Contravenţia - temei al răspunderii contravenţionale

2.1. Definirea, structura şi trăsăturile contravenţiei

Definiţia – contravenţia este fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită, cu un pericol social mai redus
decat infracţiunea, săvarşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de normele
contravenţionale materiale şi pentru a cărei comitere legea prevede pedeapsa contravenţională.
Principalele trăsături ale metodei de reglementare juridică sunt elucidate atunci cand
răspundem la următoarele întrebări:
1) care este statutul jundic al părţilor raporturilor juridice;
2) care fapte juridice au legătură cu apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor
jundice; 3) cum are loc determinarea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor raporturilor
jundice; şi
4) cum sunt protejate aceste drepturi.
Elementele sau trăsăturile ce caracterizează contravenţia se referă la: caracterul antisocial al
faptei; caracterul ei ilicit; culpabilitatea faptei (vinovăţia); prevederea de către legislaţie a răspunderii pentru
fapta dată.
În mod logic, în lipsa a cel puţin unuia dintre aceste elemente fapta nu poate
fi calificată drept contravenţie.
Caracterul antisocial al faptei contravenţionale constituie temeiul al răspunderii
contravenţionale.
M. Preda: „Pericolul social al faptei este una din trăsăturile esenţiale ale contravenţiei.
Acest grad de pericol social este stabilit de lege prin comparaţie cu cel al infracţiunii, în sensul că
acesta trebuie să aibă un pericol social mai redus decît cel al infracţiunii. Pentru a aprecia gradul
concret de pericol social al unei fapte şi a o considera drept contravenţie, ne putem servi de
aceleaşi elemente ca şi în cazul infracţiunii”.
Caracterul şi gradul pericolului social al faptei contravenţionale reprezintă elementele ei
materiale şi dezvăluie esenţa socială a acesteia de a cauza o daună valorilor apărate de legea
contravenţională sau de a crea un pericol în acest sens. Elementul material al contravenţiei este
criteriul principal de deosebire a contravenţiei de alte acte delictuoase: infracţiune, abatere admi-
nistrativă sau abatere disciplinară, determinînd gradul ei de pericol social.

1
 2. Ilicitul este o altă trăsătură importantă caracteristică contravenţiei. Întrucît faptele
contravenţionale produc o dezorganizare a sistemului de raporturi sociale, ele au un caracter
dăunător şi sînt interzise prin acte juridice.
Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) social periculoasă să constituie o contravenţie,
ea trebuie să fie prevăzută de legea contravenţională (norma materială a Codului
contravenţional).
3. Culpabilitatea. Simpla constatare a prevederii faptei social periculoase în legea
contravenţională nu este suficientă pentru calificarea acesteia drept contravenţie. O asemenea
calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvîrşită cu vinovăţie. Atît acţiunea,
cît şi inacţiunea social periculoase prevăzute în lege trebuie să reprezinte o manifestare psihică
conştientă şi volitivă a persoanei. Făptuitorul poate fi supus răspunderii contravenţionale numai
pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie (art. 14 din CC al RM).
În cazul în care fapta a fost săvîrşită fără vinovăţie în stare de iresponsabilitate (art. 20 din
CC al RM), în condiţiile extremei necesităţi (art. 22 din CC al RM), legitimei apărări (art. 21 din
CC al RM), constrîngerii fizice şi/sau psihice (art. 23 din CC al RM), riscului întemeiat (art. 24
din CC al RM), cazului fortuit (art. 25 din CC al RM), nu poate fi vorba despre o contravenţie.
Contravenţia, ca orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei
umane exteriorizată în cadrul social, adică o acţiune umană realizată sub controlul voinţei şi
raţiunii, în condiţiile în care făptuitorul avea libertatea de a alege această conduită negativă în
raport cu ordinea de drept. Existenţa acestei posibilităţi de alegere, ca realitate obiectivă,
fundamentează vinovăţia subiectului care comite acţiunea respectivă.
4. Aplicarea pedepsei contravenționale. Numai prin stabilirea pedepselor pentru
săvîrşirea contravenţiilor legea contravenţională îşi realizează sarcinile prevăzute în art. 1 din CC
al RM – de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor, proprietatea,
orînduirea de stat şi ordinea publică.

2.2. Conţinutul contravenţiei

Trasaturile esentiale ale contraventiei, indica criteriile generale de diferentiere a acesteia
de alte forme de ilicit juridic (infractiuni sau abateri). Insa ele nu pot servi la particularizarea
faptelor ilicite, la cunoasterea trasaturilor si elementelor ce compun contraventia.

2
 De aceea este necesar ca fapta contraventionala sa fie analizata si din punct de vedere a
continutului, prin care se intelege totalitatea elementelor stabilite prin normele de drept
contraventional, de a caror existenta depinde calificarea juridica a faptei ilicite in calitate de
contraventie.
Fapta contraventionala este un fenomen al realitatii inconjuratoare. Continutul faptei
contraventionale il constituie constructia logica si notiunea juridica a ei, care exprima insusirile
si caracteristicile esentiale ale acestui fenomen real ca raport antisocial.
Continutul contraventiei este prevazut in norma incriminatoare si poate fi definit ca o
totalitate de conditii stipulate de lege pentru caracterizarea unei fapte de drept contraventional.
Astfel, prin continutul faptei contraventionale se intelege ansamblul de elemente de
elemente si trasaturi caracteristice si definite in norma juridica, care stabileste sanctiunea sau o
alta norma la care se face trimitere pentru a constata si sanctiona fapta contraventionala
(componenta contraventiei).
In stiinta dreptului se face distinctie intre continutul juridic, care cuprinde conditia
privind existenta faptei sanctionate de lege sau care ii determina gravitatea, si continutul
constitutiv, ce cuprinde totalitatea conditiilor necesare pentru existenta contraventiei si pe care
le indeplineste faptuitorul.
Analizand definitia contraventiei, distingem, ca si in cazul infractiunii, anumite aspecte
obiective si subiective care se concretizeaza prin prezenta a patru elemente constitutive: obiectul,
latura obiectiva, subiectul, latura subiectiva) reprezinta baza juridica pentru calificarea faptei
antisociale concrete, incadrarea ei in conditiile articolului concret (sau partii lui) din C.
Contraventional al RM.
Obiectul contravenţiei - îl constituie valorile si relatiile sociale ocrotite de legea
contraventionala, care sunt vatamate sau lezate prin comiterea unei fapte concrete. Obiectul
reflecta acele valori si relatii sociale la care a attentat subiectul.
Obiectul contraventiei are doua forme:
1. Obiectul juridic, care la randul sau se divizeaza in:
-obiect general;
-obiect generic;
-obiect nemijocit (specific);
-obiect complex

3
 2. Obiect material
Obiectul juridic general reprezinta totalitatea valorilor sociale ocrotite de dreptul
contraventional, care sunt prevazute in art. 1 din C. Contraventional al RM.
Obiectul generic este valoarea sociala protejata de mai multe norme contraventionale
materiale. Obiectul generic este folosit de catre legiuitor in calitate de criteriu de grupare a
normelor materiale din Partea speciala, a Codului Contraventional. De exemplu Cap. XIX
“Contraventii care atenteaza la ordinea publica si la securitatea publica”. In aces caz obiectul
generic il constituie ordinea publica si securitatea publica.
Obiectul juridic nemijlocit al contraventiei consta in valoarea sociala ocrotita de o
anumita norma contraventionala si relatiile sociale generate de aceasta. Obiectul juridic
nemijlocit (specific) este subordonat celui generic, corelatia dintre cele doua categorii fiind una
de tip specie – gen. Orice contraventie afecteaza atat obiectul juridic nemijlocit (specific), cat si
pe cel generic. In unele cazuri obiectul nemijlocit conincide cu cel generic.
Pentru calificarea juridica concreta a faptei sociale o importanta deosebita ii revine
anume obiectului nemijlocit (specific).
Obiectul juridic complex. Majoritatea contraventiilor au un singur obiect juridic
nemijlocit, cu exceptia contraventiilor complexe, care au doua sau mai multe obiecte juridice
specifice. Obiectul juridic complex este acea specie de obiect al contraventiei ce cuprinde doua
sau mai multe obiecte juridice nemijlocite (specific) reunite. Dintre ele unul este principal, iar
celelalte sunt secundare. De exemplu, acostarea jignitoare a cetateanului intr-un loc public (art.
354 din C. Contraventional al RM) are ca obiect specific nemijlocit (specific) principal cinstea si
demnitatea persoanei concrete, iar ca obiect nemijlocit secundar - ordinea publica (care in cazul
de fata coincide cu obiectul generic).
Obiectul material al contraventiei. Daca obiectul juridic al contraventiei este reprezentat
de valoarea sociala si relatiile generate de acestea, atunci obiectul material al contraventiei il
constituie entitatea fizica impotriva careia este orientat elemental material al contraventiei. De
exemplu, la contraventia de procurare sau pastrare ilegala de substante narcotice sau de alte
substante psihotrope in cantitati mici ori consumarea unor astfel de substante fara prescriptia
medicului (art. 85 din C. Contraventional al RM), obiectul material il constituie substantele
narcotice sau substante psihotrope.

4
 Latura obiectiva a contraventiei indica continutul si modalitatea atentarii subiectului
asupra obiectului.
Ea reprezinta actiunea sau inactiunea ilicita producatoare de consecinte socialmente
periculoase sau care ameninta anumite valori, relatii sociale, bunuri ori interese legitime si care
este considerata ca ilicita in legea contraventionala.
Deci, partile componente ale laturii obiective sunt:
1. Elementul material (semn principal);
2. Rezultatul periculos (semn principal);
3. Raportul de cauzalitate intre elemental material si rezultatul periculos (semn
principal);
4. Unele conditii de loc, timp, mod si imprejurari (semnele facultative).
Elementul material este fapta ca pericol social ce se manifesta prin actiune sau inactiune.
Rezultatul social periculos este lezarea sau punerea in pericol a obiectului juridic al
contraventiei prin comiterea unei fapte cu pericol social si se manifesta prin vatamarea efectiva
sau prin starea de pericol.
Raportul de cauzalitate este legatura de cauza si efect intre fapta si rezultatul social
periculos al acestuia.
Locul, timpul, modul si imprejurarile in care se comite infractiunea poarta un character
facultativ si sunt intotdeauna premergatoare executarii elementulu material. Aceste conditii au un
rol important atat pentru calificarea juridica a contraventiei concrete, cat si pentru constatarea
cauzelor si conditiilor abaterilor contraventionale in general.
Subiectul contravenţiei 
C.Contraventional al RM stabileste ca subiecti ai raspunderii contraventionale pot fi atat
persoanele fizice, cat si cele juridice (art. 16, 17 C. Contraventional al RM).
Este subiect al contraventiei persoana fizica care savarseste o fapta prevazuta de legea
contraventionala, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Deci poate deveni
contraveninent persoana fizica care participa la savarsirea unei contraventii in calitate de autor,
instigator sau complice.
Deosebim subiect general si subiect special al contraventiei.
Pentru ca o persoana fizica sa devina subiect general al contraventiei, trebuie sa
indeplineasca urmatoarele conditii:

5
 - Sa aiba la momentul comiterii contraventiei varsta de 18 ani, iar pt unele fapte expres
prevazute de legea contraventionala, intre 16 si 18 ani;
- Sa fie responsabila;
- Sa dispuna de libertatea de vointa si actiune;
Subiectul special, pe langa conditiile generale specificate anterior trebuie sa intruneasca
si o conditie speciala – sa aiba o anumita calitate (sa fie persoana cu functie de raspundere – alin.
6, art. 16 C. Contraventional al RM, sa fie posesor al permisului de conducere etc.
Subiectul pasiv al contraventiei, este persoana fizica sau juridica titulara a valorilor
sociale vatamate prin contraventie. Subiectul pasiv se considera victima sau persoana vatamata.
Drepturile ei sunt prevazute in art. 387 din C. Contraventional al RM. Spre deosebire de
contravenient, victima nu trebuie sa indeplineasca nicio conditie generala decat aceea de a I se fi
cauzat o vatamare materiala sau morala prin contraventie.
Persoana juridica ca subiect al contraventiei
Nu orice persoana juridica poate fi considerata subiect al contraventiei. Potrivit art. 17 C.
Contraventional al RM este pasibila de raspundere contraventionala persoana juridica, cu
exceptia autoritatilor publice si institutiilor publice.
De asemenea, raspunderea contraventionala a persoanei juridice nu exclude raspunderea
persoanei fizice pentru contraventia savarsita.
Astfel determinam urmatoarele semne ce caracterizeaza persoana juridica ca subiect al
dreptului contraventional:
- Constituita in modul prevazut de lege;
- Comiterea contraventiei expres prevazute de de norma materiala a Codului
contraventional:
- Savarsirea contraventiei in numele ori in interesul persoanei juridice de organele sale
ori de reprezentantii acestor organe.
Totodata legea contraventionala prevede ca persoana juridica va fi subiect al raspunderii
contraventionale daca va intruni una dintre conditiile stipulate in alin. 1 art. 17 CC RM.
Latura subiectiva a contraventiei
Ca element al continutului constitutiv al contraventiei se refera la atitudinea psihica a
contravenientului fata de fapta savarsita si consecintele ei. Proprietatea laturii obiective consta in
faptul ca ultima poate sa se refere numai la persoana fizica. In cazul aplicarii sanctiunii

6
contraventionale fata de persoana juridica, acest element constitutiv al contraventiei nu poate
exista.
Elementul principal al laturii subiective este vinovatia si formele ei. Astfel cum este
prevazut in art. 14 C. Contraventional al RM, sunt stabilite doua forme ale vinovatiei: intentia si
imprudenta.
In cazul unor contraventii sunt pentru completarea laturii subiective, in textile de
incriminare a acestora sunt incluse conditii facultative referitoare la motiv sis cop.
Prin motiv al contraventiei se intelege impulsul intern din care se naste decizia
contraventionala, si pe cale de consecinta, punerea in executare a deciziei.
Prin scop al contraventiei se intelege obiectul urmarit de faptuitor prin comiterea
infractiunii sau inactiunii ce constituie elementul material al contraventiei.

2.3. Formele, variantele şi modalităţile contravenţiei

Potrivit fazelor desfăşurării activităţii contravenţionale, în funcţie de etapa în care se află
sau la care s-a oprit activitatea respectivă, pot fi deosebite următoarele varietăţi (forme) de
contravenţii:
1. contravenţia continuă;
2. contravenţia prelungită;
3. repetarea contravenţiei;
4. tentativa.
Contravenţie continuă se consideră fapta care se caracterizează prin săvîrşirea
neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii contravenţionale.
În cazul contravenţiei continue nu există pluralitate de contravenţii.
Latura obiectivă a CC constă într-o acţiune (inacţiune) care durează în timp în mod
natural, pînă la încetarea activităţii contravenţionale (prin intervenţia făptuitorului, a altor
persoane ori a organelor de drept abilitate)
Aceste contravenţii pot fi de două tipuri:
a) succesive
b) permanente

7
 Contravenţiile succesive se caracterizează prin anumite pauze, întreruperi ce survin în
desfăşurarea activităţii contravenţionale (de exemplu, încălcarea regimului de protecţie a apelor –
art. 109 din CC al RM).
Contravenţiile permanente se caracterizează printr-o acţiune (inacţiune) continuă, care nu
cunoaşte momente de discontinuitate, de întrerupere (de exemplu, păstrarea ilegală de substanţe
narcotice sau de alte substanţe psihotrope în cantităţi mici – art. 85 din CC al RM).
Contravenţie prelungită se consideră fapta săvîrşită cu o unică intenţie, caracterizată prin
două sau mai multe acţiuni şi/sau inacţiuni contravenţionale identice comise cu un singur scop,
alcătuind în ansamblu o contravenţie.
Această contravenţie se consumă în momentul săvîrşirii ultimei acţiuni contravenţionale
sau al ultimei omisiuni în cazul inacţiunii.
Contravenţia este prelungită în cazul în care subiectul răspunderii contravenţionale
săvîrşeşte, la diferite intervale de timp, dar pentru realizarea unui scop unic, acţiuni sau inacţiuni
care prezintă, fiecare aparte, conţinutul aceleiaşi contravenţii. Acţiunile distincte din care se
compune contravenţia prelungită consumată sînt considerate numai ca etape, faze ale
contravenţiei finale.
Condiții contravenţiei prelungite:
 mai multe acţiuni şi/sau inacţiuni să fie săvîrşite la diferite intervale de timp, cu o unică
intenţie, şi să reprezinte, fiecare aparte, componenţa juridică a aceleeaşi contravenţii;
 acţiunile sau inacţiunile să fie identice şi comise cu acelaşi scop;
 autorul acţiunilor sau inacţiunilor să fie una şi aceeaşi persoană.
În ceea ce priveşte prima condiţie, sensul juridic al noţiunii de acţiune (inacţiune) trebuie
înţeles într-o accepţiune mai largă, sub aspectul realizării unei activităţi contravenţionale, reluate
de făptuitor, fiind necesară săvîrşirea a cel puţin două acţiuni, care, împreună, alcătuiesc o
singură contravenţie.
Cea de-a doua condiţie constă în faptul că activităţile materiale săvîrşite la diferite
intervale de timp, pentru a se integra în contravenţia prelungită, trebuie să fie comise în vederea
atingerii unui scop unic. Intenţia unică a făptuitorului trebuie să cuprindă, sub aspect intelectiv,
previziunea desfăşurării eşalonate, pe etape, a întregii activităţi contravenţionale, care va
constitui o contravenţie unică.

8
 Determinarea unităţii scopului acţiunii contravenţionale, ca proces psihic, presupune
prezenţa unei intenţii strict determinate, comiterea acţiunilor prin metode şi procedee identice (de
acelaşi fel), neintervenirea unor obstacole neprevăzute, care să fi determinat modificarea
scopului şi care ar putea indica asupra mai multor activităţi contravenţionale distincte.
Cea de-a treia condiţie, alături de săvîrşirea a mai multor acţiuni (inacţiuni)
contravenţionale identice, efectuate cu acelaşi scop, prevede şi unitatea de subiect, adică
săvîrşirea contravenţiei de una şi aceeaşi persoană.
Repetarea contravenţiei. Săvîrşirea a două sau a mai multe contravenţii identice ori
omogene, prevăzute de aceeaşi normă contravenţională, dacă persoana a fost trasă la răspundere
contravenţională pentru vreuna dintre ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie.
Repetarea ca formă a unităţii de contravenţie trebuie delimitată de repetarea prevăzută în
cadrul contravenţiei prelungite şi repetarea ca formă a pluralităţii de contravenţii.
Condiţiile contravenţiei repetate:
 să fi fost săvîrşite două sau mai multe contravenţii identice ori omogene, prevăzute de
aceeaşi normă contravenţională;
 făptuitorul să nu fi fost supus răspunderii contravenţionale pentru vreuna dintre ele;
 să nu fi expirat termenul de prescripţie.
Tentativa. Acţiunea sau inacţiunea intenţionată, îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea unei
contravenţii care, din cauze independente de voinţa făptuitorului, nu şi-a produs efectul.
Condiţii:
 acţiunile sau inacţiunile sînt îndreptate nemijlocit spre săvîrşirea unei contravenţii
concrete;
 aceste acţiuni sau inacţiuni sînt intenţionate;
 fapta contravenţiei este neterminată (făptuitorul nu a dus contravenţia pînă la sfîrşit);
 făptuitorul nu a realizat rezultatul contravenţional din cauze independente de voinţa lui.
tipuri ale tentativei de contravenţie:
a) Tentativa consumată. Făptuitorul a comis toate acţiunile (inacţiunile) pe care le
considera necesare pentru a săvîrşi contravenţia, însă rezultatul n-a survenit din cauze
independente de voinţa lui.
b) Tentativa neconsumată. Făptuitorul n-a comis toate acţiunile (inacţiunile) pe care le
considera necesare pentru obţinerea rezultatului contravenţional dorit.

9
 2.4. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei
Sunt:
- Legitima apărare.
- Iresponsabilitatea.
- Constrîngerea fizică şi/sau psihică (morală).
- Riscul întemeiat.
- Cazul fortuit.
- Teoria şi practica legislativă mondială privind alte cauze ce înlătură caracterul
contravenţional al faptei comise.

Art. 19 C. Contraventional Se consideră cauze care înlătură caracterul contravenţional

al faptei şi răspunderea contravenţională:
a) legitima apărare;
b) starea de extremă necesitate;
c) constrîngerea fizică şi/sau psihică;
d) riscul întemeiat;
e) cazul fortuit.
Starea de extremă necesitate (art. 22 C. Contraventional)
Se consideră că a acţionat în stare de extremă necesitate persoana care a săvîrşit o faptă
ilicită pentru a salva de la un pericol grav iminent, care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală ori sănătatea sa, a unei alte persoane sau un bun important al său ori al unei alte
persoane, sau un interes public.
Pentru ca starea de extremă necesitate să înlăture caracterul contravenţional al faptei, este
necesară întrunirea unor condiţii cumulative:
 pericolul ameninţă anumite valori sociale ocrotite prin lege;
 pericolul nu poate fi înlăturat altfel;
 prejudiciul cauzat este mai mic decît cel evitat;

10
  fapta prin care s-a înlăturat pericolul constituie, potrivit legislaţii, o contravenţie.
După cum menţionează M. Preda, starea de extremă necesitate înlătură caracterul
contravenţional al faptei, întrucît lipseşte o trăsătură esenţială, şi anume vinovăţia, fără de care
nu poate exista o contravenţie.
În ceea ce priveşte pericolul, el trebuie să prezinte o ameninţare inevitabilă, reală,
evidentă, şi nu o simplă impresie sau bănuială.
Prejudiciul produs trebuie să fie mai mic decît cel evitat, iar persoana ce acţionează în
stare de extremă necesitate trebuie să fie ferm convinsă de acest lucru.
Legitima apărare (art. 21 C. Contraventional)
Art. 21. Legitima apărare
Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte o faptă pentru a respinge un atac
direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte persoane sau
împotriva unui interes public.
Prin stare de legitimă apărare legiutorul descrie fapta, prevăzută de legislaţie drept
contravenţie, dar care este săvîrşită pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real,
îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes public.
Lipseşte vinovăţia persoanei care, fiind în stare de legitimă apărare, a fost impusă să
acţioneze pentru a apăra valorile sociale periclitate de un atac.
Condiţii:
 existenţa atacului direct, imediat, material şi real;
 prejudiciul să fie adus atentatorului;
 să nu fie depăşite limitele legitimei apărări.
1. Atacul este o agresiune, o comportare violentă a omului îndreptată împotriva unei
valori sociale ocrotite de lege. Apărarea trebuie întreprinsă nemijlocit pentru respingerea
atacului. Apărarea nu este considerată legitimă dacă riposta persoanei agresate a fost întreprinsă
după consumarea atacului.
Apărarea se consideră legitimă dacă atacul este direct, imediat, material şi real.
Prin atac direct se înţeleg acţiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor ocrotite de legea
contravenţională. Atacul nu este direct în cazul în care între agresor şi victimă se află un obstacol
material (uşă, zid etc.) sau o distanţă mai mare în spaţiu – circumstanţe care împiedică apariţia
unui pericol real pentru valorile sociale ale subiectului asupra căruia este îndreptat atacul.

11
 Atacul este imediat în cazul în care acesta s-a dezlănţuit şi se află în curs de desfăşurare.
Acesta se consumă odată cu încetarea agresiunii. Dacă atacul nu a fost declanşat, dar cuvintele,
gesturile, demonstrarea diverselor unelte etc. indică obiectiv că atacul va începe, fapta cade sub
incidenţa prevederilor legitimei apărări.
Atacul este considerat material dacă, pentru a-l realiza, se foloseşte forţa fizică, diverse
instrumente etc., care sînt în măsură să producă o modificare în substanţa fizică a valorilor
sociale protejate de lege. Un atac verbal sau scris (insulta, şantajul, denunţarea calomnioasă
etc.) nu este considerat atac material.
Atacul este real dacă există obiectiv, şi nu doar presupus de persoană. El se va consuma
în momentul în care a luat sfîrşit, iar pericolul pentru valorile protejate de lege nu mai există.
2. În ceea ce priveşte a doua condiţie a legitimei apărări, este logic că prin fapta
îndreptată contra unui atac poate fi admisă cauzarea de prejudicii numai celui ce atacă şi
nicidecum altor persoane aflate în preajmă.
Este regretabil faptul că ultimele două condiţii ale legitimei apărări (prejudiciul să fie
adus atentatului şi neadmiterea depăşirii limitelor legitimii apărări) nu sînt stipulate în norma
juridică respectivă a legii contravenţionale noi. Şi în acest caz, în viziunea noastră, conţinutul
normei juridice respective din legea contravenţională (1985) abrogată era mai reuşit.
3. Problema limitelor – fiind una dintre condiţiile legitimei apărări – ni se pare destul de
importantă. În legea contravenţională în vigoare legislatorul a omis în general această condiţie a
legitimei apărări. În Codul cu privire la contravenţiile administrative (1985) exista o trimitere la
neadmiterea depăşirii limitelor legitimei apărări, însă aceste limite nu erau precizate. Edificatoare
în acest sens erau prevederile art. 13 din Codul penal al Republicii Moldova din 1961, în care era
stabilit: „Se consideră depăşire a limitelor legitimei apărări necorespunderea vădită a apărării cu
caracterul şi pericolul atacului”.
Problema limitelor legitimei apărări este discutată pe larg atît în literatura juridică
autohtonă, cît şi în cea străină.
După cum menţionează M. Preda, pentru ca apărarea împotriva unui atac să fie
considerată legitimă, trebuie să existe proporţionalitate între fapta săvîrşită pentru apărare şi
atacul care a provocat nevoia de apărare. Proporţionalitatea nu înseamnă similitudine sau
identitate de fapte, dar nu le exclude. Evident, nu se poate vorbi despre nişte limite concrete,

12
deoarece fiecare caz de legitimă apărare are particularităţi ce ţin atît de calităţile persoanei, cît şi
de alte împrejurări în care s-a săvîrşit fapta.
I. Creangă analizează mai detaliat aceste condiţii, nominalizînd următoarele:
– atacul să provină din partea unei persoane fizice responsabile;
– atacul să fie material, adică să se concretizeze în acte de violenţă fizică sau verbală
susceptibile de a fi percepute pe cale senzorială;
– atacul să fie direct, adică să provină din partea celui împotriva căruia se îndreaptă
riposta persoanei în stare de legitimă apărare;
– atacul să fie imediat, adică în curs de dezlănţuire sau pe punctul de a se produce;
– atacul să fie injust, adică să se realizeze printr-o faptă ilicită;
– atacul să fie îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor sale ori împotriva unui interes
obştesc;
– riposta să fie necesară, înţelegînd prin aceasta că finalitatea actelor de apărare urmăreşte
înlăturarea atacului;
– riposta să fie spontană.
Constrîngerea fizică şi/sau psihică (morală) (art. 23 C. Contraventional)
Constrîngerea fizică şi/sau psihică (morală) constituie cauza de înlăturare a răspunderii
atunci cînd fapta se săvîrşeşte sub imperiul acestei constrîngeri.
Constrîngerea fizică înlătură caracterul ilicit al faptei dacă autorul nu a putut rezista
constrîngerii.
Condiţii:
 să fie de aşa natură încît aceasta să nu-i poată rezista;
 fapta să fie prevăzută şi sancţionată drept contravenţie de legea contravenţională;
 constrîngerea fizică exercitată de o altă persoană să fie de natură a paraliza libertatea de
voinţă şi acţiune a făptuitorului.
Constrîngerea psihică (morală) este o circumstanţă care împiedică o persoană să-şi
dirijeze liber voinţa, să facă sau să nu facă ceva, fapt ce exclude existenţa uneia dintre trăsăturile
contravenţiei, şi anume voinţa.
Condiţii:
 asupra psihicului făptuitorului să se exercite o acţiune de constrîngere de către o altă
persoană printr-o ameninţare gravă cu un pericol;

13
  pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decît săvîrşind contravenţia;
 sub imperiul constrîngerii morale persoana să săvîrşească o contravenţie.
Nu se consideră a fi contravenţie acţiunea care a fost săvîrşită sub influenţa unei
constrîngeri fizice sau psihice (morale), dacă făptuitorul era în stare să opună rezistenţă ori să se
sustragă constrîngerii exercitate asupra sa.
Riscul întemeiat (art. 24 C. Contraventional)
Art. 24. Riscul întemeiat
(1) Nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile.
(2) Se consideră întemeiat riscul fără de care scopul socialmente util nu a putut fi atins,
iar persoana care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de
lege.
(3) Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună ştiinţă cu pericolul pentru
viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.
Cuvîntul risc înseamnă posibilitatea de a ajunge într-o stare de primejdie, de a avea de
înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă. Deci, riscul înseamnă o acţiune (inacţiune) cu
posibile consecinţe dăunătoare. Evaluarea gradului de risc exprimă probalitatea acestuia de a se
produce, precum şi impactul pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale.
Ţinem să menţionăm că legislatorul admite totuşi în calitate de cauză care înlătură
caracterul contravenţional al faptei comise doar riscul întemeiat.
Legislatorul vine cu noţiunea de „risc întemeiat”. Susţinem opinia că în acest scop ar putea
fi utilizată noţiunea de „risc profesional”, la fel ca în Legea cu privire la poliţie, care prevede că
nu constituie o încălcare de lege acţiunea colaboratorului de poliţie săvîrşită într-o situaţie de risc
profesional justificat. Riscul profesional este considerat justificat dacă acţiunea săvîrşită decurgea
în mod obiectiv din informaţia asupra faptelor şi circumstanţelor de care dispunea colaboratorul
poliţiei, iar scopul legitim nu putea fi realizat prin acţiuni ce nu ar fi implicat riscul şi
colaboratorul poliţiei, care şi-a asumat riscul, a întreprins toate măsurile posibile pentru a preveni
consecinţele negative.
Cazul fortuit (art. 25 C. Contraventional)

14
 Cazul fortuit este acea cauză de excludere a caracterului contravenţional al faptei ce
constă în comiterea unei fapte prevăzute în legea contravenţională, al cărei rezultat este
consecinţa unei forţe care nu putea fi anticipată.
Condiţii:
 rezultatul faptei să fie consecinţa unei împrejurări imprevizibile;
 împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncţie cu fapta a cărei urmare a determinat-
o;
 fapta care a produs rezultatul socialmente periculos, din cauza intervenirii împrejurării
fortuite, să fie o faptă stipulată în legea contravenţională.
În virtutea imposibilităţii făptuitorului de a prevedea apariţia împrejurării fortuite care a
produs rezultatul socialmente periculos, cazul fortuit exclude caracterul contravenţional al faptei,
deoarece lipseşte vinovăţia.
În literatura de specialitate şi legislaţia contravenţională al altor state sînt prevăzute şi alte
cauze care înlătură caracterul contravenţional (şi cel infracţional) al faptei, cum ar fi: eroarea de
fapt, infirmitatea, beţia involuntară completă etc.
Eroarea de fapt este situaţia în care persoana, în momentul comiterii contravenţiei, nu
cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul contravenţional al
faptei. Ea se caracterizează prin aceea că făptuitorul, deşi are capacitatea psihică, în momentul
comiterii faptei nu cunoaşte anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la acel timp sau le
cunoaşte greşit ori deformat, astfel încît, în ambele situaţii, există o discordanţă între realitatea
obiectivă şi imaginea pe care o percepe persoana respectivă despre adevăr şi realitate.
Necunoaşterea legii, adică eroarea de drept, nu constituie temei pentru exonerare de
răspundere contravenţională.
Infirmitatea este un defect fizic congenital sau survenit în urma unui accident, boli sau a
altei cauze, care determină săvîrşirea unei fapte prevăzute în legea contravenţională. Nu
constituie contravenţie fapta stipulată în legea contravenţională săvîrşită în stare de infirmitate.
Pentru prezenţa acestei cauze de inexistenţă a vinovăţiei este necesar ca starea de
infirmitate să existe în momentul săvîrşirii contravenţiei şi fapta să se datoreze acesteia.
Beţia involuntară completă. O altă cauză care exclude vinovăţia este aflarea făptuitorului
în momentul săvîrşirii faptei cuprinse în legea contravenţională în stare de beţie involuntară
totală produsă de alcool sau de alte substanţe.

15
 Atît legislaţia contravenţională a RM, cît şi legea penală, spre deosebire de alte state, nu
indică beţia drept una dintre cauzele care ar înlătura caracterul contravenţional sau penal al
faptei. De exemplu, în legea penală a României prin denumirea de beţie se desemnează o listă
foarte largă de forme de intoxicare.
După rolul vinovăţiei făptuitorului, beţia poate fi fortuită involuntară (accidentală) şi
voluntară. Beţia voluntară este premeditată şi simplă. Ea mai poate fi ocazională şi cronică. În
funcţie de substanţa care a cauzat starea de beţie, există beţie caldă (alcoolică) şi beţie rece
(cauzată de alte substanţe).
Pentru a constitui o cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei, starea de
beţie a persoanei trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
– beţia să fie fortuită involuntară (accidentală);
– beţia să fie completă;
– beţia fortuită involuntară (accidentală) completă să existe în momentul comiterii faptei
prevăzute în legea contravenţională. Dacă starea de beţie exista înainte sau după momentul
săvîrşirii faptei, dar nu şi în momentul producerii ei, aceasta nu va înlătura caracterul
contravenţional al acţiunii (infracţiunii).
fapta comisă în stare de beţie fortuită involuntară (accidentală) completă trebuie să fie
prevăzută de legea contravenţională.
Este de menţionat că aceste trei cauze: eroarea de fapt, infirmitatea şi beţia involuntară
completă nu sînt stipulate în legislaţia contravenţională naţională şi nu pot servi drept
temei juridic de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei comise.

16