai lui
Dumnezeu.
În tratare (cuprinsă pe cât se pare în cap. 3-17) autorul dezvolta pe
larg învăţătura aceasta insistând apupra obligaţiilor credincioşilor de a-şi
impropria roadele mântuirii aduse de Hristos. Practice aceasta se poate
realize prin cunoaşterea şi mărturisirea lui Dumnezeu nu numai prin cuvânt
dar şi prin fapte: prin fapte mărturisim iubindu-ne unii pe alţii nesavarsind
adultery, nedefaimandu-ne unii pe alţii şi nepizmuindu-ne, ci dimpotrivă
fiind înfrânaţi, milostivi, buni, de asemenea trebuie să ne arătăm
compătimirea unii altora şi să nu fim iubitori de arginţi.
O altă obligaţie a credincioşilor e aceea a căinţei. “Să ne pocăim “.
Căinţa să se facă din inima curate dar şi cu păzirea de păcatele trupeşti, căci
trupul este “un templu al lui Dumnezeu”.
Fuga de răutate şi urmarea virtuţii are ca rezultat pacea şi ca răsplată
intrarea în împărăţia lui Dumnezeu.
E necesar ca ascultătorii să pună în practică învăţătura primită de sus
pentru a nu da altora pricină de defăimare a numelui lui Dumnezeu. “Căci
neamurile când aud din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu, le admira ca
frumoase şi măreţe…când observă apoi că faptele noastre nu sunt demne de
cuvintele pe care le vorbim, atunci se întorc din această cauză spre defăimare
şi zic că Evanghelia este fibula şi rătăcire”. Motivele pentru care ascultătorii
trebuie să ducă o viaţă curate şi bogată în fapte corespunzătoare sunt:
indurarea arătată de Hristos “prin care am fost mântuiţi”, aşteptarea judecaţii
viitoare.
În partea finală (c. 18-20) se dau îndrumări în sensul că ascultătorii să
se nevoiască a se căi din toată inima, a se osteni pentru pietate şi dreptate.
Credincioşii să lupte cu viaţa aceasta ca să fie încoronaţi în cea viitoare.
Idea fundamentală a omiliei e aceasta: să slujim lui Dumnezeu cu
cuvântul şi cu fapta, cu voinţă şi cu inima curate în vederea dobândirii
mântuirii.
Forma expunerii este simplă. Compoziţia e adaptata unor credincioşi
obişnuiţi. Foloseşte un bogat material ilustrativ. De pildă, faptele bbune sunt
prezentate ca apărătorul credincioşilor înaintea lui Dumnezeu (c.
6).ostenelile pentru dobândirea vieţii veşnice sunt comparate cu lupta în
arenă pentru obţinerea unei cununi (c. 70). După cum un vas de lut dacă e
strâmb se poate face forma din nou dacă înainte de-a fi pus în cuptor aşa şi
credincioşii îşi pot indretpta viaţa numai câtă vreme sunt în lumea aceasta.
Dincoolo nu mai pot face nimic pentru îndreptare (c.8).trupul celui botezat e
ca un templu al Duhului Sfânt ( c. (0. ziua judecăţii e ca un cuptor care arde
(c. 16). Prin aceste comparaţii, asemănări şi exemple precum şi prin masiva
folosire a Scripturii – în cele 20 de capitole, care sunt foarte scurte, foloseşte
peste 20 de texte biblice – omilia la care ne referim vădeşte un oarecare
avant oratoric.
O alta cuvântare păstrată din vremurile anterioare lui Origen e omilia
lui Clement Alexandrinul: “care bogat se va mântui?”
Textul, aşa cum ni s-a păstrat prezintă dezvoltări proprii unei lucrări
menite publicării. Este sigur însă ca la baza acestei lucrări e omilia purtând
titlul indicat mai sus. Cuvântarea e axată pe pericopa Mc. 10, 17-31 şi în
deosebi pe textul: “mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului,
decât băgatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Mc. 10, 25).
În partea introductivă (c. 1-3) se arăta ca unii înţeleg inexact cuvântul
amintit mai sus al Mântuitorului. În partea I (cap. 4-26) autorul arata ca
Domnul lasa şi celui ce deţine bunuri personale cale deschisă către Împărăţia
lui Dumnezeu. Mântuitorul nu porunceşte dispteretul fata de bunurile
materiale ci cere independenta internă fata de ele pe de o parte, dreapta
utilizare a acestora pe de alta. În partea a II a omiliei (c. 27-42) se arăta că,
folosite în chip correct, bunurile materiale pot constitui chiar un mijloc
pentru dobândirea mântuirii în sensul că porunca iubirii fata de Dumnezeu I
fata de aproapele poate fi împlinita mai din plin sub forma binefacerilor, a
generozităţii, a dărniciei dezinteresate. Credinciosul care are bunuri
materiale să ştie că nu este stăpânul lor absolute. Folosirea lor stă sub
semnul moralei creştine, sub regimul poruncilor lui Dumnezeu. Nu bunurile
materiale trebuiesc îndepărtate, ci patimile, lăcomia, egoismul.
Particularitatea acestei omilii const ape de o parte în faptul că în ea se
tratează pentru prima dată în mod amănunţit tema bunurilor materiale din
unghiul de vedere al moralei creştine, iar pe de alta, în faptul că autorul
valorifica în expunerea san u numai argumente teologice, dar şi puncte de
vedere sociale privind bunurile materiale ca mijloace menite să lege pe
oameni între ei, să-I sprijine în tendinţele lor de a se organiza în cadrul
societăţii.
Omilia se încheie ci istorisirea despre tânărul care parasindul pe Sf
Ioan ajunge şeful unei bande de tâlhari sip e care sfântul izbuteşte să-l
convertească.
Cel dintâi teolog răsăritean care ne-a lăsat un număr însemnat de
omilii este Origen (185 – 254). Iată pe scurt lasamantul lui omiletic: 20
omilii la Ieremia, 1 la I Samuel cap. 28, 3-25 – toate acestea în original. În
traducerea Latină a lui Ieronim ne-au rămas două omilii la Cântarea
Cântărilor, 8 la Isaia, 14 la Ieremia, 14 la Iezechiel, 39 la Luca. În traducerea
lui Rufin ni s-au păstrat: 16 omilii la Facere, 13 la Exod, 16 la Levitic, 28 la
Numeri, 26 la Iosua, 9 la Judecători, 9 la Psalmi. În traducerea lui Ilarie de
Pictavium ne-au rămas fragmente din 28 de omilii la Iov.
Dacă luăm în considerare şi omiliile pierdute şi care nu sunt puţine –
putem spune că Origen a taklcuit în fata credincioşilor cea mai mare parte a
VT precum şi o bună parte din NT. Activitatea predicatorială şi-a desfasurat-
o mai laes după stabilirea să în Cezareea Palestinei.
Ca forma de propovăduire Origen foloseşte omilia căreia îi imprima
înţelesul de interpretare practica a unei periscope, în faţa unei comunităţi
bisericeşti determinate.
Desigur şi înainte de Origen s-au rostit omilii în cadrul cultului. Şi
înainte de el omilia era în legătură cu periscope scripturistice. Dar în timp ce
înainte omilia nu se ţinea strict de textul de la care pornea, începând cu
Origen ea rămâne credincioasa textului de la început până la sfârşit. În
acelaşi timp începând cu Origen, termenul omilie se specifică, se
individualizează, pentru denumirea cuvântării culturale analitice. Cuvântarea
tematică axată pe un verset din pericopa şi care începe a lua în slujba ei o
structură şi o formă oratorical mai comlicata, e denumita cu termenul de
logos.
Din lasamantul omiletic al marelui alexandrine se poate vedea clar
cata grijas purta el ca predicile sale să înfăţişeze credincioşilor învăţătura
biblică în toată puritatea şi adâncimea ei. Uriaşa munca dezvoltată de Origen
în legătură cu critica textului scripturistic nu-şi găseşte explicaţia deplină
decât în convingerea lui profunda ca la temelia propovăduirii trebuie să stea
textul biblic nealterat, textul aşa cum a ieşit el de sub până sfinţilor autori ai
Cărţilor dumnezeieşti.
La slujba se citeau, după cum se ştie, mai multe periscope. După
indicaţiile episcopului, Origen se opera numai asupra unei periscope sau
numai asupra unor versete din pericopa.
Astfel, într-o omilie la cartea Regilor, Origen, dup ace arata că s-au
citit patru periscope, zice “fiind patru periscope şi fiecare cuprinzând nu
puţine lucruri, nici cei mai îndemânatici în cercetarea unor asemenea locuri
n-ar putea face aceasta într-o oră, ci în mai multe. De aceea episcopul să
indice pe care voieşte dintre cele patru san e ocuupam de ea”.
Alte ori Origen alegea el însuşi textile ce urmau să fie tâlcuite.
Criteriul după care se ghida în alegea şi interpretarea textelor era de
natura practica. El nu urmarea sad ea o explicare teoretică, abstractă, ci
gândul care-l călăuzea era acela al edificării credincioşilor a, dezvoltării şi
adâncirii vieţii lor de evlavie şi rugăciune. Introducerile omiliilor lui Origen
sunt scurte dar astfel întocmite că pot trezi interesul ascultătorilor, le pot
capta atenţia. De exemplu, omulia a III a la Exod tratează despre chemarea
lui Moise şi începe aşa “cât timp Moise se afla în Egipt şi se iniţia în toată
înţelepciunea egiptenilor, nu era slab la cuvânt şi neîndemânatic la vorbire.
În Egipt avea şi voce puternică şi elocvebta incomparabila. Dar când a auzit
glasul lui Dumnezeu şi felul Lui de a vorbi, şi-a dat seama de puţinătatea şi
slăbiciunile cuvântului sau şi de limba să târzielnică şi împiedicata…”.
Punerea în contrast al lui Moise cel din Egipt, a lui Moise cel plin de
îndrăzneală şi iscusit la vorbire în faţa lui faraon, cu Moise cel din fata
Horebului, cu Moise cel ce la auzul cuvântului lui Dumnezeu, devine sfios şi
neîndemânatic la vorbire, a putut capta atenţia credincioşilor, deschizându-le
sufletele pentru primirea celor ce urmau să li se tâlcuiască.
Alteori, autorul nostrum îşi începe omilia făcând legătura cu
cuvântările rostite anterior. De pildă, într-o omilie la Exod, vorbind despre
darurile credincioşilor pentru Cortul Sfânt, Origen începe aşa “am vorbit şi
mai înainte, cum ne-au ajutat puterile, despre tabernacol. Căci descrierea
aceasta se repata des în cartea exodului…acum ni s-a citit acel loc unde sta
scris: “şi a grăit Moise către toată obştea fiilor lui Israil şi a zis: acesta este
cuvântul pe care l-a poruncit Domnul zicând…”.
Cel mai adesea introducerile omiliilor lui Origen constau din
observaţii pătrunzătoare menite să înlesnească ascultătorilor o mai bună
înţelegere a învăţăturilor ce urmau să fie prezentate în cuvântare. Iată câteva
exemple.
Într-o omilie la Geneza se vorbeşte despre rânduirea circumciziunii de
către Dumnezeu prin mijlocirea lui Avraam. Pentru a face pe ascultători să
înţeleagă cum a fost cu putinţă ca Dumnezeu să vorbească precum un om, cu
omul Avraam, Origen da în introducere unele interesante explicaţii.
Astfel, el combate mai întâi eroarea acelora care afirmau că pentru a
vorbi cu omul, Dumnezeu trebuie să aibă El însuşi trup, gura şi tot ce-I
necesar pentru vorbire. Cum stau lucrurile în realitate? Când Dumnezeu
insufla în inima sfinţilor ceea ce vrea să le spună, sau face să parvină la
urechile lor sunet de cuvânt, zicem că Dumnezeu vorbeşte cu omul. Când
Dumnezeu arata că-I sunt cunoscute cele ce vorbeşte sau face credinciosul,
zicem că Dumnezeu aude. Când ne arata nedreptatea pe care o săvârşim,
zicem că El se mânie pe noi. Când ne spune că suntem nemulţumiţi de
binefacerile Lui, zicem că se căieşte. Când spunem că se poartă după
muodul omenesc cu oamenii noi nu-I atribuim organe omeneşti şi afecte,
înzestrată cu puteri divine şi pentru ca oamenii s-o poată înţelege e înfăţişata
ca purtătoare de member omeneşti şi afecte commune şi cunoscute.
O introducere asemănătoare cu cea acum amintita avem la omilia
treispre zece la Levitic, omilie în care se vorbeşte despre sărbători,
candelabru, pâinile punerii înainte…rânduielile de ordin cultic privind aceste
lucruri au fost date de Dumnezeun prin intermediul lui Moise. Pentru a-I
face pe ascultători să înţeleagă de ce Dumnezeu n-a vorbit cu fiecare dintre
credincioşi, Origen spune “cine e desăvârşit primeşte direct de la Dumnezeu
învăţătura despre temeiul sărbătorilor…dar cine nu-I desăvârşit, ci e inferior
primeşte învăţătură de la acela care e instruit de Dumnezeu…”. Moise face
parte din această primă categorie.
În omilia a zecea la Numeri, în care se tratează despre datoriile şi
drepturile preoţilor, autorul arata în partea introductive importanta învăţăturii
cuprinsă în cuvintele:”şi a zis Domnul către Aaron: tu şi fii tai şi casa tatălui
tău veţi purta păcatele sfinţilor” (Num. 18, 1). Preotul este cel ce mijloceşte
intre credinciosul păcătos şi Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor. În faţa lui
Dumnezeu şi sfinţii ssunt într-un anume sens, păcătoşi. Căci “se poate ca
slujind lui Dumnezeu sfântul san u împlinească toate cum se cere şi atunci
păcătuieşte”.
Întâlnim, la Origen, şi omilii care încep cu îndemnuri îndreptate spre
ascultători în sensul că ei să fie cu băgare de seamă la cele ce urmează să fie
dezoltate în cuvântare. “Plecaţi-vă urechile, voi care v-aţi apropiat de
Domnul şi care vă socotiţi credincioşi. Luaţi seama în ce chip e încercata
credinţa, din cele ce s-au citit, şi a fost după aceste cuvinte, ca Dumnezeu a
cercat pe Avraam şi i-a zis…” (Gen 12, 1).
Când socotea potrivit, Origen îşi începea omilia cu o rugăciune.
“Moise ni se citeşte în biserică. Să rugăm pe Domnul ca nu cumva, când se
citeşte Moise, să fie şi asupra inimii noastre acel zăbranic despre care
vorbeşte Apostolul” (II Cor. 3, 14). Sau: “când se citeşte Moise, pericopa cu
pericopa, se cuvine să rugăm pe Părintele Cuvântului ca să se împlinească şi
în noi ceea ce s-a scris în Psalmi: “deschide ochii mei ca să văd minunile din
Legea ta” (Ps. 118, 18).
Desfăşurarea omiliei se face prin tâlcuirea verset cu verset a pericopei
indicate de episcope sau asupra căreia sia- propus el însuşi să insiste. De
pildă, în omilia întâi la Facere, cap. 1 , în omilia a II a interpretează versetele
13-22 ale cap. 6 de la Facere, în omilia a III a Facere 17, 1-14, omilia a IV,
Facere 18, 1-21, etc.
Dar, cum am spus, Origen nu-şi axează totdeauna omilia pe o peicopa
întreaga; uneori, el allege şi tâlcuieşte un număr restrâns de versete. De
pildă, în omilia 16 la Facere, sunt tâlcuite versetele 20-21 ale cap. 34, omilia
întâi la Numeri se ocupa cu versetele 1-3 ale cap. 1, etc.
În desfăşurarea interpretării textelor biblice, Origen nu se limitează la
relevarea şi valorificarea sensului grammatical şi moral, ci trece şi la
interpretarea alegorică. El porneşte de la premise ca, întrucât Scriptură este
cuvântul lui Dumnezeu nu se poate ca în textile, propoziţiile, expresiile ei
san u fie cuprins un înţeles mai adânc decât cel perceput prin lectura
obişnuită. Exemple? Quantum satis.
În omilia I la Facere se vorbeşte, între altele, despre cer şi despre
firmament. Cerul se refere la dimensiunea spirituală a creaţiei, iar
firmamentul la dimensiunea lui materială. Cerul despre care se voerbeste în
versetul 1 zice Origen, sip e are l-am numit spiritual, este mintea noastră,
spirit ea însăşi, adică este omul nostrum lăuntric, omul spiritual care vede şi
cunoaşte pe Dumnezeu. cerul fizic care se chiama firmament e omul cel din
afară care e perceput senszorial. Şi după cum deasupra şi cele de sub el la fel
şi omul din afară dacă ar putea face distincţie şiş a discearnă care-s apele de
deasupra tăriei şi care de sub această, s-ar numi şi el cer, adică om ceresc,
după cuvântul Apostolului Pavel: “căci cetăţenia noastră este în ceruri”
(Filip. 3, 20).
Apa de deasupra este apa spirituală, este apa cea vie (În. 7, 38), iar cea
de desupt este apa intunericulul în care locuieşte diavolul. Fiecare credincios
participa la apa cea de sus atunci când e cu inima lui la cele înalte, la cele de
sus, nu la cele telurice. Apa de sub tărie adică păcatul şi viciile, pe acestea să
le aruncăm de la noi”.
În legătură cu cele de la Facere cap. 1, 11: “sad ea din sine pământul
verdeaţa”, autorul nostrum spune “după înţelesul literal e limpede că e vorba
de roadele pe care le produce pământul, nu uscatul. Dar san e raportam
aceasta la noi. Dacă şi noi suntem pământ roditor, nu uscat, să aducemm
roade îmbelşugate şi variate lui Dumnezeu, ca astfel să fim şi noi
binecuvântaţi de Părintele, care zice: iată mirosul fieului meu e ca mirosul
unui câmp bogat…” (Gen 27, 27). Şi după cum pământul din sine da iarbă
cu sămânţă într-însa şi pomi roditori, dar şi cu sămânţă, la fel şi noi trebuie
să facem roade şiş a avem în noi seminţele tuturor fapteloor bune şi ale
tututror virtuţilor.
Soarele şi luna sunt Iisus Hristos. Stelele sunt Avraam, Isaac, Iacov,
Ieremia, Iezechiel, David, Daniel şi toţi cei despre care Scriptura
mărturiseşte că au bineplăcut lui Dumnezeu.
Fiinţele care-s menite să mişune în adâncul apelor sunt mişcările şi
gândurile noastre, care îşi iau naştere din adâncul inimii.
Cuvintele: “stăpâniţi peste peştii mari, peste păsările cerului, peste
toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişca pe pământ” (Fac. 1, 28), în
sens allegoric vor să exprime obligaţia sfinţilor de a-şi stăpâni simţurile,
gândurile, dorinţele, impulsurile interioare.
În alta omilie, vorbind despre arca lui Noe, Origen spune: “începând
să vorbim despre arca construită de Noe după porunca lui Dumnezeu să
vedem mai întâi cele ce se spun despre ea ca temelie, san e putem ridica de
la textul istoric la sensul allegoric al înţelegerii spirituale…”.
Noe în arcă lui, zice cuvântătorul nostrum, este Hristos în Biserica Să.
Cele trei rânduri de cămări ale corabiei reprezintă cele trei sensuri ale
Scripturii: istoric, moral şi spiritual.
Lungimea, lăţimea şi înălţimea semnifica credinţa, nădejdea şi
dragostea, etc.
Vietăţile care mişună în apa simbolizează mişcările şi cugetările
minţii noastre. Fiinţele de pe uscat simbolizează mişcările omului din afară,
ale omului fizic, etc.
Mai de greu de spus, după autorul nostrum, ce semnifica animalele
necurate. Totuşi pe cât ne e îngăduit să îndrăznim când e vorba de asemenea
lucruri grele, socotesc că animalele necurate simbolizează concupiscenta şi
mânia. Trebuie să ţinem însă seama că aceste două lucruri, concupiscenta şi
mânia sunt necurate numai când îl îndeamnă pe om la păcat. Dar când avem
în vedere faptul că fără concupiscenta nimeni nuu poate avea urmaşi, şi fără
mânie nimei nu poate face îndreptarea şi disciplinarea cuiva, ele sunt
socotite necesare şi ca atare trebuie păstrate.
Ca şi cum în adâncul sufletului său ar fi stăruit oarecare îndoială cu
privire la îndreptăţirea de a practică metoda alegorică, Origen ori de câte ori
enunţa motivul care să-I justifice procedeul. “Nu e mare lucru a păzi extern
sabatul, lunile noi, circumciziunea şi deosebirile dintre mâncări. Dar cine ar
începe să le înţeleagă allegoric, îşi va da seama că alcele practice care după
litera erau neînsemnate şi mici , după înţelesul spiritual nu vor fi mici, ci
mari”.
În altă parte vorbind despre tăierea împrejur a lui Isaac, autorul
adauga: “Ce? Să socotim oare ca Duhul Sfânt şi-a propus să scrie întâmplări
şiş a povestească precum că copilul a fost tăiat împrejur şi că s-a făcut ospăţ?
Că s-a jucat şi a săvârşit alte copilării? Sau trebuie să socotim că prin acestea
a vrut san e nvete ceva divin şi că e potrivit ca neamul omenesc să înveţe
ceva din cuvintele lui Dumnezeu?”
Într-o omilia la Levitic autorul nostrum spune:”san u-ţi închipui că
Dumnezeu a poruncit şi a sancţionat prin lege să se aducă tămâie din Arabia.
Tămâia aceasta din care primeşte bună mireasmă înseamnă rugăciunile din
inima curate şi conştiinţa împăcată, rugăciuni prin care Dumnezeu primeşte
moros de bună mireasmă.
Adânc convins că învăţăturile din periscope depăşesc puterea de
cuprindere a credinciosului oricât de erudite, Origen cerea mereu în sprijinul
său ajutorul lui Dumnezeu. alteori în cursul cuvântării se opera pentru o
clipă şi înaltă câte o caldă rugăciune către Dumnezeu. astfel în omilia a doua
la Geneza, dup ace vorbeşte despre construirea arcei lui Noe, zice:”acum
rugând pe cel care singur poate ridica valul de pe pericopa V.T., să încercăm
a cerceta ce cuprinde pentru zidirea duhovnicească, această măreaţă
construire a arcei”.
În omilia a cincea la Levitic îşi întrerupe la un moment dat expunerea,
cu rugăciunea:”trebuei să chem. În ajutor pe Doamnul meu Iisus să facă aşa
că eu cel ce caut, să găsesc, şi mie celui ce bat, să mi se deschidă ca să
găsesc în Scripturi cuptorul în care să ard sacrificial meu ca să-l primească
Dumnezeu”
Cuvântătorul poate primi ajutor de sus nu numai prin rugăciunile
proprii, dar şi prin cele făcute de ceilalţi credincioşi pentru el. În omili a a
treia la Facere şi anume în partea introductive, Origen semnalează
ascultătorilor ca unii înţeleg greşit felul în care Dumnezeu se adresează
credincioşilor. Şi continua san e oprim asupra acestor lucruri, ajutaţi de
rugăciunile voastre şi cât ne va da Dumnezeu”.
Adeseori, concomitant cu interpretarea merge şi aplicare practică la
viaţa credincioşilor.
În omilia a patra la Geneza, vorbind despre felul cum Avraam a primit
pe cei trei oaspeţi (Geneza 18, 2-4) cuvântătorul nostrum găseşte potrivit să
facă următoarea aplicare:”prin purtatea să Avraam te învaţă modul cum sit u
trebuie să-ţi primeşti oaspeţii”. Şi ceva mai jos continuă:”pe cei răi
Dumnezeu nu-I socoteşte vrednici să fie cunoscuţi de El. Noi însă să se silim
că faptele şi legături;e dintre noi să fie de aşa fel încât să fim socotiţi
vrednici a fi cunoscuţi de Dumnezeu…să fim socotiţi vrednici a fi cunoscuţi
de Fiul Sau Iisus Hristos, de Duhul Sfânt, să fim cunoscuţi de către Treime”.
Într-o altă omilie, dup ace istoriseşte ce s-a intampalt cu Lot cel ameţit de
băutură, zice:”auziţi ce face beţia? Auxiti la ce crima sfătuieşte? Luaţi seama
şi păziţi-vă voi pentru care răul acesta nu este o învinuire neîntemeiată, ci un
obicei”. Altădată, talciund în fata ascultătorilor cap. 11 de la Exod, unde inre
altel;e se arăta ca atât timp cât ţinea mâinile ridicate către Dumnezeu, Moise
era biruitor împotriva amalecitilor, sic and le lasa jos, biruiau aceştia, Origen
da acest indemn:”tot aşa şi noi în pterea crucii lui Hristos să ridicăm braţele
în sus, să ridicăm pentru rugăciune mâini curate, în locul fără mânie şi fără
cârtire, ca san e facem vrednici zicând:”staţi împotriva diavolului şi va fugi
de la voi. Să lucrăm aşadar cu toată credinţa că diavolul nu numai să fugă de
la noi, dar şiş a fie zdrobit sub picioarele noastre precum Faraon s-a
scufundat în mare şi a pierit în adâncul valurilor”.
Vorbind despre chemarea de către Mântuitorul a lui Simon Petru şi
Andrei, a lui Iacob fiul lui Zevedei şi a lui Ioan fratele lui, pentru a-I face
pescari de oameni, Origen face următoarea aplicaţie la ascultători:”sit u când
eşti scos din valurile acestui veac de către ucenicii Domnlui, leapădă-ţi
viciile trupeşti, schimbă-ţi sufletul. Acum nu mai eşti peştele care înoată în
undele sărate ale mării, ci ai fost scos din adâncul ei ca să te converteşti la o
viaţă mai bună, după cuvântul apostolului “iar noi toţi, cu fata descoperită,
contemplând mărirea lui, ne prefacem în aceeaşi asemănare, din mărire în
marre precum este de la Domnul, care e Spiritul” (II Cor. 3, 18).
Încheierile omiliilor autorul de care vorbim sunt fără artificii retorice.
Uneori ele cuprind o aplicare practica:”ce folos să mărturisesc venirea lui
Hristos în trupul luat din Maria, dacă nu arăt ca El a venit şi-n trupul meu?
Dovedesc că El a venit şi în trupul meu atunci când membrele mele pe care
mai înainte le-am făcut să slujească nedreptăţii spre nedreptate, acum le voi
transforma şi le voi face să slujească dreptăţii spre sfinţenie. Arăt că
Legământul lui Dumnezeu e în trupul meu dacă voi putea zice după
Pavel:”m-am răstignit împreună cu Hristos, sin u mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte întru mine” (Gal. 2, 19). Şi dacă voi putea zice precum însuşi
zicea:”cine ne va despărţi de iubirea lui Dumnezeu? oare necazul? Ori
strâmtoarea, ori primejdia ori sabia?” (Rom. 8, 35).
Dacă mărturisim cu cuvântul ca Domnul Iisus şi n-arătam că
Legământul Lui este asupra trupului nostrum, după cum am spus mai sus,
vom arăta că facem ceva asemenator cu ce-a făcut iudeii cei de demult care
socoteau că-l mărturisesc pe Dumnezeu prin simplul semsn al
circumciziunii, dar cu faptele lor îl tăgăduiau. Să ne dea Dumnezeu să
credem cu inima, să mărturisim cu trupul nostrum ca “văzând oamenii
faptele noastre cele bune să mărească pe Tatăl nostrum căruia I se cuvine
mărirea în vecii vecilor Amin”.
Ultimele cuvinte ale omiliilor lui Origen sunt, de regulă, o doxologie
hristologica, aşa cum e de pildă, cea din încheierea amintită. Dar întâlnim şi
doxologii triadologice, precum şi diadologice.
Ca formulă de adresare Origen a folosit pe cât se pare expresii ca:”o,
ascultătorilor”, “o, popor al lui Dumnezeu”. asemenea formule le întâlnim în
cuprinsul omiliilor, darn u-in exclus ca ele să fi fost folosite şi la-nceputul
lor.
În general omiliile lui Origen sunt scurte. Ele sunt scurte dar dense,
prezentând în mod concentrate învăţăturile dogmatice, morale şi
duhovniceşti pe care credincioşii le ascultau de la Origen
Ceea ce-l călăuzeşte pe marele teolog în desfăşurarea omiliilor sale
sunt două idei:
Primă este idea înaltă ce avea el despre Dumnezeu. adânc convins că
Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu, Origen socotea că nu e rxpresie sin u
e propoziţie biblică în care să fie ascunse înţelesuri bogate şi profunde. De la
Dumnezeu nu putem primi decât învăţături purtând amprenta bogăţiei şi
adâncimii proprii Dumnezeirii.
Pornind de la premise aceasta Origen a socotit că în interpretarea
Scripturilor poate folosi metoda alegorică.
A doua idée care ll-a călăuzit a fost de natura practica. Prin fiecare
cuvântare autorul nostrum urmarea educarea, zidirea ascultătorilor,
îndrumarea lor în sensul de a-şi potrivi viaţa după dumnezeieştile învăţături.
El sties a se adapteze ascultătorilor folosind mijloace simple şi ocolind
artificiile retorice.
Pregătite prin îndelungate cercetări şi printr-o susţinută meditaţie,
omiile despre care vorbim erau ceel mai adesea improvizate din punct de
vedere formal, şi erau prinse în scrie de către tahigrafi.
Un suflu de sinceritate le străbate de la un capăt la altul, sinceritate
care na- putut san u fie sesizată de către ascultători. Când I se prezintă
ocazia, autorul dezaproba abaterile credincisilor. Dar acest lucru îl face cu
blândeţe, cu înţelegerea fratelui în inima căruia vibrează puternic
sentimental dragostei fata de aproapele. Sub înrâurirea unui asemenea
sentiment unele din cuvântările lui Origen ating treapta unei adevărate
elocvente.
Renunţând la patosul rhetoric, predicatorul nostrum vorbeşte în tonul
unei convorbiri între prieteni de aceeaşi credinţă, darn u arareori cu
însufleţire. El e mereu stăpânit de sentimental răspunderii pentru a transmite
ascultătorilor nealterate învăţăturile înalte ale creştinismului. Chiar când
merge prea departe cu alegorizarea, el o face nu cu gândul de a altera fondul
ortodox al acestei învăţături, ci o face, cm am spus, călăuzit de idea ca,
descoperită de Dumnezeu, învăţătura cuprinsă în Scriptură, nu poate fi
prinsă şi relevata în adâncimea ei decât prin metoda alegorică.
În istoria predicii, rămâne ca un merit deosebit al lui Origen faptul că,
într-o vreme în care întâlnirea dintre Evanghelia lui Hristos şi lumea de idei
a elenismului ajunsese într-o fază acută, vestitul teolog arata predicii calea
cea mai bună de urmat şi anume calea legăturii strânse cu Sfânta Scriptură.
În Apus cele mai vechi indicii de retorică în cadrul Bisericii le avea la
Tertulian (160 – 240). Nu ne-au rămas predici de la el. Dar se ştie că a fost
preot. Ne-o spune Ieronim în termini categorici: “Tertulianus presbyter….”.
în consecinţă nu se poate san u fi desfăşurat o activitate predicatorială.
Despre felul cum va fi predicat Tertulian, ne putem face o idée din
scrierile lui, mai ales cele de conţinut moral: Spectaculis, De oratione, De
Patirntia, De virginibus valandis, De corona militis, De fuga în
persecutione…etc. învăţăturile cuprinse în aceste scrieir vor fi alcătuit şi
fondul predicilor morale. De relevant ca acest apologet plin de temperament,
cu stilul său uneori întunecat, dar original, plin de substanţă, spirit şi culoare,
a constituit multă vreme pentru Biserica Latină, un model de oratorie.
Sf. Ciprian, de pildă, şi l-a luat ca model. Îl citea zilnic şi-l numea
dascălul sau. E de la sine înţeles însă că principalul izvor al predicilor Sf
Ciprian a fost Sf Scriptura. Câtă importanţă acorda el Scripturii se vede,
între altele, şi din scrisoarea : Ad Quirinum.
Solicitat de prietenul său Quirinius (din Cartagina) să-I recomande o
scrisoare care să-I completeze initiarea în cele ale învăţăturii creştine,
Ciprian alcătuieşte el însuşi o asemeneascrisoare, alegând şi grupând texte
biblice după un plan logic şi bine conceput. Textile au fost organizate în trei
grupe: în prima grupă au fost trecute textile care vorbeau despre caracterul
provizoriu al Legii Vechi, în a doua grupă, textile privind împlinirea în
Hristos a profeţiilor Vechiulor Testament, în a treia grupa textile privind
credinţa, datoriile şi virtutilr creştinului. Aceasta este lucrarea: ad quirinium.
Vorbind despre Ciprian, Lactantiu spune că acesta a izbutit să-şi
câştige o recunoaştere şi apreciere generală, nu numai prin elocventă, dar şi
prin scrisul sau. Cât despre elocventa episcopului, aceasta era slujita de un
cuvânt plin, bogat, plăcut, de o vibraţie particulară. Expunerile îi erau de o
remarcabilă limpezime, încât e greu de precizat ce element avea precădere în
ele: frumuseţile stilului, claritatea cuprinsului, sau tăria convingerii
autorului?
Poeetul Prudentius, alcătuind un imn în cinstea lui Ciprian, afirma că
prin până episcopului acum amintit duhul dumnezeiesc al profeţilor de
odinioară se face din nou puternic simţit.
Ieronim vorbeşte des despre Ciprian. Uneori îl numeşte “bărbat
puternic prin elocventa şi martiriu”, sau “bărbat sfânt foarte iscusit în
cuvânt”.
Un alt predicator apusean a fost Ipolit. Despre viaţa lui nu se cunosc
prea multe amănunte. Pe cât se pare, el s-a născut în Orient, între 170 – 175.
în jurul anului 200 e preot în Roma.
Mai târziu a ajuns episcope al unei grupe de credincioşi separate
împreună cu el, de episcopul de atunci, Calist.
Pe vremea lui Maxim Tracul Ipolit a fost exilat, în 235, împreună cu
Ponţian, al doilea successor al lui Calist, când poate va fi şi murit.
s-a spus despre Ipolit că ar fi fost un om ambiţios, încăpăţânat şi
capabil ca din orgoliu să frângă unitatea comunitatiii bisericeşti. E adevărat
ca autorul de care vorbim a fost un spirit autoritar şi ferm în deciziile sale ca
unul care avea o înaltă concepţie despre preoţie. Dar se pare că aşa a fost şi
în cazul despărţirii de episcopul Calist. O dovadă în acest sens ar fi faptul că
Ipolit se împăcase cu Bisrrica încă înainte de a suferi moarte de martir.
Ca preot şi apoi ca episcope, Ipolit a desfăşurat fără îndoială, şi o
activitate predicatorială în care a pus nu numai pregătire şi zel, dar şi un
remarcabil talent oratoric.
Faima de bun cuvântător al lui Ipolit răzbătu până departe în Orient,
unde în vremea la care ne referim, înflorea marele Origen. Acesta vizitând
Roma, în 121, a ţinut neapărat să meargă şi la biserica unde slujea Ipolit,
spre a-l auzi vorbind.
Dinb nefericire de la Ipolit ne-a rămas prea puţin material omiletic
peropriu-zis. Astfel până la noi a răzbătut: Cuvânta la Sfânta Teofanie, e o
predică rostită la un botez şi în legătură cu Botezul Domnului. Unii pun la
îndoială autenticitatea acestei predici.
I se atribuie de asemenea una dintre omiliile neautentice ale Sf Ioan
Hrisostom, intitulata L a învierea cea de a patra zi a lui Lazăr. Cuvântare
care în manuscris poarta menţiunea explicative:”Din comentariul fericitului
Ipolit episcope de Bostra, la Evanghelia lui Ioan asupra învierii lui Lazăr”.
Ni s-au mai păstrat fragmente din omilia despre Paste. Ni s-au păstrat
de asemenea: Omilia contra unui oarecare Noet, Demonstratio adversusu
iudeos.
Trebuie să luăm în considerare şi faptul că la baza lucrirulor exegetice
ale lui Ipolit stau tâlcuirile sale omiletice fără ca totuşi comentariile la care
ne referim să reprezinte o simplă tahigrafiere a predicilor sale, cum în bună
parte a fost cazul cu comentariile lui Origen. Dar, comentariile luiIpolit îşi
astreaza tonul omiliei. Aşa sunt: Comentariile asupra lui Daniil, păstrate
aproape în întregime şi care e cel mai vechi comentar cunoscut asupra
Scripturii, Comentar asupra Cântării Cântărilor păstrat şi el în mare parte şi
în care autorul valorifica exegeza alegorică cu graţia unui geniu oriental şi
cu o antrenantă căldură sufletească.
După Ipolit, primul izvor al predicii este Sf Scriptura, Creştinii trebuie
să trăiască după învăţătura lui Dumnezeu. dar pentru a trăi o asemenea
învăţătura mai inai trebuie s-o cunoască bine. “Căci după cum atunci când
cineva voieşte să se exercite în înţelepciunea veacului acestuia, nu va putea
să realizeze aceasta dacă nu-şi va însuşi părerile filosofilor, la fel toţi cei câţi
voiesc să se exercite în pietate, nu în altfel se vor exercita decât în
învăţăturile lui Dumnezeu. să cunoaştem deci, ce binevestesc şi ce învaţa Sf
Scripturi”.
Învăţăturile trebuiesc luate aşa cum sunt ele în textile sacre. Nimănui
nu-I e îngăduit să pună în Scripturi alt înţeles decât cel pe care îl cuprind ele.
“Cele ce predica Scripturile dumnezeieşti acelea să le ştim; cele ce ne învaţa,
să le cunoaştem. Să credem aşa cuum Tatăl voieşte să credem. Să-l
preamărim pe Fiul aşa cum El vrea să fie preamărit. Şi cum vrea să ni-l
dăruiască Duhul Sfânt, aşa să-l primim. Nu după voinţa noastră nici cum
vrem noi să înţelegem, nici violentând cele date de Dumnezeu, ci precum El
a voit san e înveţe din Sfntele Scripturi aşa să înţelegem”.
În activitatea sa predicatoriala Ipolit înţelege să valorifice şi Sf
Tradiţie. “Vom crede, aşadar, fericiţilor fraţi, conform predaniei Apostolilor
că Dumnezeu Cuvântul s-a pogorât din cer în Fecioara Maria…”. Simbolul
credinţei de asemenea trebuie neapărat luat în considerare.
Ca formulă de adresare Ipolit folosea expresiilee: iubitule, o, omule,
fraţilor, fericiţilor fraţi, etc.
În partea introductive, Ipolit ştia trezi atenţia ascultătorilor sugerând
marea importantă pentru ei a învăţăturii ce urma să fie tratată. Iată, de pildă,
cum îşi începe predica în legătură cu Noet:”unii răspândesc pe ascuns o
învăţătură străină şi anume ucenicii unui oarecare Noet, de neam din Smirna,
şi care a trăit nu cu mult înainte. Acest Noet plin de sine însuşi, căzu în
mândrie, stăpânit de un duh rău. El a spus că Hristos este însuşi Tatatl şi că,
deci, însuşi Tatatls-a nqascut, a suferit şi amurit. Vedeţi ce mândrie a inimii
şi ce umflare a duhului rău a intrat în el. Din diferite fapte s-a putut inyelege
ca Noet nu vorbea în numele unui duh curat. Cel ce săvârşeşte blasfemul
împotriva Duhului Sfânt e înlăturat dintre aleşii lui Dumnezeu. noet zicea că
el e Moise şi fratele sau Aaron. Când fericiţii preoţi au auzit asta, l-au
chemat în fata Bisericii şi-au făcut cercetare. Dar acela a negat de la început
că ar cugeta aşa. După aceea ascunzându-se în spatele altora şi adunându-I şi
per alţii în aceeaşi eroare, voia să-şi apere deschis dogma să. Chemându-l
din nou, fericiţii preoţi l-au făcut de ruşine. Dar acela se opunea zicând: “ce
rău fac dacă cinstesc pe Hristos?” la aceasta presbiterii au răspuns:”şi noi
cunoaştem pe Dumnezeu cel unul, cunoaştem pe Fiul cel ce a pătimit aşa
cum a pătimit, pe Fiul cel mort aşa cum a murit, a înviat a treia zi, sade de-a
dreapta Tatălui, urmând să vină a judeca vii şi morţii. Spunem ceea ce am
învăţat. Atunci fiindu-I dovedita eroarea, l-au dat afară din Biserică. Acesta
însă a mers cu îngâmfarea până acolo ca a organizat ademenirea altora”.
Rostite sub presiunea unui clocot interior şi într-o cadenţă crescândă,
propoziţiile introdiucerii pătrund adânc în sufletele ascultătorilor, le solicită
interesul, le captivează atenţia, le trezeşte curiozitatea făcându-I astfel
receptivi pentru ceea ce urma să le transmită.
Cuvântarea la Sf Teofanie începe printr-o serie de intrevbari care se
succed într-un ritm atât de viu încât peste putinţă ca ascultătorii san u se
adune din împrăştiere şiş a nu-şi îndrepte privirea şi atenţia asupra
vorbitorului. “ce altcea e frumuseţe mai variată decât bolta cerului? Ce
altceva este mai frumos decât înfăţişarea grădinilor pământului plin de flori?
Ce este mai repede în mişcare decât mersul soarelui în cursul său? Ce este
mai plăcut ca lumina lunii şi a constelaţiilor? Ce vieţuitoare este mai de prêt
ca omul? Ce este mai necesar ca apa?”. După ce arata la cât de multe lucruri
foloseşte apa, vorbitorul relevă şi faptul întru totul vrednic de luat în seamă
că Hristos însuşi s-a botezat în apa Iordanului.
În continuare autorul expune dialogul dintre Ioan şi Mântuitorul. “eu
nu pot boteza pe cei ce vin la mine fără ca mai întâi să-şi mărturisească
păcatele. Dacă aş vrea să te botez, tu ce ai avea de mărturisit? Tu eşti cel ce
ştergi păcatele şi vrei să fii botezat cu botezul pocăinţei? Chiar dacă aş
îndrăzni să te botez eu, apoi Iordanul nu va cuteza să se apropie de tine”.
Iată ce răspunde Mantuirtorul:”Botează-mă Ioane, ca nimeni în viitor
san u dispreţuiască Botezul . vreau să fiu botezat de un serv pentru ca
nimeni, oricât de mare ar fi, san u se ruşineze a primi Botezul de la un preot,
oricât de dispreţuit ar fi acesta. Îngăduie să intru în Iordan pentru ca
credincioşii să audă mărturisirea Tatălui şiş a cunoască puterea Fiului”.
În continuare se arăta ca prin Botezul Domnului se înnoieşte omul cel
vechisi premeste vrednicia de fiu al lui Dumnezeu, se împaca cele văzute cu
cele nevăzute.
Autorul releva că dacă Fiul a apărut în trup, El n-a fost separate de
sânul Tatălui. Prin trimiterea Duhului în chip de porumb asupra lui Hristos
s-a urmărit să se precizeze la cine se referă cuvintele Tatălui” acesta este
Fiul Meu…”.
Fiul a fost trimis în lume pentru regenerarea oamenilor prin apă şi prin
Duh, pentru renaşterea lor sufleteasca şi trupească. Tot cel ce iese din
colimvitră va fi părtaş împreună cu Hristos la învierea din morţi.
În încheiere da îndemnuri pentru primirea Botezului. “Vino, aşadar,
sit e renaşte, o , omulespre a deveni fiu al lui Dumnezeu. în ce chip vei
deveni fiu al lui Dumnezeu? dacă nu vei fi un desfrânat, dacă nu vei săvârşi
ucidere şi idolatriei. Dacă nut e vei lăsa biruit de voluptate şi de patima
trufiei. Dacă vei şterge murdăria necuratiri şi vei lăpăda povara
păcatului…”. “Cel ce intră cu credinţă, în baia renaşterii se leapădă de diavol
se uneşte cu Hristos…se dezbraca de robie şi se îmbracă cu vrednicia de fiu
al lui Dumnezeu. iese din Botez ca un soare strălucitor răspândind razele
dreptăţii. Dar lucrul cel mai important e că iese ca fiu al lui Dumnezeu şi
împreună moştenitor cu Hristos căruia I se cuvine mărirea şi puterea
împreună cu bunul şi de viaţa facatoorul sau Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor, Amin”.
În omilia privind erzea lui Noet, Ipolit expune erorile acestuia şi le
respingew ca nefiind în accord cu învăţătura Sfintei Scripturi. Partea slabă a
lui Noet, zice Ipolit, e că nu conoaste bine scriptura. Şi când citează din ea o
face trunchiat textile şi fără să ţină seama de context. Noet desfigurează
Descoperirea de sus pentru a-şi susţine eroarea lui ca Fiul n-ar fi distinct ca
persoana de Tatăl. Argumentarea lui Ipolit este susţinută, strânsă, temeinica.
Încât Noet chiar dacă nu i-af fi pe plac, va trebui să mărturisească recum ca
Tatăl e Dumnezeu cel atotputernic şi Hristos este Fiul Lui, Fiul cel întrupat,
căruia Tatăl i-a spus toate afară de sine şi de Duhul Sfânt. Va trebui să
mărturisească precum că aceştia sunt trei.
Ipolit foloseşte şi metoda alegorică. Astfel, citând Baruh 3, 37 – 38, el
tâlcuieşte ca Iocov şi Israil despre care e vorba în locul citat, nu-s altceva
decât Fiul. “Cine e Iacov şi cine Israil cel iubit decât acela despre care se
spune: acesta e Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit? Cine e Israil dacă
nu omul care vede pe Dumnezeu? dar pe Dumnezeu nu-l vede decât Fiul şi
omul desăvârşit care singur descoperea voinţa Tatălui. Căci zice Ioan:”pe
Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, Fiul cel unul născut, care este în
sânul Tatălui, acela a spus despre El” (Ioan 1, 18).
Pentru înviorarea expunerii Ipoliit foloseşte întrebarea, dialogul,
adresa directă şi destul de des antiteză. Iată câteva exemple de
antiteze:”Hristos fiind Dumnezeu nu a refuzat totuşi să-şi atrate umanitatea
când era flămând, când era oboist, când era chinuit de sete, când dormea,
deşi ca Dumnezeu nu avea trebuinţă de odihnă, când voia să indrepteze
paharul sufeintei, deşi pentru asta venise în lume, când transpire suferind,
când fu întărit de către înger, El care întărea pe cei ce credeau într-însul şi-I
învăţa să dispreţuiască moartea, când s-a lăsat trădat de către Iuda, când a
fost înfruntat de către Irod, El care va judeca lumea, când a fost luat în
derâdere El, căruia îi serveau mii şi zeci de mii de îngeri şi arhangheli…”.
Ipolit îşi încheie predicile cu îndemnuri corespunzătoare şi cu o
doxologie la care asocial uneori şi Biserica în înţelesul de mediu în care să
se practice preamărirea lui Dumnezeu. “Acesta este Dumnezeu şi, din
pricina noastră, este şi om. Tatăl i-a supus Lui toate. Luis a-I fie mărirea şi
puterea împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt în Sf Biserica, acum şi pururea şi
în vecii vecilor, Amin”.
Deşi materialul omiletic ce ne-a rămas de la Ipolit este redus, totuşi şi
din puţinul acesta ne putem da seama de virtuţile oratorice ale teologului la
care ne referim. Astfel, se poate spune că Ipolit a fost predicator înzestrat şi
zelos până la pasiune în vestirea şi aparatea mesajului evanghelic. Faptul că
în cuuvantarile mai sus amintite se face simţit un avânt destul de pronunţat,
o gradaţie a expunerii, se folosesc antiteze şi imagini, nedreptăţeşte să
conchidem ca Ipolit reprezintă trecerea de la omilia obişnuită la cuvântarea
sintetita, cuvântare care va lua tot mai mult în serviciul ei mijloace retorice
tot mai înalte.
Aruncad acum o privire de ansamblu asupra propovăduirii
postapostolice putem constata următoarele:
1. predica postapostolica rămâne fiintial legată de predica
apostolică, de predica noutestamentara. Ca fond ea ni se arăta
ca fiind adânc înrădăcinată în solul dumnezeieştii
Descoperiri. Respectful fata de învăţătura revelată pe de o
parte, iar pe de alta, teama de a nu se strecura în cuprinsul ei
idei care ar fi putut-o diforma, au determinat pe predicatorii
epociila care ne referim să-şi dezvolte activitatea sub strânsă
călăuzire a Sf Scripturi.
2. în perioada postapostolica, predica nu mai este Revelaţie,
cum a fost predica apostolică. Dar nu e nicio simpa
parafrazare a textelor sacre. Propovăduirea postapostolica ia
tot mai mult caracterul unei activităţi de adâncire şi
interpretare a textelor sacre preexistente. De interpretare şi
aplicare a mesajului biblic la trebuinţele în continuă
schimbare ale ascultătorilor şi effort personal pe bază de
pregătire temeinică şi în cadrul Bisericii.
3. în secolele doi şi trei se face un pas important în ce priveşte
diferenţierea şi individualizarea formelor de propovăduire.
Denumirea de omilie e specifica pentru tâlcuirea pericopica,
iar denumirea de logos se atribuie tot mai mult cuvântării
tematice.
4. ca metoda de interpretare s-a folosit mult metoda alegorică cu
scopul de a atrage atenţia asupra adâncirii Scripturilor şi de a
îndigui păreri greşite asupra VT. Promovate de unele cercuri
eretice.
5. propovăduitorii au fost în primul rând episcopii. Apoi şi
preoţii. Dar şi unii şi alţii, dar în primul rând episcopii,
socoteau că principala misiune a lor propovăduirea mesajului
evanghelic. Propovăduirea nu numai cu vorba, dar şi cu fapta
a învăţăturii dumnezeieşti, ca mijloc de canalizare a apei
celei vii spre ogorul sufletesc al credincioşi;lor.
6. practicată cu unele mijloace teologice mai dezvoltate şi cu
luarea în slujba ei şi a unor elemente noi de tehnică şi
structură, predica postapostolica pregăteşte şi anunţa
propovăduirea perioadei imediat următoare, care avea să se
înscrie în istoria Bisericii ca perioada de culminaţie a
oratoriei patristice.
.
5. Predica în perioada veacului de aur
Consideraţii generale
5 Pr. Prof. D. Belu, Predica postapostolică (sec. 2-3) în : Mitropolia Ardealului 4-6/1966.
După veacul lui Origen, propovăduirea creştină cunoaşte o perioadă
de dezvoltare atât de amplă şi strălucităîncât pe bună dreptate etapa aceasta a
fost înscrisă în paginile Istoriei bisericeşti sub denumirea de veacul de aur al
predicării cuvântului dumnezeiesc.
Ceea ce a contribuit la promovarea slujirii cuvântului pe trepte de
culminaţie a fost mai întâi eliberarea Bisericii, prin edictul de la Milan de
primejdiile persecuţiilor. Nemaifiind tulburată din afară, Biserica şi-a putut
organiza şi dezvolta în voie viaţa şi activitatea inclusiv cea predicatorială.
În al-doilea rând, sporirea numărului de credincioşi prin trecerea la
creştinism a importante loturi de păgâni, au obligat biserica să fie cu mai
multă grijă în materie de transmitere a mesajului evanghelic. Printre neofiţi
erau şi din cei cu un nivel cultural mai ridicat şi, evident, acestora trebuia să
li se predice într-un chip mai înalt, mai cu măiestrie. Pe de altă parte nu
puţini dintre noii trecuţi la creştinism aduceau cu ei din lumea lor unele vicii
ca lăcomiia, necurăţia, egoismul, fapta care de asemenea impunea o mai
temeinică şi mai pedagogică imtocmire a predicilor.
Un alt fapt care a contribuit la înflorirea predicii din veacul de aur a
fost dezvoltarea cultului, zidirea de biserici măreţe, trebuinţa de a vorbi la
hirotonie, la primirea sau părăsirea unui post, la înmormântări şi cu alte
ocazii. Toate aceste împrejurări reclamau mai mare diversificare a
cuvântărilor, o mai accentuată îmbogăţire a cuprinsului şi o mai bună
înveşmântare a lor.
Se cuvine amintit şi faptul că veacul patru este veacul întâlnirii
bisericeşti cu oratoria nebisericească. Este veacul în care mulţi dintre corifeii
cuvântului trecuseră prin şcolile de retorică ale vremii, unde se iniţiaseră în
tainele măiestriei şi artei oratorice. Desigur, propovăduitorii Evangheliei
erau conştienţi de deosebirile dintre predică şi discursul profan, şi au ştiut
păstra în cuvântările lor, un loc secundar artificiilor retorice, dar nu e mai
puţin adevărat că retorica profană şi-a adus partea ei de contribuţie la
dezvoltarea propovăduirii creştine.
Nu trebuie trecută cu vederea nici necesitatea pentru Biserică de a lua
atitudine faţă de ereziile care amenunţau cu destrămarea comunităţile
bisericeşti şi care introduceau îndoieli şi confuzie în mărturisirile de credinţă
ale păstoriţilor.
E de la sine înţeles că pentru o apărare eficientă în faţa curentelor
neortodoxe era necesară o propovăduire cât mai substanţială şi mai
temeinică.
O altă împrejurare care a favorizat dezvoltarea predicii în secolul
patru a fost recunoaşterea efortului personal în întocmirea predicilor. Se
acreditează definitiv teza că o predică bună nu se poate baza numai pe
inspiraţie, pe ajutor de sus, dar neapărat şi pe trudă personală. Practic aceasta
înseamnă că, cu cât un propovăduitor era mai bine înzestrat, cu atât ajutorul
de sus era mai deplin valorificat, cu atât învăţăturile descoperite erau prinse
mai din adânc şi mai eficient transmise.
În aceeaşi ordine de idei se cuvine să amintim şi aportul şcolilor
catehetice. Direct sau indirect, aceste aşezăminte au contribuit la formarea
teologică şi practică cel puţin a unora dintre cei ce aveau să fie rânduiţi
pentru propovăduirea cuvântului.
Cuprinsul propovăduirii din veacul de aur varia după timp şi
trebuinţele ascultătorilor, dar era constant legat de Sf. Scripturi.
Se predica despre Sf. Treime, despre dogma hristologică,
antropologică, cosmologică, despre normele morale.
De subliniat că propovăduirea secolului de aur cuprindea în sfera ei de
priză întreaga arie a vieţii umane, imdividuale şi sociale. Dreptatea şi
calitatea; nedreptăţile şi apăsarea aclavilor şi a tuturor celor de jos;
mamonisml şi huzurul revoltător al celorde sus; bogăţia şi sărăcia; munca şi
nedreaptă repartiţie a bunurilor; răul şi eliberarea de sub tirania lui, sunt tot
atâtea aspecte ale complexei probleme sociale, prezente cu persistenţa
obsesiei în preocuparea marilor propovăduitori din perioadă la care ne
referim.6
Din sec. patru se acordăo mai mare atenţie precizării temei şi unei mai
buneorganizări a materiei cuprinse în predică. Unii propovăduitori ca, de
pildă, Sfântul Hrisostom şi Fericitul Augustin îşi enunţau – dar nu totdeuna
– tema cuvântării. Când cuvântătorul nu era episcopul, ci un preot, tema
cuvântării o fixa, de regulă, episcopul.
Introducerile sunt simple. Adeseori ele fac legătura dintre omilia
anterioară şi cea care urmează să fie rostită. Nu arareori, Părinţii trec direct
la cuprins. Exemple de introduceriscurte şi simple avem, de pildă, la
Fericitul Augustin, Sf. Grigore de Nazianz îţi lucrează cu grijă unele
introduceri. La Sf. Hrisostom, multe introduceri sunt întise, altele îsă sunt de
o deosebită frumuseţe atât din punctul de vedere al cuprinsului, cât şi formal.
Predică şi ascultătorii erau puşi de către cuvântător sub semnul
rugăciunii.
Uneori rugăciunea era rostită nu numai la început, dar şi la sfârşit, ca
încheiere.
Se predica în fiecare sărbătoare. În post se predica în fiecare zi. Şi
chiar de două ori pe zi. Survin şi cazuri când urmau mai multe predici una
după alta. Când, de pildă, la aceeaşi biserică erau prezenţi episcopul
6Pr. Prof. Procopoviciu Petre, Predica patristică sub aspectul ei social în: Mitropolia Moldovei 1-2/1957, p.
101
împreună cu mai mulţi preoţi, fiecare trebuia să-ţi aducă aontribuţia la
zidirea credincioşilor, rostind câte-o predică. Seria cuvântărilor o încheia
episcopul.
Pe lângă omilie şi logos, întâlnim şi cuvântări deretminate de diferite
ocazii, ca de exemplu: La alegerea şi hirotonia episcopului; La aniversarea
alegerii şi consacrării; La întronizare; La sfinţiri de biserici; La luarea de
rămas bun; La întâmplări extraordinare; Panegirice; Necrologuri.
Cei îndreptăţiţi la propovăduire erau episcopii şi preoţii. Laicii şi
călugării nu aveau acces la amvon. Din veacul patru s-a interzis şi diaconilor
să predice.
Episcopul predica stând în scaunul arhieresc sau din faţa altarului.
Apoi şi din amvon (introdus în biserică prima dată de către Pavel de
Samosata – sec. III).
Credincioşii ascultau predica stând în picioare. Celor bolnavi, slabi,
bătrâni li se îngăduia să stea jos.
În general ascultătorii arătau zel şi interes pentru predici. Când
predicile nu le erau pe plac, îşi arătau nemulţumirea. Iar când predicatorul
izbutea să-i încălzească, ei, credincioşii izbucneau în ropote de aplauze.
Marii propovăduitori ai veacului de aur nu obişnuiau să-şi scrie
predicile. Ei meditau temeinic asupra temei alese din vreme şi apoi o
dezvoltau liber în faţa ascultătorilor.
Nu trebuie să ne imaginăm că predica veacului patru s-a rezemat
exclusiv pe umerii unor episcopi ca Vasile cel Mare, Grigore Nisanul,
Grigore de Nazianz, Ioan Hrisostomul, Augustin. Trebuie să admitem că au
propovăduit şi ceilalţi episcopi precum şi măcar unii dintre preoţi, chiar dacă
de la ei nu s-a păstrat nimic.7
După veacul de aur, adică după veacul patru şi prima jumătate a sec.
cinci, predica începu să piardă din substanţă ţi strălucire.
Începe să slăbească legătura dintre Sfintele Scripturi şi conţinutul
predicilor. Nu se valorifică îndeajuns conexiunea dintre predică şi cult.
Începe un proces de atrofiere a conştiinţei obligaţiei de a propovădui
cuvântul.
E cunoscut canonul 19 al Sinodului Trulan (692). Acesta atrage
atenţia episcopului şi preoţilor asupra datoriei de a propovădui. Materia
predicii să fie luată din Sf. Scripturi. Interpretarea Scripturilor să se facă în
conformitate cu Sf. Tradiţie.
Această autoritară înnoire a prescripţiilor amintite a fost necesară
deoarece începură să nu mai fie privite cu seriozitate şi responsabilitatea
necesară. De pildă, începuse să se promoveze o propovăduire care punea în
7 Krieg, Predigt – în: Realenyklepadie der christichen Alterhumer II, Fr. i. Br.1886, p.633 ş.u.
centru asceză, aghiologia, cultul moaştelor, taumaturgia, teme care
împingeau oarecum la periferieînvăţăturile fundamentale ale Revelaţiei. Pe
de altă pare erau prinse în conţinutul predicilor o serie de elemente din
scrierile apocrife, elemente neistorice, legendare. Pentru a da avânt
cuvântărilor se recurge la artificii retorice, la alcătuiri de cuvinte noi,
exclamaţii, interogaţii, dialoguri, epitete ornante. Alţi predicatori îţi uţurau
lucrul propovăduirii, citind în faţa ascultătorilor predici ale altora, mai ales
ale marilor propovăduitori ca: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur,
Chiril al Alexandriei şi alţii. Uneori predicile luate de la cei mari erau
prelucrate şi adaptate trebuinţelor păstoriţilor respectivi. Întâlnim şi cazuri
când predici proprii erau prezentate ca aparţinând unuia sau altuia din
predicatorii vestiţi, în scopul de a le face ascultate mai cu imnteres de către
credincioşi.
Aşa se explică marele număr de predici patristioce neautentice.
Dintre împrejurările care au declanşat şi întreţinut declinul predicii de
după veacul de aur, amintim:
Năvălirile barbare şi întinderea mahomedanismului, care au dus la
răsturnări mari şi la crearea unui climatneprielnic unei propovăduiri regulate,
temeinice şi rodnice.
Moartea lentă a culturii greco – romane care a dus la privarea
propovăduirii creştine de importante mijloace de pătrundere şi exprimare a
învăţăturilor descoperite.
Amestecul împăraţilor nu numai în cele externe ale Bisericii, dar,
uneori, şi în cele teologice a contribuit de asemenea la slăbirea efortului
celor chemaţi să dezvolte o propovăduire mai vie, mai dinamică.
O împrejurare care a contribuit în măsură importantă la declinul
predicii în perioada de care vorbim a fost şi accentuarea exagerată a
spiritului tradiţionalist care paraliza iniţiativele şi făcea opoziţie oricărui
progres. Expresii ca: „Aşa au zis Părinţii”, sau: „Părinţii n-au spus aşa”, nu
se folosesc totdeauna pentru afirmarea dreptei credinţe. Uneori ele sunt
utilizate pentru a acoperii lipsa puterii de gândire şi a efortului personal.
Să observăm însă că şi după veacul cinciau existat predicatori care
dacă nu s-au ridicat la înălţimea celor din veacul de aur, răsfrâng totuşi ceva
din strălucirea acelora. Aţa au fost, de pildă, Andrei Criteanu (+740), care
după Krumbacher, „poate fi socotit cel mai bun orator al epocii bizantine”.8
Apoi Sf. Ioan Damaschinul (+749); Gherman al Constantinopolei (+733),
care arează un nou gen de predici şi anume predica dialogală.9
11 Vezi Anexa B.
vederea misiunii preoţeşti. La scurtă vreme ajunse episcop de Nişa în
Capadocia.
Nu era prea iniţiat în problemele de administraţie şi nici în cele
privitoare la mediul social în care era era chemat să lucreze ca episcop.
Acuzat de către arieni că ar fi risipit bunurile Bisericii, Sf. Grigore îţi pierde
scaunul episcopal, dar după doi ani şi-l redobândeşte.
Dacă în cele ale administraţiei bisericeşti era mai puţin iniţiat, în cele
ale gândirii creştine era atât de bine pregătit încât după moartea Sf. Vasile, el
devine unul din cei mai vaşnici apărători ai ortodoxiei. La sinoadele vremii
era preţuit ca o autoritate în materie de teologie. Episcopi şi preoţi îl luau
drept călăuză în ce priveşte credinţa şi gândirea creştină autentică.
În ce priveşte propovăduirea Sf. Grigore Nisanul a cultivat – precum
şi fratele său Vasile-, mai ales omilia.
Ne-au rămas de la el omilii atât la V. Cât şi la N. Testament. Dintre
cele ale Vechiului Testament amintim: 8 omilii la Ecleziast; 15 la Cântarea
Cântărilor pe care o interpretează alegoric. La N. Testament: 5 omilii la
Tatăl nostru; 8 asupra Fericirilor12.
Dar, de la Sf. Grigorie Nisanul ne-au rămas şi alte cuvântări, unele
dogmatice: despre divinitatea Fiului şi a Duhului Sfânt. Altele sunt de
conţinut moral: Contra cămătarilor; Despre iubirea de săraci şi despre
binefacere (2 cuvântări); Despre amânarea Botezului, Cuvântări la sărbători
împărăteşti (Crăciun; Botezul Domnului; paşti; înălţarea la cer; Rusalii).
La unele sărbători ale sfinţilor (la Sf. Ştefan); La 40 mucenicio; La
moartea lui Meletie al Antiohiei; La moartea Pulcheriei, fiica lui Teodosie I;
la fratele său Vasile.
Panegiricele şi cuvântările funebre cuprind cuprind şi unele artificii
retorice.
Nu arareori, Sf. Grigore Nisanul anunţa la început temă şi împărţirea
ei pe puncte.
Din punct de vedere exegetic, omiliile nisaniene nu prezintă
importanţă deosebită, totuşi nu puţine din ele cuprind idei teologice
profunde.
Fără să se poată compara cu Sf. vasile şi Sf. Grigorie de Nazianz, Sf.
Grigorie Nisanul ocupă un loc de frunte în oratoria bisericească.13
14 Vezi Anexa D
15 A se vedea Anexa E.
A fost un predicator adânc religios. Căldura, sinceritatea, avlavia
străbătută de vibraţia unei profunde trăiri însufleţesc toate cuvântările lui.
Predica suspinând şi lăcrimând.
Îţi înviorează expunerea cu imagini plastice, interogaţii, apostrofe,
rugăciuni, expresii surprinzătoare.
Uneori bogăţia fanteziei acoperă oarecum dreapta cunoaştere a
textului. Asemănările nu-s totdeauna reuşite. Întâlnim în cuvântările lui şi
unele exagerări mai ales acolo unde vorbeşte despre judecată, pedeapsă,
duhuri rele etc.
În unele omilii pot fi întâlnite tautologii, fapt care s-ar putea explica
prin aceea că sirienii simţeau plăcere pentru repetiţie ca şi pentru lămurirea
unei idei folosind cuvinte multe.
18
19
20
21
provocau griji şi temeri tulburătoare. Dar spre deosebire de imperiul de apus
care se prăbuşi sub loviturile năvălitorilor în 476, imperiul de răsărit îţi mai
prelungi existenţa încă aproape o mie de ani. Adică până la 1453.
Pe plan social existenţa aclavilor continua să constituie cea mai
importantă problemă. În mare, societatea era împărţită, se ştie, în două
categorii: sus o pătură subţire a bogătaşilor cares e bucurau de tot ceea ce
viaţa de atunci putea să ofere ca plăcere, confort, comoditate etc.; jos erau
cei mulţi, sclavii, lipsiţi de drepturi, apăsaţi, exploataţi, bântuiţi de tot felul
de drepturi, apăsaţi, exploataţi, bântuiţi de tot felul de suferinţe şi lipsuri.
Lupta Părinţilor împotriva sclavajului a fost purtată în principal pe plan
religios-moral, ei urmărind să împlânte în conştiinţa celor de sus învăţătura
că, întrucât că fii ai aceluiaşi Dumnezeu, oamenii sunt fraţi între ei, relaţiile
lor reciproce nu pot şi nu trebuie să fie altele decât cele ce decurg din
calitatea lor de fraţi. Un credincios adică, trebuie să se considere obligat a
purta grijă nu numai de ale sale, dar şi de cele necesare pentru cei ce nu erau
ei înşişi în stare să facă aceasta.
Pe plan religios, în sec. V şi-au făcut simţite agresivitatea mai ales
nestorianismul şi eutihianismul. În tulburările provocate de acesta din urmă
a fost împlicat şi Vasile de Seleucia.
Se ştie că după condamnarea lui Nestorie la Sinodul de la Efes (431),
nu toţi alecsandrinii au fost stisfăcuţi de formula învăţăturii privind raportul
dintre cele două firi ale Mântuitorului. Unii, ca de exemplu Dioscor, fost
arhimandrit al Sf. Ciril Alexandrinul – mai apoi succesor al acestuia în
scaunul patriarhal -, dar mai ales Eutihie, stareţ al unei mari mănăstiri din
apropierea Constantinopolelui, începură să răspândească învăţătura
monofizită.
Lipsit de judecată clară, Eutihie credea că, promovând teza absorbirii
naturii omeneşti a lui Hristos de către natură divină a acestuia, va putea
zdrobi mai uşor dioprosopismul nestorian.
Denunţat ca eretic, Eutihie a fost chemat în faţa unui sinod endemic
convocat de patriarhul Flavian la Constantinopole în 448. Neizbutind în
încercările de a-l readuce în circuitul vieţii ortodoxe, sinodul stigmatizeză ca
erezie învăţătura eutihiană, iar pe autorul ei îl anatematiză şi –l despuie de
demnităţilesale.
La amintitul sinod a participat şi Vasile de Seleucia, ridicându-se
împreună cu Flavian şi cu ceilalţi episcopi, împotriva lui Eutihie şi a ereziei
lui.
Dar Eutihie nu cedă. Ajutat de Dioscor al Alecsandriei, de finul său,
atotputernicul Hrisafiu şi de alţii care urmăreau eliminarea lui Flavian,
Eutihie izbuti să-l determine pa Teodosie al doilea să convoce la Efrs, în
449, un sinod ecumenic.
Vasile de Seleucia a participat şi la acest sinod ca că unul din membrii
lui cei mai marcaţi. Aici, însă, votă pentru reabilitarea lui Eutihie şi pentru
condamnarea lui Flavian. De unde la 448 episcopul la care ne referim se
comportă ca un ortodox, la numai un an după aceasta trecu în atbăra celui pe
care-l anatematizase. Poate din slăbiciune, poate mai probabil, sub
ameninţările violentuluiDioscor, care căuta să acrediteze punctul de vedere
că doctrina lui Eutihie ar coincide cu aceea a lui Ciril al Alexandriei. Dar
conducătorul bisericii sin Seleucia n-a rămas prea mult pe poziţia aceasta.
Căci la Calcedon, în 451, retractă în plin sinod votul de adeziunela
eutihianism, declarând că ceea ce a făcut la Efes (449) a fost rezultatul
presiunilor exercitate asupra sa de către Dioscor şi acoliţii acestuia.
După 451 episcopul de Seleucia a rămas constant pe făgaşul
ortodoxiei. Un indiciu puternic în sensul acesta îl constituie – între altele-
scrisoarea adresată de către Vasile împăratului Leon I (457-474), scrisoare în
care episcopul susţine autoritatea sinodului calcedonian, protestând în
acelaşi timp împotriva instalării monofizitului Timotei Elurul în scaunul
patriarhal al Alexandriei. Dar atitudinea lui oscilatorie în dispută eutihiană n-
a fost uitată. Lipsa de fermitate de care episcopul de Seleucia s-a făcut
vinovat în momente grele pentru Biserică i-a barat calea spre suprema
cunună la care poate aspira un credincios creştin: aceea a sfinţeniei. Vasile
de Seleucia, se ştie, n-a fost trecut în rândul sfinţilor. În anul 533 i s-a
acordat titlul de fericit.
De la episcopul la care ne referim ne-a rămas un număr de lucrări,
între care şi o serie de cuvântări.
În cele ce urmează ne vom opri asupra omiliilor lui.
Fotie enumără 15 omilii vasiliene, adăugând, însă, că oratorul
seleucian mai are şi „alte lucrări”, „ „ 12 prin care
„pot fi înţelese şi omilii”.
Unii vorbesc de 40 predici cunoscute sub numele de lui Vasile de
Seleucia. Alţii îi atribuie 41 predici. Migne redă 41 predici sub titlul: Basilii
Seleuciensis Orationes. Bardenhewer contestă autenticitatea cuvântărilor: 38
() şi 41 (), pe considerentul că stilul şi limba acestora ar diferi sensibil de
stilul şi limba celorlalte cuvântări.
B. Marx crede că logos-urile 38 şi 39 (la Bunavestire) ar aparţine lui
Proclus al Constantinopolei (sec. V). după unii cercetători episcopului de
Seleucia i-ar mai aparţine: şase pseudoatanasiene; o omilie publicată de P.
Camelot: Homilia lui Lazarum; două omilii nepublicate încă.
În cele următoare vom lua ca punct de plecare cuvântările tipărite de
Migne (85, 27-474), cu excepţia celor două: 38 şi 41, care, într-adevăr
degajă o atmosferă deosebită de a celorlalte de paternitate basiliană. Unele
din predicile oratorului de care vorbim sunt în legătură cu persoane biblice.
Ca, de exemplu: Cuvântările 2 şi 3 sunt în legătură cu Adam; 4 – la Cain şi
Abel; 5 şi 6 – la Noe; 7 – la Abraam; 8- la Iosiv; 9 – la Moise. Alte cuvântări
– şi acestea sunt cele mai numeroase – pornesc de la texte biblice. Astfel
prima cuvântare e axată pe textul: „La început Dumnezeu a creat cerul şi
pământul” (Gen.1,1); cuvântarea 22 are ca text: „Şi navigară îmreună Iisus,
discipolii şi iată furtună mare s-a făcut” (Mt. 8,23-24); 24 îşi ia conţinutul
din textul: „Zi să şadă aceşti doi fiiai mei, unul de-a dreapta, iar unul de-a
stânga ta” (Mt. 20, 21). Iată şi textele altor cuvântări: Mt. 16, 13: „Cine-mi
zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului?” (Cuv. 25); În. 10, 11: „Eu sunt
Păstorul cel bun” (Cuv. 29); Mt. 18, 3: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi
că pruncii nu veţi imtra întru împărăţia cerurilor” (Cuv. 28); Mt. 11, 28:
„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi îmovăraţi şi eu vă voi odihni” (Cuv. 29);
Mt. 4, 19: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Cuv. 30) etc.
O clasificare a cuvântărilor lui Vasile de Seleucia nu e uşor de făcut.
Obişnuit ele sunt denumite λ ο γ ο ι , orationes, adică cuvântări cu o
compoziţie şi o structură mai complicate, mai nuanţate. Dar aceste cuvântări,
unele dintre ele, se apropie mult şi de omilii.
Cuvântările temetice, se ştie, pornesc de la un verset biblic în care e
cuprinsă învăţătura programată spre a fi transmisă ascultătorilor. Cuvântările
în chestiune pornesc, într-adevăr, multe din ele, de la un text luat fie din
Vechiul, fie, mai ales din Noul Testament. Dar cel ce le citeşte cu atenţie
poate constata că la alcătuirea lor autorul nu foloseşte procedee distincte.
Uneori oratorul la care ne referim îndrumă expunerea ca şi cum ar fi vorba
de cuvântări tematice. De pildă, cuvântarea primă, deşi valorifică patru
versete, din referatul biblic referitor la creaţiunea lumii (Gen. 1, 1, 3, 9; Cap.
2, 26),totuşi desfăşurarea întruneşte mai degrabă caracterele unei predici
tematice decât ale unei omilii.
Alteori, autorul utilizează procedeul expunerii analitice. De exemplu:
Cuvântarea 19 în legătură cu centurionul asi ia substanţa din Mt. 8, 6-11;
cuvântarea 20 în legătură cu cananeanca foloseşte textele: Mt. 15, 21, 23;
26-28; cuvântarea 22 se axează pe textele: Fapte 3, 1-4; cap. 4,1, 16-17.
cuvântarea 22 e la textul: „Mergând discipolii cu corabia împreună cu Iisus,
iată s-a lăsat furtună mare” (Lc. 8, 23). Dar pe lângă această
oratorulvalorifică şi locurile paralele: Mt. 8, 23; Mc. 4, 26; apoi Mt. 8, 26-
27; 4, 39. cuvântarea 24 are ca text: „zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei unul
de-a dreapta ta, iar altul de-a stângă ta”. (MT. 20, 21); ea utilizează, însă şi
textele: Mt. 20, 20; Mt. 19, 18, 28; 8, 3; 9, 28; 25, 34; 28, 18 etc.
Alteori episcopul orator arată clar că îşi axează cuvântarea pe
pericopele citite. Cuvânarea 18 de pildă (în legătură cu Irodiada), începe aşa:
„Glasul Evangheliilor (citite) ne face cunoscut astăzi dansul Irodiadei”.
Cuvântarea 19: La centurion, se deschide cu astfel de cuvinte: „Trâmbiţa
Evangheliilor a intonat cu precizie cântarea duhovnicească, iar mie mi-a
îndemnat limba ca să vorbesc”. Şi tot în aceeaşi cântare: „Iau în considerare
prezenta istorisire a pericopei evanghelice...”
Adăugăm că oratorul seleucian a cunoscut şi panegiricul, cum o
dovedeşte, de pildă, cuvântarea 39 (la Bunăvestire).
Şi atunci, ce vom zice despre procedeele omiletice formale ale lui
Vasile de Seleucia?
Fără îndoială el a cunoscut şi logos- ul şi omilia, şi panegiricul. Dar,
pa cât se pare, episcopul predicator a voit să utilizeze şi o formă mixtă,
constând din îmbinarea cuvântării sintetice cu cea analitică. În timp ce Sf.
Ioan Gură de Aur – pe care, desigur, l-a cunoscut, tâlcuia analitic pericopele,
după care trecea la o nouă cuvântare axată pe una sau alta din învăţăturile
cuprinse în tâlcuirea analitică, episcopul de Seleucia vrea să cuprindă, pe cât
se pare, în una şi aceiaşi cuvântare atât elementul analitic, cât şi pe cel
sintetic.
Textele scripturistice sunt valorificate din punct de vedere dogmatic,
dar şi moral. Mai rar, din punct de vedere moral-social.
În cuvântarea 1 vorbeşte despre creaţiunea lumii şi a omului, despre
Sf. Treime. În cuvântările 2 şi 3 insista asupra primei perechi de oameni,
despre misiunea şi căderea lor.
În alte cuvântări – şi anume nu în puţine – predicatorul seleucian
stăruie îndelung asupra învăţăturii hristologice. El mărturiseşte înaintea
credincioşilor că, prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a rămas ceea ce era şi
mai înainte. „A devenit ceea ce nu era, dar a rămas cee ce era” (Oratio 9,3).
Prin întrupare adică, Fiul a devenit on, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Cel
născut din Fecioară este unom adevărat şi un Dumnezeu adevărat. (Oratio
39, 3)
Întruparea nu s-a înfăptuit prin desprindere de din sânurile Tatălui.
„Cel ce umplea sânul matern, nu a golit sânul patern” (Oratio 39,3). Şi după
naşterea din Fecioară, Fiul rămâne în cea mai strânsă legătură cu Tatăl
şideofiinţă cu El. Predicatorul seleucian se ridică cu hotărâre împotriva celor
ce necunoscând Scripturile, învăţau că Hristos n-ar fi Dumnezeu. „Ei (Arie,
Eunomie) văd scris în Scriptură: „Eu şi Tatăl una suntem” (În.10, 30) şi nu
le acceptă. Nu le acceptă pentru că ele sunt mamă a adevărului. Ei aud:
„Cele ce face Tatăl le face şi Fiul” (În. 5, 19) şi se arată cu dispreţ faţă de
spusele Scripturii. Ei aud din nou: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi-i
înviază, aşa şi Fiul pe carele voieşte îi înviază (În. 5, 21); dar resping ceea ce
stă scris” etc. (Oratio 32, 1). Desigur, Scriptura spune că Iisus adormit, a
pătimit, a suferit moarte. Dar toate acestea le-a suferit nu ca Dunezeu, ci ca
om (Oratio 7, 2; 22, 1).
Deofiinţă cu tatăl, Fiul e deofiinţă şi cu omul. Episcopul de Seleucia
foloseşte des expresii precum:
25 Krumbacher, scrie despre el: “Als Homiletiker ist Iohannes nich hervorragend”-Op. cit. p.69.
26 Despre Omiliile damaschiniene la Adormirea M.D. a se vedea –V. Loichiţă, Doctrina Sf. I.
Damaschinul despre M. Preacurată, C.1939-p.60 sq.
Din cuvântările sala duhovniceşti nu ni s-au păstrat decât câteva.
Parte se referă la sărbătorile Domnului şi ale Maicii Preacurate, parte la
întâmplări istorice ale vremii sale (PG 102, 264-541; 548-576).
Niketas David (+890), episcop în Paflagonia, a purtat şi numele de
filozoful, retorul şi patlagonu1 şi e socotit împreună cu Fotie, drept
panegirist de frunte al secolului nouă.
În lăsământul său omiletic se înscriu 20 cuvântări. Ce1e la adresa
Apostolilor vădesc o insuficientă înţelegere istorică a perioadei apostolice.
Cuvântarea la Sf. Petru şi Pavel e alcătuită dintr-o singură apostrofă.
E repetat la nesfârşit cuvântul: Bucură-te!
Pentru cuvântările în cinstea Apostolilor, Niketsas a utilizat scrierea
apocrifă: Istoria Apostolilor. Pentru celelalte a folosit actele martirilor şi
legendele sfinţilor. Cuvântarea la martirii Eustachie şi Theopiste se
întemeiază pe acte pe care le-a redat în esenţa lor, dar pe care le-a împodobit
exagerat cu flori retorice (Pg. 105, 16-488).
Împăratul Leon Fi1ozoful (886-912) se cuvine să fie amintit printre
cuvântătorii bizantini pentru omiliile şi cuvântările rostite de el în adunările
bisericeşti. Sunt în număr de 33. Obiectul acestora: Sărbătorile închinate
Mântuitorului şi sfinţilor. Dintre ultimele, cea mai cuprinzătoare e
cuvântarea rostită în cinstea Sf.loan Gură de Aur.
În cuvântările lui întâlnim deseori idei de natură dogmatică mai ales
hristologică.
Structura cuvântărilor e aproape aceeaşi. De Scripturi se serveşte rar.
(Pg. 107, 9-298).
Theoder Dafnopates (jumăt. sec. X) e cunoscut prin lucrări din
diferite cuvântări ale lui Ioan Hrisostom(Pg 63, 567-902). Cu pricepere şi
îndemânare autorul (eventual autorii) a (au) selecţionat din omiliile
hrisostomice părţile care tratează aceeaşi temă (iubire, rugăciune, căinţă
etc.).
Dintre omiliile proprii n-a fost tipărită decât cea rostită cu prilejul
mutării moaşte1or Sf. Ioan Botezătorul de la Antiochia la Constantinopole
(şi care a fost rostită la l ianuarie 957).
BIBLIOGRAFIE
Pr. Gr. Cristescu, Activitatea omiletică, teoretică şi practică a Fer.
Augustin-în: St. Teologice I, Buc. 1931.
Pr. Prof. I. Coman, Opera Fer. Augustin şi critica personală teologică
din Retractările sale-în: St. Teolog. 1-2, 1959.
Diac. N. Corneanu, Fer. Augustin ca predicator-în: Duh şi adevăr 1-3,
Timişoara, 1946.
J. B. Schneyer, Geschichte der Catholischen Predigt, Fr.i.Br. 1969.
A. Niebergall, Geschichte der Catholischen Predigt, Leiturgia II,
Kassel 1955.
M. Schian, Geschichte der Catholischen Predigt
12. Predica apuseană postaugustiniană ( Petru, Hrisologul Sf. Grigore cel
Mare)
-
13. Predica apuseană din sec.VII-XI, XII
Bibliografie
Bibliografie
Niebergall, Geschichte der christl Predigt -în: Leiturgia II, Kassel, 1995.
Dumitru Stăniloaie, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigore Palama, Sibiu, 1938.
Krembache, Geschichte der byzantinischen Litteratur, Ed.II, Munchen,
1897.
Dumitru Fecioru, Un nou gen de predică în Omiletica ortodoxă- în BOR,
1946.
D. Joseph Langen, Johanes von Damaskus, Gotha, 1879.
V. Vasilache, Predica în evul mediu, Iaşi, 1938.
Schneyer, Geschichte der kath.Predigt, Fr.i.Br.1969.
Bibliografie
Euseviu Popovici, Istoria Bisericii universa1e, vol. IV, ed. II Buc. 1928.
Pr. Dem. Iliescu - Palanca, Viaţa şi opera lui Ilie Mâniat, vol. I, Buc. 1936.
Pr. Const. Provian, Un predicator al Bisericii ortodoxe: Ilie Mâniat - în:
Studii de Teol. Practică, Buzău, 1921.
Th. Belliantes, Theotokes Nikeforos - în: Marea Enciclopedie elenă, Tom
12.
Beth, Theothokis Nikeforos - în: ROG V, Tubingen 1913.
Kyriakos Diomedes, Istoria bisericească, Ed. II Tom III, Atena, 1891.
Ilie Mâniat, Didahii şi predici (Trad. D Fecioru) Buc. 1945.
Magistrand Arhim. Justinian Dalea, Ilie Mâniat, Însemnătatea operei sale în
literatura omiletică a BOR - în: Studii Teologice 9-10/1963.
Diac. Marin N. Pană, Predicatorul Nichitor Teotoke, în: Stadii Teologice 5-
6/1974.
Bibliografie
Bibliografie
Bibliografie
Bibliografie
Schneyer, Geschichte der katholischen Predigt, Fr. i. Br. 1969.
A. Niebergall, Geschichte der christl. Predigt, Kassel 1955.
Meister Eckehart, Schriften Aus dem Mittelhochdeutscen Ubertrag und
eingeleitet von Herman Butner, Iena 1934
Victor Delbos, Le mysticisme allemand-în: Qu’est –ce que la mystique,
Paris 1929, p. 110 ş.u.
C. PREDICA ÎN APUS SUB INFLUENŢA REFORMEI. REACŢIA
KERIGMATICĂ A BISERICII ROMANO-CATOLICE
20. Predica în concepţia şi practica lui Luther
Bibliografie
Bibliografie
A. Niebergall, Geschichte der christl. Predigt, 1955.
M. Schian, Gsch. Der christl. Predigt în: Realencyklopadie, XV 1897.
Keppler, Predigt-in: Wetzer und Welte’s Klexikon X, 1897.
Sebastian Sebu, Preocupări şi orientări în predica protestantă contemporană
(Privite din punct de vedere al Biserici Ortodoxe- manuscris).
Bibliografie
A.Malieu, Massillon- în: Dict. De theol. catholique, t.x.l Paris 1928.
A.Largent, Bossuet- în: Dict. De theol. catholique, t. II l Paris 1923.
M.Schilan, Geschichte der christlichen Pradigt- în: Realencyklopadie fur
Theologie und Kirche, Bd.XV Leipzing 1904.
Keppler, Predigt- în: Welter und Welte”s Klexikon, Bd. X Fr. i.Br. 1897.
Massilon, Cuvântări bisericeşti (trad Ioan Genţ) t.l, Oradea Mare 1898.
Freppel, Bossuet et l’eloquence sacree an XVII-e siecle, Paris 1883.
M.Popescu, Massillon- în: BOR 1898/99.
R.P.Rambaud, Trăite moderne de predication Lyon-Paris 1941.
L’abbe Driaux, Oraisons funebres de Bossuet suivies des oraison
funebres de
Flechier, Paris.
Eugen Griselle, S.J., Bourdalone, Hist. Critique de să predication t.1-2
Paris
1092; t.3 Paris 1906.
Bourdalone, Predicile de Advent (trad. Alexandru Nicolescu) Blaj 1920.
Schneyer, Geschicte der Katolischen Predigt, Fr.i.Br. 1969.
Bibliografie
24. Începuturile
28 Istoria biserici române vol 1 p. 293. A se vedea şi Radu Constantinescu, o predică slavo-română
necunoscută de la începutul sec XV- în BOR- 3-4/1975
păstrat mai multe manuscrise29. Textul slavon era explicat de către preot,
în limba poporului30. Că unii care erau pregătiţi în şcolile mănăstireşti
unde se predă greaca şi slavona31, preoţii erau în condiţia de a explica în
limba română textele slavone precum şi cele greceşti.
În sec. XVI se produc două lucruri cu binefăcătoare influenţă
asupra propovăduirii a) Se foloseşte şi la noi tiparul, b) Se publică predici
în limba română. E cunoscut în acest sens activitatea diaconului Coresi.
Acesta tipăreşte în 1564 Tâlcul Evangheliilor, care e cea dintâi carte de
predici tipărită la români. Cartea cuprinde cazanii pentru tot anu,
începând cu Duminica Învierii. Metoda folosită e simplă: se redă mai
întâi textul pericopei, apoi –tâlcuirea. Cartea a fost tradusă mai întâi în
nordul Transilvaniei sau în Maramureş însoţită de o carte de rugăciuni.
Cartea a circulat mai întâi în manuscrise. Coresi ajutat de către
traducătorii din Scheii Braşovului a adapt-o graiului din sudul
Transilvaniei. Originalul a fost scris în slavonă carpatică în care se
întâlnesc expresii din limba ungară şi rusă32.
Cartea cuprinde şi un Molitfelnic care vorbeşte numai de trei taine:
Botezul, Cuminecătura, Cununia; elimină cultul sfinţilor şi slujbele
pentru morţi; suprimă liturghia ortodoxă, lăsând doar slujba de dimineaţa.
La sfârşitul tâlcuirilor e adăugat un epilog din care se vede limpede
că tipărirea Cazaniei s-a făcut la dorinţa preoţilor de a avea la-ndemână
un izvor pentru propria lor activitate predicatorială. „După aceia deacă
am văzutu jelanie a mulţi preuţii de tâlculu evangheliilor cum să poată şi
ei propovădui şi a spune oamenilor învăţătura după cetitul evangheliei
aşa am aflatu aceaste tâlcuiri ale evangheliilor, pre dumineci... şi mie tare
plăcură şi am scrisu la tipariulu vouă fraţilor românilor să fie pre
învăţătură...” Trebuie să se adimtă deci că, printre motivele care au
determinat tipărirea în româneşte a cărţii: Tâlcul Evangheliilor a fost şi
trebuinţa simţită de preoţi de a propovăduii şi ei credincioşilor. Expresia
„a spune oamenilor învăţătură” ne îndreptăţeşte concluzia că preoţii, cel
puţin unii din ei, se gândeau la o propovăduire pe cale orală, nu a
cetitului.
Adoua Cazanie a lui Coresi şi care este „şi cea mai importantă din
toate cărţile apărute în Transilvania în a II-a jumătate a sec.XVI, este
50 Cuvânt de învăţătură la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos la Strempel, ediţia critică: Antim
Ivireanul, pere, p. 119 ş.u.
Pentru înviorarea expunerii foloseşte antiteza, contrastul,
interogaţia, etc. Concretizarea expunerii constituie de asemenea o
preocupare permanentă a autorului.
Stilul folosit e cel vorbit, presărat cu expresii de larg răsunet în
sufletul ascultătorilor.
Încheierile sunt fireşti şi adaptate la nevoile credincioşilor. Dacă
în tratare se simţea uneori mustrarea cu care păstorul duhovnicesc
urmărea să-şi scoată fiii din primejdioasa deprindere a păcatului, în
încheiere dragostea cuvântătorului ia forma mângâierii, a încurajării,
insuflându-le prin tonul părintesc încrederea că prin ajutorul lui
Dumnezeu şi prin osteneala lor îşi vor putea birui lipsurile, păcatele de
care suferă.
Se poate spune deci că, prin talentul, pregătirea, profunda
religiozitate folosite în spiritul unei înalte răspunderi în slujba Bisericii
şi Patriei, Antim Ivireanul este cel dintâi mare orator al Bisericii
Ortodoxe Române. El e cu atât mia mare cu cât, la noi, nu e un
continuator, ci un începător venit de pe alte meleaguri şi care, deci,
avea de biruit şi greutăţile legate de cunoaştrea limbii şi a mediului în
multe privinţedeosebit de al ţării de unde venea51.
Să observăm că Antim nu este numai primul mare orator al
Bisericii noastre, dar el este, la noi, şi primul slujitor al amvonului care
ridică predica la sensul cerut de însăşi natura şi scopul ei: acela de a fi
un elaborat personal cu luare în considerare nu numai a înţelesului
textului biblic, dar şi a împrejurărilor de persoane, loc şi timp.
În istoria predicii la români, Antim constituie piatra de hotar
între predica axată mai ult pe cazanie, şi predica originală practicată
sub presiunea cerinţei de afi prezentă cu luminile şi puterile ei în viaţa
poporului nostru drept credincios52.
Un impuls în direcţia aceasta a obligaţiei de a renunţa la cazanie
şi atrece la practicarea prediciioriginale vor fi primit nu numai preoţii
de sub jurisdicţia mitropolitului, dar şi preoţii din celelalte provincii.
Cu atât mai mult suntem îndreptăţiţi să formulăm o asemenea teză, cu
cât predicile manuscrise ale lui Antim s-au răspândit pe întreg
cuprinsul pământului românesc. De pildă, o copie a predicilor lui
Antimdatată din 1814 şi publicată de Pr.Paul Mihail şi fica să Zamfira
51 Al.I.Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator-în:BOR8-9 (1956) p.775 ş.u
52 D.I.Belum Predicile lui Antim Ivireanul-în: Mitropolia Aredealului(MA)1.3, 1963. Acelaşi, Aspecte
sociale din Didahiile lui Antim-în: Mitropolia Olteniei(MO) 9-10, 1963 Mihail-Gabriel Popescu,
Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitorul bisericesc şi propovăduitor al Evangheliei, Buc.
1969.
Eugen Negrici, Antim, logos şi personalitate, Buc. 1971.
Mihail, în revista Mnuscriptum 2/1973 a fost copiată în Moldova după
manuscris adus din Muntenia de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-
Bodoni, fost exarh în principate începând cu 1808. Fără îndoială, copia
aceasta a avut menirea să fie folosită în biserică la strană53, dar totodată
ea va fi constituit şi un impuls puternic pentru preoţi de a trece mai cu
îndrăzneală la întocmirea şi rostirea de predici personale, originale.
53 Cf.Pr.Dumitru Soare, Un manuscris din 1814 al Predicilor lui Antim Ivireanul, în Manusriptum 2/1973
(11) an IV p.170-173-în St.T. 7-8, 1973.
54 D. Furtună, Preoţimea românească în sec. XVIII , Văleni, 1925, p. 18.
55 Istoria Bisericii Române, vol. II, 1957, p. 355.
56 Predica a fost publicată de Emilian Cioran în Revista Teologică, nr. 4-5, 1912, pp. 129-130.
Ne asigură munca paşnică. Ne apară de năvala şi chinurile neprietenilor cu trupurile lor,
ne câştigă nouă pace cu jertfa vieţii lor. Îşi pun viaţa pentru ţară şi pentru binele tuturor.
O altă predică rămasă de la Sava Popovici e din 1792 şi are ca temă: Istoria
românilor din ţara Ardealului.
Predica are text, introducere, tratare şi încheiere. În introducere se arată că deşi
suntem neam mai vechi decât celelalte în Ardeal şi deşi după fire suntem bine înzestraţi,
totuşi suntem în urma altora. Pricina trebuie să o căutăm în „neştiinţa noastră” şi în
„lenevirea care avem spre câştigarea învăţăturii şi înţelepciunii”. Autorul încheie
introducerea indicând punctele ce va dezvolta în tratare şi cu ce anume îşi va încheia
cuvântarea.
În prima parte a tratării, autorul răspunde la întrebările: de unde se trage neamul
nostru? Cum de ne aflăm în ţara aceasta? De unde am venit? Şi „cum că am rămas pe
locul acesta”.
În partea a II-a a tratării se vorbeşte despre datoria ascultătorilor de a se face
vrednici de jertfele înaintaşilor, străduindu-se să scape de întunericul minţii şi al inimii.
„Trebuie a ne strădui întru aflarea înţelepciunii cei adevărate, a gusta din nectarul
maicei noastre învăţături spre a fi adevăraţi vrednici ori ăn ce stare a norocirii
noastre”.
În încheiere îndeamnă pe credincioşi a fi recunoscători mai marilor care trudesc
pentru câştigarea drepturilor şi a fericirii lor.
Deşi autorul acestei predici foloseşte cartea lui Lebrecht(†1807), Gheschichte der
aborigenen dazischen Völker în Abend-Unterhaltungen ( Sibiu,1971), totuşi el a ştiut să-i
dea o notă personală prin selecţionarea materialului şi prin încadrarea lui în formele
consacrate ale unei cuvântări bisericeşti57.
Predica e construită cu observarea unor precise reguli omiletice. Astfel, cuvântarea
are, cum am spus, o introducere, tratare, încheiere şi aplicare. Expunerea rămâne strict la
obiect. Stilul e cel vorbit. Întreţine atenţia prin întrebări, prin arătarea punctelor ce
urmează să fie tratate, etc.
Un alt preot care s-a impus prin calităţile sale de cuvântător a fost Radu Tempea,
urmaşul lui Eustatievici la conducerea şcolilor ortodoxe. Aşa îl şi prezintă comandantul
suprem din Transilvania Mitrovszky, într-o scrisoare din 24.IV.1802. Radu Tempea,
scrie Mitrovszky „este unul dintre cei mai distinşi preoţi români, om cult şi cu frumoase
cunoştinţe de limbi, cuvântător fără zăbavă, erudit, plin de merite şi cu totul devotat
chemării sale.”58.
O indicaţie privind preocupările omiletice mai sporite ale preoţilor de la sfârşitul
veacului XVIII şi începutul celui de-al XIX-lea ne-o poate da cartea de retorică a lui Ioan
Molnar, tipărită la Budă în 1798. Apariţia unei asemenea lucrări, care poate fi considerată
68 Pr. Gabriel Cocora, Câteva cuvântări ale arhimandritului Eufrosiu Poteca, în: Mitropolia Olteniei, nr.
9-10, 1964, pp. 758-768.
69 Cf. şi Pr. Gh. Liţiu, O carte de predici din 1847: „Învăţături morale”, în B.O.R., nr. 5-6, 1975, p. 703,
ş.u.
Punând predica în slujba ridicării poporului, I. Pap şi-a adus modesta sa contribuţie
la trezirea şi cultivarea în credincioşi a conştiinţei drepturilor lor la cultură, libertate
independenţă naţională.
70 Mitropolitul Andrei Şaguna: Predici, cu un studiu introductiv de Pr. Florea Mureşanu, Cluj, 1945, pp.
XXX şi XXXIII.
71 Ibidem, pp. XXXVII-XLII.
În acelaşi scop se tipăreşte în 1857, şi cu binecuvântarea lui Şaguna, Teologia
pastorală, în care este cuprinsă şi materia omileticii.
Cartea a apărut în româneşte prima dată la Budă în anul 1817 sub titlul:
„Datorinţele presviterilor parohialnici”( traducere a cărţii ierarhilor ruşi: Gh. Koniski şi
Părtenie Sopkovski).
În 1823 apare la Chişinău sub titlul: „Pentru datoriile presviterilor de popor”.
În 1838 – la Iaşi, cu titlul: „Datoriile preoţilor de popor”( cu blagoslovenia lui
Veniamin Costache).
În 1852 – la Bucureşti, tradusă din slavo-ruseşte de C. Mavrula, cu adaose şi
însemnări, sub titlul: „Datoriile preoţilor compuse din cuvântul lui Dumnezeu, din
canoanele soboarelor şi de la învăţătorii Bisericii”. Are două prefeţe semnate de
traducător, dintre care una este adresată mitropolitului Nifon, căruia îi închină lucrarea.
Mitropolitul are şi el o prefaţă, prin care recomandă cartea preoţilor.
În 1861 apare o a II-a ediţie a traducerii lui Mavrula, cu acelaşi titlu şi fără nicio
modificare faţă de ediţia din 1852.
În 1857, ediţia de la Budă, e retipărită la Sibiu sub titlul: „Teologia pastorală
pentru preoţi de legea ortodoxă răsăriteană”72.
Îndrumări omiletice a mai dat Şaguna şi în lucrarea sa: „Manual de studiul
pastoral”, apărut în 1872(ed. a II-a în 1878), precum şi în lucrarea: „Enchiridion”( Sibiu,
1871). Comentând canonul 58 apostolic, mitropolitul scrie: „Episcopul şi presbiterul
sunt în linia dintâi învăţători clerului şi poporului; aceasta pretinde de la ei şi fiinţa
creştinismului, care este religiunea luminii şi a culturii; deci care episcop sau presbiter
nu luminează cu învăţături clerul şi poporul, acela este şi petrece în întuneric, până se
face şi singur întuneric, şi aşa nu este vrednic de chemarea învăţătorească”( Op. cât., p.
32).
Adăugăm că în manualul de pastorală amintit mai sus, Şaguna cere că materia
predicii să fie luată nu numai din Scriptură şi Sf. Părinţi, dar şi din cărţile liturgice ca:
Octoih, Mineie, Triod, Penticostar, Psaltire. Mai mult: Şaguna recomandă să se
folosească drept izvoare şi predici de ale neortodocşilor, dar cu precauţiunea cuvenită.
Convins că o propovăduire substanţială şi susţinută nu înseamnă numai preoţi bine
pregătiţi, dar şi izvoare bune, Şaguna a pus la îndemâna slujitorilor amvonului principalul
izvor omiletic: Sf. Scriptură tipărită între 1856-1858, precum şi alte izvoare, între care:
Chiriacodromion-ul lui Nikifor Teotoke, mitropolit al Astrahanului, tradus prima dată la
noi de Gherontie şi Grigorie. Acesta din urmă ajunge mai târziu mitropolit, cunoscut sub
numele de Grigorie al IV-lea Miculescu.
Cartea cuprinde 58 de predici duminicale. La acestea Şaguna a ţinut să adauge un
ciclu de 26 de predici personale, pentru sărbătorile domneşti din cursul anului liturgic.
72 Mircea Păcurariu, Traduceri româneşti din literatura teologică rusă, în: Studii Teologice, nr. 3-4,
1959, pp. 191-192.
Vorbind despre acest ciclu de predici, „Telegraful Român”, nr.78 din 1855 scria:
„Ceea ce înalţă preţul acestor cuvântări este că ele pretutindene cuprind un moral
creştinesc practic aplicat la trebuinţele vieţii sociale. Pe lângă datoriile strânse
creştineşti, ce le cere Biserică de la fiecare creştin, cuvântările acestea se întind pe larg
la ocupaţiile cu care se deprind oamenii spre a trăi, şi îi povăţuiesc la economie, la bună
creştere a copiilor, la îmbrăţişarea meseriilor şi la toate întreprinderile prin care
creştinii să-şi îmbunătăţească şi starea lor materială. Şi într-adevăr dacă omul este
alcătuit din trup şi suflet, şi are trebuinţe şi trupeşti şi sufleteşti, se înţelege că el numai
prin împlinirea amândurora acestora îşi va putea dobândi mântuirea sa trupească şi
sufletească”.
Iată pe scurt trăsăturile caracteristice ale predicilor şaguniene.
O primă trăsătură caracteristică.
În predicile sale, Şaguna nu insistă în măsura obişnuită asupra părţii introductive.
Desigur, nu pentru că mitropolitul n-ar cunoaşte valoarea cuvântului pentru sensibilizarea
ascultătorilor faţă de conţinutul predicilor. Motivul este altul. Anume, Şaguna e convins
că pe lângă cuvânt există un şi mai important mijloc pentru a câştiga bunăvoinţa
ascultătorilor.
E vorba de propria personalitate religios-morală a cuvântătorului.
Credinciosul, se ştie, este cu auz deschis la ce şi cum spui din amvon, dar totodată
e cu ochii aţintiţi asupra vieţii tale de fiecare zi. Orice nepotrivire constatată de el, între
învăţătura transmisă prin predică şi între purtarea ta, slăbeşte în el bunăvoinţa de a te mai
ascultă, îl închide sufleteşte şi-l umpole dce adâncă mâhnire.
Fără îndoială, s-ar putea obiecta că precum puterea de germinaţie a seminţelor nu
depinde de starea semănătorului, şi după cum, eficenţa doctoriei nu e condiţionată de
modul de viaţă al medicului, tot aşa rodnicia învăţăturilor propovăduite nu e legată de
purtarea preotului.
Observăm că sămânţa şi doctoria aparţin sferei externe. Nici semănătorul şi nici
doctorul nu trec sămânţa, respectiv , medicamentul , prin fiinţa lor, ele rămânându-le
exterioare.
Altfel stau lucrurile cu învăţătura propovăduită. Dacă semănătorul şi medicul sunt
numai nişte vehiculatori ai seminţelor, respectiv, al doctoriilor; predicatorul nu-şi poate
reduce misiunea la aceea de simplu transmiţător al unor învăţături descoperite, care pe el
nu l-ar privi.
Predicatorul este credinciosul care şi-a asimilat înaintea tuturor păstoriţilor săi, şi
mai bine decât ei, învăţătura Mântuitorului, şi care, după ce i-a experimentat, în propria
sa viaţă, forţa înnoitoare, se simte obligat s-o transmită şi altora.
Nu poţi predica dacă nu eşti convins de adevărul celor propovăduite. Şi nu poţi fi
convins dacă nu ai trecut învăţătura prin toate dimensiunile fiinţei tale: minte, inimă,
voinţă, viaţă practică. Aceasta este regula irefragabilă, cuprinsă în cuvintele Sf. Ioan
Evanghelistul: „De va voi cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura
aceasta, dacă este de la Dumnezeu”( În. 7, 17).
Credinciosul vrea să vadă forţa transformatoare a învăţăturii lui Hristos, nu atât din
cuvântul, ci mai ales din viaţa ta.
Cu alte cuvinte, preotul este chemat să propovăduiască nu numai cu cuvântul, dar
şi cu întreaga lui fiinţă
Predica ortodoxă deplină este predica cu tine însuţi.
Se cuvine, aşadar, sugerează Şaguna, că preotul propovăduitor să aibă o pronunţată
personalitate religios-morală. Calitatea aceasta îi conferă acvea autoritate şi prestanţă
care pot trezi şi întreţine atenţia ascultătorilor mai mult şi mai bine decât orice măiestrie
oratorică.
O a doua trăsătură caracteristică.
În mod obişnuit consideraţiile de ordin teoretic, deci cele mai grele, Şaguna le
concentrează în partea primă a predicii. De pildă, în Cuvânt la Naşterea Domnului,
autorul face, în partea primă, consideraţii precum acestea: Fiul lui Dumnezeu vine în
lume din sânul Tatălui ceresc. Întruparea Fiului nu este rezultatul unei legi necesitante,
sau al destinului orb, ci e urmarea voinţei libere a marelui şi atotputernicului Dumnezeu.
Rostul întrupării este eliberarea credincioşilor din robia păcatului, înnoirea lor şi a
întregii făpturi73.
Acestea sunt învăţături dogmatice nu tocmai uşor de urmărit şi vom vedea îndată
de ce Şaguna le-a plasat în partea primă a cuvântării, şi nu în alt loc.
În prima parte a cuvântării la Sf. Vasile autorul vorbeşte despre Harul Botezului şi
despre iertarea păcatului strămoşesc cu care se naşte orice credincios. În continuare se
arată că fiecare nou-botezat primeşte un nume. Nu un nume oarecare, ci unul de sfânt, pe
care-l „poartă până la moarte”. Rânduiala îşi are temeiurile ei. Pe de o parte,
credinciosul purtător al unui nume de sfânt are, în persoana acestuia, un model din care
se poate inspira în viaţă; pe de alta, conştient de numele ce-l poartă, el va serba mai cu
multă evlavie „sfinţenia şi bunătatea sărbătorilor” rânduite de Biserică „în cinstea şi în
pomenirea sfinţilor lui Dumnezeu”74.
La Bună Vestire, cuvântătorul arată că la baza acestei sărbători stau fapte de
maximă importanţă pentru mântuirea noastră. Astfel, în această zi Dumnezeu a binevoit
să pună în lucrare „sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc al întrupării Fiului Său din
Fecioară Maria”. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut „prin bunăvestirea
arhanghelului Gavril şi prin umbrirea Preasfintei Fecioare Maria, prin Duhul Sfânt”.
Zămislirea s-a realizat „în chipul cel peste fire şi peste cuprinderea omenească şi
îngerească”. Deşi Maică, Preacurata rămâne „pururea Fecioara Maria”75.
73 Mitropolitul Andrei Şaguna: Predici, cu un studiu introductiv de Pr. Florea Mureşanu, Cluj, 1945, pp. 4
-5.
74 Ibidem, p. 22.
75 Ibid., p. 70.
Evident, pentru asimilarea unor asemenea dogme se cere din partea păstoriţilor o
maximă încordare a atenţiei, mai ales că în majoritatea lor, nu erau de un nivel prea
ridicat.
Asemenea expuneri de un conţinut mai greu, plasate la începutul tratării, găsim şi
în alte cuvântări ale lui Şaguna, ca de pildă: la Sf. Gheorghe( p. 77-78); la Sf. Ioan
Botezătorul( p. 101-102); la Schimbarea la Faţă( p. 129-130); la Tăierea capului Sf. Ioan
Botezătorul( p. 143-144), etc.
Explicaţia procedeului trebuie căutată în sfera consideraţiilor de ordin psihologico-
pedagogic. Bun psiholog şi pedagog, Şaguna a ştiut că în timpul rostirii unei predici,
atenţia ascultătorilor nu rămâne aceeaşi de la început până la sfârşit, ci variază în puterea
ei de concentrare şi receptare. La începutul cuvântării, ascultătorii sunt mai odihniţi şi
deci mai capabili de concentrare şi ascultare. Pe măsură ce predica înaintează în
desfăşurarea ei, atenţia celor prezenţi începe să oscileze, să slăbească, sau chiar să
înceteze.
Era deci firesc ca Şaguna să plaseze partea cea mai grea a expunerilor sale la
începutul tratării, adică acolo unde păstoriţii puteau oferi mai bune condiţii psihologice
pentru receptare.
Faptul că după expunerea teoretică autorul introduce în cuvântare material intuitiv(
istorisiri, povestiri, exemple) se explică prin constatarea potrivit căreia dacă abstracţiile
obosesc atenţia, expunerile concrete o incită, o înviorează şi o întreţin timp mai
îndelungat.
De altfel, întreţinerea atenţiei ascultătorilor e cerută nu numai de asimilarea
învăţăturilor dezvoltate într-o predică, dar şi de primirea îndemnurilor date în partea
finală a cuvântării. Un credincios obosit de o tratare abstractă a temei nu va mai putea
asculta cu folos partea parenetică a predicii. Sfaturile şi îndemnurile îndreptate spre el de
către cuvântător vor aluneca, inutile, pe lângă sufletul său obosit. Dimpotrivă, dacă şi
pentru partea finală a cuvântării ascultătorul e în bună condiţie psihologică de receptare,
îndemnurile ce i se adresează din amvon au şanse sporite de a fi primite şi aplicate în
viaţă.
Asemenea condiţie psihologică, Şaguna o realiza la ascultătorii săi plasând
materialul intuitiv înaintea formulării îndemnurilor finale.
Încât, judecând după felul în care e organizat cuprinsul lor: parte abstractă, parte
concretă, parte parenetică, putem spune că predicile şaguniene se remarcă şi printr-o
competentă luare în considerare a psihologiei ascultătorilor.
Caracteristic pentru predicile lui Şaguna e şi faptul că ele se menţin pe o linie
străină de luptele confesionale. În nici una din predicile lui nu se simte accentul polemic,
tonul aspru faţă de uneltirile făţişe sau ascunse ale imperialismului catolic de atunci.
Se cuvine să ştim însă că dacă Şaguna n-a folosit predica drept instrument de luptă
religioasă, a făcut-o nu pentru că s-ar fi temut să urce amvonul în armură, ci pentru că, în
înţelepciunea lui formată la şcoala lui Hristos, el a considerat ca nepotrivit să transforme
altarul în baricadă de luptă între confesiuni, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că marele
mitropolit a voit să menţină slujbele ortodoxe pe linia tradiţională: aceea de vehiculatoare
a spiritului de apropiere, înfrăţire, pace şi dragoste între oameni.
Dacă, însă, Şaguna a ocolit predicile polemice, el n-a ezitat să le confere o
dinamică defensivă menită să apere pe credincioşi de uneltirile, făţişe sau ascunse, ale
celor de altă confesiune.
În împrejurările date, Şaguna a socotit că cea mai bună metodă de apărare a
păstoriţilor împotriva agresivităţii imperialismului catolic constă în cât mai temeinică
instruire a lor în doctrina Bisericii răsăritene.
Cu o perseverenţă plină de tact, dar şi de acea fermitate izvorâtă din convingerea
adâncă precum că Ortodoxia este deţinătoarea Revelaţiei în plenitudinea ei, mitropolitul,
osebit de măsurile luate în vederea înviorării funcţiei didactico-kerigmatice a sacerdoţilor
săi, a tâlcuit el însuşi, cu zel şi pătrundere, învăţături creştine fundamentale, îndemnând,
cu părintească dragoste, pe ascultători să le primească, să le păstreze şi să se inspire
constant dintr-însele în viaţa de toate zilele.
Dăm aici câteva din asemenea îndemnuri îndreptate către credincioşi: „Să ne ferim
de ura către fratele şi aproapele nostru şi să lucrăm să fie dragoste între noi”( la
Naşterea Domnului, op. cât., p. 10). Dragostea faţă de ceilalţi credincioşi nu trebuie să fie
asociată cu neglijarea credinţei proprii. Dimpotrivă, după cum Sfântul Ştefan a rămas
neclintit în „credinţa cea adevărată”, la fel credincioşii să trăiască „după poruncile
unuia născut Fiului( lui Dumnezeu)” şi „să asculte învăţăturile cele de mântuire ale
Sfintei Maicii Bisericii( răsăritene)” ( la Sfântul Ştefan, p. 15).
Marii Părinţi: Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur „sunt stâlpii neclătinaţi ai
credinţei dreptmăritoare peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a zidit casa( Biserica)
Să, pe care nici porţile iadului nu o vor sfărâma”( la Sfinţii Trei Ierarhi, p. 50).
„Nu uitaţi, iubiţilor ascultători, spune Şaguna în altă parte, nu uitaţi niciodată
credinţa cea adevărată către unul adevăratul Dumnezeu, pe care aţi moştenit-o de la
părinţii, moşii şi strămoşii voştri, ci păzindu-o nevătămată, sârguiţi-vă ca să vă
desăvârşiţi şi să vă întăriţi într-însa cu copii şi nepoţii voştri, şi cu toate seminţiile
voastre viitoare”( la 40 de mucenici, p. 68; cf. şi la Sf. Ilie, p. 127).
Au credincioşii nedumeriri cu privire la legile lui Dumnezeu? În acest caz, ei să
caute lămuriri la cei ce sunt anume învestiţi cu astfel de misiune, adică să alerge „la
cuvântătorii de Dumnezeu preoţi” şi să ceară „de la dânşii povăţuire în trebile lor”( la
Sf. Ilie, p. 127).
Exemplele ar putea fi înmulţite. Dar cele prezentate sunt suficiente pentru a ne
releva grija cu care Şaguna căuta să-şi ocrotească credincioşii şi să-i ţină strâns legaţi de
altarele străbune.
În aceeaşi ordine de idei am vrea să mai observăm că în cuvântările sale, Şaguna
nu foloseşte niciodată pluralul: Biserici, dar exclusiv singularul: Biserică( cf.: la Sf.
Ştefan, p.15; la Sf. Constantin şi Elena, pp. 86-87; la Adormirea Maicii Domnului, p.
137; la Înălţarea Sfintei Crucii, p. 161; la Sf. Dimitrie, pp. 176-177; la Intrarea în
Biserică, pp. 195, 199; etc.).
Folosirea singularului: Biserică, nu este întâmplătoare. El ştie că există şi alte
Biserici, dar una singură este drept-măritoare şi aceasta este Biserica Ortodoxă. Fără să
nege eclesialitatea celorlalte confesiuni, Şaguna afirmă implicit că singura Biserică care e
deţinătoarea Revelaţiei în plenitudinea ei, este Biserica Ortodoxă. În jurul acesteia,
Şaguna s-a străduit şi a izbutit în mare măsură să polarizeze întreaga ramură ardeleană a
poporului român. Căci, chiar dacă oficial, prin actul de la 1700, o parte a românilor
ardeleni a fost subordonată catolicismului, în realitate, fluidul spiritualităţii ortodoxe a
continuat să circule şi să anime din adânc întregul românism transilvan. Şaguna a
cunoscut lucrul acesta şi l-a sprijinit cu înţelepciune şi energie.
Vrednic de relevat e şi faptul că mitropolitul cuprinde în sfera preocupărilor sale
kerigmatice totalitatea aspectelor vieţii credincioşilor, atât spirituală-internă, cât şi
materială-externă.
Viaţa spirituală a credinciosului prezintă un dublu aspect. Pe de o parte, ea e
supusă păcatului în dezordinea căruia, nu arareori, se lasă atrasă. Alunecat în păcat,
credinciosul nu se mai gândeşte la „fiinţa şi chemarea să”, devine „rob patimilor”, care îl
ţin „în gândul acela mincinos ca şi cum ar fi aici pe pământ cetatea
stătătoare...”( Cuvânt la Preacuvioasa Paraschiva, p. 174). „Patima îi vatămă şi-i
necinsteşte omenia să”, îl face să decadă din treaptă de om.( la Sf. Gheorghe, p. 78).
Pe de altă parte, însă, credinciosul îşi poate orienta viaţa în direcţia binelui.
Orientarea aceasta el reuşeşte să o realizeze deplin prin intrarea în contact cu Iisus
Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui.
În contact cu Hristos se deşteaptă în el, în credincios, „lucrarea minţii
sănătoase”( la Sf. Dimitrie, p. 176), şi-şi dă seama de ce importanţă au pentru propria-i
viaţă învăţăturile, poruncile Domnului.
Împlinirea acestor porunci nu-i uşoară, dar trebuie să se ştie că practicarea lor se
vădeşte a fi potrivită „cu mintea omului, cu rândul cel obştesc al firii şi cu năzuinţa
„către cele înalte şi desăvârşite”( la Sf. Dimitrie, pp. 176-177). Apoi, credincioşii trebuie
să mai ştie şi aceea „că unde este iubire, acolo nu e nimic greu”( la Întâmpinarea
Domnului, p. 56).
În ultima analiză, urmarea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă asigurarea
condiţiilor necesare slujirii semenilor. „Urmarea învăţăturilor lui Hristos, spune într-o
predică Şaguna, înseamnă a vieţui, a lucra şi a se îngriji foarte mult pentru alţii”( la
Întâmpinarea Domnului, p. 56).
Dar viaţa credincioşilor nu se poate limita exclusiv la sferă valorilor duhovniceşti.
Precum ceilalţi oameni, aşa şi ei, credincioşii, sunt avizaţi la trebuinţe de ordin material,
social, cultural, etc. Şaguna intervine şi în aceste domenii hotărât să-şi convingă păstoriţii
că ei nu pot fi oameni deplini fără să-şi asigure şi condiţii pentru satisfacerea trebuinţelor
materiale, culturale, etc.
Deosebit de semnificativă în acest sens e cuvântarea rostită sau întocmită pentru a
fi rostită la Sf. Petru şi Pavel. Cuvântarea începe prin a arăta că „chemarea omului este
de a se îndulci de frumuseţile lumii acesteia prin lucrare şi strădanie”( p. 110). Munca e
o lege generală a vieţii. Într-un anume fel toate vietăţile pământului muncesc. Munceşte
albina care zboară din floare în floare şi culege cele necesare pentru miere şi ceară.
Munceşte furnica nevoindu-se întru a aduna hrană şi a o aduce „în cuibul obştesc pentru
păstrare”. Trudesc păsările zburând după hrana necesară lor şi puilor. În aceeaşi mişcare
a ostenelii pentru existenţă sunt prinşi şi caii, boii şi bivolii.
Omul nu face nici el excepţie de la această lege a vieţii. Plugarul „poartă grijă
pentru semănat, ca şi pentru seceriş”. Munceşte şi oierul, iar „meseriaşul toată ziua
lucrează şi nu părăseşte locul de lucrare”. „Cărturarul, învăţatul şi dregătorul se
deprind cu grijă chemării lor; ei petrec partea cea mai mare a zilei nu pentru sine, ci
pentru binele de obşte.”( p. 111). Sunt însă şi din cei care nu muncesc. E vorba de leneşi.
Aceştia poartă cu ei înşişi propria lor pedeapsă. Căci vor fi lipsiţi de cele necesare vieţii.
Omul harnic însă, trăieşte în îndestulare şi are mare satisfacţie de a crea „lucruri nouă cu
mâinile sale”( p. 112).
Prin muncă lumea aceasta poate fi transformată într-un „rai al desfătării”( p. 112).
O pildă de osteneli perseverente ne dau, între alţii, Sf. Ap. Petru şi Pavel. Mai ales
acesta din urmă se impune în gradul cel mai înalt, nu numai prin munca de propovăduitor
al legii, dar şi prin ostenelile lui de muncitor cu braţele( p. 116). Ca apostol, Pavel a ţinut
să-şi câştige cele necesare traiului practicându-şi munca lui de cărturar, de făcător de
corturi. Şaguna îndeamnă pe ascultători să urmeze pe Sf. Pavel nu numai în ce priveşte
credinţa, dar şi în ce priveşte munca manuală.
Întreaga viaţă să şi-o axeze pe muncă. Însă nu pe muncă efectuată la voia
întâmplării, ci pe eforturi desfăşurate cu bună rânduială şi socoteală. Căci „numai acolo
sunt rodurile strădaniei în măsură deplină, unde strădania s-a făcut cu rânduială şi
socoteală bună”( p. 117).
Rânduiala şi socoteala bună reclamă ca strădaniile să fie desfăşurate nu după
metode învechite, folosite cândva de moşii şi strămoşii noştri. Credincioşii să fie atenţi la
înnoirile şi schimbările ce se produc în lume în toate domeniile, inclusiv acela al tehnicii
de muncă. Să se lucreze cât mai multe din pământurile lăsate la o parte. Să fie îngrăşate,
ca să producă mai mult. Ascultătorii să poarte grijă de bună hrănire a animalelor, de
înmulţirea şi îmbunătăţirea soiului lor. „Este o deosebire foarte mare între folosul care-l
aduce stăpânului său un cal, o vacă sau o oaie de neam bun şi între folosul acela care-l
aduce un cal, o vacă sau o oaie de neam prost”( pp. 118-119). Cele de soi bun sporesc
veniturile fără ca întreţinerea lor să coste prea mult.
Dar mai este şi o altă chestiune. Nu-i destul să ştii a-ţi agonisi venituri bune, ci mai
este necesar să le ştii şi gospodări bine. Credincioşii să se ferească de cheltuieli fără
cruţare. Să se ferească de risipă care poate duce repede la sărăcie. Cel ce risipeşte „este
ucigaş de sine şi de casnicii săi”. Pentru că va ajunge să nu aibă cu ce se hrăni nici el,
nici ai săi( pp. 118-120).
În încheiere, Şaguna dă acest pătrunzător îndemn: „Aşa iubiţilor ascultători! Fiţi
strădalnici, dar fiţi şi cu cruţare în privinţa roadelor ostenelilor voastre, ca să nu le
risipiţi, căci aşa făcând veţi putea întâmpina cu înlesnire toate lipsele voastre, care, deşi
s-au înmulţit faţă de cele de mai înainte, totuşi le veţi putea acoperi, dacă veţi duce o
economie cu rânduială şi socoteală bună”( p. 120).
De relevat este că această predică de conţinut gospodăresc-economic e axată pe o
serie de texte biblice luate, acestea, în mod precumpănitor, din Vechiul Testament.
Faptul îşi are tâlcul său. Bun cunoscător al literei şi spiritului Scripturilor, Şaguna
ştia că dacă Noul Testament pune accentul mai ales pe dimensiunea duhovnicească a
vieţii credincioşilor, Vechiul Testament vizează în măsură importantă şi condiţiile
realiste ale vieţii de acum şi de aici.
Acesta este motivul pentru care, mitropolitul de care vorbim, şi-a documentat cu
citate din Vechiul Testament expunerea privind viaţa materială a păstoriţilor.
Dar bunăstarea materială nu se poate realiza fără o temeinică pregătire prin şcoli a
credincioşilor.
Şcoala este necesară întâi din motive de ordin religios. Pentru a-şi da mai bine
seama de ceea ce se face în biserică, păstoriţii nu trebuie să se limiteze doar la ascultarea
cuvântului lui Dumnezeu, ci mai este nevoie să stăruiască asupra lui, citind din cărţi, şi
anume: din Sfintele Scripturi, din Sfinţii Părinţi, din Catehism. Aceasta, ca să poată
înţelege şi împlini mai bine învăţătura ce li se dă( la Soborul Sf. Ioan Botezătorul, p. 44;
la Intrarea în biserică, p. 201; la Sf. Ilie, p. 127; la Sf. Trei Ierarhi, p. 51).
Este datoria fiecărui credincios să înveţe şi să-şi lumineze mintea cu tot felul de
cunoştinţe ce se dau în şcoală. Un creştin, accentuează energic mitropolitul, un creştin
„dacă rămâne cu mintea şi cu sufletul său în întuneric, nu se poate face mădular vrednic
al Bisericii lui Dumnezeu”(la Intrarea în biserică, p. 196).
În al doilea rând, învăţătura de carte este necesară pentru o cât mai bună
organizare, dezvoltare şi conducere a gospodăriei. Credincioşii ştiutori de carte se vor
putea informa mai bine asupra lucrurilor noi în legătură cu viaţa economică, îşi pot
îmbunătăţi mijloacele de lucru şi metodele. Biserica, spune Şaguna, voieşte ca „creştinul
să fie învăţat în legea lui Dumnezeu şi să fie luminat cu mintea pentru a-şi duce
economia sa cu folos”( la Intrarea în biserică, p. 202).
Pregătirea prin şcoli se cuvine să se facă începând din vârsta fragedă a copilăriei.
Drept aceea, părinţii sunt obligaţi să nu neglijeze de a-şi trimite copii la şcoală. „Părinţii
nu sunt datori a se îngriji numai de hrană trupească a copiilor lor, ci şi de hrană minţii
şi a sufletului acestora”. Experienţa arată că nici un tată nu s-a căit pentru că şi-a dat
copii la şcoală, dar s-au căit toţi cei ce „nu şi-au dat pe fiii lor al şcoli, căci astfel de
părinţi nu numai că nu au nici o deosebită bucurie pentru copii lor, ci le pare şi rău
când văd pe părinţii care şi-au dat fiii la şcoli... au folos şi bucurie de aceştia”( la
Intrarea în biserică, p. 202).
Aşadar, părinţii să-şi trimită copii la şcoli. Să nu uite însă că ei mai au şi datoria de
a contribui pentru construirea de şcoli. „Străduiţi-vă din toate puterile ca să întemeiaţi
şcoli pentru creşterea şi luminarea copiilor voştri”( la Intrarea în biserică, p. 202).
Unele din şcolile existente au nevoie de reparaţii. Părinţii să fie atenţi şi să ducă la
capăt şi asemenea lucrări de reparaţii. Nu-i destul ca ascultătorii să audă în fiecare an
despre dărnicia lui Zaheu şi despre milostenia Sf. Nicolae. „Căci este de lipsă ca să
înnoim şi să diregem zidirile bisericeşti şi şcolare, cum am băgat de seamă că ceva din
ele s-a stricat”. Şaguna sugerează şi cum să se strângă banii necesari. „Să veniţi în toate
Duminicile şi sărbătorile la slujba dumnezeiască şi tot creştinul să dea cât poate în disc;
banii aceştia să-i strângă epitropii bisericii şi din vreme în vreme să dea socoteală
despre dânşii şi aşa veţi avea bani pentru acoperirea lipselor la biserică şi la şcoala
voastră, şi veţi putea da de acolo şi la fundaţii”( la Sf. Nicolae, pp. 214-215).
Nu putem trece cu vederea nici acea neşovătoare încredere a lui Şaguna în puterile
fireşti ale credincioşilor, ale oamenilor.
Mitropolitul cunoştea ravagiile operate de păcat în fiinţa credincioşilor, dar în
acelaşi timp, el rămâne neclintit în convingerea că păcatul nu desfiinţează fondul uman al
ascultătorilor. Oricât de mari ar fi abaterile cuiva, el continuă să rămână om şi să
răsfrângă în viaţa să ceva din măreţia chipului dumnezeiesc după care a fost creat. Legea
lui Dumnezeu, citim într-una din predicile mitropolitului, ne încredinţează „că tot omul
poate să fie bun, şi poate să strălucească cu bunătatea sa, adică cu cinstirea şi evlavia
să către Dumnezeu şi cu purtarea să cea plăcută către oameni; căci Dumnezeu a dat
omului( oricărui om) toate însuşirile acelea care sunt de trebuinţă pentru cunoaşterea şi
punerea în lucrare a faptelor bune”( la Preacuvioasa Paraschiva, p. 169).
Ziditorul a toate a dat tuturor oamenilor minte, voie liberă, darul vorbirii prin care
împărtăşim altora gândurile noastre. Prin agerimea minţii s-a aflat şi modul scrierii prin
care împărtăşim celor ce locuiesc la mari distanţe de noi „tot ce împărtăşim celor de faţă
cu gura şi cu graiul”. Dar darurile cu care suntem înzestraţi nu se cuvine să rămână în
starea lor iniţială, rudimentară. Fiecare om este dator să-şi cunoască însuşirile, dar în
acelaşi timp, el este obligat să se străduiască pentru a-şi aduce „neîncetat starea sa la
desăvârşire”( la Preacuvioasa Paraschiva, p. 169).
În ansamblul celorlalte creaturi, omul ocupă locul prim. El „este creatura cea mai
aleasă a lui Dumnezeu. Pe om, şi numai pe el, l-a cinstit Dumnezeu cu chipul şi cu
asemănarea Sa; i-a dat minte judecătoare, i-a dat simţ cuvântător şi i-a supus lui toate
făpturile de pe pământ şi de sub ape”( la Sf. Gheorghe, p. 77).
Şi atunci, dacă toţi oamenii sunt zidiţi după unul şi acelaşi chip, urmează că „toţi
sunt asemenea şi deopotrivă înaintea Făcătorului”( la Naşterea Sf. Ioan Botezătorul,
p.100).
Ideea egalităţii oamenilor este întărită şi prin faptul că în procesul de realizare a
mântuirii, Hristos n-a făcut nicio discriminare între oameni. El a pătimit, a murit şi a
înviat pentru toţi. „Patimile, moartea şi învierea Mântuitorului nu s-au făcut numai
pentru folosul unora, ci pentru al tuturor oamenilor”( Cuvânt la Schimbarea la Faţă, p.
130).
Şaguna n-a tras toate consecinţele implicate în asemenea texte. El n-a spus mai pe
larg cât de deschişi sufleteşte se cuvine să fie păstoriţii săi faţă de toţi oamenii, indiferent
de apartenenţa lor religioasă, politică, socială, etc.
Dar respectul, responsabilitatea şi dragostea faţă de toţi sunt implicate ca o regulă
de aur în întreaga lui propovăduire, îndreptată către păstoriţii săi.
Concluzii: Se poate spune că toate predicile lui Şaguna sunt străbătute de vibraţia
puternică a unui nobil umanism axat nu numai pe antropologia creştină, dar pe valoarea
intrinsecă a oricărui om.
Promovarea prestanţei şi autorităţii personale a preotului, ca principal mijloc de
trezire şi întreţinere a atenţiei interesului ascultătorilor pentru predică;
Plasarea expunerii teoretice în partea primă a cuvântării, adică acolo unde
receptarea de către credincioşi se poate realiza în condiţii mai bune;
Cuprinderea în tematica predicilor şi a problemelor de ordin economic, social,
cultural ale vieţii credincioşilor;
Alcătuirea cuvântărilor în spirit irenic faţă de cei de altă confesiune;
Preţuirea culturii drept condiţie importantă a calităţii de fiu al Bisericii;
Formarea la credincioşi a conştiinţei datoriei de a participa nu numai la construirea
de biserici, dar şi la zidirea de şcoli;
Încredere neclătinată în fondul bun, prezent în orice om, indiferent de credinţa sau
etnia lui;
Iată punctele constitutive ale predicilor şaguniene, puncte care le dau o notă
specifică, şi care fac din autorul lor un anticipator al noilor orientări a propovăduirii în
Biserica noastră. Şaguna este un precursor al predicii sociale, aşa cum se practică ea azi
la noi.
29. Predică din sec. XVIII-1944 (III). Zaharia Boiu, Grigorie Cristescu.
76 Pr. Gabriel Cocora, Câteva precizări şi adaosuri cu privire la începuturile periodicelor bisericeşti, în:
Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1960, pp. 215-228.
Mântuitorului; îi pune la-ndemână un bogat şi variat vocabular pentru predici; îi prezintă
incomparabile exemple, etc.
O altă caracteristică a activităţii predicatoriale din perioada cârmuirii Patriarhului
Iustinian, constă într-o mai susţinută angajare în viaţa practică a credincioşilor prinşi şi
ei, împreună cu ceilalţi, în mişcarea de radicală transformare a societăţii.
Dacă învăţătura descoperită e neschimbabilă în fiinţa ei, viaţa nu rămâne niciodată
aceeaşi, ci, este în continuă şi, uneori, în radicală schimbare. Situat între Scriptură şi
viaţă, preotul este obligat să cunoască temeinic şi pe una şi pe cealaltă: să cunoască
Scriptura care-i dă tezaurul învăţăturii dumnezeieşti şi să cunoască viaţa care-i arată ce
anume învăţătură să valorifice pentru cerinţele concrete ale credincioşilor.
Contactul mai strâns al predicii cu Scriptură şi cu viaţa cea nouă, a prilejuit o
diversificare şi îmbunătăţire a tematicii ei.
Astfel, continuând să acorde interesul cuvenit vieţii spirituale a credincioşilor,
preotul ia în considerare şi viaţa lor externă: materială, socială, cetăţenească. Exact cum a
vrut să realizeze Patriarhul Iustinian prin Apostolatul social.
Teme că bunăstarea materială, munca în comun, înţelegerea şi înfrăţirea între
oameni şi popoare, înlăturarea războiului, etc. sunt mereu prezente în repertoriul
kerigmatic al preoţilor noştri.
În relaţiile interconfesionale s-a pus accentul pe ideea ecumenistă.
În ce priveşte Biserica Ortodoxă din Transilvania, aceasta a avut ca o temă
specifică, pentru activitatea ei predicatorială, consolidarea reîntregirii Bisericii77.
Să observăm că şi în perioada aceasta de după 1944 s-au tipărit multe predici. Vom
menţiona mai întâi: „Tâlcuirea Evangheliilor şi cazaniilor Duminicilor de peste an”.
Alcătuite de Prea Fericitul Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. După,
Kiriakodromionul lui Nikifor Teotoke, arhiepiscopul Astrahanului. Tradus de
mitropolitul Grigorie, tipărit pentru prima dată în anul 1801 de către mitropolitul Dositei
şi retipărit în anul 1867 de mitropolitul Nifon( Bucureşti, 1960).
Sub condeiul Patriarhului Iustinian, dinamica aproape exclusiv religioasă a
predicilor lui Teotoke, capătă un puternic accent de realism social.
Prof. M. Mladin publică, la Sibiu, în 1947: „Prin zbuciumul vremii”. Predicile sunt
substanţiale. Pline de însufleţire, căldură şi culoare, ele răsfrâng o particulară notă de
sensibilitate religioasă.
Fără să ignore trebuinţa de adâncire personală a temei, autorul se fereşte de
argumentarea abstractă, seacă, scolastică, ştiind să fie temeinic fără să alunece în
expuneri greoaie, şi îmbinând cu măiestrie tratarea pe firul unei logici strânse, cu forţa
expresiei avântate şi de autentic gust literar.
77 Cf. Pr. Prof. D. Belu, Preocupări şi studii de Pastorală, Omiletică şi Catehetică, în: Studii Teologice,
nr. 5-6, 1968, p. 460, ş.u.
Frumuseţea diamantină a învăţăturii ortodoxe, prof. Mladin ştie s-o sporească prin
înveşmântarea acestei învăţături în strălucirea unui stil de remarcabilă bogăţie şi
varietate.
De mare utilitate pentru orientarea preoţilor au fost predicile mitropolitului
Nicolae Krutiţki. Ele au fost traduse din ruseşte de către Pr. Prof. Nicolae M. Popescu, şi
publicate sub titlul: „Cuvântări bisericeşti” – vol. I, Bucureşti, 1949; vol. II, Bucureşti,
1950; şi vol. III, Bucureşti, 1952.
Predicile lui Krutiţki se disting prin fondul lor riguros ortodox, prin spiritul de
adâncă evlavie în care au fost alcătuite, prin unda de căldură pe carte o degajă
răsfrângând-o, învăluitoare, asupra ascultătorilor.
Dintre traduceri mai amintim: Ilie Mâniat, „Predici şi panegirice”( trad. Pr. D.
Iliescu-Palanca), Bucureşti, 1944;
Ilie Mâniat, „Predici şi panegirice”( trad. Pr. D. Fecioru), Bucureştim, 1945.
traducerea lui Fecioru e superioară celei a lui Iliescu-Palanca.
Dintre volumele de predici mai noi, menţionăm:
Nicolae, mitropolitul Ardealului, „Iisus Hristos, viaţa noastră”( Cuvântări, tâlcuiri
şi îndrumări), Sibiu, 1973.
Vasile, episcopul Oradiei, „Cuvântări liturgice”, Oradea, 1973.
„Ieşit-a semănătorul” - Culegere de predici. Predici la Duminicile şi praznicile de
peste an pentru practica omiletică. Publicarea acestei culegeri s-a făcut la iniţiativa, şi cu
purtarea de grijă, a mitropolitului Nicolae al Banatului. Volumul a fost tipărit la
Timişoara în 1974.
Trăsătura cea mai caracteristică a predicilor cuprinse în aceste trei volume o
constituie afirmarea celei mai depline comuniuni cu Iisus Hristos aşa cum ni-L prezintă
Biserica, pe de o parte; iar pe de alta, afirmarea celei mai depline comuniuni cu lumea, cu
oamenii de azi, în vederea slujirii lor dezinteresate, a participării împreună cu ei la zidirea
unui viitor nou.
Nu trebuie să se treacă cu vederea nici faptul că aproape toate revistele bisericeşti
din cuprinsul Patriarhiei publică predici. Aproape că nu este un număr din „Glasul
Bisericii”, „Mitropolia Olteniei”, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, „Mitropolia
Ardealului”, „Mitropolia Banatului”, în care să nu fie publicat şi ujn bogat material
omiletic.
Amintim aici şi revista „Duh şi Adevăr”, organ omiletic al preoţimii din eparhia
ortodoxă română a Timişoarei. Revista a apărut câţiva ani şi după 1944.
xxxxx
E. ÎNCHEIERE
Reflectând asupra celor expuse în acest curs de Istoria predicii, putem face
constatări, precum următoarele:
1. Propovăduirea cuvântului a constituit o prezenţă permanentă în istoria de după
înălţarea Domnului la cer.
Dacă uneori amvonul a tăcut, aceasta a fost considerată ca o lipsă esenţială pe care
factorii responsabili au căutat să o elimine cât mai repede.
Conştiinţa necesităţii vitale pentru credincioşi, a predicii, a existat neîntrerupt în
Biserică.
2. În desfăşurarea să bimilenară, propovăduirea a urmărit constant, pe de o parte,
eliberarea oamenilor de închiderea în sine şi de primejdia subordonării puterilor
spirituale trebuinţelor legate de viaţa externă – materială, iar pe de alta, reintegrarea lor în
comuniunea cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, propovăduirea a urmărit mântuirea
oamenilor, a lumii.
3. Propovăduirea n-a urmărit mântuirea ca pe un scop în sine, ci pentru a-i pune pe
credincioşi în condiţia de a realiza un maximum de efecienţă în comuniunea lor cu
oamenii, cu lumea.
Prin eliberarea credincioşilor de păcat, de egoism, predica crează în ei acea
disponibilitate, care le asigură angajarea tuturor puterilor de care dispun, şi în mod
dezinteresat, întru slujirea oamenilor, a lumii.
4. Istoria predicii arată că orientarea bipolară, teandrică, a propovăduirii n-a rămas
totdeauna în echilibru. Uneori, de exemplu în perioada patristică şi medievală, s-a
accentuat tendinţa teocentrică, alteori, de pildă în epoca iluminismului, cea
antropocentrică. Dar tendinţa de a păstra un echilibru între cer şi pământ, între spirit şi
materie, n-a dispărut niciodată cu totul din preocupările Bisericii.
5. Desfăşurarea propovăduirii a fost condiţionată nu numai de Revelaţia
supranaturală, dar şi de împrejurările istorice în care au trăit cei împuterniciţi cu predică.
Oscilarea între teocentrism şi antropocentrism a fost determinată tocmai de
împrejurările istorice care ridicau tot alte şi alte probleme.
6. Propovăduirea s-a afirmat că un izvor de cultură de neînlocuit.
Urmărind constant eliberarea credincioşilor de egoism, realizarea purităţii inimii,
inculcarea în fiinţa lor a iubirii de semeni şi a datoriei de a-i sluji, predica a modelat
oameni şi popoare asigurându-le cele mai bune condiţii spirituale cerute de dezvoltarea
unei culturi autentice.
7. Direct sau indirect, propovăduirea creştină a realizat lucruri de o valoare unică.
Dar ea ar fi înfăptuit şi mai mult:
a) Dacă propovăduirea ar fi fost la înălţime atât în ce priveşte pregătirea, cât şi,
mai ales, în ce priveşte acordul dintre viaţa personală şi cerinţele învăţături transmise.
Nenumăraţi predicatori au relevat, prin pilda lor, forţa intrinsecă a cuvântului
dumnezeiesc, determinând schimbări radicale în viaţa multora, înnoiri interioare, decizii
şi treceri eroice la practicarea virtuţilor creştine, menite să dea vieţii conţinut bogat, sens
înalt şi măreţia care să o facă vrednică de a fi trăită.
Dar, din nefericire, au existat şi există şi astăzi, e drept, tot mai puţini, predicatori
care dărâmă prin purtarea lor ceea ce se străduiesc să zidească prin cuvânt.
b) Dacă Biserica ar fi avut grijă să formeze de timpuriu şi sistematic, la
credincioşi, de deprinderea de a-şi pune de acord viaţa practică cu luminoasele norme de
credinţă şi conduită creştină.
c) Dacă toţi ascultătorii predicii ar fi făcut şi ei un efort mai susţinut, în sensul de a
fi urmărit mai cu regularitate, interes şi pătrundere cele transmise din amvon.
d) Dacă energia folosită în îndelungatele lupte interconfesionale ar fi fost dirijată şi
valorificată exclusiv în direcţia propovăduirii pozitive şi a sprijinului mutual.