Sunteți pe pagina 1din 222

ELEMENTE DE DREPT AL

AFACERILOR

note de curs -
uz intern
CUPRINS

PARTEA I. OBIECTUL ŞI SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR;


CONCURENŢA COMERCIALĂ ŞI FONDUL DE COMERŢ

CAPITOLUL I. OBIECTUL ŞI SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR

A. DETERMINAREA ŞI OBIECTUL DREPTULUI AFACERILOR


1. Noţiunea dreptului afacerilor
2. Obiectul dreptului afacerilor
a. Specificul activităţii economice
b. Principiile generale ale dreptului comercial român
3. Delimitarea dreptului afacerilor de alte ramuri de drept
4. Evoluţia legislaţiei comerciale
5. Norma juridică. Caractere juridice. Definiţie
a. Structura normei juridice
b. Structura logico-juridică a normei juridice
c. Structura tehnico-juridică a normei juridice
d. Clasificarea normelor juridice
e. Acţiunea normei juridice
6. Izvoarele dreptului afacerilor
B. AFACERILE CA FAPTE DE COMERŢ
1. Raportul juridic
a. Subiectele raportului juridic civil
b. Conţinutul raportului juridic civil
c. Clasificarea raporturilor de drept civil
d. Obiectul raportului juridic civil
2. Reglementarea faptelor de comerţ în Codul comercial
3. Definiţia şi reglementarea faptelor de comerţ
C. CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERŢ
1. Faptele de comerţ obiective
a. Operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie
b. Activităţi bancare desfăşurate de bănci autorizate de BNR
c. Activităţi bancare desfăşurate de către alte persoane juridice autorizate prin
lege. Casa de Economii şi Consemnaţiuni
d. Organizaţiile cooperatiste de credit
e. Întreprinderile
f. Faptele de comerţ conexe (accesorii)
2. Faptele de comerţ subiective
a. Prezumţia de comercialitate
b. Cazuri de înlăturare a prezumţiei de comercialitate
3. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte
a. Prezentare generală
b. Excepţii la regula aplicării legii comerciale
D. SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR - COMERCIANŢII
1. Persoana fizică
a. Persoana fizică ca subiect de drept civil
b. Definiţia şi caracterele juridice generale ale capacităţii civile
c. Reglementarea legală
d. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice. Noţiune. Definiţie
e. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Regula dobândirii
capacităţii de folosinţă
f. Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Modurile de încetare a
capacităţii de
folosinţă
g. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice. Noţiune şi caractere juridice.
Preliminarii
h. Categoriile de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu
i. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice. Definiţie
j. Sfârşitul capacităţii de exerciţiu restrânsă
k. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice. Definiţie
l. Începutul capacităţii de exerciţiu deplină
m. Atributele de identificare a persoanei fizice
2. Persoana juridică
a. Definiţie. Terminologie
b. Categorii de persoane juridice. Utilitatea clasificării persoanelor juridice
c. Criterii de clasificare
d. Diferite categorii de persoane juridice
e. Persoane juridice de drept public
f. Persoane juridice de drept privat
g. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Noţiune
h. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
i. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice. Noţiune
j. Poziţia organelor de conducere faţă de persoana juridică
k. Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
l. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice. Limitele şi principiile
incidente
conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
m. Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
n. Sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării normelor legale privind
capacitatea de exerciţiu a
persoanei juridice
o. Ocrotirea atributelor de identificare a persoanei juridice. Enumerarea
atributelor de
identificare
3. Reglementarea calităţii de comerciant
a. Concepţia obiectivă
b. Definiţie
4. Categorii de comercianţi. Delimitări
5. Condiţia juridică a comerciantului
a. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică
b. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale
c. Dovada calităţii de comerciant
d. Încetarea calităţii de comerciant
e. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor
E. PERSONALITATEA JURIDICĂ A SOCIETĂŢII COMERCIALE
1. Elementele definitorii ale personalităţii juridice a societăţii comerciale
2. Atributele de identificare a societăţii
a. Firma societăţii
b. Sediul societăţii
c. Naţionalitatea societăţii
3. Voinţa societăţii comerciale. Caracterizare generală
4. Capacitatea juridică a societăţii
a. Capacitatea de folosinţă
b. Capacitatea de exerciţiu
5. Patrimoniul societăţii
c. Dovada calităţii de comerciant
d. Încetarea calităţii de comerciant
F. OBLIGAŢIILE PROFESIONALE ALE COMERCIANŢILOR
4. Registrul comerţului – Instrument de evidenţă şi publicitate a comercianţilor şi a
altor persoane fizice şi juridice
a. Obligaţia de înregistrare
b. Organizarea registrului comerţului
c. Efectuarea şi controlul operaţiunilor registrului comerţului
d. Efectele înregistrării în registrul comerţului.
G. INTERMEDIARII COMERŢULUI - AGENŢII COMERCIALI

CAPITOLUL II. CONCURENŢA COMERCIALĂ ŞI FONDUL DE COMERŢ

A. CONCURENŢA COMERCIALĂ
1. Concurenţa – scurt istoric
2. Trăsăturile concurenţei
3. Condiţiile necesare exercitării libertăţii concurenţei
4. Metode şi forme ale concurenţei
5. Concurenţa neloială
B. FONDUL DE COMERŢ
1. Noţiunea fondului de comerţ
2. Elementele necorporale ale fondului de comerţ
3. Natura juridică a fondului de comerţ
4. Înstrăinarea fondului de comerţ
5. Cesiunea fondului de comerţ
6. Gajul fondului de comerţ

PARTEA A II-A. SOCIETĂŢILE COMERCIALE ŞI GRUPURILE DE INTERES


ECONOMIC

CAPITOLUL I. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

A. SOCIETĂŢILE COMERCIALE
1. Istoric
2. Societatea comercială - fundaţia şi asociaţia
3. Societatea comercială şi societatea civilă. Asemănări şi deosebiri
B. ELEMENTE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE
1. Affectio societatis
2. Aporturile
3. Noţiunea de asociat
C. REGIMUL JURIDIC AL CAPITALULUI SOCIAL
D. PARTICIPAREA LA BENEFICII
1. Conţinutul noţiunii de beneficiu.
2. Modalitatea de repartiţie a beneficiilor şi pierderilor
3. Natura juridică a dreptului la dividende.
E. CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
1. Societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată şi societăţi în care asociaţii au o
răspundere
2. Societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni
3. Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite asemenea acte
F. CUPRINSUL ACTULUI CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢII COMERCIALE
1. Interdicţii privitoare la obiectul de activitate al societăţior comerciale
2. Forma în care se încheie actul constitutiv al societăţilor comerciale
H. MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
1. Majorarea capitalului social
a. Aspecte generale
b. Modalităţi de majorare a capitalului social
c. Condiţiile majorării capitalului social
d. Prima de emisiune
e. Majorarea capitalului social prin aport în numerar
f. Majorarea capitalului social prin aporturi în natură
2. Reducerea capitalului social
a. Motivaţia reducerii capitalului social
b. Procedee de reducere
c. Procedura reducerii capitalului social
3. Alte modificări ale actelor constitutive
a. Transferul sediului social
b. Transformarea societăţii
c. Prelungirea duratei societăţii
d. Fuziunea şi divizarea societăţii
4. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale
a. Aspecte generale
b. Regimul juridic al sucursalelor şi filialelor
c. Condiţiile necesare înfiinţării sucursalelor şi filialelor
I. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
1. Adunarea generală
2. Clasificarea adunărilor generale – competenţă
a. Adunarea ordinară
b. Adunarea constitutivă
c. Adunarea extraordinară
d. Adunările speciale
3. Convocarea adunărilor generale şi adoptarea hotărârilor
J. ADMINISTRAŢIA ŞI CONTROLUL GESTIUNII SOCIETĂŢII
1. Condiţii pentru desemnarea administratorilor; Obligaţiile administratorilor;
Răspundere
a. Condiţii pentru desemnarea administratorilor. Atribuţii
b. Principalele obligaţii ale administratorului
c. Obligaţiile preliminare constituirii societăţii ori începerii activităţii sale
d. Obligaţiile de gestiune a activităţii curente a societăţii
e. Obligaţia de a ţine o contabilitate corectă a societăţii
f. Obligaţii profesionale ale comercianţilor
g. Obligaţia de informare a asociaţilor cu privire la activitatea societăţii
h. Raportul juridic care se naşte între administratorul – persoană juridică şi
societatea comercială administrată
2. Răspunderea contravenţională a administratorilor societăţilor comerciale
a. Controlul gestiunii societăţii comerciale. Cenzorii
b. Obligaţiile cenzorilor
c. Cenzorii şi raporturile lor cu societatea comercială
K. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV
1. Contractul de societate
2. Funcţionarea societăţii
a. Capitalul social
b. Alegerea administratorilor
c. Conducerea activităţii comerciale a societăţii
3. Împărţirea beneficiilor sau a pierderilor
a. Partajul beneficiilor
b. Răspunderea asociaţilor pentru pierderile societăţii
c. Distribuirea beneficiilor şi integritatea patrimoniului social
L. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ
1. Aspecte generale
a. Definiţie
b. Geneză şi actualitate
2. Situaţia juridică a celor două categorii de asociaţi
a. Caracterul aportului comanditarului
b. Cesiunea aportului comanditarului
c. Drepturile şi obligaţiile comanditarului
d. Participarea la conducere
e. Participarea la control
f. Îndeplinirea unor servicii în administraţia internă
g. Comanditaţii
h. Împărţirea beneficiilor şi a pierderilor
3. Societăţile de persoane
a. Asemănări
b. Deosebiri
M. SOCIETATEA PE ACŢIUNI
1. Aspecte generale
a. Scurt istoric
b. Modalităţi de constituire
2. Constituirea prin subscripţie publică
a. Natura juridică a actului fondării societăţii pe acţiuni
b. Procedura prealabilă constituirii. Redactarea şi autorizarea prospectului de
emisiune
c. Subscrierea publică a acţiunilor
d. Adunarea constitutivă. Întocmirea şi publicarea convocării
2. Constituirea simultană (fără subscripţie publică)
3. Acţiunile
a. Natura juridică a acţiunilor
b. Condiţiile pentru emiterea acţiunilor
c. Tipurile acţiunilor
d. Cuprinsul acţiunii
e. Caracterele acţiunilor
f. Consecinţele neefectuării plăţii vărsămintelor
g. Vânzarea publică a acţiunilor
h. Publicarea situaţiei acţiunilor
N. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI
1. Noţiunea şi caracterele societăţii în comandită pe acţiuni
2. Constituirea, funcţionarea, încetarea. Aspecte specifice societăţii în comandită pe
acţiuni
a. Asemănări
b. Deosebiri
O. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ
1. Aspecte generale
a. Definiţie, specific şi utilitate
b. Scurt istoric
2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată
a. Generalităţi
b. Aportul în natură la constituirea capitalului social
c. Regimul juridic al părţilor sociale
3. Administrarea, conducerea şi controlul societăţii
a. Numirea şi revocarea administratorilor
b. Atribuţiile şi răspunderile administratorilor
c. Adunarea generală
d. S.R..L.–ul unipersonal

CAPITOLUL II. GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC

A. ORIGINEA NOŢIUNII
B. DEFINIŢIE ŞI TRĂSĂTURI DISTINCTIVE
C. CONSTITUIREA ŞI ÎNMATRICULAREA GRUPULUI DE INTERES ECONOMIC
D. FUNCŢIONAREA, DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA GRUPULUI DE INTERES
ECONOMIC
E. GRUPURILE EUROPENE DE INTERES ECONOMIC

PARTEA A III-A. OBLIGAŢIILE COMERCIALE

CAPITOLUL I. ETAPE PREALABILE ÎNCHEIERII CONTRACTELOR

A. PUBLICITATEA
1. Reglementarea publicităţii în România. Reglementările anterioare anului 2000
2. Reglementarea cuprinsă în Legea 148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea
3. Definiţia publicităţii
4. Particularităţi ale publicităţii vânzărilor sau prestărilor de servicii
5. Principiile aplicabile publicităţii vânzărilor
6. Publicitatea trebuie să fie corectă, loială şi onestă
7. Interdicţii privitoare la publicitate
a. Interdicţia publicităţii înşelătoare
b. Interdicţia publicităţii mascate şi subliminale
c. Alte interdicţii în materie de publicitate
8. Publicitatea este supusă unor criterii de exigenţă suplimentare atunci când se
adresează minorilor
9. Vânzarea prin teleshopping
a. Interdicţii în materie de publicitate şi teleshopping
b. Cerinţe speciale în materie de publicitate şi teleshopping
B. ALTE ETAPE PREALABILE ÎNCHEIERII CONTRACTELOR
1. Căutarea partenerului
2. Căile şi metodele cunoaşterii partenerului
3. Negocierea contractului
4. Obligaţia de a-l informa pe partener
5. Obligaţia de a-l sfătui pe partener

CAPITOLUL II. OBLIGAŢIILE COMERCIALE

A. ACTUL JURIDIC CIVIL. DEFINIŢIE. CLASIFICARE


1. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale
2. Acte juridice cu titlu oneros şi varietate comercială şi acte juridice cu titlu gratuit
3. Actele juridice constitutive, translative şi declarative
4. Acte juridice de conservare, administrare şi dispoziţie
5. Acte juridice consensuale, solemne (formale) şi reale
6. Actele juridice patrimoniale şi nepatrimoniale
7. Acte juridice civile între vii şi acte pentru cauză de moarte
8. Acte juridice civile subiective şi acte juridice condiţie
9. Acte juridice civile principale şi accesorii
10. Acte juridice civile strict personale şi acte care pot fi încheiate prin reprezentant
11. Acte juridice civile numite şi nenumite
B. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR COMERCIALE
2. Actul juridic complex
3. Actul juridic unilateral
4. Ordinea publică
C. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE
1.Subiectele
2. Conţinutul
3. Obiectul

CAPITOLUL III. CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE CONTRACTELOR

A. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA CONTRACT CA IZVOR DE


OBLIGAŢII
B. DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA CONDIŢIILOR DE VALABILITATE
C. CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA ACTUL
D. CONSIMŢĂMÂNTUL – ELEMENT AL VOINŢEI JURIDICE
1. Principiile voinţei juridice
2. Principiul libertăţii contractuale
3. Principiul voinţei reale
4. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ
5. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
6. Consimţământul trebuie să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ
7. Eroarea. Clasificare
8. Dolul. Clasificare
9. Violenţa. Clasificare
10. Leziunea
E. OBIECTUL CONTRACTULUI
F. CAUZA
G. FORMA
CAPITOLUL IV. OFERTA DE CONTRACTA

A. CONDIŢIILE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ OFERTA


B. FORŢA OBLIGATORIE A OFERTEI. RĂSPUNDEREA PENTRU REVOCAREA
OFERTEI
C. OFERTA ŞI ANTECONTRACTUL - PROMISIUNEA DE A CONTRACTA
D. ACCEPTAREA OFERTEI
E. MOMENTUL ŞI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI
1. Consideraţii generale privind momentul încheierii contractului
2. Încheierea contractului între prezenţi
3. Încheierea contractului prin telefon
4. Încheierea contractului prin corespondenţă - între absenţi
5. Corelaţia dintre oferta cu termen şi momentul încheierii contractului
6. Importanţa momentului încheierii contractului
7. Locul încheierii contractului şi importanţa acestuia
F. PARTICULARITĂŢI ALE OBLIGAŢIILOR COMERCIALE
1. Subiectele obligaţiilor comerciale
2. Autonomia voinţei, libertatea contractuală şi buna-credinţă
3. Formalismul
4. Caracterul sinalagmatic
5. Prioritatea aparenţei
6. Solidaritatea codebitorilor
7. Dobânzile
8. Interdicţia acordării termenului de graţie
9. Interzicerea retractului litigios

CAPITOLUL V. REGLEMENTĂRI PRIVITOARE LA DISCIPLINA


CONTRACTUALĂ

A. DOMENIUL DE APLICARE
B. MĂSURI PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR COMERCIALE
C. FIŞIERE
1. Informaţia de risc bancar
2. Structura informaţională a CRB
3. Prelucrarea şi difuzarea informaţiei de risc bancar
4. Procedura concilierii
D. MĂSURI PRIVIND EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR DIN CONTRACTELE
COMERCIALE
E. CONSECINŢELE NERESPECTĂRII OBLIGAŢIILOR DIN CONTRACTELE
COMERCIALE
F. NOŢIUNEA RĂSPUNDERII JURIDICE
1. Funcţiile răspunderii juridice
2. Condiţiile răspunderii juridice
3. Formele răspunderii juridice. Clasificare
a. Răspunderea penală
b. Răspunderea patrimonială
c. Răspunderea materială a angajaţilor
d. Răspunderea disciplinară
e. Răspunderea administrativă
f. Răspunderea administrativ-disciplinară

CAPITOLUL VI. GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

A. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND GARANŢIILE. CLASIFICAREA


GARANŢIILOR
B. CONTRACTUL DE GAJ COMERCIAL
1. Specific
2. Obiect
3. Caractere
4. Constituire
5. Efecte
6. Încetare
7. Publicitate
8. Prioritatea garanţiilor
9. Executare
C. CONTRACTUL DE IPOTECĂ
1. Aspecte generale
2. Constituirea ipotecii convenţionale
3. Publicitatea ipotecii
4. Efectele constituirii ipotecii
5. Stingerea ipotecii

PARTEA A IV-A. PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A


FALIMENTULUI

CAPITOLUL I. DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI COMERCIANŢILOR

A. CERERILE INTRODUCTIVE
1. Generalităţi
2. Cererea debitorului
3. Cererile creditorilor, ale camerei de comerţ şi industrie teritorială sau, după caz, ale
asociaţiilor cooperatiste
B. DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI
1. Deschiderea procedurii la cererea debitorului
2. Deschiderea procedurii la cererea creditorilor, a camerei de comerţ şi industrie
teritorială sau, după caz, la cererea asociaţiei cooperatiste teritorială, respectiv
naţională
a. Înregistrarea şi comunicarea cererii
b. Contestarea cererii de către debitor

CAPITOLUL II. CONSECINŢELE ŞI EFECTELE LEGALE ALE DESCHIDERII


PROCEDURII INSOLVENŢEI COMERCIANŢILOR

CAPITOLUL III. PRIMELE MĂSURI CONSECUTIVE DESCHIDERII PROCEDURII


INSOLVENŢEI

A. ASPECTE INTRODUCTIVE
B. SUCCESIUNEA MĂSURILOR
1. Notificarea creditorilor cunoscuţi la data deschiderii procedurii
2. Menţionarea deschiderii procedurii în registrele de publicitate
3. Înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor
4. Procedura de verificare a creanţelor
5. Regulile aplicabile înscrierii creanţelor în tabelul preliminar
6. Contestarea tabelului preliminar
7. Înregistrarea tabelului definitiv
8. Judecarea contestaţiilor ulterioare
9. Situaţia creditorilor care nu şi-au înregistrat, în termenul legal, creanţele

CAPITOLUL IV. SOARTA UNOR CONTRACTE ALE DEBITORULUI ÎN PROCEDURA


INSOLVENŢEI. CONTRACTE ÎN CURS DE EXECUTARE

A. CONCEPTUL DE CONTRACT ÎN CURS DE EXECUTARE. CATEGORII DE


CONTRACTE
B. TITULARUL DREPTULUI DE OPŢIUNE
C. INIŢIATIVA OPŢIUNII
1. Manifestarea opţiunii
2. Efectele opţiunii
D. CONTRACTE DE MUNCĂ ŞI CONTRACTE DE ÎNCHIRIERE A UNUI IMOBIL
E. CONTRACTE PRIVIND BUNURI ÎN TRANZIT
F. CONTRACTE ÎN CARE DEBITORUL ARE CALITATEA DE COMISIONAR
G. CONTRACTE CARE PERMIT REVENDICAREA UNOR BUNURI DEŢINUTE DE
DEBITOR
H. CLAUZA DE REZERVĂ A PROPRIETĂŢII MĂRFII VÂNDUTE DEBITORULUI
I. CONTRACTE ÎN CARE DEBITORUL ESTE PROPRIETAR AL UNEI CLĂDIRI
ÎNCHIRIATE
J. CONTRACTE ÎNCHEIATE DE DEBITOR INTUITU PERSONAE
K. DEBITOR ASOCIAT AL UNEI SOCIETĂŢI COMERCIALE

CAPITOLUL V. PROCEDURA PLANULUI DE REORGANIZARE JUDICIARĂ

A. PROCEDURĂ
B. PROPUNEREA PLANULUI DE REORGANIZARE
1. Persoanele care pot propune un plan
2. Termenul în care trebuie să fie propus planul de reorganizare
3. Conţinutul planului de reorganizare
C. COMUNICAREA PLANULUI
D. ADMITEREA SAU RESPINGEREA PLANULUI DE CĂTRE JUDECĂTORUL-
SINDIC
E. PUBLICAREA PLANULUI ADMIS
F. VOTAREA PLANULUI
G. CONFIRMAREA PLANULUI
H. CERINŢA CA PLANUL SĂ SATISFACĂ OPTIM INTERESUL CREDITORILOR
I. EXECUTAREA PLANULUI DE REORGANIZARE

CAPITOLUL VI. PLANURILE DE DISTRIBUIRE PERIODICĂ ÎNTRE CREDITORI

A. RAPORTUL ŞI PLANUL
B. ORDINEA DISTRIBUIRII

CAPITOLUL VII. RĂSPUNDEREA MEMBRILOR ORGANELOR DE CONDUCERE


ALE DEBITORULUI ÎN PROCEDURA INSOLVENŢEI

A. DISTINCŢIA FAŢĂ DE EXTINDEREA PROCEDURII ÎMPOTRIVA ASOCIAŢILOR


B. NATURA JURIDICĂ A RĂSPUNDERII MEMBRILOR ORGANELOR DE
CONDUCERE
C. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII
1. Persoanele răspunzătoare
2. Prejudiciul
3. Faptele prin care se contribuie la ajungerea societăţii în încetare de plăţi
4. Raportul de cauzalitate între fapta conducătorului şi prejudiciu
D. PROCEDURA

CAPITOLUL VIII. ÎNCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI

A. SITUAŢII ÎN CARE SE ÎNCHIDE PROCEDURA


1. Îndeplinirea planului
2. Insuficienţa fondurilor
3. Stingerea datoriilor debitorului
4. Neînregistrarea creanţelor
5. Terminarea lichidării
B. EFECTELE ÎNCHIDERII PROCEDURII
1. Notificarea închiderii procedurii
2. Descărcarea organelor participante la procedură
3. Descărcarea debitorului
4. Concluzii

PARTEA I. OBIECTUL ŞI SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR;


CONCURENŢA COMERCIALĂ ŞI FONDUL DE COMERŢ

CAPITOLUL I. OBIECTUL ŞI SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR

DETERMINAREA ŞI OBIECTUL DREPTULUI AFACERILOR; AFACERILE CA


FAPTE DE COMERŢ; CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERŢ; SUBIECTELE
DREPTLUI AFACERILOR - COMERCIANŢII; INTERMEDIARII COMERŢULUI -
AGENŢII COMERCIALI

A. DETERMINAREA ŞI OBIECTUL DREPTULUI AFACERILOR

1. Noţiunea dreptului afacerilor


Dreptul comercial român este o ramură a sistemului dreptului românesc şi anume a
celui privat care reglementează raporturile dintre comercianţi, dintre comercianţi şi
necomercianţi sau dintre necomercianţi, relative la actele şi faptele de comerţ.
Dreptul comercial român reprezintă o sumă de norme juridice, norme care sunt
cuprinse în codul comercial şi alte legi comerciale şi care sunt structurate în instituţii specifice
dreptului comercial: comercianţii, actele şi faptele de comerţ, obligaţiile comerciale,
contractele comerciale, titlurile de valoare, falimentul.
Cuvântul comercial are în structura sa, ca rădăcină, denumirea de comerţ. Aceasta, din
punct de vedere etimologic, derivă din latinescul commercium: “cu marfă”. Începând cu
dreptul roman şi până în prezent, cuvântul “comercial” a suportat în acţiunea sa juridică, care
diferă de vorbirea curentă, o evoluţie semantică: de la dreptul de a participa la operaţiuni
juridice privind circulaţia şi distribuţia mărfurilor, la producţia şi comerţul propriu-zis.
Dreptul comercial nu guvernează însă întreaga economie. Fac excepţie, de exemplu,
operaţiunile agricole şi profesiile liberale. Sintagma “dreptul comercial” este susceptibilă de
trei sensuri: 1. Ramură de drept, ca totalitatea normelor juridice; 2. Dreptul subiectiv
comercial, ca posibilitate recunoscută subiectului activ (titularul dreptului) de a avea o
anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare dreptului său,
în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului; 3. Ramură a ştiinţei juridice care cercetează
dreptul comercial ca ramură de drept.
O distincţie terminologică dar şi de conţinut s-a făcut de teoreticieni între dreptul
comercial, dreptul economic şi dreptul afacerilor. Se consideră astfel că, dreptul comercial
este o noţiune prea strâmtă pentru a îngloba toate normele care reglementează raporturile cu
conţinut economic ce se regăsesc în alte ramuri de drept: în dreptul muncii, dreptul financiar
etc., că noţiunea acoperitoare este aceea de drept economic sau drept al afacerilor.
Şi în determinarea sferei de reglementare a dreptului economic opiniile sunt împărţite: unii
autori consideră că obiectul dreptului economic îl constituie ansamblul de norme care
reglementează intervenţia statului în economie, iar alţii, fără a se raporta la acest criteriu,
consideră că obiectul dreptului economic îl formează normele specifice cu conţinut economic.
Expresia „drept comercial” este considerată ca fiind desuetă, deoarece alături de
normele de drept privat acest drept ar cuprinde şi norme de drept public, potrivită fiind, astfel,
expresia de “drept al afacerilor”. Alţi autori, atribuindu-le acelaşi conţinut, văd în cele două
expresii “drept comercial” şi “drept al afacerilor” o chestiune terminologică de sinonimie,
fiind corectă atât folosirea uneia, cât şi a celeilalte.
Dreptul afacerilor are un domeniu mai extins decât dreptul comercial, cuprinzând şi
aspecte de drept public, drept financiar-fiscal, drept penal, drept al muncii, de protecţie a
concurenţei şi consumatorilor. S-a considerat că denumirea de “drept al afacerilor” este mai
integratoare. Dacă dreptul comercial presupune o tratare sistematică şi tehnică a elementelor
tradiţionale, dreptul afacerilor îmbină elememenele de drept public şi de drept privat din
domeniu. Determinarea locului dreptului afacerilor se va face, în principal, la fel ca dreptul
comercial prin raportarea lui la dreptul civil. Multiplicarea regulilor de drept public atrage o
regresie a dreptului comercial, care se caracteriza prin poziţia de egalitate juridică a părţilor,
dreptul comercial astfel „publicizat” îşi extinde domeniul, cuprinzând şi normele impertive
din activitatea comercială, cum ar fi, de exemplu, cele privitoare la publicitate, contracte
încheiate la distanţă şi în afara spaţiilor comerciale, comerţul electronic, clauze abuzive,
concurenţa neloială.
Dreptul civil reprezintă dreptul comun, iar dreptul comercial reprezintă un drept
special cu un obiect determinat de reglementare, şi anume activitatea comercială. Ca atare,
atunci când normele de drept comercial nu reglementează anumite aspecte se aplică norma
corespunzătoare din dreptul civil, această soluţie este exprimată de art. 1 din C. comercial care
prevede că: “în comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil.”
Dreptul comercial are o evoluţie anterioară dreptului civil, marcată mai întâi de uzuri,
iar în epoca modernă, dreptul comercial devansează dreptul civil prin sfera subiecţilor şi
puterea economică a acestora. Dreptul afacerilor complineşte această devansare cu aspectele
de drept public incluse în sfera sa.
2. Obiectul dreptului afacerilor
În determinarea obiectului dreptului afacerilor, pornind de la dreptul comercial se
confruntă două concepţii: concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă.
Concepţia subiectivă are ca reper subiecţii dreptului comercial, comercianţii, şi
percepe dreptul comercial ca pe un drept profesional. Comercialitatea actelor juridice este
dată de calitatea de comercianţi a celor care le săvârşesc iar nu de reglementarea ca atare a
acestor acte. Comercianţii se supun unor reguli profesionale şi neîndeplinirea obligaţiilor cu
acest caracter atrage decăderea din calitatea de comerciant a celor vinovaţi. Limitele
concepţiei subiective constau în inexistenţa unei reglementări a profesiilor comerciale, pe de o
parte, iar pe de altă parte, în faptul că nu toate actele unor comercianţi se raportează la
exercitarea calităţii de comerciant, ele nefiind comerciale, iar necomercianţii folosesc, după
caz, mecanisme pentru comercianţi, fără ca actele lor să fie socotite comerciale. Concepţia
subiectivă a caracterizat primele reglementări în materie comercială şi a stat la baza codului
comercial german din anul 1900.
Concepţia obiectivă foloseşte ca reper în determinarea obiectului dreptului afacerilor –
actele de comerţ, stabilind astfel şi compatibilitatea lui cu principiul dreptului civil al egalităţii
părţilor. Limitele acestei concepţii constau în imposibilitatea determinării caracterului
comercial al unor acte juridice cum ar fi: vânzarea, împrumutul, depozitul, mandatul, numai
prin raportarea la forma şi obiectul lor, fără a se avea în vedere calitatea de comercianţi a
celor ce le săvârşesc.
Codul comercial român are la bază concepţia obiectivă stabilind în art. 3 actele
juridice, faptele şi operaţiunile cărora le sunt aplicabile dispoziţiile sale, iar în art. 7 stabilind
limitele în care se aplică legea comercială. Dreptul comercial, ca parte a dreptului privat şi
având prin obiectul său de reglementare un caracter special în raport cu dreptul civil, care
reprezintă dreptul comun, a suscitat în doctrină discuţii cu privire la oportunitatea existenţei
dreptului comercial ca ramură separată de drept sau a necesităţii păstrării unităţii dreptului
privat.
Precizăm că aspectul privitor la domeniul de aplicare a dreptului comercial devine
incident doar în sistemele de drept, în care dreptul civil şi dreptul comercial cunosc
reglementări distincte, consacrate doctrinar de teoria “dualităţii dreptului privat” – dreptul
francez, dreptul român. În sistemele de drept care consacră “teoria unităţii” dreptului privat –
dreptul anglo-saxon şi dreptul italian, care după 1945 a trecut de la concepţia dualistă la cea
unitară, dreptul privat este reglementat printr-un cod al obligaţiilor unic, şi în consecinţă,
domeniul de aplicare a codului va cuprinde obligaţiile din sfera dreptului privat, independent
de natura lor civilă sau comercială, realizându-se, astfel, o “comercializare a dreptului privat”.
În consecinţă, normele care vor guverna obligaţia comercială şi cea civilă vor fi aceleaşi,
deoarece materia obligaţiilor a fost unită sub incidenţa normelor comerciale.
a. Specificul activităţii economice: rapiditatea, multitudinea actelor de comerţ,
valoarea acestora, impun existenţa unor condiţii de formă mai puţin severe, dar şi posibilitatea
de a le dovedi prin orice mijloc de probă; exigenţa sporită în respectarea obligaţiilor
contractuale sancţionate legislativ într-un mod specific: curgerea de drept a dobânzilor,
interdicţia termenului de graţie, etc; protecţia creditului, acordarea şi rambursarea acestuia
fiind asigurată prin mijloace specifice: solidaritatea codebitorilor, existenţa unor proceduri
speciale de executare silită, etc., justifică existenţa dreptului comercial, ca ramură autonomă
de drept.
b. Principiile generale ale dreptului comercial român
Deoarece, doctrina nu a structurat principiile dreptului afacerilor ne vom raporta la
cele generale structurate, cu referire la cele ale dreptului comercial, care cu anumite excepţii
sunt idei directoare care călăuzesc întreaga reglementare juridică în materie comercială.
În funcţie de modul cum sunt reflecate în legislaţia comercială aceste principii sunt:
• principiul asigurării cadrului juridic de existenţă şi funcţionare a economiei de
piaţă;
• principiul asigurării cadrului juridic privind libertatea comerţului;
• principiul asigurării cadrului juridic de protecţia a concurenţei loiale şi a
consumatorilor;
• principiul asigurării cadrului juridic de protejare a interesului naţional în
activitatea economică;
• principiul comercialităţii raporturilor juridice comerciale;
• principiul asigurării cadrului juridic privind creditul în operaţiunile comerciale;
• principiul asigurării cadrului juridic privind securitatea operaţiunilor
comerciale;
• principiul asigurării celerităţii şi simplităţii operaţiunilor comerciale.
Principiul asigurării cadrului juridic de existenţă şi funcţionare a economiei de
piaţă presupune:
- crearea unui sistem juridic prin care să se asigure realizarea elementelor structurale
ale economiei de piaţă;
- crearea prin norme juridice a unor structuri instituţionalizate care să faciliteze şi să
supravegheze procesul de privatizare şi de aşezare a elementelor structurale ale economiei de
piaţă.
Principiul asigurării cadrului juridic privind libertatea comerţului presupune:
- recunoaşterea prin lege a capacităţii persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de a
fi subiecte ale raporturilor de drept comercial şi de a deveni comercianţi;
- recunoaşterea prin lege a posibilităţilor subiecţilor raportului de drept comercial de a
alege şi exercita liber orice operaţiune licită;
- recunoaşterea prin lege a posibilităţilor subiecţilor raporturilor de drept comercial de
a alege liber formele şi modalităţile de soluţionare a diferendelor privind operaţiunile
comerciale.
Principiul asigurării cadrului juridic de protecţia a concurenţei loiale presupune:
- stabilirea prin norme juridice a limitelor în care trebuie să se manifeste libera
concurenţă;
- crearea prin norme juridice a unor structuri instituţionalizate cu atribuţii în domeniul
concurenţei;
- stabilirea prin norme juridice a unui sistem sancţionator aplicabil pentru cazurile şi
situaţiile de încălcare a regulilor juridice privind concurenţa.
Principiul asigurării cadrului juridic de protejare a interesului naţional în
activitatea economică presupune:
- stabilirea prin norme juridice a domeniilor şi ramurilor strategice ale economiei
naţionale şi a structurilor economice care se organizează şi funcţionează în acestea;
- stabililrea prin norme juridice a activităţilor care nu se pot organiza pe baza liberei
iniţiative, de persoane fizice, în mod independent a activităţilor care nu pot face obiectul de
activitate al unei societăţi comerciale, a activităţilor considerate monopol de stat, a
activităţilor care necesită pentru exercitare autorizaţii din partea autorităţilor statului;
- stabilirea prin norme juridice a unui sistem sancţionator pentru faptele de încălcare a
normelor privind protejarea interesului naţional în activitatea economică.
Principiul comercialităţii raporturilor juridice comerciale presupune:
- precizarea convenţiilor şi creiteriilor de delimitare a faptelor de comerţ în raport cu
cele civile;
- stabilirea enunţiativă a principalelor categorii de fapte de comerţ.
Principiul asigurării cadrului juridic privind creditul în operaţiunile comerciale
presupune:
- stabilirea prin norme juridice a unei diversităţi de forme şi modalităţi de creditare şi
finanţare a operaţiunilor comerciale;
- stabilirea prin norme juridice a obligaţiei de bună-credinţă şi a obligaţiei de
exercitare în limitele uzanţelor cinstite a convenţiilor comerciale;
- stabilirea prin norme juridice a unui regim sancţionator pentru nerespectarea
regulilor de creditare în operaţiunile comerciale.
Principiul asigurării cadrului juridic privind securitatea operaţiunilor comerciale
presupune:
- stabilirea prin norme juridice a unei diversităţi de modalităţi juridice de garantare a
executării obligaţiilor comerciale;
- stabilirea prin norme juridice a unor proceduri rapide de valorificare a garanţiilor.
Principiul asigurării celerităţii şi simplităţii operaţiunilor comerciale presupune:
- stabilirea prin norme juridice a unor proceduri rapide şi simple de încheiere şi
executare a tranzacţiilor comerciale;
- stabilirea prin norme juridice a unor proceduri rapide şi simplificate de soluţionare a
litigiilor dintre comercianţi şi de libertate a probelor;
- stabilirea prin norme juridice a unor structuri instituţionalizate cu atribuţii în
facilitarea tranzacţiilor dintre comercianţi.
3. Delimitarea dreptului afacerilor de alte ramuri de drept
Criteriile de delimitare, în mod general admise sunt: obiectul de reglementare, metoda
de reglementare, calitatea subiecţilor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor, principiile.
Obiectul de reglementare al dreptului afacerilor îl formează raporturile sociale
patrimoniale şi nepatrimoniale din sfera activităţii comerciale.
Metoda de reglementare este metoda egalităţii părţilor, dar şi metoda subordonării,
deoarece îmbină elemente şi din disciplinele de drept public, cum ar fi, dreptul penal şi
dreptul financiar fiscal.
Subiectele dreptului afacerilor sunt atât individuale, cât şi colective şi, de regulă, cel
puţin una din părţile raportului juridic este comerciant.
Sancţiunea este răspunderea contractuală care se aplică, însă, în condiţii specifice: nu
este necesară, de exemplu, punerea în întârziere, dobânda curge de drept, solidaritatea se
prezumă.
Delimitarea dreptului afacerilor faţă de dreptul civil. Relaţia dreptului comercial cu
dreptul civil este exprimată sintetic de art. 1 C. comercial: “În comerţ se aplică legea de faţă.
Unde ea nu dispune se aplică C. civil”. Cu alte cuvinte, dreptul afacerilor este un drept special
al cărui obiect de reglementare se rezumă la raporturile juridice generate de activitatea
comercială, iar dreptul civil reprezintă dreptul comun, ale cărui norme şi reguli generale se
aplică şi raporturilor juridice comerciale în cazul în care ele nu sunt reglementate de legea
comercială.
Ca ramură distinctă, dreptul afacerilor are principiile sale generale, dar atunci când
acestea îşi dovedesc limitele, ele se completează cu principiile fundamentale ale dreptului
civil. Remarcăm, ca o particularitate, existenţa unor situaţii în care dispoziţii ale dreptului
comercial, cu valenţe de generalitate se aplică şi raporturilor juridice civile, cum ar fi cele ale
art. 35, 41, 48 C. comercial.
Delimitarea dreptului afacerilor de dreptul procesual civil. Codul comercial şi legile
comerciale speciale cuprind şi norme de drept procesual. Relaţia lor cu normele de drept
procesual civil este exprimată de dispoziţiile art. 889 C. comercial care stipulează: “Exerciţiul
acţiunilor comerciale se reglementează de Codul de procedură civilă, afară de dispoziţiile
codului de faţă.” Caracterul imperativ al normelor procesuale determină aplicarea lor strictă
de către judecător sau arbitrii, mai întâi a celor cuprinse în legislaţia comercială şi, în lipsa
acestora, a celor cuprinse în codul de procedură civilă, fără posibilitatea interpretării lor.
Delimitarea dreptului afacerilor de dreptul comerţului internaţional. În raport cu
dreptul comercial, dreptul comerţului internaţional este un drept special. Particularitatea
dreptului comerţului internaţional constă în existenţa elementului de extraneitate localizat la
subiectele de drept comercial: persoane fizice sau juridice române alături de cele cu cetăţenie
sau, după caz, naţionalitate străină. Ca atare, legislaţia comercială internă se completează cu
reglementări internaţionale în domeniu, ratificate de ţara noastră.
Corelaţia dreptului afacerilor cu dreptul public. Dreptul comercial reglementează
raporturi juridice de drept privat caracterizate prin poziţia de egalitate a părţilor. Anumite legi
referitoare la organizarea activităţii comerciale conţin norme de drept administrativ,
caracterizate prin poziţia de subordonare a părţilor. Astfel, au acest caracter cele privind
înfiinţarea camerelor de comerţ şi industrie, privind combaterea concurenţei neloiale,
protecţia consumatorului. Înţelegerea funcţionării anumitor instituţii de dreptul afacerilor este
facilitată de normele dreptului financiar, a căror respectare atrage sancţiuni specifice.
Dreptul afacerilor are strânsă legătură şi cu o altă ramură de drept public, şi anume cu
dreptul penal. Dispoziţiile de drept penal din Codul comercial fiind abrogate, legile
comerciale conţin, în prezent, norme penale. Scopul stipulării lor este menţinerea unui climat
corespunzător derulării raporturilor juridice comerciale. Legea 31/1990 republicată consacră
un întreg titlu, Titlul VII, dispoziţiilor penale. Din punct de vedere didactic, pe de o parte, din
dreptul comercial s-au desprins ca discipline distincte: dreptul maritim, dreptul transporturilor
şi dreptul proprietăţii industriale, iar pe de altă parte, unele aspecte care prezintă interes şi
pentru dreptul afacerilor sunt studiate de alte ramuri de drept: dreptul muncii, dreptul
internaţional privat, dreptul procesual civil, dreptul penal.
4. Evoluţia legislaţiei comerciale
Evoluţia legislaţiei comerciale reprezintă în fapt evoluţia relaţiilor comerciale.
Începuturile acestora se regăsesc în comerţul maritim a cărui practică era dirijată de uzuri
(reguli) bazate pe respectarea înţelegerilor şi pe buna-credinţă. Uzurile aveau un caracter
internaţional. Dreptul roman nu a recunoscut existenţa unor reguli comerciale speciale, astfel,
el a integrat dreptul comercial dreptului civil. Mecanismul contractelor şi cel al obligaţiilor au
fost folosite şi de juriştii evului mediu în înţelegerea anumitor instituţii de drept comercial. În
evul mediu, dezvoltarea comerţului maritim se intensifică, dând naştere unui drept cutumiar.
Comerţul terestru se dezvoltă concomitent cu apariţia statelor cetăţi italiene după prăbuşirea
Imperiului roman. Acestea îşi fac un sistem propriu de reguli de drept în care-şi află sorgintea
multe din instituţiile comerciale moderne cum ar fi: băncile, societăţile, falimentul. O
importanţă deosebită în formarea dreptului comercial în evul mediu o are dezvoltarea
iarmaroacelor. Tranzacţiile, ca şi executarea lor erau reglementate de reguli speciale,
caracterizate prin celeritatea procedurilor. Comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi ramură de
activitate se grupează în corporaţiuni conduse de consul. Consulul avea putere legislativă, iar
normele emise de el pentru rezolvarea litigiilor au fost adunate ulterior din statute. Progresul
economic şi evoluţia politică au avut drept consecinţă înlocuirea dreptului statuar, al uzurilor
cu dreptul scris.
Dreptul scris, spre deosebire de dreptul bazat pe obiceiuri, aplicabil în zone geografice
reduse, este incident pe întreg teritoriul unei ţări. Apar astfel, zorii unei epoci, epoca modernă,
Franţa fiind prima ţară în care comerţul a fost legiferat.
Începând cu edictul lui Carol al IX-lea dat în anul 1563 (edict prin care s-au creat
jurisdicţiile consulare, aplicabile numai comercianţilor) continuând cu Ordonanţele lui
Ludovic al XIV-lea, promulgate în 1673 privind comerţul terestru şi cele din 1683 de
legiferare a comerţului pe mare (cunoscute sub numele de Ordonanţele lui Colbert) opera de
legiferare a culminat cu adoptarea în anul 1807, în timpul lui Napoleon, a Codului comercial
francez. Preluarea lui de către ţări dezvoltate economic în acea epocă: Italia, Olanda, Anglia,
Spania a reprezentat o recunoaştere valorică prin universalizare. Evoluţia politică din Italia a
adus cu sine un cod comercial propriu adoptat în anul 1882, sursă de inspiraţie pentru Codul
comercial român de la 1887. Codul comercial italian îşi încetează aplicabilitatea o dată cu
adoptarea în 1922 în Italia a unui nou Cod civil care reglementează şi raporturile juridice
comerciale, renunţându-se astfel la autonomia dreptului comercial. În Germania, începând cu
anul 1900 intră în vigoare atât C. civil, cât şi C. comercial, acesta din urmă fiind fundamentat
pe concepţia subiectivă asupra dreptului comercial. Sistemul normativ din Anglia şi SUA
(common-law) total diferit de dreptul continental, prin caracterul său cutumiar este aplicabil
atât comercianţilor cât şi necomercianţilor. În ţara noastră, reglementarea relaţiilor comerciale
a urmat, în linii mari, evoluţia normativă continentală. La început, comerţul a fost reglementat
de cutumă (obiceiul pământului), iar cu timpul au apărut şi primele reglementări scrise cu
caracter general: Pravila lui Vasile Lupu şi Îndreptarea legii a lui Matei Basarab.
Reguli speciale pentru comerţ se găsesc în Codul lui Andronache Donici, cele
referitoare la “daraverile comerciale” şi “iconomicosul faliment” (1814), în Codul Caragea
din Muntenia (1817) şi în Codul Calimach din Moldova (1828). Un progres în domeniu îl
reprezintă Regulamentele organice ale Munteniei şi Moldovei, adoptate în 1831, prin
existenţa unor reguli referitoare la comerţ şi a unor norme pentru înfiinţarea tribunalelor de
comerţ, iar după 1859 “Condica de comerciu a Principatelor Unite”, inspirate de Codul
comercial francez. Apariţia în 1887 a Codului comercial român încununează efortul legislativ
în materie. Inspirat din Codul comercial italian din anul 1882, Codul comercial român se
întemeiază pe concepţia obiectivă asupra dreptului comercial. Ca atare, normele sale sunt
aplicabile raporturilor juridice generate de săvârşirea de fapte de comerţ, fără a avea vreo
importanţă persoana care le săvârşeşte.
C. com. este structurat în patru cărţi: Cartea I –Despre comerţ în general, Cartea II –
Despre comerţul maritim, Carte III – Despre faliment, Cartea IV – Despre exerciţiul acţiunilor
comerciale şi despre durata lor.
În perioada ce a urmat anului 1918 au apărut probleme noi în activitatea comercială şi
bancară datorate noilor condiţii economico-sociale create: reforma agrară, nevoia de credit,
reglementarea sistemului de preţuri, lărgirea sferei de activitate economică a statului în sensul
deschiderii de perspective în utilizarea şi valorificarea drepturilor sale în toate domeniile,
intensificarea construcţiei de locuinţe, organizarea activităţii bancare şi altele. Chestiunile
menţionate au fost soluţionate prin acte normative adecvate care constituie izvoare juridice pe
a căror bază au luat fiinţă instituţii care ulterior s-au dezvoltat şi au evoluat.
O primă măsură a fost elaborarea unor reglementări în vederea unificării legiuirilor
comerciale din vechea Românie, adică aplicarea Codului comercial român din 1887 ca un tot
unitar organic, împreună cu toate dispoziţiile corespunzătoare dreptului comun (civil şi
procedură civilă) prin care dreptul comercial ca drept derogator este completat.
În anul 1938 a apărut un nou Cod comercial. Codul comercial de la 1938 a reprezentat
o actualizare a Codului de la 1887 cu dispoziţiile unor legi disparate, dar care, deşi publicat în
Monitorul Oficial, nu a intrat în vigoare, momentul fiind amânat succesiv sine die.
După anul 1948, fără a fi aprobat, Codul comercial nu s-a mai aplicat raporturilor
economice interne bazate pe economia socialistă planificată, căzând în desuetudine.
Schimbarea de sistem politic din 1989 a creat cadrul repunerii în drepturi a Codului comercial
şi aplicării sale raporturilor comerciale interne bazate pe economia de piaţă.
Necesitatea realizării concordanţei între normele juridice şi noile realităţi economice a
impus însă înlocuirea unor dispoziţii ale sale cu altele care formează obiectul unor legi
speciale. Acestea sunt: Legea 31/1990, republicată, privind societăţile comerciale, care a
abrogat dispoziţiile art. 77-220; 236-2550 şi art. 269 din Codul comercial şi Legea 64/1995
republicată, privind reorganizarea şi falimentul societăţilor comerciale care a abrogat
dispoziţiile privitoare la faliment din acelaşi cod. Codul comercial în vigoare de la 1887 a
inspirat o jurisprudenţă şi o doctrină care prin acurateţea ideilor ce le conţin constituie şi în
prezent puncte de referinţă pentru o abordare teoretică şi practică a unor instituţii de drept
cum este şi încercarea de faţă.
5. Norma juridică. Caractere juridice. Definiţie
Ca element al dreptului, norma este o regulă de conduită prescrisă, ori recunoscută de
autoritatea statală în scopul asigurării şi consolidării relaţiilor sociale.
Norma juridică are următoarele caractere:
Caracterul prescriptiv constă în aceea că ea stabileşte o anumită conduită constând
într-o acţiune sau o inacţiune umană subordonată unei finalităţi prestabilite.
Caracterul general şi impersonal al normei juridice presupune că aceasta este o regulă
tipică, aplicabilă unui număr nedefinit de cazuri şi de persoane. Prescriind o regulă generală
de conduită, norma are menirea să fie aplicată într-un număr nelimitat de cazuri, ori de câte
ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care le are în vedere. Caracterul general şi
impersonal al normei juridice presupune deci aplicarea şi respectarea ei repetată, continuă ori
de câte ori sunt îndeplinite condiţiile, împrejurările sau ipotezele pe care le are în vedere.
Obligativitatea este caracterul potrivit căruia normele juridice nu reprezintă doar
indicaţii şi recomandări, ci ele constituie dispoziţii obligatorii, comandamente impuse de
puterea publică a căror respectare este obligatorie. Fără acest caracter general obligatoriu,
esenţial pentru norma juridică, aceasta şi-ar pierde însuşi sensul existenţei sale de sine
stătătoare în multitudinea regulilor sociale. Din caracterul obligatoriu şi imperativ al normei
juridice, nu trebuie însă să se tragă concluzia că aceasta ar cuprinde numai obligaţii de
conduită. Reglementând viaţa socială, norma juridică se adresează numai oamenilor care
născându-se egali au drepturi şi obligaţii egale în calitatea lor de titulari de drepturi şi
obligaţii.
a. Structura normei juridice
Aspectul structurii normei juridice trebuie analizat în cele două ipostaze ale sale:
intern şi extern. În vreme ce primul aspect are în vedere structura logico-juridică a normei, cel
de al doilea constituie modul de exprimare în cadrul actului normativ, deci structura tehnico-
juridică.
b. Structura logico-juridică a normei juridice
Sub aspectul structurii interne, logico-juridice, norma juridică se exprimă prin trei
elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este acel element al normei juridice care stabileşte condiţiile sau împrejurările
în care este cerută o anumită conduită precum şi subiecţii la care se referă prevederile
dispoziţiei.
Ipotezele care stabilesc cu exactitate condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numesc
ipoteze strict determinate. Atunci când însă împrejurările de aplicare a dispoziţiei nu sunt
formulate în toate detaliile, ipoteza este relativ determinată.
Dispoziţia este elementul normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în
cazul ipotezei date. În plan obiectiv dispoziţia poate să oblige fie la o acţiune, fie la abţinerea
de la săvârşirea unui fapte. Ca şi ipoteza, dispoziţia poate fi strict determinată atunci când
stabileşte categoric conduita subiecţilor sau relativ determinată dacă se prevăd variante sau
limite ale conduitei lăsând subiecţilor opţiunea de a alege.
Dispoziţia este elementul cel mai configurat al normei juridice, având rolul
dinamizator al reglării conduitei.
Sancţiunea ca element al normei juridice are rolul de a preciza care sunt urmările
nerespectării conduitei prescrise prin dispoziţie. În fapt urmările nu sunt altceva decât
măsurile întreprinse faţă de persoanele care au încălcat legea, aduse la îndeplinire în caz de
nevoie, de către organele specializate ale statului.
Sancţiunile diferă în funcţie de natura şi importanţa relaţiilor sociale ocrotite, de
interesele încălcate şi de gradul de pericol social al încălcărilor de lege. În funcţie de aceste
criterii, sancţiunile pot fi penale, administrative sau disciplinare şi civile.
Un alt criteriu de clasificare a sancţiunilor este finalitatea lor. Potrivit acestuia unele
sancţiuni au drept scop anularea unui act ilicit, repararea unui prejudiciu sau restabilirea
situaţiei anterioare încălcării de lege. Alte sancţiuni urmăresc aplicarea unor măsuri de
constrângere în scopul pedepsirii pentru faptele antisociale săvârşite cu vinovăţie.
Sancţiunile mai pot fi clasificate în funcţie de gradul lor de determinare. Potrivit
acestui criteriu sancţiunile pot fi:
Sancţiuni absolut determinate de la care nu se poate deroga şi care nu pot fi
modificare sau interpretate.
Sancţiuni relativ determinate sunt cele care pot fi stabilite în concret dintr-un cadru
mai larg. Acest gen de sancţiune este specific dreptului penal, în care norma prevede un
minim şi un maxim al pedepsei individualizat de către judecător în funcţie de gradul de
pericol social concret al faptei şi de circumstanţe personale ale făptuitorului.
Sancţiuni alternative sunt acele sancţiuni pe care cel chemat să le aplice le are de ales
între mai multe sancţiuni.
Sancţiunile cumulative sunt cele de natură diferită aplicate însă pentru una din aceeaşi
faptă ilicită.
c. Structura tehnico-juridică a normei juridice
Structura tehnico-juridică a normei juridice se referă, spre deosebire de structura
logică, la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi la redactarea ei, clară, concisă şi
concretă.
Normele juridice nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare, ci sunt cuprinse
într-un act normativ ce poate fi lege, decret, ordonanţă sau hotărâre de guvern. La rândul său
actul normativ este structurat pe capitole, secţiuni şi articole. Dintre acestea, articolul este
structural elementul de bază al actului normativ în care prinde glas concret norma juridică.
d. Clasificarea normelor juridice
În funcţie de criteriile avute în vedere, normele juridice comportă următoarele
clasificări:
După obiectul de reglementare, deci în funcţie de relaţiile sociale la care se referă,
normele juridice alcătuiesc împreună diverse ramuri de drept, ca norme de drept
constituţional, penal, civil sau comercial.
După forţa lor juridică se disting norme exprimate prin legi, decrete sau hotărâri ale
guvernului. Evident, legea îşi impune prin supremaţia sa normele înaintea ordonanţelor sau a
hotărârilor de guvern de exemplu.
După sfera de aplicare şi gradul de generalitate, normele juridice pot fi generale,
speciale sau de excepţie.
După modul de redactare se disting norme juridice complete şi norme juridice
incomplete care se completează cu trimitere la alte norme.
Cea mai importantă şi mai amplă clasificare are în vedere natura conduitei pe care o
prescriu. Potrivit acestei clasificări deosebim norme juridice imperative, care pot fi norme
imperative , norme prohibitive şi norme dispozitive sau permisive.
Normele imperative au caracter obligatoriu şi sunt de două feluri:
 onerative, care prevăd expres obligaţia de a avea a anumită conduită;
 prohibitive¸care interzic categoric şi expres o anumită conduită .. Majoritatea normelor de
drept penal şi numeroase norme de drept administrativ au un caracter prohibitiv.
Normele dispozitive exprimă ideea că legiuitorul lasă la latitudinea părţilor stabilirea
unor reguli de conduită şi numai în lipsa unor astfe de reguli se aplică cele stabilite de lege.
Normele dispozitive pot fi, de asemenea, de două feluri:
 permisive
 supletive
Normele permisive sunt cele prin care nu se impune, ci numai se permite ca subiectele
de drept să aibă o anumită conduită, care depinde de voinţa lor. De exemplu, în art. 1296
C.civ. se prevede că “Vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea de obiect
două sau mai multe lucruri alternative”; în art. 1338 C.civ., se prevede că “Părţile pot prin
convenţie să adauge, să micşoreze sau să şteargă obligaţii de a răspunde de evicţiune” sau în
art. 1365 C.civ. se prevede: “Dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul poate cere
rezoluţiunea vânzării” (a se vedea şi art. 1306, 1310, 1364, 1619, din C.civ.).
Normele supletive sunt cele care lasă la latitudinea părţilor să-şi stabilească ele, prin
acordul lor de voinţă, o anumită conduită şi numai în lipsa acesteia să fie obligatorie .
e. Acţiunea normei juridice
Legea acţionează concomitent sub trei aspecte:
- are o anumită durată în timp (nu este eternă),
- se aplică pe un anumit teritoriu, are deci un caracter teritorial (nu există legi cu
vocaţie mondială),
- se aplică numai privitor la anumite subiecte cărora li se adresează (numai legea
divină se referă la toată omenirea).
6. Izvoarele dreptului afacerilor
Legea, în sens larg, de act normativ, reprezintă izvorul dreptului comercial.
Respectând ierarhia normativă identificăm în această categorie:
Constituţia, legea fundamentală adoptată în 1991, jalonează cu valoare de principiu
economia României, stabilind, în art. 134: că economia României este o economie de piaţă, că
statul trebuie să asigure: libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, precum şi protejarea intereselor
naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.
Codul comercial reprezintă izvorul principal al dreptului comercial. Normele sale
reglementează instituţiile de bază ale dreptului comercial, faptele de comerţ, obligaţiile
comerciale şi se aplică raporturilor juridice comerciale cu întâietate în caz de concurs cu
normele de drept civil.
Legile comerciale speciale reglementează anumite segmente ale activităţii
comerciale. Astfel, Legea 31/1990 reglementează societăţile comerciale, Legea 26/1990
republicată reglementează registrul comerţului, Legea 11/1990 – combaterea concurenţei
neloiale, etc.
Legile civile se aplică în materie comercială, cu caracter subsidiar. Numai în absenţa
unei dispoziţii în legile comerciale acestea devin operaţionale. Reglementările penale se
aplică, de asemenea, în acest domeniu.
Convenţiile internaţionale. Pe plan internaţional, există tendinţa de uniformizare a
legislaţiei comerciale, tendinţă iniţiată prin Convenţiile de la Geneva privind legile uniforme
referitoare la cambie, biletul la ordin (1930) şi cec (1931), continuată cu Convenţia de la
Hamburg asupra transportului pe mare (1978), Convenţia asupra vânzării internaţionale de
mărfuri (Viena, 1980) şi culminând cu Tratatul de la Maastricht (1993) privind Uniunea
Europeană.
Acest tratat constituie o nouă etapă în procesul creării unei uniuni, fără îndoială mai
strânsă între popoarele Europei în care deciziile sunt luate cât mai aproape de cetăţeni,
obiectivul major al Uniunii fiind acela de a organiza în mod coerent şi solidar relaţiile între
Statele membre şi între popoarele lor. În realizarea acestuia se va urmări în mod special: -
promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui
spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei
uniuni economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică; - afirmarea
identităţii pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi
de securitate comune, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel
identitatea Europei şi independenţa ei în scopul promovării păcii, progresului şi securităţii în
Europa şi în lume; - întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor Statelor
membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii; - dezvoltarea unei cooperări mai strânse în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne, asigurându-se siguranţa şi securitatea popoarelor lor în
condiţiile facilitării liberei circulaţii a persoanelor; - crearea unei uniuni mai strânse între
popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape de cetăţeni, conform
principiului subsidiarităţii; - menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar
(“l’acquis communautaire”) şi dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură
anume prevăzută, în ce măsură politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest tratat
ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor
comunitare.
Instituţiile comunitare create prin tratatele fundamentale îşi exercită competenţele lor
în condiţii cu totul deosebite de cele în care acţionează instituţiile obişnuite de drept
internaţional. Aceasta deoarece Comunităţile europene şi instituţiile lor au fost concepute
după modelul şi potrivit principiilor dreptului public intern, astfel că nu suntem în prezenţa
unor instituţii internaţionale, ci a unor instituţii interne ale unei Comunităţi, fapt care se
exprimă în structura lor, în condiţiile generale şi în spiritul aplicării lor. S-a considerat, în
această evaluare, că instituţiile internaţionale sunt pur interstatale şi nu dispun de puteri
suficiente pentru a impune o aplicare unică şi omogenă a tratatelor, a căror executare rămâne
supusă disponibilităţii semnatarilor, suveranitatea naţională fiind principala cauză a aşa
numitei “paralizii” a tratatelor.
Instituţiile comunitare sunt concepute în general potrivit tehnicilor de drept intern şi
nu avându-se în vedere imaginea instituţiilor internaţionale, instituţiile politice constituind
într-un stat un ansamblu complex de reguli de drept (ierarhia lor), de autorităţi constituite,
răspunzătoare de politica generală, de executarea legii şi de respectarea regulilor de drept
dispunând de mijloacele de acţiune juridică, financiară, etc.
În conformitate cu art. 4 din Tratatul CE, sarcinile încredinţate Comunităţii sunt
realizate de:
- un Parlament european,
- un Consiliu,
- o Comisie,
- o Curte de justiţie,
- o Curte de conturi,
fiecare instituţie acţionând în limitele atribuţiunilor care îi sunt conferite prin Tratat.
România a încheiat în anul 1993 Acordul de asociere cu Comunitatea Europeană
şi Statele membre ale acesteia. În baza acestui acord, ţara noastră trebuie să-şi armonizeze
legislaţia cu legislaţia Comunităţii Europene.
Doctrina şi practica judecătorească. Doctrina şi jurisprudenţa nu au valoarea unor
izvoare de drept. Ele sunt rezultatul interpretării sau, după caz, al aplicării legii.

B. AFACERILE CA FAPTE DE COMERŢ

1. Raportul juridic civil


Raportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial reglementată de norma de drept civil.
Din această definiţie rezultă faptul că raportul juridic civil este o relaţie socială, deci
intervine între oameni, fie în calitate de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective,
luând forma persoanelor juridice.
Structura raportului juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive:
a. subiectele sau părţile între care se stabileşte raportul juridic civil, adică persoanele
fizice sau juridice
b. conţinutul care este constituit din drepturile şi obligaţiile părţilor care participă la
raportul juridic civil;
c. obiectul, adică acţiunile şi inacţiunile pe care le vizează drepturile şi obligaţiile
părţilor.
a. Subiectele raportului juridic civil
Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele care au calitatea de a fi titularele
drepturilor şi obligaţiilor civile.
Raportul juridic civil se stabileşte între două persoane. Persoana care este titulara
drepturilor civile se numeşte subiect activ, iar persana care şi-a asumat obligaţiile civile se
numeşte subiect pasiv.
Oamenii care în mod individual ca membri ai societăţii participă la raporturile juridice
civile sunt persoane fizice, legea recunoscându-le calitatea de subiecte de drepturi şi obligaţii
civile.
Pe de altă parte, oamenii pot participa la raporturile juridice civile şi ca subiecte
colective, în calitate de persoane juridice.
b. Conţinutul raportului juridic civil
Conţinutul raportului juridic civil poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor civile
şi a obligaţiilor pe care le au părţile în acest raport. Drepturile şi obligaţiile civile ce aparţin
subiectelor raportului juridic se află într-o relaţia de interdependenţă, întrucât drepturilor
subiectului activ le corespund obligaţiile corelative ale subiectului pasiv, şi invers, obligaţiilor
subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică a titularului unui drept să desfăşoare,
în limitele legii, o anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă
o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de necesitate prin forţa coercitivă a
statului.
Obligaţia civilă este îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic de a avea o
anumită conduită, pretinsă de subiectul activ, adică de a da, de a face sau a nu face ceva,
conduită care poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului.
c. Clasificarea raporturilor de drept civil
Categoriile de relaţii sociale reglementate de dreptul civil sunt, deci, acele relaţii
patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie juridică de egalitate.
Această determinare a obiectului dreptului civil este, însă, prea generală şi abstractă. Este
necesară deci, o detaliere corespunzătoare, o subclasificare a acestor două mari categorii de
relaţii sociale pentru a cunoaşte concret felul raporturilor de drept civil.
Relaţiile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, o anumită valoare
economică, putând fi deci exprimate în bani. Ele apar în legătură (directă sau indirectă) cu
anumite lururi, indiferent dacă acestea sunt create de om în procesul activităţii economice ori
sunt produse ale naturii (pământul, ş.a). Aceste relaţii sunt de două feluri:
 Relaţii născute în legătură cu drepturile reale, adică în legătură cu dreptul de
proprietate (de domeniul public şi domeniul privat), dreptul de folosinţă şi servitutea (art. 479,
C. civ.), uzul, uzufructul şi abitaţia, servitutea şi superficia.
Desigur ar fi greu să se evidenţieze unul sau altul dintre acete raporturi de drept civil,
pentru participant fiecare dintre ele putând acea o importanţă deosebită. Cu toate acestea,
considerăm că se poate evidenţia rolul şi importanţa raporturilor de proprietate, dreptul
corespunzător constituind cel mai important drept subiectiv civil.
În foarte strânsă legătură cu relaţiile de proprietate se află cele de succesiune. Pe calea
moştenirii (legale ori testamentare), în cadrul unor relaţii patrimoniale, reglementate de
normele dreptului civil, moştenitorul dobândeşte, de regulă, dreptul de proprietate asupra unui
bun sau asupra unui patrimoniu.
 Relaţiile obligaţionale (de obligaţii) sunt acelea în cadrul cărora o parte, numită
creditor, are dreptul să pretindă de la cealaltă parte, numită debitor, o anumită prestaţie, pe
care acesta este îndatorat a o îndeplini.
Relaţiile obligaţionale pot izvorî din contracte civile, care privesc transmiterea de
drepturi reale, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, din acte juridice civile
unilaterale şi din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) etc. (gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fără just temei ş.a.)
Relaţiile nepatrimoniale constituie o altă categorie importantă de relaţii sociale ce
constituie obiectul de reglementare al dreptului civil. Pentru desemnarea acestei categorii de
raport de drept civil, în legislaţie şi doctrină, se utilizează expresia de “relaţii personale” sau
“relaţii personale nepatrimoniale”. Vom utiliza expresia mai simplă de “relaţii
nepatrimoniale” deoarece toate relaţiile sociale reglementate de normele dreptului civil sunt
personale, în sensul că raporturile de drept civil cuprind în conţinutul lor drepturi apaţinând
unor persoane, iar obligaţiile corelative incumbă tot persoanelor.
Relaţiile nepatrimoniale, obiect de reglemenater al dreptului civil sunt de trei feluri:
 Relaţii legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, cum sunt
cele care privesc dreptul la onoare, dreptul la reputaţie, la secretul vieţii personale, la viaţă, la
sănătate, la libertate, etc.
 Relaţii care privesc elementele de identificare a persoanelor, cum sunt cele
legate de dreptul la nume, la pseudonim, la denumire, la domicilu, la sediu, sau cele privitoare
la capacitatea civilă, precum şi la modurile cum pot fi înfiinţate diferitele categorii de
persoane juridice, ş.a.
 Relaţii în care intră drepturile nepatrimoniale din categoria drepturilor de
creaţie intelectuală (dreptul de autor, de inventator, de inovator).
Raporturile civile nepatrimoniale nu au, după cum am văzut, valoare economică.
Totuşi, ele pot da naştere la consecinţe de ordin patrimonial. Astfel, de exemplu, exercitarea
de către un autor al dreptului său nepatrimonial (de autor) de a-şi publica opera, are – de cele
mai multe ori – ca efect, naşterea dreptului autorului la foloasele patrimoniale
corespunzătoare (latura patrimonială a dreptului de autor).
Un alt exemplu ni-l oferă atingerea adusă onoarei, reputaţiei sau altui drept
nepatrimonial al unei persoane prin fapta ilicită a altei persoane, îndreptăţeşte victima, care a
suferit prin aceasta un prejudiciu material, să obţină de la autorul culpabil al vătămării
reparaţia pecuniară a pagubei. O astfel de soluţie era în trecut discutată şi chiar contestată, În
prezent, însă, ea trebuie acceptată atât teoretic cât şi practic.
Relaţiile civile nepatrimoniale sunt, în comparaţie cu cele patrimoniale mai puţin
numeroase.
d. Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau abstenţiunea la care este
îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, cu alte cuvinte conduita
subiectelor acestui raport.
AICI OBLIGATIILE CONTRACTUALE SI NECONTRACTUALE
Bunurile şi clasificarea lor
Prin bun se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii
materiale ori spirituale a omului şi este susceptibilă de apropierea sub forma dreptului
patrimonial.
Patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care
aparţin unei persoane fizice ori juridice.
Cele mai importante clasificări ale bunurilor în dreptul civil român sunt făcute după
mai multe criterii, după cum urmează:
A. În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile şi
imobile.
Bunurile mobile (mişcătoare) sunt evidenţiate în trei categorii şi anume:
 mobile prin natura lor;
 mobile prin determinarea legii;
 mobile prin anticipaţie.
Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:
 imobile prin destinaţia lor;
 imobile prin obiectul la care se aplică;
 imobile prin destinaţia lor.
B. După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între bunuri care se află în circuitul
juridic civil şi bunuri scoase din circuitul civil. Din prima categorie fac parte bunurile care
sunt dobândite ori înstrăinate printr-un act juridic, pe când din cea de a doua fac parte acele
bunuri numite inalienabile, neputând face obiectul unui asemenea act.
C. După modul în care sunt determinate deosebim între bunuri individual determinate
şi bunuri determinate generic.
Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate
în act juridic se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Prin excelenţă, sunt individual
determinate acele bunuri care sunt unicate.
Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei
ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare,
etc.
D. O altă clasificare este făcută după cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei
obligaţii civile, distingându-se între bunurile fungibile şi cele nefungibile.
Este fungibil acel bun care, în executarea unei obligaţii poate fi înlocuit cu altul, fără
să afecteze valabilitatea plăţii.
Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii,
astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat de natura bunului, cât şi prin
voinţa părţilor unui act juridic civil.
Bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate generic sunt
fungibile.
E. După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor, distingem
bunurile în consumtibile şi neconsumtibile.
F. În funcţie de faptul că sunt producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere şi
nefrugifere.
G. După cum pot fi ori nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile se
împart în divizibile şi indivizibile.
H. După corelaţia dintre ele, împărţim bunurile în principale şi accesorii.
I. După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale şi necorporale.
J. Bunurile mai pot fi împărţite în sesizabile şi insesizabile.

2. Reglementarea faptelor de comerţ în Codul comercial


Codul comercial, în art. 3, enumeră faptele de comerţ obiective (pluralul arată
caracterul de repetabilitate). Enumerarea cuprinsă în art. 3 din cod are un caracter enunţiativ,
iar nu limitativ. Doctrina şi jurisprudenţa au concluzionat în acest sens, aducând ca principal
argument formularea textului: “Legea consideră ca fapte de comerţ”.
Într-adevăr, prevederea legală având un caracter dispozitiv, iar nu unul imperativ, lasă
posibilitatea clarificării şi a altor operaţiuni ca fapte de comerţ, în condiţiile legii.
Toate aceste dispoziţii legale demonstrează concepţia obiectivă a Codului comercial în
determinarea domeniului dreptului comercial. [Conceptia obiectivă este consacrată şi de
Codul comercial italian de la 1882 şi de Codul comercial francez de la 1807; Codul
comercial german de la 1900 consacră concepţia subiectivă]
Aşadar, domeniul dreptului afacerilor se determină, în principal, prin identificarea şi
stabilirea faptelor obiective de comerţ, iar calitatea de comerciant se determină prin
constatarea săvârşirii cu caracter profesional, de către o persoană fizică, a acestor fapte
obiective de comerţ.
3. Definiţia şi reglementarea faptelor de comerţ
Codul comercial român nu defineşte faptele de comerţ, utilizarea de către legiuitor a
noţiunii de “fapte de comerţ” necesită următoarea precizare: este unanimă aprecierea
doctrinei, atât a celei clasice, că utilizarea noţiunii de „fapt de comerţ”, în art. 3 al Codului
comercial român, deşi diferită de aceea de „atti di commercio” din art. 3 al Codului comercial
italian şi de aceea de „acte de commerce” din art. 632 al Codului comercial francez, denotă
intenţia legiuitorului de a supune legilor comerciale, nu numai raporturile rezultate din actele
juridice, dar şi pe cele rezultate din faptele juridice licite sau ilicite.
În scopul definirii, relevantă, atât sub aspect teleologic în cadrul dreptului comercial,
cât şi sub aspect practic, datorită, în principal, necesităţii de a delimita faptele de comerţ,
cărora le sunt aplicabile reguli specifice, de cele civile, doctrina a propus mai multe teorii. Pe
considerente de polivalenţă şi datorită faptului că jurisprudenţa, la rândul său, nu a adoptat un
criteriu unic pentru a determina comercialitatea faptelor juridice, utilizând numeroase criterii,
prioritară, în definirea faptelor de comerţ, a fost considerată teoria mixtă, care înglobează mai
multe criterii de determinare a acestora, deoarece, nici unul dintre criteriile propuse de
celelalte teorii nu s-a dovedit a fi cuprinzător pentru definirea pendinte.
În lipsa unei definiţii legale a faptei de comerţ, doctrina a formulat mai multe teorii.
Unele au considerat ca determinant în definirea faptei de comerţ fie scopul său: realizarea
unui profit, fie obiectul său: acte de interpunere în circulaţia mărfurilor între producător şi
consumator, fie în cadrul organizat şi sistematic al întreprinderii în realizarea actului de
comerţ.
Negăsind satisfăcător nici unul din aceste criterii, luat izolat, jurisprudenţa a făcut o
aplicare combinată a lor, într-o teorie mixtă. Parte a doctrinei, a adoptat şi ea teoria mixtă în
definirea faptei de comerţ. Din acestă perspectivă, actele de comerţ sau, mai larg, faptele de
comerţ “sunt actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se
realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o
interpunere în circulaţia mărfurilor în scopul de a obţine profit”.
Majoritatea doctrinei, atât clasică cât şi modernă, opinează pentru clasificarea faptelor
de comerţ în următoarele categorii: fapte de comerţ obiective şi fapte de comerţ subiective.
Faptele de comerţ obiective sunt cele „considerate” ca atare, în raport de natura actului
şi determinate prin enumerare enunţiativă de către art. 3 al Codului comercial, independent de
calitatea de comerciant sau necomerciant a persoanei care le săvârşeşte şi de caracterul licit
sau ilicit al acestora; obiectul operaţiunii determină sfera de aplicare a dreptului comercial.
Faptele de comerţ subiective sunt „celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui
comerciant”, acestea dobândind comercialitate, în temeiul prezumţiei relative instituite de art.
4 al Codului comercial, cu excepţia cazurilor în care contractele şi obligaţiunile nu sunt de
natură civilă sau dacă contrariul (caracterul civil, n.a.) nu rezultă din însuşi actul – calitatea de
comerciant determină, de această dată, sfera de aplicare a dreptului comercial.

C. CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERŢ

1. Faptele de comerţ obiective


a. Operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie
Cumpărarea şi vânzarea comercială. Cumpărarea şi vânzarea comercială dau
naştere la aceleaşi obligaţii şi produc aceleaşi efecte ca şi cumpărarea şi vânzarea civilă.
Obiectul lor este însă limitat numai la bunuri mobile.
Diferenţa de esenţă dintre vânzarea-cumpărarea civilă şi vânzarea-cumpărarea
comercială rezidă, însă, în finalitatea economică a celei din urmă: interpunerea în schimbul
bunurilor.
Astfel, art. 3 Codul comercial dispune că legea consideră ca fapte de comerţ:
cumpărările de produse sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat
sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde de
obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ.
Vânzările de produse, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi
vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi
fost cumpărate cu scop de vânzare sau închiriere.
Din textul reprodus se desprinde trăsătura caracteristică a vânzării-cumpărării
comerciale, şi anume intenţia de vânzare sau numai de a se închiria bunul.
Intenţia de vânzare sau închiriere trebuie să existe de la data cumpărării, să fie
cunoscută de cocontractant şi să privească bunul cumpărat. Neîndeplinirea acestor condiţii
face ca vânzarea-cumpărarea să fie civilă, iar nu comercială. O altă constatare care se
desprinde din art. 3 din Codul comercial este aceea că obiectul vânzării-cumpărării comerciale
îl formează bunurile mobile: productele, mărfurile, obligaţiuni ale statului şi alte titluri de
credit care circulă în comerţ.
Dimpotrivă, vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile este de natură civilă, iar nu
comercială, ca de altfel şi închirierea lor, câtă vreme nu fac parte dintr-un fond de comerţ,
soluţie neraportată la realităţile din zilele noastre. [Codul comercial român s-a îndepărtat de
modelul său italian care recunoaşte caracterul comercial al acestor operaţiuni; în dreptul
francez, din 1967, vânzarea – cumpărarea bunurilor imobile este considerată act de
comerţ.]
Raţiunea valorică care a justificat această concepţie a codului nu mai este de
actualitate, în prezent valoarea bunurilor mobile depăşind valoarea bunurilor imobile. Iată
pentru ce considerăm îndreptăţită opinia de a se înlocui concepţia codului cu o concepţie
modernă, consacrată legislativ în alte ţări.
De precizat că art. 3 Cod comercial nu impune ca bunul să fie revândut în starea în
care a fost cumpărat. El poate fi transformat, prelucrat şi apoi revândut. Când operaţiunea de
prelucrare a bunului constituie un act de creaţie, ca de exemplu, pictura realizată pe pânza
cumpărată sau sculptura realizată din marmura cumpărată, vânzarea operei de artă cu mult
mai valoroasă decât bunul prelucrat, este un act civil, nu unul comercial.
Operaţiunile de bancă şi schimb şi activităţi bancare desfăşurate de instituţiile de
credit. Art. 3 pct. 11, Cod comercial, consideră ca fapte de comerţ “operaţiunile de bancă şi
schimb”.
Deşi, Codul comercial român consideră operaţiunile de bancă şi schimb ca fiind fapte
de comerţ, deoarece comercialitatea lor rezidă din interpunerea în schimb sau circulaţie, nu le
defineşte şi nu le determină conţinutul.
Pentru a defini şi a determina conţinutul acestor operaţiuni, vom recurge la prevederile
legale în domeniul bancar, şi anume Legea 58 din 05.03.1998, numită LB.
O primă observaţie, privitoare la domeniul de aplicare a LB, este că sfera acestuia este
dată de noţiunea de „bancă” şi de cea de „activitate bancară”, stabilind, astfel, un statut unic
pentru toate societăţile care desfăşoară o astfel de activitate, în acord cu directivele de
coordonare bancară.
Potrivit LB, activitatea bancară în România se desfăşoară prin instituţii de credit
autorizate, în condiţiile legii.
Instituţia de credit reprezintă: - entitatea care desfăşoară cu titlu profesional activitate
de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi de acordare de credite în
cont propriu; - entitatea emitentă de monedă electronică, alta decât cea prevăzută la lit. a).
Banca Naţională a României, denumită în continuare BNR, este definită ca fiind banca
centrală a Statului român, având personalitate juridică, atribuţiile sale fiind cele stabilite prin
LB şi prin Legea 101 din 26.05.1998, care reglementează statutul BNR, denumită în
continuare LBNR.
Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a
contribui la stabilitatea preţurilor şi, în acest scop, elaborează, aplică şi răspunde de politica
monetară, valutară, de credit, de plăţi, precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială
bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului
bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.
În temeiul LB se poate autoriza, prin lege, desfăşurarea activităţii bancare şi de către
alte persoane juridice, cu respectarea principiilor legii bancare. Persoanele juridice autorizate
sunt supuse, potrivit art. 90, alin.1, autorizării, supravegherii prudenţiale şi reglementărilor
BNR. În acest temei, s-a trecut la adoptarea legislaţiei privitoare la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni şi a celei privitoare la cooperaţia de credit. În raport cu cele arătate, concluzia
potrivit căreia, activitatea bancară poate fi desfăşurată de către instituţiile de credit sau de
către alte persoane juridice, autorizate de BNR, respectiv, prin lege, instituindu-se astfel, un
monopol legal al persoanei juridice în activitatea bancară, persoana fizică, fiind exclusă din
acest monopol, este îndreptăţită. Orice convenţie încheiată cu încălcarea acestui monopol este
lovită de nulitatea absolută.
b. Activităţi bancare desfăşurate de bănci autorizate de BNR
Art. 11 din LB, în detalierea activităţilor care pot fi desfăşurate de instituţiile de credit,
astfel cum sunt definite de art. 1 din LB, enumeră limitativ activităţile permise băncilor,
persoane juridice române şi sucursalelor băncilor străine: atragere de depozite şi de alte
fonduri rambursabile; contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum,
credite ipotecare, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare,
forfetare; leasing financiar; servicii de transfer monetar; emitere şi administrare de mijloace
de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de
monedă electronică; emitere de garanţii şi asumare de angajamente; tranzacţionare în cont
propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu: - instrumente ale pieţei monetare, cum
sunt: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit; - valută; - contracte futures şi
options; - instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii; - valori mobiliare şi
alte instrumente financiare; intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi
alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi
prestarea de servicii aferente; acordare de consultanţă cu privire la structura capitalului,
strategia de afaceri şi alte aspecte legate de aceasta, consultanţă şi prestare de servicii cu
privire la fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale; intermediere pe piaţa interbancară;
administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta; păstrare în custodie şi
administrare de valori mobiliare şi alte instrumente financiare; prestare de servicii privind
furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării; închiriere de casete de siguranţă.
Furnizarea de date şi referinţe, prevăzută la alin. 1 lit. m), se face cu respectarea dispoziţiilor
legale referitoare la obligaţia păstrării secretului profesional. Deci, potrivit art. 11, coroborat
cu art. 15 al LB, activitatea instituţiilor de credit nu se poate desfăşura de plano, în lipsa
acestei autorizaţii, definită de art. 3, pct. 11, ca fiind actul emis de autoritatea competentă,
care acordă dreptul de a desfăşura activităţi specificate în acesta. Ulterior obţinerii autorizaţiei
BNR, instituţiile de credit vor desfăşura dintre activităţile permise, enumerate de art. 11,
numai acelea care au fost autorizate de BNR şi în conformitate cu autorizarea emisă. De altfel,
art. 7 şi 8 ale LB cuprind următoarele interdicţii pentru orice persoană, definită de art. 3, pct.
f, ca fiind persoana fizică, persoana juridică şi orice grup de persoane, care acţionează
împreună şi care constituie sau nu constituie o persoană juridică, de a desfăşura fără
autorizarea BNR, adică în lipsa autorizaţiei sau în cazul retragerii acesteia, următoarele
activităţi: activitate bancară pe teritoriul României; utilizarea denumirii de bancă sau
derivatele denumirii de bancă, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu, cu
excepţia cazului în care această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege sau printr-un
acord internaţional sau când, din contextul în care este folosit cuvântul “bancă”, rezultă
neîndoielnic că nu este vorba de activităţi bancare. Se instituie interdicţia de a se angaja în
activităţi de atragere de depozite a altor persoane decât cele prevăzute expres de lege. În orice
formă de publicitate, acte oficiale, contracte ori alte asemenea documente, iniţialele, sigla,
emblema sau alte elemente de identificare a unei bănci care funcţionează în România ori care
sugerează o legătură cu aceasta pot fi utilizate numai de către şi în legătură cu o filială a
băncii, inclusiv în denumirea acesteia.
În scopul exercitării activităţilor specifice, instituţiile de credit străine pot utiliza pe
teritoriul României denumirea pe care o utilizează şi în ţara de origine, fără a aduce atingere
dispoziţiilor privitoare la utilizarea denumirilor "casă de economii pentru domeniul locativ",
"bancă" sau alţi termeni utilizaţi în România, care denumesc instituţii de credit. În situaţia în
care există pericolul unor confuzii, în scopul asigurării unei clarificări corespunzătoare, Banca
Naţională a României poate să solicite ca numele instituţiei de credit respective să fie însoţit
de o menţiune explicativă.
Încălcarea interdicţiilor, prevăzute de art. 7, 8, 9, 10, constituie infracţiunea prevăzută
la art. 109 din LB şi este sancţionată cu închisoarea de la o lună la 2 ani sau cu amendă. Ca
efect al autorizării de către BNR, băncile, persoane juridice române, şi sucursalele băncilor
străine se înmatriculează în registrul bancar. Registrul este ţinut în sistem computerizat de
către BNR şi este permanent accesibil publicului la sediul central al BNR – Direcţia
sectretariat şi la sucursalele acesteia, precum şi pe site-ul Internet al BNR .
Determinarea, prin art. 11, 12, 13, 14 din LB, a activităţilor permise băncilor, instituie,
implicit, restricţia pentru aceste societăţi de a desfăşura şi alte activităţi în afara celor permise.
LB instituie pentru bănci, interdicţia următoarelor operaţiuni: angajarea în tranzacţii cu bunuri
mobile şi imobile, cu excepţia tranzacţiilor cu astfel de bunuri necesare desfăşurării activităţii
şi pentru folosinţa salariaţilor, precum şi tranzacţiile cu bunuri mobile şi imobile dobândite ca
urmare a executării creanţelor băncii; achiziţionarea propriilor acţiuni sau gajarea lor în contul
datoriilor băncii. Se exceptează răscumpărarea acţiunilor proprii, în vederea reducerii
capitalului social, care face obiectul unei aprobări prealabile a Băncii Naţionale a României;
acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată de vânzarea sau
cumpărarea acţiunilor băncii; acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;
primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăţi; angajarea în
acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor provine de la angajaţii băncii. Se
exceptează operaţiunile fondurilor de plasament şi alte operaţiuni financiare bazate pe
principiul mutualităţii.
Potrivit art. 92-98 din LB coroborate cu art. 26-27 din LBNR, activitatea băncilor,
persoane juridice române şi a sucursalelor băncilor străine, este supravegheată de BNR, pe
baza raporturilor de prudenţă bancară, a reglementărilor BNR şi prin inspecţii. Supravegherea
prudenţială bancară constă, potrivit definiţiei date de art. 3, lit. x din LB în stabilirea unor
norme şi indicatori de prudenţă bancară şi urmărirea respectării acestora, în scopul prevenirii
şi limitării riscurilor bancare şi prin aceasta, asigurarea stabilităţii şi viabilităţii întregului
sistem bancar.
b. Activităţi bancare desfăşurate de către alte persoane juridice autorizate prin lege.
Casa de Economii şi Consemnaţiuni; Organizaţiile cooperatiste de credit
Prin Legea 66 din 03.07.1996, Casa de Economii şi Consemnaţiuni din România s-a
reorganizat în societate bancară pe acţiuni.
Potrivit art. 8, alin. 1 al Statutului Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A.,
din 18.12.2002, denumit în continuare Statut, C.E.C. - S.A. funcţionează ca bancă şi
desfăşoară, în principal, următoarele activităţi: atragerea, păstrarea şi fructificarea economiilor
băneşti în lei şi în valută ale persoanelor fizice, disponibilităţilor băneşti în lei şi în valută ale
persoanelor juridice, efectuarea de plăţi, schimb valutar; primirea de sume spre consemnare;
acordarea de credite în lei şi în valută şi asumarea de angajamente în numele persoanelor
fizice - inclusiv persoanelor fizice autorizate; acordarea de credite în lei şi în valută
persoanelor juridice care întrunesc cumulativ condiţiile de număr de personal şi cifră de
afaceri stabilite, potrivit legii, pentru întreprinderile mici şi mijlocii şi asumarea de
angajamente în numele acestora; acordarea de credite în lei şi în valută administraţiei publice
centrale şi locale şi asumarea de angajamente în numele acesteia. Activităţile enumerate, care
constituie obiectul de activitate al CEC, vor intra în conţinutul noţiunii de operaţiuni bancare,
dată de art. 3, alin.11 Cod Comercial.
De asemenea, potrivit art. 8, alin. 2 din Statut, C.E.C. - S.A. poate desfăşura
activităţile permise băncilor, în conformitate cu prevederile LB, cu autorizarea prealabilă a
B.N.R. Determinarea, prin textul Legii 66/1998 şi al Statutului, a activităţilor permise CEC,
instituie, implicit, ca în cazul băncilor, restricţia de a desfăşura şi alte activităţi în afara celor
permise, iar, în conformitate cu prevederile art. 32, C.E.C. - S.A. poate efectua tranzacţii cu
imobile, necesare desfăşurării activităţii sale şi pentru folosinţa salariaţilor săi, precum şi
tranzacţii cu bunuri mobile şi imobile în executarea creanţelor, în condiţiile legii.
d. Organizaţiile cooperatiste de credit
În condiţiile art. 1, alin. 2 din LB, prin OUG 97 din 29.06.2000 privind organizaţiile
cooperatiste de credit, denumită în continuare OCC, autorizarea prin lege, a desfăşurării
activităţilor bancare a fost acordată organizaţiilor cooperatiste de credit.
Etapele parcurse de cooperativele de credit până la intrarea în vigoare a OCC, necesită
o prezentare succintă pentru concizia prezentului studiu. Organizarea şi funcţionarea
cooperativei de consum şi de credit a fost reglementată iniţial prin Legea nr. 109 din
10.10.1996, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de
credit.
In termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a OCC, s-au abrogat din textul
Legii nr. 109 din 1996, următoarele: titlul III - Cooperativa de credit - bancă populară; titlul
IV - Casa teritorială a cooperativelor de credit; titlul VI - Casa cooperativelor de credit –
CREDITCOOP; celelalte dispoziţii referitoare la organizaţiile cooperaţiei de credit, precum şi
orice alte dispoziţii contrare. Structurile cooperaţiei de credit, care erau organizate şi
funcţionau pe baza prevederilor Legii 109 din 1996, au avut posibilitatea, ca în termenul de
120 de zile de la intrarea în vigoare a OCC, să opteze pentru reorganizarea ca organizaţii
cooperatiste de credit, conform dispoziţiilor OCC şi autorizarea de către BNR sau pentru
schimbarea formei juridice în societate comercială pe acţiuni şi autorizarea acestora, de către
BNR, ca bănci, potrivit prevederilor LB şi OCC. Organizaţiile cooperaţiei de credit care nu au
solicitat în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă autorizarea de către B.N.R., în condiţiile OCC, s-au dizolvat prin efectul legii şi au
intrat în lichidare cu respectarea prevederilor Legii nr. 109 din 1996.
În consecinţă, instituţiile cooperaţiei de credit, care au optat pentru schimbarea formei
juridice în societate comercială pe acţiuni – bancă, pot desfăşura activitate bancară potrivit
prevederilor LB arătate. Structurile cooperaţiei de credit, care au optat pentru reorganizarea ca
organizaţii cooperatiste de credit, pot desfăşura activitate bancară, potrivit prevederilor OCC,
cumulate cu cele ale LB, scopul principal al desfăşurării activităţii bancare fiind
întrajutorarea. Activitatea bancară a instituţiilor cooperaţiei de credit este bazată pe
următoarele principii:
- organizaţiile cooperatiste de credit sunt instituţii de credit, adică, în accepţiunea art.
2, lit. a din OCC, persoane juridice autorizate să accepte depozite şi alte fonduri rambursabile
de la public şi să acorde credite în nume şi pe cont propriu. Formele de organizare a
cooperativelor de credit sunt: coopertiva de credit, definită de art. 2, lit. b din OCC, ca fiind
instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane fizice, unite voluntar în
scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a
cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori
şi casa centrală a cooperativelor de credit, definită de art. 2, lit. c din OCC, ca fiind instituţia
de credit constituită prin asocierea de cooperative de credit, în scopul gestionării intereselor
lor comune, urmăririi centralizate a respectării dispoziţiilor legale, a reglementărilor proprii,
aplicabile tuturor cooperativelor de credit afiliate, prin exercitarea supravegherii, pe baze
individuale, a controlului administrativ, tehnic şi financiar asupra organizării şi funcţionării
acestora;
- activitatea organizaţiilor cooperatiste de credit, potrivit art. 2 lit. k din OCC, este de
activitate bancară, desfăşurată în conformitate cu OCC, cu respectarea principiilor LB, a
reglementărilor emise de B.N.R. în aplicarea acestora şi a celorlalte reglementări legale
aplicabile. Desfăşurată în cadrul unei reţele, preponderent şi prioritar cu şi pentru membrii
cooperatori şi organizaţiile cooperatiste de credit din reţea, activitatea organizaţiilor
cooperatiste de credit va consta în acele activităţi permise, în conformitate cu art. 21 din OCC,
pentru cooperativele de credit şi casele teritoriale şi, respectiv, cu art. 104 din OCC pentru
casele centrale de credit;
- la fel ca şi în cazul băncilor, organizaţiile cooperatiste de credit pot desfăşura
activitatea bancară pe baza şi în limita autorizaţiilor acordate de BNR, potrivit art. 77 din
OCC. Ca efect al autorizării de către BNR, organizaţiile cooperatiste de credit se
înmatriculează în Registrul organizaţiilor cooperatiste de credit, ţinut de BNR în aceleaşi
condiţii ca şi registrul bancar, şi fiind reglementat de aceeaşi Normă ;
- toate organizaţiile cooperatiste de credit care vor fi autorizate să accepte depozite de
la persoane fizice, în conformitate cu OCC, sunt obligate să participe la constituirea resurselor
financiare ale Fondul de garantare a depozitelor în sistemul organizaţiilor cooperatiste de
credit, persoană juridică de drept public, distinctă, dar având aceleaşi caracteristici ca şi
fondul de garantare al depozitelor bancare. Organizarea şi funcţionarea Fondului se stabilesc
prin statut propriu, aprobat de BNR ;
- BNR supraveghează activitatea organizaţiilor cooperatiste de credit, în conformitate
cu prevederile art. 185 din OCC, iar casele centrale vor supraveghea, pe baze individuale,
activitatea cooperativelor de credit afiliate, fără a prejudicia puterile conferite BNR în ceea ce
priveşte exercitarea supravegherii organizaţiilor cooperatiste de credit, conform art. 186 din
OCC.
Cooperativelor de credit le este permis să desfăşoare, potrivit art. 21 din OCC,
următoarele operaţiuni bancare: acceptarea de depozite de la membrii cooperatori, precum şi
de la persoane fizice, întreprinderi mici şi mijlocii, organizaţii obşteşti şi de cult, asociaţii
familiale, persoane fizice cu profesii liberale reglementate, care domiciliază / au sediul social
şi îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială de operare a cooperativei de credit; acordarea de
credite, inclusiv credite ipotecare, potrivit Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru
investiţii imobiliare, membrilor cooperatori; acordarea de credite întreprinderilor mici şi
mijlocii, organizaţiilor obşteşti şi de cult, asociaţiilor familiale, persoanelor fizice cu profesii
liberale reglementate, care au sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială de
operare a cooperativei de credit; derularea de credite, în numele şi în contul statului, din surse
puse la dispoziţie, pentru membrii cooperatori, precum şi pentru întreprinderi mici şi mijlocii,
organizaţii obşteşti şi de cult, asociaţii familiale, persoane fizice cu profesii liberale
reglementate, care au sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială de operare a
cooperativei de credit; emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; plăţi şi
decontări; transferul de fonduri; contractarea de împrumuturi intercooperatiste şi de la bănci;
operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută contra monedei naţionale, efectuate în numerar, cu
membrii cooperatori şi cu alte persoane fizice, în conformitate cu reglementările valutare în
vigoare; consultanţă privind activităţile desfăşurate de organizaţiile cooperatiste de credit,
acordată membrilor cooperatori, precum şi persoanelor fizice, întreprinderilor mici şi mijlocii,
organizaţiilor obşteşti şi de cult, asociaţiilor familiale şi persoanelor fizice cu profesii liberale
reglementate, care domiciliază/au sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială
de operare a cooperativei de credit; operaţiuni de mandat, în conformitate cu reglementările
emise de BNR.
Caselor centrale ale cooprativelor de credit le este permis să desfăşoare, potrivit art. 104
din CDD, următoarele operaţiuni bancare: acceptarea de depozite; acordarea de credite
persoanelor juridice care au sediul social şi care îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială de
operare a casei centrale; scontarea efectelor de comerţ şi operaţiuni de forfetare; acordarea de
credite în numele şi în contul statului, din surse puse la dispoziţie cooperativelor de credit
afiliate; efectuarea de plasamente pe piaţa interbancară; emiterea şi gestiunea instrumentelor
de plată şi de credit; plăţi şi decontări, inclusiv decontarea operaţiunilor de încasări şi plăţi
desfăşurate între cooperativele de credit afiliate; transferul de fonduri; emiterea de garanţii şi
asumarea de angajamente; contractarea de împrumuturi intercooperatiste şi de la bănci;
tranzacţii în cont propriu sau în contul cooperativelor de credit afiliate, în conformitate cu
reglementările în vigoare, cu: valută; instrumente monetare negociabile - cecuri, cambii,
certificate de depozit; tranzacţii în cont propriu sau în contul cooperativelor de credit afiliate,
în conformitate cu reglementările în vigoare, cu: titluri de stat; cu titluri de valoare emise de
autorităţi ale administraţiei publice locale; consultanţă privind activităţile desfăşurate de
organizaţiile cooperatiste de credit; operaţiuni de mandat, în conformitate cu reglementările
emise de BNR.
În consecinţă, în conţinutul operaţiunilor de bancă prevăzute de art. 3, pct. 11 Cod
comercial, vor fi incluse şi operaţiunile bancare permise a fi desfăşurate de organizaţiile
cooperatiste de credit, aşa cum au fost enumerate limitativ în art. 21 din OCC. Determinarea
prin textul OCC a activităţilor permise organizaţiilor cooperatiste de credit, instituie, implicit,
la fel ca şi în cazul băncilor, restricţia pentru organizaţiile cooperatiste de credit de a
desfăşura şi alte activităţi în afara celor permise. De asemenea, OCC interzice, prin art. 151,
desfăşurarea de către organizaţiile cooperatiste de credit, a următoarelor operaţiuni: angajarea
în tranzacţii cu bunuri mobile şi imobile cu exceptia tranzacţiilor cu astfel de bunuri, necesare
pentru desfăşurarea activităţii, precum şi tranzacţiile cu bunuri mobile şi imobile dobândite ca
urmare a executării silite a creanţelor organizaţiilor cooperatiste de credit; răscumpărarea
părţilor sociale; acordarea de credite garantate cu părţile sociale emise; acceptarea de
depozite, titluri sau alte valori atunci când nivelul indicatorilor de solvabilitate se situează sub
limitele stabilite în acest sens prin reglementările BNR.
Concluzia este că activitatea bancară poate fi desfăşurată în Romania, în
exclusivitate de către înstituţiile de credit, BNR şi persoanele juridice autorizate prin
lege în acest scop şi are în cuprindere operaţiuni expres şi limitativ prevăzute de lege,
care determină conţinutul noţiunii de „operaţiuni de bancă” din art. 3, pct. 11 Cod
Comercial. Instituţiile de credit şi persoanele juridice autorizate prin lege vor desfăşura
activitate bancară în limita autorizării de către BNR, care, în calitate de bancă centrală,
exercită atribuţii de supraveghere prudenţială şi control al acestor instituţii.
Operaţiunile de schimb sunt reglementate de Regulamentul BNR 1 din 2004
privind efectuarea operaţiunilor valutare, cu modificările şi completările ulterioare.
Operaţiunile de schimb valutar, deşi sunt incluse între activităţile permise băncilor sau
persoanelor autorizate prin lege să desfăşoare activitate bancară, nu constituie monopol al
acestora.
Caracteristicile specifice ale contractelor încheiate cu entităţi care desfăşoară
activităţi bancare sunt:
- sunt contracte de adeziune, la încheierea contractului se utilizează în exclusivitate
formulare tipizare, redactate de bănci, cuprinzând clauze nenegociabile, situaţie în care
clientul are doar dreptul de a-şi manifesta adeziunea prin semnarea contractului la înscrisul
preformulat (“C’est à prendre ou à laisser”). Totodată, clientul aderă nu numai la clauzele
exprese ale contractului, ci şi la condiţiile generale de bancă, la uzurile convenţionale şi la
regulile profesional bancare;
- utilizarea tot mai largă în practica operaţiunilor bancare a procedeelor informatice şi
telematice, constând în carduri; banca la domiciliu, etc.;
- existenţa unei obligaţii de informare şi de sfătuire, aceasta din urmă fiind tot mai
limitată de obligaţia de neamestec al băncii în afacerile clienţilor săi;
- băncii îi revine obligaţia de discreţie asupra informaţiilor pe care le deţine privitoare
la clienţii săi şi de păstrare a secretului profesional;
- acceptarea tacită de către client a operaţiunilor efectuate de bancă, care este susţinută
de o parte a jurisprudenţei;
- contractele bancare conţin, de regulă, clauze privitoare la modificarea unilaterală a
contractului.
e. Întreprinderile
Noţiunea de întreprindere. Codul comercial, în art. 3, consideră ca fapte de comerţ
unele întreprinderi.
Ca şi în alte cazuri şi de această dată Codul comercial cuprinde o referire şi o
enumerare dar nu o definiţie a instituţiei ca atare, fapt ce a condus, cum era şi firesc, la
apariţia mai multor opinii cu privire la întreprindere.
Definiţia clasică a pus accentul pe latura economică a întreprinderii, întreprinderea
fiind considerată ca un organism economic, în fruntea căruia se află o persoană numită
întreprinzător, care combină forţele naturii cu capitalul şi forţa de muncă în scopul producerii
de bunuri şi servicii. Această definiţie a fost criticată datorită impreciziei, ea putând fi valabilă
în cazul oricărei fapte de comerţ organizate.
Încercând eliminarea deficienţelor acestei definiţii clasice, unii autori contemporani au
pus accentul pe elementul subiectiv în definirea întreprinderii.
Un echilibru între cele două opinii printr-un efort de particularizare la specificul
acestui fapt de comerţ, întreprinderea realizează opinia potrivit căreia aceasta este organizarea
autonomă a unei activităţi de către întreprinzător, pe riscul lui, cu ajutorul factorilor de
producţie, în scopul producerii de bunuri şi servicii, destinate schimbului, în vederea obţinerii
unui profit.
Întreprinderea este atât un organism economic cât şi unul social, dar care nu are
calitatea de subiect de drept. Aceasta revine comerciantului întreprinzător.
Întreprinderile comerciale de construcţii sunt acele întreprinderi care construiesc
edificii publice sau private, căi de comunicaţii, canale, cheiuri portuare, tuneluri, îndiguiri,
asanări, desecări, captări, terasamente şi nivelări, canalizări şi reţele de apă potabilă, cât şi
cele care execută alte asemenea lucrări, indiferent dacă întreprinderea furnizează sau nu şi
materiale de construcţie, de asemenea şi întreprinderile de reparaţii la imobile. Ele aparţin
statului, comunei, oraşului sau judeţului sub forma unor regii autonome ori societăţi
comerciale.
Întreprinderile de fabrică, manufactură, de editură şi de imprimerie. Toate
utilizează mijloace tehnice pentru realizarea unei producţii de tip industrial. Imprimeria şi
editura sunt activităţi comerciale de producţie industrială şi nu activităţi de prestări servicii.
Întreprinderile de furnitură au ca obiect predarea unor bunuri sau prestarea unor
servicii pe un preţ anterior convenit şi la termene prestabilite. Prestaţia furnizorului este
periodică, sistematică şi repetată.
Întreprinderile de spectacole publice oferă publicului un divertisment de orice
natură: teatru, sport, curse de cai, cinematograf, circ, dans, jocuri de hazard, cabaret, vizitarea
monumentelor, etc. Operaţiunile accesorii spectacolului cum ar fi închirierea spaţiului,
procurarea recuzitei sau altor materiale, angajarea artiştilor, publicitatea, toate sunt
comerciale.
Întreprinderile de comisioane, agenţiile şi oficiile de afaceri. Comisionul este un
act obiectiv de comerţ. Între comitent şi comisionar există acelaşi raport juridic ca şi între
mandat şi mandatar cu deosebirile prevăzute de art. 406 şi următ. C. Com . Agenţiile şi
oficiile de afaceri sunt întreprinderi comerciale cu obiect de activitate divers, dar au ca
trăsătură comună intermedierea unor operaţiuni comerciale cum ar fi atragerea clientelei
(agenţii de intermediere a asigurărilor, agenţii de publicitate, de vânzare a biletelor de
spectacole sau călătorie), obţinerea de informaţii şi altele.
Întreprinderile de librărie şi obiecte de artă au ca obiect de activitate
comercializarea cărţilor noi sau de ocazie, cumpărate sau primite în depozit sau în comision.
Întreprinderile de vânzare a obiectelor de artă comercializează picturi, sculpturi, gravuri şi alte
producţii artistice. Vânzătorul nu trebuie să fie el însuşi autorul operelor pe care le vinde.
Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat. Sunt
comerciale toate întreprinderile care prestează servicii de transport de persoane sau de
mărfuri, pe căi rutiere sau de fier, pe apă sau pe calea aerului.
Întreprinderile de asigurări terestre, chiar mutuale, contra daunelor şi asupra
vieţii şi întreprinderile de asigurări chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii, au ca
obiect contractul de asigurare definit ca o convenţie reciprocă ale cărei efecte, în privinţa
beneficiilor şi a pierderilor pentru toate părţile, sau pentru una sau mai multe din ele, depinde
de un eveniment incert. Asigurările pot fi cu primă sau mutuale.
2. Faptele de comerţ conexe (accesorii)
Faptele de comerţ conexe fac parte din categoria faptelor de comerţ obiective. Ele sunt
acte juridice şi operaţiuni care prin natura lor nu sunt comerciale, dar care dobândesc
comercialitatea prin legătura lor strânsă cu fapte de comerţ calificate ca atare de lege.
Categoria faptelor de comerţ conexe cuprinde: contractele de report asupra
obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de credit circulant în comerţ; cumpărările sau vânzările
de părţi sau a altor titluri de credit circulant în comerţ; cumpărările sau vânzările de părţi sau
de acţiuni ale societăţilor comerciale; operaţiunile de mijlocire în afaceri comerciale, cambiile
şi ordinele în producte sau mărfuri; expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile
maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţie; depozite pentru
cauză de comerţ, contul curent şi cecul; contractele de mandat, comision şi consignaţie;
contractele de garanţie mobiliară şi fidejusiune (garanţie personală).
Cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale.
Potrivit art. 3 pct. 4 din Codul comercial sunt fapte de comerţ cumpărările sau vânzările de
părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale.
Vânzarea-cumpărarea, în acest caz, pentru a fi comercială nu este condiţionată de
existenţa intenţiei de revânzare. Aceasta, deoarece, ea are un caracter conex, fiind strâns
legată de contractul de societate care este un act de comerţ.
Părţile sociale şi acţiunile reprezintă fracţiuni ale capitalului social al unei societăţi cu
răspundere limitată şi, respectiv, al unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Spre
deosebire de părţile sociale, acţiunile sunt titluri de credit negociabile.
Depozitele pentru cauză de comerţ. Codul comercial consideră în art. 3 pct. 19 ca
fapte de comerţ depozitele pentru cauză de comerţ. Dacă în art. 3 pct. 20 sunt avute în vedere
depozitele făcute în docuri şi antrepozite ca întreprindere, în art. 3 pct. 19 Cod comercial sunt
vizate acele depozite care au un caracter izolat sau care sunt făcute în alte locuri.
Condiţia care se cere este ca aceste depozite să fie făcute pentru cauză de comerţ şi să
aibă legături cu operaţiuni comerciale.
Contractele de mandat, comision şi consignaţie. Codul comercial consideră
contractul de mandat, de comision şi de consignaţie ca având caracter comercial dacă au ca
obiect tratarea de afaceri comerciale.
În temeiul contractului de mandat, mandatarul (cel care îndeplineşte mandatul) se
obligă să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului de la care a primit
împuternicirea.
Potrivit art. 374 din Codul comercial mandatul este fapta de comerţ obiectivă dacă are
ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandantului – cel care
împuterniceşte.
Aşadar, comercialitatea mandantului se analizează în persoana mandantului, nu a
mandatarului.
O reglementare similară are şi contractul de comision.
Potrivit art. 405 din Codul comercial, comisionul are de obiect tratarea de afaceri
comerciale de către comisionar pe seama comitentului – cel care împuterniceşte.
O varietate a contractului de comision este contractul de consignaţie. Prin contractul
de consignaţie, consignantul (cel care împuterniceşte) încredinţează celeilalte părţi,
consignatarului bunuri mobile pentru a le vinde, pe seama consignantului – cel care
împuterniceşte.
Prin analogie cu contractul de comision, comercialitatea contractului de consignaţie se
analizează în persoana consignantului.
3. Faptele de comerţ subiective
a. Prezumţia de comercialitate. Spre deosebire de faptele de comerţ obiective,
calificate ca atare prin lege, unele fapte şi acte sunt considerate comerciale prin simplul fapt
că ele sunt săvârşite de un comerciant.
Articolul 4 din Codul comercial dispune că: “Se socotesc, afară de acestea ca fapte de
comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă
sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.”
Se instituie, astfel, o prezumţie de comercialitate asupra obligaţiilor comerciantului, cu
două excepţii: dacă acestea sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu a rezultat din chiar
actul respectiv.
b. Cazuri de înlăturare a prezumţiei de comercialitate. Prezumţia de comercialitate
poate fi răsturnată prin dovada contrară, în condiţiile art. 4 din Codul comercial, adică prin
demonstrarea caracterului civil al obligaţiei sau a intenţiei cu care comerciantul a încheiat
actul.
În absenţa unei explicitări a codului cu privire la natura civilă a obligaţiilor, doctrina a
considerat că ceea a vrut legiuitorul să excepteze de la prezumţia de comercialitate sunt actele
care prin esenţa lor sunt şi rămân civile fie că sunt săvârşite de un comerciant sau de un
necomerciant.
Astfel de acte sunt: testamentul, acceptarea sau renunţarea la o succesiune,
recunoaşterea de paternitate, etc.
De asemenea, actele juridice care prin voinţa legiuitorului nu pot fi comerciale: actele
juridice privind imobilele, contractul de concesiune se constituie şi ele în excepţie de la
prezumţia de comercialitate.
Cât priveşte condiţia ca din actul însuşi să nu rezulte contrariul, se impune o precizare.
Legiuitorul nu a avut în vedere actele total străine de activitatea comercială
desfăşurată de comerciant sau de actele de natură civilă indiferent de persoana care le
săvârşeşte, ci a avut în vedere acelea care au legătură cu activitatea sa comercială şi ar putea
da naştere la confuzii.
Iată pentru ce, în acest caz, se impune o analiză a intenţiei comerciantului la momentul
încheierii actului şi demonstrarea voinţei lui de a-l sustrage prezumţiei de comercialitate.
4. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte
a. Prezentare generală. De regulă, în spaţiul comercial actele juridice la care
participă părţile reprezintă pentru acestea, fapte de comerţ. Este posibil ca pentru ambele părţi
actul încheiat sau operaţiunea juridică la care participă să semnifice fapte de comerţ obiective
sau, dimpotrivă, pentru una să reprezinte faptă de comerţ obiectivă, iar pentru cealaltă faptă de
comerţ subiectivă.
Există şi posibilitatea ca pentru una din părţile participante la raportul juridic, actul
respectiv să nu aibă caracter comercial. Dacă pentru prima ipoteză actul de comerţ este
bilateral, pentru această a doua ipoteză actul juridic sau fapta de comerţ este unilaterală sau
mixtă.
Recunoaşterea legislativă a acestei categorii de acte şi fapte de comerţ este realizată
prin câteva articole din Codul comercial: art. 5, art. 6, art. 56, art. 893, art. 945.
Potrivit art. 5 Cod comercial, nu se poate considera ca fapt de comerţ vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său sau cel cultivat de
dânsul.
Potrivit art. 5, teza a-II-a din Codul comercial, cumpărarea de produse sau de mărfuri
pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului, ori a familiei sale, precum şi revânzarea
acestor lucruri, nu pot fi considerate fapte de comerţ. Prin utilizarea criteriului negativ pentru
determinarea faptelor de comerţ, operaţiunea este exclusă din sfera faptelor de comerţ, având,
deci, natură civilă.
Alăturată unei vânzari care precede cumpărarea şi reprezintă fapt de comerţ obiectiv,
operaţiunea prevăzută de art. 5, teza II, va dobândi bilateralitate, aceasta fiind de esenţa
faptelor de comerţ unilaterale sau mixte. Deci, contractul de vânzare–cumpărare va avea în
compunere, cele două operaţiuni, o vânzare şi o cumpărare, constând, în ipoteza care
constituie obiect de studiu pentru noi, în vânzarea bunului de către comerciant - fapt de
comerţ obiectiv, prevăzut de art. 3, par. 2, Cod Comercial şi în cumpărarea bunului pentru
uzul sau consumaţiunea cumpărătorului sau a familiei sale, adică, în scopul propriei folosinţe,
fapt civil, prevăzut de art. 5, teza II Cod comercial.
Vânzarea săvârşită de către comerciant este precedată de o cumpărare făcută în scop
de revânzare, intenţia de revânzare a bunurilor fiind trăsătura caracteristică a vânzării-
cumpărării comerciale şi reprezentând esenţa activităţii comerciale, sub forma distribuţiei sau
circulaţiei mărfurilor. Art. 3 pct. 1 din Codul Comercial defineşte unul dintre cele două
aspecte ale vânzării-cumpărării şi anume “cumpărarea”, iar în art. 3 pct. 2 Cod Comercial
este definit cel de al doilea aspect al vânzării cumpărării şi anume “vânzarea”. După cum se
reţine în Textele Codului comercial român, cu note de doctrină şi jurisprudenţă, “Legiuitorul
urmăreşte activitatea celui ce a cumpărat în condiţiile pct.1 şi stabileşte că, în momentul în
care acesta revinde sau închiriază acele bunuri, săvârşeşte un al doilea act obiectiv de
comerţ.”. În concluzie, privit în bilateralitatea sa, contractul de vânzare–cumpărare studiat va
constitui un fapt de comerţ unlilateral sau mixt.
Art. 6 Cod comercial dispune: “asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt
obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce priveşte pe
asigurător”. De asemenea, contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte de comerţ în ce
priveşte pe necomercianţi afară numai dacă ele nu au o cauză comercială. Deci, chiar Codul
comercial roman, completând enumerarea faptelor de comerţ obiective dată de art. 3 al
Cod.com., prevede, la art. 6, anumite fapte de comerţ obiective, care au caracter necomercial
pentru una din părţi simplu, sau sub condiţie, aşa numita “comercialitate unilaterală„ a
contractului de asigurare, a contului curent şi a cecului. Astfel, potrivit art. 6, alin. 1,
asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra
vieţii sunt fapte de comerţ numai pentru asigurator, având caracter civil pentru asigurat, chiar
dacă acesta este comerciant [potrivit art. 3 par. 17 legiuitorul a considerat acte obiective de
comerţ asigurările terestre, chiar şi cele mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii; iar
potrivit art. 3 par. 18 asigurările, chiar mutuale contra riscurilor navigaţiunei, art. 6
completează paragrafele 17 şi 18 ale art. 3], iar potrivit art. 6, alin. 2, contul curent şi cecul nu
sunt considerate fapte de comerţ pentru necomercianţi, numai sub condiţia de a avea o cauză
comercială, adică de a avea o legătură cu operaţiunea vizată la art. 3, în virtutea principiului
accesoriului, deci sunt comerciale numai pentru societăţile bancare, art. 6 alin. 2, aduce o
completare par. 11 din art. 3, potrivit căruia sunt fapte de comerţ, operaţiunile de bancă şi
schimb,”potrivit art.6 cod com. contul curent pentru necomerciant nu este considerat ca un
fapt de comerţ, afară numai dacă nu are o cauză comercială.
Problema este dată de art. 56 Cod comercial. Potrivit acestui text de lege: “Dacă
un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât
priveşte acest act, legii comerciale.”
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 893 Cod comercial:” Chiar când actul este
comercial numai pentru una din părţi, acţiunile ce derivă dintr-însul sunt de competenţa
jurisdicţiei comerciale”, ca şi ale art. 945 Cod comercial: “Acţiunile derivând din acte care
sunt comerciale, chiar numai pentru una din părţi, se prescriu pentru toate părţile contractante,
în conformitate cu dispoziţiile legii comerciale”.
Soluţia adoptată de art. 56 din Codul comercial român, nu este la adăpost de orice
critică, deoarece necomerciantului îi este incidentă, în acest caz, reglementarea comercială
caracterizată prin: competenţa de judecată revine unor instanţe specializate în materie
comercială – secţiilor comerciale şi de contecios administrativ ale tribunalelor şi curţilor de
apel; celeritatea judecăţii; suprimarea apelului, rămânând doar calea de atac a recursului,
reducându-se, astfel, gradele de jurisdicţie; neacordarea termenelor de graţie; obligativitatea
procedurii prealabile a concilierii; mijloace de probaţiune specifice; termene de perimare mai
scurte şi termene speciale de prescripţie; caracterul executoriu al hotărârii date de prima
instanţă; curgerea de drept a dobânzilor; instituirea prezumţiei de solidaritate a codebitorilor,
cu excepţia prevăzută de art. 43, alin. 3 Cod comercial, prezumţie care se extinde şi asupra
fidejusorului; interdicţia retractului litigious. Reglementarea domeniului dreptului comercial
se circumscrie, deci, şi necomercianţilor participanţi la fapte de comerţ unilaterale sau mixte
sau celor care săvârşesc accidental un fapt de comerţ obiectiv, impunându-le atenţie şi
prudenţă sporită atunci când partenerul este comerciant. Consecinţele aplicării pentru
necomercianţi a legii comerciale şi nuanţările privitoare la aplicarea acesteia vor constitui
obiectul unui alt studiu. În Codul Napoleon, raporturile mixte se reglementau după dreptul
civil sau cel comercial, după cum comerciantul era pârât sau reclamant. Codul comercial
francez nu reglementează regimul aplicabil faptelor de comerţ unilaterale sau mixte, iar
jurisprudenţa a elaborat succesiv regimul juridic dualist, care consta în neaplicarea aceloraşi
reguli necomerciantului şi comerciantului; primului i se vor aplica regulile civile, celui de-al
doilea regulile comerciale, adică, ca principiu, părţii pentru care actul este civil i se vor aplica
regulile civile, iar părţii pentru care actul este comercial i se vor aplica regulile comerciale,
dar de la aplicarea distributivă a acestor reguli există excepţii, şi anume, o soluţie unitară se
aplica în materie de clauză compromisorie şi prescripţie.
b. Excepţii la regula aplicării legii comerciale. Art. 56 Cod comercial care instituie
regula aplicării legii comerciale faptelor de comerţ unilaterale prezintă şi două excepţii: legea
comercială nu se aplică dacă dispoziţiile sunt cu privire la persoana chiar a necomercianţilor
şi nici în cazurile în care legea ar dispune altfel.
Legea comercială se aplică numai actului juridic încheiat, ea nu are nici o consecinţă
asupra persoanei necomerciantului şi nu-i modifică statutul. Obligaţiile profesionale care
incumbă comerciantului în virtutea calităţii sale de comerciant nu devin obligaţii pentru
necomerciant.
Sunt şi situaţii în care chiar legea precizează că o anumită reglementare aplicativă
comercianţilor nu se aplică şi necomercianţilor, pentru aceştia rămânând valabile dispoziţiile
legii civile.
Astfel, un exemplu elocvent îl oferă art. 42 din Codul comercial care în alin.(1)
instituie prezumţia de solidaritate pentru codebitorii obligaţiilor comerciale, afară de stipulaţie
contrară, iar în alin.(3) dispune că această prezumţie nu se aplică la necomercianţi pentru
operaţiuni care, încât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ.
Art. 5 din Codul comercial prevede că nu se poate considera ca faptă de comerţ
vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, sau cel
cultivat de dânsul.

D. SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR - COMERCIANŢII

1. Persoana fizică
a. Persoana fizică ca subiect de drept civil
Cei care participă la raporturi de drept civil sunt denumiţi subiecţi ai unor astfel de
raporturi juridice. Aceşti subiecţi sunt oamenii, priviţi fie în mod individual, ca persoane
fizice, fie organizaţi în condiţiile legii, ca persoane juridice. Subiectul de drept civil este
definit în literatura de specialitate ca „acel subiect de drept care este titular de drepturi şi
obligaţii civile”. O categorie importantă de astfel de subiecte de drept o constituie persoanele
fizice.
b. Definiţia şi caracterele juridice generale ale capacităţii civile
Capacitatea civilă priveşte orice subiect de drept civil.
Capacitatea civilă poate fi definită ca acea parte a capacităţii juridice a persoanei care
constă în capacitatea de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma
obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice.
Avem în vedere caracterele juridice generale, deoarece ne referim atât la capacitatea
de folosinţă, cât şi la capacitatea de exerciţiu. Referirea la caracterele generale se mai justifică
şi prin aceea că avem în vedere atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.
Spre deosebire de acest mod de prezentare a problemelor, în analizele la care ne vom
referi vom avea în vedere şi caracterele speciale ale capacităţii de folosinţă, respectiv al celei
de exerciţiu la persoana fizică şi persoana juridică.
Sunt considerate caractere juridice generale ale capacităţii civile următoarele:
 legalitatea,
 generalitatea,
 inalienabilitatea,
 intangibilitatea.
Legalitatea capacităţii civile exprimă ideea după care această capacitate este creaţia
legiuitorului, voinţa individuală neputând avea nici un rol în privinţa recunoaşterii capacităţii,
determinării începutului acesteia, a conţinutului sau modurilor de încetare etc.
Generalitatea capacităţii civile se exprimă prin aceea că suntem în prezenţa unei
aptitudini generale şi abstracte a oricărei persoane participante la raporturi de drept civil, ea
nefiind concretizată ca aptitudinea unei persoane determinate. Desigur, gradul de generalitate
diferă în funcţie de categoria persoanei (fizice sau juridice).
Inalienabilitatea capacităţii civile este reglementată de legea civilă, în sensul
imposibilităţii de a renunţa la ea; capacitatea civilă nu poate constitui obiectul vreunui act
juridic civil. Inalienabilitatea capacităţii civile nu înseamnă, desigur, că o persoană nu poate
renunţa la un drept subiectiv civil concret, capacitatea neconfundându-se cu drepturile şi
obligaţiile subiective concrete.
Intangibilitatea capacităţii civile exprimă ideea că nimeni nu poate fi lipsit sau
îngrădit în această capacitate, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.
c. Reglementarea legală
Constituţia României cuprinde în Titlul II (art. 16, 21-25, 27, 49 ş.a.) unele reguli
fundamentale, care constituie temeiul reglementărilor legale speciale referitoare la statutul
legal al persoanelor.
Reglementarea generală – de drept comun – referitoare la subiectele de drept civil este
cuprinsă în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
d. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice. Noţiune. Definiţie
În art. 5, alin. 2, din Decretul nr. 31/1954 se prevede: “Capacitatea de folosinţă este
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”. Pornind de la acest text legal, definim capacitatea
de folosinţă a persoanelor fizice ca: O parte a cacităţii civile a oamenilor, constând în
aptitudinea acestora de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea persoanelor fizice de a
fi titulare de drepturi şi obligaţii civile, calitatea de a fi subiecte individuale de drept civil,
adică participante la diferite raporturi juridice civile.
Aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor fizice de a avea drepturi şi obligaţii
civile prefigurează potenţial înseşi drepturile subiective civile şi obligaţiile civile ale acestor
persoane, constituind premisa necesară pentru naşterea unor asemenea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă este determinată de lege, ea este o aptitudine legală.
e. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Regula dobândirii
capacităţii de folosinţă
Regula privitoare la începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este stabilită
de art. 7, alin. 1, din Decretul nr. 31/1954, după care “Capacitatea de folosinţă începe de la
naşterea persoanei...”.
f. Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Modurile de încetare a
capacităţii de folosinţă
Sfârşitul (sau încetarea) capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este reglementat
expres în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
“încetează odată cu moartea acesteia”. Este de la sine înţeles că odată cu moartea persoanei
fizice încetează calitatea sa de subiect de drept şi, implicit, se sfârşeşte capacitatea sa de
folosinţă. Calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu poate supravieţui suportului său
uman.
g. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice. Noţiune şi caractere juridice.
Preliminarii
După cum se cunoaşte deja, capacitatea de drept civil a persoanei, pe lângă capacitatea
de folosinţă, cuprinde şi capacitatea de exerciţiu. De asemenea se cunoaşte că simpla existenţă
a persoanei fizice este suficientă pentru ca ea să poată avea drepturi şi obligaţii civile. Această
simplă existenţă nu este, însă, suficientă pentru ca subiectul de drept civil să poată încheia
personal acte juridice civile. Numai persoana fizică care a ajuns la o anumită maturitate
psihică poate să încheie în mod valabil, conştient şi singur acte juridice civile. Această
maturitate psihică constituie condiţia în care legea recunoaşte persoanei fizice respective
capacitatea de exerciţiu.
Cu alte cuvinte, capacitate de folosinţă are orice persoană fizică, capacitate de
exerciţiu numai acea persoană fizică care are maturitatea psihică la care ne-am referit, de care
legea leagă dobândirea acestei capacităţi.
Maturitatea psihică respectivă şi, deci, capacitatea de exerciţiu se dobândeşte numai
după ce minorul a ajuns la o anumită vârstă.
De această realitatea a ţinut seama legiuitorul când a statornicit deosebirea dintre
simpla existenţă a omului, suficientă pentru a-i conferi calitatea de subiect de drept civil, şi
aptitudinea lui de a acţiona pe deplin, în mod conştient şi singur, necesară pentru a-i conferi
capacitatea de a participa la viaţa juridică. Încheind personal acte juridice civile.
În privinţa noţiunii de capacitate de exerciţiu definiţia legală o găsim în art. 5 alin. 3
din Decretul nr. 31/1954. Potrivit acestei reglementări “Capacitatea de exerciţiu este
capacitatea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind
acte juridice”.
Indiferent de formulare, esenţial şi specific capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
este aceea că dobândirea de drepturi civile şi asumarea de obligaţii civile se realizează prin
încheierea de acte juridice civile de către subiectul de drept singur, personal, fără nici o
intervenţie din partea altei persoane. Definiţiile legală şi doctrinare privesc, desigur,
capacitatea de exerciţiu deplină, adică acea posibilitate de participare la circuitul civil pe care
o au persoanele fizice majore cu discernământ, şi nu se referă şi la situaţia minorilor, care
între 14-18 ani au doar o capacitate de exerciţiu restrânsă, iar sub 14 ani sunt total lipsiţi de o
astfel de capacitate.
h. Categoriile de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu
În art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 se prevede: “Nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de patrusprezece ani;
b) persoana pusă sub interdicţie”.
Lipsirea minorului sub 14 ani de capacitate de exerciţiu se justifică prin vârsta lui
fragedă, la care de regulă nu are încă discernământ necesar pentru a încheia singur acte
juridice civile. Lipsirea prin lege de capacitate de exerciţiu a acestei categorii de minori
constituie o măsură de ocrotire a lor contra propriei nedibăcii.
A doua categorie de persoane fizice lipsite total de capacitate de exerciţiu sunt
interzişii judecătoreşti. Persoana pusă sub interdicţie nu are, ca şi minorul, discernământ
pentru a se îngriji de interesele sale. Până când, însă, minorul sub 14 ani nu are discernământ
datorită vârstei sale fragede, interzisul judecătoresc este lipsit de discernământ datorită
alienaţiei sau debilităţii mintale. Lipsirea prin hotărâre judecătorească a alienaţilor ori
debililor mintali de capacitate de exerciţiu este tot o măsură de ocrotire a acestor persoane
fizice.
Lipsirea acestor două categorii de persoane fizice de capacitate de exerciţiu este
consacrată în materie contractuală civilă de art. 950 C. civ., unde se prevede: “Necapabili de a
contracta sunt:
 minorii;
 interzişii;
 (abrogat);
 în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.
Al patrulea punct nu are, însă, caracter general.
i. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice. Definiţie
În conformitate cu reglementările legale în vigoare, prin capacitate de exerciţiu
restrânsă a persoanei fizice înţelegem:
Aptitudinea minorului în vârstă de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi
de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea personal de acte juridice civile, însă
numai încuviinţate în prealabil de ocrotitorul legal.
Este de reţinut că: această capacitate de exerciţiu aparţine numai minorului în vârstă de
14-18 ani, nici o altă categorie de persoană fizică neavând astfel de capacitate de exerciţiu; ea
este restrânsă, deoarece deşi aceşti minori încheie singur acte juridice civile, ei au nevoie
totdeauna de încuviinţarea prealabilă, iar nu posterioară, pentru fiecare act juridic încheiat din
partea părinţilor, a tutorelui, iar în anumite situaţii, a curatorului; capacitatea de exerciţiu
restrânsă nu se referă la toate actele juridice civile.
Faptul că această capacitate de exerciţiu este “restrânsă” nu înseamnă că trebuie să
avem în vedere aspecte cantitative; acest caracter se referă la aspecte calitative ale capacităţii.
Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie singur acte juridice civile (cu unele
excepţii), dar voinţa sa nu este suficientă, ci se cere şi încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă asigură, deci, minorului între 14 şi 18 ani o anumită
libertate în participarea la circuitul civil; el nu mai este reprezentat în actele civile, cum era
înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, ci doar asistat de reprezentantul său legal, chemat să-l
îndrume pe minor în această perioadă de “trecere” şi să-l pregătească în vederea participării,
după împlinirea vârstei de 18 ani, singur şi neasistat în viaţa juridică civilă. Această asistenţă
juridică din partea ocrotitorului legal este necesară, deoarece legiuitorul îl consideră pe acest
minor lipsit de discernământul necesar pentru a încheia singur actele juridice civile.
j. Sfârşitul capacităţii de exerciţiu restrânsă
Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele situaţii:
 când persoana fizică dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, adică la împlinirea
vârstei de 18 ani, ori în cazul încheierii căsătoriei de către femeie sub 18 ani, la data
încheierii, în condiţiile legii, a actului juridic al căsătoriei;
 când minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă este pus sub interdicţie
judecătorească;
 când minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă moare.
În cazul împlinirii vârstei de 18 ani, încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă este
definitivă, persoana fizică respectivă nemaiputând ajunge niciodată în situaţia capacităţii de
exerciţiu restrânsă.
k. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice. Definiţie
Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice constă în aptitudinea de a dobândi
şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea
personală a oricărui act juridic civil admis de lege.
În cazul lipsei capacităţii de exerciţiu actele juridice civile se încheie prin reprezentant
legal; persoana fizică cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie personal actele juridice
civile, dar cu încuviinţarea prealabilă a octotitorului legal. Atunci, însă, când persoana fizică
are capacitate de exerciţiu deplină ea încheie actele juridice civile personal, fără vreo
încuviinţare prealabilă.
l. Începutul capacităţii de exerciţiu deplină
În art. 8 din Decretul nr. 31/1954 se prevede: “Capacitatea deplină de exerciţiu începe
de la data când persoana devine majoră”. Se ştie că persoana fizică devine, de regulă, majoră
la împlinirea vârstei de 18 ani (art. 8 alin. 2 din acelaşi decret), iar prin excepţie, femeia
minoră care se căsătoreşte în condiţiile legii, la data încheierii actului juridic al căsătoriei.
Prin urmare, legiuitorul nostru distinge două moduri de dobândire a capacităţii de
exerciţiu deplină:
 prin împlinirea vârstei de 18 ani, cu condiţia ca la împlinirea acestei vârste persoana
fizică să nu fie pusă sub interdicţie judecătorească;
 prin încheierea căsătoriei de către femeie înainte de a împlini vârsta de 18 ani.
m. Atributele de identificare a persoanei fizice
Atributele de identificare a persoanei fizice, recunoscute în legislaţia noatră civilă
sunt: numele, domiciliul şi starea civilă.
Numele. Definiţie:
Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice, care constă în dreptul
persoanei fizice de a fi individualizată, în familie şi societate, prin cuvinte stabilite, în
condiţiile legii, cu această semnificaţie.
Domiciliul. Definiţie:
Este acel drept al persoanei fizice de a se individualiza, în spaţiu, prin locuinţa sa
statornică sau principală.
Starea civilă. Definiţie:
Starea civilă este un drept personal nepatrimonial, menit să individualizeze persoana
fizică, reprezentând mijlocul juridic care relevă calităţile persoanel ale persoanei fizice.
Persoanele fizice au calitatea de comercianţi atât în situaţia în care desfăşoară
activităţi comerciale cu caracter profesional în mod individual sau în asociaţii familiale. În
conformitate cu prevederile Legii 300 din 28 iunie 2004 privind autorizarea persoanelor fizice
şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent1, se acordă
legitimitate persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii
Europene şi ai celorlalte state aparţinând spaţiului economic european, prin aceea că:
- pot desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în mod independent, sau pot
constitui asociaţii familiale în condiţiile prevăzute de lege; - persoanele fizice care au dreptul
să exercite profesii în baza unor legii speciale, fiind excluse din domeniul de aplicare al legii –
art.1; - pot fi autorizate să desfăşoare activităţi economice în toate domeniile, meseriile şi
ocupaţiile, cu excepţia celor stabilite sau interzise prin legi speciale -art.1; - autorizaţia pentru
desfăşurarea de către persoane fizice a unor activităţi economice în mod independent, precum
şi pentru înfiinţarea şi funcţionarea de asociaţii familiale, denumită în continuare autorizaţie,
se eliberează, la cerere, de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv ai
1
Publicată in M. Of. nr. 576 din 29.06.2004.
sectoarelor municipiului Bucureşti, pe a căror rază teritorială îşi au domiciliul persoanele
fizice. Persoanelor fizice care nu au domiciliul în România li se eliberează autorizaţia de
către primarii unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi au reşedinţa; - autorizaţia
va cuprinde în mod obligatoriu activitatea principală, codificată conform clasificării
activităţilor din economia naţională – CAEN aprobată prin HG 656 din 6 octombrie 1997
[publicat în M.Of. 301 din 5 noiembrie 1997], actualizată, potrivit art. 5, prin Ordinul 601 din
26 noiembrie 2002 al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Statistică [publicat în M.Of.
908 din 13 decembrie 2002]
2. Persoana juridică
a. Definiţie. Terminologie
Având în vedere reglementările legale în vigoare, persoana juridică poate fi definită ca
un subiect de drept, creat facultativ de către o altă sau alte persoane cu respectarea cerinţelor
legale de fond şi de formă.
Ca explicaţii la definiţia respectivă putem adăuga că, din moment ce din definiţie
rezultă că avem de-a face cu un subiect de drept, persoana juridică participă în nume propriu
în cele mai variate raporturi juridice, limitate doar de principiul specialităţii capacităţii
juridice consfinţit prin lege. Mai precizăm că persoana juridică are, în calitate de subiect de
drept, şi răspundere proprie pentru actele şi faptele sale. De aceea, am considerat că nici
participarea în nume propriu la raporturile juridice şi nici răspunderea proprie nu trebuie să
apară neapărat în definiţie, ca elemente specifice persoanelor juridice.
Personalitatea juridică este şi rămâne o construcţie juridică, care permite, de regulă,
activitatea unor persoane – individuale sau în grup –, legea recunoscându-le o autonomie în
raport cu alte subiecte de drept.
Atât în doctrină cât şi în legislaţie se foloseşte, în mod convenţional, terminologia
devenită generală care redă esenţa conceptului : persoană juridică.
Expresia de persoană juridică s-a născut în cadrul dreptului civil, în general în
domeniul dreptului privat, dar a fost şi este utilizată şi în alte domenii, ramuri de drept
(administrativ, financiar, procesual, internaţional, al muncii, al mediului ş.a.).
În dreptul civil, subiectele de drept sunt denumite consecvent persoană fizică,
respectiv persoană juridică. În alte ramuri de drept, persoanele juridice sunt desemnate cu
diferite expresii, ca organe de stat, partide politice, sindicate, agenţi economici, unităţi ş.a.
Termenul de “persoană” – destul de polisemantic în gândirea modernă (europeană) –
ar putea fi înlocuit cu acela de “subiect de drept” ; în locul “persoanei fizice” s-ar putea folosi
expresia de “subiect natural de drept”, iar în locul persoanei juridice expresia de “subiect
artificial de drept.Datorită, însă faptului că legislaţia noastră actuală, atât cea anterioară, cât şi
cea posterioară lui decembrie 1989, utilizează consecvent expresiile de “persoană fizică”,
respectiv “persoană juridică”, până la eventuala modificare a reglementărilor legale rămânem
şi noi la terminologia consacrată.
b. Categorii de persoane juridice. Utilitatea clasificării persoanelor juridice
Chiar şi o simplă enumerare a diferitelor categorii de persoane juridice existente în
prezent în societatea noastră ar reprezenta o utilitate deosebită pentru înţelegerea esenţei şi
sensului acestor subiecte de drept. Cu atât mai mult ni se pare utilă gruparea persoanelor
juridice după anumite criterii ştiinţifice fundamentale, care redă cele mei semnificative
aspecte ale acestor participanţi la variate raporturi juridice.
Clasificarea persoanelor juridice facilitează stabilirea trăsăturilor generale şi a celor
specifice ale acestora.
c. Criterii de clasificare
Se pot stabili o mulţime de criterii după care se disting persoanele juridice între ele,
după care se pot împărţi în grupe şi subgrupe. Unele dintre criteriile de clasificare sunt
aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, altele privesc numai unele dintre ele.
Din multitudinea de criterii posibile reţinem următoarele:
 domeniul dreptului de care aparţin;
 forma dreptului de proprietate ca temei al patrimoniului;
 natura scopului lor;
 calitatea celor ce le compun;
 modul lor de înfiinţare;
 naţionalitatea lor.
d. Diferite categorii de persoane juridice
a) După domeniul dreptului de care aparţin distingem persoane juridice de drept public
şi persoane juridice de drept privat.
e. Sunt persoane juridice de drept public:
 Statul este o persoană juridică deosebită, el nu este supus regulilor de constituire,
reorganizare şi încetare prevăzute de lege pentru celelalte persoane juridice. Statul
participă, de regulă, în raporturi juridice de drept public pe plan internaţional şi numai
prin excepţie în raporturi de drept privat. În literatura de specialitate s-a arătat că statul
fără a fi persoană juridică în înţelesul strict al noţiunii, este un subiect de drept de sine
stătător care, având şi capacitatea de folosinţă de drept civil, are putinţa ca, în cazuri
cu totul speciale, să intre în raporturile juridice civile.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile în
care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.
 Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice potrivit art. 4, alin. 1 din
Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, conform căruia: “Comunele, oraşele şi
judeţele sunt persoane juridice”. Unităţile administrativ-teritoriale îşi desfăşoară
activitatea pe baza principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice,
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în
problemele locale de interes deosebit.
 Organele puterii legislative sunt – după cum se ştie – cele două camere ale
Parlamentului României – organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării -, care este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. După
cum se arată în doctrină, nici reglementările legale, nici reglementările lor de
funcţionare nu precizează expres calitatea organelor pterii legislative, dar este
neîndoielnică calitatea lor de persoană juridică, deoarece întrunesc elementele
constitutive necesare pentru această calitate.
 Organele puterii executive au, de asemenea, personalitate juridică. Din această
categorie fac parte: Preşedenţia Republicii, care întruneşte, de asemenea, elementele
constitutive ale personalităţii juridice; Guvernul României, care este organul central
al puterii executive şi exercită, în conformitate cu legea, administraţia publică pe
întreg teritoriul ţării; organele administraţiei publice centrale de specialitate
(ministerele, alte organe de specialitate organizate în subordinea Guvernului ori a
ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome; autorităţile administraţiei
publice locale (consiliile locale şi judeţene); organele locale de specialitate ale
administraţiei de stat.
 Organele puterii judecătoreşti sunt organizate potrivit principiului separării acestei
puteri de celelalte puteri ale statului, având atribuţii proprii ce sunt exercitate prin
instanţele judecătoreşti. Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Potrivit reglementărilor legale în
vigoare, instanţele judecătoreşti sunt: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi
Curtea Supremă de Justiţie şi – în limitele legale – instanţele militare. Precizăm că
dintre instanţele judecătoreşti judecătoriile nu sunt persoane juridice.
 Instituţiile de stat denumite şi instituţii bugetare de stat constituie o categorie
importantă de persoane juridice de drept public. Astfel de nstituţii se înfiinţează în
domeniile de învăţământ, sănătate, ştiinţă, cultură etc.
 Agenţii economici de stat constituie, în prezent, o mare categorie de persoane juridice
din domeniul economic. Din această categorie fac parte regiile autonome şi societăţile
cu capital integral de stat. Aceste persoane juridice prezintă deopotrivă trăsături
specifice dreptului public şi dreptului privat. ele sunt, în fond, unităţi de stat (în ceea
ce priveşte societăţile comerciale, până la privatizarea lor totală sau parţială), dar în
multe privinţe acţionează asemănător societăţilor comerciale cu capital privat. Aceste
persoane juridice au fost constituite prin reorganizarea (transformarea) fostelor unităţi
economice de stat în condiţiile Legii nr. 15/1990.
f. Sunt persoane juridice de drept privat:
 Partidele politice, a căror activitate nu se circumscrie exclusiv în sfera raporturilor de
drept privat, ci, mai ales, în cea a raporturilor de drept public. Ele se organizează
conform art. 37 (1) din Constituţie, în condiţiile stabilite în Decretul-lege nr. 8/1989.
Potrivit art. 8 (2) din Constituţie “Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii. Ele constribuie la definirea şi la exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială,
ordinea de drept şi principiile democraţiei”.
 Sindicatele desfăşoară activităţi care vizează ambele domenii ale dreptului. Aceasta
nu înseamnă – desigur -, ca şi în cazul partidelor politice, că ele sunt persoane juridice
de drept public. În această categorie includem şi federaţiile sau confederaţiile
sindicale. În art. 9 din Constituţie se prevede: “Sindicatele, patronatele şi asociaţiile se
constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele
contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice
şi sociale ale membrilor lor”. Sindicatele sunt organizate fără caracter politic,
independente faţă de organele de stat, faţă de partidele politice şi faţă de oricare alte
organizaţii.
 Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile
legii. Ele sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin
înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în
orfelinate. Potrivit reglementărilor legale, cultele religioase recunoscute sunt persoane
juridice. Sunt persoane juridice şi părţile lor componente locale, precum şi
aşezămintele, asociaţiile, ordinele şi congregaţiunile prevăzute în statutele lor de
organizare, dacă acestea s-au conformat dispoziţiilor legii persoanelor juridice.
 Organizaţiile cooperatiste reorganizate în noile condiţii social-economice sunt
persoane juridice private, care îmbracă următoarele forme concrete: cooperative de
consum, cooperative de credit, cooperative meşteşugăreşti şi cooperative agricole
(denumite societăţi). Primele trei forme de organizaţii cooperatiste se asociază în
uniuni (asociaţii) teritoriale şi pe ţară, care au, de asemenea, personalitate juridică. În
sistemul cooperatist mai există unităţi proprii create de cooperative sau uniuni, care
pot avea şi ele personalitate juridică.
 Asociaţiile şi fundaţiile constituie o mare categorie de persoane juridice
private.Asociaţiile cu scop nepatrimonial se organizează de un număr de persoane
prevăzute de lege, care pun în comun contribuţia lor materială, cunoştinţele şi
activitatea lor pentru realizarea unui scop care nu urmăreşte foloase pecuniare sau
patrimoniale. Fundaţiile sunt persoane juridice constituite prin acte între vii sau prin
testament. Dacă asociaţii fără scop lucrativ au existat şi înainte de decembrie 1989 sub
denumirea generică de organizaţii obşteşti, fundaţiile s-au constituit, mai ales, după
1990, urmărind realizarea unor scopuri ideale.
 Societăţile comerciale cu capital privat sunt cele mai tipice şi numeroase persoane
juridice de drept privat. Ele se organizează şi îşi desfăşoară activitatea în cele mai
variate domenii ale economiei ţării şi se constituie în condiţiile stabilite de Legea nr.
31/1990. Societăţile comerciale se pot constitui în una dintre următoarele forme
juridice concrete: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate
în comandită pe acţiuni, societate pe acţiuni şi societate cu răspundere limitată.
b) După felul de proprietate, care constituie sursa principală a formării patrimoniului,
distingem următoarele categorii de persoane juridice:
 Persoane juridice fundamentate pe proprietatea publică, cum sunt statul, unităţile
administrativ-teritoriale, instituţiile bugetare, organele de stat, regiile autonome,
societăţile comerciale cu capital integral de stat;
 Persoane juridice care au la bază atât proprietatea publică cât şi proprietatea privat,
cum sunt diferitele societăţi comerciale, asociaţii şi fundaţii cu astfel de patrimoniu,
dar şi statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot deţine şi proprietate publică şi
proprietate privată;
 Persoane juridice care au la bază exclusiv proprietatea privată, cum sunt societăţile
comerciale organizate în condiţiile Legii nr. 31/1990, diferitele organizaţii
cooperatiste, cele mai multe fundaţii şi asociaţii fără scop patrimonial, partidele
politice, cultele religioase etc.
c) După naţionalitatea lor persoanele juridice pot fi:
 Persoane juridice române, dacă îşi au sediul principal în România, fiind constituite
după cerinţele legii române şi având capacitatea juridică stabilită de aceste legi;
 Persoane juridice străine dacă îşi au sediul principal în străinătate, fiind constituite în
condiţiile legii locului, dar care în condiţiile legii române pot desfăşura activitate şi pe
teritoriul României.
Această distingere este importantă şi din punctul de vedere al capacităţii juridice a
acestor subiecte de drept.
d) În funcţie de natura scopului urmărit persoanele juridice pot fi:
 Persoane juridice cu scop patrimonial (economic, lucrativ), cum sunt regiile
autonome, societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste primare şi chiar asociaţiile
(uniunile) lor, care pot urmări realizarea unor acte de comerţ etc;
 Persoane juridice cu scop nepatrimonial (nelucrativ), cum sunt instituţiile de stat,
partidele politice, sindicatele, diferitele asociaţii, fundaţiile, cultele religioase etc.
e) După modul lor de înfiinţare distingem:
 Persoane juridice constituite prin act de dispoziţie (lege, act administrativ) al
organului competent, cum sunt organele puterii de stat, regiile autonome, societăţile
comerciale cu capital de stat;
 Persoane juridice care se înfiinţează prin act juridic de asociere, cum sunt cele mai
multe societăţi comerciale cu capital privat, organizaţiile cooperatiste etc.
g. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Noţiune
Textul art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 defineşte capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice. În privinţa persoanei juridice, decretul omite să formuleze o definiţie, dar,
precizând în art. 33 alin. 1 că „Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea
de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor”.
Pornind prevederile art. 33 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 şi aliniindu-ne definiţiei
date capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, vom reţine:
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este acea parte componentă a capacităţii
civile care constă în aptitudinea ei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Aşadar, şi în cazul persoanei juridice, capacitatea de folosinţă desemnează aptitudinea
generală, abstractă, de a avea drepturi şi obligaţii, cu alte cuvinte de a fi titulară de drepturi şi
obligaţii civile, cu observaţia că de această dată este vorba numai de drepturile şi obligaţiile
care se circumscriu scopului creării persoanei juridice.
Specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este caracterul juridic care
diferenţiază conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice de cel al persoanei juridice.
Pe când în cazul persoanelor fizice capacitatea de folosinţă are un conţinut identic pentru toate
persoanele, fără vreo discriminare, în cazul persoanelor juridice această capacitate diferă de la
o persoană juridică la alta, diferenţiere determinată de scopul pentru care asemenea persoană a
fost înfiinţată. Aceasta se desprinde cu claritate din prevederile art. 34 alin. 1 din Decretul nr.
31/1954, potrivit cărora: “Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sat statut”.
Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este limitată în temeiul
principiului specialităţii acestei capacităţi, iar acest principiu se raportează la scopul persoanei
juridice stabilit prin lege, act de înfiinţare sau statut.
Prin urmare, specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice rezidă în
posibilitatea acesteia de a avea numai acele drepturi şi obligaţii civile, care corespund
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, principiu care se
raportează la scopul acesteia. Privită prin prisma scopului specific, capacitatea de folosinţă
diferă ca dimensiune de la o persoană juridică la alta.
h. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Cu privire la începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice trebuie făcută
distincţia între persoanele juridice, care, potrivit legii, sunt supuse înregistrării, şi cele care nu
sunt supuse acestei formalităţi.
În raport de această distincţie, dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanelor
juridice este guvernată de două reguli:
1. Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă la data
înregistrării, indiferent de modul lor de înfiinţare.
2. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă, în raport de
specificul modului de înfiinţare, care este, după caz: a) data actului de dispoziţie care le
înfiinţează; b) data recunoaşterii actului de înfiinţare; c) data autorizării înfiinţării şi d)
data îndeplinirii vreunei alte cerinţe a legii.
Textele de lege din acre rezultă aceste reguli se regăsesc în Decretul nr. 31/1954.
Astfel, textul art. 32 din acest decret dispune: “Persoanele juridice sunt supuse înregistrării
sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau
înscriere”, iar textul art. 33 din acelaşi act normativ prevede: “Persoanele juridice care sunt
supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz,
potrivit dispoziţiilor art. 28, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data
recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege”.
Prin urmare, rezumând dispoziţiile acestor norme, vom reţine că începutul capacităţii
de folosinţă a persoanei juridice este determinat de următoarele momente:
- data înregistrării, pentru persoanele juridice supuse acestei formalităţi;
- data actului de dispoziţie care înfiinţează persoana juridică nesupusă înregistrării;
- data recunoaşterii înfiinţării de către organul competent tot pentru persoana juridică
nesupusă înregistrării;
- data autorizării înfiinţării de către organul competent tot pentru persoana juridică
nesupusă înregistrării;
- data îndeplinirii altei cerinţe a legii pentru persoana juridică care, de asemenea, nu
este supusă înregistrării.
Prin urmare, atât data înregistrării, cât şi celelalte date, care caracterizează modul
specific de înfiinţare a persoanelor juridice, au efect constitutiv, marcând începutul capacităţii
de folosinţă a acestora.
De la cele două reguli privind dobândirea capacităţii de folosinţă de către persoana
juridică, art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 instituie o excepţie care rezidă într-o
anticipare a dobândirii acestei capacităţi.
Într-adevăr, după ce în primele 2 alineate art. 33 din acest decret dispune că persoana
juridică dobândeşte capacitate de folosinţă, după caz, de la data înregistrării ori de la data
actului de dispoziţie, al recunoaşterii sau al autorizării înfiinţării, în alineatul final statuează:
“Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de la data actului de
recunoaştere, ori de la data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică
are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în
favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar
numai întrucât acestea sunt cerute ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.
Această capacitate de folosinţă restrânsă (numită în doctrină anticipată) a persoanei
juridice ne duce cu gândul la capacitatea de folosinţă anticipată a copilului conceput şi
nenăscut, care are aptitudinea de a avea drepturi civile, capacitate care are un conţinut mai
restrâns decât capacitatea obişnuită. De altfel, ideea dobândirii anticipate a capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice îşi are sorgintea în adagiul infans conceptus pro nato habetur,
quoties de commodis ejus agitur, constituind o aplicaţie a acestui principiu la realităţile
subiectului colectiv de drept civil.
i. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice. Noţiune
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile care
constă în aptitudinea persoanei juridice de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma
obligaţii, prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.
Reglementarea legală de drept comun a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se
află cuprinsă în textele art. 35-36 din Decretul nr. 31/1954, din care rezultă următoarele reguli
ce guvernează materia:
- persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele
sale;
- actele juridice încheiate de organele de conducere ale persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi;
- faptele licite sau ilicite, săvârşite de organele sale, obligă însăşi persoana juridică,
dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei organelor;
- faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui care le-a săvârşit;
- raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse,
prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare
ori statut.
Aceste reguli cuprinse în reglementarea de drept comun a capacităţii de exerciţiu a
persoanei juridice se completează cu normele speciale aflate în actele normative referitoare la
organizarea şi funcţionarea diferitelor subiecte colective de drept civil.
j. Poziţia organelor de conducere faţă de persoana juridică
Persoana juridică, neavând o existenţă fizică, îşi exprimă voinţa juridică prin organele
sale de conducere, care pot fi unipersonale (formate dintr-o singură persoană), sau colegiale
(formate dintr-un grup de persoane). Voinţa juridică manifestată de organul de conducere al
persoanei juridice este voinţa însăşi a persoanei juridice. Această constatare se deduce logic
din prevederile art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 potrivit cărora „Actele juridice făcute
de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele
persoanei juridice însăşi”.
k. Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Textul, referindu-se la capacitatea persoanei juridice fără să distingă dacă este vorba
de capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu, soluţia care se impune este aceea că persoana
juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la data înfiinţării sale.
l. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice. Limitele şi principiile
incidente conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Limitele conţinutului capacităţii de exerciţiu:
Cea mai importantă limită a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice (determinată
de capacitatea de folosinţă) decurge din principiul specialităţii ei. această limită se
concretizează în două postulate:
- capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât
capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este mai restrânsă decât capacitatea de
folosinţă, deoarece ea înseamnă aptitudinea de a exercita drepturile civile şi de a-şi asuma
obligaţii prin încheierea de acte juridice civile, pe când capacitatea de folosinţă este
aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii, indiferent de izvorul lor (acte
juriidce şi fapte juridice stricto sensu).
A doua limită a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinată de natura
fiecărei categorii de persoane juridice (organe de stat, instituţii de stat, unităţi administrativ-
teritoriale, persoane juridice cooperatiste şi obşteşti, persoane juridice private, persoane
juridice cu scop nelucrativ etc.).
A treia limită a capacităţii de exerciţiu rezidă în faptul că persoana juridică nu poate
avea şi exercita acele drepturi care prin natura lor sunt susceptibile să aparţină numai
persoanelor fizice, ele fiind incompatibile cu statutul de subiect colectiv de drept.
Cea de-a patra limită a capacităţii de exerciţiu – care nu se regăseşte la capacitatea de
folosinţă – este determinată de pluritatea organelor de conducere ale persoanelor juridice.
Întrucât majoritatea persoanelor juriidce au mai multe organe de conducere, pentru ca
actul juridic să fie actul persoanei juridice însăşi, el trebuie să fie încheiat de organul de
conducere abilitat prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Această regulă este cristalizată în
textul art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, care prevede: „Actele juridice făcute de
organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei
juridice însăşi”.
Principiile incidente conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este guvernat de două principii
de bază:
- principiul exercitării activităţii de conducere a persoanei juridice de către o
pluralitate de organe şi
- principiul răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc organele persoanei
juridice, pentru modul cum exercită activitatea de conducere.
În cazul în care societatea este administrată de mai mulţi administratori, potrivit art. 43
alin. 1 din Legea nr. 31/1990, aceştia vor răspunde solidar faţă de societate, cu alte cuvinte,
legea instituie solidaritate pasivă a administratorilor.
m. Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
În lipsa unei dispoziţii legale, care să stabilească momentul încetării capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice, trebuie să recurgem la principiile de drept în materie, potrivit
cărora capacitatea de exerciţiu nu poate supravieţui încetării fiinţei persoanei juridice.
n. Sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării normelor legale privind
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Nerespectarea normelor legale privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
este susceptibilă să antreneze răspunderea civilă, administrativă, disciplinară, financiară şi,
uneori, chiar penală a autorului faptei ilicite.
Dreptul civil tratează, cum este şi firesc, numai răspunderea de drept civil, angajată
pentru nesocotirea normelor legale privitoare la capacitatea de exerciţiu.
De la început trebuie precizat că ori de câte ori se încheie un act juridic în lipsa
capacităţii de folosinţă sau cu depăşirea acesteia, prin încălcarea principiului specialităţii, va
interveni sancţiunea nulităţii absolute a actului, deoarece, prin norma de drept respectivă se
ocroteşte un interes general, public, şi deoarece art, 34 alin. 2 din Decretul 31/1954 prevede
expres sancţiunea nulităţii absolute.
Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul încălcării normelor legale privitoare la
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, întrucât nu există un text de lege care să
sancţioneze cu nulitatea o atare încălcare.
În lipsă de text, vom recurge la principiilede drept aplicabile materiei nulităţii actelor
juridice, care ne vor conduce la soluţiile corecte.
Înainte de aceasta, va trebui să vedem care sunt, în practica judiciară, cazurile de
încălcare a normelor legale privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice. Acestea
sunt: a) încheierea actului juridic de un organ al persoanei juridice care nu avea o atare
competenţă – nesocotirea delimitărilor de atribuţii între organele de conducere; b) încheierea
actului juridic de către o persoană din colectivul persoanei juridice, care nu avea calitatea de
organ de conducere şi nici împuternicire de reprezentare şi c) încheierea actului juridic de
către o persoană care avea împuternicire de reprezentare, dar şi-a depăşit puterile încredinţate.
Potrivit principiilor de drept aplicabile în materie, toate aceste acte juridice încheiate
cu încălcarea regimului legal al capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice vor fi lovite de
nulitate relativă, deoarece norma legală ocroteşte un interes particular.
Este evident că în aceste cazuri nu poate interveni decât sancţiunea nulităţii actului
juridic, deoarece s-a încălcat o prevedere legală care reglementează condiţia de fond a acestui
act şi anume capacitatea.
De asemenea, nulitatea nu poate fi decât relativă, deoarece se încadrează în cazurile
care conduc la această sancţiune – actul juridic a fost încheiat de persoane care au nesocotit
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, şi întrucât actul juridic este susceptibil de
confirmare din partea organului de conducere competent.
Pentru a încheia acest paragraf, se cuvine să invederăm două aspecte:
- nulitatea relativă a actului juridic încheiat cu nesocotirea normelor legale privitoare
la capacitatea de exerciţiu nu este prevăzută expres de lege, ci este virtuală;
- anularea actului juridic trebuie pronunţată de organul de jurisdicţie competent –
instanţele judecătoreşti sau Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României.
o. Ocrotirea atributelor de identificare a persoanei juridice. Enumerarea
atributelor de identificare
Din reglementările legale referitoare la persoanele juridice rezultă că principalele
atribute de identificare ale acestor subiecte de drept sunt:
 denumirea;
 sediul;
 alte atribute, cum sunt: forma juridică concretă, naţionalitatea, contul
bancar, capitalul social, numărul de telefon, telex, fax, marca, codul fiscal,
ş.a.
Aceste atribute de identificare ale persoanelor juridice sunt clasificate în literatura de
specialitate în: atribute generale, în care se includ denumirea, sediul, naţionalitatea şi contul
bancar, atribute specifice, care privesc numai anumite persoane juridice şi în care se cuprind
toate celelalte atribute (arătate mai sus).
Denumirea
Denumirea persoanei juridice este acel atribut (mijloc) de identificare al acestor
subiecte de drept organizate în condiţiile legii, care se compune dintr-un cuvânt sau din mai
multe cuvinte stabilite în actul de constituire sau statut în vederea distingerii de astfel de
participante la raporturile juridice (civile).
Denumirea are acelaşi rol ca şi numele persoanei fizice.
Denumirea este un drept subiectiv nepatrimonial, care-i permite titularului său: să
folosească acea denumire în vederea individualizării sale în raporturile de drept (civil etc.)
concrete; să ceară altora să o identifice prin denumirea sa legală; şi, la nevoie, să pretindă în
justiţie restabilirea dreptului său la denumire.
Denumirea persoanei juridice se stabileşte, deci, prin actul de constituire sau prin
statut şi se ţine în evidenţa statului pentru identificarea acestor subiecte de drept.
Schimbarea denumirii persoanei juridice poate interveni pe parcursul existenţei sale, în
urma reorganizării etc. Schimbarea denumirii persoanei juridice poate avea loc în aceleaşi
condiţii, cu aceeaşi procedură şi de către aceleaşi organe care sunt stabilite de lege pentru
atribuirea denumirii. Aceasta înseamnă că şi publicitatea denumirii este supusă aceloraşi
reguli ca şi publicitatea denumirii stabilite iniţial.
Sediul persoanei juridice
Sediul este un atribut de identificare a persoanei juridice, cu ajutorul căruia ea se
individualizează şi se localizează în spaţiu, prin indicarea unui loc determinat concret, unde îşi
desfăşoară activitatea, conducerea şi administraţia principală a subiectului de drept respectiv.
Ceea ce este domiciliul pentru persoana fizică este sediul pentru persoana juridică.
Sediul persoanei juridice se caracterizează prin stabilitate. Aceasta nu înseamnă că el
nu poate fi schimbat, cu respectarea reglementărilor în materie.
Persoana juridică poate avea un sediu principal şi, în acelaşi timp, unul sau mai multe
sedii secundare.
Sediul principal este acel loc unde persoana juridică îşi desfăşoară cea mai mare parte
a activităţii sale de conducere şi de administraţie şi care determină individualizarea sa în
spaţiu.
Tot după criteriul volumului de activitate distingem sediul sau sediile secundare unde
se identifică persoana juridică privind anumite aspecte ale activităţii sale. Persoana juridică
are un sediu secundar, de regulă, când ea are în structura sa organizatorică aşa zise unităţi
componente sau subunităţi (fără persoanlitate juridică) în alte localităţi decât aceea în care se
află sediul său principal sau chiar în aceeaşi localitate, dacă activitatea complexă permite ori
necesită un asemenea sediu.
Stabilirea sediului persoanei juridice este o cerinţă legală, rezultată din actele
normative care reglementează statutul acestor subiecte de drept.
Sediul oricărei persoane juridice se stabileşte, deci, în actul constitutiv sau statutul ei.
În baza unor cerinţe organizatorice sau alte considerente sediul poate fi schimbat.
Schimbarea este supusă principiului simetriei juridice, ea fiind supusă publicităţii prin
înregistrare. Schimbarea sediului este supusă acestor reguli, chiar dacă nu există o
reglementare legală specială expresă.
Schimbarea sediului persoanei juridice poate fi decisă de organele care au stabilit
iniţial acest atribut de identificare.
Alte atribute de identificare
La identificarea persoanelor juridice pot contribui, pe lângă denumire şi sediu, şi alte
atribute, cum sunt naţionalitatea, contul bancar, codul fiscal, firma, marca, numărul de telefon,
telex şi fax.
Într-adevăr, în prezent, pe lângă cele două atribute „clasice” de identificare, se admit
şi alte mijloace de identificare a acestor subiecte de drept, cum sunt cele arătate mai sus.
Naţionalitatea persoanei juridice exprimă apartenenţa acesteia la un anumit stat şi,
prin aceasta, la un anumit sistem de drept naţional. Ea este pentru persoana juridică ceea ce
este cetăţenia pentru persoana fizică.
Naţionalitatea persoanei juridice exprimă, deci, legătura ce există între ea şu statul pe
teritoriul căruia şi-a stabilit sediul principal. În art. 1, alin. 2, din Legea nr. 31/1990 se
prevede: „Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoan juridice române”. Per a
contrario, acele persoane care nu au sediul în România nu au naţionalitatea română, sunt
persoane juridice străine.
Cu toate că naţionalitatea persoanei juridice va fi determinată – după cum rezultă din
lege – de sediul ei social, considerăm că, un astfel de subiect de drept nu va putea fi însă
român dacă nu îndeplineşte şi o a doua cerinţă: să fie constituit în România. Importanţa
acordată locului de constituire este conformă cu economia generală a legislaţiei referitoare la
persoane juridice şi cu principiile dreptului nostru.
3. Reglementarea calităţii de comerciant
a. Concepţia obiectivă
Reglementarea Codul comercial are la bază concepţia obiectivă. După cum s-a văzut
anterior, săvârşirea de către o persoană a unei fapte obiective de comerţ are ca şi consecinţă
aplicarea legii comerciale, independent de calitatea de comerciant a persoanei în cauză dacă
săvârşeşte una sau mai multe din faptele de comerţ enumerate exemplificativ în art. 3 Cod
comercial.
Dacă faptele obiective de comerţ sunt săvârşite cu caracter profesional de către o
persoană având comerţul ca o profesiune obişnuită, această persoană dobândeşte în temeiul
art. 7 C. com. calitatea de comerciant. În virtutea acestei calităţi, art. 4 C. com. prezumă ca
fiind fapte de comerţ, pe lângă cele enumerate în art. 3 C. com., celelalte contracte şi
obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă
din însuşi acel act. Art. 9 C. com. într-o exprimare explicită precizează că nu poate fi
considerată comerciant persoana care face o operaţiune de comerţ în mod accidental, izolat.
Săvârşirea faptelor de comerţ sporadic numai, iar nu în mod obişnuit şi permanent, deşi nu
atrage calitatea de comerciant pentru persoana în cauză, raportul juridic care ia naştere în
acest mod este supus legii comerciale. Încheierea unui act care numai pentru cocontractant
reprezintă o faptă de comerţ, atrage de asemenea, aplicarea legii comerciale întregului raport
juridic nu însă şi calitatea de comerciant pentru partea contractantă.
b. Definiţie
Spre deosebire de faptele de comerţ, care nu au o definiţie legală, comerciantul este
definit în art. 7 C. com. astfel: Sunt comercianţi aceia care săvârşesc fapte de comerţ având
comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale. Esenţial în definiţie, pentru
calificarea drept comerciant a unei persoane este perceperea acesteia ca având o profesiune
comercială în viaţa de zi cu zi.
Definirea comerciantului prezintă un interes deosebit, statutul comerciantului fiind
diferit de cel al necomerciantului sub următoarele aspecte: - instituirea prin lege a anumitor
obligaţii profesionale pentru comercianţi, cum ar fi aceea de înregistrare în registrul
comerţului sau de ţinere a registrelor contabile; - instituirea prezumţiei de comercialitate
pentru toate actele şi faptele săvârşite de comerciant - art. 4 C.com.; - instituirea unei reguli
derogatorii pentru actele comerciale încheiate de comerciant cum sunt: - prezumţia de
solidaritate a codebitorilor - art. 42 C.com.; - curgerea de drept a dobânzii la datoriile
comerciale plătibile în bani, din ziua în care devin exigibile - art. 43 C.com.; - interzicerea
acordării termenului de graţie de către judecători - art. 44 C.com; interdicţia retractului litigios
- art. 45 C.com; - libertatea probatorie a drepturilor rezultând din actele comerciale - art. 46 C.
com.; - aplicarea numai comercianţilor, în condiţiile legii a procedurii lichidării judiciare şi a
falimentului; - dreptul comercianţilor de a se constitui în camere de comerţ şi industrie; -
obligaţia comercianţilor de plată a impozitelor pe profitul realizat din activitatea comercială.
4. Categorii de comercianţi. Delimitări
Din interpretarea art. 7 C. com. rezultă două categorii de comercianţi: persoanele
fizice şi persoanele juridice.
Conform Legii 26/1990 privind registrul comerţului, modificată, persoanele fizice şi
asociaţiile familiale care efectuază în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale,
companiile naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste şi
grupurile de interes economic cu caracter comercial au calitate de comerciant, constituindu-se
în categorii distincte2.
Reglementarea privitoare la persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice se
completează cu Normele metodologice din 23 ianuarie 2003 de aplicare a Legii 507/2002
privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice de către persoane fizice
[publicate în M. Of. 108 din 20 februarie 2003].
Potrivit art. 21, la data intrării în vigoare a Legii din 6.11.2002, se abrogă: D-
154/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei
iniţiative [publicat în M. Of. 20 din 6 februarie 1990, cu modificările şi completările
ulterioare] şi H.G. 201/1990 pentru aprobarea normelor de aplicare a D-l54/1990 [publicată
în M. Of. 33-34 din 8 martie 1990, cu modificările şi completările ulterioare].
Societăţile comerciale sunt comercianţi potrivit art. 7 C. com. şi art. 1 din Legea
26/1990 privind registrul comerţului modificată. Au această calitate atât societăţile comerciale
constituite în baza Legii 31/1990 cât şi societăţile comerciale constituite în baza Legii
15/1990.
Regiile autonome, reglementate de Legea 15/1990 ca persoane juridice prin
transformarea fostelor unităţi economice de stat sunt comercianţi în baza Legii 26/1990 se
transformă în companii naţionale.
Organizaţiile cooperatiste al căror statut este reglementat prin lege specială sunt şi
ele, potrivit Legii 26/1990, comercianţi.
DELIMITĂRI:
Grupurile de interes economic sunt reglementate prin art. 118-238 din Cartea I, Titlul
V al Legii 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţii publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei. Grupul de interes economic poate avea atât calitatea de comerciant, cât şi pe cea de
necomerciant. Grupurile de interes economic au calitatea de comerciant dacă au caracter
comercial. Grupurile au obligaţia de a se înmatricula în registrul comerţului, dar calitatea de
comerciant a unui grup de interes economic nu este prezumată prin înmatricularea sa în
registrul comerţului - art. 127 din lege, această calitate trebuie să rezulte din actul constitutiv
al grupului de interes economic, care trebuie să precizeze natura comercială sau necomercială
a activităţii sale - art. 122, alin. 1, din lege.

2
Legea 26 din 5 noiembrie 1990 privind registrul comerţului, republicată în M.Of. 49 din 4 februarie 1998 a
suferit următoarele modificari succesive mai imortante; - modificată prin Legea 348 din 6 iulie 2001, publicată în
M.Of.381 din 12 iulie 2001, prin care s-a aprobat OG 53 din 14 august 1998, publicată în M.Of. 302 din 18
august 1998; - modificată prin OUG 76 din 24 mai 2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative
pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor, publicată în M.Of. 238 din 31.05.2001; -
modificată prin OUG 129 din 10 oct. 2002 aprobată prin Legea 505 din 26 noiembrie 2003, publicată în M.Of.
857 din 3 decembrie 2003; modificată prin Legea 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of. 279 din 21 aprilie 2003.
Aşadar, spre deosebire de prevederile art. 7 C. com. care conferă comercialitate celor
care exercită acte de comerţ cu titlu profesional, legea califică grupul de interes economic
drept comerciant exclusiv prin prisma obiectului lui de activitate.
Deşi Registrul Comerţului este, în mod tradiţional, un sistem de evidenţă legală şi
profesională a comercianţilor şi de publicitate a actelor lor, în conformitate cu modificările
aduse legii privitoare la registrul comerţului, în el vor fi înmatriculate şi alte persoane fizice şi
juridice prevăzute în mod expres de lege, cum sunt grupurile de interes economic, atât cele
care au, cât şi cele care nu au calitatea de comerciant.
Nu are calitatea de comerciant, potrivit art. 9 C. com., persoana care, în mod
accidental săvârşeşte o operaţiune de comerţ, dar este supusă legilor şi jurisdicţiei comerciale
pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din această operaţiune. Împuterniciţii sau auxiliarii
comerciantului, şi anume: prepuşii, comişii pentru negoţ, comişii călători pentru negoţ nu au
calitatea de comercianţi, ca de altfel, nici administratorii unei societăţi comerciale, această
calitate aparţine, după caz, comerciantului sau societăţii comerciale în numele cărora ei
săvârşesc fapte de comerţ. Apartenenţa la o societate comercială în nume colectiv nu conferă
asociatului calitatea de comerciant, nici asociaţii comanditaţi nu devin comercianţi în acest
mod, doctrina cristalizându-se astfel. Prin tradiţie nu au calitatea de comerciant persoanele
fizice care exercită profesiuni liberale şi anume: medicii, arhitecţii, avocaţii, notarii.
Meseriaşii – persoane fizice care prestează servicii, şi agricultorii nu au nici ei calitatea de
comerciant.
5. Condiţia juridică a comerciantului
a. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică
Pentru a dobândi calitatea de comerciant persoana fizică trebuie să îndeplinească
anumite condiţii .
Prima condiţie este obţinerea autorizaţiei administrative urmată de înregistrarea în
registrul comerţului. A doua condiţie este ca persoana fizică să săvârşească una sau mai multe
din faptele de comerţ prevăzute de art. 3 C. com. sau de legi comerciale speciale, având în
vedere caracterul enunţiativ al enumerării, ca profesiune obişnuită. Realizarea condiţiei
impune o anumită ritmicitate în săvârşirea faptelor de comerţ obiective, un interval rezonabil
de timp care să conducă la ideea de ocupaţie şi care să justifice motivaţiile practicării acesteia,
iar săvârşirea de către persoana fizică a respectivelor fapte de comerţ să se facă în nume
propriu. Realizarea acestei condiţii stabileşte, de altfel, şi demarcaţia între comercianţi şi
auxiliari, reprezentanţi, intermediari folosiţi în comerţ.
b. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale
Art. 7 C. com. prevede, fără a stabili condiţiile, că au calitatea de comerciant şi
societăţile comerciale. Societăţile comerciale sunt comercianţi din momentul constituirii lor
legale, al înmatriculării în registrul comerţului, moment care coincide cu cel al dobândirii
personalităţii juridice. Societăţile comerciale pot dobândi calitatea de comerciant în una din
formele reglementate de Legea 31/1990 republicată: societatea în nume colectiv, societate în
comandită simplă. Societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni, societate cu
răspundere limitată.
c. Dovada calităţii de comerciant
Calitatea de comerciant a persoanei fizice se probează prin dovada constituirii ei în
condiţii legale cu certificatul de înmatriculare în registrul comerţului. În ceea ce priveşte
efectuarea de acte de comerţ obiective, ca o profesiune obişnuită şi în nume propriu, fiind o
situaţie de fapt este admisibil orice mijloc de probă în dovedirea sa; dovada înmatriculării şi a
existenţei autorizaţiei de funcţionare constituie simple prezumţii. Calitatea de comerciant a
societăţii comerciale se dovedeşte prin probarea constituirii ei în condiţii legale. În acest caz,
dovada existenţei certificatului de înmatriculare în registrul comerţului este o dovadă deplină.
d. Încetarea calităţii de comerciant
Calitatea de comerciant încetează prin dizolvare şi lichidare în cazurile prevăzute de
art. 222 din L. 31/1990 urmate de radierea societăţii din registrul comerţului. Încetarea
calităţii de comerciant a persoanei fizice presupune şi încetarea efectuării de acte obiective de
comerţ, în condiţiile legii, de către aceasta.

E. PERSONALITATEA JURIDICĂ A SOCIETĂŢII COMERCIALE

1. Elementele definitorii ale personalităţii juridice a societăţii comerciale


Societatea comercială se constituie din iniţiativa asociaţilor, prin îndeplinirea
formalităţilor prevăzute de lege. Din moment ce s-a constituit cu respectarea condiţiilor
stabilite de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică. Art. 1 din Legea
31/1990, dispune: “În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele
juridice se pot asocia şi constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei
legi.
Societăţile comerciale cu sediul în România, sunt persoane juridice
române”.Societatea comercială este persoana juridică, deoarece ea are elemente constitutive
impuse de lege: organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop determinat
-art. 26 lit. e din Decretul 31/1954.
Personalitatea juridică îi conferă societăţii comerciale calitatea de a fi titulară de
drepturi şi obligaţii, de a fi un subiect (colectiv) de drept. Ca orice persoană juridică,
societatea comercială are un statut care cuprinde anumite elemente de identificare a
subiectului de drept: firma, sediul şi naţionalitatea. Societatea comercială are o viaţă proprie
care exprimă voinţele individuale ale asociaţilor, precum şi o capacitate care îi permite să
dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. Graţie personalităţii juridice, societatea
comercială participă în nume propriu la raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile
asumate.
2. Atributele de identificare a societăţii
Ca orice subiect de drept, societatea comercială trebuie să se identifice în mod
obligatoriu prin anumite elemente de individualizare. Societatea comercială se identifică prin
trei elemente: firma, sediul şi naţionalitatea.
Aceste elemente sunt distincte de elementele de identificare a asociaţilor. Societatea
comercială are propria sa firmă, propriul sediu şi propria naţionalitate, fără o legătură
obligatorie cu numele, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor, persoane fizice, respectiv
denumirea, sediul sau naţionalitatea asociaţilor persoane juridice a societăţii comerciale.
a. Firma societăţii
Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să aibă un
nume. Acest nume poartă denumirea de firmă.
Potrivit legii, firma este numele, sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează - art. 30 din Legea 26/ 1990-.
Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate - art. 7 şi art. 8
din Legea 31/1990. La autentificarea actului constitutiv şi după caz la darea de data certa se
va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privitoare la disponibilitatea
firmei. Firmele şi emblemele radiate din registru nu sunt disponibile pe o periodă de 2 ani de
la data radierii. Face excepţie de la acesta regula dobânditorul cu orice titlu al unui fond de
comerţ care va putea să continue activitatea sub firma anterioară care cupride numele unui
comerciant, persoană fizică sau al unui asociat al asociaţiei familiale, societăţi în nume
colectiv ori comandită simplă cu acordul expres al titularului precedent ori al succesorilor săi
în drepturi şi cu obligaţia menţionarii calităţii de succesor.
În stabilirea firmei, asociaţii trebuie să se conformeze dispoziţiilor Legii 26/1990, care
reglementează conţinutul firmei, diferenţiat după forma juridică a societăţii; în cazul
societăţilor de persoane firma constă într-un nume, pe când în cazul societăţilor de capitaluri
ea constă într-o denumire.
Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin
unuia dintre asociaţi. Se are în vedere numele şi prenumele asociatului sau numele şi
iniţiala prenumelui acestuia. În toate cazurile, numele ales ca firmă trebuie să fie însoţit
de menţiunea “societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă tot numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi, dar numai din rândul asociaţilor comanditaţi. Numele ales
trebuie însoţit de menţiunea “societate în comandită”, scrisă în întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi. Această denumire
trebuie însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate pe acţiuni” sau prescurtat
“S.A.” ori după caz, “societate în comandită pe acţiuni”.
Firma societăţii cu răspundere limitată se compune tot dintr-o denumire proprie,
la care se poate adăuga numele unuia sau a mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea
scrisă în întregime “societate cu răspundere limitată” sau prescurtat “S.R.L.”.
Fiind un elemente de identificare a societăţii, firma stabilită de către asociaţi trebui să
se deosebească de firmele existente, inclusiv cele folosite de comercianţii din sectorul public.
Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege se face de către oficiul registrului
comerţului. Când acest organ constată că o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să
ceară să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai
precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt mod. Dacă nu
se introduc aceste elemente de deosebire şi există posibilitatea de confuzie cu alte firme
înregistrate, oficiul registrului comerţului trebuie să refuze înscrierea firmei stabilite de
asociaţi - art. 39 din Legea 26/1990.
În afară de firmă, legea reglementează şi emblema, ca element de identificare a
societăţilor comerciale. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o societate de o
altă societate care desfăşoară acelaşi fel de activitate - art.30 alin. 2 din Legea 26/1990.
Întrucât este un atribut de identificare facultativ, emblema are un regim juridic diferit de cel al
firmei.
b. Sediul societăţii
Acest atribut este menit să situeze societatea în spaţiu, în cadrul raporturilor juridice la
care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul asociaţilor, sediul societăţii mai este
denumit şi sediul social.Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate sediul societăţii în
contractul de societate - art. 7 lit. b şi art. 8 lit. b din Legea 31/1990. La acelaşi sediu vor
putea funcţiona mai multe societăţi, dacă cel puţin o persoană este, în condiţiile legii, asociat
în fiecare dintre aceste societăţi.
Cu toate că instituie obligaţia determinării sediului societăţii, totuşi legea nu cuprinde
nici o dispoziţie privind criteriile de stabilire a acestui atribut de identificare a societăţii, aşa
cum prevede în privinţa firmei societăţii.În absenţa unor dispoziţii legale, asociaţii sunt liberi
să stabilească sediul societăţii. Ei ar putea avea în vedere locul unde se va desfăşura
activitatea comercială a societăţii sau locul unde se vor găsi organele de conducere ale
societăţii.În general, se consideră că sediul societăţii trebuie să fie acolo unde va fi centrul de
conducere a societăţii, unde vor activa organele de deliberare şi administrare ale societăţii.
Acest loc are şi avantajul stabilităţii faţă de locul desfăşurării activităţii comerciale, care poate
să fie multiplicat ori schimbat, în funcţie de conjunctură.
Determinarea sediului societăţii prezintă interes practic sub mai multe aspecte. Astfel,
sediul societăţii este unul dintre elementele în raport de care se stabileşte naţionalitatea
societăţii.
Apoi, sediul societăţii este elementul principal care serveşte la rezolvarea unor
probleme procedurale; la sediul social se comunică societăţii actele procedurale şi în raport de
sediul societăţii se determină instanţa competentă să soluţioneze litigiile în care societatea
apare ca pârâtă. Datorită importanţei sale pentru viaţa societăţii, sediul social poate fi
schimbat numai prin modificarea actelor constitutive ale societăţii, în condiţiile legii - art. 199
din Legea 31/1990.
c. Naţionalitatea societăţii
Societatea comercială se identifică şi prin naţionalitatea sa. Într-adevăr, deşi se
constituie de către persoane fizice, care au o anumită cetăţenie, societatea are o naţionalitate
proprie.
Cu privire la societatea comercială, noţiunea de naţionalitate nu este folosită în
înţelesul ei tehnic, de apartenenţă a unui individ la un anumit stat, ci în sensul de statut juridic,
adică de lege aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii. Deci,
naţionalitatea societăţii determină legea aplicabilă persoanei juridice.
În determinarea naţionalităţii societăţii comerciale sunt folosite criterii care privesc
cetăţenia asociaţilor sau criterii care ţin de realitatea noului subiect de drept (locul constituirii
societăţii, sediul social, centrul afacerilor etc.). Legea 31/1990 a adoptat sediul societăţii
drept criteriu pentru determinarea naţionalităţii societăţii comerciale. Art. 1 alin. 2,
nemodificat, din lege prevede: „Societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice române”. Prin urmare, orice societate comercială, dacă şi-a stabilit sediul
pe teritoriul României are naţionalitate română şi în consecinţă este supusă regimului Legii
31/1990. Regula este deopotrivă aplicabilă şi societăţilor comerciale cu participare străină -
art. 280 din Legea 31/1990, nemodificat.
3. Voinţa societăţii comerciale. Caracterizare generală
Ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine-stătătoare, care nu se
confundă cu voinţele asociaţilor. Desigur, societatea comercială, ca orice persoană juridică, nu
are o existenţă organică şi nici o voinţă naturală. Societatea comercială este un procedeu
tehnic pentru realizarea unei finalităţi şi anume punerea în valoare în comun a resurselor şi
capacităţilor mai multor persoane, în scopul obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Neavând o existenţă organică, legea atribuie persoanei juridice voinţa persoanelor
fizice care o compun, în măsura în care acestea acţionează pentru realizarea scopului
persoanei juridice. Dar, voinţa persoanei juridice nu este suma voinţelor persoanelor fizice, ci
este o calitate nouă. Cu referire la societatea comercială, voinţele individuale ale asociaţilor,
prin manifestarea lor în adunarea generală, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa
socială, adică voinţa societăţii, ca persoană juridică. La baza formării voinţei sociale stă
principiul majorităţii. În prezent, acest principiu se aplică tuturor societăţilor comerciale,
indiferent de forma juridică a societăţii.Întrucât voinţa majorităţii este voinţa societăţii, ca
persoană juridică, ea este hotărâtoare şi obligatorie în viaţa societăţii.
Legea consacră existenţa voinţei sociale şi rolul acesteia în luarea deciziilor în
cadrul societăţii. Potrivit Legii 31/1990, hotărârile luate de adunarea generală
asociaţilor, în limitele legii, contractului de societate sau statutului sunt obligatorii chiar
pentru asociaţii care nu au luat parte la adunare ori au votat contra .
Cât priveşte formarea voinţei sociale, Legea 31/1990 cuprinde anumite distincţii, în
funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
În societăţile de persoane, asociaţii pot lua hotărâri valabile cu majoritatea absolută a
capitalului social, în cazurile prevăzute expres de lege - art. 76, art. 77 alin. 1; art. 78 alin. 2,
iar potrivit art. 86, pentru aprobarea situaţiei financiare anuale şi pentru deciziile referitoare la
introducerea acţiunii în răspunderea administratorilor este necesar votul asociaţilor
reprezentând majoritatea capitalului social.
Principiul majorităţii absolute a capitalului social îşi găseşte aplicarea şi în celelalte
cazuri care nu sunt menţionate de lege, cu excepţia cazurilor de modificare a contractului de
societate, pentru care este necesar votul tuturor asociaţilor.
În societăţile de capitaluri, principiul majorităţii se aplică pentru toate hotărârile
adunării generale. Condiţiile de cvorum şi majoritate sunt diferite, după cum este vorba de
adunarea ordinară sau extraordinară şi în funcţie de prima sau a doua convocare - art. 112; art.
115. În toate cazurile se are în vedere majoritatea raportată la capitalul social, iar nu la
numărul asociaţilor.
În societatea cu răspundere limitată, adunarea asociaţilor decide prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în
actul constitutiv se prevede altfel, iar pentru modificarea actelor constitutive, cu votul tuturor
asociaţilor; în acest caz, majoritatea este raportată, atât la numărul asociaţilor, cât şi la
capitalul social.
Trebuie arătat că voinţa socială, ca voinţă colectivă a asociaţilor, se manifestă în
raporturile juridice prin anumite persoane, care au puterea de a reprezenta societatea. Prin
reprezentanţii săi, societatea încheie acte juridice, dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii.
Potrivit legii, dreptul de reprezentare se conferă unui asociat ori unei persoane străine
de societate, prin actele constitutive sau ulterior prin voinţa asociaţilor, în condiţiile legii.
4. Capacitatea juridică a societăţii
Ca orice persoană juridică, societatea comercială are capacitate juridică; ea dispune de
aptitudinea de a avea şi de a exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.Capacitatea juridică a
societăţii cuprinde capacitate de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.În absenţa unor dispoziţii
legale speciale, capacitatea juridică a societăţii comerciale este guvernată de regulile generale
privind capacitatea persoanelor juridice, stabilite de Decretul 31/1954, cu luarea în
considerare a specificului societăţilor comerciale.
a. Capacitatea de folosinţă
Societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi
şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării în registrul
comerţului - art. 40 alin. 2 din Legea 31/1990, înmatricularea se efectuează în termen de
24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează
înmatricularea societăţii comerciale. Societatea are o capacitate de folosinţă restrânsă de la
data autentificării actelor constitutive, cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei,
îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât
sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil - art. 33 alin. 3 din Decretul
31/1954.
În principiu, societatea comercială poate avea orice drepturi şi obligaţii. Deci ea
poate dobândi drepturi şi îşi asuma obligaţii patrimoniale şi nepatrimoniale, indiferent de
izvorul lor, în limitele stabilite de lege. Pentru societatea comercială, un rol important îl au
drepturile şi obligaţiile privind bunurile care formează patrimoniul societăţii precum şi
drepturile şi obligaţiile care decurg din raporturile juridice stabilite cu terţii.
O trăsătură specifică a capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale o reprezintă
aptitudinea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin săvârşirea faptelor de comerţ -art.
3 C.com. Deşi, ca vocaţie, capacitatea de folosinţă a societăţii se caracterizează prin
generalitate, totuşi, în concret ea este limitată. Într-adevăr, capacitatea de folosinţă a societăţii
comerciale este circumscrisă de scopul pentru care societatea a fost constituită. Ea este o
capacitate de folosinţă specializată. Aşa cum prevede art. 34 din Decretul 31/1954, “persoana
juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul
de înfiinţare sau statut”.
Specialitatea capacităţii de folosinţă a societăţii este determinată prin precizarea
obiectului de activitate a societăţii în contractul de societate.Deci, societatea poate încheia
numai acele acte juridice (acte de comerţ) care servesc la realizarea obiectului societăţii. Orice
act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este lovit de nulitate - art. 34
alin. 2 din Decretul 31/1954. Trebuie observat că limitarea capacităţii de folosinţă a societăţii,
prin stabilirea în actul constitutiv a obiectului societăţii, este diminuată prin fixarea unui
obiect de activitate larg, care să asigure supleţea necesară pentru adaptarea la schimbările
conjuncturale.
b. Capacitatea de exerciţiu
Având calitatea de persoană juridică, societatea comercială beneficiază şi de
capacitate de exerciţiu; ea are aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii, încheind acte juridice.
PRINCIPIU - Potrivit legii, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale. Actele juridice încheiate de organele persoanei juridice în
limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi - art. 35 din
Decretul 31/1954. Aşa cum prevede Legea 31/1990, societatea comercială are organe de
deliberare şi decizie (adunarea asociaţilor), organe de administrare (administratorii) şi organe
de control al gestiunii societăţii (cenzorii).
Actele juridice prin care societatea dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii se încheie
de către administratorii societăţii cărora li s–a conferit puterea de reprezentanţi ai
societăţii.Trebuie observat că dreptul de reprezentare este un drept special, deosebit de dreptul
general de administrare, care include numai dreptul de gestiune. În consecinţă, dreptul de
reprezentare îl au numai administratorii cărora li s-a conferit acest drept, prin actele
constitutive, ori ulterior, prin voinţa asociaţilor, în condiţiile legii.
Obligaţiile şi răspunderile administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute de Legea 31/1990. Societatea comercială
dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la data constituirii sale, adică din ziua
înmatriculării în registrul comerţului, cu condiţia să fi fost desemnat administratorul
care reprezintă societatea. În limitele capacităţii de folosinţă restrânsă, administratorul
desemnat prin actele constitutive în calitate de reprezentant al societăţii, poate încheia actele
cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
5. Patrimoniul societăţii
Caracterul autonom al patrimoniului societăţii. Legea recunoaşte societatea comercială
ca persoană juridică, deoarece ea întruneşte toate elementele constitutive ale personalităţii
juridice. Societatea are, pe lângă organizare de sine-stătătoare şi un anumit scop, şi un
patrimoniu propriu. Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter patrimonial care aparţin societăţii. Potrivit principiilor generale,
patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul social.În activul social sunt cuprinse
drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă. Aceste drepturi privesc, în principal bunurile
aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii. De asemenea, intră în activul social
bunurile dobândite de societate ulterior construirii, în cursul desfăşurării activităţii precum şi
beneficiile nedistribuite.În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii,
contractuale şi extracontractuale (obligaţii sociale).
Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană juridică,
înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este distinct de
patrimoniile asociaţilor care au constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul său
autonom, patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniu social.
Consecinţele autonomiei patrimoniului societăţii. Autonomia patrimoniului societăţii,
faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor, determină anumite consecinţe juridice.Bunurile
aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în patrimoniul societăţii.
Aceste bunuri devin proprietatea societăţii, afară de cazul când s-a convenit altfel prin
contractul de societate - art. 65 din Legea 31/1990.
Asupra bunurilor aportate, asociaţii nu mai au nici un drept. În schimbul lor, ei au
dobândit părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni, care le conferă un drept de creanţă
împotriva societăţii, de o natură specială, cu caracter social (dreptul de a participa la luarea
deciziilor în adunarea generală, dreptul la beneficii şi la împărţirea activului social, în caz de
lichidare).
De vreme ce bunurile aportate au ieşit din patrimoniul asociaţilor, înseamnă că nici
creditorii personali ai asociaţilor nu mai pot urmări aceste bunuri indiferent de data creanţei
lor. În acest sens, art. 66 din Legea 31/1990, prevede că, pe durata societăţii, creditorii
asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite
asociatului după bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni
prin lichidare.
În afară de aceste drepturi, art. 66 alin 2 din Legea 31/1990 recunoaşte creditorilor
asociaţilor şi alte drepturi care pot fi exercitate în timpul duratei societăţii.Creditorii
asociaţilor pot popri părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidarea societăţii. Prin poprirea
efectuată în condiţiile Codului de pr.civ. suma de bani ce s-ar cuveni asociatului debitor prin
lichidarea societăţii va fi indisponibilizată în favoarea creditorului asociatului.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, creditorii asociaţilor pot
sechestra şi vinde acţiunile debitorilor lor. Deci, acţiunile aparţinând asociaţilor debitori pot fi
puse sub sechestru asigurator şi vândute de către creditorii asociaţilor, în condiţiile
legii.Trebuie observat că exercitarea acestor drepturi speciale ale creditorilor asociaţilor nu
încalcă principiul autonomiei patrimoniului societăţii. Într-adevăr, poprirea, respectiv
sechestrarea şi vânzarea se exercită asupra unor bunuri care aparţin asociaţilor debitori, iar nu
asupra patrimoniului societăţii.
Bunurile aduse ca aport de către asociaţi, care sunt cuprinse în activul social, formează
gajul general al creditorilor sociali. Deci, ele vor putea fi urmărite numai de către creditorii
societăţii. Asupra acestor bunuri este exclus concursul creditorilor sociali cu creditorii
asociaţilor. Trebuie arătat că în mod excepţional, creditorii sociali beneficiază, pe lângă
dreptul de gaj asupra bunurilor din activul social, şi de un drept de gaj general asupra
patrimoniului asociaţilor debitori. Avem în vedere cazul societăţii în nume colectiv şi
societăţii în comandită, în care asociaţii respectiv asociaţii comanditaţi răspund pentru
obligaţiile sociale nelimitat şi solidar.
Obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de
asociaţi. Potrivit art. 1145 C.civ., pentru a opera compensaţia trebuie ca obligaţiile să existe
între aceleaşi persoane, care să fie creditor şi debitor, în acelaşi timp una faţă de alta. Or,
având patrimonii deosebite, societatea şi asociaţii sunt subiecte de drept distincte. În
consecinţă, dacă societatea are o obligaţie faţă de un terţ, iar acest terţ are o obligaţie faţă de
unul dintre asociaţi, cele două obligaţii nu se pot distinge prin compensaţie, deoarece
obligaţiile nu sunt reciproce; terţul se află în raporturi juridice cu două subiecte de drept
diferite, fiecare cu drepturile şi obligaţiile sale.
Aplicarea procedurii falimentului faţă de societate priveşte numai patrimoniul
societăţii. Deoarece societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile
asociaţilor, procedura falimentului are ca obiect exclusiv patrimoniul societăţii care a încetat
plăţile pentru datoriile sale comerciale, fără a se putea extinde asupra patrimoniilor asociaţilor
- art. 22 din Legea 64/1995, cu anumite exceptii.

F. OBLIGAŢIILE PROFESIONALE ALE COMERCIANŢILOR


În scopul protejării securităţii mediului comercial de afaceri, prin legi speciale s-au
instituit în sarcina comercianţilor individuali şi persoane juridice - anumite obligaţii
profesionale şi anume: - obligaţia de înregistrare în registrul comerţului, instituită prin Legea
26/1990 privind registrul comerţului şi concretizată în normele metodologice privind modul
de ţinere a registrului comerţului şi de efectuare a înregistrărilor, modificate; - obligaţia de
organizare şi conducere a contabilităţii în partida dublă şi de întocmire a bilanţului contabil,
instituită prin Legea contabilităţii 82/1991, modificată ; - obligaţia de a exercita activitatea
comercială cu bună-credinţă, instituită prin Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, modificată.
Registrul comerţului – Instrument de evidenţă şi publicitate a comercianţilor şi a altor
persoane fizice şi juridice
a. Obligaţia de înregistrare
Potrivit art. 1 din Legea 26/1990 modificată, comercianţii, precum şi alte persoane
fizice sau juridice, prevăzute expres de lege, au obligaţia, ca înainte de începerea activităţii să
ceară înregistrarea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului,
respectiv a activităţii, să solicite înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi
faptele ce se cer a fi înregistrate conform legii.
Deşi Registrul Comerţului este, în mod tradiţional, un sistem de evidenţă legală şi
profesională a comercianţilor şi de publicitate a actelor lor, in conformitatea cu modificările
aduse legii privitoare la registrul comerţului, în el vor fi înmatriculate şi alte persoane fizice şi
juridice prevăzute în mod expres de lege, cum sunt grupurile de interes economic, atât cele
care au, cât şi cele care nu au calitatea de comerciant.
Totodată comercianţii au obligaţia de a depune la oficiul registrului comerţului
bilanţul contabil anual precum şi alte acte prevăzute de lege.
În sensul legii, termenul înregistrare include înmatricularea comerciantului şi
înscrierea de menţiuni, precum şi a altor operaţiuni care, potrivit legii se menţionează în
acelaşi registru. Conform legii, comercianţii care au obligaţia de înregistrare sunt persoanele
fizice şi asociaţiile familiale care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile
comerciale, companiile naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome şi organizaţiile
cooperatiste. Înregistrările se efectuează la Oficiul registrului comerţului din reşedinţa de
judeţ sau din municipiul Bucureşti în care comercianţii îşi au domiciliul sau, după caz, sediul.
Dispoziţiile legii care instituie obligaţia de înregistrare nu se aplică meseriaşilor şi ţăranilor
care îşi desfac produsele din gospodăria proprie.
b. Organizarea registrului comerţului
Registrul comerţului se ţine de către Oficiul Naţional al Registrului comerţului,
organizat in subordinea Ministerului Justitiei. Oficiile registrului comerţului teritoriale
comunică Oficiului Naţional al Registrului comerţului orice înmatriculare sau menţiune
operată în termen de 15 zile de la efectuare.
Registrul comerţului se ţine în sistem computerizat şi este format din: - registru
computerizat pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice şi a asociaţiilor familiale; -
registru computerizat pentru înregistrarea comercianţilor persoane juridice (societăţi
comerciale, organizaţii cooperatiste, regii autonome, sucursale).
Acest registru se ţine pe fiecare an calendaristic. Comerciantul înregistrat va purta un
număr de ordine, începând cu nr. 1 în fiecare an. Pentru asigurarea unicităţii numerelor de
înmatriculare, prin Normele metodologice s-a introdus codul statistic al judeţului. Registrele
computerizate se gestionează de către administratorul bazei de date. Acesta împreună cu
directorul Oficiului au răspunderea corectitudinii, calităţii şi securităţii datelor. Pentru fiecare
comerciant se va constitui şi un dosar care va conţine cererile depuse la Oficiul registrului
comerţului precum şi actele doveditoare în susţinerea cererilor. Înregistrarea în registrul
comerţului a actelor şi faptelor prevăzute de lege se face, după caz, la solicitarea
comerciantului sau a oricăror persoane interesate ori din oficiu, prin completarea formularelor
tipizate ale Oficiului registrului comerţului. Cererile se întocmesc şi se semnează de titular
sau, după caz, de împuternicitul acestuia cu procură specială şi autentică.
c. Efectuarea şi controlul operaţiunilor registrului comerţului
Înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului
delegat, sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti definitive, ori a rezoluţiei directorului
oficiului registrului comerţului. Este instituită prin lege obligaţia pentru instanţele
judecătoreşti de a trimite oficiului registrului comerţului în termen de 15 zile de la data când
au rămas definitive, copii legalizate de pe dispozitivul hotărârilor şi de pe încheierile ce se
referă la acte şi menţiuni a căror înregistrare este cerută de lege. Controlul legalităţii actelor şi
faptelor care, conform legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de justiţie,
printr-un judecător, delegat de preşedintele tribunalului la începutul fiecărui an judecătoresc.
Judecătorul delegat va controla operaţiunile registrului comerţului cel puţin o dată pe lună.
Acest fapt nu exonerează de răspundere personalul oficiului care conduce şi execută
operaţiunile registrului comerţului, pentru conformitatea cu legea, a datelor înscrise. Lucrările
de grefă, secretariat şi arhivă ale judecătorului delegat se asigură de către personalul
registrului comerţului. Hotărârile judecătoreşti definitive, încheierile judecătorului delegat
prin care se dispune o înregistrare sunt executorii şi sunt supuse numai recursului. Operarea
înregistrărilor în registrul comerţului se face în termen de 24 de ore de la data încheierii
judecătorului delegat.
Potrivit art. 25 din Legea 26/1990 republicată, orice persoană fizică sau juridică care
se consideră prejudiciată prin înmatriculare sau printr-o menţiune din registrul comerţului are
dreptul să ceară radierea inregistrării păgubitoare, după procedura instituită de acest text de
lege.
d. Efectele înregistrării în registrul comerţului
Înregistrările în registrul comerţului au ca efect asigurarea publicităţii şi a
opozabilităţii lor faţă de terţi.
Conform art. 4 din Legea 26/1990, modificată, registrul comerţului este public. Oficiul
registrului comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei care a făcut copii,
certificate constatatoare că un anumit act sau fapt este înregistrat. Solicitarea şi eliberarea
acestor acte se poate face şi prin corespondenţă. Înmatriculările şi menţiunile sunt opozabile
terţilor de la data efectuării lor în registrul comerţului. Data înregistrării este data la care
înregistrarea a fost efectiv operată în registru, la termenele mai sus evocate. Persoana care are
obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în
afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceştia. Legea instituie pentru
comerciantul înregistrat în registrul comerţului obligaţia de a menţiona pe facturi, scrisori,
oferte, comenzi, prospecte şi pe orice alte documente întrebuinţate în comerţ, numele,
denumirea, sediul social, codul unic de înregistrare şi dacă este cazul codul numeric personal.
Nerespectarea acestor obligaţii atrage, în condiţiile legii aplicarea unei sancţiuni –
ameda civilă.

G. INTERMEDIARII COMERCIANŢILOR - AGENŢII COMERCIALI

Având în vedere că în Codul comercial nu este reglementată activitatea agenţilor de


comerţ, era necesară reglementarea printr-o lege specială a agenţilor comerciali permanenţi
care să stabilească statutul acestora. Dispoziţiile Legii 509/2002 realizează acest deziderat
prin stabilirea domeniului de aplicare, drepturile şi obligaţiile părţilor, remunerarea agentului,
încheierea şi încetarea contractului, indemnizaţiile şi despăgubirile datorate în caz de încetare
a contractului.
Prin Legea 509/2002 a fost reglementat statutul agenţilor comerciali permanenţi, care
completează lacuna din legislaţia noastră cu privire la agenţii comerciali. De aceea, condiţia
juridică a agentului comercial a fost definită pe baza principiilor generale ale reprezentării.
Potrivit art. 1 pct. 2 din Legea 509/2002, agentul comercial permanent este comerciantul,
persoană fizică sau juridică; în calitate de intermediar independent, este împuternicit în mod
statornic să negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică, denumită comitent,
sau să negocieze afaceri în numele şi pe seama comitentului. De aici, rezultă că activitatea
agentului comercial poate privi fie doar o activitate de negociere fără ca această activitate să
conducă la încheierea unui contract, fie în urma negocierii finalitatea urmărită să fie cea a
încheierii de afaceri, deci de a contracta în numele şi pe seama comitentului. În primul caz,
agentul comercial obţine oferte, comenzi etc., pe care comitentul le va materializa în forma
unor contracte comerciale, agentul comercial fiind în acest caz un mandatar fără reprezentare.
Potrivit art. 1 pct. 4 din legea noastră referitoare la agenţii comerciali, împuternicirea
agentului se poate exercita în una sau mai multe regiuni determinate, astfel cum se stabileşte
în contract. Este prevăzută şi în legea noastră posibilitatea determinării exclusivităţii
teritoriale în care să acţioneze agentul comercial,iar potrivit art. 3 din Legea 509/2002
agentul comercial nu poate negocia şi nu poate încheia, fără consimţământul expres al
comitentului, în regiunea determinată prin contract, operaţiuni de comerţ concurente privind
bunuri şi/sau servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenţie. Numai în
prezenţa unei clauze exprese agentul comercial are permisiunea de a negocia sau de a încheia,
în regiunea determinată prin contract, operaţiuni pentru mai mulţi comitenţi concurenţi - art.
3, pct. 3 din Legea 509/2002. Conform art. 5, alin. 2 din Legea 509/2002, în executarea
împuternicirilor primite agentul este obligat să acţioneze cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui
profesionist.
Potrivit art. 4 din Legea 509/2002, clauza de neconcurenţă este prevederea
contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe
perioada desfăşurării şi/sau ulterior încetării contractului de agenţie. Pentru a fi valabilă,
clauza de neconcurenţă trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii. Legea utilizând
termenul de „nulitate”, înseamnă că s-a avut în vedere nulitatea absolută, însă considerăm că
nu suntem în prezenţa ocrotirii unui interes general, ci a unui interes particular, astfel încât
considerăm că ar fi fost mai potrivit să se prevadă sancţiunea nulităţii relative. Forma scrisă a
clauzei de neconcurenţă se cere ad validitatem având în vedere că se referă la restrângerea
ariei de acţiune a agentului comercial.
Clauza de neconcurenţă se aplică doar pentru regiunea geografică sau grupul de
persoane la care se referă contractul de agenţie şi doar pentru bunurile şi serviciile în legătură
cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie operaţiuni. Extinderea sferei
clauzei de neconcurenţă este anulabilă la cererea agentului - art. 4, alin. 3 din Legea 509/2002.
Observăm că în privinţa posibilităţii de extindere a clauzei de neconcurenţă s-a reţinut
nulitatea relativă, recunoscându-se astfel caracterul privat al interesului ocrotit. Tot astfel, în
art. 6 din lege se prevede obligaţia comitentului de a-i pune agentului la dispoziţie în timp util
şi într-o cantitate corespunzătoare mostre, cataloage, tarife; să furnizeze agentului informaţiile
necesare executării contractului de agenţie.
În lege, remuneraţia agentului constă fie într-o sumă fixă, fie într-un comision, fie
în parte o sumă fixă şi în parte un comision, potrivit acordului părţilor. În lipsa unor
prevederi legale sau a unor stipulaţii derogatorii agentul are dreptul de a primi o
remuneraţie în conformitate cu uzanţele comerciale ale zonei şi sectorului de piaţă în
care acesta operează. În absenţa unor asemenea uzanţe agentul este îndreptăţit să primească
o remuneraţie corespunzătoare, ţinând seama de toate aspectele caracteristice operaţiunilor
efectuate -art. 10 din Legea 509/2002. Potrivit art. 11 din Legea 509/2002, prin comision se
înţelege orice formă de remuneraţie al cărei cuantum se obţine prin raportare la volumul sau la
valoarea operaţiunilor. Comisionul datorat de comitent depinde de rolul agentului comercial
în realizarea operaţiunilor încheiate pe durata existenţei contractului. Astfel, art. 12 din Legea
509/2002, prevede îndreptăţirea agentului la comision, dacă operaţiunea este încheiată ca
urmare a intermedierii agentului; dacă operaţiunea este încheiată, fără intermedierea
agentului, cu o terţă persoană care a fost procurată anterior de acesta drept client, cu condiţia
ca această operaţiune să aibă o natură similară celei încheiate anterior cu acel client;
operaţiunea este încheiată cu un client dintr-o regiune determinată sau care face parte dintr-un
grup de persoane determinat, pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă prin
contractul de agenţie.
Agentul comercial este ocrotit prin recunoaşterea dreptului de a primi comision chiar
şi după încetarea contractului dacă încheierea acelei operaţiuni survine într-.un termen
rezonabil de la data încetării contractului de agenţie, iar încheierea operaţiunii se datorează în
principal activităţii prestate pe durata contractului de agenţie sau în situaţia în care comanda
terţilor a fost primită de comitent sau de agent, anterior încetării contractului de agenţie - art.
13 din Legea 509/2002.
Legea 509/2002 cuprinde un capitol distinct, capitolul V, cu titlul de „Indemnizaţii şi
despăgubiri datorate în caz de încetare a contractului de agenţie”, care prevede măsuri de
compensare a agentului datorate survenirii unei cauze de încetare a contractului de agenţie.
Astfel, potrivit art. 22, la încetarea contractului de agenţie, agentul este îndreptăţit să
primească de la comitent o indemnizaţie, în măsura în care a procurat noi clienţi comitentului
sau a sporit semnificativ volumul operaţiunilor comerciale cu clienţii existenţi, iar comitentul
obţine încă foloase substanţiale din operaţiunile cu aceşti clienţi şi plata acestei indemnizaţii
este echitabilă, având în vedere circumstanţele concrete, în special comisioanele pe care
agentul ar fi trebuit să le primească în urma operaţiunilor încheiate de comitent cu clienţii
precum şi posibila restrângere a activităţii profesionale a agentului datorită existenţei în
contractul de agenţie a unei clauze de neconcurenţă.
Potrivit art. 22 pct. 3 acordarea indemnizaţiei nu aduce atingere dreptului agentului de
a cere despăgubiri, în condiţiile legii. Agentul comercial pierde dreptul la indemnizaţie dacă
agentul sau succesorul acestuia nu îl pune în întârziere pe comitent cu privire la pretenţiile
sale, într-.untermen de un an de la data încetării contractului de agenţie. Agentul nu are
dreptul la indemnizaţie în trei situaţii - art. 23 din Legea 509/2002: prima situaţie se referă la
rezilierea contractului de către comitent datorită unei încălcări de către agent a obligaţiilor
sale din culpă gravă. A doua situaţie se referă la denunţarea unilaterală a contractului de către
agent, cu excepţia cazului în care denunţarea este motivată de cauze precum vârsta,
infirmitatea ori boala agentului, cauze care împiedică în mod justificat continuarea
activităţilor acestuia, sau excepţia se referă şi la cauze justificate imputabile comitentului.
Ultima situaţie se referă la novaţia contractului prin înlocuirea agentului cu o terţă persoană.
Legea impune forma scrisă pentru contractul de agenţie. Astfel, potrivit art. 18
din Legea 509/2002, contractul de agenţie încheiat pe o perioadă determinată sau
nedeterminată, inclusiv modificările şi adăugirile ulterioare, poate fi probat numai prin
înscris , indiferent de valoarea acestuia, atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de
terţi. În finalul Legii 509/2002, în art. 26, se arată că dispoziţiile ei se completează, ân
măsura compatibilităţii lor, cu prevederile legale privind contractul de mandat comercial,
având în vedere că agentul comercial este un mandatar al comitetului. Diferenţa rezidă în
funcţie de calitatea în care acţionează agentul comercial, el fiind un mandatar cu reprezentare
în situaţia în care negociază şi încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului, respectiv
un mandatar fără reprezentare atunci când negociază afaceri pentru comitent.
Având în vedere că în Codul comercial nu este reglementată activitatea agenţilor de
comerţ, era necesară reglementarea printr-o lege specială a agenţilor comerciali permanenţi
care să stabilească statutul acestora. Dispoziţiile Legii nr. 509/2002 realizează acest deziderat
prin stabilirea domeniului de aplicare, drepturile şi obligaţiile părţilor, remunerarea agentului,
încheierea şi încetarea contractului, indemnizaţiile şi despăgubirile datorate în caz de încetare
a contractului.

CAPITOLUL II. CONCURENŢA COMERCIALĂ ŞI FONDUL DE COMERŢ

CONCURENŢA COMERCIALĂ; FONDUL DE COMERŢ

A. CONCURENŢA COMERCIALĂ

1. Concurenţa – Scurt istoric


Concurenţa neleală este o problemă de drept comercial ce avea o importanţă deosebită
pentru stadiul în care se găsea activitatea comercială în ţara noastră la începutul deceniului
patru al secolului XX. Datorită acestui aspect, precum şi a necesităţii de unificare legislativă,
în vederea apărării exercitării activităţilor oneste de comerţ şi împotriva practicării unor
manevre incorecte cât şi în scopul apărării indirecte a intereselor consumatorilor, la 18 mai
1932 a fost adoptată Legea pentru reprimarea concurenţei neleale, pentru a se complini,
în felul acesta, prevederile generale ale C. Civ. Rom. În afară de aceasta, statul român
încheiase diverse convenţii comerciale prin care se angajase cu diferite state de a lua toate
măsurile pentru combaterea întrebuinţării abuzive a denumirilor de origine pentru diferite
produse străine. Legea îi restrângea sfera de aplicare numai la actele de confuziune şi la
falsele indicaţiuni asupra originii mărfurilor, urmând a fi corelată cu Legea mărcilor de
fabrică şi de comerţ, sub diversele ei forme, din 1879, reglementate prin acte normative
naţionale sau prin convenţii internaţionale la care ţara noastră a aderat.
Tendinţa ce se manifesta în economia mondială de scădere a preţurilor produselor
industriale a făcut obiectul unor dezbateri publice şi apoi parlamentare şi în ţara noastră,
concretizându-se, în final, în Legea pentru reglementarea activităţii cartelurilor din anul
1933, ce privea toate genurile de acorduri comerciale şi industriale sub orice formă şi
natură ar fi fost acestea. În fapt, s-a urmărit o liberalizare totală în încheierea unor asemenea
concentraţiuni industriale şi comerciale, sub controlul statului, cu prioritate în domeniul
raţionalizării producţiei, în scopul scăderii preţurilor şi instaurării unei represiuni împotriva
acelor înţelegeri ce urmăreau specularea consumatorilor prin preţuri majorate. Ca instituţie
nou creată este de menţionat Consiliul superior al cartelurilor, organ de aplicare a legii.
În sistemul economiei de piaţă, comerciantul, persoană fizică sau juridică, urmăreşte
să producă şi să vândă sau să revândă, pe o piaţă determinată, alături de alţi comercianţi,
bunuri sau servicii, în scopul dobândirii unui profit. În acest scop, el va iniţia şi executa
operaţiuni prin care să-şi asigure concursul furnizorilor necesari (spre a da continuitate
întreprinderii sale) şi al clientelor care cumpără produsele sau serviciile sale. Vitalitatea şi
dinamismul exploataţiei comerciale depinde direct de volumul şi ritmul operaţiunilor
menţionate. Conduita în afaceri a comerciantului trebuie deopotrivă, să se înscrie în
coordonatele principiilor libertăţii comerţului şi al liberei concurenţe.
Libertatea comerţului şi industriei are semnificaţie dublă: pe de o parte, libertatea de
întreprindere şi, pe de altă parte, libertatea de exploatare. Libertatea de întreprindere înseamnă
dreptul tuturor persoanelor fizice sau juridice de a se dedica activităţilor comerciale sau
industriale, fără restricţii, direct sau prin constituirea de întreprinderi noi ori prin
achiziţionarea sau dobândirea controlului asupra unor agenţi economici preexistenţi.
Libertatea de exploatare exprimă dreptul comerciantului de a conduce şi administra
întreprinderea sa după bunul plac, fără a fi constrâns de nimeni. Această libertate îi conferă
dreptul de a decide cu privire la toate problemele întreprinderii sale, şi dreptul de a contracta
cu orice alt agent economic existent pe piaţă ca furnizor, client sau cooperant.
Principiul liberei concurenţe exprimă facultatea tuturor agenţilor economici de a
utiliza propriile mijloace şi metode pentru menţinerea şi dezvoltarea comerţului cât şi pentru
atragerea, menţinerea sau creşterea clientelei. Această libertate implică dreptul de a avea un
comportament concurenţial, constând în folosirea de mijloace şi metode a căror finalitate este
asigurarea existenţei comerţului şi menţinerea clientelei. Mijloacele şi metodele concurenţiale
folosesc pârghia preţului, noutatea şi calitatea produsului, formei sau ambalajului, renumele şi
tradiţia producătorului, canalul şi reţeaua de distribuţie, publicitatea şi acţiunile promoţionale.
Cele două principii sunt în relaţie de interdependenţă. Concurenţa nu ar fi posibilă în
absenţa libertăţii comerţului şi industriei, a dreptului de a decide şi de a contracta.
Deşi în sfera relaţiilor economice concurenţa se manifestă în diferite forme, conceptul
de concurenţă comercială ca noţiune de sinteză prezintă importanţă în înţelegerea diverselor
aspecte teoretice şi practice ale comportamentului concurenţial.
Concurenţa poate fi privită în sens larg ca o componentă esenţială a conceptului de
economie de piaţă ce desemnează atât starea rezultată din comportamentul competiţional
colectiv al agenţilor economici pe piaţă, cât şi comportamentul competiţional individual al
fiecăruia dintre aceştia.
În sens restrâns, concurenţa trebuie înţeleasă ca liberă competiţie între agenţii
economici care oferă pe o piaţă determinată produse sau servicii ce tind să satisfacă nevoi
asemănătoare sau identice ale consumatorilor, fiind desfăşurată cu scopul de a asigura
existenţa sau expansiunea comerţului lor.
2. Concurenţa se caracterizează prin următoarele trăsături:
- este o situaţie, o stare de fapt, comportamentul având natura unei confruntări, a unei
competiţii între diferiţi agenţi economici;
- se angajează, în principiu, între agenţii economici care oferă pe aceeaşi piaţă produse
sau servicii care tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor, dar
numai în domenii deschise concurenţei;
- este o competiţie liberă, fiecare participant la circuitul economic având latitudinea să
hotărască momentul şi măsura implicării sale, cât şi mijloacele şi metodele pe care le
utilizează;
- îşi are temeiul în cele două principii fundamentale ale economiei de piaţă; libertatea
comercială şi libertatea concurenţei;
- presupune atât dreptul fiecărui comerciant de a adopta o conduită competitivă, cât şi
obligaţia acestuia de a manifesta o astfel de conduită şi de a suporta concurenţa celorlalţi.
Dreptul la o conduită competitivă, fiind un drept subiectiv, este susceptibil de o exercitare
abuzivă care este reprimată de lege ca fiind concurenţă neloială.
Obligaţia de concurenţă presupune manifestarea permanentă a unei conduite
concurenţiale la un anumit nivel. Comerciantul nu îndeplineşte această obligaţie, sau o
îndeplineşte necorespunzător, când conduita sa concurenţială este diminuată sau lipseşte.
Astfel de situaţii pot rezulta din practici individuale sau colective anticoncurenţiale pe care
legea le sancţionează;
- exercitarea concurenţei nu atrage răspunderea comerciantului pentru daunele ce s-ar
putea produce altuia;
- este o stare continuă, întreţinută de actele individuale ale participanţilor la comerţ, şi
variabilă;
- regulator al cererii şi ofertei;
- factor determinant în stabilirea preţului mărfurilor;
- mecanism de repartizare a profitului între agenţii economici implicaţi în producţia şi
distribuţia mărfurilor;
3. Condiţiile necesare exercitării libertăţii concurenţei
- liberalizarea comerţului;
- existenţa unui număr suficient de agenţi economici privaţi;
- liberalizarea preţurilor şi tarifelor;
- convertibilitatea monedei naţionale;
- accesul investitorilor străini şi garantarea investiţiilor străine;
- asigurarea cadrului instituţional care să prevină şi să sancţioneze abuzul sau
insuficienţa concurenţei.
4. Metode şi forme ale concurenţei
Concurenţa pură şi perfectă este un model dogmatic al concurenţei, conceput în
secolul trecut. Potrivit acestui model, concurenţa acţionează reglementând cererea şi oferta pe
calea preţului. Preţul unui produs se formează la nivelul echilibrului dintre cerere şi ofertă, de
îndată ce cantităţile din acel produs oferite de producători sunt egale cu cele solicitate de
consumatori. Ca urmare a acestui mecanism de regularizare, nici un producător nu ar putea
obţine câştiguri acţionând asupra preţului, ci numai reducând costul de producţie. Profitul
anormal nu ar putea fi obţinut nici chiar la produsele la care oferta este mică iar cererea prea
mare, datorită libertăţii accesului pe piaţă care face ca oferta de astfel de produse să crească
rapid prin mobilizarea factorilor de producţie.
Funcţionarea economiei de piaţă este asigurată de concurenţa licită a agenţilor
economici pe fondul practicării libertăţilor comerciale.
Cu valoare de principiu, Constituţia prevede că statul trebuie să asigure libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie.
Concretizarea acestor exigenţe constituţionale s-a realizat pe plan legislativ prin
adoptarea Legii 11/1991 completată şi modificată de L. 298/2001 privind combaterea
concurenţei neloiale şi a Legii 21/1996 asupra concurenţei.
Potrivit art. 5 din Legea 21/1996 sunt interzise orice înţelegeri, exprese sau tacite, între
agenţii economici, precum şi orice decizii de asociere sau practici concertate între aceştia,
care au ca obiect sau pot avea ca efect respingerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei
pe piaţa românească sau o parte a acesteia iar potrivit art.6 sunt interzise folosirea în mod
abuziv a unei poziţii dominante deţinute de unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa
românească sau pe o parte substanţială a acesteia prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale
care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerţului ori prejudicierea consumatorilor.
Sancţiunile instituite de lege pentru încălcarea acestor dispoziţii sunt de natură civilă,
contravenţională sau penală, după caz.
5. Concurenţa neloială
În temeiul Legii 11/1991 republicată, modificată şi completată de Legea 298 din 7
iunie 2001, comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea cu bună-credinţă şi potrivit
uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale.
Constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în
activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de
efectuare a prestărilor de servicii. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspundere civilă,
contravenţionala ori penală, în condiţiile legii privitoare la concurenţa neloială.
Faptele şi actele prin care se manifestă concurenţa neloială sunt:
Confuzia se realizează prin folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice,
unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau
unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant şi prin
producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea
unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile
geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de
proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel
vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi
caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al
comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari
costituie infracţiune. Tot confuzie poate produce şi răspândirea în public de către un
comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în
eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi. Falsele menţiuni asupra
originii mărfurilor sunt orice indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile au fost
produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se
socoteşte menţiune falsă asupra originii mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a
devenit generic şi indică în comerţ numai natura lui, în afară de cazul în care denumirea este
însoţită de o menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine;
Denigrarea constă în comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către
un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor
sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;
Acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje consta în încheierea de contracte
prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestaţii în mod
avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma
să încheie contracte asemănătoare;
Dezorganizarea constă în oferirea, promiterea sau acordarea — mijlocit sau
nemijlocit — de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor
acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a
cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă
persoană în dauna unui concurent şi în concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui
comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui
comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale;
Contrafacerea se realizează prin punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau
pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul
asupra calităţii produsului/serviciului;
Utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant este
considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite dacă este săvârşită prin practici de
genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de
încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau
că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor
concurenţi pe piaţă si prin divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de
către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al
respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite
Constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a
elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din
mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare
comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de
circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret; protecţia secretului comercial operează
atâta timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite;
Divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial sau a informaţilor
secrete se realizează prin :
- folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a necesitat
un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise
autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor
farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;
- divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. c), cu excepţia situaţiilor în care dezvăluirea
acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia cazului în care s-au
luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în
comerţ, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile competente;
- divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără
consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau
industrial;
- divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor
publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete
pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice.
Persoana care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligată să înceteze sau să
înlăture actul, să restituie documentele confidenţiale însuşite în mod ilicit de la deţinătorul lor
legitim şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite. Acţiunile izvorând
dintr-un act de concurenţă neloială sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei
sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului sau inculpatului; în lipsa unui sediu
este competent tribunalul domiciliului pârâtului sau inculpatului.
La cererea deţinătorului legitim al secretului comercial instanţa poate dispune măsuri
de interzicere a exploatării industriale şi/sau comerciale a produselor rezultate din însuşirea
ilicită a secretului comercial sau distrugerea acestor produse. Interdicţia încetează atunci când
informaţia protejată a devenit publică.
Dacă vreuna dintre faptele arătate cauzează daune patrimoniale sau morale, cel
prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspunderea civilă
corespunzătoare.
Dacă fapta prevăzută de acesta lege a fost săvârşită de un salariat în cursul exercitării
atribuţiilor sale de serviciu, comerciantul va răspunde solidar cu salariatul pentru pagubele
pricinuite, afară de cazul în care va putea dovedi că, potrivit uzanţelor, nu era în măsură să
prevină comiterea faptei. Persoanele care au creat împreună prejudiciul răspund solidar
pentru actele sau faptele de concurenţă neloială săvârşite.
Prin hotărârea dată asupra fondului, instanţa poate dispune ca mărfurile sechestrate sa
fie vândute, după distrugerea falselor menţiuni. Odată cu condamnarea ori obligarea la
încetarea faptei ilicite sau repararea daunei, instanţa poate obliga la publicarea hotărârii, în
presă, pe cheltuiala făptuitorului.
Dreptul la acţiune în justiţie pentru concurenţă neloială se prescrie în termen de un an
de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a
cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.

B. FONDUL DE COMERŢ

1. Noţiunea fondului de comerţ


În cadrul patrimoniului societăţilor comerciale, una din cele mai importante mase de
bunuri o reprezintă fondul de comerţ, numit metaforic şi patrimoniu comercial. Ca orice
activitate economică, exercitarea comerţului necesită anumite instrumente de acţiune,
adecvate tipului de comerţ cum sunt: maşini şi utilaje, mobilier, mărci de fabricaţie şi
comerciale, tehnologie şi brevete de invenţii, clienţi, etc.
Conform art. 1.1.c) din Legea 11/1991 modificată de Legea 298 din 7 august 2001,
fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi
necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un
comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale.
Fondul de comerţ permite atragerea şi dezvoltarea unei clientele stabile şi apărarea
intereselor comerciantului faţă de actele de concurenţă neloială. Astfel, fondul de comerţ este
util atât comerciantului care poate profita de actul creaţiei propriei lui întreprinderi, cât şi
creditorilor comerciantului care sunt interesaţi în solvabilitatea debitorului lor.
Categoria bunurilor corporale cuprinde bunuri mobile şi drepturi mobile şi drepturi
mobiliare afectate fondului de comerţ. Sunt astfel de bunuri: materialul destinat comerţului
sau industriei, maşinile, utilajele, materialele supuse prelucrărilor, precum şi mărfurile din
producţia proprie sau achiziţionate în scop de revânzare, aflate în stoc. Drepturile mobiliare
decurg din contractele de închiriere, atât a clădirilor în care se exercită activitatea comercială
cât şi a utilajelor şi altor bunuri deţinute în locaţie, în schimbul chiriei.
Există unele păreri conform cărora bunurile imobile nu fac parte din fondul de comerţ,
deoarece actele juridice prin care operează transmiterea unor bunuri imobile sunt de natură
civilă.
Fondul de comerţ este conceput ca o mobilizare necorporală, netangibilă, concretizată
în ansamblul de bunuri corporale şi drepturi subiective ale comerciantului capabile să
imprime întregului fond al exploataţiei o funcţie de eficienţă sporită. Existenţa acesteia este o
chestiune de fapt. Comerciantul o va putea invoca în măsura în care va putea face dovada
sporirii fondului de comerţ, în caz contrar valoarea de circulaţie a bunurilor ce alcătuiesc
activul economic nefiind influenţată de o asemenea componentă patrimonială. Vânzarea
activelor este concepută ca o vânzare imobiliară care însă poate include şi elemente ale
fondului de comerţ dacă acestea sunt prezente.
Fondul de comerţ este o universalitate de bunuri şi drepturi, un bun sinteză de sine
stătător în patrimoniul comerciantului, de esenţă mobiliară.
În masa bunurilor necorporale sunt cuprinse: clientela; vadul comercial; bunuri
ce asigură direct o sursă de profit pentru comerciant (drepturile de proprietate
intelectuală), cât şi bunuri care se bucură de protecţia specială a legii şi reprezintă prin
aceasta mijloace de apărare împotriva concurenţei neloiale (firmă, emblemă, marcă,
desen, etc). Datorită importanţei acestei categorii de bunuri ele vor fi prezentate mai pe
larg.
2. Elementele necorporale ale fondului de comerţ
Situaţia economică a une societăţi comerciale depinde nu numai de activele materiale
pe care le posedă, ci, în mod deosebit, de elementele necorporale ale fondului de comerţ. Ele
explică atât diferenţele care există în situarea pe piaţă a unei firme consolidate, cu o anumită
vechime, faţă de o firmă în curs de instalare, cât şi eficienţa, diferită, înregistrată de firme cu o
vechime şi dotări materiale comparabile. Factorul care produce diferenţa de profit constă
tocmai în calitatea diferită a elementelor necorporale ale fondului de comerţ. Acestea concură
la formarea reţelei de relaţii şi parteneri, a clientelei, a reputaţiei şi creditului în afaceri prin
contribuţia calităţilor comerciantului, calitatea mărfurilor, lucrărilor sau serviciilor oferite,
amplasamentul stabilimentului, firma şi mărcile utilizate etc. Aceste elemente necorporale au
o pondere însemnată în valoarea economică a societăţii comerciale sau a unei părţi din ea.
Clientela este unul dintre cele mai importante elemente necorporale ale fondului de
comerţ şi reprezintă aptitudinea, posibilitatea comerciantului de a grupa în jurul său un anumit
număr de clienţi actuali şi constanţi. Clientela este esenţială comerţului, întrucât fără clientelă
revânzarea devine imposibilă. Clientela este adevăratul suport al comerţului, principalul său
factor de prosperitate, conferindu-i atât trăsături originale pe planul dreptului, cât şi valoare
economică. Ea este rezultatul efortului depus de comerciant pentru atragerea consumatorilor.
Clientela trebuie să fie actuală. O clientelă virtuală nu este suficientă pentru a procura
beneficii din acte de comerţ. Clientela întâmplătoare ajută dar nu susţine comerţul.
Vadul comercial, considerat factorul obiectiv al clientelei, desemnează obişnuinţa
consumatorilor de a cumpăra mereu de la o anumită societate. Între clientelă şi vad există o
relaţie de interdependenţă. Clientela şi vadul comercial sunt elemente esenţiale ale fondului de
comerţ. Ele sunt ocrotite de lege prin acţiunea în concurenţă neloială.
Firma sau numele comercial este numele sau, după caz, denumirea sub care se
exercită comerţul şi sub care semnează comerciantul. Numele comercial individualizează o
anumită întreprindere. El poate fi constituit dintr-un nume propriu, prenume, pseudonim,
numele unui terţ sau o denumire legată de obiectul întreprinderii ori de fantezie. Legea
stabileşte principial modul în care se alcătuieşte numele comercial pentru fiecare formă de
societate - art. 28 – 33 din Legea 26/1990.
Emblema este semnul care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen - art.
27, alin. 2, din Legea 26/1990. Desemnarea figurativă realizată de emblemă poate reprezenta
un nume de persoană, o denumire în legătură cu obiectul comerţului sau orice altă denumire.
Emblema poate conţine şi diferite simboluri grafice. Ca semn distinctiv emblema trebuie să
fie sugestivă spre a fi aptă să atragă clientela.
Comerciantul are libertatea să-şi aleagă emblema pe care o socoteşte cea mai
potrivită. Se cere numai condiţia ca aceasta să se deosebească de emblemele deja înregistrate
în registrul comerţului pentru acelaşi fel de comerţ. Nefiind legată de numele comercial,
emblema are o mare stabilitate în timp.
Titularul emblemei dobândeşte un drept de exploatare exclusivă ce îi permite să obţină
din el toate beneficiile pe care este susceptibil să le producă.
Fiind un element patrimonial al fondului de comerţ, nimic nu se opune ca emblema să
poată fi transmisă cu orice titlu, împreună sau separat de fondul de comerţ, căruia i-a
aparţinut. Ca element accesoriu al fondului de comerţ, atunci când acesta se transmite cu orice
titlu, fără a se menţiona expres situaţia emblemei, se admite că ea va urma soarta bunului
principal.
Dreptul asupra contractului de locaţie este un alt element al fondului de comerţ care
constă în dreptul de creanţă al locatorului comerciant asupra proprietarului imobilului în care
se exercită comerţul. Acest drept poate fi transmis doar deodată cu întregul fond de comerţ.
Dreptul asupra autorizaţiei are natura şi conţinutul unui drept de creanţă asupra
autorizării obţinută de comerciant, de la un organ al administraţiei de stat, de a desfăşura
activităţi de comerţ sau în legătură cu comerţul în anumite domenii în care legea cere o
asemenea autorizare. Fiind obligatorie pentru desfăşurarea unei asemenea activităţi, acest
drept de creanţă se poate transmite numai odată cu fondul de comerţ şi numai dacă autorizarea
nu a fost dată în consideraţia persoanei.
Marca de fabricaţie, de comerţ şi de serviciu reprezintă semne exterioare, prin care
se individualizează mărfurile industriale sau cele pe care o întreprindere comercială le pune în
circulaţie spre a le deosebi de cele identice sau similare ale altor firme.
Marca de fabrică se foloseşte de către producător sau fabricant în domeniul activităţii
industriale, agricole, meşteşugăreşti şi artizanale. Marca de comerţ este utilizată de către
comerciant sau distribuitor prin aplicarea ei pe produsele pe care le vinde spre a arăta că
produsele unei întreprinderi sunt distribuite de o unitate comercială.
După obiect, mărcile se clasifică în mărci de produse şi mărci de serviciu. Mărcile de
produse identifică anumite produse fabricate sau naturale. Marca de serviciu serveşte
diferenţierii serviciilor oferite de o societate de cele prestate de alte societăţi. Ea se poate
folosi direct sau indirect. Astfel o societate de taximetre aplică marca pe autovehicule,
restaurantele pe veselă şi tacâmuri, atelierele de proiectare pe documentaţia tehnică etc.
Mărcile pot fi de asemenea individuale şi colective. Mărcile individuale, private
aparţin şi se utilizează de o anumită persoană fizică sau juridică. Mărcile colective se folosesc
în comun, de mai mulţi producători comerciali. În principiu, acestea se aplică împreună cu
marca individuală, fiind o garanţie a calităţii sau originii produsului, întrucât ele presupun
condiţii minime de calitate pentru ca societăţile să le poată folosi.
Mai sunt utilizate marca notorie, caracterizată de un renume devenit internaţional
(Coca-Cola, Siemens, C&A), marca defensivă ce serveşte protecţie mărcii principale, marca
de rezervă, marca naţională care individualizează produsele care provin dintr-o anumită ţară,
constituind o garanţie specială de calitate.
Marca are capacitatea de a reprezenta firma chiar şi atunci când datorită modului de
ambalare, conţinutul ei nu este direct accesibil, perceptiv.
Funcţia mărcii este funcţia de concurenţă bazată pe sistemul de atragere a
cumpărătorilor. Ea este o garanţie a calităţii. Publicitatea mărcii determină creşterea
vânzărilor. Marca are caracter patrimonial.
Dreptul la marcă se bucură de protecţie juridică, dacă aceasta îndeplineşte unele
condiţii de fond şi formă. Condiţiile de fond se referă la distinctivitatea, disponibilitatea şi
liceitatea mărcii. Distinctivitatea unui semn este atinsă dacă acesta nu este necesar, uzual sau
descriptiv. Distinctivitatea are două elemente: originalitate şi noutate.
Disponibilitatea mărcii presupune că semnul ales nu aparţine altei persoane, că nu
există drepturi anterioare asupra sa. Liceitatea semnului propus ca marcă, înseamnă că acesta
să nu fie contrar ordinii publice bunelor moravuri ori de natură să înşele publicul. Sunt
considerate a fi contrare moralei şi ordinii publice între altele: folosirea, fără autorizaţia
organelor competente, ca mărci sau elemente ale acesteia, stemele, drapelele şi alte embleme
de stat, a semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi garanţie, cât a oricăror imitaţii de
blazoane.
Înregistrare a mărcii conferă titularului un drept de folosinţă exclusivă pe o perioadă
de 10 ani de la data constituirii depozitului, fiind posibilă reânnoirea înregistrării.
Înregistrarea internaţională poate fi efectuată prin ţara de origine la Biroul
Internaţional al proprietăţii intelectuale.
Brevetul de invenţie este un titlu eliberat de o autoritate publică (în ţara noastră,
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci), aceluia care pretinde a fi autorul unei invenţii. Acest
titlu conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe întreaga durată de valabilitate a
sa - art. 2 din Legea 64/1991.
Obiectul brevetului îl constituie o creaţie tehnică, o invenţie. Potrivit legii, invenţia
este brevetabilă dacă este nouă, dacă rezultă dintr-o activitate inventivă şi este susceptibilă de
aplicare industrială. Invenţia poate avea ca obiect un produs, un procedeu sau o metodă. Dacă
obiectul invenţiei este un nou soi de plantă, un hibrid sau o nouă rasă de animale, ele trebuie
să fie noi distincte, omogene şi stabile.
Durata de valabilitate a unui brevet de invenţie este de 20 de ani, cu începere de la
data constituirii depozitului naţional reglementar. Brevetele de invenţie complementare au o
durată de valabilitate limitată la aceea a brevetului acordat pentru invenţia pe care o
perfecţionează, fără a putea fi mai mică de 10 ani. Titularul brevetului de invenţie se bucură
de o sumă de drepturi cu caracter personal, nepatrimonial şi patrimonial. Astfel, autorul
invenţiei pentru care s-a acordat brevet are dreptul la calitatea de autor, la menţionarea
acesteia în brevet, carnet de muncă, în alte documente sau publicaţii referitoare la invenţia sa.
Tot acesta are dreptul să dea publicităţii invenţia sa.
Drepturile cu caracter primordial permit titularului exploatarea exclusivă a brevetului,
cât şi dreptul acestuia de a interzice terţilor să efectueze, fără autorizaţia sa, următoarele acte:
- pentru produse: fabricarea, comercializarea, oferirea spre vânzare, folosirea, importul
sau stocarea în vederea comercializării;
- pentru procedee sau metode: folosirea acestora.
Dreptul de folosire exclusivă (monopolul exploatării) conferă titularului facultatea de
a exploata personal invenţia cât şi de a transmite prerogativele sale altor persoane.
Drepturile asupra brevetului pot fi transmise de titular altor persoane. Se pot transmite:
dreptul la acordarea brevetului, dreptul asupra brevetului, drepturile patrimoniale ce decurg
din brevet în tot sau în parte.
Pentru fondul de comerţ al unui agent economic, brevetul de invenţie reprezintă un
argument de tehnicitate şi avans tehnologic care îi asigură de cele mai multe ori o eficienţă şi
o capacitate concurenţială sporită faţă de producătorii lipsiţi de o asemenea soluţie tehnică.
Fondul de brevete al unei societăţi comerciale are un rol important în asigurarea unei poziţii
avansate pe piaţa internă şi pe pieţele externe, concluzie confirmată statistic în economia
mondială.
Desenele şi modelele industriale sunt elemente necorporeale ale fondului de comerţ
care reprezintă creaţii de formă, care permit individualizarea produselor industriale printr-un
element estetic sau artistic. Estetica industrială s-a dovedit a fi un factor important în
orientarea cererii consumatorului, desenele şi modelele personalizează aspectul unor produse
cunoscute, le imprimă noi elemente de formă şi asigură astfel, un profit mai ridicat activităţii
comerciale. De aceea, desenele şi modelele sunt protejate juridic.
3. Natura juridică a fondului de comerţ
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt deoarece elementul care unifică
masa bunurilor, care îl structurează într-o entitate este voinţa titularului fondului.
Această natură juridică a fondului de comerţ atrage unele consecinţe juridice importante. Una
este aceea că fondul subzistă tuturor modificărilor ce intervin în compunerea sa. Indiferent
dacă mărfurile sunt vândute, iar materialele utilizate, dacă mobilierul este renovat, lucrătorii
schimbaţi şi firma completată, fondul persistă în identitatea sa. Acest lucru este explicat prin
teoria subrogaţiei reale şi este foarte important pentru creditorii care beneficiază de un
privilegiu sau de un gaj asupra fondului de comerţ. Este de subliniat că fondul de comerţ,
nefiind un patrimoniu distinct, nu are nici activ, nici pasiv şi, în consecinţă, cesiunea lui nu va
îngloba nici datoriile şi nici creanţele titularului, iar cesionarul nu va fi ţinut de datoriile
cedentului.
4. Înstrăinarea fondului de comerţ
Ca orice bun fondul de comerţ poate fi transmis de deţinătorul său, temporar sau
definitiv, altei personae fizice sau juridice. Printre modalităţile de transmitere se află donaţia,
testamentul şi moştenirea legală, potrivit dispoziţiilor dreptului civil. În mod obişnuit fondul
de comerţ se transmite prin cesiune, concesiune, închiriere sau locaţie a gestiunii. Asemenea
operaţiuni au calitatea de acte de comerţ şi ca urmare, vor fi supuse regulilor dreptul
comercial şi condiţiilor de fond şi formă specifice. Astfel, în ce priveşte capacitatea părţilor,
se cere ca ele să aibă capacitate deplină de exerciţiu ca şi în cazul înstrăinării imobilelor. Când
fondul de comerţ aparţine unui incapabil, cel ce îl reprezintă la încheierea contractului de
înstrăinare trebuie să aibă autorizarea necesară vânzării de imobile, iar dacă fondul de comerţ
este un bun comun al soţilor, pentru transmiterea sa este necesar consimţământul ambilor soţi.
Transmiterea unui fond de comerţ ce aparţine unei societăţi comerciale este
considerată nu ca un act de gestiune, ci ca o modificare indirectă de statut şi deci va fi de
competenţa adunării generale şi nu de competenţa administratorului sau a consiliului de
administraţie.
5. Cesiunea fondului de comerţ
Cesiunea fondului de comerţ este o convenţie prin care deţinătorul fondului, cedentul,
strămută proprietatea unui bun sau alt drept real asupra celeilalte părţi în schimbul unei plăţi.
În funcţie de voinţa care o determină, cesiunea poate fi convenţională, legală sau
judecătorească. Cel mai adesea, cesiunea se concretizează sub forma contractului de vânzare-
cumpărare.
Cesiunea fondului de comerţ este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros şi
comutativ, translativ de drepturi reale sau de creanţă şi supus formalităţilor de publicitate şi
înregistrare în registrul comerţului. Iniţiativa cesiunii poate fi atât a cedentului cât şi a
cesionarului.
Spre a fi opozabilă terţilor, cesiunea fondului de comerţ este supusă unui complex de
forme de publicitate; înregistrarea operaţiunii în registrul comerţului, publicarea în ziare şi
Monitorul Oficial, radierea din registru a deţinătorului şi înregistrarea noului dobânditor.
În afara obligaţiei de a transmite fondul, cedentul este ţinut şi la obligaţia de
nonconcurenţă a dobânditorului. Această obligaţie reprezintă o restricţie de fapt personal a
cedentului, de natură să asigure pe cesionar că i se lasă întreaga clientelă şi că aceasta nu va fi
atrasă la un fond vecin. În contractul de cesiune se inserează o clauză prin care se interzice
cedentului să se stabilească într-un perimetru apropiat. Părţile pot conveni să modifice
restrictiv sau permisiv această garanţie.
6. Gajul fondului de comerţ
Gajul comercial este un contract accesoriu prin care o parte remite alteia un bun mobil
pentru a garanta plata unei datorii. Gajul este deci un contract accesoriu contractului principal,
a cărui executare o garantează.
În conformitate cu prevederile Legii 26/1990, modificată, în registrul comerţului, se
vor înregistra menţiuni privitoare la:
• Donaţia, vânzarea sau garanţia reală imobiliară constituită asupra fondului de
comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în
registru şi care fac să înceteze firma şi fondul de comerţ;
• Brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii, denumirile
de origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alşte semne
distinctiveasupra cărora societatea, regia, organizaţia cooperatistă sau
comerciantul persoană fizică are un drept.
Conform prevederilor aceleiaşi legi, dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ
va putea să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprindea numele unui comerciant
persoană fizică sau al unei asociaţii familiale, societăţi în nume colectiv sau în comandită
simplă cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi obligaţii
cu menţionarea în cuprinsul acelei firme a calitţăţii de succesor.
Şi în cazul firmelor şi emblemelor radiate din registru, care nu sunt disponibile pe o
perioadă de 2 ani de la data radierii, se exceptează dobânditorul cu orice titlu al unui fond de
comerţ care va putea să continue activitatea sub firma anterioară care cuprinde numele unui
comerciant, persoană fizică sau asociat al unei asociaţii familiale, societăţi în nume colectiv
ori comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent ori al succesorilor săi în
drepturi şi cu obligaţia menţionării calităţii de succesor.

PARTEA A II-A. SOCIETĂŢILE COMERCIALE ŞI GRUPURILE DE


INTERES ECONOMIC

CAPITOLUL I. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

SOCIETĂŢILE COMERCIALE; ELEMENTELE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI DE


SOCIETATE; REGIMUL JURIDIC AL CAPITALULUI SOCIAL; PARTICIPAREA LA
BENEFICII; CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE; CUPRINSUL ACTULUI
CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢII COMERCIALE; MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE; FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE; ADMINISTRAŢIA ŞI
CONTROLUL GESTIUNII SOCIETĂŢII; SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV;
SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ; SOCIETATEA PE ACŢIUNI; SOCIETATEA ÎN
COMANDITĂ PE ACŢIUNI; SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ
A. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

1. Istoric
Societatea comercială, entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a
membrilor ei, are o istorie milenară.
Codul lui Hammurapi - regele Babilonului între anii 1792-1750 î.en.- reglementa
activitatea comercială în mai multe dispoziţii. Astfel art. 66-100 se refereau la camătă, art.
101-107 la activitatea negustorilor şi a auxiliarilor lor, iar art. 108-112 la cârciumi. Se
prevedeau în detaliu contractele de locaţiune, de comision şi cele de împrumut.
La romani, societatea comercială era considerată contractul consensual prin care două
sau mai multe persoane se obligau să pună ceva în comun -un bun sau activitatea lor- pentru a
realiza un câştig. Ceea ce deosebea societăţile de asociaţii era scopul lucrativ. Existau mai
multe tipuri de societăţi: societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare, societatea în care se
pune în comun un singur lucru, de pildă un sclav, societatea în care se puneau în comun
veniturile – era considerat tipul cel mai comun de societate, societatea cu un singur tip de
afaceri ca de exemplu societatea publicanilor, care avea ca obiect de activitate arendarea
impozitelor statului. În dreptul roman societăţile comerciale, cu excepţia societăţii
publicanilor, nu aveau personalitate juridică.
În urma cruciadelor s-au extins schimburile comerciale şi a apărut societatea în
comandită. Ea constituia o soluţie pentru mobilizarea sumelor de bani deţinute de persoanele
lovite de interdicţia de a specula fondurile proprii - nobilii, clericii - şi folosirea lor în acte de
comerţ profitabile. Deţinătorii de fonduri – comanditarii, având interes ca numele lor să
rămână ascuns, nu se amestecau în gestionarea societăţii, de acest lucru ocupându-se
comanditaţii. Tot în aceeaşi perioadă apare şi societatea în nume colectiv, care răspundea
interesului ca negoţul întemeiat de un comerciant să poată fi continuat, după moartea sa, de
descendenţii lui, sub aceeaşi firmă.
Marile cuceriri coloniale din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au solicitat importante
capitaluri care au fost obţinute în Olanda, Franţa, Anglia etc., prin înfiinţarea societăţilor
anonime pe acţiuni. Compania Olandeză a Indiilor Orientale din 1602, Compania Olandeză a
Indiilor Occidentale, Compania Noii Franţe, Societatea Franceză a Indiilor Orientale,
Compania India de Est şi Compania Mărilor Sudului, celebre la vremea respectivă, au jucat
un rol economic important în procesul de colonizare. Această nouă formă de societate a adus
servicii deosebite, facilitând concentrarea capitalurilor de la populaţie, necesare marilor
stabilimente de credit, cât şi lucrărilor publice, dar a permis şi comiterea unor fraude de către
administratorii lor, fraude care i-au ruinat acţionarii sau creditorii sociali. Acesta a fost unul
din motivele pentru care mult timp societăţile anonime pe acţiuni se înfiinţau numai prin acte
ale organelor de stat şi numai după anul 1867 (în Franţa, Belgia, Olanda, Germania), şi din
1946 în Anglia, s-a admis constituirea lor pe bază contractuală.
Printr-o lege din 1897, în Germania s-a introdus o nouă formă de societate care s-a
extins rapid: societatea cu răspundere limitată. Ea îmbină avantajele societăţii de capitaluri cu
avantajele societăţii de persoane.
Societăţile comerciale reprezintă cea mai însemnată categorie de persoane juridice din
economia mondială şi este reglementată în legislaţia română de Legea 31 din 16 noiembrie
1990 privind societăţile comerciale, publicată în M. Of 126 din 17 noiembrie 1990,
modificată şi republicată în M. Of. 33 din 29 ianuarie 1998, modificată şi completată prin
Legea 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în M.Of. 279 din 21 aprilie 2003.
2. Societatea comercială - fundaţia şi asociaţia
Potrivit reglementării în vigoare, OG 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii, publicata în M. Of. din 31 ianuarie 2000, modificată prin OG 37 din 30 ianuarie
2000, publicată în M. Of. 62 din 1 februarie 2003, asociaţia este subiectul de drept constituit
de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de
restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor
activităţi în interes general, comunitar, sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.
a. Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe
baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în
mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar.
În timp ce societatea comercială are ca scop obţinerea de profit-scop lucrativ, patrimonial,
asociaţia şi fundaţia sunt entităţi fără scop patrimonial -non-profit. Deci, deosebirea
fundamentală între societatea comercială, asociaţie şi fundaţie este legată de scopul urmărit
(lucrativ – la prima, nelucrativ la celelalte două), legea permite asociaţiilor şi fundaţiilor să
desfăşoare orice activităţi economice directe care sunt în strănsă legătură cu scopul principal
al asociaţiei sau fundaţiei, cu condiţia ca acestea să aibă caracter accesoriu şi chiar să
înfiinţeze societăţi comerciale, dar ale căror dividende să se reinvestească în aceleaşi societăţi
comerciale, în caz contrar trebuind să se folosească obligatoriu pentru realizarea scopului
asociaţiei sau fundaţiei. Această reglementare nu vine decât să întărească principiul potrivit
căruia dacă obiectul prinipal de activitate este civil, activitatea entităţii rămâne civilă, chiar
dacă accesoriu se desfăşoară o activitate cu caracter comercial. Principiul ar părea o încălcare
a regulii “accesorium sequitur principale”, dar pentru că profitul realizat de societăţile
comerciale sau activităţile economice create este utilizat în vederea realizării scopului
asociaţiei şi fundaţiei, alimentându-i patrimoniul, vom înţelege utilitatea admiterii derogării.
3. Societatea comercială şi societatea civilă. Asemănări şi deosebiri
Pentru definirea societăţii comerciale, cea mai apropiată accepţiune este dată de
dispoziţiile Codului civil român, care în art. 1491 dispune că: “Societatea este un contract
prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, în scop de a împărţi
foloasele ce ar putea deriva”.
Definiţia citată enunţă trei componente principale care trebuie să fie reunite cumulativ
pentru existenţa valabilă a unei asemenea entităţi:
1. Necesitatea încheierii unui contract, denumit şi pact societar.
2. Constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor.
3. Scopul asociaţilor este de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.
Textul art. 1491 omite totuşi să amintească explicit un alt element caracteristic şi
anume, voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de câştiguri. Această
voinţă, denumită “affectio societatis” întregeşte notele specifice enumerate expres de
legiuitor.
Trăsăturile evocate sunt caracteristice societăţii civile, dar, print-o interpretare
extensivă, pot fi aplicate şi în cazul societăţii comerciale. De altfel, între societatea civilă şi
cea comercială există o suită de asemănări şi deosebiri.
Asemănări:
- ambele au aceeaşi esenţă; fiecare reprezintă o gurpare de persoane şi de bunuri
(capitaluri) în scop lucrativ; asociaţii urmăresc realizarea şi împărţirea beneficiilor. Sub acest
aspect, ambele tipuri de societăţi se deosebesc de grupările fără scop lucrativ respectiv
asociaţiile şi fundaţiile.
-atât societatea civilă cât şi cea comercială iau naştere printr-un contract de
societate, elementele esenţiale ale contractului de societate se regăsesc şi în contractul de
societate comercială -contribuţii ale asociaţilor – aporturi; intenţia de a desfăşura în comun o
anumită activitate cât şi obţinerea şi partajarea beneficiului - astfel încât, în ambele cazuri
contractul de societate are caracter bi sau plurilateral, cu titlu oneros, comutativ, cu executarea
succesivă şi consensual, cu precizarea că, actul constitutiv al societăţii comerciale nu mai este
supus obligativităţii încheierii în formă autentică, anterior actualei reglementări, forma
solemnă era obligatorie, actualmente poate îmbrăca forma unui înscris sub semnătură privată,
cu unele excepţii.
Deosebiri:
- o primă deosebire se referă la obiectul sau natura operaţiilor pe care le realizează
societatea; o societate este comercială dacă, potrivit contractului, are ca obiect efectuarea unor
operaţiuni calificate de Codul comercial ca fapte de comerţ; dacă societatea are ca obiect
realizarea unor activităţi care nu sunt fapte de comerţ, ea este o societate civilă.
Cei care exercită profesiuni liberale (medici, avocaţi, profesori, arhitecţi, contabili,
etc.) nu se pot asocia când obiectul activităţii îl constituie exercitarea profesiunii respective
(liberale) decât sub forma de societăţi civile.
- o altă deosebire între societatea civilă şi cea comercială constă în aceea că, încă de la
constituire, societatea comercială este investită cu personalitate juridică. Conform art. 1 din
Legea 31/1990 “societăţile comerciale cu sediul în Români sunt persoane juridice române”.
Deci, societatea comercială nu este numai un contract, ci este chiar un subiect de drept distinct
de asociaţii ce o compun, având patrimoniu propriu, care îi permite să-şi asume obligaţii şi să
răspundă pentru îndeplinirea lor.
Există şi societăţi comerciale fără personalitate juridică, de exemplu societatea în
participaţiune, reglementată de art. 251-256 Cod comercial. Cât priveşte societatea civilă,
aceasta nu are personalitate juridică, ea rămâne un simplu contract, fără a fi subiect de drept
de-sine-stătător.
- între societatea comercială şi cea civilă există deosebiri privind condiţiile în care
aceasta se constituie, funcţionează şi se dizolvă. În ceea ce priveşte formele în care se poate
constitui o societate comercială, art. 2 din Legea 31/1990, prevede că este admisă una dintre
următoarele forme: în nume colectiv, în comandită simplă, în comandită pe acţiuni, pe
actiuni, cu răspundere limitată.
Această clasificare porneşte de la întinderea răspunderii asociaţilor pentru îndeplinirea
obligaţiilor societăţii, care este mai variată (limitată sau nelimitată) decât în cazul societăţii
civile (în care limitele răspunderii sunt stabilite prin contract). În cazul societăţii comerciale,
structura acesteia este bine definită, neputând depăşi cadrul reglementat de lege pentru fiecare
formă juridică (spre deosebire de societatea civilă, ale cărei structuri nu pot depăşi cadrul
contractual).
În concluzie, pe baza celor enunţate, societatea comercială poate fi definită ca o
grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de
personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri,
pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor
rezultate.

B. ELEMENTE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE


COMERCIALĂ

1.Affectio societatis
Affectio societatis exprimă voinţa asociaţilor de a conclucra, în condiţii de egalitate,
la realizarea scopului social comun, constând în obţinerea de beneficii şi împărţirea acestora,
conform clauzelor contractului de societate; la fel, affectio societatis implică şi asumarea
riscului de pierdere.
Affectio societatis se fundamentează pe convergenţa de interese care trebuie să
unească toţi asociaţii unei societăţi, pe intenţia acestora de a colabora, în condiţii de egalitate
juridică, la îndeplinirea scopului pentru care a fost proiectată asocierea. El este străin de orice
raport de subordonare. Pe scurt, affectio societatis exprimă intenţia de a participa la o
societate, intenţia de asociere, neputând fi întâlnit în cazul societăţilor cu răspundere
limitată cu asociat unic. Este un element psihologic care constituie sufletul şi esenţa
contractului de societate, este mai degrabă “un sentiment” decât un concept juridic.
Affectio societatis este, de obicei, prezent şi în cadrul societăţilor civile, agricole şi,
din categoria societăţilor comerciale, în cazul societăţilor de persoane. Este prezent şi în cazul
societăţilor tipice de capital cu un număr redus de asociaţi şi care nu fac apel la subscripţia
publică.. Pot fi luate în considerare, în determinarea acestui element esenţial al contractului de
societate următoarele împrejurări: participarea activă a asociaţilor, a acţionarilor la viaţa
societăţii, durata colaborării între părţi, etc.
Affectio societatis mai reprezintă şi fundamentul drepturilor şi obligaţiilor
asociaţilor. Aceasta explică obligaţia asociaţilor de a accepta deciziile adoptate cu majoritate
de voturi. Colaborarea între asociaţi, pe care o presupune acest element, se analizează în
cadrul societăţii pe acţiuni, ca un drept de control al acţionarilor. Absenţa în persoana tuturor
asociaţilor a acestui element esenţial conduce la fictivitatea contractului de societate.
Există posibilitatea ca o persoană fizică care constituie o societate pe acţiuni să-şi
asocieze formal, alte persoane, pentru a îndeplini cerinţa numărului prevăzut de lege, riscul
fiind constituirea unei societăţi fictive prin absenţa elementului affectio societatis.
2. Aporturile
Condiţii de valabilitate. Obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în
societate un anumit bun, o valoare patrimonială, semnifică în sens juridic noţiunea de
aport; în sens etimologic, această noţiune semnifică bun adus în societate de către
asociaţi. Aporturile pot consta în bunuri diferite, sume de bani, imobile, drept de folosinţă şi
pot fi inegale ca importanţă şi valoare.
Obiectul aportului trebuie să aparţină asociatului. Element esenţial şi specific al
contractului de societate, aportul trebuie să fie real şi serios, fictivitatea acestuia
atrăgând nulitatea societăţii.
Aportul este fictiv când este lipsit de orice valoare efectivă sau când are o valoare
nesemnificativă pentru existenţa şi determinarea capitalului social. Ca element de fapt,
fictivitatea se apreciază de la caz la caz, la momentul semnării contractului de societate sau la
momentul aprobării lui de adunarea constitutivă.
În concepţia Legii 31/1990 materializată în prevederile art. 15, aportul îmbracă
următoarele forme:
- în numerar şi care este obligatoriu la constituirea fiecărei forme de societate
comercială;
- în natură şi care este admis la constituirea oricărei forme de societate comercială cu
menţiunea specială că aporturile în creanţe nu sunt permise la societăţile pe acţiuni constituite
prin subscripţie publică, la societăţile în comandită pe acţiuni şi la societăţile cu răspundere
limitată;
- în prestaţii în muncă (industrie) cu menţiunea specială că ele nu pot constitui aport la
formarea şi majorarea capitalului social. Asemenea prestaţii în muncă sunt specifice
asociaţiilor în societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea în
comandită pe acţiuni.
Aportul în numerar. Noţiunea de numerar, preluată de Legea 31/1990 din Codul
civil – art. 1492 şi care prevede că aportul social poate consta într-o sumă de bani, alte bunuri
sau anumite servicii – a suscitat nevoia unei clarificări semantice.
Aportul în numerar este obligatoriu la constituirea oricărei forme de societate potrivit
art. 15 din Legea 31/1990. Conform art. 68 din lege, el nu este purtător de dobânzi.
Aportul în natură. Aportul în natură constă în bunuri imobile şi mobile, corporale şi
necorporale. Obiectul aportului în natură este foarte variat, cuprinzând practic toate bunurile
cu excepţia numerarului: clădiri, mărfuri, brevete de invenţie, maşini, nave, creanţe.
Condiţia ca aceste bunuri să formeze obiectul aportului în natură este aceea de a fi în
circuitul civil. Astfel, art. 5 alin. (2) din Legea 18/1991 dispune: “terenurile care fac parte din
domeniul public sunt scoase din circuitul civil”, în timp ce art. 66 din aceeaşi lege prevede
următoarele: “Terenurile proprietate privată indiferent de titularul lor sunt şi rămân în
circuitul civil: ele pot fi dobândite şi înstrănate prin oricare dintre modurile stabilite de
legislaţia civilă, cu respectarea dispoziţiilor din prezenta lege”.
Forma modificată a Legii 31/1990 este mai explicită cu privire la varietăţile de
aporturi în natură ce pot contribui la constituirea unei societăţi comerciale. Aporturile în
natură sunt admise la toate formele de societăţi - art. 15 alin. 2. Aportul în proprietate. Aportul
în proprietate operează o înstrăinare cu titlu oneros, aplicându-se prin analogie regulile
contractului de vânzare-cumpărare, reglementat de art. 1294 şi următ. Cod civil. Înstrăinarea
bunurilor este însoţită de transferul riscurilor.
Cum în Legea 31/1990 nemodificată nu era reglementat momentul la care bunurile
deveneau proprietatea societăţii, doctrina a analizat problema transferului riscurilor bunurilor
în raport de momentul subscrierii, în conformitate cu art. 1295 Cod civil. Până la momentul
înmatriculării societăţii, riscurile rămân în sarcina asociatului iar după acest moment tot în
sarcina lui, deoarece predarea trebuie realizată la momentul înmatriculării, eventuala
întârziere fiind în culpa asociatului.
Fiind aplicabile prin analogie regulile contractului de vânzare – cumpărare, asociatul
trebuie să fie proprietarul bunului constituit ca aport, el având faţă de societate obligaţia de
garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse. În consecinţă, dacă bunul este revendicat de
un terţ şi acesta are câştig de cauză, societatea va avea acţiune împotriva asociatului pentru
obligarea la plata preţului bunului şi la daune interese.
Aportul în proprietate se deosebeşte de contractul de vânzare – cumpărare prin
faptul că asociatul nu primeşte un preţ pentru bunul constituit ca aport ci primeşte
acţiuni.
Aportul în folosinţă. Asociaţii pot conveni în actul constitutiv să subscrie nu numai
dreptul de proprietate ca aport, ci şi folosinţa sau uzufructul unor bunuri.
Aportul în folosinţă constă în punerea bunului, aflat în stare de utilizare la dispoziţia
societăţii, fără a opera un transfer de proprietate. Asociatul rămânând în continuare
proprietarul bunului, riscul rămâne în sarcina sa, dacă bunul este individual determinat şi
neconsumptibil. Riscul va fi suportat de societate numai dacă bunul se deteriorează sau a fost
pus în comun după o prealabilă evaluare - art. 1509 Cod civil.
Conform art. 517 Cod civil “uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de
lucrurile ce sunt proprietatea altcuiva, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea
de a le conserva substanţa.
Aportul în uzufruct poate fi constituit atât de proprietarul bunului cât şi de uzufructuar.
Prin aportul în uzufruct societatea dobândeşte un drept real. Dacă obiectul uzufructului este
un bun individual determinat, neconsumptibil, riscurile se transferă la societate din momentul
înmatriculării societăţii. În consecinţă, societatea nu poate solicita fructele de la asociat dacă
bunul piere fără culpa acestuia.
Riscurile care privesc nuda proprietate rămân la asociat iar dacă bunul piere,
societatea, la momentul dizolvării va putea fi obligată la plata daunelor interese, nu la
restituirea bunului, când pierderea s-a datorat culpei sale.
Aportul în creanţe. Aporturile în creanţe nu sunt admise la societăţile pe acţiuni care
se constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată. Per a contrario, aportul în creanţe este permis la constituirea simultană a
unei societăţi pe acţiuni.
Dacă aportul are ca obiect o creanţă, raporturile dintre societate şi asociat se
analizează ca o cesiune de creanţă, al cărei regim juridic este reglementat de art. 1391 şi
următ. Cod civil.
Întrucât s-a considerat că şi un drept de proprietate intelectuală sau industrială, sub
latura lui patrimonială poate forma obiect al aportului, respectivele raporturi dintre societate şi
asociat reprezintă licenţa.
Prestaţiile în muncă. Asemenea prestaţii în muncă sunt specifice asociaţiilor în
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea în comandită pe
acţiuni. Prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului
social, legea circumstanţiind, în general, interdicţia în privinţa societăţilor în nume colectiv şi
a societăţilor în comandită simplă.
Pe bună dreptate s-a spus că un asemenea aport admisibil în societăţile de persoane nu
concordă cu specificul societăţilor de capitaluri, în care calităţile personale ale asociaţilor nu
prezintă importanţă.
Natura drepturilor dobândite de societate asupra aporturilor. Conform art. 65
alin. (1) din Legea 31/1990, în lipsă de stipulaţie contrară, bunurile ce constituie aport
devin proprietatea societăţii la momentul înmatriculării acesteia.
Această normă are caracter dispozitiv. Părţile pot conveni asupra titlului cu care sunt
aduse bunurile ce formează obiectul aportului, iar în situaţia în care nu convin altfel, în baza
legii, bunurile respective devin proprietatea societăţii pe data înmatriculării. Asociaţii ar putea
conveni să constituie ca aport folosinţa sau uzufructul bunurilor.
Evaluarea aporturilor. În schimbul aportului în natură asociatul primeşte acţiuni sau
părţi sociale, ceea ce impune ca valoarea bunului constituit ca aport să fie cel puţin egală cu
valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale care îl remunerează.
Dacă o asemenea concordanţă nu ar exista, capitalul social ar fi în parte fictiv, situaţie
de natură să-i prejudicieze pe ceilalţi asociaţi şi pe terţi. Aşa se şi explică grija legiuitorului
pentru reglementarea modului de evaluare a aporturilor în natură la momentul constituirii
societăţii pe acţiuni.Procedura evaluării este reglementată prin art. 25–26 din Legea 31/1990,
în cadrul formalităţilor specifice pentru constituirea societăţilor pe acţiuni prin subscripţie
publică, când asociaţii au iniţiativa evaluării bunurilor şi prin art. 37–38, nemodificat, când
această operaţiune revine judecătorului delegat, cu ocazia înmatriculării, fără a se face
distincţie între modalităţile de constituire ale societăţii pe acţiuni.
Evaluarea în sine este o operaţie complexă, atât sub aspectul criteriilor adoptate cât şi
al momentului la care se raportează evaluarea. Astfel, expertul trebuie să aibă în vedere
caracterul bunului supus evaluării, dacă bunul este în categoria celor care în mod obişnuit fac
obiectul tranzacţiilor, dacă este un bun determinat sau un complex de bunuri. Complexitatea
operaţiei de evaluare decurge din pluralitatea valorilor ce pot fi avute în vedere de un expert
pentru acelaşi bun: valoarea de asigurare, valoarea tehnică, valoarea de circulaţie.
Bunul ce formează obiectul aportului trebuie evaluat la data realizării lui respectiv la
data constituirii societăţii comerciale.Practic, evaluarea aporturilor în natură este făcută într-o
perioadă anterioară datei încheierii contractului de societate.Într-adevăr, evaluarea este o
operaţiune care presupune timp, chiar atunci când obiectul supus evaluării este un bun
determinat, cu valoarea de piaţă şi cu atât mai mult când obiectul aportului este un bun
complex, de exemplu un fond de comerţ.
Executarea obligaţiei de aport. Potrivit art. 1503 Cod civil, cu aplicare generală în
materie de societăţi, “fiecare asociat, în privinţa societăţii se consideră ca debitor de tot ceea
ce a promis de a pune în comun”.Prima obligaţie a asociaţilor este aceea de a vărsa aportul în
numerar sau în natură, potrivit angajamentului asumat în condiţiile legii.
Asumarea obligaţiei de a contribui la formarea capitalului social se numeşte
subscriere. Aducerea la îndeplinire a obligaţiei asumate prin actul constitutiv sau prin
subscriere ulterioară de a contribui la formarea sau la majorarea capitalului social,
după caz, prin predarea bunului sau cesiunea dreptului ce reprezintă aportul se
numeşte vărsământ.
Între manifestarea de voinţă de a contribui la formarea capitalului social – subscriere şi
faptul juridic al predării bunului sau după caz, cedarea dreptului – vărsământul – poate exista
un interval de timp, corespunzător unui termen suspensiv de executare.
Executarea cu întârziere a obligaţiei de aport atrage răspunderea civilă a
asociatului în condiţiile art. 65 alin. (2) din Legea 31/1990.
Astfel, asociatul este răspunzător de daunele pricinuite când aportul a fost stipulat în
natură, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar el este obligat pe lângă acoperirea
prejudiciului cauzat prin întârziere, în măsura în care este dovedit, şi la plata dobânzilor
legale.Fiind pe tărâm comercial, dobânzile se percep din ziua în care trebuia să se facă
vărsământul, art. 65 din Legea 31/1990, fiind o aplicare a art. 43 Cod comercial, iar nu din
ziua chemării în judecată, cum prevedea art. 1088 Cod civil.
3. Noţiunea de asociat
Asociaţii sunt acele persoane fizice şi/sau juridice care, prin actul lor de voinţă,
singure sau în asociere, în vederea efectuării de acte de comerţ, constituie o societate
comercială sau care, ulterior constituirii acesteia dobândesc, în condiţiile legii şi ale
actelor constitutive, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, părţi sociale sau
după caz, acţiuni ale societăţii comerciale. Asociaţii sunt persoane fizice sau juridice care
au calitatea de parte în contractul de societate. Dobândirea calităţii de asociat este
condiţionată de semnarea contractului de societate şi depunerea în patrimoniul acesteia a
aportului la care persoana s-a angajat. Aceste două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.
Calitatea de asociat poate fi dobândită şi ulterior, pe cale de cesiune, cu respectarea condiţiilor
cerute de lege.
Noţiunea de asociat este o noţiune largă care acoperă toate sensurile posibile, valabilă
în cazul tuturor categoriilor de societăţi comerciale. În sfera sa sunt cuprinşi fondatorii,
acceptanţii, acţionarii, comanditarii şi comanditaţii.Calitatea de fondatori o au persoanele care
iau iniţiativa înfiinţării unei societăţi comerciale. Se întâlnesc în cazul societăţii pe acţiuni şi a
celei în comandită pe acţiuni.
Calitatea de acceptanţi aparţine, în cadrul aceloraşi tipuri de societăţi, persoanelor care
subscriu prospecte de emisiune a acţiunilor şi se obligă să facă vărsămintele corespunzătoare.
Desigur că şi fondatorii şi acceptanţii devin şi sunt asociaţi.Termenul de acţionar provine de la
posesiunea unor acţiuni în societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, acţionarii fiind
asociaţi în aceste societăţi. Termenii de comanditar şi comanditat definesc în particular
asociaţii societăţilor în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni; ei se deosebesc prin
gradul diferit de răspundere pentru pasivul social.
Dobândirea calităţii de asociat ca efect al aportului
Dobândirea de către societatea comercială a personalităţii juridice este condiţionată de
existenţa unui patrimoniu propriu, distinct de acela al asociaţilor care o compun. Pentru acest
motiv, asociaţii se obligă prin actele constitutive să contribuie la constituirea capitalului social
cu aportul lor care însă, nu trebuie să fie egal în valoare şi nici să constea în aceleaşi bunuri.
Drepturile specifice ale asociaţilor
Asociaţii dobândesc ca efect al acestei calităţi, anumite drepturi specifice din care:
- de a participa şi a vota în adunările generale în toate problemele care privesc
societatea comercială;
- de a fi aleşi în organele care conduc, administrează şi controlează gestiunea societăţii
comerciale;
- de a culege dividende, ca fracţiuni ale beneficiului obţinut de societatea comercială.
Asociaţii au dreptul de a fi informaţi despre modul în care este gestionată
societatea comercială.
Potrivit prevederilor art. 8 lit. i din Legea 31/1990, actul constitutiv al societăţii pe
acţiuni trebuie să cuprindă “clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi
controlul gestiunii societăţii de către organele statutare, controlul acesteia de către acţionari,
precum şi documentele la care aceştia vor putea avea acces pentru a se informa şi a-şi exercita
controlul”.
Controlul asupra gestiunii unei societăţi nu poate fi exercitat numai în condiţiile
prevăzute de lege şi doar de către persoanele numite de lege sau prin actul constitutiv,
salariaţii care nu au calitatea de asociat nefăcând parte din această categorie. Dacă s-ar
accepta o soluţie care să permită salariatului să exercite un astfel de control, s-ar răsturna
efectele raportului de prepuşenie dintre el şi angajator, permiţându-se ca cel care se află într-o
relaţie de subordonare, specifică raporturilor juridice de muncă, să-l controleze pe cel în drept
de a-l controla pe el.
Controlul exercitat de acţionar este firesc, întrucât o parte a patrimoniului său, printr-
un act de dispoziţie, a trecut în proprietatea sau folosinţa societăţii comerciale şi este de
datoria oricărei persoane diligente de a şti care este soarta investiţiei sale sub forma aportului
la forma asociativă.Pe de altă parte, fără a distinge câte părţi sociale sau acţiuni are fiecare
asociat al unei societăţi comerciale, aceştia sunt egali între ei, neexistând nici un raport de
subordonare.
În cadrul societăţii comerciale, oamenii reprezintă elementul indispensabil, hotărâtor,
care asigură înfăptuirea scopului pentru care aceasta a fost constituită. Asociaţii formează
componenta cea mai importantă a societăţii comerciale, atât la constituire cât şi pe durata
existenţei ei. În structura funcţională a acestui agent economic, orice asociat capătă o dublă
calitate: aceea de asociat individual, cu drepturi şi obligaţii specifice şi aceea de asociat
colectiv, sursa, reprezentantul şi beneficiarul voinţei sociale. Sub aspectul rolului şi funcţiei
pe care o deţine în societate, un asociat poate avea nu numai această calitate, dar poate fi şi
salariat ori titular al unei funcţii de conducere sau de execuţie, şi deci poate fi chiar angajat al
societăţii.
Funcţionarea unei societăţi comerciale implică însă, nu numai contribuţia membrilor
asociaţi, ci şi folosirea altor categorii de persoane ce au pregătirea şi calificarea necesare
îndeplinirii anumitor activităţi utile societăţii. Este vorba aici de angajaţii societăţii. Legătura
juridică dintre ei şi societate, ca subiect distinct de drept, se realizează prin intermediul unor
contracte specifice (de muncă, de mandat, etc.).Statutul juridic al asociaţilor şi angajaţilor este
diferenţiat în conţinut (drepturi, obligaţii, răspunderi etc.) de prevederile legii, contractului şi
poziţiei din schema organizatorică a societăţii.

C. REGIMUL JURIDIC AL CAPITALULUI SOCIAL

Deşi Legea 31/1990 nu defineşte capitalul social, doctrina este unanimă în a-l defini ca
fiind suma globală a valorii aporturilor subscrise de asociaţi la constituirea
societăţii.Capitalul social mai este denumit şi capital nominal. El cuprinde atât valoarea
aporturilor în natură cât şi a celor în numerar, transmise în proprietate sau cu alt titlu la
constituirea societăţii. Din punct de vedere contabil, în bilanţul societăţii, capitalul social
apare evidenţiat la pasiv şi, în consecinţă, ulterior dizolvării societăţii, asociaţilor, după plata
creditorilor societăţii li se va restitui valoarea aporturilor lor. Din punct de vedere juridic,
capitalul social constituie gajul general al creditorilor societăţii, valoarea acestuia înscrisă la
pasivul bilanţului, blocând la activ valori de un cuantum echivalent.
Pe timpul funcţionării societăţii, capitalul social trebuie să-şi menţină valoarea avută la
momentul constituirii societăţii. Reducerea sau mărirea capitalului social se va face de
asociaţi în condiţiile legii, cu respectarea formalităţilor de publicitate. Dacă se constată pur şi
simplu micşorarea capitalului social în timpul funcţionării societăţii nu se va putea face nici o
repartizare sau distribuire de beneficii mai înainte ca acesta să fie reîntregit sau redus.
Principiul fixităţii capitalului social oferă creditorilor garanţia ca în timpul existenţei
societăţii capitalul social nu se va distribui asociaţilor, el fiind intangibil. Ulterior dizolvării
societăţii, valoarea aporturilor va fi restituită asociaţilor după plata creditorilor sociali.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni legea impune un prag
valoric minim al capitalului social de 25.000.000 lei, iar în cazul societăţii cu răspundere
limitată de 2.000.000 de lei. Acest prag valoric trebuie respectat pe tot parcursul
funcţionării societăţii, reducerea lui fiind un caz de dizolvare a societăţii.
Guvernul va putea modifica, anual, prin hotărâre, valoarea minimă a capitalului social
stabilită la art. 10, alin. 1, ţinând seama de rata inflaţiei, astfel încât, până la data de 31
decembrie 2005, pentru societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, capitalul social să nu
fie mai mic decât echivalentul în lei al sumei de 25.000 Euro. Hotărârea Guvernului va
cuprinde şi termenul pentru completarea capitalului social.
La momentul constituirii societăţii se distinge între capitalul social subscris şi capitalul
vărsat.
Capitalul social subscris reprezintă valoarea aporturilor cu care asociaţii s-au obligat
să vină în societate. Noţional, el este sinonim cu capitalul social nominal.
Capitalul social vărsat reprezintă valoarea aporturilor deja efectuate.
Legiuitorul a fixat în mod imperativ un prag minim al capitalului social vărsat raportat
la capitalul social subscris în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. În
modalitatea constituirii simultane a societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, cuantumul
acestuia este de 30% dacă prin lege nu se prevede altfel, iar în modalitatea succesivă de
constituire a societăţii pe acţiuni el este de jumătate din capitalul social subscris.
Astfel, art. 8 lit. d din Legea 31/1990 prevede: “La constituire, capitalul social subscris
vărsat de fiecare asociat nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris dacă prin lege nu se
prevede altfel”, iar art. 20 alin. 1, nemodificat, din aceeaşi lege dispune: “Societatea se poate
constitui numai dacă întregul capital a fost subscris şi fiecare acceptant a vărsat în numerar
jumătate din valoarea acţiunilor subscrise la Casa de Economii şi Consemnaţiuni ori la o
societate bancară sau la una din unităţile acestora”.
Corelaţia dintre capitalul social şi patrimoniul social. Capitalul social şi
patrimoniul societăţii sunt două noţiuni distincte, între ele existând următoarele
deosebiri:
- capitalul social reprezintă totalul valorilor aporturilor la constituirea societăţii:
patrimoniul societăţii este o universalitate juridică care cuprinde toate drepturile şi obligaţiile
societăţii cu valoare economică;
- capitalul social este o noţiune operaţională fără consistenţă obiectivă; patrimoniul
societăţii are o existenţă concretă, cuprinzând bunurile societăţii;
- valoarea capitalului social este fixă, putând fi modificată numai în condiţiile legii;
patrimoniul societăţii, sub aspectul valorii şi al bunurilor componente este variabil;
- adevărata garanţie a creditorilor societăţii o reprezintă patrimoniul societăţii, dar în
limita capitalului social.

D. PARTICIPAREA LA BENEFICII ŞI PIERDERI

1. Conţinutul noţiunii de beneficiu


De esenţa contractului de societate este participarea tuturor asociaţilor la împărţirea
beneficiilor. Asociaţii urmăresc un asemenea scop prin vărsarea aporturilor, destinaţia de bază
a beneficiilor fiind aceea de a fi împărţite între acţionari.Împărţirea beneficiilor constituie
criteriul de distincţie între societatea comercială şi asociaţii.
Prin constituirea societăţii comerciale asociaţii urmăresc realizarea şi împărţirea
beneficiilor, în timp ce prin constituirea asociaţiei se urmăreşte realizarea unui interes general,
comunitar sau personal nepatrimonial.Conţinutul noţiunii de beneficiu a evoluat în timp, sfera
sa de cuprindere extinzându-se de la câştigurile materiale care asigurau o sporire a
patrimoniului societăţii la manoperele prin care se reduc cheltuielile sociale sau se fac
economii.
2. Modalitatea de repartiţie a beneficiilor şi pierderilor
Cota parte din beneficii ce se va plăti fiecărui asociat se numeşte dividend - art. 67 din
Legea 31/1990 .
REGULA 1 - Legea 31/1990 suplineşte lacuna reglementării modalităţii de împărţire a
beneficiilor instituind prin art. 67 alin.2 regula proporţionalităţii: Dividendele se plătesc
asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede altfel. Ele se plătesc în termenul stabilit de către adunarea generală
a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 8 luni de la data
aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar,
societatea comercială va plăti o penalitate aferentă perioadei de întârziere, la nivelul dobânzii
legale.
REGULA 2 - Participarea la pierderi se va face în conformitate cu voinţa părţilor, iar în lipsa
stipulaţiei contractuale, deşi Legea 31/1990 nu reglementează subsidiar regula
proporţionalităţii. Dividendele nu se vor putea distribui decât din profituri determinate
potrivit legii, art. 67 alin. 3 din Legea 31/1990.
PRINCIPIU - Părţile pot stipula o repartiţie egală a beneficiilor şi pierderilor, deşi aporturile
sunt inegale şi invers, o repartiţie inegală a beneficiilor, deşi aporturile sunt egale. Pot, de
asemenea, să stabilească o anumită proporţie pentru beneficii şi o altă proporţie pentru
pierderi.Conform art. 1513 Cod civil este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează
totalitatea câştigurilor, ca de altfel şi contractul prin care s-a convenit ca unul sau mai mulţi
asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi. Această clauză este denumită clauză leonină
şi ea este interzisă oricărei forme de societate.
S-au considerat ca fiind lovite de nulitate clauzele prin care s-ar stipula exonerarea
participării la pierderi a unui asociat sau prin care s-ar fixa o contribuţie nesemnificativă la
acestea. Trebuie precizat că numai clauza prin care s-ar stipula exclusivitatea atribuirii
beneficiilor sau exonerarea participări la pierderi este lovită de nulitate, iar nu contractul de
societate în întregul său.
3. Natura juridică a dreptului la dividende
PRINCIPIU - Dividendele se distribuie periodic de obicei anual.
Dreptul la dividende este un drept de creanţă şi el se prescrie în termenul general
de prescripţie de 3 ani de la data distribuiri lor, legea specială neprevăzând un alt
termen.
Asociatul poate dispune de acest drept de creanţă în mod liber, iar creditorii săi pot să-
şi valorifice drepturile numai asupra dividendelor. Titularii drepturilor la dividende se vor
putea înscrie în cazul falimentului societăţii la masa credală ca orice creditor. Art. 67 alin. 4
din Legea 31/1990 dispune că dividendele plătite contrar dispoziţiilor aratate se restituie, dacă
societatea dovedeşte că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările
existente, trebuiau să o cunoască."Acţiunea în restituire este prescriptibilă în termen de 3 ani
de la data distribuirii beneficiilor.
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani, fondatorul,
administratorul, directorul şi director executiv sau reprezentantul legal al societăţii care
încasează sau plăteşte dividende sub orice formă, din beneficii fictive sau care nu puteau fi
distribuite, în lipsa bilanţului contabil ori contrarii celor rezultate din acesta.

E. CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Societăţile comerciale pot face obiectul unor clasificări. În doctrina dreptului


comercial sunt folosite mai multe criterii de clasificare, cu o valoare diferită şi deci cu
consecinţe diferenţiate de planul dreptului. În doctrina de specialitate se cunosc mai multe
clasificări, avându-se în vedere criterii diferite ca: numărul de asociaţi, calitatea sau întinderea
răspunderii, structura capitalului social, titularul capitalului social şi posibilitatea de a emite
titluri de valoare.
Distingem astfel după anumite criterii:
1. - după elementul care prevalează, respectiv elementul subiectiv (calităţile personale “intuitu
personae”) sau cel obiectiv, capitalul (“intuitu pecuniae”):
- societăţi de persoane - societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă;
- societăţi de capitaluri - societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.
2. - după numărul de asociaţi:
- societăţi unipersonale - S.R.L. unipersonal;
- societăţi pluripersonale - S.A.
3. - după întinderea răspunderii:
- societăţi cu răspundere limitată - S.R.L.;
- societăţi cu răspundere nelimitată - S.N.C.
4. - după structura capitalului social:
- societăţi comerciale în care capitalul se fracţionază în părţi sociale (societatea cu
răspundere limitată) sau în părţi de interes (societatea în nume colectiv, în comandită simplă);
- societăţi comerciale în care capitalul se divide în acţiuni (societatea pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni).
5. - după cum emit sau nu titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni):
- societăţi care emit titluri de valoare - S.A, societatea în comandită pe acţiuni;
- societăţi care nu emit titluri de valoare - S.N.C., societatea în comandită simplă,
S.R.L.
1. Societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată şi societăţi în care asociaţii au o
răspundere nelimitată
În societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii.
În societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund
până la concurenţa aportului lor.
În privinţa societăţii în comandită simplă sau pe acţiuni, răspunderea asociaţilor
este diferită; asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari
numai în limita aportului lor.
Cum se poate observa, pentru obligaţiile societăţii, toţi asociaţii, indiferent de forma
societăţii, răspund în limita aportului lor. Răspunderea asociaţilor în această limită
echivalează de fapt, cu răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Într-adevăr, societatea
răspunde cu capitalul social, care este format din totalitatea aporturilor asociaţilor. Dar în
plus, asociaţii din societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societatea în
comandită simplă sau pe acţiuni, răspund peste limita aportului lor, nelimitat şi solidar, cu
patrimoniul propriu.Aşa cum se va arăta, răspunderea nelimitată şi solidară a acestor asociaţi
este o răspundere subsidiară. Asociaţii au rolul de garanţi; ei sunt ţinuţi să execute obligaţiile
sociale care nu au fost respectate de către societatea comercială.
2. Societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni
După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile
comerciale se clasifică în două categorii: societăţi în care capitalul social se divide în părţi de
interes şi societăţi în care capitalul social se împarte pe acţiuni. Capitalul social se divide în
părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţi în comandită simplă
(societăţi de persoane) precum şi în cazul societăţii cu răspundere limitată. În cazul
acestei din urmă societăţi, legea desemnează aceste diviziuni prin denumirea de părţi
sociale.
Capitalul social este împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în
comandită pe acţiuni (societăţi de capitaluri). Între părţile de interes, respectiv părţile
sociale şi acţiuni există multe puncte comune.Astfel, atât unele cât şi celelalte se cuvin, în
proporţiile stabilite de contractul de societate, asociaţilor, în schimbul aportului lor la
formarea capitalului social.Apoi, ele conferă asociaţilor dreptul de a participa la luarea
hotărârilor în organele societăţii, precum şi de a primi dividende.În sfârşit, în caz de retragere
sau de excludere, precum şi în cazul dizolvării şi lichidării societăţii, asociaţii au dreptul la
contravaloarea aportului lor.
Între părţile de interes, respectiv părţile sociale, şi acţiuni există o deosebire. Ea
priveşte modul diferit de transmitere către terţi. Fiind legate de societăţile care se constituie pe
principiul intuitu personae, părţile de interes nu sunt transmisibile, iar părţile sociale se pot
transmite în mod excepţional şi în condiţiile prevăzute de lege – art. 197 din Legea 31/1990.
Orice transmitere a părţilor de interes ori a părţilor sociale ar avea drept consecinţă
substituirea asociatului cedent cu o altă persoană, fapt care ar putea leza încrederea şi
cunoaşterea reciprocă.
Dimpotrivă, acţiunile, specifice societăţilor de capitaluri, în care factorul personal este
irelevant, pot fi transmise, putând face obiectul unei negocieri (în anumite condiţii ele pot fi
negociate la bursa de valori). Această deosebire în privinţa gradului de transmitere a părţilor
de interes, respectiv a părţilor sociale, şi a acţiunilor are un caracter relativ. Într-adevăr, prin
contractul de societate asociaţii pot stabili anumite cazuri când părţile de interes, respectiv
părţile sociale, pot fi transmise, după cum pot şi restrânge posibilitatea transmiterii acţiunilor.
3. Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite asemenea acte
În raport cu existenţa ori inexistenţa posibilităţii de a emite titluri de valoare,
societăţile comerciale pot fi clasificate în societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare şi
societăţi cărora li se interzic asemenea acte. În prima categorie intră societatea pe acţiuni,
societatea în comandită pe acţiuni. În cea de-a doua categorie sunt cuprinse societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată.
Titlurile de valoare au un element comun: ele materializează dreptul asociaţilor asupra
unei fracţiuni din capitalul social. Totodată acţiunile fac parte din categoria titlurilor de
valoare negociabile (titluri de credit).

F. CUPRINSUL ACTULUI CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR


COMERCIALE

Clauzele contractului materializează voinţa asociaţilor privind constituirea societăţii.


Acest fapt este atestat prin semnarea contractului de către toţi asociaţii care participă la
încheierea contractului sau, în caz de subscripţie publică, de către fondatori.
Clauzele de identificare a părţilor. Părţile contractante se determină potrivit
principiilor dreptului civil referitoare la identificarea persoanelor fizice şi juridice.
În cazul persoanelor fizice, în contract trebuie să se prevadă numele şi prenumele,
locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor.În cazul unor persoane juridice, trebuie
să se arate denumirea, sediul şi naţionalitatea persoanei juridice în cauză.
Clauzele privind identificarea viitoarei societăţi comerciale. Prin aceste clauze se
stabilesc denumirea, forma juridică şi sediul societăţii şi, dacă este cazul, emblema societăţii.
Emblema societăţii. Acest element de identificare a societăţii are caracter facultativ. El constă
în semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen -art.30 din
Legea 26/1990-.
Denumirea sau firma societăţii. Acest atribut de identificare se stabileşte cu
respectarea dispoziţiilor referitoare la regimul firmelor societăţilor comerciale -art. 30-36 din
Legea nr. 26/1990-.
Forma juridică a societăţii. Aceasta este una dintre formele de societate reglementate
de lege, pe care o aleg asociaţii - art. 2 din Legea 31/1990.
Sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii denumit şi sediul social,
este locul care situează în spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. El este stabilit de
părţile contractante, având în vedere locul unde societatea îşi va desfăşura activitatea
comercială ori vor funcţiona organele sale.
Clauzele privind caracteristicile societăţii. Sunt avute în vedere clauzele privind
obiectul şi durata societăţii, precum şi capitalul social.
Obiectul societăţii. În contract trebuie să se indice obiectul societăţii sau obiectul
social. Legea cere să se arate obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale.
1. Interdicţii privitoare la obiectul de activitate al societăţior comerciale
Societatea comercială este constituită numai pentru efectuarea de acte de comert - art.
1, din Legea 31 din 1990, iar actul constituitiv al acesteia va cuprinde „obiectul de activitate
al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale”- art. 7, lit. c şi art. 8, lit.c al
aceleiaşi legi. Obiectul de activitatea trebuie să fie licit.
Emisă conform art. 281 al Legii 31 din 1990, nemodificat, HG 1323 din 21 decembrie
1990 în legatură cu unele măsuri pentru aplicarea Legii privind societăţile comerciale
[publicată în M.Of.149 din 27 decembrie 1990] completată prin HG 538 din 8 octombrie
1993[publicată în M. Of. 250 din 21 octombrie 1993] statuează obligaţia avizelor prealabile
anterior derulării unor activităţi prevazute expres în textul său [ex. fabricarea, utilizarea sau
comercializarea de echipamente care folosesc spectrul de frecvenţă radiolelectrice, fără
avizul M. Comunicţiilor] şi instituie interdicţia includerii în obiectul de activitate al societăţii
comerciale a tuturor activităţilor care constituie infracţiuni [ex. proxenetismul] sau sunt
contrare altor dispozitii legale cu caracter imperativ; precum şi interdicţia altor activităţi, care
sunt, fie prevăzute expres [ex. imprimarea hărţilor militare], fie cu titlu general, dar făcând
trimitere la o lege specială [este cazul singular al activităţilor care constituie, în condiţiile
legii, monopol de stat]. Sancţiunea pentru încălcarea obligaţiei de a cere avizul prealabil
anterior derulării activităţilor, precum şi pentru incălcarea interdicţiilor expres prevazute în
HG 1323 din 21 decembrie 1990 este nulitatea absolută a contractului de societate, deoarece,
cuprinderea în obiectul de activitate al societăţii comerciale a activităţilor neavizate sau
interzise, incalcă un interes general.
Legile speciale instituie restricţii în acest domeniu, prin aceea că se condiţionează
constituirea societăţii comerciale cu un anumit obiect de activitate, de obţinerea
prealabilă a unei autorizaţii de la un organ expres stabilit, organ având atât competenţe
de autorizare cât şi de control. Este cazul constituirii societăţilor care desfăşoara activitate
bancară, numai după autorizarea prealabilă a BNR, care exercită şi activităţi de control asupra
acestor societăţi. Deci, activitatea acestor societăţi nu se poate desfăşura de plano, ci numai
după obţinerea autorizării mai sus arătate.
De asemenea, determinarea prin lege specială a activităţilor permise a fi desfăşurate
de către societăţi comerciale din anumite domenii, ex asigurări, activităţi bancare, s-a instituit,
chiar dacă numai implicit, şi interdicţia de desfăşurare a altor activităţi.
Sancţiunea pentru încălcarea restricţiilor prevăzute în legi speciale este nulitatea
absolută a contractului de societate, pe acelaşi considerent al lezării unui interes general, prin
derularea de către societatea comercială a unei activităţi neautorizate în prealabil sau a altor
activităţi decât cele permise. Acestea deoarece, cerinţele de autorizare au fost impuse în raport
de complexitatea obiectului societăţii comerciale, spre exemplu, în cazul societăţilor bancare a
celor de valori mobiliare.
Stabilirea obiectului de activitatea al societăţii se face cu respectarea clasificării
CAEN - Clasificarea activităţilor din economia naţională. La această dată este în vigoare din
1.01.2003, ediţia revizuită - CAEN rev.1, aprobată prin HG 656 din 6 octombrie 1997,
publicată în M.Of. nr. 301 bis din 5 noiembrie 1997, actualizată, potrivit art.5 al hotărârii, prin
Ordinul 601 din 26 noiembrie 2002 al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Statistică,
publicat în M.Of. 908 din 13 decembrie 2002, în vigoare din 1.01.2003. Critica privitoare la
greşita denumire a clasificării şi la faptul că include pe lângă activităţile din economia
naţională şi alte activităţi este insuşita de noi.
Verificarea datelor înscrise în actul constituitiv al societăţii comerciale, de către
referent, la depunerea cererii de înmatriculare la oficiul registrului comerţului, se face, pentru
obiectul de activitate, după domeniul şi activitatea principala utilizându-se "Clasificarea
activităţilor din economia naţională" – CAEN. Obiectul de activitate se va exprima prin grupe
CAEN de trei cifre pentru domenii de prin clase CAEN de patru cifre pentru activităţi.
Indicarea domeniului şi a activităţii principale se va face printr-o grupă de trei cifre şi printr-o
clasă de patru cifre aparţinând grupei respective.
Durata societăţii. Prin contract, asociaţii urmează să hotărască asupra duratei
societăţii. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe societatea ori pot
conveni ca durata societăţii să fie nelimitată.
Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic; în cazul stabilirii unui termen, la
expirarea lui societatea se dizolvă de drept; în cazul unei durate nelimitate, asociaţii trebuie să
precizeze condiţiile în care societatea de persoane va continua cu moştenitorii asociatului
decedat.
Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se precizeze anumite elemente
legate de capitalul social.Astfel, trebuie arătat care este capitalul social subscris şi capitalul
vărsat. Se înţelege că asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime prevăzute de lege.Apoi,
trebuie menţionat aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri, valoarea lor şi modul
evaluării, precum şi data la care se va vărsa întreg capitalul social subscris.În sfârşit, trebuie
să se arate modul în care a fost divizat capitalul social, numărul şi valoarea nominală a
acţiunilor sau părţilor sociale, după caz, precum şi repartizarea acestora între asociaţi.
Clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii. Potrivit legii, în contractul de
societate, asociaţii trebuie să prevadă unele elemente referitoare la administrarea
societăţii.Asociaţii trebuie să stabilească persoanele, din rândurile asociaţilor ori din afara
societăţii, care vor administra şi reprezenta societate, cu precizarea puterilor ce li s-au conferit
şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.În cazul societăţii pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni, în contract trebuie să se menţioneze numărul, numele, prenumele şi
cetăţenia cenzorilor societăţii.
Clauzele privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Asociaţii trebuie să stabilească
în contract drepturile ce le revin şi obligaţiile pe care şi le asumă.În cazul societăţilor în nume
colectiv, în comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată, legea cere să se stabilească
“partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi” -art. 7 lit. f din Legea 31/1990. În cazul
societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, în contract trebuie să se prevadă “modul de
distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor”- art. 8, lit. k din Legea 31/1990. Aşa
cum am arătat, asociaţii sunt liberi să stabilească modul de împărţire a beneficiilor şi de
suportare a pierderilor. Sunt interzise însă acele clauze cunoscute sub denumirea de clauze
leonine.
Obligaţiile asociaţilor privesc efectuarea aportului. În cazul în care la încheierea
contractului, capitalul subscris nu a fost integral vărsat, în contract trebuie să se prevadă
termene până la care asociaţii să efectueze vărsămintele privind întregul capital subscris.
Clauze privind sediile secundare ale societăţii. Dacă asociaţii doresc ca societatea să
aibă sedii secundare, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite menţiuni în acest
sens.În concepţia legii, sediile secundare sunt unităţi fără personalitate juridică ale societăţii
care poartă denumirea de sucursale, agenţii sau reprezentanţe. Potrivit legii, în contractul de
societate se vor arăta sediile secundare, atunci când ele se înfiinţează odată cu societatea sau
condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare.
Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii. În contractul de societate trebuie
să se prevadă şi clauze privind încetarea existenţei societăţii. Asociaţii stabilesc condiţiile în
care societatea se va dizolva şi lichida.Cel mai adesea, cu privire la această problemă,
asociaţii reproduc dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele.
Noţiunea şi condiţiile de validitate a statutului societăţii. Din dispoziţiile legale
rezultă că statutul societăţii este un act juridic de natură contractuală. Ca şi contractul de
societate, statutul societăţii reprezintă o înţelegere a asociaţilor. Obiectul statutului îl
constituie stabilirea regulilor de organizare, conducere şi funcţionare a societăţii.
Întrucât statutul societăţii este o convenţie, înseamnă că pentru validitatea sa trebuie să
fie îndeplinite condiţiile cerute de art. 948 C.civ. (consimţământ, capacitate, obiect, cauză).
2. Forma în care se încheie actul constitutiv al societăţilor comerciale
Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în
caz de subscripţie publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie
numai atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică."
Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului
comerţului.

G. MODIFICAREA SOCIETĂŢII COMERCIALE

1. Majorarea capitalului social


a. Aspecte generale
Majorarea capitalului social prezintă un mecanism cu metode variate de funcţionare,
folosit de societate în scopul rezolvării unor situaţii financiare dificile, dar şi în scopul
consolidării poziţiei sale, sau pentru a reflecta contabil fenomene financiare obiective, cum
este deprecierea monetară. Capitalul social ca sumă a valorii aporturilor asociaţilor la
constituirea societăţii, reprezintă gajul general al creditorilor sociali. Din acest motiv, pe
durata de funcţionare a societăţii trebuie să-şi menţină valoarea avută la momentul constituirii
societăţii, aceasta fiind o regulă cu valoare de principiu: principiul fixităţii capitalului social.
În activitatea de realizare a obiectivului său de activitate, societatea poate prospera
sau, dimpotrivă, poate parcurge momente de dificultate care impun după caz, mărirea sau
reducerea capitalului social, adică modificarea valorii sale iniţiale.În aceste situaţii, dată fiind
importanţa cunoaşterii valorii exacte a capitalului social de către creditori sau de potenţiali
creditori, legea a impus necesitatea respectării unor formalităţi de publicitate prin care se
semnalează atât intenţia de modificare. Cât şi realizarea efectivă a modificării capitalului
social. O societate aflată într-o situaţie financiară dificilă poate să-şi procure fonduri băneşti
prin majorarea capitalului social sau prin împrumuturi bancare sau obligatoare. Pentru a evita
dezavantajele unor dobânzi şi garanţii pe care le comportă acestea din urmă, este preferabil
pentru societate să recurgă la majorarea capitalului social.
Din aceste raţiuni, şi pentru o societate prosperă, care vrea să-şi extindă activitatea
comercială va fi mai avantajos să-şi mărească capitalul social prin subscrierea de noi acţiuni,
cu toate că şi-ar permite să recurgă la emisiunea de obligaţiuni. În acest fel, credibilitatea
societăţii creşte dacă mărirea se va realiza, de pildă, prin încorporarea rezervelor.
Legea 31/1990 reglementează majorarea capitalului social în Titlul IV, Cap. II, art.
205-216.
Normele cuprinse în acest capitol se completează cu dispoziţiile privind constituirea
societăţii, evaluarea aporturilor, răspunderea solidară a subscriitorilor şi cesionarilor ulteriori,
procedura de urmărire a acţionarilor pentru vărsămintele restante, la care ele fac trimitere, în
cazul societăţilor pe capitaluri. Se completează, totodată, cu dispoziţiile unor legi speciale, şi
anume cu cele ale Legii 82/1991 – Legea contabilităţii, şi ale Regulamentului de aplicare a
acestei legi, şi după caz, cu cele ale Legii 52/1994.
Societatea cu răspundere limitată îşi va majora capitalul social, cu respectarea
dispoziţiilor privitoare la constituirea acestei societăţi - art. 216, Legea 31/1990.
b. Modalităţi de majorare a capitalului social
PRINCIPIU - Majorarea capitalului social este socotită tradiţional “o constituire parţială a
societăţii”. Prevederile art. 207 din Legea 31/1990 arată că “societatea pe acţiuni îşi va putea
majora capitalul social cu respectarea dispoziţiilor prevăzute pentru constituirea societăţii”. Se
au în vedere, desigur, exigenţele de publicitate cerute cu ocazia constituirii care trebuie
respectate şi cu ocazia majorării capitalului social: elementele specifice: subscrierea integrală
a capitalului social, efectuarea vărsămintelor în cotele legale şi statutare şi ale celui de
subscripţie.
Art. 205, stabileşte că majorarea capitalului social se poate realiza pe calea
emisiunii de noi acţiuni, acoperirea lor efectuându-se prin aport în numerar şi/sau prin
aport în natură. Aceasta reprezintă o majorare reală, efectivă, care se înscrie în idea de
“constituire parţială”. În aceleaşi codiţii, se poate recurge şi la cale a majorării valorii
nominale a acţiunilor existente, potrivit legii. Noile acţiuni emise pot fi acoperite nu numai
prin aporturi din afara societăţii, dar şi prin simple operaţiuni contabile, transferul dintr-un
cont în altul, prin aşa-zisa autofinanţare. La fel poate fi acoperit şi nivelul majorat al valorii
nominale a acţiunilor existente.
Sintetizând, majorarea capitalului social prin autofinanţare grupează următoarele
operaţiuni: încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervei legale, a beneficiilor sau a primelor
de emisiune; compensarea creanţelor lichide şi exigibile asupra societăţii; încorporarea
diferenţelor din reevaluare.
Legea 31/1990 în forma sa modificată nu mai reglementează majorarea de capital
din resurse financiare interne. Astfel în art. 205, alin. 3, prevede că diferenţele
favorabile din reevaluarea patrimoniului vor fi incluse în rezerve, fără a majora
capitalul social.
c. Condiţiile majorării capitalului social
Legea 31/1990 nu face nici o distincţie între condiţiile majorării capitalului social prin
aporturi în natură şi cele prin aport în numerar, decât în ce priveşte procedura evaluării
aportului în natură. Pentru realizarea majorării capitalului social legea cere a fi îndeplinite
anumite condiţii: să existe hotărârea adunării generale de majorare a capitalului social, plata
integrală a acţiunilor cât priveşte majorarea capitalului social prin aport în numerar. Hotărârea
adunării generale se poate referi numai la condiţiile generale de mărire a capitalului social
cum sunt valoarea propusă pentru majorarea capitalului şi dreptul preferenţial de subscripţie.
Adunarea generală poate împuternici pe administratori cu îndeplinirea în concret a hotărârii
de majorare. Administratorii nu pot depăşi termenul de un an, în executarea hotărârii de
majorare, de la data adoptării acesteia. Potrivit art. 214 din Legea 31/1990: “Hotărârea
adunării privind majorarea capitalului social are efect numai în măsura în care a fost adusă la
îndeplinire în termen de un an de la data sa”.
Conform art. 92 alin. (3) din Legea 31/1990, “Capitalul social nu va putea fi majorat şi
nu se vor putea emite noi acţiuni până când nu vor fi complet plătite cele din emisiunea
precedentă”.Această normă are caracter imperativ şi ea nu distinge după cum majorarea
capitalului se face prin aport în numerar sau prin aport în natură.Emiterea de noi acţiuni în
schimbul aporturilor în numerar, înainte ca acţiunile precedente să fi fost achitate în
întregime, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, subiectul
pasiv fiind administratorul, directorul sau directorul executiv - art. 267. Din punct de vedere
civil, sancţiunea nu poate fi decât nulitatea emisiunii, realizată în aceste condiţii.
d. Prima de emisiune
Acţiunile emise de societate pentru majorarea capitalului social pot fi de o valoare
nominală egală cu valoarea nominală a acţiunilor vechi. Dacă societatea consideră necesar, la
valoarea nominală poate adăuga prima de emisiune.
Regulamentul pentru aplicarea Legii 82/1991 – Legea contabilităţii – defineşte, în pct.
36, primele legate de capital – de emisiune, de fuziune, de aport, ca reprezentând diferenţa
dintre valoarea de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor.
Trebuie precizat că, din punct de vedere terminologic, “prima de emisiune” priveşte
aportul în numerar, “prima de fuziune” se foloseşte când majorarea capitalului social este
consecinţa fuziunii, iar “prima de aport” se foloseşte în cazul aporturilor în natură.
Scopul instituirii primelor este acela de a înlătura eventualele inegalităţi dintre vechii
acţionari şi noii acţionari care participă la mărirea capitalului social, cu aport, în numerar sau
în natură. Participarea la beneficii va fi calculată după nivelul nominal al acţiunilor, fără
luarea în calcul a primelor.
e. Majorarea capitalului social prin aport în numerar
Legea reglementează în cazul majorării capitalului în numerar, dreptul preferenţial de
subscripţie a cărui finalitate este tot înlăturarea inechităţilor între vechii acţionari şi noii
acţionari.Acţiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre subscriere în
primul rând celorlalţi acţionari în proporţie cu numărul acţiunilor pe care le posedă şi cu
obligaţia ca aceştia să-şi exercite dreptul lor de preferinţă în termenul hotărât de adunarea
generală dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel. După expirarea acestui termen acţiunile
vor putea fi subscrise de public. Art. 211 din Legea 31/1990 prevede - Acţiunile emise pentru
majorarea capitalului social vor fi oferite spre subscriere în primul rând acţionarilor existenţi,
proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă, aceştia putându-şi exercita dreptul de
preferinţă numai în interiorul termenului hotărât de adunarea generală, dacă actul constitutiv
nu prevede alt termen. După expirarea acestui termen, acţiunile vor putea fi oferite spre
subscriere publicului. Operaţiunea de majorare a capitalului social efectuată fără acordarea
dreptului de preferinţă către acţionarii existenţi, este lovită de nulitate absolută.
Noile acţiuni trebuie asimilate regimului vechilor acţiuni, având aceeaşi valoare.
În caz de subscripţie publică, prospectul de emisiune va fi depus la registrul
comerţului pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art. 17. El va purta semnăturile
autentice a doi administratori şi va cuprinde data şi numărul înmatriculării societăţii în
registrul comerţului; denumirea şi sediul societăţii; capitalul social subscris şi vărsat; numele
şi prenumele administratorilor, cenzorilor şi domiciliile acestora; ultimul bilanţ contabil
aprobat, contul de profit şi pierderi şi raportul cenzorilor; dividendele plătite în ultimii 5 ani
sau de la constituire, dacă, de la această dată au trecut mai puţin de 5 ani; obligaţiunile emise
de societate; hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de acţiuni, valoarea totală
a acestora, minimă şi valorarea lor nominală, felul lor, relaţii privitoare la aporturi, altele
decât în numerar şi avantajele acordate acestora precum şi data la care se vor plăti
dividendele.
Dreptul la dividende se naşte, dacă adunarea generală nu a hotărât altfel, de regulă, de
la data realizării majorării capitalului social constatată prin certificatul camerei de comerţ.
Dacă majorarea capitalului social nu a avu loc în termenul legal, se va face, în caz de
subscripţie publică, restituirea vărsămintelor direct subscriitorilor.
f. Majorarea capitalului social prin aporturi în natură
Societatea pe acţiuni îşi va putea majora capitalul social prin aporturi în natură.
Aporturile în natură au ca obiect bunuri mobile şi imobile, drepturi cu valoare patrimonială şi,
în general, toate bunurile cu excepţia numerarului. Potrivit art. 210 alin. (2) din Legea
31/1990, aporturi în creanţă nu sunt admise.
În principiu, majorarea capitalului social, prin aporturi în natură, este supusă aceloraşi
condiţii ca şi majorarea capitalului social prin aport în numerar. Singurele dispoziţii specifice
sunt cele cuprinse în art. 210 din Legea 31/1990 şi care reglementează necesitatea şi
procedura evaluării aporturilor. Potrivit art. 210 din Legea 31/1990, dacă majorarea
capitalului social se face prin aporturi în natură, adunarea extraordinară care a hotărât
majorarea va numi unul sau mai mulţi experţi pentru evaluarea acestor aporturi.
Devin operante, prin analogie dispoziţiile art. 38 din Legea 31/1990 nemodificat care
prevăd că nu vor putea fi numiţi experţi rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv, ori
soţii acelora care au constituit aporturi în natură, sau ai administratorilor, precum şi
persoanele care primesc sub orice formă pentru funcţiile pe care le îndeplinesc, altele decât
aceea de expert, un salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la cei care au
constituit aporturi în natură. După depunerea de către experţi a raportului de expertiză,
administratorii convoacă din nou adunarea extraordinară. Convocarea şi desfăşurarea adunării
sunt guvernate de dispoziţiile comune, prevăzute pentru orice adunare generală şi de cele
speciale, prevăzute pentru adunarea generală extraordinară.
Dacă judecătorul delegat, sesizat cu cererea de înregistrare în registrul comerţului a
modificării capitalului, constată o subevaluare evidentă a aporturilor în natură sau
nerespectarea clauzelor contractuale privind modalitatea evaluării, el va dispune înlăturarea
neregularităţilor iar în caz de neconformare va respinge cererea. Acţiunile emise în schimbul
aporturilor în natură vor trebui plătite în termen de cel mult 3 ani de la data publicării în
Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale, potrivit art. 215 alin (2) la fel ca acţiunile
emise în schimbul aportului în numerar. Şi în acest caz, când s-a prevăzut o primă de
emisiune, aceasta trebuie integral plătită la data subscrierii.
2. Reducerea capitalului social
a. Motivaţia reducerii capitalului social
Motivaţia reducerii capitalului social se regăseşte în raţiunea de a fi a capitalului:
mijloc de realizare a obiectului de activitate comercială şi garanţie a creditorilor sociali.
Reducerea de capital poate fi determinată, de cele mai multe ori, de pierderile înregistrate de
societate şi reflectate în bilanţul societăţii, ca excedent al pasivului asupra activului.
Concretizând principiul fixităţii capitalului social, art. 69 din Legea 31/1990 prevede: “Dacă
se constată o pierdere a activului net, capitalul social va trebui reîntregit sau redus înainte de a
se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit."
Reîntregirea capitalului social se realizează prin una din modalităţile de majorare a
capitalului social. Dacă nu se găseşte oportună măsură întregirii, se va proceda la reducerea
capitalului social. Reducerea capitalului social poate fi motivată nu numai de pierderile
sociale, care reflectă dificultăţile prin care trece societatea, dar şi de faptul că, în raport cu
volumul afacerilor, capitalul social este prea mare. Concordanţa, în acest caz, între obiectul de
activitate propus şi efortul financiar şi material necesar concretizării lui se realizează prin
reducerea capitalului social.
Şi în această situaţie, ca şi atunci când reducerea este determinată de pierderi, dar nu în
măsura în care să afecteze proporţia legală sau statuară care să atragă obligativitatea ei,
reducerea este facultativă.
b. Procedee de reducere
Art. 202, nou introdus ca urmare a modificării şi completării Legii 31/1990, face o
enumerare a procedeelor de reducere a capitalului social în raport de determinarea sau nu a
reducerii de pierderi.
Când reducerea este motivată de pierderi sociale legea enumeră limitativ următoarele
procedee de realizare a acesteia:
- micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale;
- reducerea valorii nominale a acţiunilor sau părţilor sociale;
- dobândirea propriilor acţiuni, urmă de anularea lor.
Când reducerea nu este motivată de pierderi, procedeele de realizare, potrivit legii
sunt:
- scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate:
- restituirea către acţionari a unei cote părţi din aporturi, proporţională cu reducerea
capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;
- alte procedee prevăzute de lege.
Juridic, orice reducere de capital determinată de pierderi, de restituiri făcute asociaţilor
sau de neexecutarea vărsămintelor se realizează prin unul din cele două procedee: diminuarea
numărului de acţiuni sau de părţi sociale sau diminuarea nivelului nominal al acţiunilor, sau al
părţilor sociale.
Calea diminuării nivelului nominal al acţiunilor sau al părţilor sociale este
recomandabilă atunci când reducerea nu este motivată de pierderi, ci de neconcordanţa dintre
mărimea capitalului şi volumul afacerilor când s-a decis scutirea de plata vărsămintelor
restante în tot sau în parte, când s-a decis să se facă restituiri din sumele rambursate sau în
contul acţiunilor sau al părţilor sociale. Condiţia este ca nivelul nominal stabilit să nu fie mai
mic decât nivelul nominal legal al acestora. Dacă în urma calculelor contabile nivelul valorii
unei acţiuni scade sub nivelul nominal legal, se va recurge la al doilea procedeu: diminuarea
numărului de acţiuni.
c. Procedura reducerii capitalului social
Competenţa de a hotărî reducerea capitalului social revine, conform art. 113 lit. f) ,
adunării generale extraordinare. Hotărârea de reducere se va fundamenta pe raportul
cenzorilor care în exercitarea atribuţiilor lor au constatat pierderile de capital atunci când
reducerea este determinată de această cauză şi pe raportul administratorilor, raport ce va
aprecia asupra oportunităţii măsurii.
Hotărârea trebuie să fie clară, explicită şi completă sub aspectul informaţiilor având în
vedere gravitatea măsurilor pentru creditorii sociali care îşi văd, în acest fel, diminuat gajul
lor social, hotărârea va trebui să respecte minimul de capital legal, să arate motivele pentru
care se face reducerea şi procedeul care va fi utilizat pentru efectuarea ei.
Actul adiţional ce cuprinde hotărârea de reducere se va menţiona în registrul
comerţului în baza încheierii judecătorului delegat, după care se va publica în Monitorul
Oficial al României. Reducerea capitalului social va putea fi făcută, potrivit art. 203 din Legea
31/1990 numai după trecerea a două luni din ziua în care hotărârea a fost publicată în
Monitorul Oficial al României. Aducerea la îndeplinire a hotărârii adunării generale înainte de
expirarea termenului de două luni constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare,
conform legii.
Conform art. 130 alin (4) din L. 31/1990, dreptul comun în materie – din momentul
îndeplinirii formalităţilor de publicitate, hotărârea de reducere este opozabilă terţilor.
Categoria terţilor include pe cei interesaţi să atace hotărârea şi cărora art. 203 din L. 31/1990
le conferă dreptul de opoziţie la instanţă: pe creditorii sociali anteriori hotărârii.
Anterioritatea creanţei se apreciază în funcţie de data publicării hotărârii în Monitorul
Oficial, dată de când aceasta este opozabilă creditorilor. Potrivit art. 203 din Legea 31/1990,
“Orice creditor al societăţii, a cărui creanţă este constatată printr-un titlu anterior publicării
hotărârii, poate face opoziţie. Creditorii chirografari ale căror creanţe sunt constatate prin
titluri anterioare publicării hotărârii pot să obţină, pe calea opoziţiei, exigibilitatea anticipată a
creanţelor lor la data expirării termenului de două luni, în afară de cazul în care societatea a
oferit garanţii reale sau personale acceptate de creditori." Termenul de promovare a opoziţiei
este de două luni de la data publicării actului adiţional în Monitorul Oficial.
3. Alte modificări ale actelor constitutive
a. Transferul sediului social
Sediul social este un element de identificare a societăţii comerciale şi reprezintă locul
convenit de asociaţi pentru desfăşurarea activităţii organelor de conducere ale societăţii.
Cunoaşterea sediului social este importantă deoarece în raport de acesta se determină
instanţa competentă să soluţioneze litigiile în care figurează ca pârâtă societatea sau instanţa
competentă pentru deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
Stabilirea sediului este o clauză obligatorie a contractului de societate ceea ce justifică
competenţa adunării generale extraordinare în hotărî schimbarea lui şi implicit modificarea
actului constitutiv al societăţii.Schimbarea sediului social se poate realiza în condiţiile art. 199
din L. 31/1990, respectiv prin hotărârea adunării generale extraordinare - art. 113 lit. b),
concretizat într-un act adiţional în formă autentică ce se va menţiona în registrul comerţului
pe baza încheierii judecătorului delegat şi se va publica în Monitorul Oficial al României.
b. Transformarea societăţii
Conform art. 113 lit. a) din L. 31/1990, adunarea generală extraordinară are
competenţa de a hotărî schimbarea formei societăţii. Formalităţile modificării actului
constitutiv sub aspectul formei societăţii sunt cele prevăzute de art. 189 din Legea 31/1990.
Menţionarea în registrul comerţului a acestei modificări se va face în baza încheierii
judecătorului delegat, deşi nu se regăseşte în enumerarea art. 199 alin (2), datorită importanţei
sale deosebite, fiind prima clasată în enumerarea art. 113.
Drepturile creditorilor sociali faţă de asociaţi nu sunt în nici un fel atinse prin
schimbarea formei sale şi asociaţii vor răspunde tot în limita cotei lor de participare la
formarea capitalului social. Transformarea de exemplu, a societăţii pe acţiuni într-o formă de
societate caracterizată prin răspundere solidară şi nelimitată a asociaţilor pentru obligaţiile
sociale nu are efect asupra modalităţii recuperării creanţelor născute anterior acestui moment.
Din acest motiv nu se justifică existenţa unui drept de opoziţie pentru creditorii sociali la
hotărârea de schimbare a formei de societate.
c. Prelungirea duratei societăţii
Modificarea actului constitutiv al societăţii pe acţiuni are loc şi atunci când adunarea
generală extraordinară hotărăşte prelungirea duratei iniţial stabilite pentru funcţionarea
societăţii. Hotărârea privind prelungirea duratei societăţii trebuie să fie anterioară termenului
stabilit prin contract, expirarea acestuia având ca efect dizolvarea ope legis a societăţii.Şi
această modificare a actelor constitutive necesită îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art.
199 din L. 31/1990; menţionarea ei în registrul comerţului făcându-se în baza încheierii
judecătorului delegat.
În timp ce creditorii particulari ai asociaţilor unei societăţi în nume colectiv, în
comandită simplă sau societate cu răspundere limitată au posibilitatea, conform art. 201 din L.
31/1990, să facă opoziţie, împotriva hotărârii privitoare la prelungirea societăţii peste
termenul fixat pentru durata sa – în cazul în care au drepturi stabilite printr-un titlu executor
anterior hotărârii – creditorii particulari ai acţionarilor nu au acest beneficiu, întrucât ei, spre
deosebire de primii, au posibilitatea să-şi valorifice creanţele chiar pe durata de funcţionare a
societăţii prin sechestrarea şi vânzarea acţiunilor debitorilor lor, neafectându-i hotărârea de
prelungire a duratei societăţii.
d. Fuziunea şi divizarea societăţii
Spre deosebire de variante nemodificată, actuala formă a Legii 31/1990 conţine o
reglementare cuprinzătoare a fuziunii şi divizării în acord cu Directivele a III-a şi a VI-a ale
Comunităţii Europene. Divizarea este reglementată de această dată împreună cu fuziunea în
capitolul II al Titlului VI: art. 233 la 245.
Fuziunea reprezintă o operaţiune juridică care are ca finalitate fie majorarea
capitalului unei societăţi prin absorbţia altei societăţi, fie naşterea unei noi societăţi prin
contopirea a două sau mai multor societăţi, pe calea transmisiunii universale a
patrimoniului societăţii sau societăţilor care îşi încetează activitatea către societatea care
rămâne în fiinţă sau către societatea rezultată.
Fuziunea se exprimă juridic în două forme, la care face trimitere art. 233 alin. (1) din
L. 31/1990:
- absorbţia, operaţiunea prin care o societate absoarbe una sau mai multe societăţi
care îşi încetează activitatea, dar cu al căror patrimoniu se majorează;
- contopirea, operaţiunea prin care două sau mai multe societăţi comerciale îşi
încetează existenţa pentru a da naştere unei noi societăţi, formă mai rar întâlnită în practică.
Divizarea este mecanismul juridic de împărţire a întregului patrimoniu al unei societăţi
sau de desprindere a unei părţi din patrimoniul societăţii.
Divizarea este o operaţiune juridică care se realizează prin împărţirea întregului
patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe
societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.
Desprinderea este o operaţiune prin care o parte din patrimoniul unei societăţi se
desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel
fiinţă, fără ca societatea dezintegrată să îşi înceteze existenţa.
Potrivit art. 233 din Legea 31/1990 fuziunea sau dizolvarea se poate face şi între
societăţi de forme diferite, nu numai între societăţi de aceeaşi formă. Chiar şi societăţile în
lichidare pot fuziona sau se pot diviza, cu condiţia de a nu fi început repartiţia între asociaţi a
părţilor ce li s-ar cuveni după lichidare.
4. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale
a. Aspecte generale
La constituirea societăţii comerciale, asociaţii pot avea în vedere, încă din acest
moment, perspectivele dezvoltării activităţii societăţii. Este vorba de posibilitatea extinderii
activităţii societăţii în alte localităţi sau chiar în localitatea unde îşi are sediul societatea. O
atare extindere se poate realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale, care să desfăşoare
aceeaşi activitate comercială ca şi societatea care se constituie.
Pentru asemenea cazuri, Legea 31/1990 prevede condiţiile care trebuie îndeplinite
pentru înfiinţarea acestor entităţi juridice.
Trebuie arătat că înfiinţarea de sucursale sau filiale ale societăţii poate fi hotărâtă de
asociaţi şi după constituirea societăţii, în cursul existenţei acesteia. Dar, în asemenea cazuri
înfiinţarea sucursalelor sau filialelor impune o modificare a actelor constitutive ale societăţii,
care se realizează în condiţiile art. 199 din Legea 31/1990.
b. Regimul juridic al sucursalelor şi filialelor
Ţinând seama că, în trecut, lipsa unei reglementări legale a dat naştere unor confuzii,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 32/1997 a reglementat regimul juridic al sucursalelor şi
filialelor.
Sucursala. Potrivit art. 43 din Legea 31/1990, sucursala este un dezmembrământ fără
personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate este dotată de societate cu
anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate economică, care intră în obiectul de
activitate al societăţii. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de
societate.
Întrucât sucursala nu are personalitate juridică, ea nu poate participa în nume propriu
la circuitul juridic. Actele juridice pe care le reclamă desfăşurarea activităţii sucursalei se
încheie de reprezentanţii (prepuşii) desemnaţi de societatea comercială.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui (agenţie, reprezentanţă, etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie
statut de sucursală.
Filiala. Potrivit art. 42 din Legea 31/1990, filiala este o societate comercială cu
personalitate juridică. Această societate, filiala, este constituită de societatea primară
(societatea mamă), care deţine majoritatea capitalului său. Din această cauză, deşi este subiect
de drept distinct, filiala este dependentă şi se află sub controlul societăţii primare.Ca persoană
juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu, prin actele juridice ale
reprezentanţilor săi, filiala dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, cu angajarea unei
răspunderi proprii.
Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate de art. 2 din
Legea 31/1990 şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.
c. Condiţiile necesare înfiinţării sucursalelor şi filialelor
Legea 31/1990, în actuala sa formă, reglementează numai condiţiile pentru înfiinţarea
sucursalelor sau altor sedii secundare nu şi cele privind filialele. Acest lucru se explică prin
aceea că filiala, fiind o societate comercială cu personalitate juridică se constituie în condiţiile
stabilite de lege pentru constituirea societăţilor comerciale. În consecinţă, actul constitutiv al
societăţii primare nu trebuie să cuprindă nici un fel de menţiuni.
În privinţa sucursalelor sau altor sedii secundare, Legea 31/1990 prevede că actul
constitutiv trebuie să cuprindă sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte
asemenea unităţi fără personalitate juridică – atunci când se înfiinţează odată cu societatea,
sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară dacă se are în vedere o atare înfiinţare - art. 7 şi
art. 8.
Sucursala se înmatriculează înainte de începerea activităţii ei în registrul comerţului
din judeţul în care va funcţiona - art. 43 din Legea 31/1990. Dacă sucursala se înfiinţează într-
o localitate din acelaşi judeţ sau din aceeaşi localitate cu societatea fondatoare, ea va fi
înmatriculată în acelaşi registru al comerţului, însă distinct, ca înmatriculare
independentă.Celelalte sedii secundare (agenţii, reprezentanţe şi alte asemenea sedii) se
menţionează numai în cadru înmatriculării societăţii în registrul comerţului sediului principal.
Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la registrul comerţului în
condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentanţii societăţii - art. 45 alin 2 din Legea 31/1990.
Dispoziţiile Legii 31/1990 privind sucursalele şi filialele se aplică şi sucursalelor şi filialelor
înfiinţate de societăţile comerciale străne în România. Aceste societăţi pot înfiinţa sucursale
dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic - art. 44 din Legea 31/1990.

H. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Ca orice persoană juridică, societatea comercială nu are o existenţă organică şi, deci
nici o voinţă proprie, naturală. De aceea, voinţa ei se manifestă prin organe alese, respectiv:
organele de conducere, de execuţie şi de control a gestiunii societăţii comerciale. Voinţa
societăţii comerciale este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de
gerare a activităţii, de gestiune) care este administratorul (gerantul) sau administratorii.
Controlul activităţii administratorului se realizează de către asociaţi (în virtutea
drepturilor de informare, control şi expertiză) sau, în anumite cazuri, de un organ specializat,
cenzorii societăţii.
În funcţie de forma juridică a societăţii comerciale distingem:
- la societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni există toate cele trei
categorii de organe: de conducere (respectiv Adunarea generală a acţionarilor), de
execuţie (administratorii organizaţi sub forma consiliului de administraţie şi dacă
este cazul, a unui comitet de direcţie), de control (respectiv cenzorii);
- la societăţile de persoane, respectiv: societatea în nume colectiv şi în comandită
simplă, datorită numărului relativ mic de societari, nu este instituţionalizată o
adunare generală propriu-zisă; de asemenea, controlul gestiunii societăţii se
realizează de către asociaţi, nefiind necesari, de regulă, cenzorii.
- la societatea cu răspundere limitată există cele trei organe enumerate la societatea
pe acţiuni, dar prezintă unele particularităţi.
1. Adunarea generală
Ca organ de deliberare, adunarea generală este chemată să decidă, atât asupra unor
probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor probleme deosebite, care vizează
elemente fundamentale ale societăţii comerciale.
Pornind de la acest criteriu distingem între adunări ordinare şi extraordinare, iar
în urma modificărilor aduse L.S.C. şi adunările speciale. Legea reglementează adunarea
ordinară şi extraordinară în cazul societăţilor pe acţiuni (cu varietatea adunării constitutive în
cazul constituirii prin subscripţie publică), cu precizarea atribuţiilor fiecăreia şi a condiţiilor
de cvorum şi majoritate cerute pentru adoptarea hotărârilor; pentru societatea cu răspundere
limitată, deşi legea nu distinge între adunările ordinare şi extraordinare, stabileşte condişii
speciale de cvorum şi majoritate.
2. Clasificarea adunărilor generale – competenţă
a. Adunarea ordinară
Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 3 luni de la încheierea
exerciţiului financiar. Ea se ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare.
Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrise în
ordinea de zi.
Potrivit legii, ea are următoarele competenţe:
- să discute, să aprobe sau să modifice bilanţul contabil, după ascultarea raportulu
administratorilor şi cenzorilor;
- să fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor);
- să aleagă administratorii şi cenzorii;
- să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor
- să stabileasscă bugetul pe venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de
activitate, pe exerciţiul financiar următor;
- să exercite opţiunea în favoarea unui anumit regim de amortizare (între cele trei
posibile: liniară, degresivă, accelerată) etc.
În societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, pentru validitatea
deliberărilor adunării generale ordinare, la prima convocare este necesară prezenţa
acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, iar hotărârile se iau de
către acţionarii care deţin majoritatea absolută (adică jumătate plus unu) din capitalul social
reprezentat în adunare (dacă actul constitutiv nu prevede altfel); dacă nu se realizează
prezenţa cerută sau majoritatea necesară luării hotărârii, adunarea se va întruni, la o a doua
convocare, putând să delibereze oricare ar fi partea de capital reprezentată de acţionarii
prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea celor prezenţi.
La societatea cu răspundere limitată adunarea decide prin votul reprezentând
majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (se cere deci, cumulativ, procentul de
50% plus unu din numărul asociaţilor, cât şi condiţia ca ei să reprezinte jumătate plus unu din
totalul părţilor sociale).
În cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă, hotărârile se iau prin
votul asociaţilor ce reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (de exemplu: pentru
alegerea şi revocarea administratorilor, pentru aprobarea bilanţului), dar pentru modificarea
actului constitutiv se vere votul unanimităţii (de exemplu: pentru majorarea capitalului
social).
b. Adunarea constitutivă
În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică (posibilă doar la societatea pe
acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni) prima adunare la care participă subscriitorii de
acţiuni poartă denumirea de adunare constitutivă (fiind menită a pune bazele desfăşurării
activităţii în noile condiţii date de participarea noilor acţionari).
În termen de cel mult 15 zile de la data închiderii subscrierii , fondatorii trebuie să
convoace adunarea constitutivă, printr-o înştiinţare publicată în Monitorul Oficial.
Pentru a fi legal constituită, se cere prezenţa a jumătate plus unu din numărul
subscriitorilor acceptanţi, iar hotărârile se iau cu votul majorităţii simple a celor prezenţi.
La această adunare:
- nu au drept de vot acceptanţii care au constituit aporturi în natură (pentru deliberările
privind aporturile lor);
- fiecare acceptant are dreptul doar la un vot (principiul proproţionalităţii nu este
aplicabil deoarece unul din scopurile adunării este tocmai acela de a aproba subscrierile şi în
funcţie de acestea se va decide numărul de acţiuni ce revine fiecărui acceptant);
- reprezentarea acţionarilor este admisă, dar un acceptant nu poate să reprezinte mai
mult de 5 subscriitori;
- se va citi raportul experţilor pentru evaluarea aporturilor în natură şi va avea lor
avizarea avantajelor fondatorilor şi a operaţiunilor ce urmează a fi preluate de societate;
- se va exercita dreptul acceptanţilor de a se retrage dacă valoarea aporturilor în natură
stabilită de experţi este mai mică cu 1/5 din cea stabilită de fondatori în prospectul de
emisune.
În atribuţiile adunării constitutive intră:
- verificarea existenţei vărsămintelor;
- examinarea şi validarea rapoartelor experţilor;
- discutarea şi aprobarea actului constitutiv al societăţii;
- numirea administratorilor şi cenzorilor.
Între obligaţiilor fondatorilor şi ale primilor administratori deosebit de importantă
este răspunderea solidară şi nelimitată, faţă de societate şi faţă de terţi, timp de 5 ani pentru:
- subscrierea integrală a capitalului social;
- existenţa aporturilor în natură;
- verificarea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii comerciale;
- stricta îndeplinire a hotărârilor Adunării generale şi a îndatoririlor pe care legea
sau actul constitutiv le impun.
Între avantajele (drepturile speciale) de care fondatorii persoane fizice pot beneficia,
legea recunoaşte dreptul acesstora de a beneficia de maxim 6% pe an din beneficiul net al
societăţii, suplimentar faţă de cota ce la revenea pentru aportul la capitalul social, dar nu mai
mult de 5 ani de la data constituirii societăţii, iar în cazul dizolvării anticipate a acesteia,
fondatorii pot cere despăgubiri de la societate, în termen de 6 luni de la data adoptării hotărârii
adunării generale a acţionarilor.
c. Adunarea extraordinară
Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a se lua o hotărâre în
probleme ce au caracter deosebit cum ar fi: prelungirea duratei societăţii, mărirea sau
reducerea capitalului social, schimbarea obiectului ori formei societăţii; mutarea sediului;
fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea etc. adică, aspcte ce privesc modificarea actului
constitutiv.
Vizând probleme grave pentru viaţia societăţii comerciale, condiţiile de cvorum şi
majoritate sunt mai riguroase, astfel:
- pentru societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, pentru
validitatea deliberărilor adunării, este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând ¾ din
capitalul social /(dacă actul constitutiv nu prevede altfel), iar hotărârile se iau cu votul unui
număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social; la convocarea a
doua, prezenţa necesară este cea reprezentând jumătat din capitalul social, iar hotărârile se iau
cu votul unui număr de acţionari reprezentând 1/3 din capitalul social. Potrivit noilor
dispoziţii legale, Adunarea generală extraordinară a acţionarilor poate delega consiliul de
administraţie sau, după caz, administratorul unic, exerciţiul atribuţiilor sale privind: mutarea
sediului, schimbarea obiectivului de activitate, majorarea capitalului social, reducerea sau
reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni şi conversia acţiunilor dintr-o categorie în alta;
- la societatea cu răspundere limitată este necesar votul tuturor asociaţilor (dacă
actul constitutiv nu prevede altfel);
- la societăţile de persoane, în tăcerea legii, se impune tot principiul unanimităţii (u
atât mai mult cu cât societatea cu răspundere limitată, ca formă mixtă, între societăţi de
persoane şi cele de capital, are nevoie de votul tuturor asociaţilor).
d. Adunările speciale
Valabile doar în cazul societăţilor de capitaluri (societatea pe acţiuni şi societăţi în
comandită pe aciuni) sunt adunări ce cuprind gruparea acţionarilor ce deţin categorii aparte de
acţiuni. Astfel, L.S.C. distinge între adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni
preferenţiale cu dividend prioritar şi fără drept de vot, dar şi adunările speciale constituite
din acei acţionari ce se adună în scopul de a-şi proteja interesele privind modificarea
drepturilor ce le revin în legătură cu acţiunile ce le deţin.
3. Convocarea adunărilor generale şi adoptarea hotărârilor
Convocarea adunărilor generale:
- se face de către administrator şi se va publica în Monitorul Oficial şi într-unul din
ziarele de largă răspândire din localitate;
- se face, pentru acţiunile nominative, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 15 zile
înainte de data ţinerii adunării;
- se poate face şi prin afişare la sediul societăţii, însoţite de un convocator care va fi
semnat de către acţionari;
- se poate face şi la cererea acţionarilor reprezentând a zecea parte din capitalul social
sau chiar mai puţin, dacă actul constitutiv prevede astfel;
- se poate face şi de către instanţa de judecată;
- acţionarii care reprezintă întregul capital social pot ţine o adunare generală fără
respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei.
Adoptarea hotărârilor parcurge următoarea procedură:
- deţinătorii acţiunilor la purtător au dreptul de vot numai dacă au depus acţiunile la
sediul societăţii sau în alt loc, cu cel puţin 5 zile înainte de data ţinerii adunării;
- dacă acţiunile sunt grevate de un drept de uzufruct, dreptul de vot conferit de aceste
acţiuni aparţine uzufructuarului (cel ce le foloseşte având posesia lor) în adunările generale
ordinare şi nudului proprietar în adunările extraordinare;
- dacă acţiunile sunt gajate, dreptul de vot aparţine proprietarului lor (nu şi creditorului
gajist);
- acţionarii nu pot fi reprezentaţi decât de alţi acţionai în baza unei procuri speciale
(dacă actul constitutiv nu prevede altfel);
- dreptul de vot nu poate fi cedat (fiind un drept personal – nepatrimonial). Orice
convenţie contrară este nulă. Orice acţiune achitată dă dreptul la un vot, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede altfel;
- legea interzice administratorilor să voteze, chiar dacă deţin acţiuni, descărcarea
gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie; acelaşi
lucru este valabil şi pentru acţionarul ce ar avea un interes propriu sau ca mandatar al altei
persoane, interes ce ar avea drept consecinţă naşterea unui conflict de interese în raport cu
societatea comercială;
- hotărârile generale se iau prin vot deschis, cu excepţia alegerii membrilor consiliului
de administraţie şi a cenzorilor, cât şi pentru revocarea lor, cazuri în care se cere votul secret;
pentru societatea cu răspundere limitată legea admite şi votul prin corespondenţă;
- hotărârile adunărilor generale se publică în Monitorul Oficial pentru a fi opozabile
terţilor;
- hotărârile adunărilor generale sunt obligatorii şi pentru acţionarii care nu au
participat la aduare sau au votat contra (dacă legea sau actul constitutiv nu prevăd altfel; de
exemplu: un acţionar care cere în instanţă anularea unei hotărâri poate solicita suspendarea
executării hotărârii atacate); iar acţionarii care nu sunt de acord cu hotărârile adoptate în
legătură cu: schimbarea obiectului principal, mutarea sediului sau forma societăţii au dreptul
de a se retrage din societate.

I. ADMINISTRAŢIA ŞI CONTROLUL GESTIUNII SOCIETĂŢII

Voinţa oricărei societăţi comerciale este exprimată de adunarea generală, dar este dusă
la îndeplinire prin organele de execuţie, care realizează administrarea (gerarea) societăţii.
Conform L.S.C. o societate comercială, indiferent de forma ei juridică poate fi
administrată de unul sau mai mulţi administratori. Pluralitatea de administrator nu este
instituţionalizată în cazul societăţilor de persoane şi a societăţii cu răspundere limitată, iar în
cazul societăţilor de capitaluri este organizată sub forma unor organe colegiale: consiliul de
administraţie şi comitet de direcţie.
Astfel:
- în societatea în nume colectiv, gestiunea este asigurată de unul sau mai mulţi
administratori, de regulă ei înşişi asociaţi; fiecare administrator având dreptul să reprezinte
societatea (dacă actul constitutiv nu prevede altfel);
- în societatea în comandită simplă, administrarea se încredinţează unui a sau mai
multor asociaţi comanditaţi (dacă un comanditar ar face acte de administrare fără
împuternicire, va deveni automat asociat comanditat, răspunzând solidar şi nelimitat pentru
obligaţiilor sociale);
- în societatea pe acţiuni administrarea poate fi făcută de un administrator sau de mai
mulţi; când sunt mai mulţi se constituie un consiliu de administraţie care poate delega o parte
din puterile sale unui comitet de direcţie, compus din membrii aleşi dintre administrator;
preşedinteşe consiliului de administraţie este şi director general sau director al societăţii,
conducând şi comitetul de direcţie; consiliul de administraţie poate angaja, pentru executarea
operaţiilor societăţii, directori executivi, care sunt funcţionari ai societăţii, nefăcând parte nici
din consiliul de administraţie, nici din comitetul de direcţie;
- în societatea în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată
uuia sau mai multor comanditaţi;
- în societatea cu răspundere limitată administrarea este realizată de unul sau mai
mulţi administratori (asociaţi sau terţi).
1. Condiţii pentru desemnarea administratorilor, obligaţiile administratorilor,
răspundere
a. Condiţii pentru desemnarea administratorilor
- administratorii sunt numiţi temporar şi sunt reeligibili;
- primii administratori pot fi numiţi pe 4 ani, iar dacă nu s-a prevăzut durata
mandatului, se va prespune că este de 2 ani;
- persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori sau
reprezentanţi ai societăţii;
- poate fi administrator orice persoană fizică sau o persoană juridică, dar în acest caz
ultim, persoana juridică va desemna un reprezentant – persoană fizică;
- administratorii trebuie să depună o garanţie, respectiv dublul remuneraţiei lunare
(dacă nu e asociat la societatea administrată) sau valoarea nominală a 10 acţiuni (dacă este
asociat), precum şi specimenul de semnătură la Biroul unic de înregistrare.
Atribuţii:
Când sunt mai mulţi administratori, în cazul societăţii pe aacţiuni şi al mai multor
administratori – comanditaţi la societatea în comandită pe acţiuni se formează un consiliu de
administraţie, care se întruneşte cel puţin o dată pe lună şi hotărăşte dacă sunt prezenţi cel
puţin jumătate din membri, deciziile luându-se cu majoritate absolută. Nimeni nu poate
funcţiona mai mult de 3 consilii de administraţie (cu excepţiile prevăzute de lege), iar
administratorii ce au interese personale nu pot participa la deliberări în ceea ce priveşte acele
probleme.
Când consiliul de administraţie delegă un comitet de direcţie, acesta se întruneşte cel
puţin o dată pe săptămână, deciziile luându-se cu votul majorităţii absolute din numărul
membrilor lui, nefiind admis votul prin delegaţi. Membrii comitetului de direcţie şi directorii
unei societăţi nu pot fi, fără autorizarea consiliului de administraţie, administratori, membri în
comitetul de direcţie, cenzori sau asociaţi cu răspundere nelimitată în societăţi comerciale
concurente.
Când executarea operaţiunilor societăţii este încredinţată unui sau mai multor
directori executivi, care sunt funcţionari ai societăţii comerciale, răspunderea acestora este
aceeaşi cu cea a administratorilor (de exemplu: director tehnic sau director economic).
Locul administratorului în cadrul structurii de organizare a societăţii este bine
delimitat, dar în societăţile comerciale moderne, cu un număr mare de asociaţi, adevărata
putere de decizie se concentrează în mâinile administratorilor (profesionişti) care stabilesc
politica economică a societăţii, adunarea general nefăcând altceva decât să o aprobe mecanic.
Deoarece în societăţile mare pe acţiuni, acţionarii minoritari sunt mai degrabă investitori,
interesaţi în a culege dividende cât mai însemnate, şi mai puţin asociaţi, ghidaţi de ideea de a
desfăşura în comun o activitate profitabilă (affectio societatis), intervenţia adunării generale a
asociaţilor nu mai este necesară dacă societatea e bine condusă de administratori.
Profesionalismul şi onestitatea administratorilor îşi pun amprenta pe rezultatele oricărei
activităţi a societăţii comerciale. În societăţile moderne, datorită apariţiei valorilor mobiliare
şi a instituţiilor publice ori private aferente, acţionariatul tradiţional, dispersat, dezorganizat şi
incompetent este înlocuit de investitori care urmăresc rentabilitatea plasamentelor lor şi care
nu ezită să sancţioneze o administraţie mediocră sau incompetentă prin vânzări masive
şi imediate de acţiuni ori prin revocarea administratorilor.
Administratorul exprimă (exercită) şi execută voinţa (concretizată în decizii ale
adunării generale a asociaţilor), s-a observat încă din perioada interbelică faptul că
administratorii societăţilor mari elaborează ei înşişi “voinţa colectivă”, care devine a
societăţii, cel puţin datorită faptului că, în cadrul atribuţiilor lor de organizare a adunărilor
generale ale asociaţilor, elaborează atât documente contabile (bilanţ, cont de profit şi
pierderi), strategii, politici economice, cât şi uneori procesul verbal constatator al deciziei
adunării generale, asociaţii nefăcând decât să le confirme.
Se observă o tendinţă accentuată de trecere de la adunarea generală a asociaţilor
la consiliile de administraţie, a atribuţiilor ce ţin de orientarea economică şi de piaţă a
societăţii, dat fiind faptul că mediul afacerilor devine tot mai profesionalizat şi mai
dinamic, pentru aceasta fiind necesar ca deciziile de factură economică şi comercială să
fie concentrate în cât mai puţine mâni, pentru a fi cât mai dinamice.
Administratorul imprimă voinţei colective o pronunţată tentă personală. El este
purtătorul voinţei colective, care se exprimă prin puterile sale de administrare şi reprezentare.
În delimitarea obligaţiilor administratorilor (faţă de societate, de asociaţi, de ceilalţi
administratori, faţă de terţi), trebuie să ţinem seama de raportul de mandat în care se află
administratorul faţă de societate. Astfel, când administratorul este şi asociat, raportul de
mandat se grefează pe raportul de asociere; când administratorul este şi salariat (şi când este
permis cumulul acestor calităţi), raportul de mandat este grefat pe un raport juridic de muncă;
este posibilă şi suspendarea contractului de muncă al salariatului-administrator pe perioada
exercitării mandatului de administrator; când administratorul nu are şi calitatea de asociat,
nefiind nici salariat al societăţii, raportul de mandat este singurul raport juridic, completat de
dispoziţiile legale, care există faţă de societate. Mandatul este conferit în acest caz prin actul
constitutiv (primii administratori), prin decizia adunării generale, ulterioară constituirii
societăţii, ori prin contractul de administrare (pentru persoana juridică administrator), sau prin
contractul de management (pentru managerul persoană fizică sau juridică, în sistemul Legii
66/1993).
Principalele obligaţii ale administratorului, rezultând în principal, din dispoziţiile Legii
31/1990, dar şi din alte legi, sunt următoarele:
b. Principalele obligaţii ale administratorului sunt:
- de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii;
- de a depune specimenul de semnătură când a fost desemnat reprezentant al societăţii;
- de a prelua şi păstra documentele privind constituirea societăţii (când le-a preluat de
la alt administrator);
- de a administra societatea, adică de a face toate operaţiile necesare îndeplinirii
obiectului ei de activitate;
- de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate;
- de a ţine registrele cerute de lege şi corecta lor ţinere;
- de a întocmi bilanţul societăţii şi contul de benefcii şi pierderi, precum şi de a asigura
respectarea legii la repartizarea beneficiilor şi plata dividendelor;
- de a lua parte la adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi organele similare
acestora;
- de a duce la îndeplinire hotărârile adunării generale a acţionarilor;
- de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv, precum şi îndatoririle
stabilite de lege.
c. Obligaţiile preliminare constituirii societăţii ori începerii activităţii sale:
- obligaţia de a cere înmatricularea în Registrul Comerţului;
- obligaţia de a prelua de la fondatori documentele şi corespondenţa referitoare la
constituirea societăţii.
d. Obligaţiile de gestiune a activităţii curente a societăţii
- obligaţia de a lua parte la toate adunările generale ale asociaţilor;
- obligaţia de a duce la îndeplinire, cu exactitate hotărârile adunării generale;
- obligaţia de a răspunde de realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi, iar în caz de
subscripţie publică, obligaţia de a răspunde, în solidar cu fondatorii de subscrierea integrală a
capitalului social şi efectuarea vărsămintelor stabilite de lege;
- obligaţia de a răspunde de realitatea dividendelor plătite asociaţilor; există dividende
reale, putând fi distribuite asociaţilor, când societatea realizează beneficii reale (profit).
e. Obligaţia de a ţine o contabilitate corectă a societăţii care să asigure existenţa şi
corecta completare a registrelor contabile. Registrele contabile asigură atât o evidenţă clară a
operaţiunilor societăţii, cât şi calcularea impozitelor şi taxelor datorate bugetului public de
către societate. Ţinerea registrelor contabile este o obligaţie profesională generală a
comercianţilor, administratorul fiind cel care are această obligaţie în numele societăţii.
La sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, administratorul este obligat să întocmească
bilanţul şi contul de profit şi pierderi şi să le depună la administraţia financiară teritorială. În
societăţile pe acţiuni şi în societatea cu răspundere limitată, administratorul are şi obligaţia de
a depune bilanţul şi contul de profit şi pierderi în copie, la Registrul Comerţului pentru a fi
publicate în Monitorul Oficial.
f. Obligaţii profesionale ale comercianţilor, ce incumbă şi societăţilor comerciale,
sunt în sarcina administratorilor ca persoane ce exercită comerţul societăţii:
- obligaţia de a exercita comerţul în limitele unei concurenţe loiale
- obligaţia de protecţie a drepturilor consumatorilor
- obligaţia de protecţie a mediului înconjurător.
g. Obligaţia de informare a asociaţilor cu privire la activitatea societăţii
În executarea acestei obligaţii, administratorii sunt datori să ţină diverse registre ale
societăţii. În cazul societăţii pe acţiuni un registru al acţiunilor şi al acţionarilor, un registru al
şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale şi al consiliului de administraţie sau al
comitetului de direcţie, un registru al obligaţiunilor cu indicarea obligatarilor, şi să pună la
dispoziţia acţionarilor unele registre sau să le elibereze un extras din acestea.
Administratorii trebuie să prezinte cenzorilor, cu cel puţin o lună înainte de şedinţa
adunării generale, bilanţul exerciţiului financiar precedent, cu contul de profit şi pierderi,
însoţit de un raport al administratorilor şi documentele justificative, pentru ca cenzorii să facă
un raport amănunţit asupra acestor documente.
Obligaţia de non-concurenţă şi de urmărire a interesului societăţii reprezintă, în fapt,
o obligaţie de fidelitate a administratorului faţă de societate, motiv pentru care, aşa cum se va
arăta, încălcarea ei este sancţionată chiar penal.
Principalele atribuţii ale administratorului sunt atribuţia de gerare şi atribuţia de
reprezentare.
În dreptul francez, preşedintele consiliului de administraţie care este în majoritatea
cazurilor şi director general al societăţii (denumit şi president directeur general –PDG) este
desemnat (şi revocat) de către consiliul de administraţie şi nu de adunarea generală a
asociaţilor.
Răspunderea administratorilor este guvernată de regulile contratului de mandat din
dreptul civil, iar în cazul pluralităţii de administratori, răspunderea este solidară.
Administratorii pot încheia orice acte juridice, cu excepţia celor a căror valoare depăşeşte
jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii, pentru care au nevoie de aprobarea
adunării generale extraordinare a acţionarilor.
Administratorii societăţilor comerciale sunt, în prezent, pedepsibili direct pentru
bancrută frauduloasa.Conform art. 276 din Legea 31/1990, bancruta frauduloasă constă în:
- falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei
părţi din activul societăţii; înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele
societăţii, în alt act sau în bilanţul contabil, a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte
fiind săvârşite în vederea diminuării aparente a valorii activelor;
- înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăţi, a unei părţi
însemnate din activitate; rezultă că, în această variantă, infracţiunea de bancrută frauduloasă
are o situaţie permisă constând în falimentul societăţii.
Raportul juridic care se naşte între administratorul –persoană juridică şi
societatea comercială administrată
Legea 31/1990 permite încheierea unui contract de administrare de către societatea
comercială cu o persoană juridică prin care aceasta din urmă, în schimbul unei sume de bani
stabilită prin contract, se obligă să asigure buna desfăşurare a activităţilor societăţii
comerciale administrate. Deoarece persoana juridică cu care s-a încheiat contractul de
administrare este obligată în temeiul Legii 31/1990 să-şi desemneze un reprezentant
permanent şi societatea pe care o administrează se naşte un raport de muncă.
Potrivit art. 136, alin. 1 din Legea 31/1990, o persoană juridică poate fi numită sau
aleasă ca administrator al unei societăţi comerciale, iar drepturile şi obligaţiile părţilor se
stabilesc prin contractul de administrare.
Natura contractului de administrare este determinată de prevederile art. 72 din Legea
31/1990 şi potrivit cărora “obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de
dispoziţiile referitoare la mandat şi cele specifice prevăzute de această lege”. Contractul de
administrare încheiat între societatea comercială şi o persoană juridică nu va naşte un raport
juridic de muncă între ele întrucât, potrivit principiilor generale ale dreptului muncii,
angajatul trebuie să fie întotdeauna într-un raport juridic de muncă, o persoană fizică.
Pentru că persoana juridică, parte în contractul de administrare, nu are o existenţă
organică, este obligată să desemneze prin contract sau ulterior, dar mai înainte de a se începe
derularea concretă a acestui contract, o persoană fizică căreia să îi confere, în scris calitatea de
reprezentant permanent al ei, pe lângă societatea comercială administrată. Având calitatea de
reprezentant, persoana fizică trebuie, potrivit prevederilor Legii 26/1990 să fie menţionată de
persoana juridică titulară a contractului de administrare, în registrul comerţului, aceeaşi
obligaţie având-o şi societatea comercială administrată, întrucât persoana fizică o va
reprezenta în orice raport juridic cu terţii.
Regimul juridic al persoanei fizice, reprezentant permanent, este reglementat, în ceea
ce priveşte societatea comercială administrată, de prevederile art. 136 alin. 2 din Legea
31/1990. Astfel, acesta “este supus aceloraşi condiţii şi obligaţii şi are aceeaşi responsabilitate
civilă şi penală ca un administrator persoană fizică care acţionează în nume propriu…”
Ca şi în cazul persoanei juridice titulară a contractului de administrare, reprezentantul
permanent nu se află într-un raport juridic de muncă cu societatea comercială administrată,
pentru că activitatea sa este guvernată de regulile specifice administratorilor, adică cele de la
mandat.
Persoana fizică, reprezentant permanent, poate fi:
- angajatul persoanei juridice care s-a obligat prin contractul de administrare să asigure
administrarea unei societăţi comerciale;
- persoana care a substituit în temeiul unui contract de mandat persoana juridică
obligată prin contractul de administrare să administreze o societate comercială.
În ambele cazuri, între societate comercială administrată şi aceste persoane juridice nu
ia naştere un raport juridice de muncă, pentru că nu există un contract individual de muncă.
2. Răspunderea contravenţională a administratorilor societăţilor comerciale
Răspunderea contravenţională a administratorilor rezultă din următoarele două
principii:
Societatea comercială, ca persoană juridică nu poate răspunde contravenţional, în
nume propriu, decât dacă această răspundere este prevăzută expres în lege sau într-un alt act
normativ cu putere de lege, reguli de principiu care rezultă din O.G. nr. 2 din 12.07.2001
privind regimul juridic al contravenţiilor [publicată în M.Of. nr. 410 din 25-07-2001].
Societatea comercială răspunde în nume propriu pentru contravenţiile săvârşite de
organele sau prepuşii săi, cu prilejul exercitării funcţiilor încredinţate, atunci când, evident,
această răspundere a persoanei juridice este prevăzută în actul normativ (lege sau alt act
normativ cu putere de lege) care sancţionează respectiva contravenţie.
Abaterile contravenţionale săvârşite de administratori cu prilejul exercitării funcţiilor
lor sunt contravenţiile societăţii comerciale însăşi. Societatea poate însă să se indrepte cu
regres contra administratorilor, pentru că, în fapt, aceştia sunt singurii care poartă vinovăţia
săvârşirii contravenţiei. Dacă răspunderea contravenţională a persoanei nu e prevăzută expres
în lege ori dacă fapta contravenţională nu are legătură cu funcţiile încredinţate, societatea nu
răspunde; răspunderea incumbă doar administratorului vinovat.
Din cele arătate rezultă că principiul răspunderii persoanei juridice pentru fapta
proprie este limitat, în domeniul ilicitului contravenţional, spre deosebire de răspunderea
civilă delictuală.Răspunderea contravenţională a administratorului societăţii comerciale poate
fi o răspundere personală, directă sau o răspundere de regres, consecinţă a răspunderii
societăţii pentru “fapta proprie”. Uneori legea prevede sancţionarea contravenţională atât a
administratorului cât şi a societăţii.
Fapta contravenţională poate să provoace fie societăţii, fie terţilor, prejudicii materiale
sau morale, astfel că se pune şi problema unei acţiuni civile în daune contra autorului faptei
contravenţionale.
În cazul în care societatea este sancţionată contravenţional cu amendă, ea are regres
contra administratorilor culpabili pentru recuperarea sumelor astfel plătite.
Dacă, însă, prin sancţiunea contravenţională aplicată societatea are de suferit şi alte
prejudicii decât amenda, societatea are o acţiune în daune contra administratorilor pentru
acoperirea acestui prejudiciu. Astfel sancţiunile contravenţionale pot consta în: retragerea
autorizaţiei de funcţionare, închiderea contului bancar, retragerea licenţei de import,
dizolvarea judiciară, sancţiuni care pot duce la paralizarea activităţii societăţii sau la
desfiinţarea sa
a. Controlul gestiunii societăţii comerciale. Cenzorii; Auditorii financiari
Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică asigurarea unui control
desfăşurat asupra activităţii administratorilor.
În societăţi de capitaluri şi în societăţile cu răspundere limitată controlul este
încredinţat unor cenzori. PRINCIPIU - Astfel, pentru societatea pe acţiuni legea prevede
numirea de trei cenzori şi tot atâţia supleanţi (dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare; în toate cazurile numărul cenzorilor trebuie să fie impar). La societatea cu
răspundere limitată este oblgiatorie numirea cenzorilor când numărul de asociaţi depăşeşte
cifra de 15.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cenzorii sunt:
- să exercite în mod personal mandatul (care este de 3 ani); cel puţin unul dintre
cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil;
- majoritatea cenzorilor şi supleanţilor trebuie să fie cetăţeni români;
- să depună o garanţie reprezentând 1/3 din garanţia depusă de administratori;
- să fie acţionari, cu exepţia cenzorilor contabili;
- pot fi numiţi şi cezori independenţi: persoane fizice sau persoane juridice;
- sunt incompatibili cu calitatea de cenzor soţia, rudele sau afinii până la gradul IV al
administratorilor, persoanele care primesc, sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de
cenzor, un salariu sau o remuneraţie de la administratori sau societate, precum şi persoanele
cărora le este interzis să devină administratori.
b. Obligaţiile cenzorilor sunt:
- de a supraveghea gestiunea societăţii, să verifice dacă bilanţul şi contul de profit şi
pierderi sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele;
- de a verifica dacă registrele sunt ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut
conform regulilor stabilite pentru întocmirea bilanţului;
- să întocmească şi se prezinte rapoartele sale adunării generale;
- să facă controale de casă;
- să vegheze ca dispoziţiile din actul constitutiv şi din lege să fie îndeplinite de
administratori;
- răspunderea cenzorilor este reglementată de regulile mandatului, revocarea lor
putând fi decisă de Adunarea generală a acţionarilor cu votul cerut pentru adunările
extraordinare.
c. Cenzorii şi raporturile lor cu societatea comercială
Cenzorii pot fi, în condiţiile Legii 31/1990, atât persoane care au calitatea de asociat,
cât şi persoane care nu au această calitate.
Dacă sunt asociaţi, cenzorii vor fi numiţi de adunarea generală a asociaţilor şi, în acest
caz, între ei şi societatea comercială se naşte un raport juridic de muncă în temeiul unui
contract individual de muncă pentru că remuneraţie lor se prezintă sub forma unei
indemnizaţii, ceea ce reprezintă plata pentru exercitarea controlului gestiunii. Neavând
contract individual de muncă, cenzorii nu au calitatea de salariaţi ai societăţii comerciale
căreia îi asigură controlul gestiunii.
Dacă cenzorii nu sunt asociaţi, ei trebuie să fie contabili autorizaţi sau experţi contabili
şi, în acest caz, între ei şi societatea comercială nu se stabileşte un raport juridic fundamentat
pe un contract individual de muncă, ci unul fundamentat pe un contract de prestări servicii.
Deşi raportul juridic ce ia naştere între cenzorul neasociat, contabil autorizat sau
expert contabil şi societatea comercială se întemeiază pe un contract de prestări servicii
“întinderea şi efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului” - art.
161 alin. 1 din Legea 31/1990. Îndeplinirea mandatului este deci principala lor obligaţie.
Întrucât cenzorii primesc o indemnizaţie pentru activitatea de control al gestiunii, răspunderea
lor va fi apreciată, asimilaţi fiind pentru aceasta cu mandatarii.
Între cenzorul neasociat şi societatea comercială se încheie un contrat de prestări de
servicii şi nu un contract de mandat, pentru că mandatul presupune obligaţia de a încheia unul
sau mai multe acte juridice pe seama societăţii comerciale ori cenzorii nu încheie, aşa cum
rezultă din textul Legii 31/1990, astfel de acte.
Contractul de prestări servicii, ca o varietate a contractului de locaţiune, nu dă naştere
unor drepturi specifice, cum ar fi cel de concediu la odihnă, de a participa la beneficiile
societăţii comerciale, etc.
Cenzorul autorizat potrivit legii să desfăşoare activităţii independente va intra în
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale dacă îndeplineşte condiţiile avute
în vedere de prevederile art. 5 pct. IV, lit. d) din Legea 19/2000.
Dacă cenzorul este asociat, beneficiază de pensie şi alte drepturi de asigurări sociale
dacă îndeplineşte prevederile art. 5 pct. IV lit. a) din Legea 19/2000.

J. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

1. Contractul de societate
Societatea în nume colectiv se constituie prin contractul de societate - art. 5, L.
31/1990. Acest act constitutiv va cuprinde, conform art. 7 al Legii 31/1990, următoarele
clauze:
- identificarea asociaţilor, persoane fizice sau persoane juridice;
- forma, denumirea, sediul şi dacă este cazul emblema societăţii;
- obiectul de activitate, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
- capitalul social subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în
numerar sau în natură şi modul evaluării, precum şi data la care se va vărsa integral capitalul
social subscris;
- asociaţii care reprezintă şi administrează societatea, puterile ce li s-au conferit şi dacă
ei urmează să le exercite împreună sau separat;
- partea fiecărui asociat la beneficii sau pierderi;
- sediile secundare fără personalitate juridică;
- durata societăţii;
- modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
Părţile contractului. Contractul de societate în nume colectiv poate fi încheiat între
persoane fizice, între persoane fizice şi persoane juridice şi între două sau mai multe persoane
juridice. Calitatea de comerciant o are numai societatea comercială, ca persoană juridică, nu
şi fiecare asociat individual. Soţii pot deveni asociaţi numai dacă aportul lor individual
constituie bun propriu, prin raportare la dispoziţia art. 31 al Codului Familiei. Tot astfel pot
constitui aport de capital social bunurile devenite proprii prin împărţirea bunurilor comune în
condiţiile art. 36 alin. 2 al aceluiaşi cod.
Asociaţii pot deveni soţi prin căsătorie, după cum soţii pot deveni asociaţi în alte
situaţii (de exemplu, prin cesiunea de părţi sociale).
Asociaţi care sunt societăţi comerciale. În sistemul nostru legislativ există
posibilitatea ca o societatea comercială să aibă calitatea de asociat într-o societate în nume
colectiv. Societatea comercială care dobândeşte calitatea de asociat într-o societate în nume
colectiv nu îşi pierde nici personalitatea juridică, nici forma proprie ca societate comercială.
Ea îşi continuă activitatea comercială pe care o desfăşoară în nume propriu şi paralele face
comerţ societatea în nume colectiv al cărei asociat a devenit.
Decesul unui asociat. Societatea în nume colectiv cu numai doi asociaţi se dizolvă
prin efectul legii ca urmare a falimentului, punerii sub interdicţie, excluderii sau a morţii
unuia dintre asociaţi, dacă nu există clauză de continuare cu moştenitorii - art. 224 al Legii
31/1990. În lipsa unei asemenea clauze în contractul de societate, este posibilă încheierea unui
contract de continuare a societăţii cu moştenitorii care consimt la aceasta. Dacă societatea are
mai mulţi asociaţi ea ca continua cu asociaţii supravieţuitori iar moştenitorii asociatului
decedat, în lipsa clauzei de continuare cu aceştia, li se vor plăti cele cuvenite după ultimul
bilanţ aprobat, în termen de trei luni de la notificarea decesului. În ce priveşte răspunderea
moştenitorilor, ea este reglementată de dispoziţiile art. 219 şi se întinde asupra actelor de
comerţ efectuate până la publicarea schimbării intervenite în societate prin decesul
antecesorului lor.
Prin urmare, decesul unuia dintre asociaţi poate crea următoarele situaţii:
Rămâne un singur asociat şi în acest caz:
(a) societatea se dizolvă, pentru că în contractul de societate nu există clauză de
continuare cu moştenitorii;
(b) contractul de societate continuă cu moştenitorii, conform clauzei speciale şi în
acest caz sunt posibile două ipoteze:
- părţile sociale care au aparţinut asociatului decedat sunt dobândite în indiviziune de
către comoştenitori, care vor desemna un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor ce
decurg din acest aport, până la ieşirea din indiviziune sau
- părţile sociale sunt moştenite de un singur succesor legal sau desemnat prin
testament, care ia locul asociatului defunct.
Rămân mai mulţi asociaţi şi în acest caz:
(a) societatea continuă cu moştenitorii, conform clauzei contractului de societate sau
în lipsa clauzei încheie cu moştenitori care consimt un contract de continuare a societăţii;
(b) asociaţii supravieţuitori plătesc moştenitorilor valoarea părţilor sociale care au
aparţinut defunctului.
Cesiunea aportului de capital. Cesiunea este o retragere cu înlocuitor care transmite
şi calitatea de asociat împreună cu aportul de capital şi este posibilă numai dacă a fost permisă
de contractul de asociere - art. 87 alin. 1 al Legii 31/1990. Lipsa unei asemenea stipulaţii nu
înseamnă că cesiunea nu ar fi posibilă. Asociaţii pot consimţi la cesiune şi printr-o
manifestare de voinţă ulterioară.
Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv”, scrisă în întregime - art. 29 al Legii
26/1990.
Sediul social poate fi ales de asociaţi după preferinţă , singurul criteriu fiind asigurarea
primirii comunicărilor oficiale.
Sediile secundare trebuie să fie înfiinţate prin contractul de societate după cum rezultă
din dispoziţiile art. 7 al Legii 31/1990.
Simpla menţiune în contract că societatea îşi înfiinţează sucursale, fără indicarea
localităţilor, nu reprezintă o înfiinţare a acestor sucursale. Cu atât mai puţin relevantă este
menţiunea că societatea îşi desfăşoară activitatea în orice localitate din ţară, întrucât
desfăşurarea activităţii comerciale are alt înţeles decât înfiinţarea de sucursale.
2. Funcţionarea societăţii
a. Capitalul social
Legea societăţilor comerciale reglementează raporturile asociaţilor cu societatea
ţinând seama de necesitatea de a asigura protecţia capitalului social faţă de iniţiativele
asociaţilor care ar putea prejudicia interesul societăţii.
Astfel este declarat recuzabil şi dator să se abţină de la deliberarea asociaţilor asupra
unei operaţii comerciale asociatul care ar avea interese contrare acelora ale societăţii, fie că
aceste interese sunt direct (pe cont propriu) fie că sunt indirecte (pe contul altuia). Consecinţa
încălcării acestei norme este obligaţia de a repara paguba cauzată societăţii în acest mod.
Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul,
bunurile sau creditul societăţii în folosul său, sau în acela al unei alte persoane, este obligat să
restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate
- art. 80.
Dacă asociatul efectuează acte de administrare, poate lua avansuri spre decontare din
fondurile societăţii, după cum poate recupera din aceste fonduri sumele pe care le-a avansat
pentru operaţiunile efectuate în folosul societăţii. Decontarea unor astfel de sume este de
asemenea reglementată prin dispoziţiile art. 81 al Legii 31/1990. Nici un asociat nu poate lua
din fondurile societăţii mai mult decât i s-a fixat pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce
urmează să facă în interesul societăţii. Asociatul care contravine aceste dispoziţii este
răspunzător atât de restituirea sumelor cât şi de repararea daunelor cauzate în acest mod.
Este permisă reglementarea prin contract a condiţiilor în care asociaţii pot lua din casa
societăţii anumite sume pentru cheltuielile lor particulare.
Concurenţa neloială făcută societăţii de către asociat este expres prohibită prin
dispoziţiile art. 82 al Legii 31/1990, lăsându-se la aprecierea celorlalţi asociaţi caracterul
neloial al concurenţei în raport de împrejurările concrete. Astfel, asociaţii societăţii în nume
colectiv nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere limitată, în alte societăţi concurente sau
având acelaşi obiect, nici să facă operaţiuni în contul său sau al altora, în acelaşi fel de
comerţ, sau într-un altul asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi. Dacă fapta de
concurenţă neloială întruneşte toate elementele cerute de art. 82 alin. 1 societatea poate decide
excluderea asociatului.
b. Alegerea administratorilor
Conform prevederilor art. 7 al Legii 31/1990 contractul de societate va conţine
prevederi referitoare la asociaţii care administrează şi reprezintă societatea, stabilind totodată
şi limita puterilor lor.
Administraţii desemnaţi prin contractul de societate, fiind aleşi cu unanimitatea
voturilor asociaţilor, nu mai pot fi revocaţi ulterior prin votul majorităţii - art. 77 alin. 2. De
asemenea limitele puterilor ce le-au fost conferite prin contract nu pot fi modificate fără
acordul lor.
Pentru desemnarea administratorilor există următoarele posibilităţi legale:
- administratorii sunt asociaţi desemnaţi prin contract (cu unanimitate de voturi).
Revocarea lor, împotriva voinţei acestora nu este posibilă decât prin excludere;
- administratorii asociaţi au fost aleşi ulterior, prin vot. Ei pot fi revocaţi prin aceeaşi
procedură.
Raporturile dintre administratori pot fi următoarele:
- independenţa fiecăruia dintre administratori în exercitarea mandatului conferit prin
contract sau prin hotărârea asociaţilor - art. 75. Obligaţia de a obţine acordul celorlalţi
administratori se referă numai la operaţii ce depăşesc limitele operaţiilor obişnuite - art. 78.
- conlucrarea pe baza unanimităţii - art. 76 cu singura excepţie permisă pentru situaţii
de urgenţă deosebită - art. 76 alin. 2, toate divergenţele fiind soluţionate prin votul asociaţilor
care reprezintă majoritatea capitalului social.
c. Conducerea activităţii comerciale a societăţii
În absenţa unor clauze contractuale derogatorii, controlul activităţii este exercitat
conform legii de către asociaţii care deţin majoritatea capitalului social şi care:
- aleg administratorii şi stabilesc conţinutul mandatului acestora - art. 77;
- revocă administratorii astfel aleşi şi modifică mandatul lor - art. 77;
- hotărăsc asupra divergenţelor ivite între administratori - art. 76 şi 78.
- aprobă bilanţul şi stabilesc răspunderile administratorilor - art. 86.
3. Împărţirea beneficiilor sau a pierderilor
a. Partajul beneficiilor
Conform dispoziţiilor art. 7 al Legii 31/1990 contractul de societate prevede şi modul
de împărţire a beneficiilor şi a pierderilor între asociaţi.
În lipsa unor stipulaţii contractuale contrarii, dividendele se vor plăti asociaţilor în
proporţie cu cota de participare la capitalul social - art. 67 alin. 2.
Prin contract se poate stipula şi un alt mod de distribuire a beneficiile, diferit de
proporţiile aporturilor individuale la constituirea capitalului social, ţinându-se seama de
gradul diferit de participare a unui asociat la realizarea activităţii comerciale, la administrarea
societăţii.
Clauzele derogatorii nu pot merge dincolo de anumite limite pentru că riscă sancţiunea
nulităţii sortită clauzelor “leonine”.
Astfel, nici un asociat nu poate fi exclus de la beneficii sau exonerat de la a suporta
pierderile, dar nici limitat la beneficii vădit derizorii.
Nu este necesar ca întregul beneficiu net să fie distribuit sub formă de dividende.
Asociaţii pot conveni asupra unor cote procentuale pentru constituirea unor fonduri de rezervă
ori de dezvoltare. Dacă o altă perioadă de activitate va marca pierderi, rezervele pot servi
acoperirii acestora.
b. Răspunderea asociaţilor pentru pierderile societăţii
Creditorii sociali sunt ţinuţi să urmărească în primul rând patrimoniul societăţii,
răspunderea solidară şi nemărginită a asociaţilor fiind subsidiară.
Între ei asociaţii se află în raporturi specifice codebitorilor solidari pentru
datoriile societăţii - art. 85.
Astfel, creditorii societăţii vor opta în mod nestânjenit între urmărirea, potrivit
normelor cuprinse în art. 1042-1056 ale Codului civil, unuia sau altuia dintre asociaţii
debitori. Actele de urmărire silită efectuate împotriva unui dintre asociaţi produce efecte faţă
de toţi asociaţii. Asociatul care a plătit creditorului social se poate întoarce împotriva fiecăruia
dintre ceilalţi asociaţi pentru partea ce îi revine din datoria societăţii pe care a plătit-o singur.
Partea din datorie care a revenit asociatului insolvabil se repartizează între asociaţii solvabili.
Asociatul care a plătit datoria societăţii se subrogă în drepturile creditorului pe care l-a plătit.
c. Distribuirea beneficiilor şi integritatea patrimoniului social
Regula, instituită prin dispoziţiile art. 67 al Legii 31/1990, potrivit căreia nu se vor
putea distribui dividende decât din beneficiile reale, are ca finalitate evidentă ocrotirea
integrităţii patrimoniului social, prima garanţie a creditorilor sociali.
Capitalul social şi patrimonial au fost comparate cu două sfere concentrice: sfera mai
amplă cuprinde, ca un nucleu ireductibil sfera capitalului social. Transferurile către
patrimoniile asociaţilor, care afectează numai sfera patrimoniului social sunt licite, deoarece
reprezintă o împărţire a beneficiilor reale. Dacă transferul afectează nucleul ireductibil al
capitalului social, având ca efect diminuarea acestuia, înseamnă că s-au distribuit dividende
fictive, operaţiunea fiind declarată ilicită prin dispoziţiile art. 67.

K. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ

1. Aspecte generale
a. Definiţie
Societatea în comandită simplă este societatea comercială ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditaţi; comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor.
Specificul acestei forme de societate constă în asocierea a două categorii de
persoane: comanditaţii, care dacă sunt doi sau mai mulţi se află în situaţia similară
asociaţilor unei societăţi în nume colectiv şi comanditarii care nu sunt răspunzători
pentru datoriile sociale decât până la valoarea aportului lor.
Contractul prin care se constituie societatea în comandită simplă are un caracter
intuitu personae, asocierea bazându-se pe considerarea calităţilor personale ale asociaţilor.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea “societatea în comandită”, scrisă în întregime - art.
30 al Legii 26/1990.
Dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în
firma societăţii în comandită simplă, această persoană devine răspunzătoare nelimitat şi
solidar de toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi regulă este aplicabilă şi comanditarului al cărui
nume figurează în firma societăţii - art. 31 Legea 26/1990.
b. Geneză şi actualitate
Societatea în comandită simplă a apărut în Evul Mediu, de geneza ei fiind legată
cucerirea personalităţii juridice a societăţii comerciale. Creată la început în oraşele cetăţi şi în
porturile italiene, şi-a luat denumirea după contractul de comandă, în temeiul căruia o
persoană încredinţa (cuvântul latin „commendare” = încredinţare; „commandite” - din
italiana „accomandita” = a depozita) o cantitate de mărfuri sau o sumă de bani unui
neguţător sau stăpânului unei corăbii în schimbul unei părţi din foloasele expediţiei.
Mai târziu contractul s-a extins şi la comerţul terestru datorită interesului pe care l-au
manifestat pentru această formă de asociere nobilii, militarii şi clerul pe care rangul sau
dreptul canonic îi opreau să practice comerţul şi să dea bani cu camătă. Poate că tocmai în
rigiditatea acestei prohibiţii se află sorgintea avântului pe care l-a luat comerţul prin
interpunerea în schimbul mărfurilor, depăşindu-se faza pasivă a simplei camete.
Înfloritoare în secolele XVII-XVIII, societatea în comandită simplă se află acum în
evident declin, dar continuă să prezinte o utilitate de netăgăduit, pentru asocierea între
comerciantul profesionist, înzestrat cu energie şi fler comercial dar lipsit de capital şi
deţinătorul de fonduri care doreşte să le fructifice dar nu posedă priceperea necesară pentru a
exercita o activitate comercială ori nu are timpul necesar pentru a se ocupa de comerţ. De
asemenea, această formă de societate comercială convine inventatorului care are nevoie de
concursul unei persoane pentru a-i pune la dispoziţie fondurile necesare aplicării şi
valorificării creaţiei sale.
În dreptul francez, după numele comanditaţilor se scrie “şi compania” (sau & Co,),
această adăugire fiind semnul distinctiv al formei societăţii în comandită. De asemenea,
asociaţii comanditaţi sunt comercianţi, iar comanditarii nu sunt comercianţi, spre deosebire de
regimul juridic creat la noi prin dispoziţii legale potrivit cărora calitatea de comerciant o are
societatea comercială.
În dreptul comercial german, moartea unicului comanditar nu constituie o cauză de
dizolvare a societăţii. În legislaţia noastră acest eveniment produce dizolvarea societăţii, dacă
nu există o clauză contractuală de continuare a acesteia cu moştenitorii.
În Anglia societăţile în comandită simplă sunt cunoscute sub denumirea de limited
partnership, firma lor fiind alcătuită din numele asociaţilor urmate de abrevierea „Ltd”
(Uneori această abreviere induce în eroare făcând să se creadă că este vorba de o societate cu
răspundere limitată). Această societate, care nu poate cuprinde mai multe de 50 de persoane,
este alcătuită din două categorii de asociaţi, unii răspunzători nelimitat (general partners) şi
alţii răspunzători limitat (limited partners).
Esenţa societăţii în comandită simplă constă în aceea că ea reuneşte două categorii de
asociaţi: comanditaţii şi comanditarii. Primii au răspunderea asociaţilor din cadrul societăţilor
în nume colectiv, adică nelimitat şi solidar, iar comanditarii răspund numai până la concurenţa
aportului lor - art. 2 lit. b din Legea 31/1990. Şi societatea în comandită simplă, ca şi cea în
nume colectiv are un caracter personal, predominând, la constituirea ei încrederea
dintre asociaţi.
Comanditaţii reprezintă elementul activ al societăţii, ei dispun de gestiunea
acesteia, desfăşoară activităţile comerciale, prestează munca, iar comanditarii au ca
aport doar capitalul. De aici, consecinţele: comanditarii nu au calitatea de comercianţi, şi ca
atare, nu sunt susceptibili de a fi declaraţi în stare de faliment, numele lor nu poate fi inclus în
denumirea firmei societăţii, părţile sociale ce la aparţin sunt transmisibile numai cu
consimţământul asociaţilor; comanditarii nu pot interveni în conducerea societăţii şi în
relaţiile cu terţii. Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, legea nu prevede condiţii
restrictive privind numărul de asociaţi şi mărimea capitalului social pentru societatea în
comandită simplă.
2. Situaţia juridică a celor două categorii de asociaţi
a. Caracterul aportului comanditarului
Obligaţia comanditarului de a vărsa aportul subscris la constituirea capitalului social
este de natură comercială şi nu de natură civilă. În consecinţă neîndeplinirea ei face să curgă
dobânzile de la data stabilită ca termen de vărsare - art. 43 al Codului comercial şi art. 65 al
Legii 31/1990.Când aportul la capitalul social aparţine mai multor comanditari, aceştia sunt
obligaţi în solidar faţă de societate - art. 83 al Legii 31/1990. Aportul comanditarului este de
regulă în numerar, dar poate fi şi în natură. Dacă aportul constă într-o creanţă, se consideră
vărsat numai la data încasării sumei de către societate - art. 84.
Vărsarea aportului este unica obligaţie a comanditarului. Odată cu executarea acesteia,
comanditarul nu mai are nici o altă obligaţie. Creditorii sociali nu se pot îndrepta contra lui
pentru datoriile societăţii. Pierderea acestui raport prin deturnarea sau risipirea de către
comanditaţi nu are nici o consecinţă asupra obligaţiilor comanditarului faţă de societate şi faţă
de creditorii acesteia.
b. Cesiunea aportului comanditarului
Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, contractul de societate poate îngădui
cesiunea aportului de capital social. Este aşadar posibilă stipularea cesiunii aportului în
favoarea altor asociaţi comanditari sau în favoarea unor persoane din afara societăţii,
reglementându-se modul în care se va manifesta acordul comanditaţilor şi al celorlalţi
comanditari.
c. Drepturile şi obligaţiile comanditarului
În afară de dreptul de a participa la împărţirea dividendelor - art. 67 al legii nr.
31/1990 asociatul comanditar are unele drepturi specifice, enumerate în dispoziţiile art. 89.
Astfel, comanditarul poate încheia operaţii în contul societăţii dar numai operaţii
determinate şi numai în baza unei procuri speciale.
Această procură specială trebuie să îndeplinească două categorii de condiţii:
- condiţii de fond
- condiţii de formă.
Condiţiile de fond sunt:
- mandatul trebuie să fie special, pentru o categorie specială de operaţii comerciale,
dar nu neapărat pentru o operaţie individuală;
- acest mandat trebuie să emane de la asociaţii comanditaţi care, potrivit clauzelor
contractului de societate, au dreptul de a reprezenta societatea.
Condiţiile de formă sunt:
- procura trebuie să fie întocmită în scris, dar nu în mod necesar în formă autentică, ci
poate fi valabilă şi o procură cuprinsă într-un înscris sub semnătură privată;
- procura să fie înscrisă în registrul comerţului pentru asigurarea publicităţii
mandatului.
Aceste condiţii de fond şi formă ocrotesc deopotrivă drepturile creditorilor sociali ca şi
independenţa gestionară a asociaţilor comanditaţi, inclusiv propriul interes al comanditarului
de a-şi conserva caracterul limitat al răspunderii. Orice operaţie comercială efectuată de
comanditar fără respectarea tuturor condiţiilor de mai sus are drept consecinţă antrenarea, din
acel moment a răspunderii nelimitate a comanditarului, în solidar cu asociaţii comanditaţi,
pentru toate obligaţiile societăţii contractate de la data operaţiei încheiate de el.
d. Participarea la conducere
Comanditarul participă la numirea şi revocarea administratorilor, în condiţiile
prevăzute de art. 77 la care fac trimitere dispoziţiile art. 90.
De asemenea el poate acorda în limitele contractului de societate autorizarea
comanditaţilor pentru operaţiile ce depăşesc puterile lor - art. 89 alin. 2.
e. Participarea la control
Comanditarul poate face acte de supraveghere cu privire la toate faptele de
comerţ care intră în obiectul activităţii societăţii comerciale.
El are, de asemenea, dreptul de a cere copie de pe bilanţ şi de pe contul de profit şi
pierderi şi de a controla exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte
documente justificativa.
f. Îndeplinirea unor servicii în administraţia internă
Categoria de servicii este limitată la administraţia internă pentru a sublinia interdicţia
de participare la administraţie în alte condiţii decât pe baza procurii speciale.Aşadar prin
administraţie internă se va înţelege raporturile interne între asociaţi sau între societate şi
salariaţii ei. Astfel, de exemplu, comanditarul poate fi angajat ca director tehnic, cu contract
de muncă.Atât serviciile cât şi remuneraţia cuvenită vor fi stabilite prin contractul de societate
sau prin contractul de muncă, după caz.
g. Comanditaţii
În ce priveşte relaţiile dintre comanditaţi sunt aplicabile normele legale care
reglementează administrarea societăţilor în nume colectiv, conform trimiterii exprese pe care
o face art. 90 al Legii 31/1990 cu numai două excepţii: art. 76 alin. 2 şi art. 78. Întrucât
normele cu privire la cesiunea aportului cuprinse în art. 87 se aplică societăţii în comandită
simplă, rezultă că şi aportul comanditarului poate fi cedat, în condiţiile îngăduite de contractul
de societate.
Moartea unicului comanditat atrage dizolvarea societăţii, dacă nu există clauză de
continuare a acesteia cu moştenitorii. Această clauză nu este aplicabilă dacă toţi moştenitorii
sunt minori, pentru că minorul nu se poate obliga nemărginit şi solidar pentru datoriile
sociale. Moştenitorii minori au unuia dintre comanditaţi pot continua societatea devenind
comanditari. Societatea se dizolvă, de asemenea, şi prin incapacitatea, excluderea, retragerea
sau falimentul singurului comanditat.
h. Împărţirea beneficiilor şi pierderilor
O particularitate a fost semnalată în practica acestei forme de societate comercială în
privinţa distribuirii beneficiilor. Unii comanditari, apreciind că rolul lor se reduce la
împrumutul unei sume comanditatului, au considerat că nu pot fi obligaţi să aştepte până când
operaţiunea ce constituie obiectul de activitate al societăţii în comandită simplă va produce
beneficii şi au pretins stipularea în contract a unei dobânzi fixe raportată la suma adusă ca
aport la capitalul social. Clauza, nu numai că nesocoteşte dispoziţiile exprese ale art. 67 (nu se
vor putea distribui dividende decât din beneficiile reale), dar produce şi efectul eroziunii
capitalului social căci în lipsa unor beneficii reale aceste dobânzi plătite comanditarului nu pot
avea altă sursă decât capitalul social. Acest capital trebuie însă conservat, în interesul
creditorilor şi asociaţilor.
3. Societăţile de persoane
a. Asemănări
- societăţile de persoane se caracterizează prin număr redus de membri; limitarea se
explică deoarece la baza asocierii stă cunoaşterea reciprocă, onestitatea, priceperea
profesională, spiritul de iniţiativă, conştiinciozitatea, puterea de muncă, solvabilitatea,
devotamentul fiecăruia. Cu alte cuvinte, elementul personal “intuitu personae” este
predominant. Dacă aceste calităţi sunt avute în vedere, vom înţelege de ce primele entităţi
asociative s-au constituit între membrii aceleiaşi familii (de exemplu între fraţi, între tată şi fii,
între bunic şi nepoţi, între care încrederea reciprocă era liantul principal). Din acest punct de
vedere putem afirma că societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de asociere sub
formă de societate comercială.
- răspunderea asociaţilor este nemărginită (nelimitată) în sensul că, oricare asociat
contribuie la constituirea societăţii comerciale (aport) fiecare răspunde pentru datoriile
societăţii comerciale cu întreaga avere personală, nu în limita aportului; această răspundere
este solidară, în sensul că în caz de neplată a datoriilor sociale, oricare dintre asociaţi poate fi
ţinut să plătească întreaga datorie (nu doar în limita aportului său), dar, în acelaşi timp,
această răspundere este subsidiară, în sensul că deoarece societatea comercială are
personalitate juridică proprie, ea trebuie întâi urmărită la plata propriilor datorii, numai în
cazul în care nu poate plăti (în termenii L.S.C. această consecinţă se regăseşte în dispoziţia
articolului 3, alin. 2) respectiv “creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia
pentru obligaţiile ei, şi numai dacă societatea nu plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la
data punerii în întârziere, se vor îndrepta împotriva acestor asociaţi”. Dreptul asociaţilor de a
cere cu prioritate urmărirea bunurilor din patrimoniul societăţii şi numai după aceea,
subsidiar, bunurile din patrimoniul unuia dintre asociaţi, corespunde beneficiului de
discuţiune ce aparaţine asociaţilor. Acesta conferă caracterul subsidiar al răspunderii.
- Capitalul social se divide în părţi de interes, care nu sunt negociabile şi nu pot fi
transmise, în prinicpiu, explicaţia pornind de la caracterul subiectiv, personal al societăţilor în
nume colectiv, cesiunea părţilor de interes sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat
operează numai dacă în actele constitutive se prevede, în mod expres, continuarea activităţii
cu moştenitorii celui decedat sub forma clauzei de continuitate cu succesorii;
- nu este permisă emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, motiv pentru care asociaţii
nu sunt acţionari;
- nu se pot recruta asociaţi pe baza subscripţiei publice;
- puterile majorităţii societarilor sunt limitate, în sensul că, în afară de stipulaţie
contrară, majoritatea asociaţilor nu poate decide să schimbe sau să modifice tipul de societate,
contractul, obiectul activităţii, pentru că principiul de decizie este al unanimităţii;
- în lipsă de stipulaţie contrară, numai asociaţii au dreptul să administreze
societatea în virtutea prezumţiei (presupunerii) că şi-au acordat reciproc mandat în această
privinţă (pot fi administratori fie asociaţii, fie, în temeiul L.S.C. chiar terţe persoane, adică
neasociaţi);
- calitatatea obligatorie de a fi comerciant cerută fiecărui asociat al societăţii în nume
colectiv, porivit dreptului francez (ce decurge din calitatea de a administra societatea
comercială, adică de a săvârşi acte de comerţ) nu este prevăzută de dreptul român; asociaţii
pot fi aşadar, comercianţi sau necomercianţi, fără ca după dobândirea calităţii de asociat să
devină automat şi comercianţi;
- asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi
concurente sau acând acleaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al
altora, în acelaşi fel de comerţ sau în unul asemănător, totuşi, asociaţii pot îndeplini astfel de
activităţi dacă au consimţământul expres sau tacit al celorlalţi (se consideră tacit
consimţământul dat când participarea la astfel de activităţi a fost cunoscută de ceilalţi asociaţi
şi aceştia nu au interzis continuarea lor);
- pentru că fiecare asociat răspunde cu averea personală, pe care va trebui să o declare
la constituire, prin contractul de societate se poate prevedea că asociaţii pot lua din casa
societăţii anumite sume pentru cheltuielile lor particulare, dar că acel asociat care, fără
consimţământul scris al celorlalţi, ar întrebuinţa capitalul, bunurle sau creditul societăţii în
folosul său sau în acela al unei alte persoane este obligat să restituie societăţii benficiile ce au
rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate;
- se admit aporturi de bunuri în natură dar şi în creanţe;
- controlul activităţii economic-financiare se realizează de regulă de către asociaţi;
numirea cenzorilor este facultativă;
- în societăţile de persoane, printre cauzele care atrag dizolvarea acestora se numără:
retragerea, excluderea, incapacitatea, falimentul sau moartea unui asociat, dacă astfel
colectivul se reduce la un singur membru, fără să existe în actul constitutiv o clauză de
continuitate cu succesorii sau o altă modalitate de a asigura pluralitatea de membri; de unde
deducem că numărul minim de asociaţi la societăţile de persoane este de doi membri (întărită
şi de caracterul bilateral al actului constitutiv);
- la societăţile de persoane nu se cere un minim de capital social la constituire pentru
că, oricum, fiecare garantează cu întreaga avere (nelimitat).
b. Deosebiri
Spre deosebire de societatea în nume colectiv, societatea în comandită simpla cuprinde
două categorii de asociaţi:
- comanditaţii care, asemenea asociaţilor societăţii în nume colectiv, răspund
nelimitat, solidar şi subsidiar pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale; toţi comanditaţii, unii
dintre ei sau doar unul, în funcţie de prevederile actului constitutiv, sunt şi administratorii
societăţii comerciale;
- comanditarii răspund numai în limita aportului lor la capitalul social, fapt pentru
care ei nu pot încheia operaţiuni în contul societăţii decât dacă au împuternicire să
administreze societatea, printr-o procură specială; fără această împuternicire nu se pot face
deât servicii în administraţia internă (nu în raporturile cu terţii), acte de supraveghere şi să
participe la numirea şi revocarea administratorilor. Două sunt căile prin care comanditarii
devin automat comanditaţi: când fac acte de administrare externă, fără împuternicire, momet
din care răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi şi când numele lor este trecut în firma
societăţii (de regulă firma cuprinzând numele comanditaţilor, pentru că ei răspund cu întreaga
avere); în ambele cazuri, pentru existenţa societăţii este mai utilă trecerea acestor asociaţi din
categoria “comanditari” în “comanditaţi” decât excluderea lor.
Pentru că existenţa celor două categorii de asociaţi este de esenţa societăţii în
comandită simplă, înseamnă că pentru exitenţa ei valabilă este necesar să existe cel puţin un
comanditar şi un comanditat (aşadar: moartea, incapacitatea, falimentul, retragerea sau
excluderea unui asociat, când prin aceasta o categorie de asociaţi dispare, atrag dizolvarea
societăţii în comandită simplă).
Toate aceste caracteristici enumerate la societatea în nume colectiv sunt valabile şi
pentru societatea în comandită simplă.

L. SOCIETATEA PE ACŢIUNI

1. Aspecte generale
Din dispoziţiile art. 2 şi 3 ale Legii 31/1990 rezultă că societatea pe acţiuni este
societatea comercială ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii
fiind răspunzători numai până la concurenţa capitalului social subscris. Aşadar societatea pe
acţiuni este acea societate comercială în care asociaţii, numiţi acţionari, posedând drepturi
reprezentate prin titluri negociabile sunt ţinuţi numai la vărsarea aportului subscris.
Codul comercial utiliza denumirea de societate “anonimă” - art. 121, care se explică
prin absenţa numelui oricărui asociat în denumirea societăţii şi prin absenţa oricărei
răspunderi legate de calitatea de asociat.
a. Scurt istoric
Regulamentul Organic al Munteniei de la 1830 adoptă sistemul francez al autorizării
societăţii anonime. Autorizaţia este dată de principe. Acelaşi sistem este păstrat şi după Unire,
când este consacrat, la 164 de Condica de comerţ. Codul comercial de la 1887 se îndepărtează
atât de codul france cât şi de cel italian, adoptând sistemul mixt al reglementării şi autorizării.
Pe de o parte sunt reglementate prin lege condiţiile constituirii, pe de altă parte este supusă
autorizării judecătoreşti funcţionarea societăţii pe acţiuni.
Legea din 24 februarie 1941 a subordonat hotărârea judecătorească avizului conform
al Ministrului Economiei naţionale, bazat pe criterii de oportunitate. Legea 31/1990,
asimilând o experienţă acumulată pe plan mondial, a creat un sistem de reglementare şi
autorizare fiabil şi democratic. Constituirea se realizează simplu, în două variante posibile,
sub controlul judecătorului delegat. Autorizarea este opera suverană dar vigilentă a justiţiei,
menită să vegheze la respectarea strictă a legii şi la ocrotirea subscriitorilor de acţiuni.
Administrarea şi gestionarea societăţii sunt supuse unui sistem eficient de control, iar
hotărârile adunării generale pot fi atacate, în anumite condiţii, în justiţie. Normele de drept
penal vin să garanteze contra abuzurilor ce au umbrit în alte timpuri şi locuri existenţa unor
asemenea societăţi comerciale.
b. Modalităţi de constituire
Legea 31/1990 reglementează două modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni,
constituirea simultană şi constituire prin subscripţie publică. Constituirea simultană constă în
redactarea şi semnarea contractului şi statutului cu conţinutul prevăzut de art. 8; în formă
autentică, subscrierea integrală şi vărsarea în proporţie de cel puţin 30% a capitalului social de
către fondatori, numirea prin contract şi statut a administratorilor şi a cenzorilor, autorizarea
funcţionării societăţii de către judecătorul delegat, publicarea în Monitorul Oficial,
înmatricularea în registrul comerţului şi înregistrarea la administraţia financiară în
circumscripţia căreia se află sediul societăţii.
Constituirea prin subscripţie publică cuprinde în faza subscrierii publice a acţiunilor pe
prospectele de emisiune semnate de fondatori în formă autentică şi autorizate de judecătorul
delegat, iar după încheierea subscrierii şi vărsarea în cotă de 50% a acţiunilor subscrise se
desfăşoară adunarea constitutivă care numeşte administratorii şi cenzorii şi urmează aceeaşi
procedură de autentificare, autorizare, publicare şi înmatriculare ca şi prima variantă. În cazul
constituirii prin subscripţie publică, dacă există aporturi în natură sau alte situaţii similare
enumerate de dispoziţiile art. 25, aceste aporturi sunt evaluate de către experţii numiţi de
adunarea constitutivă care îşi desfăşoară astfel lucrările în două şedinţe succesive.
Evaluarea prin expertiză a bunurilor constituite ca aport este necesară şi în cazul
constituirii simultane conform prevederilor art. 37.
2. Constituirea prin subscripţie publică
a. Natura juridică a actului fondării societăţii pe acţiuni
Manifestarea de voinţă a fondatorilor de a crea societatea pe acţiuni îmbracă formele
prescrise de lege pentru ca acest efect să se producă. Această manifestare de voinţă este
suficientă pentru a naşte drepturi şi obligaţii pe seama societăţii ce se va constitui, dacă toate
formalităţile legale vor fi îndeplinite. Această construcţie juridică permite şi indemnizarea
fondatorilor pentru cheltuielile pe care le-au suportat.
Sunt fondatori, conform dispoziţiilor art. 6 alin. 1, persoanele care iau iniţiativa
actelor ce vor produce efectul constituirii şi dobândirii personalităţii juridice de către
societate. Ei se află în situaţia unor întreprinzători, răspunzători de iniţiativa şi de actele lor.
Fondatorii sunt totodată şi primii acţionare, primele persoane care subscriu acţiunile
viitoarei societăţi comerciale.
Legea distinge două categorii de fondatori: a) persoanele semnatare ale actului
constitutiv; b) cele care au rol determinant la constituire - art. 6.
Calităţi cerute pentru fondatori. De regulă orice persoană fizică sau juridică poate fi
fondator. Nu pot fi fondatori persoanele fizice care, potrivit legii, sunt incapabile sau au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă, dare şi luare de mită, precum şi pentru infracţiunile
prevăzute şi pedepsite de art. 265-276 ale Legii 31/1990.
Fondatorii sunt obligaţi să îndeplinească toate actele privind întemeierea societăţii
comerciale prevăzute de Legea 31/1990 şi de alte legi speciale - de exemplu Legea 52/1994,
iar după înmatricularea societăţii comerciale sunt obligaţi să predea administratorilor
documentele şi corespondenţa privind constituirea societăţii.
Răspunderile fondatorilor pentru actele anterioare constituirii. Faţă de terţele
persoane, atât faţă de cele care au subscris cât şi faţă de cele care nu au subscris dar au stabilit
cu fondatorii raporturi juridice în legătură cu întemeierea societăţii, fondatorii sunt
răspunzători nelimitat şi solidar pentru:
a) neîndeplinirea formalităţilor legale prevăzute pentru constituirea societăţii;
b) obligaţiile luate cu ocazia constituirii societăţii, în numele propriu dar pe seama
acesteia, dacă societate nu-şi însuşeşte aceste obligaţii;
c) valabilitatea operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi luate de aceasta asupra sa -
art. 30 alin. 2.
Toate cheltuielile necesare constituirii sunt suportate de fondatori. De asemenea, toate
consecinţele actelor încheiate în legătură cu constituirea sunt asumate de fondatori, fondatorii
nu pot recupera nimic de la acceptanţii care au subscris acţiuni - art. 29.
Răspunderea fondatorilor pentru actele ulterioare constituirii. Fondatorii, alături
de primii administratori, sunt solidar răspunzători din momentul constituirii societăţii, faţă de
societate şi faţă de terţi pentru:
- subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea vărsămintelor stabilite de lege
sau de statut;
- existenţa reală a aporturilor de bunuri
- sinceritatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii - art. 30.
b. Procedura prealabilă constituirii. Redactarea şi autorizarea prospectului de
emisiune
Prospectul de emisiune redactat şi semnat de fondatori în formă autentică va cuprinde:
- datele închiderii prescripţiei;
- locul unde se află prospectul de emisiune, pe care pot fi subscrise acţiuni;
. unitatea bancară sau a Casei de Economii şi Consemnaţiuni unde se fac vărsămintele,
cu indicarea contului deschis în acest scop.
c. Subscrierea publică a acţiunilor
Subscrierea unei acţiuni este actul juridic prin care o persoană se angajează să
participe la constituirea societăţii pe acţiuni, aducând ca aport o sumă egală cu valoarea
nominală a unui număr de acţiuni. Această adeziune trebui să fie dată în forma prescrisă de
lege.
Numărul subscriitorilor este în mod curent de domeniul miilor. Numărul maxim nu
este prevăzut de lege, ca de pildă în cazul societăţilor cu răspundere limitată.
Conţinutul subscrierii. Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. 2 subscrierea va cuprinde
următoarele elemente:
a) identificarea subscriitorului prin nume, prenume, domiciliu (sau după caz,
denumirea, sediul).
b) numărul în litere al acţiunilor subscrise;
c) data subscrierii;
d) declaraţia expresă că subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune.
Prospectele de emisiune care nu conţin toate menţiunile legale sunt nule - art. 17 alin.
final. Nulitatea este relativă şi poate fi invocată numai de către acceptant, pentru propria sa
subscripţie.
Subscrierea este o adeziune, un angajament unilateral prin care acceptantul îşi
manifestă dorinţa de a deveni acţionar şi de a aduce aportul său la capitalul social. Acest act
juridic nu poate fi acceptat de nici o condiţie.
În afară de aporturile în numerar sunt permise şi aporturile în natură. Aporturile în
creanţe nu sunt admise - art. 15, alin. 3.
d. Adunarea constitutivă. Întocmirea şi publicarea convocării
Redactarea şi solicitarea publicării înştiinţării trebuie să fie efectuată în termen de 15
zile de la data încheierii subscrierii - art. 19.
Înştiinţarea va cuprinde:
- datele privind identificarea societăţii comerciale;
- locul şi data adunării;
- ordinea de zi completă.
Fondatorii sunt obligaţi să întocmească lista persoanelor care, acceptând subscripţia,
au dreptul să participe la adunarea constitutivă. În dreptul fiecărui nume va fi menţionat şi
numărul acţiunilor subscrise - art. 22.
Cu cel puţin 5 zile înainte de data adunării, lista va fi afişată la locul unde se va ţine
adunarea.
Fondatorii vor pregăti, potrivit legii, următoarele documente pentru a fi verificate şi
aprobate de adunarea constitutivă:
- contractul de societate şi statutul
- raportul privind vărsământul în numerar şi (dacă este cazul) propunerea de micşorare
sau majorare a capitalului social;
- raportul experţilor care au evaluat aporturile în natură şi propunerea fondatorilor
privind determinarea valorii acestor aporturi;
- propunerile fondatorilor privind cota de participare a acestora la beneficii;
- raportul privind operaţiunile încheiate de fondatori în contul societăţii şi propunerea
fondatorilor privind determinarea valorii acestor aporturi;
- propunerile privind numirea administratorilor şi cenzorilor;
- propunerile pentru desemnarea celor care vor reprezenta societatea în ce priveşte
autentificarea actelor şi îndeplinirea formalităţilor cerute pentru constituirea societăţii.
2. Constituirea simultană (fără subscripţie publică)
Procedura de constituire fără subscripţie publică este considerabil simplificată.
Actul constitutiv se semnează, în formă autentică, de către fondatori, care nu pot fi mai
puţin de cinci şi nu pot subscrie împreună un capital social mai mic de 25 de milioane de lei -
art. 5, 10. Vărsământul total trebuie să fie de cel puţin 30% din capitalul social subscris, în
momentul autentificării contractului - art. 8. Adunarea constitutivă nu mai are loc în acest
caz.Evaluarea aportului în natură se face prin expertiză - art. 37 alin. 1. Numirea primilor
administratori şi a cenzorilor se face prin actul constitutiv. Formalităţile privind autorizarea şi
înmatricularea în Registrul comerţului sunt aceleaşi ca şi în cazul fondării societăţii prin
subscripţie publică.
3. Acţiunile
a. Natura juridică a acţiunilor
Prin acţiune, în sensul Legii 31/1990 se înţelege:
a) O fracţiune a capitalului social de o valoare egală cu celelalte acţiuni - art. 91:
capitalul social este reprezentat prin acţiuni; - art. 94 “acţiunile trebuie să fie de o egală
valoare”.
b) Legătura juridică dintre acţionar şi societate - art. 94: ele acordă posesorilor drepturi
egale”, art. 101: “orice acţiune plătită dă dreptul la un vot”; art. 102: “vor desemna un
reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acţiune”.
c) Titlul de credit constatator al drepturilor şi obligaţiilor derivând din calitatea de
acţionar - art. 93 alin. 2, “acţiunile vor cuprinde…”.
Datorită înţelesului complex al termenului, natura juridică a acţiunii este explicată în
mod diferit:
- este o parte a capitalului social şi totodată un titlu negociabil;
- este obiectul unui drept de proprietate incorporală înainte de a fi predată acţionarului;
după predare devine obiect al unui drept de proprietate asupra acţiunilor nominative - art. 98
şi dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător - art. 99.
- este un titlu de credit corporativ, care îndeplineşte însă numai condiţia existenţei
titlului care încorporează dreptul, fără a mai îndeplini şi celelalte două condiţii: autonomia şi
literalitatea. Astfel, acţiunea nu este un titlu de credit literal pentru că nu determină în mod
complet conţinutul dreptului corporativ.
Contractul de societate şi statutul determină “numărul şi valoarea nominală a
acţiunilor”. Valorile mobiliare necorporabile sunt concretizate în titluri ce pot avea forma
titlurilor nominative sau a titlurilor la purtător. Titlurile nominative reprezintă înscrisul sau
titlul emis de o societate comercială, care se caracterizează prin aceea că indică persoana
titulară a drepturilor ce rezultă din cuprinsul său şi se transmite pe calea cesiunii.
Transmiterea comportă înscrierea unei menţiuni în acest scop pe titlul şi tradiţie titlului
necesar noului titular pentru exercitarea dreptului. Indicând numele posesorului legitim, titlul
nominativ face cunoscută identitatea acestuia, ca persoană care poate exercita drepturile ce
decurg din el. Cel care, prin efectul cesiunii devine noul titular al unui titlu nominativ, se
legitimează cu posesia printr-un act separat, legitimarea posesiei noului titular trebuie probată
şi prin acel act. Transmiterea unui titlu nominativ impune şi alte formalităţi cum ar fi
înscrierea transmiterii titlului în registrul societăţii emitente şi menţionarea transmiterii chiar
pe titlu. Posesorul unui asemenea titlu a fost înscris în registru. Aceste titluri de valori
mobiliare prezintă avantajul că societatea comercială poate cunoaşte în orice moment cine
sunt acţionarii şi care este aportul lor. Prin procedura de transmitere se asigură protecţie faţă
de o eventuală înstrăinare rapidă a acestora ori a achiziţionării masive cu scopul preluării
conducerii societăţii emitente, prin deţinerea unui procent important de titluri. Forma
nominativă a titlurilor este practicată de societăţile care nu sunt cotate la bursă.
Titlul la purtător este înscrisul emis de o societate comercială care se caracterizează
prin aceea că în cuprinsul documentului se indică numai persoana debitorului şi întinderea
obligaţiei acestuia, fără a se face vreo menţiune referitoare la creditor, titular al drepturilor de
creanţă fiind persoana care se găseşte în posesia documentului. Titlul la purtător circulă de la
un subiect de drept la altul, la fel ca şi bunurile mobile, prin simplă tradiţie. Pentru ca un titlu
la purtător să fie valabil, este necesar ca în cuprinsul său să se înscrie clauza “la purtător”.
Titlul nu menţionează un nume, ci un număr. Ca urmare, societatea care a emis asemenea
titluri nu va cunoaşte cine sunt acţionarii săi, şi unde anume sunt concentrate acţiunile sale.
Cele mai importante titluri de valori mobiliare emise de societate sunt acţiunile şi
obligaţiunile.
b. Condiţiile pentru emiterea acţiunilor
- acţiunile nu pot fi emise numai după înmatricularea societăţii (J 444);
- acţiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală - art.
92 alin. 1;
- nu vor putea fi emise noi acţiuni mai înainte de a fi complet plătire cele din
emisiunea precedentă.
c. Tipurile acţiunilor
Acţiuni de numerar şi acţiuni de aport în natură. Acţiunile de numerar sunt
subscrise, acţiunile de aport în natură sunt atribuite fondatorilor şi acceptanţilor care au adus
aport în natură. Acestea din urmă trebuie să fie vărsate integral la constituirea societăţii.
Acţiuni nominative şi acţiuni la purtător. Acţiunile emise de societate pot fi
nominative sau la purtător. Felul acţiunilor va fi determinat prin contractul de societate şi
statut; în lipsa unei asemenea determinări, toate acţiunile vor fi la purtător - art. 91 alin. 1 şi 2.
Acţiuni materializate şi acţiuni dematerializate. Conform art. 91 alin. 2 acţiunile
nominative pot fi emise în formă materială (pe suport de hârtie) sau în formă dematerializată
(pe suport electromagnetic), prin înscriere în cont.
d. Cuprinsul acţiunii
Privită ca înscris constatator, acţiunea cuprinde:
- denumirea şi durata societăţii;
- data contractului de societate, numărul din Registrul comerţului sub care se află
înmatriculată societatea şi numărul Monitorului Oficial în care s-a făcut publicarea;
- capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul de ordine al acelei acţiuni, valoarea
nominală a acţiunilor şi vărsămintele efectuate;
- avantajele acordate fondatorilor;
Acţiunile nominative vor mai cuprinde numele, prenumele şi domiciliul acţionarului,
sau după caz, denumirea, sediul şi numărul de înmatriculare.
e. Caracterele acţiunilor
Acţiunile se caracterizează prin următoarele trăsături:
- sunt părţi ale capitalului social;
- sunt egale valoric şi acordă posesorilor drepturi egale, cu excepţia prevăzută de art.
95;
- sunt indivizibile.
Caracterul negociabil al acţiunilor este trăsătura cea mai specifică a societăţilor pe
acţiuni. El se manifestă prin:
- transmiterea dreptului asupra acţiunilor nominative;
- simpla tradiţiune a acţiunilor la purtător;
- vânzarea publică a acţiunilor de către acţionari
f. Consecinţele neefectuării plăţii vărsămintelor - art. 100
Acţionarii care nu au efectuat la termenul stabilit vărsămintele datorate vor fi în
prealabil somaţi să plătească, printr-o înştiinţare colectivă, publicată, de două ori, ori la
interval de 15 zile, în Monitorul Oficial şi într-un ziar răspândit.
g. Vânzarea publică a acţiunilor - art. 108
Dacă unul sau mai mulţi acţionari doresc să ofere spre vânzare pe cale de publicitate
acţiunile pe care le posedă, se va întocmi un prospect de vânzare, care va cuprinde, pe lângă
datele arătate de art. 8 următoarele menţiuni: contul de profit şi pierderi al societăţii rezultând
din ultimul bilanţ, dividendele acordate pe baza acestui bilanţ, obligaţiunile emise de societate
şi garanţiile date. Prospectele care nu conţin toate aceste date vor fi nule.
h. Publicarea situaţiei acţiunilor
Anual, odată cu bilanţul, se publică şi situaţia acţiunilor. Publicaţia va menţiona
obligatori dacă acţiunile au fost integral plătite şi numărul acţiunilor pentru care s-a cerut, fără
rezultat, efectuarea vărsămintelor - art. 109.

M. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI

1. Noţiunea şi caracterele societăţii în comandită pe acţiuni


Ca şi societatea în comandită simplă, societatea în comandită pe acţiuni se
caracterizează prin existenţa a două categorii de asociaţi: asociaţii comanditaţi şi asociaţii
comanditari.
Diferenţa dintre aceste două forme de societăţi rezidă în modul de fracţionare a
capitalului social şi în reprezentativitatea acestor fracţiuni. Spre deosebire de capitalul
societăţii în comandită simplă care este fracţionat în părţi de interes nereprezentate prin titluri,
capitalul societăţii în comandită pe acţiuni este fracţionat în acţiuni care reprezintă titluri
negociabile. Din acest motiv legea a reglementat societatea în comandită pe acţiuni alături de
societatea pe acţiuni: constituire, funcţionare, încetare.
În acest sens art. 112 din Legea 31/1990 stipulează: “Societatea în comandită pe
acţiuni este reglementată de dispoziţiile referitoare la societăţile pe acţiuni”. Sunt exceptate
dispoziţiile Capitolului V din Titlul III al legii.
Cât priveşte răspunderea pentru obligaţiile sociale, societatea în comandită pe acţiuni
se aseamănă cu societatea în comandită simplă: asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile sociale, iar asociaţii comanditari răspund în limita aportului lor - art.
3, Legea 31/1990.
Sintetizând, caracterele societăţii în comandită pe acţiuni sunt:
1. existenţa a două categorii de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii;
2. împărţirea în acţiuni a capitalului social al societăţii;
3. calitatea de acţionari, atât a asociaţiilor comanditaţi, cât şi a celor comanditari;
4. modul diferit de angajare a răspunderii asociaţiilor pentru obligaţiile sociale;
nelimitat şi solidar – comanditaţii, în limita aportului efectuat, comanditarii.
2. Constituirea, funcţionarea, încetarea. Aspecte specifice societăţii în comandită pe
acţiuni
Evocarea aspectelor specifice. La momentul constituirii, numărul asociaţiilor nu
trebuie să fie mai mic de 5 ca la orice societate pe acţiuni, dar trebuie reprezentate ambele
categorii de asociaţi: comanditari şi comanditaţi.
Firma societăţii în comandită pe acţiuni va cuprinde, potrivit art. 35 din Legea
26/1990 o denumire proprie distinctă de firma altor societăţi şi va fi însoţită de
menţiunea scrisă în întregime “societate în comandită pe acţiuni”.
În actul constitutiv se vor arăta în clauza privind părţile contractante, asociaţii
comanditari şi asociaţii comanditaţi, iar în clauza privind administratorii se vor indica
comanditaţii care reprezintă şi administrează societatea. Potrivit art. 183 din lege,
administrarea societăţii în comandită pe acţiuni este încredinţată unuia sau mai multor
asociaţi comanditaţi. Administratorii vor putea fi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor,
printr-o hotărâre luată cu majoritatea stabilită pentru adunările extraordinare. Adunarea
generală cu aceeiaşi majoritate şi cu respectarea dispoziţiilor referitoare la administratorii,
persoane juridice prevăzute de art. 135, alege altă persoană în locul administratorului revocat,
decedat sau care a încetat exercitarea mandatului său. În cazul pluralităţii de administratori,
numirea trebuie aprobată şi de ceilalţi administratori. Conform regulii, noul administrator
devine asociat comanditat.
Cum potrivit legii, asociaţiilor comanditaţi le sunt aplicabile dispoziţiile art. 80-83
privind statutul asociatului comanditat din societatea în comandită simplă, administratorul
revocat rămâne răspunzător nelimitat faţă de terţi pentru obligaţiile pe care le-a contractat în
timpul administraţiei sale. El poate exercita acţiune în regres împotriva societăţii.Asociaţii
comanditaţi care sunt administratori nu pot lua parte la deliberările adunărilor generale pentru
alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii - art. 185, Legea 31/1990.
Asociaţilor comanditari le sunt aplicabile dispoziţiile art. 89 şi 90 din legea referitoare la
dreptul şi răspunderea comanditarilor din societatea de comandită simplă.
Specific dizolvării societăţii în comandită pe acţiuni faţă de societatea pe acţiuni este
cazul când singurul asociat comanditat sau comanditar ajunge în stare de faliment, de
incapacitate, este exclus, s-a retras sau a decedat. Societatea nu se dizolvă când în actul
constitutiv există clauza de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte
continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
CONCLUZII:
Prototipul societăţilor de capitaluri este societatea pe acţiuni, o categorie aparte
reprezentând-o societatea în comandită pe acţiuni.
a. Asemănări
1. - societăţile de capitaluri se caracterizează printr-un număr mai mare de
acţionari, calităile personale ale acţionarilor fiind fără relevanţă; prevalează elementul
obiectiv, esenţială fiind contribuţia pecuniară a fiecărui acţionar la capitalul social (“intuitu
pecuniae”);
2. - fiind societăţi mari, capitalul minim cerut pentru constituirea valabilă este de
25.000.000 lei, iar numărul minim de acţionari este cinci;
- se constituie prin subscripţie simultană sau prin subscripţie publică
6. - răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni este limitată la aportul social;
3. - capitalul social este divizat în acţiuni (sau obligaţiuni( care sunt negociabile şi
transmisibile; fiind negociabile pot fi vândute pe pieţele financiare organizate, când sunt
cotate la burse, când nu, pot fi vândute pe pieţele neorganizate;
4. - administrarea societăţii se face după prinicipiul votului majorităţii,
administratorii pot fi acţionari sau terţe persoane (neasociaţi) constituţi de regulă într-un
consiliu de administraţie; acţionarii neadministratori nu pot gera interesele societăţii
comerciale;
- acţionaii pot fi comercianţi sau necomercianţi, nefiind relevante calităţile lor
personale, ci contribuţia pecuniară;
- se admit: aportul în numerar (lichidităţi) şi bunuri în natură;
5. - controlul activităţii revine comisiei de cenzori (minim trei şi tot atâţia
supleanţi);
- în firma societăţii pe acţiuni nu se foloseşte numele acţionarilor, ci o denumire
proprie, fără legătură cu numele acţionarilor.
- moartea, incapacitatea sau falimentul acţionarilor nu duc la dizolvarea societăţii; în
schimb, scăderea capitalului social sub o anumită limită sau a numărului de acţionari, pot
conduce la dizolvare.
b. Deosebiri
Trăsăturile societăţii în comandită pe acţiuni corespund elor ale societăţii în comandită
simplă, dar, fiind o societate de capitaluri, preia caracteristicile societăţii pe acţiuni.

N. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Definită ca fiind o formă intermediară între societăţile de persoane şi cele de


capitaluri, societatea cu răspundere limitată poate fi explicată ca societate de persoane cu
intruziuni ale societăţilor de capitaluri, şi paradoxal, la fel de corect, societate de capitaluri
care preia unele trăsături ale societăţilor de persoane. De aceea, prezentăm asemănările cu
societăţile de persoane a. şi apoi cu societăţile de capitaluri b.
a. Caracteristici de la societăţile de persoane:
- numărul relativ mic de asociaţi;
- diviziunile de capital social, numite părţi sociale, nu sunt, în principiu, transmisibile
(ca excepţie pot fi transmise asociaţilor; de exemplu, clauza de continuitate cu succesorii sau
chiar terţilor, dar cu condiţia obţinerii acordului a ¾ din capitalul social pentru cesiunea
părţilor sociale);
- nu poate emite acţiuni sau obligaţiuni;
- firma poate conţine numele unuia sau mai multor asociaţi.
b. Caracteristici de la societăţile de capital:
- răspunderea limitată a asociaţilor care atrage obligativitatea îndepliniri condiţiei unui
capital minim, respectiv 2.000.000 lei, divizat în părţi sociale în valoare de cel puţin 100.000
lei;
- administrarea societăţilor poate fi făcută de către asociaţi sau terţi;
- controlul gestiuni se face de către înşişi asociaţii (ca la societăţile de persoane), dar
când numărul asociaţilor depăşeşte cifra de 15, este obligatorie numirea de cenzori;
- nu se admit decât aporturi în natură şi în numerar;
- deşi între cauzele de dizolvare sunt şi unele specifice societăţilor de persoane,
scăderea capitalului social sub limita legală (ca la societăţi de capitaluri) atrage dizolvarea
societăţii cu răspundere limitată.
1. Aspecte generale
a. Definiţie, specific şi utilitate
Cronologic, această formă de societate este ultima născută, atât în dreptul nostru
comercial cât şi în legislaţia altor ţări.
Societatea cu răspundere limitată poate fi privită ca o verigă intermediară între primele
două forme (societatea în nume colectiv şi societatea în comandită pe acţiuni), adică între
societăţile de persoane şi cele de capitaluri.
Societatea cu răspundere limitată este definită ca fiind societatea comercială ale cărei
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii fiind obligaţi numai în limita
aportului.
Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut, care
se încheie în formă autentică şi cuprinde menţiunile cerute de art. 7, inclusiv repartizarea
părţilor sociale.
În cazul asociatului unic, societatea cu răspundere limitată se constituie prin statut -
art. 5 alin. 2.
Societatea cu răspundere limitată consacrată legislativ în premieră naţională prin
Legea 31/1990 prezintă următoarele trăsături specifice principale:
a) Denumirea ei proprie, individualizată, poate cuprinde şi numele unuia sau a mai
multor asociaţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societatea cu răspundere
limitată sau “ sau “S.R.L” - art. 33 al Legii 26/1990.
b) Numărul asociaţilor poate varia între 1 şi maxim 50 - art. 12.
c) Capitalul social nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei şi se divide în părţi sociale
egale, care nu pot fi mai mici de 100.000 lei - art. 11.
Prestaţiile în muncă şi creanţele nu pot constitui aport - art. 15;
d) Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile - art. 11 alin. 2.
e) Răspunderea societăţii este limitată la patrimoniul social, iar răspunderea asociaţilor
este limitată la capitalul social subscris - art. 3 alin. final.
b. Scurt istoric
Această formă de societate comercială s-a născut în Germania, fiind consacrată prin
Legea din 20 aprilie 1892. Când Franţa a recuperat Alsacia şi Lorena a găsit aici numeroase
societăţi de acest fel faţă de care asociaţii manifestau un puternic ataşament şi a considerat că
cea mai potrivită măsură de uniformizare a legislaţiei este adoptarea acestei forme, ceea ce s-a
şi înfăptuit printr-o lege specifică, care a realizat totuşi o operă originală de asimilare şi nu o
simplă traducere. O nouă lege a preluat apoi această moştenire, ameliorând protecţia
creditorilor sociali şi a asociaţilor minoritari, limitând la 50 numărul asociaţilor şi interzicând
accesul societăţilor cu răspundere limitată în anumite sfere de activitate: asigurări, case de
economii, bănci, investiţii şi altele.
2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată
a. Generalităţi
Societatea cu răspundere limitată se constituie prin actul constitutiv (contract şi statut)
care va cuprinde menţiunile cerute de art. 7 sau numai prin statut, în cazul asociatului unic -
art. 5 alin. 2. Actul constitutiv va fi încheiat în formă autentică.
Numărul maxim al asociaţilor este de 50 - art. 12, la fel ca şi în alte legislaţii europene.
Semnarea contractului şi adoptarea statutului poate prezenta cea din urmă manifestare
unanimă a voinţei asociaţilor. De aici încolo va prevala voinţa majorităţii absolute a
asociaţilor şi a părţilor sociale, cu excepţia modificării contractului şi a statutului - art. 187
alin. 2, care se pot efectua numai prin votul unanimităţii asociaţilor, în afară de cazul în care
actul constitutiv sau legea prevede altfel.
b. Aportul în natură la constituirea capitalului social
Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de
2.000.000 lei şi se constituie din aporturile asociaţilor. Aceste aporturi pot fi în natură (bunuri)
sau în numerar.
Evaluarea prin expertiză a aportului în natură din dispoziţia judecătorului delegat este
facultativă în cazul mai multor asociaţi şi este obligatorie în cazul asociatului unic - art. 13
alin. final.
Prestaţiile în muncă (numite şi aport în industrie) nu pot fi admise la constituirea
capitalului social pentru că prin natura sa un asemenea aport nu poate fi vărsat la constituirea
capitalului social şi a societăţii comerciale. Munca urmează să fie prestată succesiv, în timp ce
aportul în natură se cere a fi vărsat la semnarea contractului de societate.
Poate reprezenta aport în natură şi un drept de folosinţă asupra unui bun imobil sau
mobil, cum ar fi de exemplu locaţiunea unui imobil sau uzufructul asupra lui - art. 15 alin. 2.
Bunurile ce reprezintă aportul în natură se predau efectiv în momentul constituirii
societăţii - art. 15 alin. 2.
Majorarea capitalului social se poate efectua numai cu respectarea dispoziţiilor art.
216 al Legii 31/1990.
Începerea de către administratori a operaţiilor înainte de vărsarea integrală a
capitalului social constituie infracţiune.
Reducerea capitalului social nu va putea opera sub nivelul minim legal şi se va efectua
cu respectarea procedurii prescrise de art. 203.
Majorarea capitalului social se poate efectua numai cu vărsarea imediată a sumelor
subscrise şi cur predarea imediată a bunurilor - art. 15 alin. 2.
c. Regimul juridic al părţilor sociale
Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată se divide în părţi sociale egale, care
nu pot fi mai mici de 100.000 lei - art. 11 alin. 1.
Societatea nu are voie să emită titluri negociabile, asemenea acţiunilor pentru
reprezentarea acestor părţi sociale.
Repartizarea acestor părţi sociale între asociaţi se face prin actul constitutiv. În
privinţa părţilor sociale asociaţii pot dispune ca de oricare alt drept patrimonial, dacă o fac în
cunoştinţă de cauză şi în deplină libertate a exprimării voinţei.
Este esenţial şi obligatoriu ca:
- întregul capital social să fie divizat în părţi de o valoare nominală egală;
- toate părţile sociale să fie distribuite asociaţilor;
- toate părţile sociale să fie acoperite cu vărsăminte, în bunuri sau în numerar.
Părţile sociale nu pot fi urmărite de creditorii asociaţilor înainte de dizolvarea
societăţii. Aceşti creditori pot totuşi popri asigurător, în timpul duratei societăţii, sumele ce
sar cuveni asociaţilor prin lichidare.
Părţile sociale pot fi transmise în mod liber şi necondiţionat între asociaţi. Se pot ivi
astfel două situaţii:
- asociatul cedent renunţă la toate părţile sociale pe care le posedă, ceea ce reprezintă o
retragere
- asociatul cedează numai unele părţi sociale, păstrându-şi altele, ceea ce nu modifică
structura personală a societăţii dar schimbă repartizarea între aceşti asociaţi a numărului de
părţi sociale; contratul şi statutul pot reglementa acest mod de cesiune, în scopul de a
împiedica dobândirea de către unul singur a majorităţii capitalului social, asigurând o
repartiţie egală a părţilor cedate, în vederea menţinerii raportului iniţial sau o repartiţie
egalizatoare în vederea realizării pe parcurs a unei egale repartizări a părţilor sociale între
asociaţi.
Transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost
aprobată de asociaţii reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social - art. 197 alin. 2.
Este o majoritate calificată, în raport cu majoritatea absolută cu care se adoptă în mod obişnuit
hotărârile adunării generale a asociaţilor - art. 187 alin. 1. În cazul societăţii alcătuite din doi
sau trei asociaţi, unanimitatea devine singura soluţie, pentru că o majoritate calificată conform
exigenţilor legii este irealizabilă.
Prin efectul acceptării succesiunii, transmiterea părţilor sociale care au aparţinut
asociatului decedat se produce deplin către moştenitori.
În cazul în care nici contractul, nici adunarea generală nu au împiedicat dobândirea
prin succesiune a părţilor sociale se poate ivi situaţia ca din cauza moştenitorilor să fie depăşit
numărul de 50 de asociaţi. Comoştenitorii vor desemna, în acest caz, un număr corespondent
de titulari.
3. Administrarea, conducerea şi controlul societăţii
a. Numirea şi revocarea administratorilor
Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi
administratori.
Numirea lor se poate face prin contractul de societate ori prin hotărârea adunării
generale.
În ambele situaţii sunt aplicabile dispoziţiile legale privind numirea şi revocarea
adunării generale.
Numirea realizată prin contract se pate revoca numai cu unanimitatea voturilor
asociaţilor, iar numirea făcută de adunarea generală se revocă tot prin votul asociaţilor care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
În ce priveşte dreptul administratorilor de reprezentare a societăţi ca şi în ce priveşte
modul de lucru, sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 şi 76 privind societăţile în nume colectiv.
Remuneraţia, ori după caz salariul administratorului sunt stabilite de asemenea prin
contract de societate ori prin hotărârea adunării generale şi, în cazul administratorului salariat,
prin contract de muncă.
b. Atribuţiile şi răspunderile administratorilor
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. 3 al Legii 31/1990, dispoziţiile art. 75, 76, 77 şi 79
se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată.
Administratorii sunt obligaţi să ţină un registru al asociaţilor în care se vor înscrie
numele, prenumele şi domiciliul sau după caz denumirea şi sediul, fiecărui asociat, partea
acestuia din capitalul social, transferul părţilor sociale sau orice modificare privitoare la
acestea. Ei vor elibera, la cerere, un certificat constatator al drepturilor asupra părţilor sociale.
Acest registru poate fi cercetat nu numai de către asociaţi, ci şi de către creditori.
Administratorii sunt răspunzători personal şi solidar pentru orice daună pricinuită prin
nerespectarea îndatoririlor privind ţinerea acestui registru şi eliberarea certificatelor - art. 193
şi art. 269 pct. 4.
Bilanţul societăţii cu răspundere limitată va fi întocmit dup normele privind societatea
pe acţiuni - art. 177, care la rândul lor trimit la dispoziţiile legii speciale privind contabilitatea
societăţilor comerciale.
Bilanţul, împreună cu contul de profit şi pierderi, la care se alătură raportul lor şi
documentele justificative, va fi prezentat de administratori cu cel puţin o lună înainte de ziua
stabilită pentru şedinţa adunării generale, cenzorilor, spre verificare. Cu 15 zile înainte de
adunarea generală, bilanţul împreună cu rapoartele întocmite de administratori vor fi puse la
dispoziţie, pentru studiu, asociaţilor.
În adunarea generală, administratorii vor supune spre aprobare acest bilanţ
Bilanţul aprobat va fi depus de administratori, în termen de 15 zile la administraţia
financiară şi la registrul comerţului, pentru a fi menţionat în registru.
De asemenea, un anunţ va fi publicat în Monitorul Oficial conform dispoziţiilor art.
180 alin. final.
Administratorii au obligaţia constituiri fondului de rezervă.
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor la sediul social, cel
puţin o dată pe an în adunări generale ordinare şi ori de câte ori este necesar în adunări
extraordinare.
În afară de cazul autorizării exprese, prin hotărârea adunării generale, administratorii
nu pot primi mandatul de administratori în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect.
Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
b) existenţa reală a dividendelor plătite;
c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, statutul şi contractul de societate le
impun.
Acţiunea pentru stabilirea răspunderii civile a administratorilor aparţine societăţii şi se
exercită prin persoanele care o reprezintă, în baza împuternicirii adunării generale.
Această acţiune aparţine şi creditorilor sociali, dar aceştia o pot exercita numai în caz
de faliment al societăţii.
Răspunderea pentru daunele care sunt consecinţa neţinerii corecte a registrului
asociaţilor este prevăzută de dispoziţiile art. 193 alin. 2 iar răspunderea penală pentru emiterea
de titluri negociabile reprezentând părţi sociale este reglementată de art. 269 pct. 4.
c. Adunarea generală
Adunarea generală este organul de conducere a societăţii comerciale. În cadrul ei se
iau toate hotărârile asociaţilor care devin acte juridice ale societăţii - art. 186 alin. 1.
Adunarea ordinară este convocată cel puţin o dată pe an, de către administratori pentru
care convocarea adunării generale reprezintă o obligaţie legală.
Adunarea generală este abilitată să hotărască în toate problemele privind conducerea şi
administrarea societăţii cu răspundere limitată, dar mai cu seamă în propriul interes, cât şi în
acela al protejării intereselor creditorilor faţă de care răspunde cu patrimoniul social.
Atribuţiile ei:
- să aprobe bilanţul şi să stabilească repartizarea beneficiului net;
- să desemneze pe administratori şi cenzori, să-i revoce şi să le dea descărcare de
activitatea lor;
- să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite
societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o execute.
Adunarea generală este competentă să hotărască şi modificarea statutului.
Hotărârile adunării se adoptă prin votul asociaţilor prezenţi. Statutul poate stabili că
votarea se poate face şi prin corespondenţă - art. 186.
Asociaţii au dreptul de a cerceta registrul asociaţilor.
În lipsă de cenzori, asociaţii care nu au atribuţii de administrare pot exercita dreptul de
control în condiţiile în care acest control este efectuat de către asociaţi în societăţile în nume
colectiv.
Statutul poate prevedea alegerea unuia sau a mai multor cenzori de către adunarea
asociaţilor, dar şi în lipsa unei prevederi statutare adunarea poate desemna cenzorii.
Numirea cenzorilor este obligatorie dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15 - art.
194 alin. 2.
Dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din
societăţile cu răspundere limitată.
d. S.R..L. –ul unipersonal
În cazul S.R.. – ului unipersonal actul constitutiv, reprezentând voinţa unei singure
persoane, îmbracă forma unui act juridic unilateral, respectiv statutul.
Fiind vorba de un singur asociat, acesta îşi asumă prerogativele pe care Adunarea
generală a asociaţilor le exercită în cazul societăţilor pluripersonale.
Când aportul asociatului este în bunuri mobile sau imobile şi nu în numerar, este
necesră expertiza de specialitate a acestuia pentru a se asigura o evaluare obiectivă a
bunurilor.
Unicul asociat poate fi şi administrator, caz în care, dacă a vărsat contribuţiile la
asigurările sociale, inclusiv pentru pensia suplimentară, poate beneficia de pensie de la
asigurările sociale.
S.R.L.-ul unipersonal poate fi înţeles ca treaptă a evoluţiai activităţii comerciale, prin
comparaţie cu activitatea comerciantului – persoană fizică. Deoarece comerciantul (persoană
fizică) răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile comerciale asumate, iar pe de altă parte,
în cadrul societăţilor comerciale se realizase deja trecerea de la societăţi de persoane (cu
răspundere nelimitată a asociaţilor) la societăţi de capitaluri (cu răspunderea limitată a
asociaţilor), se pune logic întrebarea de ce o singură persoană fizică n-ar putea răspunde doar
în limita aportului său la capitalul social. Răspunsul l-a constituit apariţia S.R.L. – ului
unipersonal dar care, prin buurile constituite ca aport la patrimoniul respectiv, societatea
comercială dobândeşte personalitate juridică proprie.
INTERDICŢIE: Pentru că acest S.R.L. este unic şi irepetabil, înţelgem de ce L.S.C.
menţionează expres că o persoană fizică sau o persoană juridcă nu poate fi asociat unic decât
într-o singură societat cu răspundere limitată şi că o societate cu răspundere limitată nu poate
avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.

CAPITOLUL II. GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC

ORIGINEA NOŢIUNII; DEFINIŢIE ŞI TRĂSĂTURI DISTINCTIVE; CONSTITUIREA


ŞI ÎNMATRICULAREA GRUPULUI DE INTERES ECONOMIC; FUNCŢIONAREA,
DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA GRUPULUI DE INTERES ECONOMIC; GRUPURILE
EUROPENE DE INTERES ECONOMIC

A. ORIGINEA NOŢIUNII

Grupurile de interes economic sunt reglementate prin art. 118-238 din Cartea I, Titlul
V al Legii 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţii publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei [publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 279 din 21 aprilie
2003].
În dreptul francez, grupul de interes economic a fost reglementat pentru a permite
întreprinderilor să se adapteze evoluţiei unei pieţe în expansiune, organizând şi exploatând în
comun anumite activităţi, cum ar fi birouri de export- import, organisme de cercetare a pieţei,
structuri de marketing şi comercializare şi altele. Liantul care stă la baza constituirii grupului
de interes economic este interesul economic comun al membrilor fondatori, îndreptat înspre
înlesnirea şi dezvoltarea activităţii acestora în vederea ameliorării sau creşterii rezultatelor
economice ale acestor activităţi.

B. DEFINIŢIE ŞI TRĂSĂTURI DISTINCTIVE

Art. 118 alin. 1 oferă o definiţie acestei entităţi care, subliniază principalele elemente
ce configurează individualitatea grupului de interes economic, mai ales în raport cu societăţile
comerciale şi persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial, asociaţiile şi fundaţiile.
Reconfigurând această definiţie legală sumară prin examinarea elementelor definitorii
menţionate în anasamblul Titlului V al cărţii din Legea 161/2003, denumită, în continuare,
“Legea”, rezultă că grupul de interes economic este o persoană juridică cu scop patrimonial,
constituită prin act autentic, pe o perioadă determinată, prin asocierea a două sau mai multe
persoane, fizice sau juridice, în scopul înlesnirii, îmbunătăţirii sau dezvoltării economice a
membrilor săi.
Această definiţie, permite desprinderea acelor trăsături care conferă grupului de interes
economic o poziţie distinctă faţă de alte entităţi juridice; în ordinea importanţei lor aceste
trăsături sunt examinate, succint, în continuare.
1. În primul rând este de remarcat că legiuitorul, la fel ca şi în cazul societăţii
comerciale, priveşte grupul de interes economic atât ca o convenţie, cât şi ca o persoană
juridică. Este subliniată astfel dubla natură juridică a grupului de interes economic, care este
rezultatul asocierii a două sau mai multe persoane, fizice sau juridice, care prin convenţia lor
determină modul de organizare a grupului de interes economic şi care dobândeşte
personalitate juridică, în cadrul unui control de legalitate exercitat de judecătorul delegat,
vizând respectarea de către membrii grupului de interes economic a condiţiilor imperative ale
legii sau a cerinţelor legale pentru constituirea grupului .
2. Apoi, este de reţinut că grupul de interes economic este o entitate dotată cu
personalitate juridică, pe care o dobândeşte de la data înmatriculării sale în registrul
Comerţului, dată de la care are deplina capacitate juridică, putând dobândi şi asuma drepturile
şi obligaţiile stabilite prin lege sau actul constitutiv. Prezenţa personalităţii juridice este un
element de distincţie a grupului de interes economic faţă de societăţile civile reglementate de
art. 1491 şi urm. C. civ., cu care poate prezenta asemănări sub raportul obiectului de activitate
şi, după caz, al absenţei elementelor de comercialitate, dar care sunt lipsite de personalitate
juridică.
3. Grupul de interes economic este o persoană juridică având un scop patrimonial,
trăsătura ce o delimitează, în primul rând, de persoanele juridice de drept privat fără scop
patrimonial, cum sunt asociaţiile şi fundaţiile reglementate de Ordonanţa Guvernului 26/2000.
Scopul patrimonial al grupului se relevă, în primul rând, din caracterul activităţii sale,
care este îndreptată spre înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi,
precum şi spre ameliorarea şi creşterea rezultatelor activităţii respective. Rezultă deci că
grupul de interes economic nu poate desfăşura activităţi în interes propriu, acestea trebuind să
aibă un caracter accesoriu faţă de activitatea membrilor săi.
4. Grupul de interes economic poate fi constituit prin asocierea a două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, dar nu mai mult de 20, care dobândesc, astfel, calitatea de
fondator. Art. 120 alin. 3 din Lege interzice calitatea de fondator incapabililor şi celor
condamnaţi pentru anumite infracţiuni, în principal, cu caracter economic. Legea nu extinde
însă aceste interdicţii şi la persoanele care devin membre ale grupului de interes economic
ulterior constituirii sale.
Per a contrario, orice alte persoane fizice şi juridice pot avea calitatea de membru
fondator. Nu vor putea constitui astfel de grupuri, de exemplu, medicii, avocaţii, notarii
publici, experţii contabili, auditorii, lichidatorii sau executorii judecătoreşti, ale căror forme
de asociere sunt riguros şi limitativ reglementate de legile care guvernează aceste profesii.
Pe lângă aceste trăsături definitorii, legiuitorul a conferit grupului de interes economic
o ambivalenţă conceptuală şi funcţională care permite acestora să se plaseze atât în sfera
civilă, cât şi în cea comercială.
1. Astfel, grupul de interes economic poate avea atât calitatea de comerciant, cât şi pe
cea de necomerciant. Grupurile de interes economic au obligaţia de a se înmatricula în
registrul comerţului, dar calitatea de comerciant a unui grup de interes economic nu este
prezumată prin înmatricularea sa în registrul comerţului - art. 127 din Lege; această calitate
trebuie să rezulte din actul constitutiv al grupului de interes economic, care trebuie să
precizeze natura comercială sau necomercială a activităţii sale - art.122 alin. 1 din lege.
Aşadar, spre deosebire de prevederile art. 7 C. com. care conferă comercialitate celor
care exercită acte de comerţ cu titlu profesional, legea califică grupul de interes economic
drept comerciant exclusiv prin prisma obiectului lui de activitate.
Grupul aflat în stare de insolvenţă va fi supus procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului, reglementată de Legea 64/1995, cu modificările ulterioare, indiferent de calitatea
de comerciant sau necomerciant a grupului de interes economic - art. 218. Această dispoziţie,
având caracter special, derogă de la dispoziţia art. 1 din Legea 64/1995 care prevede că
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se aplică oricăruia dintre comercianţii
expres enumeraţi de lege, dispoziţie din care rezultă, per a contrario, că această procedură nu
este aplicabilă necomercianţilor.
Deci, ca şi procedura insolvenţei, după ce a fost concepută ca un instrument aplicabil
exclusiv comercianţilor, îşi lărgeşte sfera de aplicare, acestei proceduri urmând a-i fi supuse şi
grupurile de interes economic, chiar şi acelea care nu au calitatea de comerciant.
2. O altă dimensiune a ambivalenţei grupului de interes economic este conferită prin
prevederile art. 121 (al Titlului V din Cartea I a Legii) care permite ca aceste grupuri să se
constituie atât cu capital, cât şi fără capital. În cazul afectării unui capital, acesta se poate
constitui prin aporturi de orice natură, capitalul urmând a fi împărţit în părţi de interes,
repartizate membrilor.
Legea nu face nici o corelaţie între calitatea de comerciant şi constituirea, cu capital, a
grupului de interes economic; astfel, un grup de interes economic neavând calitatea de
comerciant se va putea constitui cu capital, iar un grup de interes economic având calitatea de
comerciant se va putea constitui fără capital. Această flexibilitate care creează persoane
juridice civile dotate cu capital şi comercianţi lipsiţi de capital bulversează totuşi anumite
concepte tradiţionale privind rolul capitalului, ca sumă a aporturilor asociaţiilor, principal
instrument de realizare a profitului şi etalon în raport de care se determină distribuţia
dividendelor.
Desigur că lipsa capitalului nu poate duce la concluzia că un grup de interes economic
se poate constitui fără patrimoniu, dat fiind faptul că existenţa unui patrimoniu propriu afectat
realizării unui scop legal sau statutar este o condiţie esenţială pentru dobândirea personalităţii
juridice. Rezultă că membrii grupului constituit fără capital vor putea realiza aporturi în
numerar sau în natură – şi chiar şi în industrie – care vor constitui patrimoniul iniţial al
grupului de interes economic, dar care nu se vor capitaliza.
Grupul de interes economic nu poate avea ca scop obţinerea de profit; totuşi, în
situaţia obţinerii unui profit, aceasta se distribuie, cu titlu de dividende, între membrii
grupului de interes economic. În lipsă de stipulaţie contrară, aceste dividende vor fi distribuite
în mod egal între membrii grupului.
Astfel că nici o altă funcţie tradiţională a capitalului, prevăzută de art. 67 alin. 2 din
Legea 31/1990 - în redactarea dată prin Legea 161/2003, aceea de a fi un criteriu legal de
partajare a profitului între asociaţi, proporţional cu aporturile aduse la constituirea sau
majorarea capitalului social, nu mai este aplicabilă în cazul grupurilor de interes economic.
3. Ca regulă generală, membrii grupului de interes economic răspund nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile grupului - art. 119 din lege; în această privinţă, regimul răspunderii
lor este asemănător celui al asociaţiilor din societăţile în nume colectiv sau al
asociaţilor/acţionarilor comanditaţi.
Membrii grupului de interes economic pot deroga însă de la această regulă a
răspunderii solitare, atât sub aspectul înlăturării răspunderii solitare faţă de terţi, cât şi sub
aspectul înlăturării răspunderii nelimitate pentru obligaţiile grupului, născute anterior aderării
unui membru; aceste derogări trebuie însă să fie exprese şi să li se asigure o publicitate
corespunzătoare.

C. CONSTITUIREA ŞI ÎNMATRICULAREA GRUPULUI DE INTERES


ECONOMIC

1. Grupul de interes economic se constituie prin act autentic, care va cuprinde


menţiuni privind denumirea grupului, datele de identificare ale membrilor fondatori, obiectul
de activitate şi capitalul, durata grupului, administratorii, controlul activităţii, sediile
secundare, dizolvarea şi lichidarea grupului.
În vederea autentificării actului constitutiv, se vor prezenta dovezi privind
disponibilitatea denumirii şi a emblemei şi existenţa legală a unui sediu la adresa indicată.
2. Înmatricularea grupului de interes economic se va solicita Oficiului Registrului
Comerţului în a cărui circumscripţie îşi are sediul grupul, prin depunerea unei cereri însoţite
de actul constitutiv, dovada efectuării vărsămintelor la capital, acte privind proprietatea asupra
aporturilor în natură, dovada sediului, declaraţia de onorabilitate a fondatorilor.
Autorizarea funcţionării grupului de interes economic se obţine de Biroul unic din
cadrul Oficiului Registrului Comerţului, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
76/2001, cu modificările ulterioare.
Controlul de legalitate este realizat de judecătorul delegat care, prin încheiere, va
autoriza constituirea grupului şi va dispune înmatricularea lui în registrul comerţului.
Înmatricularea grupului de interes economic conferă acestuia personalitate juridică;
înmatricularea nu prezumă însă calitatea de comerciant a grupului.
Actul constitutiv al grupului de interes economic se publică în “Monitorul oficial al
României”, împreună cu menţiunile referitoare la codul de înregistrare al grupului, data şi
locul înregistrării acestuia.

D. FUNCŢIONAREA, DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA GRUPULUI DE INTERES


ECONOMIC

Soluţiile legislative adoptate în principalele domenii de interes ale funcţionării


grupurilor de interes economic:
1. Atribuţiile adunării generale a membrilor. Sunt preluate, din Legea 31/1990,
dispoziţiile generale privind societăţile în nume colectiv, cu menţiunea că adunarea generală a
membrilor decide, în lipsa unei stipulaţii contrare, cu votul unanim al membrilor; mai mult
chiar, votul unanim este impus pentru validitatea modificării obiectului grupului, a numărului
de voturi repartizat fiecărui membru, a condiţiilor prevăzute pentru adoptarea hotărârilor, a
aportului membrilor la capital social, precum şi pentru prelungirea duratei grupului, pentru
cesiunea părţilor de interes, pentru constituirea unei garanţii asupra părţilor de interes, şi
pentru continuarea existenţei grupului cu moştenitorii membrului decedat.
2. Administrarea grupului şi drepturile membrilor sunt şi ele guvernate de principiile
şi regulile aplicabile societăţilor în nume colectiv, fără diferenţe notabile.
3. Modificarea actului constitutiv al grupului de interes economic - Legea prevede că,
cu excepţia unor modificări expres prevăzute şi care se menţionează în registrul comerţului în
baza încheierii judecătorului-delegat, celelalte modificări se vor menţiona în baza rezoluţiei
directorului oficiului registrului comerţului. Această prevedere nu contravine însă dispoziţiilor
art. 6 din Legea 26/1990 privind registrul comerţului - în redactarea dată prin Legea
161/2003, care arată că înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a
judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în afară de
cazurile când legea prevede altfel.
În sfârşit, menţionăm că principalele modificări ce se pot aduce actului constitutiv al
grupurilor de interes economic – respectiv, reducerea şi majorarea capitalului – se fac şi ele cu
aplicarea regulilor care guvernează aceste operaţiuni în cazul societăţilor în nume colectiv –
art. 176, Titlul V, Cartea I din Lege.
4. Excluderea şi retragerea unui membru al grupului de interes economic sunt
încorporate cauzelor de încetare a calităţii de membru, alături de cesiune şi deces.
5. Dizolvarea, fuziunea, divizarea şi lichidarea grupurilor de interes economic
urmăresc îndeaproape modelul societăţilor comerciale; cu menţiunea că lichidarea grupului de
interes economic trebuie terminată în cel mult trei ani de la data dizolvării, iar radierea trebuie
cerută – sub sancţiunea unei amenzi civile de un milion de lei pentru fiecare zi de întârziere –
în termen de 15 zile de la terminarea lichidării.

E. GRUPURILE EUROPENE DE INTERES ECONOMIC

Grupurile europene de interes economic au fost reglementate prin Regulamentul


Consiliului de Miniştrii ai Comunitpţii Europene 2137/85 din 25 iulie 1985, cu scopul de a
încuraja şi de a înlesni cooperarea între întreprinderile europene de naţionalitate distinctă, prin
oferirea unui instrument juridic suplu, capabil să înlăture formalismul excesiv care marca, în
epocă, constituirea societăţilor comerciale. La 31 ianuarie 1995 existau în Uniunea Europeană
616 grupuri europene de interes economic, ceea ce denota interesul comunităţii de afaceri
pentru acest tip de organizare a întreprinderii.
Grupurile europene de interes economic sunt definite, în lege, ca fiind o asociere între
două sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituite pentru o perioadă determinată sau
nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi,
precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.
Grupurile europene de interes economic - G.E.I.E sunt reglementate prin ultimele
articole ale Titlului V. În România se pot constitui şi funcţiona numai G.E.I.E. care respectă
prevederile art. 233-237.
Pot fi membri ai G.E.I.E. numai:
a) persoane juridice de drept privat sau de drept public care au fost înfiinţate în
confromitate cu legislaţia unui stat membru al Uniunii Europene şi care îşi au sediul social,
precum şi centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statuare, pe teritoriul unui
stat din Uniunea Europeană;
b) persoanele fizice, indiferent de cetăţenie, care desfăşoară activităţi industriale,
comerciale, meşteşugăreşti sau agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă
natură pe teritoriul unui stat din U.E.
G.E.I.E. trebuie să fie constituită din minimum:
a) două persoane juridice având centrele principale de conducere şi de gestiune a
activităţii statuare în state membre ale U.E. diferite;
b) două persoane fizice care îşi desfăşoară activitatea principală în state membre ale
U.E. diferite;
c) o persoană juridică, având centrul principal de conducere şi gestiune a activităţii
statuare într-un stat membru al U.E., şi o persoană fizică care îşi desfăşoară activitatea
principală într-un alt stat membru al U.E.
Actul constitutiv al G.E.I.E. este contractul de asociere sub semnătură privată, care se
înregistrează în registrul special, desemnat în acest scop de statul membru al U.E. pe teritoriul
căruia G.E.I.E. îşi stabileşte sediul. Conţinutul minim şi obligatoriu al contractului este cel
prevăzut de alin. 2 al art. 234.
G.E.I.E. poate înfiinţa în România filiale şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără
personalitate juridică, supuse condiţiilor de înmatriculare în registrul comerţului pentru G.I.E.
române. Ele nu sunt supuse autorizării prevăzute de Decretul-lege 122/1990 privind
autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi
organizaţiilor economice străine, cu modificările şi completările ulterioare. Cererile de
înmatriculare vor avea cuprinsul prevăzut de alin. 4 al art. 234 iar cererile de înscriere de
menţiuni vor fi înregistrate pentru faptele şi actele prevăzute în alin. 5.
Reprezentanţii sucursalei unui G.E.I.E. răspund individual sau solidar, după caz, faţă
de terţi pentru faptele enumerate în art. 236.
În art. 237 sunt prevăzute criteriile de impozitare a veniturilor sucursalei G.E.I.E.

PARTEA A III-A. OBLIGAŢIILE COMERCIALE

CAPITOLUL I. ETAPE PREALABILE ÎNCHEIERII CONTRACTELOR

PUBLICITATEA; ALTE ETAPE PREALABILE ÎNCHEIERII CONTRACTELOR


A. PUBLICITATEA

Abordând tema publicităţii, vom prezenta reglementările edictate în domeniu, care


cuprind cerinţe restrictive şi interdicţii, având ca scop limitarea influenţei negative a
publicităţii, a comportamentelor neloiale vehiculate de aceasta şi care sunt impuse atât
profesioniştilor publicităţii cât şi producătorilor şi comercianţilor care recurg la publicitate,
din perspectiva protecţiei juridice asigurate prin aceste norme potenţialilor consumatori,
destinatari ai publicităţii, deoarece, regulile protectoare se aplică nu numai contractului
propriu-zis, ci şi preliminariilor acestuia. Producătorii şi comercianţii apelează la publicitate
în scopul valorificării produselor şi serviciilor, incitând publicul în general, potenţialii
consumatorii, la cumpărarea acestora. Publicitatea constituie, după J. Blythe “cea mai activă
intervenţie în procesul luării deciziei de cumpărare” .
Atenţionarea consumatorului asupra produselor sau serviciilor, prin publicitatea
comercială, îmbracă la această dată metodele cele mai variate şi originale de evidenţiere a
caracteristicilor produselor sau serviciilor; a preţului; a condiţiilor economice şi juridice de
achiziţionare şi prestare; a identităţii celui care îşi face publicitate, dar este interzis a se realiza
prin utilizarea mijloacelor ilicite, constând în acţiuni sau omisiuni, care le prezintă eronat.
[“Publicitarul pretinde că prezintă reclama ca pe o informaţie – ca şi cum ar putea fi numită
informaţie o incitare directă şi uneori agresivă la consumarea unui produs lăudat în
detrimentul altuia care poate îl depăşeşte calitativ” -Alejo Carpentier “Ritualul
primăverii”]
Publicitatea care induce sau poate induce în eroare potenţialii consumatori, destinatari
ai publicităţii, le poate afecta comportamentul economic, determinându-i să ia decizia de
cumpărare, lezându-le interesul de consumator, prin decepţia astfel creată, încălcând dreptul
la protecţia intereselor economice a acestora, fiind interzisă şi sancţionată de lege. În prezent,
consumatorul a ajuns, astfel încât, în acest mediu, asigurarea protecţiei juridice a potenţialilor
consumatori de produse şi servicii, a devenit un deziderat atins de legislativ prin instituirea
interdicţiilor şi cerinţelor restrictive asupra ansamblului de mijloace utilizate de profesioniştii
publicităţii, producători şi comercianţi în prezentarea produselor sau serviciilor şi care
urmează a fi completat de jurisprudenţă. Leguitorul a intervenit pentru a moraliza publicitatea,
atât în interesul concurenţilor, cât şi în cel al consumatorilor.
1. Reglementarea publicităţii în România. Reglementările anterioare anului 2000
Până în anul 2000, nu a fost creat cadrul legislativ, cuprinzând norme unitare de
definire şi reglementare a publicităţii, a interdicţiei publicităţii înşelătoare. În lipsa acestui
cadru, publicitatea a fost vizată în anumite norme pe care, după criteriul obiectului lor le
putem grupa în patru categorii:
- reglementarea înşelăciunii în convenţii cuprinse în Codul penal;
- reglementări privind combaterea concurenţei neloiale.
Legea 11 din 29 ianuarie 1991 [publicată în M.Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991]
privind combaterea concurenţei neloiale, prevedea în art. 5, confuzia şi punerea în vânzare a
mărfurilor având false menţiuni, fapte care constituiau infracţiune de concurenţă neloială.
Legea este modificată şi completată prin Legea 298 din 07.06.2001 [publicată în M.Of. nr.
313 din 12 iunie 2001]
- reglementări privitoare la comercializarea anumitor categorii de produse.
În această categorie intră reglementările privitoare la produsele alimentare, cosmetice,
serviciile de asigurare, serviciile turistice, care cuprind şi norme privitoare la publicitatea
respectivelor produse sau servicii.
- reglementări privitoare la protecţia consumatorilor.
Potrivit art. 24 din O.G. 21 din 21 august 1992 se interzicea prezentarea prin
publicitate - în prospecte, cataloage, prin mass-media şi altele, a altor valori ale parametrilor
ce caracterizează produsele sau serviciile, altele decât cele efectiv realizate.
O.G. 21 din 21 august 1992 nu denumeşte şi nu defineşte publicitatea înşelătoare, dar
o interzice, prin art. 24, deoarece tocmai neconcordanţa afirmaţiilor şi indicaţiilor cu
parametri ce caracterizează produsele, atrage caracterul înşelător al publicităţii, care induce în
eroare consumatorii.
- reglementări privitoare la publicitate în domeniul audiovizualului.
Începând cu suporţii tradiţionali de difuzare a mesajului publicitar, istoria publicităţii
cuprinde o gamă tot mai complexă şi mai variată de suporţi, gamă care se extinde spre
domenii din ce în ce mai neconvenţionale. Deoarece, pentru comunicarea mesajului publicitar
se pot utiliza mai multe tipuri de suporţi, de mijloace care servesc difuzării mesajului
publicitar: imprimate, presa scrisă, panouri, afişe, radiodifuziune, televiziune, dar dintre
acestea, mijloacele audiovizuale conferă gradul cel mai larg de răspândire şi difuzare a
mesajului publicitar, aceste mijloace au fost supuse unei reglementări speciale, concretizat,
atât în norme generale privitoare la desfăşurarea activităţii audiovizuale, cât şi în norme
imperative, impuse difuzorilor de publicitate având acest suport, norme care vizează
desfăşurarea, durata, forma, prezentarea, inserarea publicităţii.
Reglementarea publicităţii în domeniul audiovizualului este dată de Legea 48 din 21
mai 1992 a audiovizualului care, preluând principiile constituţionale, reglementează cadrul
legal privitor la funcţionarea mijloacelor audiovizuale, garantând libera exprimare a ideilor şi
a opiniilor, precum şi libera comunicare a informaţiilor, mijloacele audiovizuale, atât cele
publice, cat şi cele private, având obligaţia să informeze corect opinia publică. Totodată, legea
creează şi un cadru instituţional, prin înfiinţarea în domeniul audiovizualului, în conformitate
cu prevederile art. 11 al legii, a unei autorităţi publice autonome - Consiliul Naţional al
Audiovizualului. Printre atribuţiile C.N.A. este şi aceea de a stabili, potrivit art. 32, norme
obligatorii în domeniul audiovizualului, unele dintre acestea fiind, cuprinse în deciziile emise
de C.N.A. în reglementarea publicităţii. Aceasta presupune că, atât societăţile publice din
domeniul audiovizualului, înfiinţate prin Legea 41 din 17 iunie 1994 privind organizarea şi
funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, cât şi
societăţile private, sunt obligate să respecte în desfăşurarea activităţii lor, normele obligatorii
privitoare la publicitate, edictate prin deciziile C.N.A.
De la înfiinţare şi până în prezent, C.N.A. a emis mai multe decizii în materie de
publicitate audiovizuală, relevante pentru prezentul studiu fiind - Decizia 105 din 22 iulie
1993, pentru aprobarea Normelor obligatorii privind realizarea publicităţii în cadrul
programelor audiovizuale, radiodifuzate sau distribuite prin cablu [publicată în M.Of. nr. 197
din 18.09.1993, aprobate şi publicate în forma revizuită în M.Of. nr. 290 din 8 iulie 1998,
completată şi modificată prin D.C.N.A. 71 din 24 iunie 1997, publicată în M.Of., 286 din 22
octombrie 1997] ; - Decizia 172 din 23 decembrie 1998 pentru aprobarea Normelor
obligatorii privind programarea şi realizarea emisiunilor de teleshopping [publicată în M.Of.
67 din 18 februarie 1999], ambele decizii fiind la această dată abrogate, prin art. 38 din
D.C.N.A. 65 din 23 mai 2000 privind adoptarea Normelor obligatorii pentru publicitate,
teleshopping şi sponsorizare în domeniul audiovizualului [publicată în M.Of. 352 din 27 iulie
2000].
Aceste categorii de norme care reglementează publicitatea, cuprinse la pct. 1, 2, 3, 4
sunt şi la această dată în vigoare, completând cadrul legislativ asigurat de legea publicităţii.
2. Reglementarea cuprinsă în Legea 148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea
Legea 148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea [publicată în M.Of. 359 din 2 august
2000], intrată în vigoare pe data de 2 noiembrie 2000, a fost elaborată preluând Directiva
84/450/CEE din 10 septembrie 1984, cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative,
reglementare şi administrative ale Statelor membre în materie de publicitate înşelătoare
[publicată în J.O. L 250 din 19.09.1984] modificată de Directiva 97/55/CE a Consiliului şi
Parlamentului european a din 6 octombrie 1997 care include şi publicitatea comparativă [J.O.
L 290 din 23.10.1997].
Scopul legii este, după cum prevede art. 1, protecţia consumatorilor de produse şi
servicii, protecţia persoanelor care desfăşoară o activitate de producţie, de comerţ, prestează
un serviciu sau practică o meserie ori o profesie, precum şi protecţia interesului public general
împotriva publicităţii înşelătoare, a consecinţelor negative ale publicităţii şi stabileşte
condiţiile în care este permisă publicitatea comparativă.
Legea 148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea [publicată în M.Of. 359 din 2 august
2000] are, potrivit art. 2 şi 3, ca domeniu de aplicare, conţinutul materialelor publicitare şi
mesajelor publicitare transmise prin orice mijloc de comunicare, care face posibil transferul
informaţiei, inclusiv a celor difuzate în cadrul programelor de radiodifuziune şi televiziune,
transmise pe cale radioelectrică sau prin cablu ori printr-un alt sistem tehnic asimilat acestuia,
publicitatea prin aceste din urmă mijloace de comunicare, fiind reglementate şi de prevederile
referitoare la publicitatea în domeniul audiovizualului cuprinse în Legea audiovizualului nr.
48/1992 şi în deciziile C.N.A.
Legea are, deci, aplicabilitate generală, pentru orice tip de publicitate şi pentru orice
suporţi, completându-se cu reglementările sectoriale privitoare la anumiţi suporţi utilizaţi în
publicitate, cu cele privitoare la publicitatea în vederea comercializării anumitor produse,
servicii precum şi cu cele privitoare la publicitatea anumitor practici comerciale.
3. Definiţia publicităţii
În legislaţia noastră, datorită succesiunii în timp a edictării reglementărilor în materie
de publicitate, prezentate anterior, după 1990 a fost definită doar publicitatea audiovizuală
prin Decizia C.N.A. 105 din 22 iulie 1993, pentru aprobarea Normelor obligatorii privind
realizarea publicităţii în cadrul programelor audiovizuale, radiodifuzate sau distribuite prin
cablu [publicată în M.Of. 197 din 18 septembrie 1993, norme aprobate şi publicate în formă
revizuită în M.Of. 290 din 07 august 1998, completată şi modificată prin D.C.N.A 71 din 24
iunie 1997, publicată în M.Of. 286 din 22 octombrie 1997] decizie care la această dată este
abrogată şi abia ulterior, prin Legea 148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea [publicată în
M.Of. 359 din 2 august 2000] a fost definit conceptul general de publicitate.
Definiţia publicităţii, dată de art. 4, lit. a) al Legii privind publicitatea nr. 148 din 26
iulie 2000 [publicată în M.Of. nr. 359 din 2 august 2000] este preluată din Directiva
Consiliului european 84/450/EEC din 10 septembrie 1984, cu privire la armonizarea
dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale Statelor membre în materie de
publicitate înşelătoare [publicată în J.O. L 250 din 19.09.1984] modificată de Directiva
97/55/EC a Consiliului şi Parlamentului european din 6 octombrie 1997 care include şi
publicitatea comparativă [publicată în J.O. L 290 din 23.10.1997]. Publicitatea este definită
ca fiind “orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale, industriale, artizanale
sau liber-profesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi servicii, de
drepturi şi obligaţii”. [definiţia dată publicităţii de art. 2 al directivei este următoarea:
“efectuarea unei prezentări în orice formă în legătură cu un comerţ, afacere, meşteşug sau
profesie pentru a promova furnizarea bunurilor şi serviciilor, inclusiv proprietatea
imobiliară, drepturi şi obligaţii”]
În definiţiile prezentate se regăsesc următoarele elemente:
- publicitatea este o formă de comunicare făcută publicului printr-o prezentare.
Ca formă de comunicare, publicitatea se caracterizează, în principal, prin gradul larg de
difuzare al mesajului publicitar şi, în secundar, prin accesul neîngrădit al publicului la acest
mesaj.
- gradul larg de difuzare al mesajului publicitar este asigurat de suportul,
mijlocul utilizat în acest scop şi constituie criteriul distincţiei între comunicările care, sunt
apreciate ca fiind publicitate şi cele care nu au aceasta valoare. Este apreciată ca fiind
publicitate, numai acea comunicare făcută publicului prin mijloace care asigură mesajului o
largă răspândire.
Daca suporţii moderni, televiziune, radiodifuziune nu suscita discuţii in acest sens, nu
aceeaşi este situaţia suporţilor tradiţionali, cum ar fi comunicarea scrisă. Jurisprudenţa reţine
în acest sens, că o difuzare largă a unui număr mare de exemplare a unui contract tip,
presupune că s-a înfăptuit publicitatea, astfel, un formular de contract tip, difuzat în public de
către un vânzător de mobilier şi de aparate menajere, a fost calificat pe drept cuvânt ca un
mijloc banal de publicitate. Pe de altă parte, formularul de contract, nu a fost apreciat de
jurisprudenţa ca fiind mijloc publicitar, dacă nu a fost răspândit în scopuri de propagandă
comercială - remiterea unui înscris necesar pentru efectuarea plăţii, chiar dacă include
condiţiile vânzării, nu poate fi asimilat unui mesaj publicitar în lipsa difuzării largi a acestui
înscris. De asemenea, referitor la afirmaţiile verbale înşelătoare ale unui constructor de case
individuale, Tribunalul de comerţ din Marseille, apreciază că oferta strict personalizată făcută,
în mod deosebit unui consumator determinat şi care nu depăşeşte cadrul relaţiilor individuale
nu constituie act publicitar. Totuşi, referitor la un document ce conţinea o descriere
incompletă remis de un agent imobiliar unui singur client, Camera penală se pare că, mai
recent, a admis contrariul considerând privitor la menţiunile manuscriselor mincinoase
inserate pe o carte de vizită, ca orice mijloc de informare destinat să permită unui client
potenţial să îşi facă o opinie asupra rezultatelor care pot fi aşteptate de la un bun sau serviciu
care îi este propus constituie publicitate, în sensul legii din 27 decembrie 1973. Scrisorile
circulare, reproduse în mai multe exemplare şi adresate clientilor pentru a le propune bunuri
sau servicii, pot fi considerate ca fiind mesaje publicitare, putând servi ca suport pentru o
publicitate înşelătoare.
Deci, publicitatea constă în prezentarea unei activităţi comerciale, industriale sau
liber profesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi servicii de drepturi
şi obligaţii. Scopul suprem al publicităţii este acela de a face cunoscut un bun sau serviciu, un
liber profesionist sau un meseriaş, de a-l lansa, de a-l promova pe piaţă, de a trezi interesul
publicului asupra lui, de a incita la achiziţionare. Cu toate acestea, prezentarea şi promovarea
prin publicitate, este reglementată prin norme speciale, în cazul anumitor profesii sau meserii.
Dacă publicitatea comercială este permisă, bineînţeles în formele şi modalităţile prevăzute de
lege, publicitatea realizată în scopul promovării anumitor profesii liberale, spre exemplu, cea
de expert contabil, notar, avocat este interzisă cu anumite excepţii.
- publicitatea se realizează cu titlu oneros. Costurile publicităţii sunt într-o continuă
creştere datorată rolului tot mai important pe care aceasta îl joacă în vânzarea produselor şi
serviciilor, atrăgând majorarea preţului acestora deoarece, după cum remarcă şi prof. O.
Căpăţână “consumatorul finanţează el însuşi mesajele care îi sunt destinate de către
anunţători”.
4. Particularităţi ale publicităţii vânzărilor şi prestărilor de servicii
Noţiunea de publicitate comercială înglobează cele trei elemente definitorii ale
conceptului general de publicitate prezentate anterior, cu precizarea că este legată în
exclusivitate de o activitate comercială, având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi
servicii.
Publicitatea nu are ca scop esenţial informarea. “Făcută pentru a incita, ea prezintă un
oarecare pericol pentru consumatori, deoarece scopul de a seduce este greu compatibil cu o
informare completă şi obiectivă.” În vederea realizării acestui scop, publicitatea comercială
poate îmbrăca mijloace originale, atunci când este realizată prin mijloace audiovizuale,
constituind un tip special de publicitate, denumită teleshopping, şi atunci când vizează
anumite tipuri de vânzări: vânzările cu preţ redus, vânzările de lichidare, vânzările de soldare,
vânzările prin magazin sau prin depozit de fabrică, vânzările promoţionale, vânzările la
distanţă, vânzările directe, vânzările piramidale, vânzările în afara spaţiilor comerciale,
loteriile publicitare, vânzările cu prime, vânzările condiţionate şi vânzările forţate.
Normele privitoare la prezentarea exactă a caracteristicilor produselor şi serviciilor
sunt cu atât mai important a fi respectate, în cazurile în care publicitatea are valoare
contractuală. În consecinţă în cazul în care publicitatea are valoare contractuală se aplică
alături de normele privitoare la publicitate şi cele care reglementează o anumite tipuri de
vânzări.
Privitor la caracterul informativ al publicităţii, instanţa a precizat că “incriminarea
publicităţii mincinoase nu ar trebui să fie reţinută decât referitor la o publicitate propriu zisă,
şi nu referitor la o informaţie generală” şi a concluzionat că în speţă, “filmul turnat de canalul
de televiziune francez T.F.1 a fost în cadrul retransmiterii evenimentelor constituind
informaţia generală, şi nu poate fi asimilată unui film publicitar”.
Publicitatea dobândeşte valoare contractuală, dacă este asimilată cu informarea,
deoarece informarea este o obligaţie legală în raporturile dintre comerciant şi consumator.
Normele legale recurg la această asimilare pentru a asigura o protecţie mai eficientă a
consumatorilor adaptată la specificul unor categorii de produse care constituie obiectul
contractului de vânzare-cumpărare sau prestări de servicii [spre exemplu, pachete de servicii
turistice ].
Caracterul incitativ al publicităţii este de esenţa acesteia, dar nu este obligatoriu. Mai
mult, pentru anumite produse, considerate periculoase pentru consumatori, caracterul incitativ
al publicităţii este mult atenuat, impunându-se caracterul informativ cu preponderenţă prin
normele specifice care reglementează publicitatea pentru respectivele produse [alcoolul,
produse din tutun la vânzarea cărora s-a impus înscrierea menţiunii din Directiva Consiliului
CE nr. 89/622/CEE “Tutunul dăunează grav sănătăţii”].
“Totuşi publicitatea este deseori atât informativă cât şi incitativă, deci graniţele dintre
noţiunea de publicitate şi cea de informare sunt câteodată greu de trasat.Publicitatea este
asimilată cu oferta, de aici derivă faptul că aceasta dobândeşte valoare contractuală, deoarece
oferta este un act juridic. Această asimilare, este impusă normele legale tot în vederea
asigurării unei protecţii mai eficiente a consumatorilor adaptată la specificul unor tipuri de
vânzări cum ar fi vânzările la distanţă sau teleshopping-ul. Specificitatea publicităţii
vânzărilor este dată de reglementarea tipurilor de vânzări potrivit cărora oferta şi informarea
sunt conţinute în publicitate.
Jurisprudenţa s-a pronunţat, de asemenea, că în anumite cazuri, publicitatea
reprezintă o ofertă din punct de vedere juridic şi anume atunci când “mesajul publicitar
suficient de precis şi ferm constituie o ofertă care, odată acceptată de destinatar angajează pe
ofertant.”
Condiţia esenţială pentru ca publicitatea comercială să-şi atingă scopul propus este
existenţa pieţei libere, numai într-un astfel de cadru publicitatea comercială devine după cum
se exprima G. Lagneau o “armă a concurenţei” [în “La Sociologie de la publicité”, Paris,
1995, p. 7, citat în O. Căpăţână, “Evoluţia şi organizarea publicităţii comerciale”, în R.D.C.,
nr. 10/1997, p. 5].
Publicitatea comercială mobilizează la această dată ţeluri şi competenţe din ce în ce
mai numeroase şi complexe, nu se mai limitează la a prezenta produsele sau serviciile unei
întreprinderi, devine un instrument de comunicare, la care agentul economic-producător sau
comerciant – poate să recurgă sau nu, în raport de interesele sale. Apelarea la publicitate de
către agentul economic se poate realiza prin două modalităţi: fie prin publicitatea comercială
directă, organizată de către agentul economic în cauză, fie prin publicitatea comercială
indirectă, organizată de profesionişti ai publicităţii - agenţii de publicitate, raportul juridic
dintre aceştia şi agentul economic concretizându-se în “contractul de publicitate
5. Principiile aplicabile publicităţii vânzărilor şi prestărilor
Prezentarea principiilor aplicabile publicităţii este restrânsă la aspectele vizând
publicitatea comercială, şi la o anumită categorie de persoane destinatari dar şi posibil a fi
prejudiciaţi prin publicitate şi anume potenţialii cumpărători–consumatori. Principiile deduse
din textele legii aplicabile în materie sunt următoarele: - publicitatea trebuie să fie corectă,
loială şi onestă; -publicitatea este supusă unor criterii de exigenţă suplimentare atunci când se
adresează minorilor; - reguli specifice pentru publicitatea anumitor produse şi practici
comerciale .
6. Publicitatea trebuie să fie loială şi onestă
Loialitatea şi buna credinţă sunt prevăzute într-o serie de reglementări, cu statut de
principii deontologice ale desfăşurării activităţii agenţilor economici, şi trebuie să fie proprii
comportamentul: Legea 11 din 30 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale
[publicată în M.Of. 24 din 30 ianuarie 1991], modificată prin Legea 298 din 7 iunie 2001,
prevede obligaţia comercianţilor de a-şi exercita activitatea comercială cu bună credinţă şi
potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei
loiale”.
Potrivit art. 9 din O.G. 21 din 1992, privind protecţia consumatorilor, agenţii
economici sunt obligaţi să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii.
În acelaşi sens, L.P. prevede la art. 5 că publicitatea trebuie să fie decentă, corectă, şi
elaborată în spiritul responsabilităţii sociale. Decizia C.N.A. 123 din 30 iunie 2003 privind
publicitatea şi teleshopping-ul [publicată în M.Of. 479 din 4 iulie 2003] reformulează în art.
2, lit. a, cerinţa caracterului competiţiei corecte şi transparente care trebuie să servească, în
primul rând, intereselor publicului.
7. Interdicţii privitoare la publicitate:
a. Interdicţia publicităţii înşelătoare
Finalitatea publicităţii o constituie, atragerea, menţinerea şi sporirea clientelei, în
scopul promovării propriilor produse, finalitate pentru care agenţii economici uzitează orice
modalităţi de prezentare a caracteristicilor produselor şi serviciilor, modalităţi care pot
contraveni principiului loialităţii şi onestităţii comercianţilor în raporturile cu potenţialii
consumatori şi pot avea caracter înşelător.
Aprecierea caracterului înşelător al publicităţii a fost privită, iniţial, în materie
comercială mai condescendent, pornind de la noţiunea „dolus bonus”. S-a reţinut astfel că “E
preferabil să ne arătăm mai puţin severi în aprecierea înşelătoriilor în materie comercială
decât în dreptul civil, obiceiurile comerţului ducând la lăudarea calităţii mărfurilor dincolo de
realitate şi orice publicitate fiind prin ea însăşi exagerată, dacă nu ea ar fi inutilă. Această
opinie pe care nimic nu o poate justifica pe plan moral, se fondează pe necesitatea de a evita
recursurile nesigure ale dobânditorilor decepţionaţi, care ar dăuna stabilităţii operaţiunilor
comerciale”[ I. Hemard , “Encyclopédie juridique” Dalloz, 1970-1976 ]
Anterior promulgării L.P., publicitatea înşelătoare era interzisă prin acte normative
sectoriale privitoare la comercializarea anumitor produse şi servicii - alimente, servicii
turistice, servicii de asigurare, precum şi prin art. 24 al O.G. 21 din 1992, privind protecţia
consumatorilor, care prevede o interdicţie generală, de a prezenta, prin orice mijloace, a
afirmaţiilor şi indicaţiilor, care, nu sunt conforme cu parametrii ce caracterizează produsele şi
serviciile şi care nu pot fi probate. De asemenea, reglementările privitoare la publicitatea în
cadrul programelor audiovizuale, radiodifuzate sau distribuite prin cablu, cuprinse în Normele
obligatorii privind realizarea publicităţii în cadrul programelor audiovizuale radiodifuzate sau
distribuite prin cablu [aprobate prin Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului 105 din
22 iulie 1993 revizuită, modificată prin D.C.N.A. 71 din 24 iunie 1997 publicată în M.Of. nr.
286 din 22 octombrie 1997] în prezent abrogate, interziceau în art. 1 alin. 2 caracterul
înşelător al publicităţii.
La această dată, L.P. defineşte publicitatea înşelătoare, o interzice, stabileşte care
vor fi caracteristicile luate în considerare, în mod deosebit, în aprecierea caracterului
înşelător al acesteia şi sancţiunile aplicabile pentru săvârşirea publicităţii înşelătoare şi
organele competente a constata fapta, a aplica sancţiunea precum şi cui revine sarcina
probei.
Potrivit prevederilor art. 4, lit. b din L.P., publicitatea înşelătoare este orice
publicitate care, în orice fel, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce
în eroare orice persoană căreia îi este adresată sau care ia cunoştinţă cu aceasta şi îi
poate afecta comportamentul economic, lezându-i interesul de consumator, sau poate
leza interesele unui concurent [publicitatea înşelătoare este definită în Directiva 84-450 din
10 septembrie 1984, publicată în JOCE 250 din 19 sept. 1984, ca fiind orice publicitate care,
într-un mod oarecare, inclusiv prin prezentare, induce în eroare sau este susceptibilă să
inducă în eroare persoanele fizice sau morale cărora li se adresează şi care datorită
caracterului ei înşelător, poate să le afecteze comportamentul economic sau care, din aceste
motive, prejudiciază sau este susceptibilă să prejudicieze un concurent.]. Decizia C.N.A. 65
din 23 mai 2000 privind adoptarea Normelor obligatorii pentru publicitate, teleshopping şi
sponsorizare în domeniul audiovizualului [publicată în M.Of. 352 din 27 iulie 2000] defineşte
la art. 1, lit.e, publicitatea înşelătoare ca fiind, publicitatea care induce sau poate induce în
eroare, persoana căreia îi este adresată sau care ia contact cu această publicitate în orice fel,
inclusiv prin modul de prezentare, afectându-i comportamentul economic şi lezându-i
interesul de consumator;
Raportat la aceste definiţii, concluzionăm că, publicitatea nu trebuie să inducă în
eroare pentru a fi calificată drept înşelătoare, fiind suficient, ca aceasta să fie susceptibilă să
inducă în eroare. Mesajul publicitar poate fi înşelător, dacă conţine referiri, indicaţii sau
prezentări care sunt false sau care sunt de natură să inducă în eroare. În primul caz,
publicitatea este înşelătoare, deoarece mesajul prezintă adevărat ceea ce este fals sau invers,
iar în al doilea caz, publicitatea poate fi susceptibilă de a înşela, deoarece mesajul conţine
elemente adevărate, dar prezentare lui face publicul să-şi reprezinte inexact realitatea.
Potrivit art. 7 din LP, pentru determinarea caracterului înşelător al publicităţii, se vor
lua în considerare toate caracteristicile produsului sau serviciului şi, în mod deosebit, anumite
element componente, a căror prezentare o vom face, pentru elocvenţă, alături de soluţiile
jurisprudenţiale: lit. a - caracteristicile bunurilor şi serviciilor, cum sunt: disponibilitatea,
natura, modul de execuţie şi de ambalare, compoziţia, metoda şi data fabricaţiei sau a
aprovizionării, măsura în care acestea corespund scopului destinat, destinaţia, cantitatea,
parametrii tehnico-funcţionali, producătorul, originea geografică sau comercială ori
rezultatele testelor şi încercărilor asupra bunurilor sau serviciilor, precum şi rezultatele care se
aşteaptă de la acestea; lit. b - preţul sau modul de calcul al preţului, precum şi condiţiile în
care sunt distribuite produsele sau sunt prestate serviciile; lit. c - condiţiile economice şi
juridice de achiziţionare sau de prestare a serviciilor; lit. d - natura serviciilor ce urmează a fi
asigurate după vânzarea produselor sau prestarea serviciilor; lit. e - natura, atribuţiile şi
drepturile celui care îşi face publicitate, cum ar fi: identitatea, capitalul social, calificarea,
dreptul de proprietate industrială, premii şi distincţii primite; lit. f - omiterea unor informaţii
esenţiale cu privire la identificarea şi caracterizarea bunurilor sau serviciilor, cu scopul de a
induce în eroare persoanele cărora le sunt adresate. Prezentarea nu are caracter limitativ,
deoarece se utilizează termenul “toate” şi “în mod deosebit” cele enumerate. Aceste
caracteristici ale produsului sau serviciului, vor fi luate în considerare în aprecierea
caracterului înşelător al publicităţii, oricare ar fi mijlocul utilizat.
Soluţiile vor fi din jurisprudenţa franceză, în principal, deoarece legea română
este nouă şi aplicarea sa nu a dus la soluţii jurisprudenţiale.
- natura bunului sau serviciului - indicarea într-un anunţ de către directorul unui hotel
că acesta cuprinde 86 de camere categoria trei stele, când de fapt, numai 61 de camere
corespund acestui criteriu; publicitatea unui disc cu menţiunea că este vorba despre muzicieni
celebri, când de fapt executanţii sunt muzicieni obişnuiţi;
- compoziţia produsului - eticheta unei îngheţate de căpşuni care menţiona “coloranţi
naturali E102, E124 şi suc de căpşuni pur natural E120”, în condiţiile în care E102 si E 124
sunt coloranţi sintetici; anunţul de vânzare a unui mobilier masiv de nuc, când de fapt este
vorba de un mobilier făcut din mesteacăn şi din placaj de nuc; publicitatea făcută unui balsam
chinezesc prezentat ca având în conţinut “cinci plante medicinale” şi numai “componente
naturale”, eficiente la cele mai mari dureri, când în realitate, produsul nu avea efecte
terapeutice;
- calităţi ale produsului sau serviciului pe care o persoană le are în vedere atunci când
contractează şi în absenţa cărora nu ar fi contractat sau ar fi contract în condiţii diferite –
Societatea de ape din Evian a indus în eroare prin publicitatea făcută la siropul pe care îl
fabrica, făcând cumpărătorul să creadă că acest produs conţine apa Evian şi în consecinţă are
proprietăţile terapeutice ale acestei ape minerale ; publicitatea făcută unor aparate telefonice
fără a indica că nu sunt agreate de PTT; faptul că un cuţit vândut la Thiers provine din
artizanatul local, al cărei reputaţie comercială este notorie, constituie pentru consumatorul
mediu o calitate substanţială a acestui produs. Cuţitele fabricate în Asia nu pot fi deci
comercializate sub denumirea “Laguiole”. Operaţiunile de finisare, curăţare şi polizare nu pot
echivala cu o veritabilă fabricaţie;
- metoda de fabricaţie: publicitatea făcută de un bijutier, unui serviciu de fabricaţie de
bijuterii, când de fapt se limitează la încredinţarea execuţiei lucrărilor comandate de clientela
sa altor bijutierii sau unei fabrici;
- inexactităţi privind persoana producătorului sau prestatorului, prin prezentarea de
titluri, diplome sau competenţe pe care, de fapt agentul economic nu le deţine: hotelierii care
conferă stabilimentelor lor decoraţii pe care nu le-au obţinut ; profesorii fără pregătire
superioară, care se prezintă ca “acreditaţi de stat”; anunţul unui vânzător de articole sportive
privitor la reducerea preţului schiurilor marca “Rossignol“ când, de fapt, era vorba de
reducerea preţului la schiuri de o alta marcă;
- preţ: anunţul care pretinde că preţul este “preţ de fabrică” când de fapt vânzătorul
este un intermediar care s-a interpus între producător şi consumator; difuzarea unui prospect
creând impresia că un ansamblu de mărfuri, un fierăstrău cu bandă şi un motor, care sunt
ilustrate în prospect, sunt vândute la preţul afişat, dar preţul indicat este numai pentru
fierăstrăul cu bandă; publicitatea care, conţine menţiunea “preţuri alese sub controlul
portărelului” deşi acesta nu a intrat în magazinele concurente şi nu au verificat preţul utilizat
de aceştia pe unitate de măsură;
- condiţiile în care sunt distribuite produsele sau serviciile: directorul comercial al
SNCF a fost condamnat pentru publicitate înşelătoare deoarece a promis o reducere de 50%
pentru biletele cumpărate de cupluri şi de familii pentru sejur dus-întors, fără a preciza
condiţiile foarte restrictive pe baza cărora această reducere este acordată; condiţiile de
vânzare identice, atât economice cât şi juridice, nu sunt întrunite, dacă, preţul produselor şi
serviciilor, nu este la vânzare identic cu cel indicat în catalogul publicitar;
- garanţia sau service-ul după vânzare - anunţul prin care se asigură 5 ani de garanţie
după vânzare, aparatelor electronice, când de fapt, garanţia presupune încheierea unui contract
de asigurare, care implică în mod obligatoriu consimţământul cumpărătorului şi intervenţia
asiguratorului. Un vânzător de extinctoare care preciza pe bonurile livrării şi pe facturi
“Garanţie totală. Orice extinctor va fi controlat în fiecare an”, a fost condamnat pentru
publicitate mincinoasă. De fapt, garanţia era extrem de limitată; în ce priveşte controlul anual,
el nu devenea efectiv decât dacă un contract distinct şi, deci, plătit era semnat între client şi
vânzător; o asociaţie de concesionari a introdus o acţiune împotriva unui importator de
automobile, deoarece estima că acesta trebuia să indice în publicitatea sa că vehiculele nu mai
beneficiau de garanţia completă de 1 an dată de constructor. Cererea a fost respinsă şi nu s-a
stabilit că publicitatea ar fi înşelătoare, deşi un număr mare de consumatori se aşteaptă la
acelaşi nivel de servicii ca în cazul cumpărării prin filiera agreată. Dacă cererea ar fi fost
acceptată, ar fi constituit o piedica la libera circulaţie a bunurilor, circulaţie reglementată de
art. 3 din Tratatul CEE. Decizia jurisprudenţei nu ar putea fi justificată cu privire la
examinarea proporţionalităţii: un risc limitat de înşelare a consumatorului trebuie să fie
acceptat atunci când permite evitarea unei limitări considerabile a libertăţii de circulaţie a
bunurilor. Curtea federală a apreciat că publicitatea pentru automobilele importate de
Germania, fără anumite indicaţii privind echipamentul nu era înşelătoare;
- condiţiile juridice de achiziţionare a produsului sau serviciului necuprinse în contract
- contractul care a făcut obiectul unei largi difuzări, cum sunt contractele tip, difuzate oricărui
potenţial contractant, dar, care, nu cuprind toate condiţiile contractuale;
- rezultatele testelor şi încercărilor asupra bunurilor sau serviciilor - un fabricant de
alifii pentru tratarea varicelor, care se mândrea, în publicitatea făcută produsului, cu
vindecarea a 1785 clienţi, dar nu a putut face dovada decât a 120 scrisori de mulţumire; un
profesionist îl făcea pe destinatar să creadă că o anume afacere îi este personal recomandată,
de o a treia persoană, utilizând următoarea metodă: profesionistul expedia corespondenţe
nesolicitate purtând mesaje de tipul “Aţi vrea să aveţi mai mulţi bani în buzunar?”, la care
erau ataşate adeziuni, care, reprezentau comentarii de genul “Afacerea merge excelent. Ştiam
că te va interesa” sub semnătura “M”;
- rezultatele care se aşteaptă de la respectivul produs sau serviciu - publicitatea pentru
un tratament împotriva căderii părului era susceptibilă de a face consumatorii să creadă că
serviciile oferite garantează un rezultat pozitiv şi că sunt de natură medicală. Într-o sentinţă se
reţin următoarele fapte: reclamantul suferea de o cădere a părului şi i-a fost prescris de către o
societate un tratament cosmetic. Însă pelada nu necesită un tratament cosmetic, ci unul
medical. În final i-a fost aplicat şi un tratament medical constând din corticoide luate pe cale
orală, minoxydil şi un complex de vitamine, de către un personal specializat al Securităţi
Sociale, persoană respectivă recuperându-şi părul, şi fiind debarasată de boală sau cel puţin de
simptome vizibile. Pe baza acestor fapte şi datorită tratamentului inutil şi oneros preconizat de
societatea reclamantă, reclamantul a introdus un recurs în justiţie solicitând rezoluţia judiciară
a contractului de prestări servicii, ca şi indemnizarea prejudiciilor suferite.
Cererea a fost primită în primă instanţă şi Audienţa Provincială a respins recursul în
apel al societăţii reclamante. Ea a constatat în special că consumatorul a fost indus în eroare
de o publicitate ambiguă, care sugera că serviciul oferit garanta un rezultat pozitiv. Aplicând
dispoziţiile articolului 8 din Legea Generală 26/1984 pentru Apărarea consumatorilor şi
utilizatorilor, Curtea a confirmat decizia dată de instanţa de primul grad;
În privinţa remediilor sau tratamentelor miraculoase, este de remarcat Codul de
publicitate portughez, care interzice publicitatea aşa-zisului “produs miraculos”, considerând
că mesajele publicitare care îl vizează, exploatează ignoranţa, teama, încrederea, superstiţia
publicului, prezentând orice produs sau serviciu ca având efecte automate specifice şi
garantate pentru sănătate, stare generală bună, noroc sau fericire consumatorilor (mai ales
vindecări sau alte avantaje), fără baze ştiinţifice.
b. Interdicţia publicităţii mascate şi subliminale
Prevederile art. 6 lit. b din L.P. interzic publicitatea subliminală, care este definită, în
art.4, lit.d, ca fiind, orice publicitate, care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi percepuţi în
mod conştient, dar care pot influenţa comportamentul economic al unei persoane.
c. Alte interdicţii în materie de publicitate
PRINCIPIU - L.P. prevede la art. 6 alte interdicţii în materie de publicitate şi anume,
este interzisă publicitatea care: lit. c - prejudiciază respectul pentru demnitatea umană şi
morala publică; lit. d - include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială,
identitate etnică sau naţionalitate; lit. e - atentează la convingerile religioase sau politice; lit. f
- aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnităţii şi vieţii particulare a persoanelor; lit. g -
exploatează superstiţiile, credulitatea sau frica persoanelor; lit. h - prejudiciază securitatea
persoanelor sau incită la violenţă; lit. i - încurajează un comportament care prejudiciază
mediul înconjurător; lit. j - favorizează comercializarea unor bunuri sau servicii care sunt
produse ori distribuite contrar prevederilor legale.
Încălcarea acestor reglementări constituie contravenţie sau infracţiune, după caz, iar
contravenţia se sancţionează cu amendă de la 5.000.000 la 15.000.000 lei, potrivit art. 23,
alin.1, lit. a. Competenţa de a aplica sancţiunea contravenţională revine, potrivit art. 24, alin.1,
lit.d, reprezentanţilor împuterniciţi ai Ministerului Sănătăţii.
8. Publicitatea este supusă unor criterii de exigenţă suplimentare atunci când se
adresează minorilor
PRINCIPIU - Reglementările în materie de publicitate, atât regulile generale cât şi
regulile aplicabile în raport de suportul utilizat, prevăd dispoziţii particulare pentru
publicitatea destinată minorilor, deoarece copilul este o ţintă specifică .
După cum remarca J. Blythe, “Deşi numărul copiilor este într-un declin constant, nu
acelaşi lucru se poate spune despre importanţa lor în calitate de consumatori. Pe lângă
cumpărăturile directe ale produselor de care copii au nevoie, aceştia influenţează luarea
deciziilor într-o manieră importantă [în “Comportamentul consumatorului”, Ed. Teora,
Bucureşti, 1998, pag. 133.]
În multe cazuri, copilul nu este numai destinatarul publicităţii, el este adesea şi actorul.
Deci, presiunea comercială asupra copiilor, este din ce în ce mai puternică, iar legiuitorul
prins [după cum remarca P. Dejemeppe, J. Laffineur, în “Le statut juridique du
consommateur mineur d’âge”, C.D.C., Louvain–la–Neuve, 1997, p. 94], între “ciocanul
educativ şi nicovala economică”, încearcă să găsească modalităţi de protecţie cât mai
eficiente.
L.P. defineşte minorul ca fiind orice persoană în vârstă de până la 18 ani, deci, intenţia
legiuitorului este de a proteja de efectele dăunătoare ale publicităţii minorii, în această
categorie fiind incluse, în acord cu normele generale privitoare la capacitate persoanele până
la 18 ani.
Vizând protecţia acestora, legea instituie în art. 16 mai multe interdicţii, pentru
publicitatea produselor şi serviciilor destinate minorilor şi anume: lit. a - conţine elemente ce
dăunează acestora din punct de vedere fizic, moral, intelectual sau psihic; lit. b - încurajează
în mod indirect minorii să cumpere produse sau servicii, profitând de lipsa de experienţă sau
de credulitatea lor; lit. c - afectează relaţiile speciale care există între minori, pe de o parte, şi
părinţi sau cadre didactice, pe de altă parte; lit. d - prezintă, în mod nejustificat, minori în
situaţii periculoase.
Legislaţia canadiană privind protecţia consumatorilor, interzice publicitatea adresată
copiilor care au mai puţin de 13 ani, deoarece are efect invadator şi persuasiv, se adresează
copiilor incapabili să înţeleagă scopul ei comercial, ceea ce este considerată ca o exploatare a
acestui auditoriu. Adresându-se direct copiilor mai degrabă decât părinţilor, publicitatea poate
fi considerată ca o desconsiderare a autorităţii părinţilor, iar faptul că recurge, mai degrabă, la
sentimente, decât la argumente obiective, este apreciată ca având un efect neloial asupra
concurenţei. Interdicţia a fost apreciată ca neconstuţională şi atacată la Curtea Supremă de
Justiţie, considerându-se că îngrădirea dată publicităţii în aceste cazuri, este contrară
constituţiei canadiene, care consacră principiul libertăţii de exprimare. Curtea Supremă, prin
Hotărârea din 27 aprilie 1989 a respins excepţia de neconstituţionalitate, considerând că
modalitatea de reglementare a publicităţii comerciale destinate copiilor, corespunde scopului
general al legii privind protecţia consumatorilor, adică, protejarea unui grup foarte vulnerabil
la manipularea comercială, deoarece, copii nu au capacitatea adulţilor în a evalua forţa
persuasiva a publicităţii comerciale. Curtea a concluzionat că autorii publicităţii trebuie
împiedicaţi sa exploateze credulitatea copiilor. Interdicţia este rezonabilă şi constituie o limită
justificabilă.
În concepţia doctrinei, caracterul înşelător al publicităţii adresate copiilor ar trebui mai
bine definit, excluzând publicitatea care incită la violenţă, mijloacele care crează o legătură
artificială între un produs şi nevoia de identitate socială a tânărului, cele care incită la un
comportament riscant nu numai din punct de vedere al securităţii fizice a tânărului, dar şi din
punctul de vedere al securităţii financiare, cele pentru produse dăunătoare sănătăţii;
publicitatea televizată adresată minorului ar trebui să cuprindă măsuri restrictive reunite într-
un cod al publicităţii pentru minori, iar în cauzele privitoare la publicitatea înşelătoare în care
cei lezaţi sunt minorii,
Caracterul înşelător al publicităţii “va trebui apreciat de la caz la caz după natura şi
genul publicităţii, natura produsului, natura argumentelor publicitare avansate şi mai ales după
calitatea publicului căruia publicitatea i se adresează.”
L.P. interzice, în scopul protecţiei minorilor, publicitatea privitoare la anumite
categorii de produse cum ar fi produsele din tutun şi băuturile alcoolice: în incinta unităţilor
de învăţământ şi a unităţilor de asistenţă medicală sau la o distanţă mai mică de 200 metri de
intrarea acestora, măsurată pe drum public - art. 11 ; în publicaţii destinate în principal
minorilor, în sălile de spectacole înainte, în timpul şi după spectacolele destinate minorilor –
art. 12; în condiţiile în care: lit. a - se adresează minorilor; lit. b - înfăţişează minorii
consumând aceste produse - art. 13
9. Vânzarea prin teleshopping
Teleshopping-ului, deşi îi este aplicabilă reglementarea privitoare la contractele
încheiate înafara spaţiilor comerciale - O.G. 106 din 30 august 1999 [publicată în M.Of. 431
din 31 august 1999], deoarece, este o tehnică de comunicare la distanţă, îi sunt aplicabile şi
normele speciale, prevăzute în Decizia 123.
Modalitatea particulară de realizare a publicităţii are valoarea juridică a ofertei şi este
lansată cu intenţia de a produce efecte juridice, în cazul teleshopping-ului, definit ca o formă
de publicitate constând într-o ofertă făcută direct publicului, prin mijloace audiovizuale şi
reglementat, după cum am arătat prin Decizia 123. Teleshopping-ul însumează atât
caracteristici ale publicităţii cât şi ale ofertei, având atat scopul de a atrage, de a incita
publicul la cumpărare, dar producându-şi efecte juridice, deoarece acceptarea ei de către
potenţialul consumator duce la formarea contractului.
Potrivit prevederilor art. 8 al Deciziei 123, informaţiile prezentate în spoturile de
publicitate sau în emisiuni de teleshopping nu trebuie să inducă în eroare publicul,
direct sau prin omisiune, în privinţa: caracteristicilor produsului şi, în special, a naturii,
identităţii, proprietăţilor, compoziţiei, cantităţii, durabilităţii, originii sau provenienţei,
precum şi a metodelor de fabricaţie sau de producţie; atribuirii de efecte sau proprietăţi
pe care produsul nu le posedă.
a. Interdicţii în materie de publicitate şi teleshopping: este interzisă difuzarea de
publicitate şi teleshopping:
- la produse pentru tratarea alcoolismului; la tratamente clinice împotriva căderii
părului; pentru hipnoză, terapie prin hipnoză, psihologie, psihanaliză sau psihiatrie; la acele
produse medicamentoase al căror cost este compensat. Este interzisă menţionarea, în
publicitate sau teleshopping, a unor indicaţii terapeutice ca: tuberculoză; bolile cu transmisie
sexuală; alte boli infecţioase grave; cancer şi alte boli tumorale; insomnia cronică; diabet şi
alte boli metabolice; este interzisă difuzarea de publicitate şi teleshopping la produse şi
tratamente naturiste, care, după caz, nu sunt însoţite de avertizarea, sonoră şi scrisă:
"produs neatestat medical";
"metodă neatestată medical".
În cazul în care produsele şi tratamentele naturiste au fost verificate din punct de
vedere medical, acest lucru va fi atestat de către Colegiul Medicilor din România.
Avertizarea prevăzută la alin. (1) se va face la finalul mesajului publicitar.
Este interzisă difuzarea de emisiuni sau teleshopping în care sunt prezentate cazuri de
vindecare a unor boli grave cu ajutorul tratamentelor convenţionale sau neconvenţionale, dacă
diagnosticul şi actele medicale care îl atestă nu au fost certificate de Colegiul Medicilor din
România sau dacă, în emisiune sau în teleshopping, nu este prezent şi un reprezentant al
Colegiului Medicilor din România care să certifice din punct de vedere medical rezultatele
obţinute;este interzisă difuzarea de publicitate şi teleshopping în care se sugerează că este
necesar ca oricine să-şi suplimenteze dieta cu vitamine şi minerale sau că astfel de suplimente
pot să îmbunătăţească funcţii fizice ori mentale care în mod normal sunt bune;sunt interzise
mărturiile sau relatarea unor cazuri particulare care să justifice urmarea dietei respective.
b. Cerinţe speciale în materie de publicitate şi teleshopping: publicitatea şi
teleshoppingul pentru produse şi tratamente homeopate sunt permise numai pentru produsele
şi tratamentele avizate de Ministerul Sănătăţii sau de Colegiul Medicilor din România;
emisiunile audiovizuale, publicitatea şi teleshopping-ul destinate produselor sau tratamentelor
pentru slăbit şi pentru menţinerea greutăţii corporale, fără indicaţii terapeutice, vor respecta
următoarele condiţii: să existe dovezi medicale, de încredere, pentru fiecare afirmaţie privind
efectele benefice ale produselor sau tratamentelor; să indice, când se afirmă că greutatea unei
persoane a scăzut cu o anumită valoare, perioada în care s-a realizat această scădere; greutatea
pierdută şi perioada în care s-a obţinut trebuie să fie compatibile cu practicile medicale şi de
dietă, general acceptate, şi să nu semnifice calităţi nereprezentative ale produsului sau
serviciului medical oferit; în cazul alimentelor şi băuturilor cu cantităţi calorice scăzute, dacă
sunt prezentate ca o parte a regimului de slăbire, se va indica faptul că produsul respectiv
poate conduce la pierderea de greutate numai ca parte a unei diete ce controlează
caloriile/energia; în cazul produselor special elaborate pentru a fi utilizate în diete cu restricţii
calorice, care, conform instrucţiunilor producătorului, înlocuiesc în totalitate sau în parte
aportul alimentar zilnic, acestea nu pot fi promovate sub alt nume decât "substitut alimentar
complet pentru slăbit" sau "substitut alimentar parţial pentru slăbit"; în cazul produselor
alimentare şi al băuturilor cu cantităţi calorice scăzute nu se vor face referiri la rata sau la
mărimea scăderii în greutate ca rezultat al utilizării respectivelor produse sau la reducerea
senzaţiei de foame ori la creşterea senzaţiei de saţietate;promovarea sau prezentarea
produselor şi tratamentelor pentru slăbit ori pentru menţinerea greutăţii corporale trebuie să
includă avertizarea, sonoră şi scrisă, cu o durată de minimum 5 secunde, "Consultaţi medicul
înainte de a urma dieta"; dieta trebuie prezentată sau promovată ca o măsură pe termen scurt.

B. ETAPE PREALABILE ÎNCHEIERII CONTRACTELOR

1. Căutarea partenerului
Căutarea partenerului contractual prezintă trăsături specifice fiecăreia dintre cele două
categorii de bază de contracte comerciale: contractele încheiate între comercianţi şi
contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Cele mai importante particularităţi ale
activităţii de căutare a partenerului se relevă în analiza contractului de cumpărare-vânzare
comercială.
Atragerea şi fidelizarea consumatorilor se realizează prin metodele specifice
distribuţiei mărfurilor şi publicităţii comerciale, care interferează normele concurenţei
comerciale. În cazul contractelor între comercianţi, căutarea partenerului utilizează
instrumente şi organisme specializate cum sunt: - publicaţiile anuale; - societăţile şi
organismele comerciale diverse, cum sunt băncile, camerele de comerţ şi industrie, sindicatele
profesionale, reprezentanţele comerciale şi ataşaţii comerciali de pe lângă ambasade etc; -
ofertele publicate în presa scrisă, la radio sau la T.V.; - târgurile, expoziţiile şi saloanele
comerciale etc.
2. Căile şi metodele cunoaşterii partenerului
Alături de agenţiile specializate în furnizarea de informaţii comerciale, băncile joacă
un rol important în cunoaşterea situaţiei financiare a virtualului partener de afaceri. Agenţiile
cât şi băncile sunt răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat clientului care a contractat
bazându-se pe informaţii eronate. Natura juridică a obligaţiei de repararea prejudiciului se
determină în raport de relaţia cu solicitantul informaţiei
Răspunderea este contractuală dacă informaţia este furnizată unui client cu care
agenţia sau banca se află deja în raporturi de afaceri. Această concluzie este valabilă nu numai
atunci când clientul plăteşte pentru informaţie, chiar şi un preţ modic, ci şi atunci când clientul
primeşte gratuit informaţia. Deşi nu este retribuită pentru informaţie, banca îşi asumă o
obligaţie de natură contractuală în raportul juridic cu clientul ei şi nu ignoră consecinţele
prestării acestui serviciu. Dacă acceptă să furnizeze informaţia cerută de client, se angajează
implicit să nu-l inducă în eroare. Răspunderea va avea o natură delictuală, dacă informaţia
este furnizată unei terţe persoane, cu care banca nu are raporturi de afaceri.
Obligaţia de a furniza informaţii cât mai exacte posibil este o obligaţie de mijloace şi
nu de rezultat, atât în cazul băncii cât şi în cazul agenţiei. Ele nu pot garanta perfecta
conformitate cu realitatea. Astfel, de exemplu, dacă se solicită o informaţie privind
solvabilitatea unui agent economic, conţinutul informaţiei furnizate poate fi influenţat de doi
factori: pe de o parte, sub aparenţa de prosperitate se poate disimula o situaţie financiară
dificilă, pe de altă parte, secretul profesional împiedică banca să dezvăluie orice informaţie,
bună sau rea, care ar putea dăuna propriului client.
În ce priveşte diligenţa pretinsă din partea lor în furnizarea informaţiilor cerute,
tratamentul este diferenţiat, pentru că în timp ce agenţiile îşi exercită obiectul de activitate
specifică, dimpotrivă băncile furnizează doar cu titlu accesoriu asemenea servicii. Totuşi,
chiar şi în aceste condiţii, un minimum de diligenţă este pretins şi băncii.
Victima falsei informaţii va putea obţine despăgubirea dacă va dovedi caracterul
eronat sau incomplet al informaţiei, culpa autorului (inducerea în eroare cu rea credinţă sau
simpla neglijenţă), precum şi raportul de cauzalitate între furnizarea informaţiei şi prejudiciul
suferit. Acest raport va fi greu de stabilit, dacă se are în vedere libertatea beneficiarului
informaţiei de a lua decizii privind încheierea contractului comercial cu partenerul virtual. Pe
de altă parte, instanţa, uzând de aprecierea sa suverană, va putea considera că informaţia
foarte favorabilă a avut un rol incitant sau că beneficiarul informaţiei s-a încrezut orbeşte în
informaţia primită. Dacă însă, informaţia a fost însoţită de unele rezerve şi chiar de
recomandarea ca solicitantul să întreprindă propriile sale verificări, banca va fi exonerată de
răspundere.
Unele servicii de publicitate imobiliară, cum sunt registrele de inscripţiuni şi
transcripţiuni sau serviciile de carte funciară pot oferi informaţii asupra averii imobiliare a
eventualului partener, iar oficiul registrului comerţului de pe lângă camera de comerţ şi
industrie judeţeană oferă un spectru larg de informaţii cu privire la comercianţii înmatriculaţi -
art. 4 al Legii 26/1990.
3. Negocierea contractului
De regulă, negocierea nu este o etapă necesară în formarea unui contract comercial.
De aceea, uneori ea poate lipsi cu desăvârşire, alteori poate deveni obligatorie, îndelungată şi
complicată. Negocierea poate fi absentă din două cauze diferite: lipsa firească a oricărei
justificări practice sau interzicerea ei de către une din părţi. Imensa majoritate a contractelor
comerciale se încheie cu o asemenea uşurinţă şi iuţeală încât uneori părţile nici nu realizează,
cu suficientă claritate, stabilirea relaţiilor contractuale şi cu atât mai puţin întinderea efectelor
contractului. Constatarea este valabilă nu numai pentru automobilistul care plăteşte un bilet de
parcare sau pentru consumatorul care cumpără un bilet de tramvai ori care închiriază o cameră
la hotel ci şi pentru comercianţii angrosişti care printr-un rapid schimb de telefaxuri sau
printr-o scurtă convorbire telefonică ori prin simpla predare a unei recipise – warrant, încheie
contracte de milioane. În toate aceste cazuri negocierea este absentă pentru că nu este practic
necesară .
În cazul contractelor “de adeziune” (cum sunt, de exemplu: contractele de furnizare de
energie electrică, contractele de transport pe calea ferată şi multe altele) orice posibilitate de
negociere este din start eliminată de către partenerul cel mai puternic, care îi oferă celuilalt
doar un formular imprimat cu spaţiu liber pentru semnătură. În asemenea situaţii, partenerul
defavorizat are numai remedii indirecte şi prea puţin eficiente.
4. Obligaţia de a-l informa pe partener
Negociatorul este dator să furnizeze partenerului toate informaţiile pa care le posedă şi
care ar putea fi determinante pentru partener în luarea hotărârii de a încheia contractul. În mod
deosebit este obligat să-i semnaleze riscurile referitoare la utilizarea unui produs. Dacă, însă,
vânzătorul a furnizat informaţiile necesare cu privire la pericolul pe care îl prezintă lucrul , de
exemplu pericolul de aprindere, răspunderea lui este înlăturată în cazul producerii unui
prejudiciu datorită nerespectării indicaţiilor sale privind utilizarea produsului. La fel, în cazul
medicamentelor, s-a decis că obligaţia de informare a fost îndeplinită dacă s-au comunicat
partenerului datele referitoare la contraindicaţii şi efecte secundare cunoscute de vânzător în
momentul introducerii pe piaţă a produsului.
Caracterul complet sau incomplet al informaţiei a fost apreciat şi în raport de
partenerul căruia îi este destinată. Pentru un profan, menţiunea “inflamabil” a fost apreciată ca
insuficientă în cazul unui adeziv, dar pentru un profesionist menţiunea “toxic” a fost
considerată ca suficientă în cazul unui colorant destinat exteriorului clădirilor care a fost totuşi
utilizat în interior.
5. Obligaţia de a-l sfătui pe partener
În situaţiile în care negociatorul este un profesionist care posedă o mai bună
cunoaştere decât partenerul, sau, referitor la materialul vândut, el are chiar datoria de a-l
chestiona pe partener asupra necesităţilor acestuia şi de a-l sfătui pentru alegerea produsului
celui mai adecvat. S-a decis astfel în cazul contractării unor materiale sau servicii informatice
sau în cazul vânzătorului care, primind o comandă în care se face referire expresă la o anumită
normă ştie că deşi lucrul pe care îl livrează corespunde normei indicate, el nu corespunde însă
nevoilor utilizatorului şi totuşi nu atrage atenţia cumpărătorului asupra acestui aspect.
Alteori s-a decis că întrucât cumpărătorul trebuie să aleagă materialul şi să ştie de ce
are nevoie, nu poate reproşa ulterior vânzătorului că obiectul nu corespunde aşteptărilor sale
şi că acesta era dator să-l sfătuiască ce trebuie să cumpere. Totuşi, în prezent, tot mai frecvent
jurisprudenţa tinde să reţină datoria vânzătorului nu doar de a-l informa de o manieră
obiectivă pe partener asupra condiţiilor de utilizare a lucrului dar chiar de a-l ghida în alegerea
lucrului şi de a-l preveni asupra eventualelor inconveniente.
Obligaţia de sfătuire este o obligaţie de mijloace. Culpa ar putea consta în nefurnizarea
acelor informaţii care l-ar putea avertiza pe partener cu privire la inconvenientele sau la
exigenţele specifice utilizării lucrului sau care l-ar putea orienta pe partener în luarea unei
decizii în sensul achiziţionării lucrului care este cel mai corespunzător nevoilor sale. S-ar
putea imputa vânzătorului chiar şi absenţa preocupării de a cunoaşte exact care sunt nevoile
partenerului pentru a-i furniza acestuia cea mai bună prestaţie. Obligaţia de sfătuire are o sferă
mai restrânsă decât obligaţia de informare a partenerului. Obligaţia de a-i furniza partenerului
informaţiile pe care le deţine (sau trebuie să le deţină ca specialist) este impusă oricărui
contractant şi în orice situaţie, sub sancţiunea anulării convenţiei pentru dol prin reticenţă sau
a răspunderii extracontractuale pentru culpă constând în lipsa de diligenţă. Dimpotrivă,
sfătuirea apare ca o datorie numai în anumite situaţii şi în anumite domenii, când prestaţia este
oferită unui profesionist.

CAPITOLUL II. OBLIGAŢIILE COMERCIALE

ACTUL JURIDIC CIVIL. DEFINIŢIE. CLASIFICARE ; IZVOARELE


OBLIGAŢIILOR COMERCIALE; NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE

A. ACTUL JURIDIC CIVIL. DEFINIŢIE. CLASIFICARE

Actul juridic civil este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, respectiv de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret”.
Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice actului juridic civil sunt:
 prezenţa unei manifestări de voinţă, care poate să provină de la una sau mai
multe persoane fizice ori juridice;
 manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice
civile (prin acest element actul juridi civil se deosebeşte de faptul juridic civil,
acesta din umră fiind săvârşit fără intenţia de a se produce efecte juridice, efete
care însă se produc în temeiul legii)
 efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un
raport juridic civil concret (prin acest element, actul juridic civil se delimitează
de actele juridice din alte ramuri de drept).
Criteriile în funcţie de care pot fi clasificate actele juridice sunt destul de numeroase. Astfel:
A. După numărul părţilor, actele juridice se împart în:
 unilaterale,
 bilaterale,
 multilaterale.
B. După scopul urmărit la încheierea lor, se disting actele:
 cu titlu oneros,
 comutative
 aleatorii
 cu titlu gratuit.
 liberalităţi,
 acte dezinteresate.
C. După efectele produse, actele civile sunt:
 constitutive,
 translative ,
 declarative.
D. După importanţa lor în raport cu un bun sau un patrimoniu, actele civile sunt:
 de conservare,
 de administrare,
 de dispoziţie.
E. După modul lor de încheiere distingem între acte:
 consensuale,
 solemne,
 reale.
F. După natura conţinutului lor distingem între acte:
 patrimoniale,
 nepatrimoniale.
G. După momentul când îşi produc efectele se deosebesc actele:
 între vii.
 pentru cauză de moarte.
H. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic există actele
juridice:
 subiective,
 condiţie
I. După legătura actului juridic cu modalităţile actele civile sunt:
 pure şi simple,
 afectate de modalităţi.
J. După raportul dintre ele, actele juridice pot fi:
 principale,
 accesorii.
K. După legătura cu cauza, se împart în acte juridice:
 cauzale,
 abstracte.
L. După modalitatea încheierii sunt acte juridice:
 strict personale,
 prin reprezentant
M. După reglementarea şi denumirea legală, actele juridice pot fi:
 numite,
 nenumite.
N. După modul de executare actele juridice pot fi:
 cu executare dintr-o dată,
 cu executare succesivă.
1. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale
În funcţie de numărul părţilor, actele juridce se clasifică în unilaterale, bilaterale şi
multilaterale.
Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi. Categoria actelor
juridice civile unilaterale include:
 testamentul,
 acceptarea moştenirii,
 renunţarea la moştenire,
 denunţarea unui contract,
 promisunea publică de recompensă,
 ratificarea unui act juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea
împuterniciri de a reprezenta,
 mărturisirea,
 recunoaşterea unui copil, etc.
Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă a două părţi. Exemplul tipic de act
juridic bilateral este contractul civil:
 contractul de vânzare-cumpărare,
 contractul de schimb,
 contractul de donaţie,
 contractul de locaţiune,
 contractul de mandat.

Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi.
Un asemenea act este contractul de societate civilă.
2. Acte juridice cu titlu oneros şi varietate comercială şi acte juridice cu titlu gratuit
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. De exemplu,
în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul
bunului, iar cumpărătorul urmăreşte să obţină bunul în schimbul preţului.
Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot
să cunoască, din chiar momentul încheierii lor existenţa şi întinderea obligaţiilor e le revin.
Sunt comutative de exemplu:
 contractul de vânzare-cumpărare,
 contractul de locaţiune,
 contractul de antrepriză.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile au în vedere
posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi., datorită unei împrejurări. Ex:
 contractul de rentă viageră,
 contractul de întreţinere,
 contractul de joc sau prinsoare,
 contractul de asigurare.
După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu oneros şi
actele juridice civile cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un folos patrimonial fără a se
urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb. Ca exemple de acte civile cu titlu gratuit
cităm:
 donaţia,
 comodatul (împrumutul de folosinţă),
 mandatul gratuit,
 depozitul gratuit.
3. Actele juridice constitutive, translative şi declarative
Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi declarative se face
după criteriul efectului lor.
Actul juridic constitutv este acela care dă naştere la un drept subiectiv civil ce nu a
existat anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive menţionăm:
 instituirea unui uzufruct,
 convenţia prin care se instituie un drept de gaj,
 convenţia de ipotecă, etc.
Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv
dintr-un patrimoniu în altul. Sunt translative, de exemplu:
 contractul de vânzare-cumpărare,
 donaţia,
 cesiunea de creanţă,etc.
Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui
drept subiectiv civil preexistent. Fac parte din această categorie:
 partajul (împărţeala),
 tranzacţia.
4. Acte juridice de conservare, administrare şi dispoziţie
În raport de importanţa lor, actele juridice pot fi de conservare, de administrare şi de
dispoziţie.
Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil. Sunt considerate astfel de acte:
 întreruperea unei prescripţii,
 înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu,
 somaţia.
Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se
realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. Sunt socotite acte de
administrare:
 reparaţiile de întreţinere,
 culegerea fructelor,
 asigurarea unui bun,
 locaţiunea unui bun.
Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui
drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această categorie:
 vânzarea,
 donaţia,
 constituirea dreptulu de uzufruct,
 superficie,
 ipotecă,
 gaj.
5. Acte juridice consensuale, solemne (formale) şi reale
În funcţie de modul de formare, atele juridice civile se împart în consensuale, solemne
(formale) şi reale.
Actul juridic consensual este acela care ia naştere în mod valabil prin simpla
manifestare de voinţă a părţii sau părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă. Actul juridic
consensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului.
Actul juridic solemn denumit şi formal este acela pentru formarea căruia simpla
manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă
prescrisă de lege. Sunt acte juridice solemne:
 donaţia,
 contractul de ipotecă,
 testamentul.
Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de
voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Ex:
 împrumutul,
 comodatul,
 depozitul,
 darul manual,
 gajul cu deposedare.
6. Actele juridice patrimoniale şi nepatrimoniale
După criteriul conţinutului lor, actele juridice civile se clasifică în patrimoniale şi
nepatrimoniale.
Actul juridic este patrimonial dacă are un conţinut evaluabil în bani. În principiu, sunt
asemenea acte cele care privesc drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Actul juridic este nepatrimonial dacă are un conţinut neevaluabil în bani.
7. Acte juridice civile între vii şi acte pentru cauză de moarte
În funcţie de momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile se împart în
acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.
Actul juridic între vii este acela care îşi produe efectele necondiţionat de moartea
autorulu sau autorilor lui. Actele între vii reprezintă marea majoritate a actelor juridice civile.
Actul juridic pentru cauză de moarte este acela de a cărui esenţă este faptul că nu îşi
produce efectele decât la moartea autoruli său, acest act fiind făcut tocmai în considerarea
morţii. Exemple: testamentul.
8. Acte juridice civile subiective şi acte juridice condiţie
Această clasificare se face în raport de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului
actelor juridice civile.
Actul juridic subiectiv este acel act al cărui conţinut este determinat prin voinţa
autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.
Actul juridic condiţie este acel act la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa numai
în privinţa naşterii actului, conţinutul acestuia fiind predeterminat de norme de la care părţile
nu pot deroga. Exemplu: căsătoria.
9. Acte juridice civile principale şi accesorii
După raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii.
Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine stătătoare, regimul său
juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil cele mai multe acte juridice
sunt acte principale.
Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa juridică
depinzând de soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii:
 clauza penală,
 fidejusiunea,
 arvuna,
 contractul de gaj,
 contractul de ipotecă.
10. Acte juridice civile strict personale şi acte care pot fi încheiate prin reprezentant
Această clasificare se face în raport de modalitatea încheierii actelor juridice.
Actul juridic strict personal este acel act care nu poate fi încheiat decât personal,
nefiind deci susceptibil de a fi încheiat prin reprezentare. Pot fi incluse în această categorie:
 testamentul,
 căsătoria,
 recunoaşterea unui copil.
Majoritatea actelor civile este formată din acte ce pot fi încheiate personal, dar pot fi
încheiate şi prin reprezentant.
11. Acte juridice civile numite şi nenumite
După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în numite
(tipice) şi nenumite (atipice).
Prin act juridic civil numit (tipic) se înţelege acel act care are o denumire stabilită de
legea civilă, precum şi o reglementare proprie.
Pirn act juridic civil nenumit (atipic) se înţelege acel act care nu se bucură de o
denumire legală şi de o reglementare proprie.

B. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR COMERCIALE

Deşi obligaţiile comerciale pot lua naştere din toate sursele consacrate de dreptul civil,
totuşi cel mai imortant izvor rămâne contractul. Dar, practica comercială a scos în evidenţă,
pe lângă contracte, două noi izvoare, care, deşi au ca fundament tot voinţa societarilor, totuşi
nu pot fi confundate cu contractele, prezentând particularităţi proprii. Este vorba de actul
juridic complex şi actul juridic unilaterial - declaraţia unilaterală de voinţă sau angajamentul
unilateral.
1. Actul juridic complex se distinge de contractele obişnuite cu pluraliltate de părţi
participante prin aceea că este absentă contrarietatea intereselor.
Într-adevăr, în contractele obişnuite, voinţele care concură la formarea contractului
sunt emanaţia unor persoane cu interese opuse (care caută satisfacerea acestora printr-o
conciliere). Dimpotrivă, în actele complexe, societarii au interese concordante în vederea
realizării unui ţel comun, ele nu se luptă, ci colaborează. De exemplu, în materie de vânzare-
cumpărare, vânzătorul se luptă să obţină cel mai avantajos preţ pe lucrul său, sau pentru
serviciul păstrat, pe când cumpărătorul tinde să le dobândească cu minimum de sacrificii
băneşti. În opoziţie cu contractul de vânzare-cumpărare, în deciziile de constituire a
societăţilor comerciale (act juridic complex), societarii urmăresc, cel puţin teoretic, un scop
comun şi anume exercitarea comerţului în vederea obţinerii de profituri ce urmează a fi
împărţite asociaţilor pe baza principiului proporţionalităţii aporturilor.
Faţă de paralelismul intereselor, apare logic şi aplicarea principiului majoritar, potrivit
căruia legiuitorul prezumă că un anumit număr din părţile participante la elaborarea actului
juridic complex reprezintă voinţa unanimă (voinţa producătoare de efecte juridice). Cu alte
cuvinte, este sacrificată voinţa minorităţii pe baza prezumţiei că un anumit număr de asociaţi
reprezintă voinţa unanimităţii (fără ideea paralelismului scopurilor nu ar fi fost posibilă
sacrificarea voinţei unora dintre contractanţi). Este evident că fără aplicarea principiului
majoritar formarea societăţilor nu ar fi posibilă.
2. Actul juridic unilateral care are drept fundament declaraţia unilaterală de voinţă ca
izvor independent de obligaţii, s-a născut ca necesitate a explicării fundamentului cambiei, ca
şi al titlurilor de credit. S-a argumentat că, în măsura în care se acordă voinţei efect creator în
materie contractuală, în mod logic, nu poate fi negat acelaşi efect voinţei manifestată izolat, în
afara oricărui raport, dacă ea are drept scop să creeze, în sarcina autorului său, o datorie.
Codul civil a consacrat o seamă de instituţii care au la bază puterea de legământ a declaraţiei
unilaterale de voinţă. Este vorba de: purga imobiliară potrivit căreia dobânditorul unui imobil
grevat de sarcini ipotecare, care vrea să le radieze prin purgă, va fi legat de oferta făcută
creditorilor că va plăti creanţele garantate cu ipotecă, până la concurenţa preţului; voinţa
testatorului care este eficace, fără necesitatea participării eredelui la act sau acceptarea
posterioară a acestuia; renunţarea la un drept, cum este remiterea de datorie, etc.
În materie comercială, declaraţia unilaterală de voinţă ca izvor de obligaţii a luat
naştere ca fundament al obligaţiei emitentului unei cambii, căpătând în prezent numeroase alte
aplicaţii şi anume: subscrierea unui titlu de credit la ordin sau la purtător, prin care emitentul
titlului se obigă faţă de posesorul legitim al acestuia; promisiunea emitentului unei oferte, care
îşi asumă astfel obligaţia de a nu o revoca mai înainte de expirarea termenului necesar pentru
răspuns etc.
3. Ordinea publică intervine uneori energetic în obligaţiile comerciale, astfel încât
unele obligaţii decurg direct din lege, aşa cum este, de exemplu, obligaţia de a cere
înmatricularea în Registrul comerţului - art. 1 din Legea 26/1990.

C. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE

În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia intră
„dreptul de creanţă” (latura activă) ce aparţine creditorului şi corelatvul acestuia „datoria”,
(latura pasivă) ce incumbă debitorului. Deci, în sens larg, obligaţia este un raport juridic în
conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ - creditorul, de a cere subiectului pasiv –
debitorul, de a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii -în caz de neexecutare-.
În sens restrâns, accentul definiţiei este pus numai pe latura pasivă a raportului juridic, aşa
încât obligaţia se consideră a fi acel raport juridic în virtutea căruia debitorul este ţinut faţă de
creditor la o prestaţie pozitivă - de a da sau a face - fie la o absenţiune - a nu face. Raportul de
obligaţie comportă ca elemente de structură: subiectele, conţinutul şi obiectul.
1. Subiectele raportului juridic obligaţional pot fi atât persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice, în mod excepţional putând participa în mod direct şi statul care poate
apărea ca subiect într-un raport de obligaţie. Natura şi complexitatea unor obligaţii pot
determina ca acelaşi subiect să întrunească, în persoana sa, dubla calitate: de creditor al unei
prestaţii şi de debitor al altei prestaţii -aşa de exemplu, într-un raport juridic de vânzare-
cumpărare, vânzătrorul nu este numai creditor al preţului, ci, în mod corelativ, şi debitor al
obligaţiei de transferare a proprietăţii şi de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este
creditor în ceea ce priveşte dreptul de a primi bunul, dar şi debitor al preţului cuvenit pentru
lucrul cumpărat-. De aceea, subiectele acestor obligaţii vor fi desemnate prin denumiri
perechi: vânzător-cumpărător, locator-locatar, mandant-mandatar, împrumutător-împrumutat
etc.
2. Conţinutul raportului juridic de obligaţie este format din dreptul de creanţă care
aparţine creditorului şi datoria corelativă dreptului de creanţă care incumbă debitorului.
Creanţă certă – creanţă a cărei existenţă este neîndoilenică, asupra căreia nu există litigiu.
Caracterul cert al creanţei constituie o condiţie pentru executarea silită, pentru aplicarea
compensaţiei legale, pentru introducerea de către creditor a unei acţiuni oblice sau a unei
acţiuni pauliene etc.
Creanţă exigibilă – creanţă ajunsă la scadenţă, care poate fi pretinsă, căreia i se poate cere de
îndată executarea, la nevoie pe cale silită. În obligaţiile pure şi simple, creanţa este imediat
exigibilă, din momentul naşterii raportului de drept. În obligaţiile afectate de un termen
suspensiv, creanţa devine exigibilă numai în momentul împlinirii acestuia. Caracterul exigibil
al unei creanţe poate fi suspendat de către instanţa judecătorească, prin acordarea unui termen
de graţie; el încetează prin stingerea obligaţiei sau prin împlinirea prescripţiei extinctive.
Creanţă lichidă – creanţă al cărei cuantum este precis determinat. Sunt întotdeauna lichide
creanţele având ca obiect o sumă determinată de bani sau o cantitate determinată de bunuri
generice. Nu sunt lichide creanţele al căror cuantum urmează a fi stabilit prin justiţie (dreptul
la întreţinere, la despăgubiri etc.), decât din momentul rămânerii definitive a hotărârii
respective. Caracterul lichid al creanţei constituie o condiţie pentru a putea opera o
compensaţie legală, pentru a se putea introduce de către creditor o acţiune oblică sau o acţiune
pauliană etc.
3. Obiectul raportului de obligaţie – conceput ca acţiune sau abstenţiune concretă la
care este îndatorat subiectul pasiv şi îndreptăţit subiectul activ, poate consta fie într-o prestaţie
pozitivă -a da sau a face ceva, fie într-o abstenţiune - de a nu face ceva, la care, în lipsa
obligaţiei asumate, subiectul pasiv ar fi îndreptăţit. A da înseamnă obligaţia de a constitui sau
transmite un drept real oarecare (de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de a proprietate asupra lucrului vândut este o obligaţie „de a da”, care
nu confundă cu obligaţia de a preda materialmente lucrul vândut, care este o obligaţie „de a
face”). Obligaţia „de a face” este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare,
şi, în general, orice prestaţie pozitivă (astfel de exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda
lucrul vândut sau obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, ori
obligaţia unei persoane de a presta anumite servicii). Obligaţia „de a nu face” constă într-o
abţinere, la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut face în lipsa obligaţiei
asumate (de exemplu, proprietarul unui teren se obligă faţă de vecinul său să nu facă o
construcţie pe propriul său teren, pentru a nu-i acoperi vederea; această obligaţie este „de a nu
face”, proprietarul terenului abdicând de la o prerogativă pe care o avea în virtutea dreptului
său de proprietate).
CAPITOLUL III. CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE CONTRACTELOR

CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA CONTRACT CA IZVOR DE


OBLIGAŢII; DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA CONDIŢIILOR DE VALABILITATE;
CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA ACTUL; CONSIMŢĂMÂNTUL – ELEMENT AL VOINŢEI
JURIDICE; OBIECTUL CONTRACTULUI; CAUZA; FORMA

A. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA CONTRACT CA IZVOR DE


OBLIGAŢII

Art. 942 C. civ. defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai multe
persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice”.
Definiţia cuprinde elementele esenţiale pentru precizarea noţiunii de contract. Ceea ce
este hotărâtor în această definiţie este acordul de voinţă, bi- sau multilateral, care dă naştere,
modifică ori stinge drepturi şi obligaţii. Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic, şi
anume un act juridic de formaţie bilaterală - plurilaterală, multilaterală.
În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent, sinonim, cu acela de
convenţie. De altfel, însuşi art. 942 C. civ. este înscris în cuprinsul Titlului III, denumit
„Despre contracte sau convenţii”.

B. DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA CONDIŢIILOR DE VALABILITATE

Prin condiţiile contractelor, de altfel şi ale actului juridic civil, vom înţelege acele
componente care trebuie sau pot să intre în structura contractului, deci elementele din care
este alcătuit contractul.
O clasificare a condiţiilor contractului se poate face în funcţie de aspectul la care se
referă acestea. Potrivit acestui criteriu, rezultă două categorii de condiţii:
- condiţii de fond - numite şi condiţii intrinseci;
- condiţii de formă - numite şi condiţii extrinseci.
Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul, iar condiţiile de formă sunt cele
care se referă la exteriorizarea voinţei.

C. CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA ACTUL

Prin capacitatea de a încheia actul se înţelege acea parte a capacităţii de folosinţă


a persoanei fizice ce constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de
drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor.
Capacitatea de a încheia acte este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului
juridic civil. Reglementarea capacităţii de a încheia actul este răspândită în mai multe norme
juridice, din diferite acte normative. Codul civil, necondiţionând prevederi consacrate actului
juridic civil în general, se referă, în art. 948 pct. 1 la “capacitatea de a contracta”, ca o condiţie
esenţială pentru validitatea oricărei convenţii. În această materie, regula sau principiul este
capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţie. Excepţia
incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de lege. Find
vorba de o excepţie de la regulă, orice dispoziţie legală care instituie asemenea incapacităţi
este de strictă interpretare şi aplicare.
Calitatea de parte în contractul comercial o pot avea:
- consumatorii, persoane fizice sau persoane juridice;
- necomercianţii, persoane fizice sau persoane juridice care săvârşesc acte de comerţ
izolate - art. 9 C.com. “Orice persoană care într-un chip accidental face o operaţiune de
comerţ, nu poate fi considerată ca şi comerciant; ea este însă supusă legilor şi jurisdicţiei
comerciale pentru toate contestaţiunile ce se pot ridica din această operaţiune”;
- comercianţii, persoane fizice sau persoane juridice - art. 1 alin. 2 al Legea 26/1990:
“În sensul prezentei legi, comercianţii sunt persoanele fizice care exercită în mod obişnuit act
de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste”.
Dintre cele trei categorii, aspecte specifice, care necesită o analiză deosebită, prezintă
comercianţii. Ei pot participa la contracte comerciale nu numai în calitate de comercianţi, ci şi
în calitate de consumatori. Este suficient ca pentru una dintre părţi contractul să fie comercial,
pentru ca acestui contract să-i fie aplicabile normele specifice obligaţiilor comerciale, cu o
singură excepţie: solidaritatea - art. 56 c. com. “Dacă un act este comercial numai pentru una
din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de
dispoziţiunile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar
dispune altfel”. Art. 42 c. com.: (1) “ În obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi
solidariceşte, afară de stipulaţie contrarie. (2) Aceeaşi prezumţie există şi în contra
fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţiune comercială. (3) Ea nu se
aplică la necomercianţi pentru operaţiuni care, în cât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ.”.
Contractul poate fi comercial cel puţin pentru una din părţi atunci când el constituie un act de
comerţ obiectiv - art. 3 c. com., sau subiectiv - art. 4 c. com. Consecinţa comercialităţii
contractului este caracterul comercial a obligaţiilor născute, modificate ori stinse prin acel
contract.

D. CONSIMŢĂMÂNTUL – ELEMENT AL VOINŢEI JURIDICE

1. Principiile voinţei juridice


Codul civil consacră implicit, dar neîndoielnic, două principii care cârmuiesc
voinţa juridică:
- principiul libertăţii actelor juridice civile - numit şi principiul autonomiei de
voinţă;
- principiul voinţei reale - numit şi principiul voinţei interne.
2. Principiul libertăţii contractuale este consacrat, indirect, în art. 969 alin. 1 C.civ.,
potrivit căruia “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” precum şi
în art. 5 C.civ. care prevede că “nu se poate deorga prin convenţii sau dispoziţii particulare de
la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
3. Principiul voinţei reale este cel de al doilea principiu care guvernează formarea
voinţei juridice, aceasta din urmă cuprinzând un element intern – psihologic, şi un element
extern – social. Dacă există concordanţă între aceste două elemente, deci când există identitate
între voinţa internă şi voinţa exteriorizată, nu se ridică nici o problemă de determinare a
principiului aplicabil, deoarece există, practic, o singură voinţă. Se pot ivi însă situaţiii în care
între cele două elemente să nu existe concordanţă, punându-se astfel problema stabilirii
elementului căruia urmează să i se dea prioritate.
Soluţionarea acestei probleme depinde de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa
internă – reală - şi voinţa declarată – exteriorizată - .
Concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, satisfăcând prin aceasta
securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuţie valabilitatea actului
juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanţă între voinţa
internă şi cea exprimată.
Concepţia obiectivă acordă întâietate voinţei declarate.
Codul civil român a consacrat, deşi nu în mod expres, principiul voinţei interne.
Principiul voinţei declarate se aplică în comercial şi în materie de convenţii.
Părţile îşi pot exprima consimţământul fie în scris, fie oral, iar dovada
consimţământului poate fi făcută prin orice mijloc de probă admis de legea civilă - art. 46 C.
com. De aceea instanţele recunosc validitatea contractelor încheiate prin consimţământ oral şi
impun executarea lor.
“Acceptarea condiţionată sau limitată se consideră ca un refuz al primei propuneri şi
formează o nouă propunere” - art. 39 Cod comercial. Dacă destinatarul ofertei consideră că nu
poate accepta pur şi simplu propunerea şi formulează, în cuprinsul răspunsului, unele condiţii
proprii, se consideră că el a refuzat propunerea şi a făcut o nouă propunere. Nu are nici o
influenţă asupra aplicării textului citat caracterul principal sau accesoriu al clauzelor ofertei la
care se referă divergenţa.
Practica judiciară nu a dat întotdeauna o interpretare strictă acestui text, considerând
uneori că dacă modificările aduse de acceptant nu sunt o condiţie sine qua non a acceptării,
contractul se va considera perfectat. Datorită specificului activităţii lor economice, unele regii
sau societăţi, cum sunt furnizorii de apă, electricitate sau gaze, băncile, societăţile de
asigurări, de transport aerian, feroviar, rutier sau maritim, emit oferte extrem de numeroase şi
repetitive, tot mai frecvent prin computere. Aceste oferte conţin condiţiile generale de afaceri
ale ofertantului, astfel încât acceptantului îi rămîne doar să adere la condiţiile prestabilite. De
aceea, contractele de acest fel sunt denumite contracte de adeziune.
Pentru a fi valabil format consimţământul, este necesar, dar şi suficient, ca acceptantul
să fi aderat expres la aceste condiţii, adică să le fi cunoscut în momentul acceptării, chiar dacă
nu le-a putut negocia datorită poziţiei inegale a partenerilor contractuali. De aceea înscrisul
constatator al contractului va trebui să reproducă in extenso sau în extras condiţiile generale
ori să facă o referire explicită la acestea. Aplicarea condiţiilor generale poate fi însă înlăturată
printr-o clauză expresă contrară inserată pe bonul de comandă sau alt înscris. Condiţiile
generale trebuie să fie prezentate de o manieră aparentă şi lizibilă pentru a nu trece
neobservate. S-a considerat că nu îndeplinesc această cerinţă şi deci sunt opozabile celuilalt
contractant condiţiile generale înscrise pe spatele unui document care a fost semnat numai pe
recto sau cele imprimate cu caractere minuscule, chiar ilizibile.
Atunci când părţile contractului şi-au comunicat reciproc condiţiile generale care
conţin clauze ireconciliabile ulterior, în înscrisul constatator al contractului nu au mai făcut
nici o referire la acele condiţii generale, se consideră că acele clauze contradictorii din ambele
condiţii generale se anulează şi nu mai produc efecte. Excepţie face situaţia în care se poate
stabili că părţile au înţeles ca unele condiţii generale să se prevaleze faţă de celelalte. S-a
decis astfel în cazul în care condiţiile generale practicate de vânzător erau înscrise de o
manieră foarte aparentă într-o ofertă şi au fost acceptate de cumpărător care a făcut comanda
fără a discuta în timp ce condiţiile generale stabilite de cumpărător erau imprimate cu
caractere minuscule pe verso corespondenţei sale. De asemenea, s-a decis că, clauzele scrise
cu mâna prevalează asupra celor tipărite. Emiterea facturii, document emanând de la una
dintre părţi, posterior comenzii nu face dovada deplină că partea care a primit factura a
acceptat să contracteze în condiţiile înscrise pe acest document. Dacă, însă, factura a fost
plătită. se consideră că au fost acceptate condiţiile menţionate pe ea. Această concluzie nu
este totuşi valabilă în situaţia în care condiţiile înscrise pe factură sunt diferite de cele stabilite
prin contractul pe baza căruia a fost emisă, iar partea care a plătit factura nu şi-a manifestat
explicit voinţa de a accepta modificarea adusă clauzelor contractului. S-a decis astfel în cazul
clauzei atributive de competenţă şi a clauzei limitative de răspundere care au apărut pentru
prima oară în facturi.
Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic
civil.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe
(condiţii), cumulativ:
- să provină de la o personă cu discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
4. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ
Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că
subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în
baza manifestării sale de voinţă. Nu trebuie confundată această primă cerinţă a
consimţământului cu condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strânsă legătură,
deoarece prezenţa sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea
este o stare de drept.
Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cel lipsit de capacitate de
exerciţiu este prezumat a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării
de sănătate mintală. Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul în curs de formare. Pentru
persoanele juridice nu se pun probleme în această privinţă, deoarece reprezentanţii lor sunt
întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu. În afară de cazurile în care
legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ (numite incapacităţi legale) sunt totuşi, în
fapt, lipsite temporar de discernământ (numite cazuri de incapacitate naturală – beţia, hipnoza,
somnambulisml, mânia puternică).
Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Consimţământul nu este considerat a fi
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice în următoarele cazuri:
- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, din prietenie, din curtoazie sau din pură
complezenţă;
- când s-a făcut sub condiţie – suspensivă - pur protestativă din partea celui care se obligă -
art. 1010 C.civ.;
- dacă manifestarea de voinţă este prea vagă.
5. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
Cerinţa aceasta este impusă de însăşi definiţia consimţământului. Principiul aplicabil
exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului, deci părţile sunt libere să
aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. De la acest principiu există însă şi excepţii, cum
este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă
specială; cerinţa înscrisului, a formei autentice. Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată
expres sau tacit.
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt:
- în scris; verbal; prin gesturi sau fapte concludente.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului se mai ridică şi problema valorii
juridice a tăcerii, şi anume, dacă în dreptul civil îşi găseşte aplicare adagiul qui tacit
consentire videtur. În principiu, răspunsul este negativ, deci tăcerea nu valorează
consimţământ exteriorizat.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ în următorele cazuri:
- când legea prevede expres aceasta; dacă prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o
anumită semnificaţie juridică; când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.
6. Consimţământul trebuie să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ
Într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimţământ sunt acele
împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic.
Viciile de consimţământ sunt următoarele:
- eroarea; dolul – viclenia; violenţa.
Eroarea semnifică falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act
juridic.
În afară de art. 953 şi art. 961 C.civ. care cuprind dispoziţii comune atât erorii, cât şi dolului şi
violenţei, art. 954 este consacrat reglementării viciului de consimţământ, stabilind în primul
alineat că “eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenit”,
iar cel de-al doilea alineat că “eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care
s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a
făcut convenţia”
7. Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii;
- consecinţele care intervin – gravitatea ei; natura realităţii fals reprezentată.
În funcţie de consecinţele care intervin, eroarea este de trei feluri:
- eroare obstacol; eroare- viciu de consimţământ; eroare indiferentă.
Eroarea obstacol numită şi eroare distructivă (distrugătoare) de voinţă este cea mai
gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic. În cazul acesteia, falsa reprezentare
cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie, în sensul că o parte crede că încheie un
anumit act juridic - de exemplu o parte crede că încheie un contract de locaţiune, iar cealaltă
parte crede că încheie un contrat de vânzare-cumpărare, fie asupra identităţii fizice a
obiectului, în sensul că una dintre părţi crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar
cealaltă parte are în vedere un alt bun. Sancţiunea care intervine în cazul erorii obstacol este
nulitatea absolută a actului juridic civil.
Eroarea viciu de consimţământ numită şi eroare gravă, prespune că falsa repezentare
cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic, fie asupra persoanei
cocontractante sau beneficiare a actului juridic. Eroarea asupra identităţii sau însuşirilor
esenţiale ale persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic vizează, de regulă,
actele juridice încheiate intuitu personae. Eroarea – viciu de consimţământ atrage nulitatea
relativă a actului juridic respectiv.
Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea actului juridic, neafectând însăşi valabilitatea acestuia.Eroarea indiferentă poate
atrage cel mult o diminuare valorică a prestaţiei, însă poate să rămână chiar şi fără vreo
consecinţă juridică.
Structura erorii – viciu de consimţământ
În alcătuirea erorii – viciu de consimţământ intră un singur element, de natură
psihologică, anume falsa reprezentare a realităţii. Tocmai de aceea, probarea erorii – viciu
de consimţământ ridică dificultăţi reale.
Cerinţele erorii – viciu de consimţământ
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinţe – condiţii:
- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor
(determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost
cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;
- în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu oneros. Este
necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul
asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului
juridic civil în cauză.
8. Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit
act juridic. Dolul este o eroare provocată, şi nu spontană precum eroarea propriu-zisă.
Codul civil consacră dolului art. 960 care dispune în alin. 1 că “dolul este o cauză de
nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel încât
este evident că fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”, iar alin. 2 că “dolul nu
se presupune”.
În funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic,
dolul se clasifică în:
- principal,
- incident.
Dolul principal este acela care cade asupra unor împrejurări importante
(determinante) la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.
Dolul incident numit şi incidental sau secundar, este acela care cade asupra unor
împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea
acestuia, putându-se cere, cel mult, o reducere a contravalorii prestaţiei, dacă este cazul.
Structura dolului
Ca viciu de consimţământ, dolul este alcătuit din două elemente:
- un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene
(maşinaţiuni), manopere frauduloase, şiretenii - pentru a induce în eroare; un element
subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o
determina să încheie un anumit act juridic.
Cerinţele dolului
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerinţe
(condiţii) cumulativ:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic; să provină de la cealaltă parte.
Se admite în mod justificat că, în actele juridice bilaterale, cerinţa ca dolul să provină
de la cealaltă parte contractantă este îndeplinită şi atunci când dolul provine de la un terţ, dar
cocontractantul are cunoştinţă de această împrejurare (practic este vorba de o complicitate la
dol), precum şi atunci când dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Proba dolului
Întrucât dolul nu se prezumă - art. 960 alin. 2 C.civ., persoana care solicită anularea
actului juridic pe motiv că a avut consimţământul viciat prin dol trebuie să facă dovada
dolului. Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă.
Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai uşor de făcut datorită elementului său
material.
9. Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care
altfel nu l-ar fi încheiat.
Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii:
- natura răului cu care se ameninţă: - fizică; morală.
- caracterul ameninţării: - legitimă; nelegitimă.
Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică a
persoanei ori bunurile sale. Violenţa morală există atunci când ameninţarea cu răul se referă
la onoarea, cinstea, ori sentimentele unei persoane. Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău
nu constituie viciu de consimţământ. De exemplu cazul în care creditorul îl ameninţă pe
debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţiile. Ameninţarea
nelegitimă (injustă) cu un rău constituie viciu de consimţământ atrăgând nulitatea relativă a
actului juridic încheiat sub imperiul ei.
Structura violenţei
Ca structură, violenţa – viciu de consimţământ, este alcătuită din două elemente:
- un element obiectiv (exterior) care constă în ameninţarea cu un rău; un element subiectiv
(intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.
Cerinţele violenţei
Două cerinţe –condiţii- trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să constituie viciu de
consimţământ, anume:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil; ameninţarea să fie injustă
(nelegitimă).
10. Leziunea este prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza
disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, ce există în chiar momentul
încheierii convenţiei.
Aşadar, ca viciu de consimţământ, leziunea constă în disproproţia vădită de valoare
între contraprestaţii (laedere - a răni).
Structura leziunii
Structura leziunii diferă în raport de concepţia care stă la baza reglementării ei.
În cadrul concepţiei subiective, leziunea presupune două elemente:
- un element obiectiv, ce constă în dispropiorţia de valoare între două contraprestaţii;
un element subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte
cocontractantul.
În cadrul concepţiei obiective, leziunea are un singur element şi anume prejudiciul
material egal cu disproporţia de valoare între contraprestaţii. Legislaţia noastră consacră
concepţia obiectivă despre leziune. În consecinţă, cel ce invocă leziunea trebuie să
dovedească nmai vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii. Dacă însă o parte a
profitat de starea de nevoie în care se afla cealaltă parte, în momenul încheierii actului juridic,
acesta nu mai este lovit de nulitate relativă, ci chiar de nulitate absolută pentru cauză imorală.
Cerinţele leziunii
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite
cumulativ următoarele cerinţe:
- prejudiciul material să fie o consecinţă directă a încheierii actului juridic respectiv -
această cerinţă rezultă din art. 1158 C.civ. care dispune că minorul nu poate exercita acţiunea
în resciziune, adică acţiunea în declararea nulităţii relative a actului juridic pentru leziune,
atunci când “leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual şi neaşteptat”- ; prejudiciul material
să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic; disproporţia de valoare între
contraprestaţii să fie vădită.

E. OBIECTUL CONTRACTULUI

Consimţământul părţilor capabile trebuie să se raporteze la un obiect cert şi licit:


“acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă” - art. 962 C. civ. Această cerinţă de
validitate a contractului este uneori nesocotită. Contând excesiv pe statornicia raportului de
reciprocă încredere între partenerii contractului, aceştia se mulţumesc cu referiri aproximative
la obiectul material şi la preţ. Decepţia este cu atât mai gravă când ulterior părţile se văd
confruntate cu dificultăţile executării contractului. Prestaţia constă de cele mai multe ori în
livrarea unui bun sau în prestarea unui serviciu dar poate consta şi într-o abţinere -de a face
concurenţă sau de a divulga un secret-. Nu este necesar ca bunul ori serviciul să existe în
momentul încheierii contractului, pentru că şi “bunurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei” -
art. 965 Cod civil, dar dacă nu există, trebuie să fie determinat sau determinabil, în privinţa
naturii şi a calităţii.
Cerinţa ca obiectul să fie determinabil sub aspectul naturii s-a considerat ca îndeplinită
prin referire la o normă (standard) naţională sau comunitară ori străină. Dimpotrivă, s-a decis
că nu este determinabil obiectul în cazul asumării obligaţiei de a vinde un lot de marochinărie,
al cărui conţinut nu era detaliat nici într-o anexă a contractului, nici într-un catalog de oferte
de vânzare, nici într-o confirmare a comenzii. Oricare ar fi termenul utilizat pentru a-l
desemna (tarif, comision, remuneraţie, onorariu), preţul reprezintă suma exprimată în bani pe
care un partener contractual o plăteşte celuilalt partener. Nu este însă exclus ca preţul să fie
stipulat în natură şi nu în bani. Nu este esenţial ca modalităţile de plată a preţului să fie
prevăzute în contract.
Preţul este determinat atunci când este exprimat printr-o sumă precisă sau este
determinabil, dacă se raportează la elemente obiective prevăzute în contract. Aceste elemente
trebuie să fie suficiente pentru determinarea preţului, fără a mai fi necesară o altă manifestare
de voinţă a uneia dintre părţi ori a ambelor părţi.

F. CAUZA

Existenţa cauzei fiind prezumată până la dovada contrarie - art. 967 alin. 2 C. civil,
partea care invocă absenţa cauzei trebuie să facă dovada că în sarcina partenerului său nu este
prevăzută nici o contraprestaţie sau că obligaţia stipulată ca atare este iluzorie sau derizorie.

G. FORMA

Principiul libertăţii contractuale instituit in materie comeciala are anumite consecinţe


pentru raporturile contractuale la care participă comercianţii.
Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului.
Orice contract, în sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod
valabil prin simplul acord de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei
părţilor contractante. În privinţa contractelor comerciale, libertatea de exprimare a
voinţei la încheierea contractului este determinată de multitudinea contractelor şi de
necesitatea asigurării unei celerităţi în perfectarea acestora. Pentru comerciant,
rapiditatea încheierii tranzacţiilor reprezintă o condiţie a succesului în activitatea
comercială. Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă
(scrisoare, telex, fax), verbal, telefonic etc. În cazul formei scrise, voinţa părţilor se poate
exprima într-un singur înscris (înscrisul unic) sau în mai multe înscrisuri -oferta şi acceptarea
ofertei-.
Pentru încheierea contractului nu este necesar ca cele două manifestări de voinţă să se
exprime în aceeaşi formă, ele putând îmbrăca forme diferite (comandită scrisă urmată de
executarea obligaţiei). Esenţială în încheierea contractului comercial este existenţa şi
concordanţa manifestărilor de voinţă ale părţilor contractante, indiferent din ce rezultă
acestea.
În mod excepţional, legea comercială impune încheierea contractului în formă
scrisă. În anumite cazuri, forma scrisă este cerută pentru validitatea actului juridic
(cambia, biletul la ordin, cecul) ; în alte cazuri, forma scrisă este cerută pentru probă
-contractul de societate în participaţie; contractul de gaj, contractul de consignaţie etc.
Reglementările legale în vigoare permit disocierea contractului (negotium) de
înscrisul care îl constată.
Această disociere se manifestă pe trei planuri:
- În virtutea consensualismului - art. 942 şi art. 1295 C.civ., simplul acord al voinţelor
valabil exprimate dă naştere contractului, astfel încât, nici pentru dovada conţinutului său -art.
46 C.com.; Pentru dovada existenţei şi a conţinutului unui contract, este uneori prevăzută de
lege existenţa înscrisului, dar şi în acest caz contractul are o existenţă autonomă faţă de
înscris; În situaţiile în care însăşi existenţa înscrisului constatator reprezintă o condiţie
necesară pentru naşterea raportului juridic (de exemplu, în cazul actului de constituire a unei
societăţi comerciale, al contractului de cesiune de părţi sociale sau al transferului acţiunilor
nominative) simbioza contract-înscris este concepută numai în momentul originar. O dată
născut în mod valabil, contractul va avea în continuare o existenţă independentă. Chiar dacă
înscrisul este distrus, contractul va supravieţui.
În practica raporturilor contractuale comerciale este tot mai frecventă constatarea
contractului printr-un înscris (contracte de furnizare, de comision, de asigurare, contracte
bancare, etc.) chiar şi atunci când existenţa înscrisului nu constituie o condiţie de validitate a
contractului . Această practică generează consecinţe juridice în două direcţii:
- înscrisurile premergătoare încheierii contractului sunt ori încorporate în înscrisul
constatator al contractului ori distruse sau declarate expres nule şi neavenite; acordurile de
modificare a clauzelor contractului (impropriu denumite “acte adiţionale”) sunt valabile
numai dacă sunt constatate printr-un înscris semnat de aceleaşi părţi şi în aceeaşi formă
(autentică sau sub semnătură privată).

CAPITOLUL IV. OFERTA DE A CONTRACTA

CONDIŢIILE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ OFERTA; FORŢA


OBLIGATORIE A OFERTEI. RĂSPUNDEREA PENTRU REVOCAREA OFERTEI; OFERTA
ŞI ANTECONTRACTUL -PROMISIUNEA DE A CONTRACTA; ACCEPTAREA OFERTEI;
MOMENTUL ŞI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

Tratativele legate de încheierea contractului încep cu o propunere de a contracta,


făcută de o persoană. Această propunere poartă denumirea de ofertă sau policitaţiune.
Ea reprezintă prima manifestare de voinţă, deci primul pas pentru formarea acordului
de voinţă.
Oferta de contracta este precedată de reclamă, publicitate, discuţii, negocieri etc., toate
acestea având a se concretiza până la urmă într-o ofertă valabilă din punct de vedere juridic.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Desigur că simpla tăcere
nu poate să aibă o semnificaţie juridică deosebită. De asemenea, se poate considera ofertă de
prelungire a unui contract de închiriere, exprimată tacit, împrejurarea că, deşi contractul a
expirat, chiriaşul continuă a folosi lucrul închiriat şi a plăi chirie – aşa-numita “tacită
reconducţiune” - tacită închiriere- reglementată de art. 1437 C. civ.
Rezultă că, în principiu, nici o condiţie specială de formă nu se cere pentru
valabilitatea ofertei. Oferta poate fi adresată unei persoane determinate, dar, la fel de
bine, ea poate fi adresată unor persoane nedeterminate – o ofertă adresată publicului; de
exemplu, expunerea mărfurilor în vitrine, standuri etc. cu indicarea preţului lor de vânzare. În
sfârşit, oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen, în sensul că se precizează sau nu
termenul în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. După cum a fost sau
nu prevăzut în termen, vor diferi efectele obligatorii ale ofertei.

A. CONDIŢIILE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ OFERTA

Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie să întrunească condiţiile


generale ale acestuia; bineînţeles că aceste condiţii vor trebui să fie adaptate la specificul
ofertei, care reprezintă numai începutul în formarea desăvârşită a consimţământului.
- Oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi
cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. O ofertă făcută iocandi causa sau din
simplă curtoazie, fără intenţia de angajament juridic, nu poate să ducă la formarea unui
contract.
- Oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un
angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului. Nu este
fermă, de exemplu, oferta de vânzare a unui lucru, prin care ofertantul şi-ar rezerva dreptul de
a modifica preţul propus.
- Oferta trebuie să fie neechivocă. Simpla expunere a unei mărfi în vitrină, fără
indicarea preţului, nu poate fi considerată, ceapărat, ca fiind o ofertă de vânzare, de îndată ce
expunerea ar fi putut să fie făcută ca model sau în alte scopuri.
- Oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzând toate elementele ce pot fi luate
în considerare pentru încheierea contractului; caracterul complet şi precis face posibil ca
simpla sa acceptare să realizeze perfectarea contractului.

B. FORŢA OBLIGATORIE A OFERTEI. RĂSPUNDEREA PENTRU


REVOCAREA OFERTEI

Oferta dă naştere unei obligaţii în sarcina ofertantului. În Codul nostru civil nu


întâlnim o reglementare expresă, în Codul comercial - art. 37, înscrisă o regulă în
conformitate cu care, până în momentul încheierii contractului oferta şi acceptarea sunt
revocabile. Aşadar, că principiul care se degajă din legislaţia noastră ar fi acela că atâta
timp cât oferta nu a fost acceptată, ea poate fi revocată în mod unilateral de către cel ce
a făcut-o. Se admite că în discutarea efectului obligatoriu al ofertei este necesar să avem
în vedere două situaţii, după cum oferta nu a ajuns sau a ajuns la destinatarul ei.
- Câtă vreme oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber şi fără a
avea de suportat vreo consecinţă. Este necesar ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai
târziu odată cu oferta.
- Dacă oferta a ajuns la destinatar, urmează să distingem după cum oferta este cu termen – în
sensul că s-a stabilit un termen pentru acceptare – ori fără termen.
În primul caz, se afirmă în genere că ofertantul este dator să o menţină până la
expirarea termenului; de îndată ce termenul a expirat, oferta devine caducă. Dacă oferta este
fără termen, se admite că ofertantul este obligat să o menţină un timp rezonabil, apreciat în
funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a da posibilitate destinatarului să delibereze şi să se
pronunţe asupra ei. Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil ori
cedează, oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect. Este
concluzia de principiu ce a fost desprinsă dintr-o reglementare specială înscrisă în art. 814 C.
civ. în materia donaţiilor.
Ce consecinţe va avea retragerea ofertei înainte de expirarea termenului în care ea
trebuie să fie menţinută? Retragerea ofertei, înainte de expirarea termenului, atrage
răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produse ca urmare a revocării
intempestive. Explicaţia răspunderii pentru retragerea ofertei o putem întemeia fie pe
principiile răspunderii delictuale, fie pe ideea răspunderii pentru abuzul de drept, care, în
fond, este tot o răspundere civilă delictuală. Vom da prioritate ideii abuzului de drept, care
pare a găsi un sprijin în reglementările în vigoare în prezent în ţara noastră.
Pentru formarea consimţământului este necesar ca oferta şi acceptarea acesteia
să coexiste. Dacă oferta a fost revocată, ea nu se va mai putea întâlni cu acceptarea
intempestivă a ofertei va atrage răspunderea ofertantului, însă de aici nu se poate trage
concluzia că în mod necesar contractul va trebui să fie considerat încheiat.
Art. 37 C. comercial, precizează că: „Deşi revocarea împiedică ca contractul să devină
perfect, dacă ea ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi după ce aceasta întreprinsese executarea
lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune interese”.

C. OFERTA ŞI ANTECONTRACTUL - PROMISIUNEA DE A CONTRACTA


Oferta nu trebuie să fie confundată cu antecontractul - promisiunea de a contracta.
Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală. Antecontractul este un contract, deci un act
juridic de formaţie bilaterală, având la bază un acord de voinţă. El nu se confundă nici cu o
simplă ofertă de vânzare, deoarece, pe când oferta apare ca un simplu act unilateral,
promisiunea de a contracta – antecontractul – este un contract realizat prin întâlnirea unei
oferte cu acceptarea ei.

D. ACCEPTAREA OFERTEI

Acceptarea este cea de-a doua latură a consimţământului şi ne apare ca fiind un


răspuns în care se manifestă acordul cu oefrat primită.
Acceptarea nu necesită, în principiu, condiţii speciale de formă; cu singura cerinţă de a
exprima, neîndoielnic, voinţa de a încheia contractul, acceptarea poate fi făcută verbal sau în
scris. Ea poate fi expresă, dar poate fi şi tacită, adică să rezulte, în mod cert, din anumite
împrejurări, gesturi sau atitudini ale acceptantului. Cea mai concludentă acceptare tacită
poate fi, de exemplu, executarea de către acceptant a obiectului ofertei.
În legătură cu acceptarea tacită, care este valoarea pe care o are simpla tăcere a
unei anumite persoane căreia i s-a adresat o ofertă. Prin ea însăşi tăcerea nu poate avea
valoare de acceptare. Regula qui tacet cum loqui debetur consentire videtur, nu este exactă
în sine.Numai în mod excepţional, prin lege sau în practica judecătorească, se consideră că
tăcerea poate să însemne acceptare. Astfel, de exemplu: - legea admite tacita reconducţiune
-tacita reînchiriere. Conform art. 1437 C. civ., „după expirarea termenului stipulat prin
contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, atunci se consideră
locaţiunea ca reînnoită”. Rezultă, deci, că simpla tăcere a locatorului, care lasă pe locatar să
folosească în continuare lucrul, apare ca o acceptare a ofertei de prelungire a contractului,
ofertă ce este dedusă din faptul că locatarul continuă a locui în imobilul închiriat; - părţile pot
să fi convenit, mai înainte, ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare de acceptare;
- în practică se mai consideră, uneori, că atunci când oefrta este făcută exclusiv în interesul
celeilalte părţi, ea poate fi considerată ca fiind acceptată chiar dacă partea căreia i-a fost
adresată tace.
Condiţiile pe care trebuie să le întrunească acceptarea:
Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să
întrunească şi alte cerinţe: - să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă
acesteia. În caz contrariu, dacă accepatarea depăşeşte, condiţionează ori limitează cuprinsul
ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea are valoarea unei contraoferte; - să
fie neîndoielnică; - dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană
o poate accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului, acceptarea poate proveni de
la oricine doreşte să încheie contractul; - acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi
devenit caducă ori să fi fost revocată.

E. MOMENTUL ŞI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

1. Consideraţii generale privind momentul încheierii contractului


Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta şi deci
este format consimţământul. Determinarea acestui moment urmează a se face în funcţie de trei
ipoteze, după cum: - ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa celuilalt; - contractul se
încheie prin telefon; - ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, iar contractul se
încheie prin corespondenţă.
2. Încheierea contractului între prezenţi
Nici o problemă deosebită nu se pune în ipoteza în care ofertantul şi acceptantul, ambii
fiind de faţă, cad de acord asupra încheierii contractului. momentul încheierii va fi marcat de
realizarea acestui acord.
3. Încheierea contractului prin telefon
Determinarea momentului încheierii contractului prin telefon se face asemănător cu
încheierea contractului între prezenţi. Regulile încheierii contractului între prezenţi se aplică
prin analogie, contractul fiind considerat perfectat dacă ofertantul şi acceptantul au căzut de
acord asupra încheierii sale.
4. Încheierea contractului prin corespondenţă - între absenţi
Distanţarea în timp a ofertei şi a acceptării – determinată de împrejurarea că ofertantul
şi acceptantul nu se află de faţă la momentul în care primul propune oferta iar cel de-al doilea
o acceptă – face ca problema momentului încheierii contractului să se pună într-un chip
deosebit, în comparaţie cu primele ipoteze menţionate.
Când se va putea considera că a avut loc întâlnirea ofertei cu acceptarea, atunci când
acestea se transmit prin corespondenţă – prin scrisoare, telegramă, telex sau telefax ?
Un sistem care şi-a găsit exprimare şi în unele texte ale legislaţiei noastre, este
sistemul informării. În acest sistem se consideră că momentul încheierii contractului este
acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. În legislaţia noastră acest
sistem se sprijină pe prevederile art. 35 C. comercial, în conformitate cu care contractul se
consideră încheiat „dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa propuitorului în temeiul hotărât de
dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi al acceptării după natura
contractului”.
Sistemul informării, în forma sa integrală, este susceptibil de obiecţii. În practică se
consideră că simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediate de acceptant
constituie o prezumţie relativă că ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare.
5. Corelaţia dintre oferta cu termen şi momentul încheierii contractului
Pentru a se produce încheierea contractului este necesar ca acceptarea să fi ajuns la
ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă. Ofertantul poate primi ca bună şi o
acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să încunoştiinţeze de îndată pe acceptant despre
aceasta - art. 35 alin. 2 C. com. Desigur că, în acest caz, momentul încheierii contractului va
trebui să fie considerat momentul primirii de către ofertant a acceptării.
6. Importanţa momentului încheierii contractului
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes din mai multe puncte
de vedere, şi anume: - în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea de revocare,
precum şi caducitatea ofertei; - viciile voinţei şi, în general, cauzele de nulitate sau de
anulabilitate trebuie să existe la momentul încheierii contractelor; - momentul încheierii
contractului determină legea aplicabilă acelui contract. Problema interesează îndeosebi în
cazul conflictului de legi în timp; - efectele contractului se produc, ca regulă, începând din
momentul încheierii acestuia. De aici decurge consecinţa că, dacă nu s-a prevăzut altfel, în
cazul contractelor translative de drepturi reale, dreptul şi deci riscurile se transmit din acest
moment către dobânditor; - momentul încheierii contractului interesează şi calculul
termenelor de prescripţie - art. 7 alin. 2 şi art. 9 din Decretul 167/1958; - în cazul ofertei
adresate unor persoane nedeterminate, momentul încheierii contractului, determinat de prima
acceptare primită, face ca acceptările ulterioare să rămână fără efect; - momentul încheierii
contractului determină şi locul încheierii acestuia.
7. Locul încheierii contractului şi importanţa acestuia
În funcţie de sistemul urmat spre a stabili momentul încheierii contractului, vom trage
concluzii şi cât priveşte locul încheierii. Atunci când contractul se încheie între părţi prezente,
locul fiind acela în care se găsesc părţile. În cazul contractului încheiat la telefon socotim că
locul încheierii contractului va fi acela unde se află ofertantul.
Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, având în vedere adeziunea pe
care am manifestat-o faţă de sistemul recepţiei, va trebui să conchidem că locul
încheierii contractului este localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată
corespondenţa.
Locul încheierii contractului prezintă mare importanţă din punctul de vedere al
dreptului internaţional privat, acest loc putând determina legea aplicabilă în caz de conflict de
legi în spaţiu, dacă contractul conţine un element de extraneitate. Locul încheierii contractului
poate prezenta, uneori, interes pentru determinarea instanţei competente, din punct de vedere
teritorial, să soluţioneze eventualele litigii născute în legătură cu contractul.

F. PARTICULARITĂŢI ALE OBLIGAŢIILOR COMERCIALE

1. Subiectele obligaţiilor comerciale


În privinţa subiectelor, obligaţiile comerciale se deosebesc de cele civile sub două
aspecte principale: lipsa consideraţiei ce se acordă persoanei şi faptul că subiecte ale
obligaţiilor comerciale sunt atât indivizi, cât şi societăţile comerciale.
În cazul multor obligaţii civile, consideraţia ce se acordă persoanei joacă un rol
important, pe când în ceea ce priveşte obligaţiile comerciale, această luare în considerare este
de cele mai multe ori absentă, exceptându-se unele contracte cum sunt, de exemplu: contractul
de societate, contractul de mandat, etc.
Subiecte ale obligaţiilor comerciale sunt atât persoanele fizice, cât şi societăţile
comerciale care sunt rodul voinţei umane, dar care, prin durata virtuală a existenţei lor şi prin
putere sunt superioare. Astfel, acordurile dintre societăţi pot genera efecte neprevăzute care se
răsfrâng asupra tuturor acţionarilor, fără ca aceştia să aibă mijloace adecvate de a le
neutraliza. De aceea, spre deosebire de dreptul civil care priveşte societatea ca pe un contract,
dreptul comercial vede în societate un organism în acţiunea lui de agent economic în cadrul
economiei de piaţă.
2. Autonomia voinţei, libertatea contractuală şi buna-credinţă
Proclamând autnomia voinţei, dreptul civil recunoaşte pe această bază, libertatea
contractuală. De aceea, el se preocupă să dezvăluie voinţa reală (intimă) a celui care s-a
obligat.
Dreptul comercial, dimpotrivă, ţinând seama în special de necesitatea stabilităţii
raporturilor obligaţionale asumate de comercianţi, se preocupă mai degrabă de „voinţa
declarată” a societarilor decât de „voinţa lor internă”. Deseori, comercianţii încheie tranzacţii
fără a se cunoaşte între ei, şi, de asemenea, ei uzează şi chiar abuzează de imprimate-tip. Deci,
în aceste condiţii, nu îşi găseşte decât cu greu loc „voinţa internă”. Particularităţile „voinţei
declarate” a societăţilor comerciale se reflectă şi pe planul principiului libertăţii contractuale.
În prezent, postulatele liberalismului contractual, rezultat al acodurilor liber consimţite între
oameni, sunt puse sub semnul îndoielii şi chiar se afirmă decesul liberalismului contractual.
De asemenea, elementele bunei-credinţe care joacă un rol atât de mare în asumarea
obligaţiilor civile, în dreptul comercial se estompează. În general, legea comercială ia în
considerare regularitatea obiectivă, făcându-se referire la buna-credinţă numai pentru a
sancţiona concurenţa neloială.
3. Formalismul
Formalismul în cadrul obligaţiilor comerciale corespunde cerinţelor obiective ale
practicii comerciale. Formele juridice, departe de a fi un obstacol la încheierea actelor
juridice, constituie dimpotirvă un mijloc de facilitare a acestora, prin aceea că: se evită
discuţiile ulterioare privind formarea contractului şi interpretarea lui; permite recunoaşterea
naturii actului după titlul care i s-a dat etc.
De aceea, nu se va putea încheia, de exemplu, un contract de societate decât prin
înscris autentic sau un contract de depozit bancar fără a fi îndeplinite anumite forme speciale.
4. Caracterul sinalagmatic
Pentru că timpul comerciantului costă bani, în dreptul comercial nu există acte
gratuite, ca în dreptul civil. Chiar şi acele obligaţii care în dreptul civil se presupun a fi
gratuite (mandat, depozit), în dreptul comercial sunt asumate în consideraţia unei remuneraţii
corespunzătoare.
De aceea, regula în materie comercială este aceea că în toate cazurile, obligaţiile în
această materie au un caracter sinalagmatic.
5. Prioritatea aparenţei
Una din caracteristicile specifice obligaţiilor comerciale -în raport cu cele civile- este
sacrificarea realităţii în favoarea aparenţei. Atunci când dreptul civil este constrâns la un
asemenea sacrificiu, el se străduieşte să justifice acest lucru prin „eroarea comună”. Astfel, s-a
decis că bunul vândut nu mai poate fi revendicat de adevăratul proprietar de la cumpărătorul
care l-a dobândit de la proprietarul aparent, dacă acest cumpărător a fost în imposibilitatea
obiectivă de a certifica valabilitatea actului de proprietate.
Dreptul comercial nu ţine neapărat să cunoască realitatea drepturilor, el având
încredere în aparenţă, dar, în acelaşi timp, multiplică formalităţile pentru a preveni surprizele.
Procedându-se în acest mod, circulaţia bunurilor şi a drepturilor este mult uşurată, pentru că
se poate discuta cu titularul aparent şi se poate asigura prin publicitate sau prin posesia titlului
un drept incontestabil. Legea comercială oferă multe exemple cu privire la preferinţa dreptului
comercial pentru aparenţă. Aşa, de exemplu, neîndeplinirea de către fondatorii societăţii pe
acţiuni a formalităţilor de autorizare şi înmatriculare nu poate împieta asupra drepturilor
terţelor persoane (ca atare, în cazul neregulatei constituiri a societăţii, fondatorii răspund
direct, nelimitat şi solidar pentru obligaţiile asumate în numele societăţii).
6. Solidaritatea codebitorilor
Solidaritatea presupune existenţa unei pluralităţi de subiecte active sau pasive ale unei
obligaţii, scopul său fiind împiedicarea diviziunii unei obligaţii. Sediul general al instituţiei
solidarităţii este în dreptul civil, care consacră regula că divizibilitatea creanţei este regula, iar
solidaritatea, excepţia şi că ea nu se prezumă, aplicarea solidarităţii necesitând o stipulare
expresă a societarilor.
Pentru a asigura o mai deplină ocrotire a creditorilor, precum şi securitatea
tranzacţiilor, legiuitorul comercial a inversat această regulă, adică solidaritatea este regula şi
divizibilitatea creanţei excepţia, instituind prezumţia de solidaritate a debitorilor. Astfel, în
art. 42 Cod comercial se prevede că „ în obligaţiile comerciale, codebitorii sunt ţinuţi solidar,
afară de stipulaţie contrară”. Deci, după cum se vede, soluţia consacrată de Codul comercial
este diametral opusă celei prevăzute de art. 1041 Cod civil.
Întrucât solidaritatea este de natura obligaţiilor comerciale, ea nu trebuie
stipulată expres. Prezumţia de solidaritate a codebitorilor este o prezumţie relativă, acest
lucru rezultând din art. 42 Cod comercial care prevede că codebitorii sunt ţinuţi solidar „afară
de stipulaţie contrară”. Aşa încât, poate fi înlătura prin convenţia lor solidaritatea, stipulând
că obligaţia asumată este divizibilă. Răsturnarea prezumţiei de solidaritate se poate face cu
orice mijloc de probă prevăzut de art. 46 Cod comercial. De asemenea, dreptul comercial nu
se ocupă decât de solidaritatea pasivă, adică reglementează obligaţiile solidare din punct de
vedere al debitorilor.
Solidaritatea pasivă are drept scop să permită creditorului să ceară executarea integrală
a creanţelor oricărui debitor, adăugându-se şi gajul general asupra patrimoniului tuturor
debitorilor. El este astfel pus la adăpost de riscul unei eventuale insolvabilităţi a unuia dintre
debitori, putând alege debitorul împotriva căruia să-şi îndrepte executarea.
Debitorul solidar pierde facultatea de a opune creditorului beneficiul discuţiei
constând în îndatorirea creditorului de a urmări mai întâi pe debitorul principal şi beneficiul
de diviziune în virtutea căruia debitorul are dreptul să fie urmărit numai pentru cota ce rezultă
din împărţirea cuantumului creanţei la numărul debitorilor.
Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală care nu permite însă
înlăturarea sa pe cale voinţei societarilor, din pricina caracterului său public. Este vorba de:
solidaritata asociaţilor din societăţile în nume colectiv şi a comanditaţilor din societăţile în
comandită - art. 2 lit. a din Legea 31/1990; solidaritatea administratorilor societăţilor
comerciale - art. 41-43 din Legea 31/1990 etc.
Art. 43 alin. 3 Cod comercial prevede că prezumţia de solidaritate nu se aplică pentru
necomercianţi, pentru operaţiuni care, în ceea ce-i priveşte, nu sunt fapte de comerţ.
7. Dobânzile
Problema dobânzilor este strict legată de materia daunelor pentru neexecutarea
oblgiaţiilor contractuale. Când este vorba de obligaţii de a face sau de a da un anumit bun -în
afară de o sumă de bani - regula dominantă este că, creditorul are dreptul să reclame
debitorului, atât pierderea suferită (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum
cesans) cu condiţia să se facă dovada întinderii lor.
Când însă obligaţia constă (are drept obiect) într-o sumă de bani, legiuitorul a creat un
regim special: existenţa daunelor este prezumată, creditorul nefiind obligat să facă dovada lor;
cuantumul daunelor este fixat de legiuitor, în sensul că ele nu pot cuprinde decât dobânda
legală dobânzile reprezintă echivalentul daunelor provocate creditorilor prin neexecutare şi în
consecinţă sunt daune compensatorii şi nu moratorii, căci ele corespund folosirii de către
debitor a capitalului altuia.
Potrivit art. 43 Cod comercial, „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc
dobânda de drept din ziua când devin exigibile”. Deci, în privinţa obligaţiilor comerciale
având ca obiect sume de bani, debitorul se află de drept în întârziere din momentul când
obligaţia devine exigibilă. În consecinţă, dobânzile legale curg de la data scadenţei obligaţiei.
Pentru ca dobânzile să curgă de drept, trebuie întrunite anumite condiţii şi anume:
obligaţia debitorului să constea în plata unei sume de bani; obligaţia să fie lichidă; obligaţia să
fie exigibilă (dacă în contract nu s-a prevăzut un termen de plată, dobânzile curg de la data
punerii în întârziere printr-o cerere formală de plată, fie prin chemare în judecată a
datornicului).
8. Interdicţia acordării termenului de graţie
Art. 44 din Codul comercial prevede că „În obligaţiile comerciale, judecătorul nu
poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 din Codul civil”. Potrivit art. 1021 Cod
civil, dacă unul din societari nu-şi îndeplineşte obligaţia, contractul nu este desfiinţat de drept,
ci partea prejudiciată are alegerea să silească pe cealaltă parte să execute convenţia sau să-i
ceară desfiinţarea cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie cerută înaintea justiţiei, care, după
circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.
În materie comercială, debitorului îi este interzis să se prevaleze de facultatea pe care
o are în materie civilă - art. 44 Cod commercial. Necesitatea apărării creditului şi a circulaţiei
bunurilor cer ca obligaţiile comerciale să se execute întocmai şi la termenul stipulat - aceasta,
întrucât obligaţiile comerciale, sunt, în general, înlănţuite, neexecutarea uneia atrăgând inerent
pe aceea a celorlalte, şi adeseori, insolvabilitatea, cu consecinţa lichidării judiciare.Pentru a
opera interdicţia de acordare a termenului de graţie trebuie îndeplinite încă nişte condiţii şi
anume: obligaţia debitorului să rezulte dintr-un contract sinalagmatic; contractul trebuie să
prevadă un termen de executare; oblgiaţia debitorului trebuie să aibă un caracter comercial.
Perimarea
9. Interzicerea retractului litigios
În scopul eliminării intenţiei de speculă şi risc, în materia cesiunii de creanţe, în Codul
civil s-a prevăzut că atunci când se cedează drepturi litigioase, debitorul cedat va putea să se
libereze valabil plătind nu valoarea creanţei, ci suma reală plus spezele şi dobânda de la data
plăţii cesiunii - art. 1402-1404 Cod civil.
În felul acesta, dobânditorii de creanţe litigioase sunt baraţi, sub aspectul unor
eventuale intenţii speculative, nemaiavând motiv să se substituie unor creditori aflaţi în jenă
financiară sau înspăimântaţi de perspectiva pierderii procesului. Având drept consecinţă o
îngrădire a circulaţiei bunurilor şi o limitare sau chiar excludere a unui câştig rezultat din
diferenţa între preţul de cumpărare şi cel de vânzare, retractul litigios nu putea şi nici nu a fost
acceptat de legiuitorul comercial.
În cazul obligaţiilor comerciale, retractul litigios este interzis prin dispoziţiile art. 45
din Codul comercial, dar această interdicţie este circumscrisă la drepturile care îşi au izvorul
într-o faptă de comerţ (în sensul larg de materie comercială constând în acte de comerţ
obiective şi subiective).

CAPITOLUL V. REGLEMENTĂRI PRIVITOARE LA DISCIPLINA


CONTRACTUALĂ

DOMENIUL DE APLICARE; MĂSURI PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR


COMERCIALE; FIŞIERE; MĂSURI PRIVIND EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR DIN
CONTRACTELE COMERCIALE; CONSECINŢELE NERESPECTĂRII OBLIGAŢIILOR DIN
CONTRACTELE COMERCIALE; NOŢIUNEA RĂSPUNDERII JURIDICE

A. DOMENIUL DE APLICARE

În acestă materie a fost adoptată Legea 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea
disciplinei contractuale, publicată în M.Of. 529/19.07.2002 modificată prin O.U.G. 112/2002,
M.Of. 704 din 26.09.2002. La data intrării în vigoare a legii a fost abrogată O.U.G. nr.
10/1997 cu privire la diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor economice, M.Of. 72 din
22.04.1997, reglementare ce priveşte disciplina contractuală si cuprinde dispoziţii care se
referă la încheierea contractelor comerciale, executarea obligaţiilor asumate care rezultă din
aceste contracte, precum şi consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale si a intrat în
vigoare la 30 de zile de la publicarea ei, care a avut loc în 19 iulie 2002.
Art. 1 alin.1 din lege dispune: “Prezenta lege se aplică tuturor contractelor încheiate
pentru realizarea actelor de comerţ de către agenţii economici comercianţi, persoane juridice,
şi comercianţii persoane fizice, denumite în continuare părţi contractante, indiferent de forma
de proprietate”.
Din dispoziţiile citate rezultă că noua reglementare se aplică tuturor contractelor
încheiate pentru realizarea actelor de comerţ. Aceasta înseamnă că obiectul reglementării îl
reprezintă contractele comerciale încheiate de către comercianţi. În privinţa părţilor
contractante, legea are în vedere numai contractele comerciale încheiate între comercianţi, nu
şi contractele comerciale încheiate între comercianţi şi necomercianţi. Prin comercianţi, legea
înţelege comercianţii persoane juridice (denumiţi şi agenţi economici) şi comercianţii
persoane fizice. Potrivit normelor dreptului comercial, comercianţii persoane juridice sunt:
societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste. Comercianţii persoane
fizice sunt persoanele fizice care săvârşesc acte comerciale, cu caracter profesional şi în nume
propriu.
Dispoziţiile Legii 469/2002 sunt aplicabile tuturor contractelor comerciale încheiate de
comercianţi, “indiferent de forma de proprietate”. Aceasta înseamnă că sunt avute în vedere
nu numai contractele comerciale încheiate de societăţile comerciale cu capital de stat şi regiile
autonome, unde pentru societăţile comerciale cu capital de stat şi regiile autonome, art. 7 din
lege prevede obligaţia administratorilor de a convoca adunările generale ale asociaţilor,
respectiv consiliile de administraţie, pentru a decide măsurile legale care se impun a fi luate în
vederea asigurării executării obligaţiilor din contractele comerciale, ci şi contractele
comerciale încheiate de comercianţii persoane fizice, societăţile comerciale constituite în
temeiul Legii 31/1990 şi organizaţiile cooperatiste.
În economia de piaţă liberă, comercianţii sunt liberi să încheie contractele comerciale
cu orice partener şi cu clauzele pe care le reclamă realizarea intereselor lor, cu singura
restricţie de a nu încălca normele de ordine publică şi bunele moravuri - art. 5 C. civ. Desigur,
economia de piaţă liberă nu exclude intervenţia statului, prin adoptarea unor reglementări
obligatorii, care să asigure desfăşurarea activităţii comerciale. Esenţial este însă ca în această
acţiune să se ţină seama de cerinţele fundamentale ale economiei de piaţă, proprietatea privată
şi libera iniţiativă, ceea ce, pe plan juridic, înseamnă libertatea contractuală.

B. MĂSURI PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR COMERCIALE

Potrivit art. 2 din lege, comercianţii, în calitate de părţi contractante, vor


întreprinde toate diligenţele pentru stipularea de clauze care să asigure realizarea
obiectului contractului.
O asemenea cerinţă este pe deplin justificată pentru orice contract şi, cu atât mai mult,
în cazul contractelor comerciale. Dar, legiuitorul nu se mulţumeşte cu atât, ci dispune că, în
mod obligatoriu, contractul trebuie să cuprindă clauze referitoare la: obligaţiile ce revin
părţilor în derularea contractului, condiţiile de livrare şi de calitate a bunurilor şi/sau
serviciilor, termenele, modalităţile de plată şi de garantare a plăţii preţului, instrumentele de
plată şi clauzele de consolidare a preţului în condiţiile inflaţiei şi devalorizării, riscul
contractual, precum şi modul de soluţionare a eventualelor litigii apărute în legătură cu
derularea şi executarea contractului - art. 2 alin. 2 din lege.
În plus, potrivit legii, în contractele comerciale părţile trebuie să stipuleze clauze
privind răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor asumate, în special a obligaţiilor
băneşti.
Astfel, în contractele încheiate, părţile vor prevedea că, în cazul neîndeplinirii la
termen a obligaţiei băneşti, debitorul va plăti, în afara sumei datorate, penalităţi pentru fiecare
zi de întârziere. Penalităţile vor fi datorate numai în cazul neîndeplinirii în termen de 30 de
zile de la data scadenţei a obligaţiei de plată a sumei de bani datorate - art. 4 alin. 1 din lege.
Tot astfel, în contractele comerciale se pot include şi daune-interese pentru
neexecutarea totală sau parţială a contractului ori pentru întârziere, sub forma daunelor
compensatorii şi moratorii - art. 4 alin. 2 din lege. În concepţia legii, daunele-interese sunt
menite să compenseze prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii
cu întârziere a obligaţiilor asumate de debitor.
Cât priveşte caracterul obligatoriu al clauzelor contractuale menţionate de dispoziţiile
legale citate, el trebuie apreciat ca o expresie a necesităţii stipulării în contractele comerciale a
tuturor clauzelor care asigură realizarea intereselor părţilor, urmărite prin încheierea
contractelor comerciale, şi mai puţin ca o obligaţie juridică a părţilor contractante. Chiar dacă
Legea 469/2002 nu mai stabileşte penalităţile de întârziere, ea conţine o remanenţă a
concepţiei Legii 76/1992, prin reglementarea obligaţiei de a prevedea în contractele
comerciale penalităţile de întârziere. Libertatea contractuală a părţilor este încălcată nu numai
prin impunerea obligaţiei de a stipula clauza penală, ci şi prin limitarea dreptului părţilor de a
opta pentru o altă sancţiune, de exemplu plata dobânzilor.
În privinţa curgerii penalităţilor de întârziere, art. 4 alin. 1 din lege prevede că
penalităţile vor fi datorate numai în cazul neîndeplinirii, în termen de 30 de zile de la data
scadenţei, a obligaţiei de plată a sumei de bani datorate. Soluţia legii este contrară atât
libertăţii părţilor de a conveni data de la care curg penalităţile de întârziere, cât şi principiului
potrivit căruia, în obligaţiile comerciale, debitorul se află de drept în întârziere, datorând
penalităţile de la data scadenţei obligaţiei. Referitor la posibilitatea părţilor contractante de a
include în contractele comerciale clauze privind plata daunelor-interese pentru nerespectarea
obligaţiilor contractuale este consacrat de Codul civil - art. 1082-1086. Textul legii mai
prevede că daunele-interese se includ în contractele comerciale pentru compensarea
prejudiciului suferit de către crditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii
de către debitor a obligaţiilor contractuale.
Dispoziţiile Legii 469/2002 privind caracterul obligatoriu al clauzelor contractuale,
menţionate de art. 2 şi 4 din lege, trebuie interpretate ca expresie a cerinţelor impuse de
disciplina contractuală care trebuie să guverneze desfăşurarea activităţii comerciale, chiar şi în
economia de piaţă liberă. Bunul mers al activităţii reclamă încheierea unor contracte
comerciale care să cuprindă toate clauzele necesare asigurării îndeplinirii obligaţiilor asumate,
inclusiv clauzele privind răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor.
Potrivit Legii 469/2002, o măsură prin care se poate asigura întărirea disciplinei
contractuale o reprezintă informarea comercianţilor, prealabil perfectării contractelor
comerciale, asupra cocontractanţilor. Art. 2 alin. 3 din lege prevede că părţile contractante pot
depune diligenţele necesare în scopul obţinerii de informaţii privind credibilitatea financiară şi
seriozitatea persoanei juridice sau a persoanei fizice cu care intră în raporturi contractuale.
Legea are în vedere posibilitatea obţinerii acestor informaţii de la Centrala
Incidentelor de Plăţi din cadrul Băncii Naţionale a României.

C. FIŞIERE

Reglementările din România care crează cadrul legal pentru unii dintre potenţialii
împrumutători de a obţine informaţii privitoare la potenţialii împrumutaţi, în derularea
analizei vizând acordarea sau neacordarea creditului sunt:
a. Regulamentul nr. 1 al Băncii Naţionale a României nr. 1 din 21 mai 1999 privind
organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Riscurilor Bancare
-Publicat în M. Of. 614 din 16 decembrie 1999, aplicat prin Ordinul 27 din 18 ianuarie 2000,
publicat în M. Of. 19 din 20 ianuarie 2000, modificat şi completat prin Circulara Băncii
Naţionale a României 21 din 1 iulie 2002, publicată în M. Of. 521 din 18 iulie 2002.
b. Regulamentul 1 din 23 februarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea la Banca
Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi -Publicat în M. Of. 120 din 9 martie
2001, modificat prin Circulara 21 din 1 iulie, publicată în M. Of. 521 din 18 iulie 2002.
Legislaţia română nu cunoaşte prevederi privitoare la înfiinţarea şi organizarea unui
fişier în care să se afle informaţii exclusiv privitoare la persoanele fizice care au calitatea de
împrumutaţi în contractele de credit destinat consumului.
a. Regulamentul nr. 1 al Băncii Naţionale a României din 21 mai 1999 privind organizarea şi
funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Riscurilor Bancare (Publicat în M.
Of. 614 din 16 decembrie 1999, aplicat prin Ordinul 27 din 18 ianuarie 2000, publicat în M.
Of. 19 din 20 ianuarie 2000, modificat şi completat prin Circulara Băncii Naţionale a
României 22 din 1 iulie 2002, publicată în M. Of. 521 din 18 iulie 2002) are, conform art. 1,
ca obiect organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, numită în
continuare CRB, ca centru de intermediere, care gestionează, în numele BNR, informaţia de
risc bancar pentru scopurile utilizatorilor, în condiţiile păstrării secretului profesional,
prevăzut de art. 35, 36, 37 din Legea bancară. Analiza exhaustivă a obiectului CRB presupune
expunerea şi definirea următoarelor noţiuni:
1. Informaţia de risc bancar. Potrivit regulamentului, informaţia de risc bancar se
circumscrie în raport de două constante: datele de identificare ale unui debitor - persoană
fizică sau persoană juridică nonbancară rezidentă; operaţiunile în lei şi în valută prin care
băncile se expun la risc faţă de acel debitor. Informaţia este structurată, din perspectiva
riscurilor bancare în risc individual şi risc global, se prelucrează şi se difuzează de CRB.
Riscul individual reprezintă expunerea unei bănci faţă de un debitor, se determină de
către persoana declarantă - Persoanele declarante la CRB sunt, în conformitate cu prevederile
art. 2, pct. 5, din regulament: centralele băncilor - persoane juridice române - pentru toate
informaţiile de risc bancar colectate din propriile evidenţe şi din cele ale unităţilor lor
teritoriale din România; sucursalele din România ale băncilor - persoane juridice străine
pentru toate informaţiile de risc bancar colectate din propriile evidenţe: societăţile de credit
ipotecar, conform art. 19 al OU 200 din 18 decembrie 2002 privind societăţile de credit
ipotecar, publicată în M. Of. 956 din 27 decembrie 2002, şi este definit la art. 2, pct. 2, prin
raportare la operaţiunile de: acordarea de credite; asumarea de angajamente de către bancă, în
numele debitorului, faţă de o persoană fizică sau o persoană juridică nonbancară; asumarea de
angajamente de către bancă, în numele debitorului, faţă de altă bancă -Pentru calculul riscului
individual se iau în considerare atât operaţiunile desfăşurate de debitor în nume propriu, cât şi
cele în care debitorul este parte componentă a unui grup.-, ca fiind suma valorii acestor
operaţiuni, cu condiţia să fie egală sau mai mare decât limita de raportare, al cărui cuantum
este stabilit prin ordin al Guvernatorului BNR - Art. 3 al Ordinului nr. 27 din 18 ianuarie
2000 pentru aplicarea Regulamentului 1/1999 privind organizarea şi funcţionarea CRB,
publicat în M. Of. 19 din 20 ianuarie 2000, stabileşte limita de raportare la 200.000.000 lei,
deci, prin comparaţie cu această limită urmează a se stabili riscul bancar individual.
Per a contrario, operaţiunile în lei şi valută a căror valoare însumată este mai mică
decât limita arătată, nu întrunesc elementele necesare pentru a fi considerate informaţii de risc
individual şi, deci, nu vor fi raportate şi înscrise în CRB. Concluzia care se impune în raport
de normele legale invocate, rezultată şi din coroborarea prevederilor cu cele ale art. 3, din
regulament, este aceea că obligaţia de raportare a informaţiei de risc bancar îi incumbă
persoanei declarante numai pentru debitorul care îndeplineşte condiţiile de a fi raportat,
respectiv numai dacă banca înregistrează faţă de acesta un risc individual, astfel cum a fost
definit mai sus - Netransmiterea, în acest caz, de către bănci la CRB a informaţiei se
sancţionează cu amendă de 1.000.000 lei pentru fiecare debitor neraportat, suma cumulată
neputând depăşi 10.000.000 lei pentru fiecare raportare, conform art. 10, lit. e.
Riscul global, prevăzut de art. 2, pct. 4, este definit ca fiind suma riscurilor individuale
raportate de toate persoanele declarante pentru aceeaşi persoană recenzată, mai puţin valoarea
angajamentelor asumate de bănci, în numele persoanei recenzate, faţă de alte bănci. Riscul
global reprezintă expunerea întregului sistem bancar din România faţă de o singură persoană
recenzată şi se determină de CRB
2. Structura informaţională a CRB. Structura informaţională a CRB este formată
dintr-o bază de date care cuprinde: Registrul central al creditelor, numit în continuare RCC,
care conţine informaţii de risc bancar raportate de către declaranţi; Registrul creditelor
restante, numit în continuare RCR, care este alimentat lunar de către RCC cu informaţii de
risc bancar, referitoare la persoanele recenzate şi la creditele restante faţă de întregul sistem
bancar al creditelor din România. Înregistrarea asigurată în RCC vizează doar informaţiile de
risc bancar, în accepţiunea arătată la art. 2, pct. 1, cuprinzând riscul individual, astfel cum este
prevăzut de art. 2, pct. 2, şi riscul global, prevăzut de art. 2, pct. 4, în consecinţă, informaţia
care nu îndeplineşte cerinţele arătate, neconstituind risc bancar sau risc individual nu este
considerată ca fiind informaţie de risc bancar şi nu va fi înregistrată.
RCC poate evidenţia operativ informaţiile privitoare la: identificarea persoanelor
recenzate şi evidenţierea, după caz, a situaţiilor speciale, conform Legii 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului cu modificările ulterioare; riscurile
individuale şi caracteristicile acestora; riscurile globale şi caracteristicile acestora. RCR poate
evidenţia operativ informaţiile privind abaterile de la graficele de rambursare a creditelor,
înregistrată de persoana recenzată faţă de întregul sistem bancar din România. În consecinţă,
fişierul RCC este pozitiv, conţinând înregistrări pozitive, aşa numitele white information,
înglobând toate operaţiunile de credit, adică suma totală a efectelor scontate neajunse încă la
scadenţă sau a nivelelor de îndatorare, indicând şi situaţia privitoare la procedura judiciară a
falimentului, iar fişierul RCR este negativ, conţinând înregistrări negative, aşa numitele black
information, inventariind incidentele de plată, fără a da informaţii cantitative asupra sumei
totale a îndatorării.
3. Prelucrarea şi difuzarea informaţiei de risc bancar. CRB asigură înregistrarea în
RCC şi RCR a informaţiilor de risc bancar raportate de către persoanele declarante şi
prelucrarea acestor informaţii în scopul obţinerii de date agregate necesare utilizatorilor.
Difuzarea informaţiei de risc bancar deţinută de CRB către utilizatori, care sunt,
potrivit art. 2, pct. 8, băncile şi BNR, este structurată, conform art. 7, astfel: - din iniţiativa
CRB se transmite lunar fiecărei persoane declarante informaţia referitoare la riscul global
pentru fiecare debitor raportat de aceasta în luna respectivă; - la cererea oricărei persoane
declarante, se pot transmite informaţii referitoare la creditele restante pe ultimii doi ani,
evidenţiat în RCR, pentru orice debitor raportat de către aceasta luna respectivă; - orice
unitate bancară poate solicita CRB, prin intermediul propriei persoane declarante, informaţia
de risc bancar referitoare la orice persoană fizică sau juridică nonbancară rezidentă. Dacă
informaţia de risc bancar nu se referă la un debitor raportat de această unitate bancară în
ultima perioadă de raportare - Perioada de raportare este intervalul cuprins între datele de 1 şi
15 ale lunii în care se raportează informaţia de risc bancar aferentă lunii anterioare. În cazul în
care data de 15 nu este o zi bancară, perioada de raportare se încheie în următoarea zi bancară,
informaţia se poate cere numai în condiţiile deţinerii acordului scris al persoanei respective,
conform prevederilor art. 37, din Legea bancară privitoare la secretul bancar (solicitarea
informaţiilor fără acordul persoanei respective se sancţionează cu amendă de la 5.000.000 lei
la 10.000.000 lei). În cazul în care informaţia de risc bancar solicitată de bancă se referă la un
debitor raportat de aceasta în ultima perioadă de raportare, nu este necesar acordul acestuia.
Informaţiile de risc bancar transmise şi primite de la CRB au, potrivit art. 15, caracter
confidenţial, centrala nu îşi asumă nici o responsabilitate în cazul valorificării, cu încălcarea
prevederilor legale, a informaţiei de risc bancar de către utilizatori, care sunt, potrivit art. 2,
pct. 8, băncile şi BNR, informaţia de risc bancar gestionându-se exclusiv pentru scopurile
acestora.
4. Procedura concilierii. Procedura concilierii, prevăzută de art. 9 al regulamentului,
urmăreşte ca persoanele recenzate să poată contesta corectitudinea unor date înregistrate în
fişierele CRB; declanşarea procedurii poate fi solicitată băncii care a remis persoanei
recenzate informaţia de risc bancar, fără a cunoaşte banca - sursa erorii.
Procedura este instituită pentru a înlătura sau a reduce posibilitatea de a cauza
prejudicii persoanelor prin deţinerea şi punerea la dispoziţia utilizatorilor a informaţiilor de
risc bancar nereale care să fie luate în considerare în decizia de acordare a creditului.
Organizarea şi funcţionarea CRB urmăresc, deci, constituirea unui fişier conţinând
informaţii de risc bancar, în scopurile respectării de către bănci a cerinţelor prudenţiale
bancare prevăzute de art. 44-50 din Legea bancară, fişier având caracter confidenţial, calitatea
de utilizatori ai informaţiei stocate fiind deţinută în exclusivitate de către bănci şi BNR.
Persoanele declarante au obligaţia de raportare a riscului individual sau global, pentru fiecare
debitor care îndeplineşte condiţiile de a fi raportat, informaţia fiind prelucrată şi difuzată de
CRB. Legislaţia nu prevede expres obligaţia utilizatorului de consultare a fişierelor care
formează structura informaţională a CRB, anterior perfectării unei operaţiuni bancare, din cele
prin care băncile s-ar putea expune la risc faţă de un debitor, operaţiuni enumerate la art. 2,
pct. 1, o astfel de obligaţie fiind înglobată în conţinutul cerinţelor prudenţiale prevăzute de
legea bancară, pe care orice bancă trebuie să le respecte la iniţierea unei operaţiuni bancare şi
decurgând din conţinutul obligaţiei de informare şi sfătuire a bancherului, stabilită de către
doctrină şi jurisprudenţă.
b. Regulamentul 1 din 23 februarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea la Banca
Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi - Publicat în M. Of. 120 din 9 martie
2001, modificat prin Circulara nr. 21 din 1 iulie, publicată în M. Of. nr. 521 din 18 iulie 2002,
denumită în continuare CIP - este un centru de intermediere care gestionează informaţia
specifică incidentelor de plăţi, pentru interesul public. Analiza exhaustivă a componentelor
acestui enunţ presupune expunerea si definirea următoarelor noţiuni:
1. Incidentul de plată definit la art. 2, pct. b, constă în neîndeplinirea întocmai şi la
timp a obligaţiilor participanţilor, înaintea sau în timpul procesului de decontare a
instrumentului, deci fişierul este negativ - inventariază incidentele de plată, însă nu dă
informaţii cantitative asupra sumei totale a datoriei. Incidentul de plată major definit la art. 2,
pct. b, este determinat de înregistrarea uneia dintre situaţiile prevăzute expres de regulament
pentru cambii, bilete la ordin şi cecuri.
Instrumentul care se decontează este, conform art. 2, pct. d, oricare dintre următoarele
mijloace de plată: cec, cambie, bilet la ordin.Ori, raportarea domeniului de aplicare a
regulamentului numai la decontarea instrumentelor de plată arătate ut supra, va avea drept
consecinţă, o primă restrângere a sferei informaţiei aflate în fişierele CIP, care nu va cuprinde
informaţii privitoare la persoanele care nu utilizează astfel de instrumente, în principal
necomercianţi, deci informaţiile deţinute în fişier nu pot viza persoanele fizice parte în
contractul de credit destinat consumului, dacă nu au utilizat instrumentele enumerate în
regulament şi dacă, utilizându-le, au avut întârzieri de plată.
Persoanele declarante sunt exclusiv băncile, persoane juridice române, unităţile
teritoriale ale băncilor, sucursalele din România a băncilor persoane juridice străine, demunite
în continuare bănci şi CIP. Băncile au obligaţia să furnizeze CIP informaţii aferente
incidentelor de plăţi, în forma şi la termenele prevăzute de regulament, precum şi orice
informaţie solicitată de acesta în scopul desfăşurării propriei activităţi. CIP este abilitat să
primească declaraţii de incidente de plăţi numai de la persoanele declarante care răspund
pentru veridicitatea informaţiei. Remarcăm enumerarea limitativă a categoriei persoanelor
declarante, neavând această calitate, în afara băncilor, alte persoane autorizate să desfăşoare
activitatea bancară, în consecinţă informaţia deţinută în CIP va suferi o a doua restrângere în
raport de natura sursei. CIP, în calitate de persoană declarantă, va putea colecta, pe baza unor
convenţii încheiate pe principiul reciprocităţii, informaţii furnizate de instituţii similare CIP
din străinătate privind incidente de plăţi survenite în afara graniţelor ţării, în care sunt
implicate persoane fizice sau juridice române.
Datele specifice incidentelor de plăţi sunt transmise, difuzate şi valorificate pe baza
informaţiilor, chiar anterioare plăţii, conţinute în evidenţe şi care sunt ocazionate de acte şi
fapte având potenţial fraudulos, litigios şi/sau producând riscuri de neplată, inclusiv dintre
cele care pot afecta finalitatea decontării.
2. Structura bazei de date din CIP presupune organizarea şi gestionarea unui fişier de
interes general, Fişierul naţional de incidente de plăţi - art. 6, denumit în continuare FNIP,
care va fi structurat în: Fişierul naţional de cecuri, Fişierul naţional de cambii şi Fişierul
naţional de bilete la ordin, denumite în continuare FNC, FNCb şi FNBO. Fişierul naţional al
persoanelor cu risc (FNPR) este un fişier alimentat automat de FNIP cu incidente de plăţi
majore înregistrare pe numele persoanei fizice, juridice, inclusiv a unei bănci.
3. Organizarea si gestionarea informaţiei. CIP organizează şi gestionează FNIP şi
FNPR astfel încât acestea să permită evidenţierea şi valorificarea operativă a informaţiei
privind: refuzul la plată al cecurilor, cambiilor şi biletelor la ordin; declararea cecurilor ca
pierdute, furate, distruse sau anulate şi declararea cambiilor ori biletelor la ordin ca pierdute,
furate sau distruse; persoanele fizice sau juridice aflate în interdicţie bancară de a emite
cecuri.
CIP nu poate anula sau modifica din proprie iniţiativă informaţiile privind incidentele
de plăţi, odată primite de persoanele declarante. Anularea informaţiilor privind incidentele de
plăţi înregistrate în FNIP şi în FNPR se poate face numai de persoanele declarante, din
proprie iniţiativă sau la solicitarea instanţelor judecătoreşti, în baza unei cereri de anulare. În
scopul asigurării corectitudinii informaţiei înregistrate în baza de date proprie, CIP poate
efectua anumite corecţii ale acesteia, dar numai la solicitarea scrisă a persoanelor declarante.
Gestionarea informaţiei se face pentru interesul public, inclusiv pentru scopurile
utilizatorilor. Conform prevederilor art. 1, lit. j, utilizatorii sunt: persoanele declarante -
băncile, persoane juridice române, inclusiv unităţile teritoriale ale băncilor în condiţiile art.
10, alin. 2, sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, denumite în
continuare bănci, şi CIP -; Banca Naţională a României, mass-media, Parchetul General de pe
lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul de Interne cu unităţile lor teritoriale, instanţele
judecătoreşti, alte instituţii ale statului cu atribuţii de supraveghere şi control, persoane fizice
şi alte persoane juridice, instituţii similare CIP din străinătate, în condiţiile art. 47 şi anume
dacă CIP a luat în evidenţă o cerere de consultare a informaţiilor deţinute.
Accepţiunea largă a noţiunii de “utilizator“ generată de caracterul public al fişierului,
atrage posibilitatea unui larg număr de utilizatori de a se informa din acest fişier, deoarece, în
textul regulamentului, enumerarea unora dintre utilizatori este urmată de sintagma “alte
persoane juridice“, aceasta fiind o categorie foarte numeroasă.
Valorificarea informaţiei se realizează prin exploatarea în interes privat sau public a
datelor puse la dispoziţie de CIP din proprie iniţiativă sau la cererea utilizatorilor.
Regulamentul stabileşte o obligaţie de consultare a CIP în sarcina băncilor şi a BNR, la
eliberarea de formulare de cecuri titularilor de cont, în temeiul normei prevăzute la art. 5 în
scopul ca băncile, în comerţul făcut cu cecuri, să acorde clienţilor lor dreptul de a emite
cecuri în care figurează că banca trasă numai în baza unei temeinice analize a riscurilor pe
care le implică această operaţiune, analiză utilizând şi informaţiile obţinute prin consultarea
CIP. Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi FNPR se va face, de asemenea, şi de
către: bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea de formulare de
cecuri titularilor de cont; CIP, din proprie iniţiativă, în scopul apărării interesului public, prin
transmiterea, către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul de
Interne cu unităţile sale teritoriale, de informaţii din evidenţele proprii sau prin publicarea
acestor informaţii în mass-media; instanţele judecătoreşti, alte instituţii ale statului cu atribuţii
de supraveghere şi control, precum şi de mass-media, pe baza datelor solicitate CIP;
persoanele fizice sau juridice, prin intermediul băncilor; de instituţii din străinătate similare
CIP, pe baza datelor privind incidentele de plăţi pe care CIP le furnizează din proprie
iniţiativă sau la cererea acestora.
Persoana declarantă poate interoga baza de date a CIP, în nume propriu ori în numele
unei persoane fizice sau juridice, prin transmiterea la CIP a unei cereri de consultare.
Regulamentul cuprinde prevederi privitoare la: procedura de transmitere şi înscriere în FNIP
şi FNPR a informaţiei privind refuzurile de plată ale instrumentelor şi a informaţiei privind
incidentele de plăţi, de transmitere şi înscriere în FNIP a informaţiei privind pierderea, furtul,
distrugerea sau anularea instrumentelor, instituirea interdicţiei bancare.
Este cert că, în consideraţia celor arătate mai sus, fişierele prevăzute de legislaţia
noastră sunt inadaptate specificului informării împrumutătorilor în domeniul creditului
destinat consumului, pentru fundamentarea deciziei de acordarea sau neacordarea a creditului
şi că este necesară înfiinţarea şi organizarea unui fişier în care să se găsească informaţii
exclusiv privitoare la persoanele fizice care au calitatea de împrumutaţi în contractele de
credit destinat consumului, după modelul statelor comunitare, prevenind astfel situaţia de
supraîndatorare.

D. MĂSURI PRIVIND EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR DIN


CONTRACTELE COMERCIALE

Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea 469/2002, părţile contractante au obligaţia efectuării
tuturor plăţilor la data scadenţei, stabilită conform contractelor.
Dispoziţiile legii reglementează obligaţia executării la scadenţă a datoriilor care au ca
obiect o sumă de bani. Legiuitorul manifestă un interes deosebit pentru executarea la scadenţă
a obligaţiilor băneşti datorită consecinţelor negative pe care nerespectarea acestor obligaţii le
are asupra creditorilor şi, în general, asupra desfăşurării activităţii comerciale.
Executarea la scadenţă a obligaţiilor privind plata sumelor de bani este o cerinţă
impusă de principiul general al executării obligaţiilor din contractele comerciale în natură şi
cu respectarea tuturor clauzelor contractuale. Numai printr-o asemenea executare,
comercianţii îşi realizează scopul urmărit la încheierea contractelor comerciale.
În scopul asigurării condiţiilor pentru urmărirea în permanenţă a executării obligaţiilor
băneşti de către cocontractanţi, legea impune comercianţilor obligaţia de a ţine o evidenţă a
obligaţiilor de plată pe scadenţe, potrivit contractelor comerciale încheiate - art. 3 alin. 2 din
lege. Un asemenea scadenţar permite comercianţilor să acţioneze, la nevoie, pentru obţinerea
satisfacerii creanţelor lor faţă de cocontractanţii debitori. Nerespectarea obligaţiei privind
ţinerea evidenţei obligaţiilor de plată pe scadenţe, potrivit contractelor, constituie contravenţie
şi se sancţionează în condiţiile art. 10 din Legea 469/2002. Pentru executarea obligaţiilor
băneşti, Legea 469/2002 prevede că părţile contractante pot utiliza instrumente de plată
garantate şi/sau mecanismele de mobilizare a creanţelor - art. 6. Ca instrumente de plată, legea
menţionează ordinul de plată, cecul, cambia şi biletul la ordin.
În privinţa cecului, legea prevede că el trebuie să fie certificat, în condiţiile Legii
59/1934 asupra cecului. Certificarea cecului de către bancă, în calitate de tras, confirmă,
înaintea remiterii cecului către beneficiar, existenţa fondurilor necesare efectuării plăţii de
către trăgător. În consecinţă, trăgătorul nu mai poate retrage din contul său suma destinată
plăţii cecului, înainte de expirarea termenului de prezentare a cecului la plată. Cu privire la
cambie şi biletul la ordin, legea cere ca ele să fie avalizate de o societate bancară şi acceptate
în prealabil de obligatul principal, în condiţiile Legii 58/1934 asupra cambiei şi biletului la
ordin. Condiţia avalizării cambiei şi biletului la ordin este uşor de înţeles. Prin avalizarea
titlului de către bancă, posesorul titlului are garanţia executării obligaţiei privind plata sumei
de bani; în cazul când obligatul principal nu face plata, aceasta devine o obligaţie a băncii -
art. 35 din Legea 58/1934.
Condiţia acceptării prealabile a titlului de către obligatul principal se referă numai la
cambie. Prin acceptarea în prealabil -înainte de scadenţă- a cambiei, trasul se obligă ca la
scadenţă să plătească posesorului cambiei suma de bani menţionată în titlu, ceea ce reprezintă
o garanţie pentru posesorul cambiei - art. 31 din Legea 58/1934. Ca mecanisme de mobilizare
a creanţelor, Legea 469/2002 menţionează forfetarea şi factoringul.

E. CONSECINŢELE NERESPECTĂRII OBLIGAŢIILOR DIN


CONTRACTELE COMERCIALE

În cazul când debitorul nu îşi execută obligaţia de plată a sumei de bani datorate, se va
angaja răspunderea acestuia.În concepţia Legii 469/2002, răspunderea debitorului pentru
neefectuarea plăţilor la scadenţă este o răspundere civilă contractuală şi contravenţională.
Răspunderea contractuală constă în plata penalităţilor, a daunelor-interese şi, după caz,
a dobânzilor.În cazul în care, conformându-se obligaţiei stabilite de art. 4 alin. 1 din Legea
469/2002, părţile contractante au stipulat în contract penalităţile pentru întârziere în plata
sumelor de bani datorate, în caz de neexecutare a obligaţiei, în termen de 30 de zile de la
scadenţă, debitorul va fi obligat să plătească penalităţile de întârziere în cuantumul convenit.
Potrivit art. 4 alin. 3 din lege, totalul penalităţilor de întârziere în plata sumei de bani
datorate nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate - creanţa creditorului.
Această limitare nu operează decât dacă părţile contractante au stipulat o clauză în sens
contrar. Dacă în contractul încheiat de părţi au fost stipulate şi daune-interese pentru
acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin întârzierea în plata sumei de bani datorate,
atunci creditorul are dreptul şi la daune-interese în completare. În cazul când, în contractul
comercial nu au fost prevăzute penalităţi pentru întârziere în executarea obligaţiei de plată
unei sume de bani, creditorul poate cere obligarea debitorului la plata dobânzii legale în
materie comercială, în condiţiile O.G. 9/2000, modificată prin Legea 422/2002 privind
stabilirea dobânzii de referinţă de către Banca Naţională a României.
Potrivit art. 8 din Legea 469/2002, în toate cazurile în care debitorul nu îşi execută
obligaţia privind plata sumei de bani datorate, creditorul trebuie să cheme în judecată pe
debitor pentru satisfacerea creanţei sale şi angajarea răspunderii debitorului. Creditorul îşi
poate valorifica drepturile sale pe calea unei acţiuni la instanţa judecătorească, aşa cum
rezultă din art. 8 din lege, sau pe calea unei acţiuni arbitrale, dacă în contractul încheiat de
părţi s-a stipulat o clauză compromisorie în acest sens. După obţinerea titlului şi investirea lui
cu formulă executorie, creditorul trebuie să îl pună în executare, prin executorul judecătoresc,
în condiţiile Codului de procedură civilă.
Pentru a facilita realizarea pe cale silită a pretenţiilor creditorului, Legea 469/2002
prevede anumite măsuri cu caracter special. În temeiul titlului executoriu, creditorul va urmări
patrimoniul debitorului în ordinea stabilită de art. 8 alin. 2 din lege, şi anume:
a) mijloacele băneşti, inclusiv disponibilităţile aflate în conturile bancare ale
debitorului;
b) activele financiare de orice fel;
c) produsele finite, materiile prime şi materialele şi mijloacele fixe;
d) creanţele şi alte valori patrimoniale aflate în circuitul civil aparţinând debitorului.
Valorificarea drepturilor creditorului se face prin prezentarea de către executorul
judecătoresc a titlului executoriu băncii ori persoanei juridice sau fizice care deţine valori
patrimoniale aparţinând debitorului, indiferent de forma acestora. Drepturile creditului
conferite de titlu au prioritate, cu excepţia creanţelor cu garanţii reale mobiliare şi imobiliare
-art. 9 din lege.
Dacă pentru executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti sunt necesare anumite
informaţii din partea băncilor asupra sumelor depuse şi operaţiunilor efectuate pe numele
persoanelor fizice şi juridice, legea obligă băncile să transmită aceste informaţii, la cererea
instanţei de executare ori a executorului judecătoresc - art. 9 alin. 2 din lege. Nerespectarea de
către bănci a acestei obligaţii se sancţionează cu plata amenzilor în condiţiile art. 108 alin. 1
lit. f şi art. 108 C. proc.civ.
O noutate a Legii nr. 469/2002 o reprezintă instituirea răspunderii contravenţionale
pentru neexecutarea obligaţiei privind plata la scadenţă a sumelor de bani datorate de debitor.
Art. 10 alin. 1 din lege prevede: “Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la
100.000.000 lei la 300.000.000 lei (…) neefectuarea cu rea-credinţă stabilită în condiţiile
legii, de către debitor a plăţilor la data scadenţei, potrivit art. 3 alin. 1, cu excepţia celor
reglementate prin norme speciale (…)”.
Debitorul este sancţionat administrativ, prin aplicarea unei amenzi, pentru neplata la
scadenţă a sumei de bani datorată creditorului. Cu alte cuvinte, pentru nerespectarea unei
obligaţii contractuale se aplică debitorului o sancţiune contravenţională. Soluţia legii privind
răspunderea contravenţională în cazul analizat se bazează pe o nouă concepţie privind
îndeplinirea de către comercianţi a obligaţiilor băneşti. Art. 3 alin. 1 din lege instituie
principiul potrivit căruia “Părţile contractante au obligaţia efectuării tuturor plăţilor la data
scadenţei, stabilită conform contractelor”. Prin urmare, în această concepţie, efectuarea
plăţilor la scadenţă reprezintă nu numai o obligaţie contractuală, în raporturile dintre debitor şi
creditor, ci şi o obligaţie legală. Drept urmare, răspunderea contravenţională a debitorului
intervine pentru nerespectarea obligaţiei legale privind plata la scadenţă a sumei de bani
datorate.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art.10 alin.1 din lege, răspunderea contravenţională
intervine numai în cazul neefectuării cu rea-credinţă a plăţii la scadenţă a sumei de bani
datorate, iar aceasta trebuie constatată în condiţiile legii. În cazul analizat contravenţiile se
constată şi sancţiunile se aplică de persoane anume desemnate din cadrul organelor de control
fiscal ale Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile stabilite de O.G. 2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor.
În scopul întăririi disciplinei contractuale, Legea 469/2002 stabileşte şi alte măsuri
aplicabile comercianţilor care nu îşi îndeplinesc obligaţiile privind plata sumelor de bani
datorate. Potrivit art. 5 din lege, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. 112/2002, agenţii
economici – comercianţi, persoane juridice care nu îşi îndeplinesc intenţionat obligaţiile
asumate prin contract, vor sista, de la data intrării în vigoare a legii, orice plată reprezentând
sporuri, cu excepţia celui de vechime, indemnizaţii şi premii pentru membrii consiliilor de
administraţie, directorii generali, directorii generali adjuncţi, directorii şi directorii adjuncţi,
precum şi achiziţii de bunuri mobile şi imobile care nu sunt necesare direct procesului de
producţie. În privinţa comercianţilor persoane fizice, interdicţia priveşte numai achiziţiile de
bunuri mobile şi imobile. Nerespectarea interdicţiilor menţionate constituie contravenţie şi se
sancţionează în condiţiile art. 10 din Legea 469/2002,
Măsurile adăugate prin Legea 469/2002 sunt menite să contribuie la întărirea
disciplinei conatractuale şi, pe un plan mai general, la mai buna funcţionare a economiei.
Aceste măsuri apar pe deplin justificate, dar scopul lor nu poate fi atins decât printr-o
neabătută aplicare în practică.
În concluzie, următoarele prevederi contractuale sunt obligatorii si următoarele
instrumente de plată garantate se pot utiliza în executarea obligaţiei de plată, conform
prevderilor Legii 469:
Elemente obligatorii :
- obligaţiile părţilor;
- condiţiile de livrare şi de calitate a bunurilor şi/sau serviciilor;
- termenele;
- modalităţile de plată şi de garantare a plăţii preţului;
- clauze privind „consolidarea preţului în condiţiile inflaţiei şi devalorizării”; este de
menţionat, sub acest aspect, faptul că şi reglementarea cu privire la procedura somaţiei
de plată cuprinde o prevedere referitoare la „actualizarea” sumei datorate „în raport cu
rata inflaţiei”;
- suportarea riscului contractual;
- modul de soluţionare a litigiilor.
Instrumente de plată garantate:
- ordinul de plată;
- cecul certificat;
- cambia sau biletul la ordin avalizate.
De asemenea, sunt enumerate şi definite „mecanismele de mobilizare a creanţelor”:
- forfetarea - „contractul prin care un vânzător sau prestator de servicii îşi vinde
creanţele pe care le are asupra unui cumpărător sau benefeciar al unei societăţi bancare
sau instituţii financiare contra unei taxe de forfetare”şi
- factoringul „contractul încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri
sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau instituţie financiară specializată,
denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi
prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de
vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.

F. NOŢIUNEA RĂSPUNDERII JURIDICE

Urmărind definirea instituţiei juridice, observăm că nici un text de lege nu dă o


definiţie vreuneia dintre formele răspunderii juridice.
În literatura juridică străină răspunderea juridică este cercetată mai ales de specialiştii
în domeniul dreptului civil. Astfel, exemplificând Henry Lalou afirmă că din punct de vedere
etimologic, cuvântul “responsabilitate” derivă de la latinescul “spodeo” care în contractul
verbis din dreptul roman înseamnă obligaţia solemnă a debitorului faţă de creditorul său de a-
şi îndeplini prestaţia asumată prin contract. De aici, arată autorul, sensul ce urmează a fi
atribui noţiunii de responsabilitate în general şi a celei de respinsabilitate în civil, în special
este acela de obligaţie în general şi a celei de responsabilitate în civil, în special este acela de
obligaţie în reperaţiune ce rezultă dintr-un delict sau dintr-un cvasi-delict.
Răspunderea juridică, ca formă a răspunderii sociale, constă în raporturile juridice care
iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicte, şi care cuprinde, pe de o parte dreptul
persoanei vătămate şi al societăţii în general de a obţine repararea prejudiciului cauzat şi
restabilirea ordinii de drept, iar pe de altă parte, obligaţia celui vinovat de a acoperi paguba şi
de a se supune sancţiunilor legale atrase de conduita sa contrară legii şi celorlalte reguli de
convieţuire socială.
Răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma
încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor
corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului.
1. Funcţiile răspunderii juridice
Executarea constrângerii de stat are la noi un caracter derivat, deoarce respectarea ordinii
de drept este asigurată prin metoda conveingerii. Sancţiunile juridice aplicabile în cazul
nerespectării normelor de drept îndeplinesc două funcţii:
 coercitivă,
 educativ-preventivă.
Funcţia educativă se realizează prin influenţa pe care o exercită asupra conştiinţei
oamenilor dreptul, în general, ca instrument de ordonare a desfăşurării raporturilor
sociale.
Conştiinţa că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci atrage
după sine obligaţia de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie educativă şi deci o
funcţie socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.
Exercitarea constrângerii – efect intrinsec al realizării răspunderii juridice nu este un
scop în sine, deoarece aplicarea sancţiunilor juridice are ca finalitate nu numai constrângerea
celui vinovat de încălcarea ordinii de drept să se conformeze normelor juridice, ci urmăreşte,
înainte de toate, o finalitate educativă şi anume cultivarea sentimentului de respect al
disciplinei şi ordinii sociale, realizându-se astfel, prin combinarea celor două funcţii, o
eficienţă deosebită în ceea ce priveşte înţelegerea şi aplicarea dreptului.
2. Condiţiile răspunderii juridice
Aceste condiţii reprezintă ansamblul factorilor ce se cer a fi reuniţi atât sub aspectul
faptei ilicite cât şi al autorului ei, în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la
suportarea consecinţelor conduitei sale.
Ele constau în:
 conduita sau fapta ilicită,
 rezultatul sau efectul social-juridic produs de aceasta,
 legătura de cauzalitate între faptă şi rezultat,
 existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia,
 lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sale sau să înlătura
răspunderea juridică.
3. Formele răspunderii juridice. Clasificare
Răspunderea juridică, privită ca instituţie, are o existenţă particulară în cadrul
diferitelor ramuri ale sistemului de drept, prezentându-se sub diverse forme. Cunoaşterea
acestor forme şi stabilirea unor criterii juste pentru delimitarea lor are importanţă, atât sub
aspect teoretic, cât mai ales din punct de vedere practic, pentru corecta definire a naturii
juridice care le este proprie.
Normele juridice prin care sunt reglementare formele răspunderii, stabilesc şi
determină trăsăturile definitorii ale acestora, ansamblul condiţiilor şi procedeelor juridice prin
intermediul cărora fiecare formă juridică, este capabilă să asigure, într-un mod ce-i este
specific, constrângerea de stat faţă de acele persoane care prin conduita lor ilicită încalcă
ordinea de drept.
În prezentarea formelor de manifestare a răspunderii juridice, am ales, ca principiu de
clasificare ce intereseaază problema răspunderii juridice în dreptul fiscal, criteriul
particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punct de vedere al normei juridice
încălcate, care oferă posibilitatea să distingem formele concrete ale răspunderii juridice.
a. Răspunderea penală
Răpunderea penală poate fi angajată numai prin fapte ilicite, declarate de lege ca
infracţiuni, adică prin acea categorie de fapte cu un pericol social superior oricăror altor fapte
din sfera ilicitului juridic.
Temeiul obiectiv al răspunderi penale este conduita ilicită, caracterizată şi definită prin
lege ca infracţiune. În consecinţă, satisfacerea intereselor victimei prejudiciate prin fapta
infracţională nu absolvă pe infractor de pedeapsa prevăzută de lege, întrucât sancţiunea penală
constituie o măsură de apărare socială împotriva celor ce săvârşesc fapte antisociale, având ca
obiectiv fundamental prevenţia generală şi specială.
b. Răspunderea patrimonială
Ea pune faţă în faţă partea prejudiciată de un fapt ilicit păgubitor cu cel ce a cauzat acest
fapt, având ca finalitate satisfacerea intereselor patrimoniale ale celui prejudiciat prin fapta
ilicită.
Sancţiunea civilă aplicabilă celui ce a săvârşit fapta ilicită păgbitoare, care poate fi atât
persoană fizică cât şi persoană juridică, se prezintă ca o obligaţie la reparaţiune şi are menirea
să satisfacă intereselor personale ale celui prejudiciat.
Răspunderea civilă, mai ales cea delictuală, intervine, de regulă, numai când fapta
ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv, cât şi a unor drepturi subiective; ea are
caracter patrimonial.
c. Răspunderea materială a angajaţilor
Este mijlocul juridic prin care se asigură recuperarea paguberlor suferite de cei ce
angajează, din vina salariaţilor lor. La stabilirea răspunderii materiale, se are în vedere numai
paguba efectiv suferită de cel ce angajează nu şi folosul nerealizat.
d. Răspunderea disciplinară
Această formă de răspundere intervine numai în raporturile dintre angajat şi cel ce
angajează, atunci când angajatul încalcă în mod repetat obligaţiile sale de serviciu. Pentru
intervenţia ei nu este necesară producerea unui prejudiciu material, ca rezultat direct sau
indirect al abaterii disciplinare săvârşite de angajat, ci este suficient ca abaterea să se fi
produs, ca faptă concretă.
Răspunderea disciplinară poate interveni numai pentru fapte ce contravin disciplinei
muncii, săvârşite de angajaţi în perioada de la încheierea contractului de muncă şi până la
desfacrerea acestuia.
e. Răspunderea administrativă
Constrângerea administrativă este ansamblul măsurilor luate de autorităţile
administraţiei publice în baza legii, cu folosirea puterii de stat şi dacă este cazul împotriva
voinţei unor subiecte de drept, pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept administrativ,
a preveni săvârşirea unor fapte antisociale şi a apăra drepturile cetăţenilor sau, după caz,
pentru a asigura executarea actelor autorităţilor judecătoreşti.
Clasificarea măsurilor de constrângere administrativă din punctul de vedere al
regimului juridic aplicbil, ne oferă posibilitatea de a distinge:
 măsuri care se aplică într-un regim juridic administrativ;
 măsuri ce se aplică într-un regim juridic complex (al dreptului administrativ şi al altor
ramuri de drept.
În acest din urmă sens putem arăta că toate măsurile de constrângere administrativă
care intervin în domeniul vamal intră atât sub incidenţa dreptului administrativ, cât şi a
dreptului financiar, regimul administrativ având însă rolul de “regim conducător”,
determinând, sub acest aspect, elementul caracteristic al regimului vamal şi nu numai.
Răspunderea contravenţională este o formă atipică a răspunderii administrative,
contravenţia fiind forma cea mai gravă de manifestare a ilicitului administrativ. Folosirea
uneoi a expresiei “răspunderea administrativă” ca fiind sinonimă cu “răspunderea
contravenţională” este total neadecvată, deoarece “sancţiunile contravenţionale nu se aplică
numai de către organele administraţiei de stat, ci şi de cele judecătoreşti sau cele obşteşti şi
atunci termenul de sancţiune administrativă nu mai are semnificaţia corespunzătoare”.
f. Răspunderea administrativ-disciplinară este o stiuaţie juridică, care constă în
complexul de drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al raporturilor juridice sancţionatorii,
stabilite, de regulă, între un organ al administraţiei publice, sau, după caz, un funcţionar
public şi autorul unei abateri administrative (organ de stat, funcţionar public, structură
nestatală, persoană fizică), ce nu este contravenţionalizată.
Temeiul obiectiv al acestei forme de răspundere îl reprezintă, după cum rezultă din
cele de mai sus, abaterile administrative care, conform legii, nu pot fi considerate contravenţi
sau alte fapte mai grave. Aceste abateri trebuie săvârşite cu vinovăţie, de unde rezultă că
răspunderea se întemeiază pe culpă, culpă ce urmează a fi dovedită de organul de stat
competent a trage la răspundere. Aptitudinea autorului abaterii administrative de a figura în
raporturile juridice pe care răspunderea administrativ-disciplinară le presupune, se bazează pe
capacitatea acestuia de drept adminstrativ.
Sancţiunile administrativ-disciplinare sunt dintre cele mai diferite, denumirea acestora,
ca şi regimul lor juridic fiind relativ diversificate, după cum ele se referă la autorităţi publice,
la funcţionari publici, la agenţi economici sau la persoane fizice ce nu deţin funcţii publice.
Una din sancţiunile administrative pecuniare, ce intervine în domeniul fiscal, o reprezintă
majorările de întârziere pentru neplata la termen a impozitelor şi taxelor, fapte ce sunt
considerate abateri administrativ-disciplinare.
Majorările de întârziere se aplică în temeiul dispoziţiilor Legii finanţelor publice, care
prevăd că “nerespectarea termenelor de plată a sumelor datorate bugetului de stat şi bugetelor
locale atrage obligaţia calculării şi încasării majorărilor de întârziere prevăzute de lege”.
Funcţiile preventiv-educativă, sancţionatorie şi de despăgubire parţială
aparţinând majorărilor de întârziere conduc la constatarea existenţei asemănărilor dintre
aceste sancţiuni şi amenzile ce intervin în cazul săvârşirii contravenţiilor, asemănare care însă
nu poate determina pierderea identităţii proprii fiecăreia dintre aceste sancţiuni.
În ceea ce priveşte natura juridică a majorărilor de întârziere, aceasta a fost apreciată
diferit în literatura noastră de specialitate.
Într-o primă opinie, s-a susţinut că “majorarea este o sancţiune pentru neplata la
termen”, dar şi “o despăgubire a statului pentru încasarea cu întârziere a drepturilor sale”.
Conform unei alte opinii, majorarea de întârziere a impozitelor şi taxelor neachitate în
termenele legale este atât “sancţiune” cât şi “dobândă percepută pentru că venitul bugetar a
fost reţinut şi utilizat de debitor, începând cu termenul de plată când se datora bugetului”.
Într-o a treia opinie, se consideră că majorarea de întârziere este o sancţiune bănească
fiscală, element considerat ca fiind decisiv pentru natura ei juridică.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că majorările de întârziere sunt sancţiuni de drept
financiar, fără însă ca această calificare să le schimb esenţa de sancţiune administrativă.

CAPITOLUL VI. GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND GARANŢIILE. CLASIFICAREA


GARANŢIILOR; CONTRACTUL DE GAJ COMERCIAL; CONTRACTUL DE IPOTECĂ

A. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND GARANŢIILE.


CLASIFICAREA GARANŢIILOR

Raţiunea finală a existenţei oricărei obligaţii este executarea ei.


Garantarea obligaţiei constituie o măsură de asigurare a acestei executări. Creditorul
este interesat să fie asigurat împotriva riscului insolvabilităţii debitorului, insolvabilitate care
este determinată de împrejurarea că pasivul (adică totalul datoriilor ce revin debitorului)
depăşeşte activul (adică totalul drepturilor acestuia). Cea mai generală garanţie pentru
executarea obligaţiilor, care însă în caz de insolvabilitate a debitorului se dovedeşte a fi
insuficientă, este dreptul de gaj general al creditorilor chirografari instituit prin art. 1718 C.
civ., în conformitate cu care „oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle
sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Creditorul chirografar este creditorul a cărui creanţă nu este însoţită de nici o
garanţie reală sau personală, realizarea creanţei sale fiind asigurată doar prin dreptul
de gaj general al creditorilor asupra patrimoniului debitorului.
Ceea ce este caracteristic, pentru gajul general menţionat, este faptul că este un gaj
comun, aparţinând deopotrivă tuturor creditorilor chirografari, care au, cu toţii, o poziţie egală
faţă de bunurile supuse executării silite. Din această egalitate decurge principiul că în caz de
insuficienţă a sumelor obţinute în cadrul executării silite, sumele realizate se împart între
creditori proporţional cu valoarea creanţelor acestora; este ceea ce prevede în termeni expreşi
art. 1719 C. civ., potrivit căruia, „bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună
a creditorilor săi, şi preţul lor se împarte între ei prin analogie, afară de cazul când
există între creditori cauze legitime de preferinţă”.
În adevăr, în linii mari, prin garanţii, fie că se înlătură egalitatea dintre creditori, unii
dintre ei fiind puşi într-o situaţie privilegiată, de preferinţă faţă de alţii, fie că se adaugă la
gajul general, format din patrimoniul debitorului, un alt gaj general alcătuit din patrimoniul
unei alte persoane, care se obligă să îndeplinească, ea, obligaţiile debitorului, în cazul în care
acesta nu şi le va executa.
Faţă de cele arătate, garanţiile pot fi definite ca fiind acele mijloace juridice care,
dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului
garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate faţă de
ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să
urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.
Acesta este sensul pe care îl dăm noţiunii de garanţie în cuprinsul capitolelor ce urmează.
Garanţiile se clasifică în: personale şi reale.
a) Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul
principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia, în cazul în care debitorul principal
nu o va face. Este cazul fidejusiunii denumite şi cauţiune, care apare ca un accesoriu al
obligaţiei principale.
b) Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei
în instituirea unui drept real accesoriu, de garanţie, cu privire la acest bun. Din acest drept real
decurge pentru creditor atât un drept de preferinţă, cât şi un drept de urmărire. Este cazul
gajului, ipotecii şi al privilegiilor reale.
Dreptul de gaj ori de ipotecă poate fi instituit fie de către debitorul principal, asupra
bunurilor sale, fie de către o terţă persoană – un fidejusor – când avem de-a face cu ceea ce
denumim cauţiune reală.
O formă de garanţie reală imperfectă este aşa-numitul drept de retenţie

B. CONTRACTUL DE GAJ COMERCIAL

Gajul comercial este o garanţie reală mobiliară pentru executarea unor obligaţii
comerciale.
1. Specific
Garanţia reală mobiliară este reglementată de Legea 99/1999, Titlul VI se
caracterizează, în principal, prin: generalizarea gajului fără deposedare şi fără
indisponibilizare; posibilitatea garantării unor obligaţii viitoare cu bunuri viitoare; subrogaţia
reală a bunurilor afectate garanţiei; simplificarea şi flexibilitatea procedurii de constituire şi
de valorificare; crearea unei arhive electronice de gajuri la nivel naţional.
2. Obiect
Obiectul garanţiei – art. 6-8, îl pot constitui toate bunurile mobile, corporale sau
incorporale – art. 6 alin.1.
Conform dispoziţiilor alin. 2 al art. 6, sunt susceptibile de constituire ca garanţii şi
bunurile mobile corporale accesorii unui bun imobil dar care pot fi înlăturate sau extrase din
acesta, cu excepţia clădirilor şi a materialelor de construcţii, chiar dacă părţile au denumit
contractele respective „ipotecă”. Prin clădiri, în sensul textului art. 6 alin. 2 se înţelege
înălţarea unei structuri, deschiderea unei mine sau începerea unei lucrări executate la
suprafaţă sau în subteran. Sunt materiale de construcţii acele materiale care se încorporează
într-o clădire astfel ăncât pot fi desprinse numai prin producerea unor daune cu o valoare mai
mare decât materialele obţinute prin înlăturare.
Pot fi constituite ca garanţii, conform dispoziţiilor alin. 4 al aceluiaşi articol, bunurile
imobile descrise de art. 467 şi 468: animalele ce proprietarul fondului dă arendaşului pentru
cultură, cât timp li se păstrează destinaţia lor şi obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el
pentru serviciul şi exploatarea acestui fond; animalele afectate la cultură; instrumentele
arătoare, seminţele date arendaşilor sau dijmaşilor; porumbii din porumbărie; iepurii de casă;
stupii cu roi; peştele din iaz; teascurile, căldările, alambicurile, căzile şi vasele; instrumentele
necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine; paiele şi gunoaiele;
toate celelalte bunuri mobile ce proprietarul a aşezat către fond în perpetuu – în sensul
dispoziţiilor art. 469, 470 C.civ.
De asemenea, sunt susceptibile de afectare ca garanţie bunurile enumerate în art. 6
alin. 5:
- stocul de bunuri fungibile şi nefungibile;
- soldurile creditoare ale conturilor de depozit, depunderile de economii ori depozitele
la termen deschise de instituţii bancare sau financiare;
- certificate de depozit, consemnare şi alte similare;
- acţiunile societăţilor pe acţiuni şi părţile sociale din capitalul societăţilor cu
răspundere limitată, deşi acestea din urmă nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile – art.
11 alin. 2 al Legii 31/1990, şi nu pot fi urmărite silit, pe durata societăţii de creditorii
asociatului – art. 66 al Legii 31/1990;
- drepturile de exploatare a resurselor naturale şi de operare de servicii publice, în
condiţiile prevăzute de lege;
- drepturile rezultând din invenţii, mărci de fabrică şi alte drepturi de proprietate
intelectuală, industrială sau comercială;
- drepturile de creanţă garantate sau negarantate;
- instrumentele negociabile, inclusiv cele garantate printr-o ipotecă;
- universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, care poate îngloba inventarul
bunurilor circulante şi bunurile viitoare;
- pădurea, recolta agricolă, mineralele şi hidrocarburile ce urmează a fi extrase sau
care au fost extrase;
- poliţele de asigurare;
- dreptul obţinut din închirierea sau arendarea unor bunuri imobiliare;
- echipamentele, instalaţiile, maşinile agricole sau alte asemenea;
- drepturile societare sau patrimoniale;
- orice drept, exclusiv sau nu, de a tranzacţiona cu bunuri mobile sau de a asigura
servicii, care poate fi cedat de titular, indiferent dacă cedarea este supusă unor restricţii sau
dacă necesită consimţământul constitutorului sau autorizarea altei persoane;
- bunurile mobile închiriate sau care fac obiectul unei operaţiuni de leasing, pe o
durată mai mare de un an;
- orice alte asemenea bunuri, de exemplu, un fond de comerţ – art.10 alin.3.
Împreună cu bunurile, se constituie în gaj şi produsele obţinute prin valorificarea
acestor bunuri – art. 7 şi 12.
Nu sunt aplicabile normele Legii 99/1999 privind regimul juridic al garanţiilor reale
mobiliare, conform dispoziţiilor art. 8:
a) cesiunii drepturilor succesorale şi cesiunii drepturilor de proprietate intelectuală şi
industrială;
b) privilegiilor şi dreptului de retenţie, cu excepţia gradului lor de prioritate faţă de o
garanţie reală, potrivit dispoziţiilor prevăzute la Cap. III şi IV.
3. Caractere
Caracterele specifice ale garanţiei reglementate de Legea 99/1999 sunt prevăzute de
art. 9 şi 10:
- este un drept real, care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii – art.
9 alin. 1;
- se poate constitui cu sau fără deposedarea celui care constituie garanţia de bunul
afectat garanţiei – art. 9 alin. 3;
- conferă creditorului garantat dreptul de a urmări bunul în natură în mâinile oricărei
persoane s-ar afla şi de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei înaintea oricărui
creditor chirografar şi îaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului
gajat au un grad de prioritate inferior, potrivit dispoziţiilor cuprinse în cap.III – art. 9 alin. 2;
- poate garanta orice tip de obligaţie de a da, a face sau a nu face, prezentă sau
viitoare, sub condiţie sau necondiţionată, divizibilă sau indivizibilă, determinată sau numai
determinabilă, exprimată în lei sau în valută – art. 10 alin.1.
- acoperă în toată întinderea sa obligaţia garantată, inclusiv: dobânzile acumulate şi
neplătite privind obligaţia principală, cheltuielile suportate de creditor cu luarea în posesie şi
vânzarea bunului gajat, după neîndeplinirea obligaţiei de către debitor; cheltuielile rezonabile,
costul asigurării şi plata oricăror alte taxe suportate de creditorul posesor al bunului pentru
obţinerea şi menţinerea posesiei bunului şi pentru păstrarea acestuia în bune condiţii – art. 10
alin. 2.
4. Constituire
Constituirea garanţiei reale mobiliare este posibilă numai prin contract încheiat în
formă autentică sau materializat prin înscris sub semnătură privată, semnat de debitor. Prin
înscris sub semnătură privată se înţelege orice mod de comunicare care păstrează înregistrată
informaţia pe care o conţine şi care poate fi reprodusă într-o formă tangibilă şi nu poate fi
schimbată unilateral – art. 13 alin. 1 art. 14.
Garanţia asupra valorilor mobiliare, de exemplu, acţiuni, obligaţiuni, se va constitui
prin indisponibilizarea acestora conform regulilor pieţei pe care sunt tranzacţionate sau în
baza convenţiei părţilor în ceea ce priveşte valorile mobiliare necotate pe o piaţă autorizată.
Garanţia asupra valorilor mobiliare se poate realiza şi prin andosare, potrivit regulilor
care le reglementează.
Nu este obligatorie menţiunea, în contract, privind suma maximă a obligaţiei garantate
– art. 10 alin. 2 art. 15.
Contractul trebuie să conţină descrierea bunului. Acest bun poate fi descris prin gen,
obiect cu obiect sau prin formula generică „toate bunurile prezente şi viitoare” ori „toate
bunurile mobile”. Dacă se constituie asupra soldului creditor al unui cont bancar, contul
trebuie să fie individualizat – art. 16 alin. 1.
Contractul poate să conţină clauza conform căreia creditorul are dreptul de a culege, în
contul creanţei, fructele şi/sau produsele bunului, precizându-se condiţiile şi proporţia în care
se va reduce obligaţia garantată.
De asemenea, contractul poate să prevadă garantarea efectuării plăţii în avans, în
înţelesul explicat prin art. 16 alin. 3.
Contractul este titlu executoriu, fără investire cu formulă executorie – art. 17 al
Titlului VI din Legea 99/1999 şi art. 56 alin. 2 al Legii bancare 58/1998.
Dacă obiectul contractului este un bun viitor, el produce efecte în momentul în care
debitorul obţine proprietatea asupra bunului descris în contract – art. 17 alin. 1.
Dacă prin contract se garantează îndeplinirea unor obligaţii viitoare, o astfel de
garanţie produce efecte în momentul în care creditorul transferă fondurile care dau naştere
datoriei (de exemplu, în cazul creditului bancar).
Bunurile reprezentate printr-un titlu, cum sunt recipisele-warant – Legea
153/05.04.1937, sau conosamentele – art. 565 C.com., pot fi afectate numai ca garanţie asupra
titlului care le reprezintă, cu respectarea normelor legale speciale care le reglementează.
5. Efecte
Dacă debitorul nu îşi execută obligaţia, creditorul are dreptul de a intra în posesie sau
de a reţine bunul şi dreptul de a-l vinde pentru a obţine plata obligaţiei garantate.
De asemenea, contractul conferă creditorului, conform dispoziţiilor art. 11 alin. 2:
- dreptul de a inspecta bunul, astfel încât să nu deranjeze activitatea debitorului;
- dreptul de a considera el însuşi că obligaţia garantată a devenit exigibilă şi de a trece
la urmărirea silită, în cazul în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului sau
alte fapte de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea silită, astfel cum sunt
determinate aceste „alte fapte” prin clauzele contractului. Această prevedere legală reprezintă
o sursă potenţială de abuzuri ale creditorului şi de aceea fraza finală a textului încearcă să
tempereze fenomenul: acest drept poate fi exercitat de creditor „numai dacă are temeiuri
comercial rezonabile de a crede că bunul a fost sau este pe cale de a fi pus în pericol sau
există posibilitatea ca plata să fie pe cale de a fi împiedicată”.
Debitorul păstrează, pe toată durata contractului, dreptul de a administra bunul şi
dreptul de a dispune în orice mod de acest bun ca şi de produsele acestuia, inclusiv prin
închiriere, constituirea altei garanţii sau vânzare. De asemenea, independent de voinţa
debitorului, bunul poate fi pus sub sechestru în favoarea unui alt creditor „în temeiul
procedurii de executare judecătorească” – art. 21, alin. 2.
Actele de dispoziţie ale debitorului asupra bunului sunt valabile, chiar dacă
dobânditorul bunului a luat cunoştinţă de clauza contractului prin care se interzice transferul
proprietăţii bunului sau care declară transferul ca fiind echivalent cu neîndeplinirea obligaţiei
garantate – art. 21 alin. 3.
În situaţia vânzării de către debitor a bunului, pe durata contractului, dacă debitorul
nu-şi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are posibilitatea de a-şi exercita dreptul
asupra bunului aflat în posesia unei terţe persoane sau asupra produselor rezultate ori asupra
ambelor – art. 23 alin. 2.
Bunul va continua să fie considerat ca atare, chiar dacă a devenit accesoriu al unui bun
imobil conform art. 6 alin. 2. Acelaşi efect se produce şi în cazul produselor bunului – art. 24
alin. 2.
Orice bun care înlocuieşte, în patrimoniul debitorului, bunul afectat garanţiei precum
şi bunul în care a trecut valoarea bunului se presupune, până la dovada contrarie, a fi produs al
bunului.
Dacă bunul se găseşte în posesia creditorului sau a unităţii care îl reprezintă, aceştia au
drepturile şi obligaţiile prevăzute de Codul civil privind depozitul voluntar – art. 39.
Creditorul va percepe fructele sau dobânzile bunului, în contul debitorului. Acestea vor fi
imputate mai întâi asupra cheltuielilor normale de conservare a bunului, apoi asupra
dobânzilor aferente obligaţiei garantate şi, în final, asupra cuantumului obligaţiei garantate.
Creditorul sau reprezentantul său, care posedă bunul, este obligat să-l restituie
proprietarului în momentul în care obligaţia garantată a fost executată şi răspunde pentru orice
pagubă datorată pierderii, deteriorării, întârzierii nejustificate în restituirea bunului sau
refuzului nejustificat de acceptare a plăţii obligaţiei garantate – art. 40.
Atunci când bunul rămâne în posesia debitorului, el va fi răspunzător pentru
înstrăinarea bunului, distrugerea sau degradarea datorate neglijenţei ori deprecierea bunului
datorată lipsei de diligenţă, dacă s-au cauzat daune creditorului – art. 41.
Pe lângă drepturile şi obligaţiile stabilite prin contract, posesorul bunului mai este
obligat, conform dispoziţiilor art. 42 şi:
- să întreţină şi să folosească bunul ca un bun proprietar;
- să ţină, dacă este cazul, o evidenţă contabilă clară a bunului şi după caz, a produselor
acestuia, conform prevederilor legale.
În timpul duratei contractului, garanţia pe care o conţine este transmisibilă prin
cesiune, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată – art. 43.
6. Încetare
Efectele contractului încetează odată cu îndeplinirea obligaţiei garantate, în afară de
cazul în care părţile au convenit ca garanţia să acopere şi obligaţii viitoare, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege – art. 27 alin.1.
Efectele acestui contract mai pot înceta şi prin:
- actul liberator al creditorului;
- hotărârea judecătorească.
Ca urmare a încetării contractului, creditorul este obligat să notifice Arhivei
Electronice de Garanţii Reale Mobiliare stingerea garanţiei reale, într-un termen de 40 de zile
– art. 27 alin. 3.
După îndeplinirea obligaţiei garantate, la cererea debitorului, creditorul este obligat să
restituie imediat posesia bunului gajat – art. 27 alin. 4.
Nerespectarea oricăreia dintre cele două obligaţii poate atrage răspunderea
creditorului, faţă de debitor, conform prevederilor alin. 5 al art. 27.
7. Publicitate
Garanţia constituită conform prevederilor Legii 99/1999 are faţă de terţi, inclusiv faţă
de stat, atât efect de opozabilitate cât şi un grad de prioritate care se stabileşte conform
dispoziţiilor art. 32-38, din momentul în care garanţia a fost făcută publică prin metodele
prevăzute de această lege, în Capitolul II al Titlului VI.
Condiţia de publicitate este îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanţie
reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (arhivă).
Simpla înscriere nu conferă validitate unei garanţii reale nule – art. 29 alin. 2.
Înscrierea generează prezumţia cunoaşterii garanţiei de către creditorii pentru care se
înscrie ulterior o garanţie reală asupra aceluiaşi bun, nefiind admisibilă proba necunoaşterii –
art. 29 alin. 3.
Prin derogare de la prevederile art. 29, publicitatea garanţiei constituite asupra unor
bunuri mobile corporale pentru garantarea unor obligaţii a căror valoare nu depăşeşte
echivalentul în lei al sumei de 300 euro se poate realiza şi prin una dintre cele două
alternative: a) luarea în posesie a bunului; b) înscrierea unui aviz de garanţie la arhivă.
Posesia pe care şi-o asumă creditorul sau reprezentantul său trebuie să fie publică, în
sensul de a putea fi uşor cunoscută de terţele persoane şi de a nu se crea aparenţa că aparţine,
în continuare, tot debitorului.
8. Prioritatea garanţiilor
Conform dispoziţiilor art. 28, gradul de prioritate al garanţiei se stabileşte de la
momentul în care a fost înscrisă la arhivă.
Art. 33 reglementează trei excepţii de la regula ordinii de prioritate prevăzută de art.
28:
- garanţia în favoarea vânzătorului bunului sau în favoarea finanţatorului cumpărării
bunului, de exemplu, banca creditoare, are prioritate asupra unei garanţii reale anterioare sau
asupra altei sarcini dacă, înainte de intrarea debitorului în posesia bunului, s-a înscris avizul
de garanţie reală la arhivă iar vânzătorul sau finanţatorul cumpărării îl înştiinţează pe
creditorul garantat anterior atât despre vânzare cât şi despre înscrierea garanţiei;
- garanţia asupra recoltei sau asupra produselor ce se va obţine din valorificarea
acesteia, constituită de debitor în scopul de a obţine finanţarea producţiei sau în cursul unei
perioade de maxim 6 luni înainte de recoltare, de exemplu, în scopul garantării unui credit
bancar, are prioritate asupra oricărei alte garanţii sau sarcini, din momentul înscrierii la
arhivă;
- garanţia constituită asupra unor păsări, animale domestice sau peşte ori constituite pe
produsele acestora, în scopul procurării fondurilor, de exemplu, prin credit bancar, care să
permită debitorului achiziţionarea de nutreţuri, medicamente sau hormoni, necesare pentru
furajarea sau tratarea păsărilor, animalelor sau peştilor, are prioritate asupra oricăror altor
garanţii pe acelaşi bun, cu excepţia garanţiei constituite în favoarea vânzătorului de nutreţuri,
medicamente sau hormoni.
9. Executare
Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are alegerea între a
iniţia procedura de executare reglementată de Codul de procedură civilă – art. 372-580, şi a
executa garanţia reală conform dispoziţiilor cuprinse în Capitolul V al Titlului VI din Legea
99/1999.
Conform art. 63 din acest capitol, creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic,
bunul sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care
constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, fără autorizaţie ori notificarea
prealabilă şi fără a plăti taxe sau vreun tarif. Luarea paşnică în posesie a bunului presupune
evitarea tulburării ordinii publice şi a uzului de forţă fizică ori de alt mijloc de intimidare.
Creditorului nu-i este permis să fie însoţit de un funcţionar public sau poliţienesc.
Nerespectarea acestor norme legale se sancţionează conform prevederilor art. 87.
Pentru a face posibilă luarea în posesie a bunului în mod paşnic, contractul de garanţie
trebuie să conţină formula prevăzută de alin. 4 al art. 63.
Persoana care posedă bunul trebuie să-l predea, la cerere, creditorului a cărui creanţă a
ajuns la scadenţă şi a cărei garanţie are un grad de prioritate mai mare, ceea ce presupune o
informare completă a posesorului asupra datelor înscrise în arhivă şi o apreciere proprie
asupra ordinii de prioritate – art. 64.

C. CONTRACTUL DE IPOTECĂ

1. Aspecte generale. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară fără deposedare.


Codul civil, în art. 1746, o defineşte ca fiind un drept real asupra imobilelor
afectate pentru garantarea plăţii unei obligaţii.
Atunci când obligaţia îşi are izvorul direct într-o normă legală, ipoteca se naşte printr-
o dispoziţie a legii – art. 1749 alin. 1 C. civ. Alteori ipoteca se constituie prin convenţie – art.
1749 alin. 2 C. civ.
În cazul ambelor categorii de ipoteci, legale şi convenţionale, caracterele ipotecii sunt
următoarele:
- Este un drept real accesoriu, conferind titularului atât prerogativa de a urmări
bunul în mâna oricui s-ar afla, cât şi prerogativa de a-şi realiza dreptul principal, de creanţă,
cu preferinţă faţă de alţi creditori care ar urmări acelaşi lucru. Din caracterul accesoriu
decurge consecinţa că soarta sa depinde atât de aceea a obligaţiei principale pe care o
garantează cât şi de soarta dreptului real pe care îl grevează.
- Este o garanţie reală imobiliară – art. 1751 C. civ., aplicabilă numai dreptului de
proprietate asupra imobilelor aflate în circuitul civil, împreună cu accesoriile lor -imobile prin
destinaţie- precum şi dreptului de uzufruct asupra unor imobile.
- Se constituie numai în cazurile şi cu formele prevăzute de lege – art. 1747 C. civ.
- Este specializată în sensul individualizării imobilului – art. 1774 C. civ., şi a
creanţei garantate – art. 776 C. civ.
- Este indivizibilă – art. 1746 alin. 2 C. civ., în sensul că subzistă asupra întregului
imobil şi după ce o parte din datorie s-a stins precum şi după ce imobilul a fost partajat între
foştii coproprietari. Cel ce va conserva dreptul exclusiv de proprietate va suporta şi ipoteca.
2. Constituirea ipotecii convenţionale. Titularul actual al dreptului de proprietate sau
de uzufruct poate consimţi la constituirea ipotecii numai dacă posedă capacitate de exerciţiu
deplină – art. 1769 C. civ. Ocrotitorul legal -părinte sau tutore- nu poate constitui o ipotecă
asupra imobilului minorului pentru a garanta o obligaţie al cărei debitor nu este însuşi minorul
– art. 129 alin. 1 C. fam., iar pentru a garanta în acest mod obligaţia minorului este necesară
aprobarea prealabilă a autorităţii tutelare – art. 129 alin. 2 C. fam.
Ipoteca nu poate fi constituită decât asupra dreptului real aflat în patrimoniul celui ce
consimte, nu şi asupra unor drepturi pe care el le va dobândi în viitor – art. 1775 C. civ. Din
caracterul accesoriu al ipotecii decurge şi consecinţa că atunci când dreptul real al celui ce
consimte la constituirea ei este afectat de o condiţie suspensivă ori rezolutorie, aceeaşi
condiţie va afecta şi ipoteca – art. 1770 C. civ. Din cerinţa prevăzută de art. 1769 C. civ.
Decurge şi consecinţa că numai titularul dreptului real asupra imobilului poate consimţi la
constituirea acesteia. Manifestarea de voinţă a altei persoane, fără calitate de titular al
dreptului sau de mandatar al acestuia nu produce efect constitutiv şi loveşte de nulitate actul
de constituire a ipotecii. Astfel, s-a considerat că absenţa totală a consimţământului titularului
dreptului de proprietate asupra imobilului la semnarea actului autentic de constituire a ipotecii
provoacă nulitatea absolută a actului şi această nulitate nu mai poate fi asanată prin
confirmare ulterioară.
Constituirea ipotecii prin act autentic este o condiţie de validitate sancţionată cu
nulitatea absolută – art. 1772 C. civ., chiar dacă obligaţia garantată este constatată
numai printr-un înscris sub semnătură privată. Această situaţie se întâlneşte frecvent în
practică în cazul contractelor bancare de credit. Tot cu nulitatea absolută a actului de
constituire este sancţionată şi omisiunea individualizării imobilului ipotecat şi a creanţei
garantate (titular, sursă, cuantum).
Distinct de formele constituirii ipotecii, sunt reglementate formele publicităţii acesteia,
menite să asigure opozabilitatea şi rangul ipotecii – art. 1778 şi următ. C. civ.
3. Publicitatea ipotecii. Pentru a fi opozabilă terţelor persoane, ipoteca trebuie să
fie înscrisă în foaia de sarcini a cărţii funciare în care este întabulat imobilul ipotecat.
Prin înscriere se determină totodată şi rangul de preferinţă al ipotecii – art. 1778 C. civ.
Este opozabilă înscrierea faţă de toţi ceilalţi dobânditori de drepturi asupra imobilului,
inclusiv faţă de creditorii de rang inferior.
Creditorul ipotecar cu rang prioritar va primi, din preţul vânzării, ceea ce îi datorează
debitorul şi numai dacă mai rămâne ceva din acest preţ va primi şi creditorul ipotecar cu rang
imediat următor. Rangul ipotecii este menţionat pe actul constitutiv, împreună cu data
înscrierii – art. 1782 C. civ., sub sancţiunea nulităţii înscrierii. Dreptul de ipotecă înscris se
perimă după 15 ani. Înainte de expirarea acestui termen este necesară reînnoirea înscrierii –
art. 1786 alin. 1 C. civ., cu menţionarea rangului iniţial. În caz contrar, se consideră ca o
înscriere subsecventă, cu rang din ziua reînscrierii – art. 1787 C. civ. Inscripţia poate fi
radiată, după stingerea creanţei prin plată integrală sau poate fi restrânsă ca urmare a plăţii
parţiale. Radierea sau reducerea pot fi consecinţa acordului dintre creditor şi debitor sau poate
fi dispusă de instanţă – art. 1788 C. civ.
4. Efectele constituirii ipotecii. Debitorul proprietar al imobilului conservă posesia şi
folosinţa acestuia.
Cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de actele normative, el poate înstrăina
imobilul. Dobânditorul va suporta actul de grevare a imobilului pentru că creditorii „îl
urmăresc în orice mână ar trece” – art. 1790 C. civ. Totodată creditorul ipotecar va conserva
în acelaşi mod şi dreptul de preferinţă.Dobanditorul imobilului are posibilitatea să opună
creditorului urmăritor unele excepţii – nulitatea contractului de ipotecă sau a inscripţiei sau
garanţia de evicţiune atunci când creditorul l-a moştenit pe vânzătorul de la care a dobândit
imobilul urmăritul – sau poate utiliza „purja” ipotecii – art. 1801-1813 C. civ., oferind
creditorului o sumă egală cu preţul sau valoarea estimată la dobândirea imobilului. De
asemenea dobânditorul poate stinge prin plată creanţa urmăritorului faţă de debitor,
dobândind prin subrogaţie dreptul creditorului. Cea de a treia posibilitate este „delăsarea”
imobilului în mâna creditorului – art. 1795-1797 C. civ. Ultima posibilitate este ca procedura
executării silite să fie finalizată. În toate situaţiile, dobânditorul are regres contra debitorului
principal – art. 1799 C. civ.
5. Stingerea ipotecii. Pe cale accesorie, ipoteca se stinge o dată cu obligaţia garantată.
Pe cale principală, ipoteca se stinge prin:
- renunţarea creditorului la ipotecă – art. 1800 alin. 1 pct. 2 C. civ.;
- purgă – art. 1800 alin. 1 pct 3 C. civ.;
- prescripţie achizitivă – art. 1800 alin. 1 pct. 4 C. civ.;
- anularea actului constitutiv;
- rezoluţiunea actului de dobândire a dreptului de proprietate de către dobânditorul
care a constituit ipoteca asupra imobilului;
- distrugerea imobilului – art. 1721 C. civ., cu consecinţa strămutării ipotecii asupra
indemnizaţiei de asigurare şi a altor despăgubiri cuvenite.

PARTEA A IV-A. PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE


ŞI A FALIMENTULUI

CAPITOLUL I. DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI


COMERCIANŢILOR

CERERILE INTRODUCTIVE; DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI

A. CERERILE INTRODUCTIVE

1. Generalităţi
Studiul doctrinal şi al jurisprudenţei privitor la procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului cuprinsă în Legea 64 din 22 iulie 1995, instituită până la această dată atrage, din
perspectiva temei propuse, următoarele aspecte:
Domeniul de aplicare al reglementării este stabilit, din perpectiva subiecţilor, conform
art. 1, în raport de sintagma „categorii de comercianţi, numiţi în textul legii „debitori” şi
prevăzuţi expres: societăţile comerciale; cooperativele de consum şi cooperativele
meşteşugăreşti - denumite organizaţii cooperatiste, precum şi asociaţiile teritoriale ale
cooperativelor de consum şi meşteşugăreşti; şi comercianţi persoane fizice, acţionând
individual sau în asociaţii familiale, deci prin trimitere la un prim criteriu – deţinerea
calităţii de comerciant. Procedura instituită este aplicabilă, în consecinţă, numai anumitor
categorii de comercianţi, din domeniul de aplicare al reglementării fiind excluse expres: -
regiile autonome; societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, pentru care guvernul a
instituit sau va institui proceduri speciale de supraveghere financiară, pe durată de timp în
care societăţile se află sub incidenţa acestor proceduri; societăţile aflate în procedură de
privatizare.
Parcimonia reglementării cuprinse în Legea nr. 64 din 22 iunie 1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului [republicată în M. Of. 608 din 13
decembrie 1999, modificată şi completată prin Ordonanţa nr. 38 din 30 ianuarie 2002,
publicată în M. Of. 95 din 2 februarie 2002], reliefată prin unicitatea procedurii, sub aspectul
că nu sunt legiferate prin textul legii mai multe proceduri, ci doar una singură, al cărei scop
poate fi atins prin - redresarea economică a debitorului şi plata datoriilor sale către creditori
sau prin lichidarea averii debitorului prin faliment, nu oferă suficiente soluţii pentru cei cărora
le este destinată.
Pentru unii comercianţi, sunt instituite proceduri speciale, reglementarea cuprinsă în
Legea 64/1995 fiindu-le doar parţial incidentă, şi anume: - instituţiile de credit - bănci
persoane juridice române, inclusiv Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., precum
şi sucursalele acestora având sediul în străinătate; casele centrale ale cooperativelor de credit,
inclusiv cooperativelor de credit afiliate la acestea ,societăţile de asigurare şi reasigurare;
membrilor bursei de mărfuri, societăţilor de bursă şi caselor de compensaţie. Reglementările
în domeniu, aplicabile comercianţilor au caracter neomogen generat de specificul activităţii
lor.
Grupurile de interes economic sunt reglementate prin art. 118-238 din cartea I, titlul
V al Legii 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţii publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, aflate în stare de insolvenţă va fi supus procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului, reglementată de Legea 64/1995, cu modificările ulterioare, indiferent de calitatea
de comerciant sau necomerciant - art.218.Grupul de interes economic poate avea atât calitatea
de comerciant, cât şi pe cea de necomerciant. Acestea au obligaţia de a se înmatricula în
registrul comerţului, dar calitatea de comerciant a unui grup de interes economic nu este
prezumată prin înmatricularea sa în registrul comerţului - art. 127, calitatea trebuie să rezulte
din actul constitutiv al grupului de interes economic, care trebuie să precizeze natura
comercială sau necomercială a activităţii sale - art. 122 alin. ]dispoziţie care derogă de la
prevederile art. 1 din Legea 64/1995 care prevede, astfel cum am aratt, că procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului se aplică „categoriilor de comercianţi” expres
prevăzute de lege .
Conchidem asupra inaplicabilităţii reglementărilor faţă de alte categorii de
necomercianţi: asociaţii, fundaţii, constituite în conformitate cu prevederile OG 26 2000,
[publicată în M. Of. 39 din 31.01.2000, modificată şi completată prin OG 37 din 30.01.2003,
publicată în M. Of. 62 din 1.02.2003.]; -formele de asociere agricola care, fie nu au
personalitate juridică, fie au personalitate juridică, fiind constituite ca societăţi comerciale sau
agricole, dar neavând caracter comercial – nu sunt comercianţi conform Legii 36 din 30
aprilie 1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură [publicată în
M. Of. 97 din 6 mai 1991]; sindicate; culte religioase; persoane fizice care exercita profesii
liberale [enumerarea nefiind exhaustivă ] pentru aceşti necomercianţi arătaţi nefiind instituite
proceduri specifice, în domeniu, aceasta cu toate că, unii dintre aceşti necomercianţi, cum ar
fi asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile, în conformitate cu prevederile art. 48 din OG 26 2000,
[publicată în M. Of. 39 din 31.01.2000, modificată şi completată prin OG 37 din 30.01.2003,
publicată în M. Of. 62 din 1.02.2003] pot desfăşura activităţi economice directe, dacă acestea
au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al activităţii lor.
Inaplicarea procedurilor specifice în domeniu pentru necomercianţi, relevă in
domeniul recuperării creantelor o diferenţiere de tratament juridic nejustificata , între
comercianţi şi categoriile de necomercianţi aratate, constant în aceea că numai pentru primii
este instituită o procedură specială aplicabilă în cazul în care nu mai fac faţă datoriilor lor,
certe lichide şi la scadenţă.
Procedura insolvenţei comercianţilor reglementată de Legea 64/1995 poate fi deschisă,
conform art. 24, numai la cerere. Sunt abilitaţi în acest sens, prin textul art. 24, debitorul,
creditorii acestuia şi camera de comerţ şi industrie teritorială.
2. Cererea debitorului
Pentru a cere deschiderea procedurii, conform dispoziţiilor art. 25, debitorul dispune
de două posibilităţi:
- poate formula o astfel de cerere în cazul în care apreciază că apariţia stării de insolvenţă este
iminentă;
- este obligat să înregistreze cererea în termen de maximum 30 de zile de la data la care a
cunoscut apariţia stării de insolvenţă.
Textul prevede un cuantum minim al datoriei pentru care s-a creat starea obiectivă de
insolvenţă ori este iminentă apariţia stării de insolvenţă- creanţa comercială sau bugetară
trebuie să aibă un cuantum superior echivalentului în lei al sumei de 5.000 euro. Totodată este
sancţionat atât abuzul grav, sub forma calificată a relei-credinţe, în cazul prematurităţii, cât şi
întârzierea din neglijenţă sau voită a sesizării tribunalului. Nu credem că textul art. 25 (4)
pretinde rea-credinţă şi în ipoteza tardivei sesizări. Pe de altă parte, ipoteza neintroducerii
cererii, contrar obligaţiei prevăzute în art. 25 (1), fiind o mai gravă formă de manifestare a
tardivităţii, credem că este implicit cuprinsă în ipoteza tardivităţii şi deopotrivă păgubitoare
pentru creditori. Interesele acestora sunt prejudiciate atât de întârziere, prin agravarea stării de
insolvenţă, cât şi de prematuritate, prin efectul paralizant al dispoziţiilor art. 35.
Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de exemplu numai pentru a suspenda un
proces sau o executare silită, atrage răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau
a reprezentanţilor statutari ai persoanei juridice debitoare, pentru prejudiciile pricinuite.
Aceeaşi răspundere este atrasă şi de introducerea tardivă a cererii. Răspunderea se stabileşte
de judecătorul-sindic, în cadrul procedurii.
Cererea debitorului persoană juridică se semnează de reprezentantul statutar. Datorită
consecinţelor pe care le are aplicarea procedurii insolvenţei cu privire la destinul societăţii
comerciale debitoare, cererea pentru deschiderea procedurii, semnată de administratorul
abilitat, trebuie să se bazeze pe o hotărâre a adunării generale.
Actele care vor însoţi în mod obligatoriu cererea sunt enumerate în art. 26 (1):
- bilanţul şi copii de pe registrele contabile curente;
-o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care
debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din registrele de
publicitate;
-o listă a numelor şi adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub
condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate, arătându-
se suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
- contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
-o listă a asociaţilor cu răspundere nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi cele în
comandită;
- o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în faliment sau de reorganizare
conform unui plan, prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a
averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declaraţie nu va fi depusă până la
expirarea termenului stabilit la alin.2, se prezumă, până la proba contrarie, că debitorul este de
acord cu începerea procedurii falimentului;
-o declaraţie pe proprie răspundere sau certificat de la oficiul registrului comerţului în a cărui
rază teritorială se află domiciliul profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a mai fost
supus procedurii prevăzute de prezenta lege într-un interval de 5 ani anteriori formulării
cererii introductive.
În situaţia în care, la data înregistrării cererii sale, debitorul nu dispune de una sau mai
multe dintre informaţiile enumerate la alin. 1 al art. 26, el mai beneficiază de un termen de
graţie de 10 zile, calculat de la data înregistrării, pentru a completa documentaţia, sub
sancţiunea respingerii cererii – art. 26 alin. 2.
Două alineate ale art. 27 sunt menite să precizeze efectele cererilor debitorilor în
cazul societăţilor în nume colectiv sau în comandită simplă. Atunci când cererea este
introdusă de societate, ca persoană juridică, ea nu poate fi considerată ca fiind făcută şi de
asociaţii cu răspundere nelimitată sau şi împotriva lor – în condiţiile art. 29-31 privind cererile
creditorilor. De asemenea, dacă cererea este făcută de un asociat răspunzător nelimitat, în
nume propriu şi în calitate de comerciant, sau este introdusă de creditori, pentru datoriile
proprii ale asociatului, cererea nu va avea efecte juridice contra societăţii, ca persoană juridică
distinctă.
Cererea de reorganizare introdusă de debitor poate fi respinsă, fără altă procedură de
cercetare, dacă acel debitor a mai făcut o astfel de cerere în ultimii 5 ani precedenţi sau, în
acelaşi interval de timp, a mai fost obiectul unei astfel de cereri introduse de creditori.
Renunţarea ulterioară la judecată a debitorului care a cerut deschiderea procedurii nu
are ca efect împiedicarea continuării procedurii, pe baza declaraţiilor de creanţă înregistrate de
creditori. Specificul procedurii colective reglementate de Legea 64/1995, faţă de procedura de
drept comun, constă şi în aceea că renunţarea la judecată a unuia dintre participanţii la
procedură nu împiedică nicidecum continuarea, la cererea celorlalţi participanţi.
În situaţia în care s-a înregistrat atât cererea debitorului cât şi cererile unor creditori,
pentru deschiderea procedurii, judecătorul-sindic poate pronunţa o hotărâre unică, pe baza
tuturor cererilor. În această situaţie este irelevantă susţinerea că semnatarul cererii debitorului
nu avea calitatea de reprezentant al acestuia.
3. Cererile creditorilor, ale camerei de comerţ şi industrie teritorială sau, după caz, ale
asociaţiilor cooperatiste
Textul art. 29 (1) prevede că orice creditor care are o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, timp de cel
puţin 30 de zile, a încetat plăţile, în condiţiile enumerate la lit. a-c. Pe de o parte, înseamnă
că în această etapă a procedurii nu există nici o discriminare între creditorii chirografari şi cei
cu creanţe garantate, spre deosebire de etapa următoare, în care creditorii sunt grupaţi pe
categorii, pe de altă parte, înseamnă că şi un singur creditor izolat are acces la această
procedură.
Pentru o mai bună administrare a procedurii, unul şi acelaşi creditor poate înregistra o
singură cerere de deschidere a procedurii faţă de doi debitori, societăţi comerciale cu
răspundere limitată unipersonale, având acelaşi asociat unic, acelaşi sediu şi acelaşi
administrator, care s-au constituit şi au funcţionat în dispreţul interdicţiei exprese prevăzute de
art. 14 al Legii 31/1990. Conexitatea care decurge din identitatea asociatului unic este
relevantă şi pentru antrenarea răspunderii acestuia conform dispoziţiilor art. 231 al Legii
31/1991.
În conformitate cu dispoziţiile alin. 1 al art. 29, tribunalul va da curs cererii
creditorului sau, după caz, cererii camerei de comerţ şi industrie teritorială dacă din
conţinutul ei rezultă că sunt întrunite cumulativ următoarele cerinţe:
- semnatarul cererii este titularul unei creanţe de un anumit cuantum, conform precizărilor de
la lit. a-c din alin.1;
- creanţa este certă, lichidă şi exigibilă;
- neplata datoriei este consecinţa stării de insolvenţă a debitorului;
- această situaţie a debitorului durează de cel puţin 30 de zile.
Cerinţa comercialităţii creanţei-noul text al art. 1, cât şi cel al art. 29 (1) permit
înregistrarea cererii pentru o creanţă, indiferent de natura acesteia. Procedura poate fi deschisă
şi la cererea unui creditor care posedă o creanţă bugetară sau o creanţă civilă, de exmplu o
creanţă pentru pensie de întreţinere sau pentru drepturi salariale. Creanţa comercială sau
bugetară trebuie să aibă un cuantum superior echivalentului în lei al sumei de 5.000 euro,
calculat la data formulării cererii introductive. Deşi textul nu precizează, credem că se are în
vedere cursul valutar publicat de B.N.R. În cazul unuia şi aceluiaşi creditor care deţine creanţe
din ambele categorii menţionate la lit. a şi b din art. 29 (1), cuantumul total al creanţelor
trebuie să fie superior valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile
legii şi calculate la data formulării cererii introductive.Explicaţia decalajului valoric (de cca.
1/5) între cele două categorii de creanţe constă în cuantumul modic al creanţei salariale – art.
108 pct. 3, sau al creanţei de întreţinere – art.108 pct. 6.
Creanţa trebuie să fie certă, în sensul existenţei sale neîndoielnice şi a cuantumului
cert – art. 379 (3) C.pr.civ. Nu sunt certe, de exemplu, creanţa pentru plata preţului unor
produse facturate, dacă nu s-a făcut dovada că debitorul a primit aceste produse, nici creanţa
reprezentând majorări de întârziere, contestată de debitorul care a plătit datoria
principală.Lichiditatea creanţei constă în aceea că se referă la o datorie de plată a unei sume în
lei sau în valută – art. 379 (4) C.pr.civ., pe care debitorul nu o poate efectua „cu sumele de
bani disponibile” – art. 1 alin.2.
Exigibilă este creanţa pentru o datorie scadentă, al cărei termen de plată a expirat şi
pentru plata căreia creditorul poate obţine intervenţia coercitivă a forţei publice. În
consecinţă, creditorul nu poate declanşa procedura nici pentru o datorie neajunsă la
scadenţă nici pentru o datorie a cărei scadenţă nu a fost încă determinată, chiar dacă ar
invoca incapacitatea notorie de plată a debitorului, nici pentru o datorie a cărei scadenţă
a fost amânată, nici pentru o datorie scadentă a cărei plată nu a cerut-o debitorului.
Neplata la scadenţă trebuie să fie efectul incapacităţii debitorului de a plăti datoria cu
sumele de bani disponibile. Dovada acestei incapacităţi, care este o situaţie de fapt internă a
debitorului, se poate face cu orice mijloc de probă, apt de a demonstra cauza unei situaţii
externe şi obiective: încetarea plăţilor.
Tribunalul, prin judecătorul sindic – persoana care, prin efectul hotărârii
judecătoreşti declarative de faliment, devine administratorul patrimoniului falitului,
având obligaţia să ia măsurile necesare pentru reîntregirea acestui patrimoniu, să
încerce găsirea unei soluţii amiabile care să dea satisfacţie intereselor tuturor
creditorilor iar în caz de nereuşită să lichideze activul şi să împartă sumele astfel
realizate creditorilor, proporţional cu creanţa fiecăruia. Judecătorului sindic i se
recunoaşte în acest scop dreptul de a valorifica toate posibilităţile juridice de întregire a
patrimoniului falitului, este suveran să aprecieze elementele de fapt pe care le invocă
debitorul pentru justificarea refuzului de plată şi să hotărască dacă aceste elemente se
încadrează sau nu în conceptul de „bună credinţă”. Aprecierea se limitează la calificarea
excepţiei ca fiind de bună credinţă, fără a se extinde şi asupra examinării în fond a excepţiei,
această problemă urmând să fie soluţionată în cadrul unui proces de drept comun, dacă
cererea de declarare în stare de faliment a fost respinsă. Nu se cere ca refuzul să fie declarat ca
întemeiat în conformitate cu o anumită dispoziţie legală, sau să fi fost constatat ca atare printr-
o altă hotărâre judecătorească, ci este suficient ca tribunalul să aprecieze că debitorul, cu
bună-credinţă, a considerat că refuzul său de a plăti este întemeiat.
Cerinţa ca starea de insolvenţă a debitorului să dureze de cel puţin 30 de zile este
menită să prevină declanşarea procedurii în situaţii de jenă financiară temporară care nu este
consecinţa incapacităţii de „a face faţă” datoriilor. De aceea, după propria constatare a
incapacităţii de plată a debitorului, creditorul va fi obligat să aştepte încă 30 de zile înainte de
a înregistra la tribunal cererea bazată pe dispoziţiile art. 29 aşadar, neplata la scadenţă va
declanşa automat curgerea termenului de 30 de zile calendaristice; împlinirea acestui termen
naşte prezumţia de insolvenţă şi permite creditorului să constate această situaţie şi să
înregistreze la tribunal cererea prevăzută de art. 29 al Legii 64/1995.

B. DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI

1. Deschiderea procedurii la cererea debitorului


Dacă cererea debitorului corespunde exigenţelor art. 25, 26 şi 28, judecătorul-sindic,
în camera de consiliu, va pronunţa o sentinţă de deschidere a procedurii. Prin această hotărâre
poate fi desemnat şi administratorul sau, după caz, lichidatorul.
Hotărârea va fi notificată, în condiţiile prevăzute de art. 58:
- tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor;
- debitorului;
- oficiul registrului comerţului unde debitorul este înmatriculat, pentru înregistrarea
menţiunii.
Totodată, notificarea va fi publicată si va cuprinde anumite mentiuni. Creditorii care
au primit notificarea deschiderii procedurii ca şi cei care nu au fost notificaţi, dar au luat
cunoştinţă de hotărârea judecătorului-sindic, pot înregistra la tribunal opoziţie la
deschiderea procedurii.
Creditorii oponenţi pot invoca, de exemplu, finele de neprimire prevăzut de art. 28,
dovedind că în ultimii 5 ani precedenţă debitorul a mai înregistrat o astfel de cerere sau a mai
fost chemat în judecată de creditori conform art. 29. De asemenea, creditorii ar putea invoca
prematuritatea cererii şi reaua-credinţă a debitorului – art. 25 alin. 4.
2. Deschiderea procedurii la cererea creditorilor, a camerei de comerţ şi industrie
teritorială sau, după caz, la cererea asociaţiei cooperatiste teritorială, respectiv naţională
a. Înregistrarea şi comunicarea cererii
După înregistrarea unei cereri introductive de către un creditor, de către camera de
comerţ şi industrie sau, după caz, de asociaţia cooperatistă judecătorul sindic o va comunica,
în copie, debitorului, în termen de 48 de ore de la înregistrare. O altă copie a cererii va fi
afişată la uşa instanţei. Procedura nu poate fi deschisă fără prealabila comunicare către debitor
a copiei cererii creditorului, deoarece debitorul ar fi privat de dreptul de a formula contestaţie,
conform alin. 3 al art. 31.
După înregistrarea şi notificarea cererii, creditorul poate renunţa la judecată. Datorită
caracterului colectiv al procedurii, această renunţare produce efectul dezinvestirii instanţei
numai dacă, până în acel moment, nu s-au înregistrat cererile altor creditori faţă de acelaşi
debitor.
b. Contestarea cererii de către debitor
În termen de 5 zile de la primirea copiei cererii introductive a creditorului (camerei de
comerţ şi industrie sau, după caz, a asociaţiei cooperatiste), debitorul poate contesta că ar fi
în încetare de plăţi. Contestaţia se înregistrează la tribunalul care a comunicat copia
cererii introductive şi se soluţionează de către acelaşi judecător-sindic. Şedinţa pentru
judecarea contestaţiei se va ţine în termen de 10 zile, cu citarea creditorilor care au înregistrat
cererea introductivă, a deb