UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”DIN BUCUREȘTI

București, Calea Văcărești nr. 185, sector 4

ASISTENT DE CERCETARE DRD. SANDRA OLĂNESCU

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

FIȘĂ DE SEMINAR

Seminar II – Izvoarele dreptului internațional public (DIP) – partea I

Partea I – aspecte teoretice

Cuvinte-cheie: izvoare materiale/formale; tratat; cutumă, ex aequo et bono; jus cogens; acte
unilaterale ale statelor; codificarea DI; ordine publică internațională.

1. Noțiunea de izvoare ale dreptului internațional public

1.1. Concepte și definiții. Caracteristici

Izvoare ale dreptului = modalitățile specifice de exprimare a conținutului unor norme de drept;

 izvoarele materiale = condițiile sociale care duc la apariția unor norme de drept

 e.g. opinia publică, conștiința colectivă, noțiunea de dreptate și/sau justiție,

solidaritatea socială, etc.;

 au caracter extrajuridic (fac obiectul altor discipline: sociologia juridică,

filosofia sau istoria dreptului).

 izvoarele formale = mijloacele juridice prin care se exprimă normele juridice ale unei
anumite ramuri de drept;

 izvoarele DI = izvoarele formale ale DI (i.e. încorporează norme juridice obligatorii).

*Caracteristici ale izvoarelor DI:

- sunt rezultatul exprimării (exprese sau tacite) a acordului de voință a două sau mai multe
state;

 acordul de voință – exprimat prin modalități specifice (e.g. tratat, cutumă,

principii generale, etc.)

Izvoarele (formale) ale DI = acele procedee de elaborare/diversele tehnici prin care

se poate considera că o anumită normă de conduită (stabilită sau acceptată de state) aparține
dreptului pozitiv1.

1Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, prin care se reglementează o instituție juridică, sau care
alcătuiesc o ramură de drept ori care alcătuiesc împreună sistemul dreptului;

1/6
 UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”DIN BUCUREȘTI

1.2. Identificarea izvoarelor DI

- se analizează cadrul de exprimare a acordului de voință a statelor;

- art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție (CIJ), anexă a Cartei ONU:

„1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional

diferendele care îi sunt supuse, va aplica:

a) convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli

recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;

c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;

d) sub rezerva dispozițiilor Articolului 592, hotărârile judecătorești și doctrina

celor mai calificați specialiști în drept public al diferitelor națiuni, ca mijloace
auxiliare de determinare a regulilor de drept.

2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauza ex aequo

et bono, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.”.

- mai sunt considerate izvoare auxiliare ale DI: actele unilaterale ale statelor și unele
acte ale organizațiilor internaționale interguvernamentale;

 izvoare principale ale DI:

 tratatele;

 cutuma internațională;

 principiile generale ale dreptului.

 izvoare auxiliare ale DI:

 hotărârile judecătorești și doctrina de specialitate;

 actele unilaterale ale statelor,

 unele acte ale organizațiilor internaționale interguvernamentale (în

principal, cele ale ONU).

2. Tratatele („convențiile generale sau particulare”)

- reprezintă cel mai important izvor de drept internațional contemporan;

2 „Decizia Curții nu are forța obligatorie decât între părțile în litigiu si numai pentru cauza pe care o soluționează”;
2/6
 UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”DIN BUCUREȘTI

- inițial, cutuma era cel mai frecvent mod de exprimare a normelor de drept internațional;

- elemente care au dus, inter alia, la creșterea popularității tratatelor:

 creșterea numerică a statelor;

 diversificarea domeniilor de cooperare internațională;

 apariția a numeroase organizații internaționale, etc.

- după cel de al Doilea Război Mondial, multe dintre tratatele internaționale

încheiate vizează domenii precum:

 pacea și securitatea internațională (Carta ONU);

 drepturile omului (Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid

din 1948, Pactele drepturilor omului din 1966);

 dezvoltarea economică și comerțul (Statutele Fondului Monetar Internațional

și ale Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Acordurile încheiate
în cadrul GATT3 și Organizației Mondiale a Comerțului);

 regimuri internaționale pentru spații geografice (Tratatul privind principiile

generale ce guvernează activitatea statelor în exploatarea și folosirea spațiului
extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, încheiat în 1967; Convenția
ONU asupra dreptului mării din 1982, etc.).

(!) Carta ONU = „constituția” ONU; importanța sa deosebită este subliniată de art. 103 din
Cartă: „În caz de conflict între obligațiile Membrilor Națiunilor Unite decurgând din
prezenta Cartă și obligațiile lor decurgând din orice alt acord internațional, vor prevala
obligațiile decurgând din prezenta Cartă.”

3. Cutuma internațională

Cutuma internațională = o practică generală, relativ îndelungată și uniformă,

considerată de state ca exprimând o regulă de conduită cu forță juridică obligatorie.

- este cel mai vechi izvor de drept internațional (și al dreptului, în general);

3 General Agreement of Tariffs and Trade („Acordul General pentru Tarife și Comerț”) – tratat al cărui scop general
a fost promovarea comerțului internațional prin reducerea sau eliminarea barierelor comerciale, precum tarifele sau
cotele. GATT a fost rezultatul eșecului negocierii guvernelor în crearea Organizației Internaționale a Comerțului (ITO),
fiind semnat de 23 de state la Geneva, la 30 octombrie 1947. A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948 și a rămas în vigoare
până la semnarea de către 123 de state, la Marrakech, la 14 aprilie 1994, a Acordurilor din Runda Uruguay, care au
instituit Organizația Mondială a Comerțului (OMC) - la 1 ianuarie 1995. OMC este un succesor al GATT, iar textul
original al GATT (GATT 1947) este încă în vigoare în cadrul OMC, sub rezerva modificărilor GATT din 1994;

3/6
 UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”DIN BUCUREȘTI

- elemente prin care se identifică o cutumă (trebuie îndeplinite cumulativ):

 elemente materiale:

 aria de răspândire – „practică generală” – e.g. Proclamația Truman, 1945;

 CIJ: „participare largă și reprezentativă”4;

 pot apărea și cutume regionale sau locale;

 timpul necesar pentru formare – „practică îndelungată și uniformă”;

 CIJ: „[…] o perioadă mai scurtă de timp nu constituie în sine o piedică în

formarea unei reguli noi […] în acest interval de timp, oricât ar fi de scurt
practica statelor […] să fi fost frecventă și uniformă”5;

 elementul subiectiv/psihologic:

 opinio iuris sive necessitatis = convingerea că reprezintă dreptul sau

necesitatea;

 se deosebește de curtoazie prin faptul că statele se conformează normei

cutumiare cu convingerea că acestea se conformează unei obligații juridice;

 momentul de la care se consideră născută o cutumă = când oricare

dintre participanții la viața internațională este convins că ceilalți se vor
comporta conform conduitei ce formează obiectul acelei practici.

- dovada cutumei: sarcina probei incumbă întotdeauna statului care o invocă:

 pot fi utilizate în dovedirea unei cutume:

1) acte ale unor organe ale statului – care îndeplinesc atribuții în relațiile
internaționale (e.g. acte emanând de la ministere, note diplomatice, declarații
de politică externă ori corespondență diplomatică, etc.);

2) opinii ale reprezentanților statelor – conferințe internaționale/în

deliberări din cadrul organelor unor organizații internaționale;

3) acte normative interne (e.g. legi, hotărâri ale executivului, acte

administrative locale) și hotărâri ale unor organe de jurisdicție, cu
incidență asupra raporturilor internaționale;

4) dispoziții ale unor tratate internaționale, ce pot fi invocate drept cutume

(nu între statele părți, ci între statele terțe sau între acestea și statele părți).

- opozabilitatea cutumei: unele state pot adopta o atitudine negativă, în procesul de

4 Hotărârea CIJ în litigiul privind „Platoul continental al Mării Nordului”, ICJ Reports, 1969;
5 Hotărârea CIJ în litigiul privind „Platoul continental al Mării Nordului”, ICJ Reports, 1969;
4/6
 UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”DIN BUCUREȘTI

formare a unei norme cutumiare, cutuma nefiindu-le opozabilă:

 persistent objector – opoziția vehementă și permanentă din partea unui stat la

orice tentativă de aplicare a unei cutume/norme cutumiare

 litigiul privind Platoul continental al Mării Nordului (UK vs Norvegia) –

Norvegia „s-a opus totdeauna oricărei tentative de a aplica o asemenea regulă
[s.n. stabilirea lățimii mării teritoriale la o distanță de 3 mile] în ceea ce privește
coastele norvegiene”, prin urmare CIJ a stabilit că aceasta „nu constituie o
regulă cutumiară generală, opozabilă Norvegiei”.

 opozabilitatea cutumelor anterioare față de statele nou create:

 regula: cutumele anterioare sunt opozabile și statelor nou-create;

 excepția: statele nou create pot limita sau chiar suprima aplicarea unor
cutume anterioare (pe cale convențională sau cutumiară).

- participarea organizațiilor internaționale în formarea cutumei:

 CIJ recunoaște posibilitatea formării unor cutume prin practica generală a

organizațiilor internaționale interguvernamentale;

 posibilitatea aceasta este dată de oferirea cadrului pentru contacte permanente între
state, dezbateri și luări de poziții în procesele decizionale din cadrul organizațiilor.

- raportul dintre tratat și cutumă:

 normele prevăzute în tratate pot fi acceptate și aplicate și de state terțe, dobândind

valoarea unei cutume (astfel, devenind obligatorii);

 ca urmare a codificării DI, anumite cutume preexistente sunt preluate în tratate (fără
a afecta, în vreun mod, validitatea și aplicabilitatea cutumei);

 normele cu același conținut din tratate și cutume pot coexista și nu se exclud reciproc.

- actualitatea cutumei ca izvor al DI:

 Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice (1961): „Normele cutumiare de

drept internațional vor continua să guverneze problemele care nu sunt expres
reglementate prin prevederile prezentei convenții.”;

 Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (1969): „Nici un din prevederile art.
34-37 nu se opune ca o regulă enunțată într-un tratat să devină obligatorie pentru
un stat terț, ca regulă cutumiară de drept internațional recunoscută ca atare.”;

 în DI contemporan, se disting norme apărute pe cale cutumiară (deși tratatele sunt

cele mai utilizate, în prezent):

5/6
 UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”DIN BUCUREȘTI

 regula suveranității depline și exclusive a statelor asupra spațiului aerian de

deasupra teritoriului lor 6;

 drepturile exclusive ale statului riveran asupra platoului continental care se

întinde de-a lungul coastelor sale;

 libertatea de circulație înspre, dinspre și în spațiul cosmic (1957-1967);

 „cutumele sălbatice” – anumite procese de formare a unor vechi norme de

drept7.

4. Codificarea DI

CODIFICAREA = operațiunea de sistematizare a normelor dreptului internațional și precizarea

conținutul lor, mai ales prin transpunerea unor norme cutumiare în dispozițiile unor tratate

operațiunea de
formulare precisă și
afirmarea unor sistematizare a unor
reguli noi, pornind dezvoltarea progresivă ≠ codificarea reguli de DI, când deja
de la dreptul există precedente,
existent doctrină și practici
constante ale statelor
 este dificil de făcut o delimitare clară între cele două operațiuni menționate mai sus,
deoarece ambele pot avea aceeași finalitate: afirmarea unor reguli de DI coerente;

 Comisia de Drept Internațional (CDI) – organ specializat al ONU8;

 principale teme aflate pe agenda CDI: rezervele l tratate, răspunderea organizațiilor

internaționale, obligația statelor de extrădare sau judecare (aut dedere aut judecare),
imunitatea persoanelor care dețin calități oficiale (penal), resursele naturale
partajabile (țiței și gaze), protecția persoanelor în caz de dezastre, etc.

 realizări notabile ale CDI: Convenția asupra mării libere (Geneva, 1958), Convenția
de la Viena cu privire la relațiile diplomatice (Viena, 1961), Convenția privind
reducerea cazurilor de apatridie (New York, 1961), Convenția de la Viena cu privire la
relațiile consulare (Viena, 1963), Convenția cu privire la dreptul tratatelor (Viena,
1969), Convenția privind succesiunea statelor la tratate (Viena, 1978), Statutul de la
Roma al Curții Penale Internaționale (Roma, 1998), Convenția internațională privind
reprimarea finanțării terorismului (1999), etc.

6 Stabilită prin practica internațională a statelor, bazată pe propriile coduri aeriene, precum și pe reglementările
cuprinse în anumite tratate în domeniul navigației aeriene;
7Formate într-un interval scurt de timp, ca urmare a revendicărilor fostelor popoare coloniale (e.g. dreptul la
decolonizare, suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale, etc.);
8Temeiul constituirii CDI decurge din funcția conferită AG, prin art. 13 din Cartă, și anume: „de a încuraja dezvoltarea
progresivă și codificarea dreptului internațional”. CDI este alcătuită din 34 de experți independenți, aleși pentru un
mandat de 5 ani are sediul la Geneva, desfășurându-și lucrările în două sesiuni anuale.

6/6