Sunteți pe pagina 1din 807

Noul Cod penal comentat

Partea specială
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită

AUTORI: Vasile Dobrinoiu (coordonator), Ilie Pascu, Mihai Adrian Hotca, Ioan Chiş, Mirela
Gorunescu, Costică Păun, Norel Neagu, Maxim Dobrinoiu, Mircea Constantin Sinescu
Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2014

Text prelucrat de Compania de Informatică Neamţ pentru produsul LEX EXPERT

TITLUL I
Infracţiuni contra persoanei

ART. 188
Omorul

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea de omor prezintă o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip este reglementată în art.
188 C. pen. şi va fi analizată în continuare. Varianta agravată este prevăzută în art. 189 C. pen., sub
denumirea de omor calificat, şi va fi analizată în articolul următor.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic generic. Infracţiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul
relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea
atributelor sale (viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea)*1).
Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o
parte, de importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei penale şi de gravele urmări pe care le
pot avea pentru comunitate săvârşirea acestor infracţiuni, iar, pe de altă parte, de faptul că infracţiunile
contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi au o
frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni*2).
b) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al fiecărei persoane
asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere.
c) Obiectul material este corpul în viaţă al victimei. Nu interesează dacă victima era sănătoasă ori într-o
fază avansată de boală şi nu ar mai fi trăit mult dacă nu ar fi fost ucisă şi nici dacă ar fi acţionat şi cauze
naturale pe lângă acţiunea făptuitorului (concurs de cauze) care au condus la moartea victimei. Este
indiferent şi dacă victima ar fi fost o persoană tânără sau în vârstă ori dacă era sau nu în plenitudinea
facultăţilor fizice şi psihice.
Dacă victima şi-ar fi dorit o moarte apropiată ori ar fi vrut să-şi suprime singură viaţa, consimţământul
dat în acest sens autorului infracţiunii determină o altă încadrare juridică în infracţiunea de ucidere la
cererea victimei (art. 190 C. pen.).
Stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este, de asemenea, lipsită de orice
relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii. Toate împrejurările de mai sus, deşi nu au relevanţă pentru
existenţa infracţiunii, ar putea fi avute în vedere la individualizarea sancţiunii penale.

1
Este controversată problema dacă există tentativă sau fapt putativ când făptuitorul acţionează cu intenţia
de omor asupra unui cadavru crezând că este o persoană în viaţă*3). Considerăm totuşi că victima trebuie
să fie în viaţă pentru existenţa obiectului material al infracţiunii.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de omor poate fi orice persoană fizică responsabilă,
deoarece legea nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate anume.
Uneori, fapta este comisă de o singură persoană, dar poate fi comisă şi cu participarea mai multor
persoane (coautori, instigatori, complici), deci în participaţie ocazională.
Există, de exemplu, coautorat dacă făptuitorii au acţionat împreună, lovind concomitent victima în cadrul
unei activităţi indivizibile şi în realizarea intenţiei lor de a ucide, dacă ei au îndeplinit fiecare în parte,
printr-o acţiune simultană şi conjugată, toate actele ce caracterizează infracţiunea, fiind conştienţi de
urmările pe care le vor produce şi dorind sau acceptând consecinţele acţiunii lor comune, nefiind relevant
care dintre loviturile aplicate au fost mortale*4). La fel s-a decis în practică, în sensul că există coautorat la
omor atunci când unul dintre infractori conduce autoturismul cu viteză, refuzând să oprească la cererea
victimei, iar celălalt infractor aplică acesteia cu cuţitul mai multe lovituri mortale; tot astfel, dacă unul
dintre inculpaţi, lovind cu cuţitul victima, a contribuit la slăbirea puterii ei de rezistenţă şi de apărare
înlesnind aplicarea loviturilor mortale de către celălalt inculpat; ori împiedică pe altul să intervină în
apărarea victimei*5), împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt
inculpat*6).
Participaţia la infracţiunea de omor în forma complicităţii se poate concretiza doar într-o activitate cu
caracter accesoriu, legată în mod mijlocit şi indirect de activitatea care constituie elementul material al
infracţiunii, unită, sub aspect subiectiv, cu intenţia de a ajuta, înlesni etc. comiterea infracţiunii de omor.
Complicitatea poate fi materială, ca, de exemplu, procurarea armei necesare uciderii victimei (complicele
cunoscând intenţia autorului şi urmărind sau acceptând producerea rezultatului), distrugerea uşii de la
locuinţa persoanei vătămate pentru a uşura pătrunderea autorului în scopul uciderii victimei, sau morală,
ca, de pildă, întărirea intenţiei autorului de a săvârşi omorul.
Activitatea unor persoane de a însoţi, înarmate cu diferite obiecte contondente, pe inculpat – care a
comis fapta de omor cunoscând intenţia lui – constituie complicitate, deoarece, deşi nu au avut o
contribuţie materială în timpul agresiunii, acele persoane au înlesnit realizarea faptei prin întărirea şi
întreţinerea hotărârii autorului de a săvârşi infracţiunea.
În situaţia instigatorului, răspunderea penală a acestuia va fi angajată numai în măsura în care acesta,
prin activitatea sa, a determinat pe autor să comită sau să încerce a săvârşi omorul. Simplele îndemnuri,
care prin ele însele nu au fost de natură să determine în persoana autorului voinţa de a ucide sau care au
fost atât de slabe încât şi-au pierdut influenţa până la comiterea faptei, nu vor putea fi considerate instigare.
b) Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activităţii subiectului activ; aceasta
înseamnă că subiect pasiv al infracţiunii nu poate fi decât o persoană în viaţă (este exclusă infracţiunea de
omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru). Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a
faptei va fi în infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C. pen.) sau vătămarea fătului (art. 202
C. pen.), după caz. Deci protecţia penală oferită de această incriminare începe imediat după naştere, odată
cu copilul nou-născut. Protecţia încetează în momentul morţii subiectului pasiv. Stabilirea exactă a acestui
moment se face prin raport de expertiză medico-legală. Trebuie să se aibă în vedere că moartea reprezintă
un proces; chiar şi când intervine relativ brusc, ea reprezintă, în realitate, un fenomen care se instalează
treptat. Etapele morţii sunt agonia, moartea clinică şi moartea biologică. Agonia reprezintă etapa
premergătoare morţii, caracterizată prin diminuarea funcţiilor vitale, circulaţia şi respiraţia, apariţia unor
tulburări neurologice şi scăderea acuităţii simţurilor. Moartea clinică este caracterizată prin încetarea
funcţiilor vitale, cardio-circulatorie şi respiratorie. Fără intervenţia medicului, această etapă este
ireversibilă. După etapa morţii clinice urmează etapa morţii biologice sau a morţii creierului. Aceasta se
instalează în condiţiile în care creierul este privat de oxigen. Existenţa acestor etape a dus la formularea, în
2
timp, a două teorii privind momentul morţii, una care susţinea coincidenţa între acest moment şi moartea
creierului şi alta care considera că moartea reprezintă încetarea vieţii întregului organism*7). În prezent se
admite în unanimitate în doctrina medico-legală că prima teorie este cea corectă, ajungându-se la concluzia
că „moartea creierului poate fi considerată criteriul principal al morţii organismului uman luat ca
întreg”*8). Cu alte cuvinte, se poate afirma că momentul morţii coincide cu moartea biologică (moartea
creierului).
Uneori, omorul poate avea mai mulţi subiecţi pasivi (de exemplu, omorul săvârşit asupra mai multor
persoane deodată sau succesiv). În acest caz însă fapta este susceptibilă de încadrare juridică în art. 189
alin. (1) lit. f) C. pen. (omor calificat – săvârşirea asupra a două sau mai multor persoane).
Atunci când subiectul pasiv are o anumită calitate – funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea
acestor atribuţii, reprezentant în România al unui stat străin, lider politic ucis în legătură cu activitatea sa
etc., fapta va constitui o altă infracţiune decât aceea de omor (de exemplu, cele prevăzute în art. 257, art.
401 sau art. 408 C. pen. – ultraj, atentat care pune în pericol securitatea naţională sau infracţiuni contra
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională).

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de omor implică o activitate de ucidere (de suprimare a vieţii) a
unei persoane fizice, adică o activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Activitatea – acţiune
ori inacţiune – trebuie să aibă o anume forţă distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în
condiţiile date.
Această aptitudine diferă şi în funcţie de situaţia victimei. Uneori, o singură lovitură, chiar fără mare
intensitate, poate cauza moartea, dacă victima este o persoană în vârstă şi bolnavă, după cum, pentru a
ucide un nou-născut, nu sunt necesare decât acte de duritate minimă.
Există, de exemplu, omor şi atunci când făptuitorul, ştiind că victima suferă de cord şi că o emoţie
puternică îi va provoca moartea, în dorinţa de a o ucide, îi provoacă o asemenea emoţie*9).
Infracţiunea de omor poate fi săvârşită uneori şi prin inacţiune, dacă făptuitorul avea obligaţia de a
îndeplini o acţiune, prin care s-ar fi împiedicat sau înlăturat desfăşurarea unor procese de natură să
provoace moartea victimei, dacă acesta, deşi putea să îndeplinească acea acţiune nu a îndeplinit-o,
urmărind sau acceptând suprimarea vieţii victimei. Astfel, poate constitui omor săvârşit printr-o inacţiune:
lăsarea fără hrană a unui copil bolnav sau neputincios; lăsarea în frig; neadministrarea medicamentului sau
neaplicarea tratamentului medical indicat unui bolnav; neizolarea unor reţele electrice etc., căci, aşa cum s-
a arătat anterior, infractorul avea obligaţia specială, legală sau contractuală, de a îndeplini o acţiune prin
care s-ar fi putut împiedica survenirea morţii victimei şi care putea fi efectuată sau îndeplinită de el (a se
vedea, în acest sens, art. 17 C. pen. privind săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune).
Mijloacele sau instrumentele cu ajutorul cărora se poate săvârşi activitatea ucigătoare nu sunt prevăzute
de lege. De altfel, legea nici nu le-ar putea enumera din cauza extremei lor varietăţi. Totuşi, acestea pot fi
clasificate în: mijloace fizice – corpuri contondente, arme albe, arme de foc, instrumente tăioase,
înţepătoare etc.; mijloace chimice – substanţe chimice care provoacă o acţiune toxică sau corozivă
cauzatoare de moarte pentru organismul uman; mijloace psihice – prin care se provoacă un şoc psihic sau
stări intense care produc moartea victimei, ca, de exemplu: ameninţarea gravă, sperierea, intimidarea etc.
Nu există cerinţe speciale privind timpul şi locul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată. Actul de violenţă devine relevant sub aspectul infracţiunii consumate de omor, în
momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei.
Împrejurarea că moartea se produce imediat sau mai târziu nu are nicio însemnătate pentru existenţa
infracţiunii, cu condiţia ca între activitatea de ucidere şi moartea victimei să existe raport de cauzalitate.

3
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de omor este necesar ca între fapta (acţiunea,
inacţiunea) săvârşită şi rezultatul mortal produs să existe un raport de cauzalitate, în sensul că moartea este
consecinţa necesară a faptei comise de infractor. Deci acest raport există atunci când se stabileşte că fără
activitatea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi produs*10).
În acest sens, şi instanţa supremă*11) a statuat că dacă leziunile au cauzat victimei o epilepsie
posttraumatică cu repetate internări în spital, iar după doi ani şi trei luni aceasta a decedat ca urmare a
insuficienţei cardiorespiratorii datorate unei bronhopneumonii survenite în condiţiile acelei epilepsii
posttraumatice, deşi între agresiune şi deces există o legătură cauzală secundară, moartea datorându-se unor
complicaţii tardive, fapta constituie infracţiunea de omor, iar nu tentativă la această infracţiune. Nu este
necesar ca activitatea făptuitorului să constituie cauza exclusivă a morţii victimei. Legătura cauzală există
şi atunci când la activitatea făptuitorului s-au adăugat şi alţi factori preexistenţi, concomitenţi sau
posteriori, care au concurat la producerea rezultatului. Neaplicarea de către organele medicale a unei
terapeutici complexe ori examinarea superficială a rănii din culpa medicală, deşi face ca tratamentul aplicat
să fie neadecvat, nu întrerupe legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat, deoarece moartea victimei nu
ar fi intervenit fără lovitura mortală aplicată de inculpat. Chiar dacă victima nu s-a internat imediat în spital
ori nu a efectuat în timp tratamentul care se impunea, există legătură de cauzalitate.
În stabilirea legăturii de cauzalitate este indiferent dacă activitatea făptuitorului s-a exercitat direct,
nemijlocit asupra victimei sau asupra unor obiecte care, ca urmare a desfăşurării raportului cauzal, au
produs moartea victimei. De exemplu, făptuitorul incendiază casa în care se afla victima, care, fiind
paralizată, nu se poate salva şi moare carbonizată; autorul trage cu arma asupra bărcii în care se găseşte
victima şi, barca scufundându-se din cauza orificiului produs, victima se îneacă. Tot astfel, autorul se poate
folosi de anumite fenomene ale naturii spre a provoca moartea victimei, de pildă, loveşte victima, o
dezbracă şi o lasă inconştientă pe zăpadă, urmărind să îi provoace moartea prin îngheţare*12).
Stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate, mai ales în condiţiile în care au acţionat şi alţi factori
contributivi, pe care inculpatul nu şi i-a asociat conştient, nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii
penale a autorului, mai este necesară şi o anumită poziţie psihică a acestuia faţă de fapta sa şi rezultatul ei.
De aceea, urmează ca, în continuare, să se examineze poziţia subiectivă a inculpatului, modul în care s-a
reflectat în conştiinţa sa relaţia cauzală conştientă şi atitudinea adoptată de acesta faţă de urmările
faptei*13).

B. Latura subiectivă
Din punctul de vedere al laturii subiective, omorul se săvârşeşte cu intenţie. Aceasta poate fi directă sau
indirectă, după cum autorul, prevăzând moartea victimei, a urmărit sau numai a acceptat producerea acestui
rezultat*14).
În practica judiciară, intenţia de a ucide se stabileşte în funcţie de materialitatea actului, care, în
majoritatea cazurilor, evidenţiază poziţia psihică a făptuitorului. Astfel, s-a precizat că există intenţia de a
ucide dacă se constată o multitudine de lovituri aplicate în zonele vitale ale corpului (inimă, ficat,
rinichi)*15), perseverenţa în aplicarea de lovituri cu un obiect dur în diverse regiuni ale corpului*16),
lovirea victimei cu intensitate în cap*17), lovirea cu intensitate a unei persoane cu cuţitul în piept,
cauzându-i o leziune toracică penetrantă. Dacă victima nu a decedat, fapta întruneşte elementele
constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor, iar nu ale infracţiunii de vătămare corporală*18).
Deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei subiective a făptuitorului faţă de rezultat sunt şi
împrejurările în care s-a produs actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să
confirme sau să infirme intenţia de ucidere.
Este greşit să se considere că orice vătămare produsă într-o zonă vitală a corpului, chiar dacă a necesitat
un număr mare de îngrijiri medicale, trebuie neapărat să fie încadrată ca tentativă de omor, fără a se ţine
seama de împrejurările în care s-a consumat fapta*19), de modul derulării acţiunii şi, de asemenea, de
datele care caracterizează persoana inculpatului*20).

4
Astfel, în practica judiciară s-a reţinut că lovirea victimei cu un par în cap, având ca urmare fracturi de
boltă şi de bază a craniului, constituie tentativă la infracţiunea de omor. O atare faptă impune concluzia că
inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide, iar nu de a cauza, praeterintenţionat sau cu intenţie indirectă, o
vătămare prevăzută de art. 194 C. pen.*21). În cazul în care forma vinovăţiei inculpatului nu poate fi
determinată cu exactitate, instanţa face aplicarea principiului in dubio pro reo, reţinând forma mai
uşoară*22).
De asemenea, lovirea cu intensitate a victimei cu pumnii şi picioarele în torace şi în cap, ceea ce i-a
provocat fracturi costale, ruperi pulmonare şi hematom subdural, leziuni care au dus la deces, constituie
infracţiunea de omor, poziţia subiectivă a inculpatului caracterizându-se prin intenţia de a ucide. Încadrarea
juridică a unei asemenea fapte drept loviri cauzatoare de moarte este greşită, deoarece rezultatul agresiunii,
moartea victimei, nu s-a produs ca urmare a culpei, prin depăşirea intenţiei cu care s-a comis agresiunea,
aşa cum se cere pentru existenţa infracţiunii*23). Tot astfel, fapta inculpaţilor de a încerca să violeze
victima, stăruind şi după ce aceasta i-a avertizat că va sări pe fereastra de la mare înălţime, ceea ce s-a şi
întâmplat, constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 188 raportat la art. 189 alin. (1) lit. d)
C. pen. – infracţiune săvârşită cu intenţie –, iar nu tentativă la infracţiunea de viol urmată de moartea
victimei, care se comite cu intenţie depăşită*24). Lovirea frontală de către conducătorul auto a poliţistului
care semnaliza oprirea autoturismului, cu mărirea vitezei acestuia, cu toată avertizarea unui martor aflat în
maşină şi cu consecinţa unor grave traumatisme cerebrale, constituie tentativă la infracţiunea de omor, iar
nu cea de vătămare corporală din culpă. Din modul în care a acţionat rezultă că inculpatul a acceptat
rezultatul faptei sale şi că astfel infracţiunea a fost comisă cu intenţie*25).
Într-o concepţie dominantă în doctrina penală şi în jurisprudenţa română, atât eroarea asupra persoanei
(error in personam), cât şi devierea acţiunii (aberratio ictus), fiind lovită o altă persoană decât cea vizată,
nu au nicio influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului – fapta fiind săvârşită şi în aceste cazuri cu intenţie – şi
nu înlătură caracterizarea juridică de omor a faptei sale. În doctrina modernă există însă numeroşi autori
care critică acest punct de vedere, propunând să se considere că în situaţiile menţionate există un concurs
de infracţiuni: o infracţiune din culpă în raport cu victima efectivă şi o tentativă de omor în raport cu
victima aflată în reprezentarea subiectului.
Deşi latura subiectivă a omorului nu include vreun motiv sau scop special, totuşi aceste elemente vor fi
avute în vedere la justa individualizare a pedepsei.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Fapta de omor, fiind o infracţiune comisivă (care poate fi realizată atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune)
şi o infracţiune materială condiţionată de producerea unui rezultat material, este susceptibilă de o
desfăşurare în timp şi deci de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa.
Actele preparatorii la infracţiunea de omor sunt absorbite în fapta consumată sau, după caz, în fapta
tentată (în ipoteza în care autorul a executat acţiunea constitutivă până la consumare); dacă actele de
pregătire au fost efectuate de altă persoană decât autorul, ele ar putea avea caracterul unor acte de
complicitate anterioară; dacă autorul, după ce a făcut actul de pregătire la omor, nu a continuat, el nu va
răspunde pentru nicio infracţiune (de exemplu, autorul a cumpărat un cuţit pentru a omorî victima, însă nu
a mers mai departe).
Tentativa la infracţiunea de omor se pedepseşte. Există tentativă atunci când făptuitorul a început
executarea acţiunii de ucidere, dar aceasta a fost întreruptă – din cauze exterioare voinţei făptuitorului,
indiferent de ce natură ar fi acestea – sau nu şi-a produs efectul.
Astfel, executarea nu şi-a produs efectul – făcând ca omorul să îmbrace forma tentativei – atunci când
acţiunea făptuitorului, deşi aptă a produce moartea şi dusă până la capăt, nu a dat naştere rezultatului letal
urmărit (de exemplu, pentru că otrava administrată victimei a fost în cantitate prea mică sau pentru că
victima, deşi aruncată de la înălţime, etajul al doilea, a căzut pe un sol afânat şi cu vegetaţie).
5
Nu există tentativă de omor atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii se datorează modului
absurd în care a fost concepută executarea; de exemplu, folosirea unei arme despre care se ştia că este
neîncărcată ori a unei substanţe inofensive, netoxice etc.*26).
Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care acţiunea de ucidere a produs urmarea imediată,
adică moartea victimei.

B. Sancţionare
Pentru săvârşirea infracţiunii de omor în forma sau varianta sa tipică, persoana fizică se pedepseşte cu
închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi dintre cele prevăzute în art. 66 C.
pen. Tentativa se pedepseşte, potrivit regulilor arătate în art. 33 alin. (2), cu închisoare de la 5 la 10 ani.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, această infracţiune
este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei*27).

*1) Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra persoanei şi, în ideea de a nu ne
repeta, nu-l vom mai arăta la fiecare infracţiune în parte.
*2) V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii
teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, p. 171.
*3) F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 641–
642. În acelaşi sens, a se vedea A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia
infracţiunilor de omor, în RDP nr. 4/1994, p. 54 (în analiza valorii concrete protejate de legiuitor, s-a
ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiţie sine qua non, pentru existenţa infracţiunii de omor,
ipoteza ca subiectul pasiv să fi fost în viaţă în momentul în care s-a comis asupra lui acţiunea ce constituie
elementul material al faptei; spre exemplu, două vehicule trec succesiv, la interval foarte scurt de timp,
peste acelaşi individ; ori două persoane trag succesiv asupra aceluiaşi individ).
*4) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 2050/A/1996, în RDP nr. 1/1997, p. 120.
*5) G. Antoniu, C. Bulai (coordonatori), R. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, Cr. Filişanu,
Practica judiciară penală, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 85.
*6) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 85.
*7) V. Cioclei, Drept penal, Partea specială, Infracţiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2009, p. 7–8.
*8) V. Iftenie, D. Dermengiu, Medicina legală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 36.
*9) O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1992, p. 37; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă
„Şansa” SRL, Bucureşti, 1997, p. 77.
*10) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 37.
*11) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2184/1993, în Culegere de decizii pe anul 1993, p. 173–175.
*12) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2296/1995, în Culegere de decizii pe anul 1995, p. 172–173.
*13) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 26.
*14) I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.
88.
*15) CSJ, s. pen., Dec. nr. 259/1993, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, Drept penal, Partea
specială, Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 162.
*16) C. Ap. Timişoara, s. pen., Dec. nr. 26/1998, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p.
163.
*17) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 132/A/1999, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit.,
p. 162.
*18) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 361/2005, în Jurisprudenţa secţiei penale, 2005, p. 33.
*19) C. Ap. Braşov, s. pen., Dec. nr. 286/2005, în Culegere Curtea de Apel Braşov, 2005, p. 70.

6
*20) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 219/2003, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară,
2003, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 620–621; Trib. jud. Constanţa, Sent. pen. nr. 2233/1989, în
Dreptul nr. 8/1990, p. 86.
*21) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1242/1993, în Buletinul Jurisprudenţei, 1993, p. 169–170.
*22) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Sent. nr. 545 din 23 aprilie 2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul
Bucureşti, p. 303.
*23) CSJ, s. pen., Dec. nr. 259/1993, în Buletinul Jurisprudenţei, 1993, p. 170–171.
*24) CSJ, s. pen., Dec. nr. 470/1993, în Buletinul Jurisprudenţei, 1993, p. 172.
*25) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1710/1995, în Buletinul Jurisprudenţei, 1995, p. 168.
*26) I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1987, p. 46.
*27) Avem rezerve serioase în legătură cu constituţionalitatea acestui text de lege. A se vedea, în acest
sens, şi F. Streteanu, Consideraţii privind modificarea Codului penal prin Legea nr. 27/2012, în CDP nr.
1/2012, p. 11–22.
ART. 189
Omorul calificat

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Deşi infracţiunea de omor prezintă întotdeauna aceleaşi caracteristici – acţiunea de a ucide cu intenţie o
fiinţă omenească, acţiune ce are ca rezultat moartea victimei – în realizarea sa concretă poate prezenta
diverse particularităţi, după cum în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează, se alătură diferite
elemente care, fără a schimba substanţa faptei, îi dau acesteia o coloratură diferită, sporindu-i vădit gradul
de pericol social. Legea prevede împrejurările care constituie elemente circumstanţiale în conţinutul
infracţiunii de omor, creând astfel anumite variante agravate ale acesteia. Elementele circumstanţiale se
alătură fie laturii obiective a infracţiunii, fie laturii subiective. Alteori, împrejurările agravante privesc
subiectul activ sau pasiv al infracţiunii ori relaţia care există între cei doi subiecţi.
Variantele agravate ale infracţiunii de omor sunt incriminate în articol distinct de cel care prevede
varianta tipică a infracţiunii de omor. Codul penal grupează împrejurările care schimbă întotdeauna gradul
generic de pericol al infracţiunii de omor, sub denumirea de omor calificat (art. 189 C. pen.). Sunt
prevăzute în art. 189 C. pen. opt variante alternative de agravare, situate de către legiuitor pe acelaşi palier
în ceea ce priveşte pericolul social abstract: omorul săvârşit cu premeditare [lit. a)], din interes material [lit.
b)], pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse [lit. c)], pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni [lit. d)], de către
o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor [lit. e)],
asupra a două sau mai multor persoane [lit. f)], asupra unei femei gravide [lit. g)], prin cruzimi [lit. h)].

2. Condiţii preexistente
În ceea ce priveşte condiţiile preexistente ale infracţiunii (obiectul juridic generic, obiectul juridic
special, obiectul material, subiecţii infracţiunii), trimitem la explicaţiile date la infracţiunea de omor
simplu.

3. Circumstanţele în prezenţa cărora există omor calificat:

a) Omorul săvârşit cu premeditare [art. 189 alin. (1) lit. a)]


În înţelesul obişnuit al cuvântului, o faptă premeditată înseamnă o acţiune îndelung gândită sau
desfăşurată pe baza unei deliberări anterioare, a unei chibzuinţe anticipate.
În sensul art. 189 C. pen., se socoteşte însă că simpla deliberare anterioară nu constituie agravanta
premeditării, ci mai este necesar să existe acte de exteriorizare a acestei deliberări anticipate (de pildă, să-şi
7
procure mijloacele de comitere a faptei, să urmărească victima, să se intereseze de locul unde o poate găsi
etc.). Existenţa numai a unei hotărâri luate cu un oarecare timp înainte de a comite omorul va putea fi avută
în vedere la individualizarea pedepsei, putând să constituie o împrejurare care agravează vinovăţia
făptuitorului, dar care nu conduce la existenţa premeditării.
Acţiunea premeditată implică o hotărâre prealabilă şi activităţi materiale care să exteriorizeze hotărârea
luată şi premergătoare săvârşirii infracţiunii, cum ar fi cele de procurare sau de adaptare a instrumentelor în
vederea comiterii omorului (de pildă, procurarea armei, adaptarea instrumentului sau chiar confecţionarea
acestuia) sau de creare a condiţiilor necesare comiterii faptei (cum ar fi atragerea victimei într-o cursă ori
prinderea ei).
Dacă făptuitorul nu a avut posibilitatea să mediteze, să cântărească şansele de realizare a rezoluţiei, fiind
într-o activitate continuă, circumstanţa premeditării nu poate fi reţinută*1).
În practică s-a decis că pentru a se reţine săvârşirea omorului cu premeditare, nu este suficient ca autorul
să comită acţiunea agresivă după câteva minute de la momentul conflictului pe care l-a avut cu victima, ci
după o perioadă de timp în care să poată reflecta asupra săvârşirii faptei, să ia hotărârea de a o comite şi să
facă acte concrete de pregătire în acest scop*2). Nu se extind, de asemenea, efectele premeditării atunci
când făptuitorul care luase hotărârea de a ucide o persoană întâlneşte din întâmplare altă persoană şi, în
urma unei dispute, o omoară, fiindcă hotărârea de a săvârşi acest omor este distinctă şi spontană*3).
S-a reţinut această circumstanţă în cazul făptuitorului care, după ameninţarea repetată a unei persoane cu
moartea pe o durată mai mare de timp, s-a deplasat înarmat cu un topor şi un cuţit la domiciliul victimei pe
care a ucis-o*4). De asemenea, s-a considerat că sunt întrunite cerinţele premeditării atunci când fapta a
fost săvârşită în ziua următoare unui conflict, mobilul fiind răzbunarea, iar făptuitorul a plănuit agresiunea,
a ascuns arma pentru a surprinde victima fără apărare şi a agresat-o*5).
Premeditarea în cazul conţinutului agravat al infracţiunii constituie o cerinţă a laturii subiective a
infracţiunii.
Dar premeditarea, deşi este, în esenţă, o activitate psihică şi ar urma să constituie o circumstanţă
personală, totuşi când cel care a premeditat săvârşirea faptei efectuează acte de pregătire împreună cu alte
persoane care cunosc scopul pregătirii, circumstanţa personală se converteşte într-o circumstanţă reală care
se răsfrânge asupra participanţilor.

b) Omorul săvârşit din interes material [art. 189 alin. (1) lit. b)]
Legiuitorul a considerat că este mai periculos omorul săvârşit pentru a obţine un folos, avantaj sau
beneficiu de natură patrimonială. Este de subliniat că nu are nicio însemnătate pentru existenţa infracţiunii
de omor în această formă dacă dobândirea, obţinerea beneficiului sau avantajului material s-a realizat sau
nu, fiind suficient ca motivul să fi existat în momentul săvârşirii faptei. Spre exemplu, în practica judiciară
s-a considerat că există omor din interes material dacă inculpata a urmărit ca, prin otrăvire (a pus otravă pe
o bucată de ciocolată), să moştenească victima, chiar dacă ulterior nu a reuşit să dobândească proiectata
avere*6).
Interesul material în înţelesul textului este interesul pe care făptuitorul are convingerea că îl va realiza pe
o cale aparent legală, că acel avantaj patrimonial îi va reveni de drept*7) (de exemplu, prin dispariţia
victimei, făptuitorul moşteneşte bunurile acesteia).
Nu există omor calificat din interes material, ci omor calificat săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni, în situaţia în care autorul comite fapta pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea
unei tâlhării sau piraterii*8) [art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.].
Dacă omorul a fost comis din alt motiv (gelozie, răzbunare etc.), agravanta de la art. 189 alin. (1) lit. b)
C. pen. nu este aplicabilă, chiar dacă moartea victimei i-ar aduce făptuitorului un avantaj material*9).
c) Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere
penală sau de la executarea unei pedepse [art. 189 alin. (1) lit. c)]

8
În această ipostază făptuitorul comite omorul pentru a se sustrage sau pentru a sustrage o persoană de la
tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, scop ce imprimă faptei un pericol social
mai ridicat.
Agravanta are în vedere ipoteza în care făptuitorul, aflând că el sau altcineva este căutat spre a răspunde
penal, pentru a se sustrage pe sine ori o altă persoană de la suportarea consecinţelor penale ale faptei,
comite un omor.
Nu este obligatoriu ca în cauză să se fi început urmărirea penală.
Circumstanţa de agravare presupune existenţa sau perspectiva unei urmăriri, arestări sau executări de
pedepse, reale, nu închipuite, pentru fapte săvârşite anterior.
În acelaşi timp, se cere ca omorul să se comită în scopul prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop este
realizat sau nu, ceea ce înseamnă că autorul acţionează cu intenţie directă (omor calificat prin scop).
Dacă autorul ucide din răzbunare pe agentul forţei publice care-l urmăreşte, fiind nemulţumit de
conduita acestuia în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu va exista agravanta prevăzută de art. 189 alin.
(1) lit. d)*10), ci, eventual, infracţiunea de ultraj (art. 257 C. pen.). De altfel, dacă fapta de omor este
săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, aceasta va fi
absorbită în infracţiunea de ultraj, constituind numai această din urmă infracţiune. Deci pentru a subzista
această agravantă a omorului, trebuie ca subiectul pasiv să îndeplinească o condiţie specială, respectiv să
nu fie o persoană ce îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
În practică s-a decis că nu există această agravantă când făptuitorul, fiind citat de organele de poliţie
numai pentru a da unele relaţii, fără a se fi dispus reţinerea ori arestarea sa preventivă, după ce a părăsit
neautorizat sediul poliţiei, a ucis un lucrător de poliţie*11).

d) Omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni [art. 189 alin. (1) lit.
d)]
Agravanta constă tot în scopul săvârşirii omorului, care, de data aceasta, este înlesnirea sau ascunderea
altei infracţiuni, indiferent dacă acest scop a fost sau nu atins; este suficient că el a existat şi că omorul a
fost comis în realizarea lui. Legea nu precizează dacă infracţiunea ascunsă sau a cărei comitere a fost
înlesnită trebuie să prezinte o anumită gravitate, aşa că agravanta operează, de regulă, în cazul oricărei
infracţiuni*12).
În literatura juridică*13) se susţine că prin conceptul „înlesnire” din sintagma „a înlesni sau a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni” trebuie înţeleasă o acţiune de omor comisă pentru „a netezi” sau „a deschide”
drumul spre infracţiunea vizată, pentru a se reuşi astfel prin intermediul omorului comiterea unei
infracţiuni – scop –, cum ar fi omorârea santinelei pentru a evada din penitenciar; omorârea bărbatului
pentru violarea femeii care-l însoţeşte ori a femeii împotriva căreia s-a început exercitarea unor acte de
constrângere în scopul de a o viola, opinie la care aderăm.
În acelaşi timp, s-a statuat că prin conceptul de „ascundere” din aceeaşi sintagmă, se înţelege acţiunea de
ucidere, întreprinsă pentru a disimula o altă infracţiune, pentru a face ca această altă infracţiune să nu poată
fi descoperită, bunăoară uciderea unui martor ocular la comercializarea de stupefiante ori a unui participant
(coautor, complice, instigator) la această infracţiune.
Pentru reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. nu prezintă importanţă dacă
fapta a cărei înlesnire s-a vizat prin comiterea omorului s-a consumat ori a rămas în faza tentativei sau a
actelor preparatorii. De asemenea, nu are relevanţă nici natura acelei infracţiuni, nici dacă, comiţând
omorul, făptuitorul a reuşit în mod concret să înlesnească săvârşirea ori ascunderea infracţiunii scop.
În practica judiciară s-a hotărât că agravanta există şi atunci când, intenţionând să violeze victima,
inculpatul a continuat agresiunea asupra acesteia, deşi victima a insistat să se oprească, ameninţând că se va
arunca pe geam de la etaj*14).
Dimpotrivă, agravanta nu poate fi reţinută în cazul în care faptele întrunesc elementele obiective şi
subiective ale infracţiunii de omor, alături de acelea ale altor infracţiuni cvasiconcomitente, care se absorb
9
natural în aceasta, făptuitorul urmărind aceeaşi finalitate. Astfel, lovirea, vătămarea corporală şi apoi
aruncarea în râu a unui copil fac parte din finalitatea urmărită iniţial*15).
e) Omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o
tentativă la infracţiunea de omor [art. 189 alin. (1) lit. e)]
Această agravantă există atunci când omorul este săvârşit de o persoană (subiect activ calificat) care
anterior a mai comis un omor*16), indiferent dacă pentru omorul anterior făptuitorul fusese condamnat
definitiv sau dacă executase ori nu pedeapsa sau dacă prima faptă a fost o tentativă de omor.
Nu interesează dacă în legătură cu omorul anterior, făptuitorul beneficiase de vreo cauză de atenuare a
pedepsei, cum ar fi depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate, provocarea etc. Este
însă necesar ca acel omor să nu fi fost săvârşit într-o împrejurare care constituie o cauză justificativă sau o
cauză de neimputabilitate*17).
În practica judiciară s-a stabilit că nu are relevanţă durata scursă de la omorul anterior, nici dacă pentru
acesta a intervenit vreo cauză de înlăturare a răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării, cum ar fi
amnistia sau reabilitarea*18). Este de reflectat dacă, în situaţia în care a intervenit reabilitarea, se mai poate
reţine această agravantă, reabilitarea având ca efect înlăturarea tuturor decăderilor, interdicţiilor,
incapacităţilor ce rezultă din condamnare. Or, dacă, după intervenţia reabilitării, se ţine cont de faptele
săvârşite pentru a agrava pedeapsa pentru noua infracţiune, considerăm că se încalcă spiritul legii.
Tentativa la acest omor calificat există atunci când făptuitorul care a comis anterior alt omor începe
executarea unui nou omor, executare care însă este întreruptă sau rămâne fără efect datorită unor
împrejurări independente de voinţa sa*19).
În practica judiciară*20) s-a statuat că dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen., care incriminează
omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor, sunt aplicabile şi în cazul în care prima
faptă constituie o tentativă de omor, chiar amnistiată, şi nu o infracţiune de omor consumat. Această
condiţie este prevăzută explicit în denumirea marginală a elementului circumstanţial de agravare, dar
rezultă şi din dispoziţiile art. 174 C. pen., care, explicând înţelesul unor termeni sau expresii din legea
noastră penală, arată că „prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege
săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă,
precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice”*21).
Nu se reţine această circumstanţă în cazul în care fapta anterioară a fost încadrată în prevederile art. 190
C. pen. (uciderea la cererea victimei) ori ale art. 200 C. pen. (uciderea ori vătămarea nou-născutului
săvârşită de către mamă), deoarece aceste fapte constituie fapte atenuate de omor datorate unor
circumstanţe speciale şi nu prezintă pericolul social necesar agravării faptei în cazul comiterii unei
infracţiuni ulterioare de omor*22). Dimpotrivă, săvârşirea unor variante speciale ale infracţiunii de omor
(art. 257 – ultraj, 401 – atentat care pune în pericol securitatea naţională sau 408 C. pen. – infracţiuni
contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională) realizează situaţia premisă pentru reţinerea
acestei agravante.
Circumstanţa analizată, fiind personală, nu se aplică participanţilor la infracţiune.

f) Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane [art. 189 alin. (1) lit. f)]
Există această circumstanţă ori de câte ori activitatea de ucidere săvârşită cu intenţie a avut ca rezultat –
urmărit sau acceptat conştient – moartea a cel puţin două persoane (subiecţi pasivi multipli). Această
pluralitate de victime conferă omorului o gravitate sporită şi îl caracterizează pe autor ca deosebit de
periculos.
În doctrină şi practică s-a ridicat problema de a şti dacă această împrejurare există doar atunci când
rezultatul se datorează unei singure acţiuni (de exemplu, punerea de otravă în mâncarea destinată mai
multor persoane, acţiune urmată de moartea a două sau mai multe persoane) sau dacă rezultatul cerut de
lege poate să se producă şi prin acţiuni diferite, dar în aceeaşi împrejurare (de exemplu, făptuitorul prin mai
multe focuri de armă, ucide două sau mai multe persoane aflate într-un anumit loc). Această ultimă soluţie
a fost îmbrăţişată de practica judiciară*23).
10
În practica judiciară s-a considerat că fapta inculpatului, care a vărsat conţinutul unei sticle de petrol
peste doi copii ai concubinei sale, pe când aceştia dormeau, şi apoi le-a dat foc, iar când copiii, trezindu-se,
au vrut să se salveze, a încercat să-i împiedice – împrejurare care a dus la producerea de arsuri deosebit de
grave pe 70–80% din suprafaţa corpului ambelor victime şi, în cele din urmă, la decesul acestora –
constituie infracţiunea de omor săvârşit prin cruzimi asupra a două persoane*24).
Infracţiunea se consumă dacă se produce efectiv moartea a cel puţin două persoane; dacă activitatea de
ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, în sensul
că nu se produce moartea niciuneia dintre acele persoane, va exista tentativă la această infracţiune. În cazul
în care infractorul, urmărind sau acceptând uciderea a două sau mai multe persoane, realizează doar parţial
acest rezultat, doar una dintre victime decedând (de exemplu, loveşte puternic în cap cu ciocanul una dintre
victime, aceasta decedând, şi aplică mai multe lovituri în cap şi umăr unei alte victime, aceasta
supravieţuind însă) instanţa trebuie să reţină infracţiunea de omor sau omor calificat şi tentativă la
infracţiunea de omor sau omor calificat, după caz, aflate în concurs*25). În acelaşi sens s-a pronunţat şi
instanţa supremă într-un recurs în interesul legii*26). Prin urmare, câtă vreme actele de violenţă comise în
aceeaşi împrejurare, în scopul de a ucide, nu au produs decesul ambelor victime, fapta nu poate fi
încadratăîn infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen., după cum o astfel de
faptă nu ar putea fi încadrată în tentativa la această infracţiune decât în cazul în care nu s-a produs decesul
niciuneia dintre cele două victime vizate de agresor.
Săvârşirea omorului calificat în varianta pe care o examinăm poate avea loc atât cu intenţie directă, cât şi
cu intenţie indirectă. Dacă cerinţa intenţiei este îndeplinită numai în raport cu una dintre victime, iar
uciderea celeilalte/celorlalte persoane s-a produs din culpa făptuitorului, există un concurs de infracţiuni,
nefiind vorba de infracţiunea unică prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.
Tentativa de omor săvârşită împotriva mai multor subiecţi pasivi, în aceeaşi împrejurare, reprezintă o
infracţiune unică.

g) Omorul săvârşit asupra unei femei gravide [art. 189 alin. (1) lit. g)]
Această agravantă îşi găseşte raţiunea în aceea că, odată cu suprimarea vieţii femeii (subiect pasiv), se
suprimă şi fetusul, produsul concepţiunii, ceea ce înseamnă o dublă atingere adusă vieţii umane*27). Nu
are relevanţă stadiul în care se află sarcina. Se cere însă ca făptuitorul să fi ştiut că victima este însărcinată
sau să fi fost atât de evidentă sarcina, încât putea să-şi dea seama de existenţa acesteia. Altfel, va exista o
eroare de fapt în raport cu circumstanţa de agravare, aplicându-se regulile din art. 30 alin. (3) C. pen., iar
făptuitorul va răspunde doar pentru comiterea omorului simplu.
Pentru existenţa circumstanţei pe care o analizăm, este necesar ca starea de graviditate să fie reală. Dacă
făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, dar în realitate sarcina este inexistentă, agravanta nu este
aplicabilă. Cunoaşterea stării de graviditate de către făptuitor se va stabili în mod concret în fiecare caz în
parte.

h) Omorul săvârşit prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h)]
Prin „cruzimi” se înţeleg procedeele brutale, feroce, actele de violenţă care, prelungite în timp, produc
chinuri sau suferinţe fizice deosebit de mari, care denotă sadism, un mod barbar de comitere a omorului,
ca, de exemplu: zdrobirea oaselor, jupuirea pielii, bătaia cu biciul, lipsirea de hrană sau băutură, provocarea
de arsuri prelungite, smulgerea părului sau a unghiilor, secţionarea totală sau parţială a unor zone nevitale
ale corpului.
Un exemplu concret şi elocvent din practica judiciară este acela în care inculpatul, manifestând o
ferocitate ieşită din comun, a aplicat soţiei sale, vinovată de adulter, 52 lovituri de cuţit în diferite părţi ale
corpului, şi, constatând că încă mai trăieşte, a stropit-o cu benzină, după care i-a dat foc*28).
Un alt exemplu îl constituie fapta inculpatului care, după ce a imobilizat victima cu un lanţ, a lovit-o
sistematic aproximativ 2 ore, cauzându-i suferinţe prelungite şi de maximă intensitate*29).

11
Prin urmare, există omor săvârşit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta în aşa
fel încât a produs victimei suferinţe mult mai mari decât cele pe care le implică în mod firesc suprimarea
violentă a vieţii. Autorul provoacă în mod conştient victimei suferinţe, spre a-i mări chinurile şi a face ca
acţiunea de ucidere să fie mai crudă. Cu alte cuvinte, caracteristica acestei circumstanţe de agravare constă
în aceea că făptuitorul întrebuinţează în mod voit anumite metode de chinuire a victimei*30).
La aprecierea unui omor ca fiind săvârşit prin cruzimi trebuie să se ţină seama de aspectul de ferocitate
cu care făptuitorul a săvârşit omorul, trezind în conştiinţa celor din jur un sentiment de oroare*31), chiar
dacă, la un moment dat, victima şi-a pierdut cunoştinţa, nemaisesizând cruzimea.
Nu există agravanta prevăzută de lege dacă inculpatul nu a urmărit să provoace victimei o moarte lentă,
ci i-a aplicat loviturile una după alta, acestea succedându-se aproape instantaneu, moartea survenind
aproape imediat*32).
Circumstanţa are un caracter real, deci se răsfrânge, în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au
prevăzut-o, asupra tuturor participanţilor.
Dacă se reţine infracţiunea prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen., nu se mai justifică aplicarea
circumstanţei agravante generale prevăzute în art. 77 lit. b) C. pen. (săvârşirea infracţiunii prin cruzimi).
4. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte mai aspru decât pentru omorul simplu, cu detenţiune pe viaţă sau
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. De asemenea, tentativa la această
infracţiune se pedepseşte în condiţiile prevăzute de art. 33 alin. (2) C. pen., şi anume cu pedeapsa închisorii
de la 10 la 20 de ani, dacă instanţa s-ar orienta spre pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru infracţiunea
consumată, sau cu pedeapsa închisorii de la 7 ani şi jumătate la 12 ani şi jumătate, dacă instanţa s-ar orienta
spre pedeapsa închisorii.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, această infracţiune
este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei.

*1) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1047/1990, în Dreptul nr. 12/1991, p. 104.
*2) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2672/2002, în RDP nr. 2/2004, p. 6; CSJ, s. pen., Dec. nr. 5155/2001, în RDP
nr. 2/2003, p. 163.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 189.
*4) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4582/2005, în Buletinul Jurisprudenţei, 2005, p. 906.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1730/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale, 2006, p. 27.
*6) I. Vasiu, Drept penal român. Partea specială, vol. I, Ed. Albastră, Cluj, 1997, p. 107.
*7) T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R.
comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 84.
*8) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2080/2007, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2007, p. 23.
*9) I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 107.
*10) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 88.
*11) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1280/1984, în RRD nr. 6/1985, p. 73.
*12) În reglementarea anterioară exista o excepţie, când omorul a fost săvârşit pentru a ascunde sau
săvârşi o tâlhărie sau piraterie; în acest caz, fapta se încadra în dispoziţiile art. 176 alin. 1 lit. d) C. pen.
anterior, referitoare la omorul deosebit de grav. Această circumstanţă de agravare a dispărut în actuala
reglementare, în această situaţie reţinându-se infracţiunea de omor calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit.
d).
*13) G. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009,
p. 92.
*14) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1114/1997, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p. 18 şi 166.
*15) CSJ, s. pen., Dec. nr. 168/1990, în Dreptul nr. 12/1991, p. 103–104.
*16) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 198; O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 42.
*17) A se vedea, în acest sens, Trib. Ialomiţa, Sent. pen. nr. 485F/2006, pe www.portal.just.ro.
12
*18) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2080/1984, în RRD nr. 11/1985, p. 75; Trib. Suprem, s. pen., Dec.
nr. 2899/1976, în Culegere de decizii pe anul 1976, p. 323; Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 109/1973, în
Culegere de decizii pe anul 1973, p. 473. În sens contrar, în literatura juridică s-a susţinut că în situaţiile
prevăzute în art. 42 C. pen., în care nu există stare de recidivă, omorul săvârşit anterior nu mai poate
produce efecte juridice penale, astfel că nu constituie element circumstanţial al infracţiunii de omor
calificat – V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 198.
*19) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 42.
*20) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2369/2000, în Dreptul nr. 8/2001, p. 204.
*21) În reglementarea anterioară a existat şi opinia potrivit căreia pentru existenţa elementului
circumstanţial „un alt omor”, fapta trebuie să fi fost săvârşită anterior printr-o acţiune diferită şi să
constituie un omor consumat. A se vedea, în acest sens, V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 198.
*22) Art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
*23) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 338/2007, în Jurisprudenţa Secţiei Penale, 2007, p. 27.
*24) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 6442/1970, în Repertoriu de practică judiciară, 1969–1975, p. 311.
În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1013/2004, pe www.iccj.ro.
*25) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3507/2002, în RDP nr. 1/2004, p. 148.
*26) ICCJ, Secţiile Unite, prin Dec. nr. V din 20 februarie 2006, M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006.
*27) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 199.
*28) I. Gheorghiu-Brădet, Drept penal, Partea specială, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1993, p. 81.
*29) C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 212/2006, în Culegere Curtea de Apel Iaşi, 2006, p. 243. A se vedea şi
CSJ, s. pen., Dec. nr. 3763/1999, în RDP nr. 1/2002, p. 130.
*30) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1341/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 125.
*31) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 88/2007, în Jurisprudenţa Secţiei Penale, 2007, p. 18; CSJ, Completul de 9
judecători, Dec. nr. 11/2001, în RDP nr. 1/2003, p. 179.
*32) CSJ, Completul de 9 judecători, Dec. nr. 100/2002, în RDP nr. 4/2003, p. 118.

ART. 190
Uciderea la cererea victimei

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă tip, ce constă, potrivit art. 190 C. pen., în uciderea
săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă
sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este similar aceluia al infracţiunilor de omucidere şi constă în
relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă.
b) Obiectul material constă în corpul în viaţă al victimei.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică responsabilă penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate).
b) Subiectul pasiv este determinat în cazul acestei infracţiuni, neputând fi decât o persoană care suferă
de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu
13
de suportat. Spre deosebire de Codul penal din 1936, care nu impunea nicio condiţie referitoare la calitatea
persoanei, astfel că nu conta cauza pentru care victima stăruia să fie ucisă (boală incurabilă, cauze privind
onoarea, cauze sentimentale etc.), Codul penal din 2009 limitează sfera subiecţilor pasivi numai la
persoanele suferind de o boală incurabilă (spre exemplu, cancer, SIDA) ori de o infirmitate gravă (spre
exemplu, paralizie completă). Acestea trebuie atestate medical pentru a se certifica caracterul incurabil sau
ireversibil al acestora, astfel încât să nu mai existe speranţe de remediere sau însănătoşire. De asemenea,
boala sau infirmitatea trebuie să cauzeze suferinţe permanente şi greu de suportat. Acestea sunt de natură să
pună la grea încercare din punct de vedere fizic şi psihic atât victima, cât şi pe cei din anturajul acesteia.
Nu contează dacă victima era sau nu în stare să-şi pună singură capăt vieţii, deoarece această posibilitate
depinde nu numai de condiţia fizică, dar şi de starea psihică a persoanei (există persoane care doresc cu
orice preţ să moară, dar care nu au tăria de a se sinucide).
În situaţia în care motivul pentru care victima cere făptuitorului să o omoare este altul decât cel prevăzut
mai sus (spre exemplu, deznădejde sentimentală sau incapacitatea de a se sinucide), fapta va constitui
infracţiunea de omor, la care se pot reţine însă circumstanţe atenuante judiciare determinate de cererea
explicită a victimei [art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.].
3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Sub acest aspect, infracţiunea implică o acţiune de ucidere. Cum această acţiune
a fost descrisă în cadrul infracţiunii de omor, trimitem la explicaţiile date în analiza art. 188 C. pen. din
acest capitol. Pentru existenţa infracţiunii este necesară săvârşirea faptei la cererea explicită, serioasă,
conştientă şi repetată a victimei.
Cererea trebuie făcută de o persoană aflată în deplinătatea facultăţilor sale mintale şi care îşi dă seama de
ceea ce cere. De asemenea, cererea trebuie să fie explicită, expresă, iar nu subînţeleasă. Rugămintea trebuie
să fie nu numai serioasă, făcută cu insistenţă şi ca urmare a unei hotărâri ferme, dar şi repetată, hotărârea
trebuind să persiste, ceea ce exclude ideea unei hotărâri luate în pripă, într-un moment de enervare,
deprimare sau deznădejde.
Nu trebuie ca rugăminţile pretinse serioase şi repetate să constituie în realitate un apel la îngăduinţă sau
milă, în acest caz nefiind vorba de o ucidere la cererea victimei, ci de o infracţiune de omor (spre exemplu,
un părinte bătrân, bolnav şi neputincios, deznădăjduit de felul neomenos în care îl trata fiul său, îl roagă
insistent pe acesta să îl omoare)*1).
Nu există condiţii de loc sau timp privind comiterea infracţiunii.
b) Urmarea imediată a infracţiunii constă în decesul persoanei.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm este necesar a se stabili
legătura de cauzalitate dintre ceea ce subiectul activ întreprinde – acţiunea de ucidere şi rezultatul produs –
moartea victimei.
Dacă moartea victimei s-a datorat altor cauze, altor evenimente şi acţiunea întreprinsă de făptuitor a
rămas infructuoasă, neexistând raport de cauzalitate, nu va exista infracţiune.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă, după cum autorul a prevăzut
urmarea periculoasă şi a urmărit sau a acceptat producerea rezultatului. Această urmărire sau acceptare a
rezultatului trebuie însă îmbinată cu prevederea faptului că victima doreşte stăruitor acest lucru. Dacă se
stabileşte că făptuitorul cunoştea faptul că cererea victimei constituie numai o manieră de a-şi exprima
deznădejdea, dar nu o dorinţă reală de a fi ucisă, atunci va exista infracţiunea de omor, iar nu cea de
ucidere la cererea victimei.
Fapta va constitui omor chiar în condiţiile unei cereri explicite, serioase, conştiente şi repetate a victimei,
dar care nu a ajuns la cunoştinţa făptuitorului, care a luat hotărârea de a ucide victima din alte motive (spre
exemplu, din interes material, pentru a o moşteni).
14
Dacă însă cererea a ajuns la cunoştinţa făptuitorului, nu prezintă importanţă şi nici nu interesează pentru
existenţa infracţiunii de ucidere la cererea victimei scopul în care a fost săvârşită fapta şi nici mobilul ce l-a
determinat pe autor (de pildă: dorinţa de a obţine unele foloase, milă faţă de unele suferinţe ale victimei
etc.). Acestea (mobilul şi scopul) pot însă servi la individualizarea pedepsei.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Uciderea la cererea victimei se consumă în momentul morţii persoanei. Deşi fapta este susceptibilă de
acte de pregătire şi de tentativă, aceste forme imperfecte ale infracţiunii nu se pedepsesc.

B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte pentru fapta de ucidere la cererea victimei cu închisoare de la unu la 5 ani.

*1) C. Rătescu, H. Aznavorian, I. Ionescu-Dolj, T. Pop, I.Gr. Perieţeanu, M. Papadopolu, V. Dongoroz,


N. Pavelescu, Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. III, Partea specială, Ed. Librăriei Socec & Co. SA,
Bucureşti, 1937, p. 102.

ART. 191
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea de determinare a sau înlesnire a sinuciderii este prevăzută în art. 191 C. pen. într-o variantă
tip, două variante agravate şi o variantă atenuată comună variantelor anterioare.
Varianta tip este prevăzută în art. 191 alin. (1) C. pen. şi constă în fapta de a determina sau înlesni
sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc.
Variantele agravate se referă la calitatea subiectului pasiv, sunt prevăzute în alin. (2) şi (3) şi sunt
sancţionate progresiv. Potrivit alin. (2), se pedepseşte mai grav fapta prevăzută în alin. (1), când s-a săvârşit
faţă de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat. Şi
mai grav se pedepseşte, potrivit alin. (3), determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârşită faţă de un minor
care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele
acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc.
Varianta atenuată se regăseşte în alin. (4) şi este comună tuturor variantelor enunţate anterior, reţinându-
se dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1)–(3) au fost urmate de o încercare de
sinucidere.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al infracţiunii este similar aceluia al infracţiunilor de omucidere şi constă în
relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă.
b) Obiectul material constă în corpul persoanei care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică responsabilă penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate)*1), opinie la
care aderăm. Într-o altă opinie*2) se susţine totuşi că participaţia penală este posibilă sub forma
coautoratului şi complicităţii, opinie la care nu subscriem.
15
b) Subiectul pasiv special şi imediat poate fi, de asemenea, orice persoană faţă de care se efectuează o
acţiune de determinare sau de înlesnire a sinuciderii. În cazul variantelor agravate [alin. (2) şi (3)], subiect
pasiv este un minor sau o persoană cu discernământ diminuat ori o persoană iresponsabilă care nu era în
stare să-şi dea seama de fapta sa sau nu putea să fie stăpână pe actele sale*3).
Prima variantă agravată există atunci când determinarea sau înlesnirea sinuciderii se săvârşeşte faţă de
un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat. Fapta este
mai gravă din cauza periculozităţii făptuitorului care acţionează împotriva unei categorii speciale de
subiecţi pasivi, mult mai influenţabili decât persoanele majore şi responsabile. Deşi discernământul
diminuat nu este definit în Codul penal, considerăm că o persoană se află într-o asemenea stare atunci când
are reale dificultăţi în a înţelege sau acţiona, fără a fi însă iresponsabil în sensul legii penale.
Cea de-a doua variantă agravată există atunci când determinarea sau înlesnirea sinuciderii este săvârşită
faţă de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama
de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze, iar sinuciderea a avut loc. În
acest caz, fapta fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de discernământ, neputând fi vorba de o
hotărâre luată de cel în cauză, fapta este sancţionată la fel ca şi infracţiunea de omor. Această reglementare,
deşi binevenită, nu soluţionează totuşi ipoteza în care determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei astfel de
persoane se realizează în vreuna dintre circumstanţele de calificare prevăzute în art. 189 C. pen. (cu
premeditare, din interes material etc.).
3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Sub acest aspect, infracţiunea implică o acţiune de determinare sau de înlesnire
a sinuciderii unei persoane. Determinarea constă în îndemnarea şi convingerea unei persoane de a se
sinucide. Ea nu trebuie confundată cu constrângerea la sinucidere, care constituie un omor comis prin
intermediul victimei. Determinarea se caracterizează prin aceea că cel care determină are iniţiativa ideii de
sinucidere, pe care o lansează sau sugerează, îndemnând, convingând sau făcând ca cel determinat să ia pe
baza acestei determinări, hotărârea de a se sinucide. În schimb, constrângerea se caracterizează prin aceea
că victima este silită să se sinucidă, fără nicio posibilitate de a decide singură asupra acestui fapt.
Nu interesează dacă ideea sinuciderii a fost sugerată victimei de către făptuitor sau dacă această idee
apăruse în mintea victimei mai înainte, ceea ce interesează este ca, prin activitatea sa, făptuitorul să fi făcut
ca victima să ia hotărârea de a se sinucide. De asemenea, nu interesează mijloacele prin care s-a realizat
acţiunea de determinare (rugăminţi, ordine, amăgiri, relatări exagerate sau ameninţări, crearea unor condiţii
de viaţă insuportabile etc.).
În practica judiciară s-a reţinut că a săvârşit această infracţiune inculpatul, căsătorit, care a avut faţă de
soţia sa o comportare total necorespunzătoare, lovind-o şi ameninţând-o în repetate rânduri; într-una din
zile, inculpatul a lovit-o din nou şi a constrâns-o să doarmă peste noapte într-o cameră neamenajată, fără
ferestre şi fără pat. A doua zi, victima s-a ascuns de frică în podul casei, unde, fiind găsită de inculpat, a
fost dată jos cu forţa, lovită cu un scaun şi ameninţată cu moartea. În mod similar s-a comportat inculpatul
şi în ziua următoare când, după alte ameninţări, i-a interzis să se culce în casă, astfel că, deşi îmbrăcată
sumar, victima a rămas afară toată noaptea. Disperată de comportarea soţului său, victima a ingerat
substanţa toxică şi cu toate că inculpatul a constatat că soţia sa se afla în stare gravă, acesta nu i-a dat
niciun ajutor şi nu a solicitat intervenţia medicului, astfel că victima a decedat în final. În doctrină se arată
că o astfel de faptă de a determina pe cineva, în mod direct ori în ascuns sau de a-l ajuta în orice fel să
săvârşească un act atât de grav, cum este sinuciderea, echivalează cu o intervenţie împotriva valorilor
protejate de lege, respectiv viaţa persoanei, ceea ce nu poate fi indiferent legii penale*4).
În cazul în care victima nu a avut libertatea de a hotărî să se sinucidă, infracţiunea nu va fi cea prevăzută
în art. 191 C. pen., ci infracţiunea de omor, deoarece s-a realizat prin constrângere, nu prin determinare*5).
Nu ne aflăm în prezenţa infracţiunii de determinare la sinucidere nici în situaţia în care actele de
constrângere îmbracă forma altor infracţiuni, cum ar fi privarea de libertate care a avut drept urmare
16
sinuciderea victimei sau altele. În asemenea situaţii, există o unitate complexă de infracţiune care cuprinde
infracţiunea intenţionată de bază (privarea de libertate, viol) şi urmarea praeterintenţionată constând în
moartea victimei. În consecinţă, în asemenea situaţii se va face aplicarea agravantelor de calificare
menţionate şi nu se va reţine infracţiunea de determinare la sinucidere în concurs cu violul sau lipsirea de
libertate în mod ilegal*6).
Înlesnirea sinuciderii – cea de-a doua acţiune – presupune o activitate de ajutor, de sprijinire a victimei
în realizarea hotărârii sale de a-şi lua viaţa, caz în care victima s-a hotărât singură sau a fost determinată de
o altă persoană să se sinucidă.
Activitatea de înlesnire (ajutare, sprijinire) poate fi de ordin moral (întărirea hotărârii victimei, acordarea
unor sfaturi în legătură cu modul în care trebuie să procedeze) sau de ordin material (de exemplu, procură
arme, otravă, înlătură obstacolele, explică felul în care trebuie folosită arma etc.).
Atât în cazul determinării, cât şi în cazul înlesnirii, activitatea de suprimare a vieţii trebuie să fie în
exclusivitate opera sinucigaşului. Atunci când făptuitorul săvârşeşte acte de cooperare directă la realizarea
acţiunii sinucigaşului, fapta constituie omor*7).
Dacă sunt doi sinucigaşi, dintre care unul moare şi celălalt supravieţuieşte şi dacă se constată că acesta
din urmă a simulat sinuciderea (împuşcare superficială, otravă insuficientă etc.) pentru a-l determina pe
celălalt să se sinucidă, va răspunde pentru determinarea la sinucidere.
Nu există condiţii de loc sau timp privind comiterea infracţiunii.
b) Urmarea imediată a infracţiunii constă în decesul persoanei prin sinucidere. În cazul variantei
atenuate, urmarea imediată constă în încercarea acesteia de a se sinucide. Încercarea de sinucidere
presupune că subiectul pasiv a trecut deja la executarea hotărârii sale (a băut o substanţă toxică, şi-a deschis
cu lama unele vene, şi-a tras un glonte în corp etc.), însă, din anumite cauze, executarea a fost întreruptă ori
decesul nu s-a realizat (de pildă, a fost o cantitate prea mică de otravă sau prin tăierea unor vene s-a produs
doar o rană fără importanţă pentru sănătate) etc.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm este necesar a se stabili
legătura de cauzalitate dintre activitatea subiectului activ (acţiune de determinare ori de înlesnire) şi
rezultatul produs – încercarea sau realizarea sinuciderii.
Dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere s-a datorat altor cauze, altor evenimente şi acţiunea
întreprinsă de făptuitor a rămas infructuoasă, neexistând raport de cauzalitate, nu va exista infracţiune.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă, după cum autorul a prevăzut
urmarea periculoasă şi a urmărit sau a acceptat producerea rezultatului.
În legătură cu acest ultim aspect, în literatura juridică se arată că există vinovăţie şi în cazul în care o
persoană îşi dă seama că acţiunea sa ar putea determina pe altul să se sinucidă şi, deşi nu urmăreşte acest
rezultat, totuşi îl acceptă (de exemplu, A, ştiind că B se află într-o situaţie gravă familială şi sub aspectul
stării sănătăţii şi cunoscând foarte bine firea impresionabilă a acestuia, nu ezită totuşi să-l apostrofeze
frecvent şi sever în public spunându-i: „eu, dacă aş fi în situaţia dumitale, n-aş aştepta să-mi spună altul ce
am de făcut” – a doua zi B s-a sinucis, rezultat pe care A l-a prevăzut şi, fără să-l urmărească, l-a acceptat,
considerându-l ca un sfârşit onorabil. Va exista deci determinare la sinucidere cu intenţie indirectă*8)).
Intenţia de determinare sau înlesnire a sinuciderii rezultă din caracterul actelor săvârşite, din
împrejurările concrete în care s-a acţionat şi starea psihică în care s-a aflat persoana care s-a sinucis sau a
încercat să se sinucidă.
Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm în varianta determinării la sinucidere este necesar sub
aspect subiectiv ca făptuitorul să-şi dea seama că acţiunea sa va avea ca urmare sinuciderea sau încercarea
de sinucidere a unei persoane şi să urmărească ori să accepte producerea acestui rezultat.
Nu poate fi trasă la răspundere penală persoana care, necunoscând hotărârea subiectului pasiv de a se
sinucide, face anumite reflecţii referitoare la proprietăţile ucigătoare ale unor otrăvuri sau face o pledoarie
lipsită de concreteţe în favoarea sinuciderii în general.
17
Nu prezintă importanţă fapta şi nici nu interesează pentru existenţa infracţiunii scopul în care a fost
săvârşită fapta şi nici mobilul ce l-a determinat pe autor (de pildă: dorinţa de a obţine unele foloase, milă
faţă de unele suferinţe ale victimei etc.). Acestea (mobilul şi scopul) pot însă servi la individualizarea
pedepsei.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane se consumă în momentul când are loc sinuciderea
sau încercarea de sinucidere a victimei. Deşi fapta este susceptibilă de acte de pregătire şi de tentativă,
aceste forme imperfecte ale infracţiunii nu se pedepsesc.

B. Sancţionare
În varianta tipică, persoana fizică se pedepseşte pentru fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii cu
închisoare de la 3 la 7 ani. Variantele agravate se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani [pentru fapta
prevăzută în alin. (2)], respectiv de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi [pentru fapta
prevăzută în alin. (3)]. În cazul reţinerii variantei atenuate (dacă a avut loc o încercare de sinucidere),
limitele speciale ale pedepsei pentru faptele prevăzute în alin. (1)–(3) se reduc la jumătate.

*1) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 125.


*2) I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 134.
*3) D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 120.
*4) I. Dobrinescu, op. cit., p. 152. A se vedea şi Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1065/1983, în R3, p. 93.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6567/2004, în RDP nr. 1/2006, p. 158; Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr.
1263/1992, în Dreptul nr. 7/1998, p. 60; Trib. Sibiu, s. pen., Dec. pen. nr. 11/1992, în Dreptul nr. 8/1994, p.
99.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 328/1993, în Dreptul nr. 7/1998, p. 61.
*7) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 214–215.
*8) Ibidem, p. 215.

ART. 192
Uciderea din culpă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este reglementată, în art. 192 C. pen., într-o variantă tip, o variantă agravată şi o variantă
agravată comună celor două variante iniţiale. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în uciderea
din culpă a unei persoane.
Prima variantă agravată, prevăzută în alin. (2), constă în uciderea din culpă ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru
efectuarea unei anumite activităţi.
Varianta agravată comună, prevăzută în alin. (3), constă în săvârşirea vreuneia din faptele prevăzute la
alin. (1) sau (2) prin care s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii

18
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere din culpă, identic cu acela al infracţiunii de omor,
este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă, asigurat fiecărei persoane prin
incriminarea faptelor care aduc atingere acestei valori fundamentale.
b) Obiectul material este constituit din corpul persoanei asupra căruia se exercită acţiunea (inacţiunea)
făptuitorului.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ este persoana care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal. Uneori legea
cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate – o persoană aflată în exerciţiul profesiei sau meseriei, dar
nu pentru existenţa variantei simple, ci a variantei agravate a infracţiunii.
Examinându-se problema dacă la uciderea din culpă este posibil coautoratul, s-a exprimat atât părerea, la
care aderăm, că această modalitate a participaţiei este compatibilă cu infracţiunea examinată, când, datorită
unor acte efectuate simultan sau succesiv de mai multe persoane, s-a produs din culpă rezultatul letal*1),
cât şi părerea care exclude această posibilitate*2). Dacă mai multe persoane au cooperat la uciderea din
culpă, acestea sunt autori ai unor infracţiuni autonome, şi nu coautori. Ceea ce transformă pe autori în
coautori, se susţine în această opinie, pe lângă cooperarea materială, este legătura subiectivă ce se stabileşte
între ei, sub aspect intelectiv şi volitiv, legătură care presupune intenţia. Mai mult, potrivit art. 31 C. pen.
anterior, participaţia improprie putea exista numai în caz de complicitate sau instigare; când două persoane
au executat împreună o infracţiune, dar una a lucrat cu intenţie, iar alta din culpă, nu există coautorat, ci
fiecare va răspunde ca autor pentru o faptă proprie. Or, dacă nu există coautorat nici când un autor a lucrat
cu intenţie, iar altul din culpă, cu atât mai mult nu poate să existe când ambii au lucrat din culpă.
Ceea ce se poate reproşa acestei opinii este că, în dezacord cu concepţia Codului penal despre
participaţie, rupe unitatea infracţiunilor săvârşite din culpă, considerând că în locul unei singure infracţiuni
există atâtea infracţiuni autonome câţi autori au conlucrat la săvârşirea ei*3). Din acest punct de vedere,
pare mai justă prima opinie. Considerăm că, odată cu apariţia noului Cod penal, s-a modificat concepţia
tradiţională despre coautorat, în sensul că nu intenţia este caracteristica acestuia, ci voinţa comună şi
identitatea factorului intelectiv în ceea ce priveşte săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate, iar nu
neapărat în raport cu producerea rezultatului. În consecinţă, acesta este posibil şi în cazul infracţiunilor
săvârşite din culpă.
Săvârşindu-se din culpă, această infracţiune este susceptibilă şi de participaţie improprie, în sensul art. 52
C. pen., situaţie în care participantul va răspunde pentru coautorat, instigare sau complicitate la infracţiunea
de omor, în vreme ce autorul faptei va răspunde pentru infracţiunea de ucidere din culpă*4).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii, nefiind calificat potrivit legii, poate fi orice persoană fizică. Dacă prin
aceeaşi faptă sunt ucise mai multe persoane, această împrejurare va constitui o circumstanţă agravantă [art.
192 alin. (3) C. pen.].

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii, la fel ca şi la omor, se exprimă printr-o acţiune (compusă din una
sau mai multe acte materiale) ori inacţiune (neîndeplinirea uneia sau mai multor acte pe care subiectul activ
avea obligaţia legală să le îndeplinească).
În ceea ce priveşte elementul material al variantei agravate prevăzute în art. 192 alin. (2) C. pen.,
uciderea din culpă are loc ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii sau pentru efectuarea unei anume activităţi. Această agravantă priveşte
deci caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului.
Textul se referă la caracterul activităţii în legătură cu care s-a săvârşit fapta, iar nu la îndeletnicirea ca
atare a celui ce a săvârşit fapta. Profesionistul sau meseriaşul care nu săvârşeşte fapta în exerciţiul profesiei
sau meseriei proprii ori în exerciţiul altei profesii sau meserii răspunde pentru varianta simplă sau de bază,
19
în schimb cel care nu are nicio profesie sau meserie, dar se manifestă într-un sector de activitate specific, şi
din uşurinţă sau neprevedere ucide o persoană răspunde pentru varianta agravată.
Sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate la care se angajează o persoană şi care
este caracterizat prin anume cunoştinţe şi o anume manualitate*5).
Făptuitorul răspunde penal, în condiţiile art. 192 alin. (2) C. pen., atunci când a cunoscut dispoziţiile sau
regulile respective şi a acţionat fără să ţină seama de ele sau nu le-a cunoscut, dar trebuia şi avea
posibilitatea să le cunoască. Există domenii profesionale deosebit de complicate, altele foarte simple, după
cum sunt persoane cu un nivel superior de cunoştinţe, dar şi persoane care se descurcă mai greu în situaţii
lipsite de dificultăţi.
În unele domenii de activitate profesională – cum sunt circulaţia rutieră, navală sau pe căile ferate,
sectorul medical, minier etc., sunt instituite reguli specifice pentru protecţia vieţii persoanelor şi, ca atare,
soluţiile privind culpa profesională se desprind prin referiri atât la aceste reguli, cât şi la cele de drept
comun.
Cele mai frecvente infracţiuni de ucidere din culpă se comit însă, potrivit statisticilor, din cauza
nesocotirii normelor privind circulaţia pe drumurile publice. În practica judiciară s-a reţinut ca ucidere din
culpă în varianta agravată potrivit art. 192 alin. (2) C. pen.: fapta conducătorului unui autovehicul care a
efectuat manevre de mers înapoi, fără a fi pilotat de o altă persoană, deşi vizibilitatea în spate era blocată,
cu urmarea accidentării mortale a victimei*6); fapta inculpatului care, circulând cu bicicleta neechipată cu
lumina albă înainte, a accidentat o persoană cauzându-i leziuni grave în urma cărora aceasta a decedat*7);
fapta inculpatului care, neacordând prioritate de trecere, a accidentat mortal conducătorul unui alt
autoturism într-o intersecţie*8).
Când nerespectarea vreuneia dintre dispoziţiile legale sau a măsurilor de prevedere constituie prin ea
însăşi infracţiune (de exemplu, contra protecţiei muncii sau contra siguranţei circulaţiei rutiere), va exista
un concurs de infracţiuni [art. 192 alin. (2) teza a II-a]. Această prevedere lămureşte şi nepreluarea altor
circumstanţe de agravare existente în Codul penal anterior, precum şi controversa privind infracţiunea
complexă sau concursul de infracţiuni în cazul în care se întrunesc şi elementele constitutive ale altei
infracţiuni*9).
b) Urmarea imediată. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca activitatea (acţiune – inacţiune)
făptuitorului să producă moartea victimei. Potrivit art. 192 alin. (3) C. pen., uciderea din culpă este mai
gravă dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane. În aplicarea textului
sus-menţionat, în practica judiciară s-a hotărât că, dacă în condiţiile unui accident de circulaţie s-a produs
moartea a două persoane, în sarcina inculpatului nu se poate reţine un concurs de infracţiuni, ci o
infracţiune complexă*10).
c) Raportul de cauzalitate. Pentru a subzista infracţiunea pe care o analizăm, este necesar să existe
legătură de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul produs. Sub acest aspect, nu
are relevanţă dacă între activitatea autorului şi rezultatul acesteia s-au interpus alte forţe fizice ori acţiunea
culpabilă sau fortuită a altor persoane, fiind suficient ca activitatea culpabilă a autorului să se înscrie printre
cauzele care au determinat rezultatul. În acest sens, trebuie precizat că dificultăţile pe care le ridică uneori
practica în stabilirea legăturii cauzale pot fi depăşite printr-o atentă examinare a tuturor împrejurărilor
cauzei. Dacă victima a contribuit prin culpa sa la producerea rezultatului, răspunderea penală a
făptuitorului nu este înlăturată*11), afară de cazul când culpa victimei are caracter exclusiv.
În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că nu se poate reţine infracţiunea de ucidere din culpă în
sarcina unui conducător auto, chiar aflat în stare de ebrietate, în cazul în care, în timp ce conducea
autoturismul pe lângă un refugiu de pietoni, victima, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi fiind
îmbrâncită de o altă persoană de pe acel refugiu pe partea carosabilă a străzii, a apărut pe neaşteptate la o
distanţămai mică de 2 m în faţa autoturismului care a lovit-o, provocându-i moartea. În această situaţie sunt
aplicabile prevederile art. 31 C. pen., deoarece lovirea victimei s-a datorat unei împrejurări imprevizibile şi
în nicio situaţie nu ar fi putut fi evitată, indiferent de viteza de circulaţie şi de starea conducătorului
auto*12). Dimpotrivă, fapta inculpatului de a nu respecta indicatorul „cedează trecerea” şi de a intra cu
20
autoturismul pe drumul cu prioritate pe care circula victima constituie cauza coliziunii autovehiculelor în
urma căreia victima a decedat. Împrejurarea că victima circula cu o viteză mare, în stare de ebrietate şi fără
centură de siguranţă constituie nu o cauză, ci o sumă de condiţii care au condus la o urmare imediată mai
gravă – decesul victimei. Aceste condiţii au importanţă sub aspect penal doar la individualizarea
pedepsei*13).
În literatura juridică s-a arătat că dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii (inacţiunii) culpabile a
mai multor persoane, toate aceste persoane vor fi condamnate pentru săvârşirea infracţiunii. Poate exista
infracţiune de ucidere din culpă şi dacă rezultatul a fost provocat în mod indirect de un animal (de pildă, de
un câine turbat lăsat fără supraveghere de autor) ori de lucruri neînsufleţite (de exemplu, prin omisiunea
autorului de a astupa o groapă adâncă plină cu apă în care o persoană a căzut, înecându-se), deoarece
inacţiunea autorului a fost una dintre cauzele care a determinat rezultatul*14). Această opinie este
confirmată în noua reglementare prin introducerea dispoziţiilor referitoare la săvârşirea infracţiunii
comisive prin omisiune (art. 17 C. pen.).
În cercetarea raportului de cauzalitate, în legătură cu această infracţiune, organele de urmărire penală şi
instanţele de judecată trebuie să stabilească în mod concret în ce a constat acţiunea (inacţiunea) culpabilă a
făptuitorului, să examineze şi să verifice cu atenţie toate probele administrate în favoarea sau în defavoarea
acestuia pentru a se forma o convingere certă cu privire la faptul dacă moartea victimei se datorează ori nu
faptei lui.

B. Latura subiectivă
Această infracţiune se săvârşeşte din culpă în ambele modalităţi reglementate prin dispoziţiile art. 16
alin. (4) C. pen., adică fie sub forma culpei cu previziune (uşurinţă), fie sub forma culpei simple
(neglijenţă).
Există culpă cu previziune (uşurinţă) atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (în speţă
moartea victimei), dar nu acceptă producerea lui, ci crede fără temei că el nu se va produce. De exemplu,
conducerea autovehiculului sub influenţa alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală ori de
oboseală; depăşirea riscantă a autovehiculului din faţă; organizarea defectuoasă a lucrărilor pe un şantier;
neasigurarea muncitorilor cu echipament de protecţie; efectuarea unui experiment riscant; examinarea
bolnavului de către medic în mod superficial etc.*15).
Există culpă simplă (neglijenţă) atunci când subiectul nu prevede rezultatul faptei sale – moartea
victimei –, deşi în raport cu conduita ipotetică a omului normal trebuia să-l prevadă, iar în raport cu
persoana sa putea să aibă previziunea lui. În această situaţie se află o persoană, care, deşi nu era vânător şi
nu avea permis pentru arma de vânătoare, a început să vâneze, ucigând din neatenţie o altă persoană din
apropiere*16).
În practică nu s-a reţinut existenţa infracţiunii de ucidere din culpă în sarcina unei persoane care,
fugărind victima în scopul de a o lovi şi aruncând cu o piatră în uşa casei în care aceasta se refugiase, a
determinat moartea ei prin aceea că victima, fiind bolnavă de inimă, a suferit din cauza spaimei un infarct
miocardic care a dus la deces. În speţă s-a apreciat că făptuitorul, necunoscând starea de boală a victimei,
nu se poate reţine în sarcina sa infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen. Într-adevăr, în măsura în
care făptuitorul a acţionat împotriva victimei prin fapte nesusceptibile prin ele însele să provoace moartea
(a fugărit victima ameninţând-o că o va lovi, a aruncat cu o piatră în uşa casei sale), acest rezultat
producându-se prin intervenţia altor factori contributivi necunoscuţi (boala gravă a victimei), el nu ar fi
putut să prevadă survenirea lui*17).
În literatura juridică s-a decis, de exemplu, că agentul veterinar care împrumută o cantitate redusă de
otravă unei persoane pentru a ucide un câine, dar pe care aceasta o foloseşte pentru a se sinucide nu va
răspunde pentru infracţiunea de ucidere din culpă, deoarece nu putea să prevadă aceste consecinţe, opinie
care ni se pare corectă*18).

21
În practica judiciară s-a ridicat destul de frecvent problema deosebirii infracţiunii de ucidere din culpă în
raport cu infracţiunea de omor comis cu intenţie indirectă şi, de asemenea, faţă de infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte.
În soluţiile pronunţate s-a relevat că omorul este o infracţiune care, sub aspect subiectiv, presupune
prevederea rezultatului socialmente periculos pe care făptuitorul fie că-l urmăreşte (intenţie directă), fie că
acceptă numai posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă). În cazul uciderii din culpă, făptuitorul nu
prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă sau, dacă totuşi are reprezentarea lui, speră fără
temeiuri suficiente că el nu va surveni. În cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
rezultatul final – decesul victimei – este, ca şi în cazul uciderii din culpă, consecinţa culpei făptuitorului
care, fie că nu l-a prevăzut, fie a sperat în mod uşuratic, a crezut că el nu se va produce; dar survenirea
acestui rezultat, care nu a fost nici urmărit, nici acceptat de subiect, este consecinţa producerii unei alte
urmări mai uşoare, faţă de care poziţia subiectivă a făptuitorului se concretizează prin intenţie (directă sau
indirectă). Ne aflăm deci în faţa unui element subiectiv complex – intenţie şi culpă – (praeterintenţie), pe
când în cazul uciderii din culpă, elementul subiectiv este omogen şi unic – culpă.
Astfel, căderea victimei de la etajul al doilea, în timp ce încerca, ieşind pe fereastră, să se refugieze într-
un apartament vecin din cauza violenţei inculpatului, care a pătruns în locuinţă prin spargerea uşii,
ameninţând-o cu moartea, constituie – dacă victima a decedat – infracţiunea de omor săvârşită cu intenţie
indirectă de a ucide, iar nu infracţiunea de ucidere din culpă*19). Tot astfel, aruncarea în timpul zilei de pe
terasa unui bloc de opt etaje, în zona unei pieţe intens circulate, a două cărămizi dovedeşte indiferenţă din
partea făptuitorului faţă de rezultatul ce se poate produce. Or, acest comportament caracterizează, în raport
cu rezultatul eventual, intenţia indirectă de omor în sensul art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen., şi nu culpa cu
prevedere (uşurinţa) prevăzută în art. 16 alin. (4) lit. a) C. pen. Întrucât, în speţă, o persoană a fost lovită în
cap de o cărămidă şi a decedat, fapta constituie infracţiunea de omor săvârşită cu intenţie indirectă, şi nu
aceea de ucidere din culpă*20).
În cazul când acţiunea făptuitorului, constând în trântirea şi rostogolirea unei persoane pe sol, a fost
comisă cu intenţie, dar decesul acesteia s-a produs din culpă, prin depăşirea intenţiei, fapta nu constituie
infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 192 alin. (1) C. pen., ci aceea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte prevăzută în art. 195 C. pen. Această faptă intenţionată, prin care inculpatul a urmărit
cauzarea unei suferinţe neînsemnate, dar al cărei rezultat – moartea victimei – a depăşit intenţia sa
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 195 C. pen.*21).
Cu privire la elementul subiectiv (în cazul uciderii din culpă) subliniem că legea nu distinge, în ceea ce
priveşte existenţa culpei făptuitorului, dacă urmarea socialmente periculoasă s-a produs dintr-o culpă gravă
(culpa lata) ori dintr-o culpă uşoară (culpa levis) sau foarte uşoară (culpa levissima); chiar şi cea mai
uşoară va fi de ajuns pentru existenţa infracţiunii. Instanţa însă va ţine cont de gravitatea culpei atunci când
procedează la individualizarea pedepsei.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Uciderea din culpă nu poate avea decât forma perfectă – adică faptă consumată –, nefiind susceptibilă de
tentativă. Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care s-a produs rezultatul, adică moartea
victimei. În cazul când acest rezultat nu se produce şi dacă activitatea făptuitorului nu constituie o altă
infracţiune, autorul va fi exonerat de pedeapsă.

B. Sancţionare
Persoana fizică se sancţionează pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă în varianta sa simplă,
tipică, cu închisoare de la unu la 5 ani. Variantele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferenţiat.
Astfel, varianta prevăzută de alin. (2) al art. 192 C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

22
Potrivit agravantei din alin. (3), dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor
persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se majorează cu jumătate.

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 190.


*2) V. Papadopol, Condiţii generale ale participaţiei penale, în RRD nr. 5/1970, p. 46.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. I, p. 190.
*4) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 49, unde se relatează această discuţie; V. Dongoroz ş.a., op. cit.,
vol. I, p. 194.
*5) I. Dobrinescu, op. cit., p. 140.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1797/2000, în RDP nr. 2/2002, p. 176.
*7) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2279/1999, în RDP nr. 1/2002, p. 140.
*8) CSJ, s. milit., Dec. nr. 47/1995, în RDP nr. 2/1996, p. 132–133.
*9) Prin această prevedere se infirmă un recurs în interesul legii prin care instanţa supremă stabilea,
potrivit reglementării anterioare, că uciderea din culpă este o infracţiune complexă. A se vedea ICCJ,
Decizia nr. I din 15 ianuarie 2007 cu privire la încadrarea juridică a faptei de ucidere din culpă, săvârşită cu
ocazia conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, comisă de către un conducător
având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, în M. Of. nr. 81 din 1 februarie 2008.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 896/1999, în RDP nr. 4/2000, p. 157–158.
*11) C. Ap. Piteşti, Dec. pen. nr. 349/R/2000, în Culegere de practică judiciară în materie penală pe
anul 2000 a Curţii de Apel Piteşti, p. 50–54.
*12) Trib. Bucureşti, Dec. nr. 1037/1980, în R3, p. 28.
*13) C. Ap. Alba Iulia, Dec. pen. nr. 550/2003, în RDP nr. 3/2005, p. 151.
*14) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., p. 107.
*15) I. Dobrinescu, op. cit., p. 137; Trib. Sibiu, Sent. pen. nr. 34/1989, în Dreptul nr. 8/1992, p. 87.
*16) Trib. Tulcea, Dec. pen. nr. 487/1987, în RRD nr. 9–12/1989, p. 124.
*17) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 45.
*18) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 108.
*19) CSJ, s. pen., Dec. nr. 976/1996, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1996, Ed.
Proema, Baia Mare, 1997, p. 155.
*20) CSJ, s. pen., Dec. nr. 369/1997, în Dreptul nr. 5/1998, p. 124.
*21) CSJ, s. pen., Dec. nr. 351/1996, în Dreptul nr. 7/1997, p. 107.

ART. 193
Lovirea sau alte violenţe

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 193 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Constituie varianta tip, potrivit art. 193 alin. (1) C. pen., lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de
suferinţe fizice. Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), fapta prin care se produc leziuni traumatice sau
este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel
mult 90 de zile.
2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se referă la ocrotirea integrităţii corporale
sau sănătăţii fiecărei persoane împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute ale persoanei.

23
Legiuitorul are în vedere crearea unui climat de siguranţă, securitate individuală şi de respect pentru
persoana fiecărui membru al societăţii.
În literatura juridică se arată, pe bună dreptate, că autolovirea sau autovătămarea nu constituie
infracţiune, în afară de cazul când prin aceasta se lezează un interes social special ocrotit (de exemplu, un
tânăr se automutilează pentru a se sustrage de la efectuarea serviciului militar în timp de război). De
asemenea, nu constituie infracţiune lovirile sau vătămările pe care şi le-a provocat persoana care a încercat
să se sinucidă. Aceasta nu înseamnă că există un drept al persoanei de a dispune de corpul său, ci numai că
faptele de autolezare, în măsura în care se situează în domeniul vieţii intime a individului şi nu aduc
atingere unei relaţii sociale, nu sunt incriminate de legea penală*1).
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl reprezintă corpul persoanei, asupra
căruia acţionează făptuitorul.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, deoarece legea nu cere să existe o calitate
specială a subiectului activ. Dacă lovirile sau violenţele sunt exercitate de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, fapta va constitui infracţiunea de purtare abuzivă [art. 296 alin. (2) C. pen.], fapta
de lovire sau alte violenţe fiind absorbită în conţinutul acestei infracţiuni.
Participaţia este posibilă în oricare dintre formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană în viaţă asupra căreia s-a exercitat violenţa.
Dacă subiectul pasiv este calificat, această calificare poate atrage o altă încadrare juridică (spre exemplu,
art. 199 C. pen., violenţa în familie, dacă victima este un membru de familie, ori art. 257, ultrajul, dacă
victima este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat etc.).

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii constă fie într-o acţiune de lovire, fie în orice violenţe susceptibile
să provoace o suferinţă fizică victimei.
Prin „lovire” se înţelege acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică a unei energii cinetice
exterioare de atingere, de compresiune sau izbire bruscă şi violentă a suprafeţei de contact a corpului
victimei cu sau de un corp contondent, de regulă, prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere
(de exemplu, cu palma, cu piciorul, cu cotul, cu un obiect, instrument sau armă; de perete, de gard, de
caldarâm sau de alte obiecte materiale; aruncare de obiecte sau corpuri tari asupra victimei etc.).
Prin „acte de violenţă” se înţeleg toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice natură, care ar
putea cauza suferinţe fizice (de exemplu, tragerea de păr sau de ureche, târârea, punerea unei piedici
urmată de cădere, asmuţirea unui câine sau lansarea asupra victimei a unui animal periculos care o trânteşte
de pământ sau o muşcă, aruncarea de apă fierbinte asupra victimei).
Fapta se poate realiza prin acţiunea directă a făptuitorului, dar şi indirect, prin folosirea unor obiecte, a
unui animal sau chiar prin propria faptă a victimei constrânsă să se accidenteze. Elementul material poate
consta într-o acţiune, dar şi într-o inacţiune, atunci când, prin neluarea unei măsuri la care subiectul era
obligat, victima este expusă să se lovească (de pildă, făptuitorul nu anunţă victima că a dat pe scară cu o
substanţă alunecoasă pentru protejarea lemnului, provocându-i căderea sau făptuitorul nu avertizează
despre prezenţa în curtea sa a unui câine rău care muşcă victima).
Mijloacele folosite de făptuitor pot fi materiale sau morale, psihice (de pildă, provocarea fugii victimei
din cauza fricii, a spaimei, a ameninţării, iar victima, împiedicându-se, se loveşte).
În sensul legii penale, actele de violenţă nu presupun numai folosirea forţei, a constrângerii, dar şi
folosirea de acte nonviolente susceptibile să-i provoace victimei suferinţe, acte cărora, dacă victima le-ar fi
cunoscut, le opunea rezistenţă (de exemplu: oferirea unui scaun defect victimei spre a-i provoca în
consecinţă căderea şi lovirea; presărarea unui praf iritant în mănuşa victimei; oferirea unui pahar cu apă
24
victimei conţinând o substanţă vomitivă, determinarea victimei să folosească un aparat electric, ştiind că
este defect şi că îi va provoca suferinţe, tragerea scaunului în momentul aşezării victimei etc.).
Elementul material al variantei agravate, prevăzută în alin. (2), constă în fapta de lovire sau alte violenţe
prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane. Gravitatea acestui rezultat
este cuantificată, în concepţia legiuitorului, în numărul de zile de îngrijiri medicale apreciat a fi necesar
pentru vindecare. Pentru a exista această variantă agravată, este necesar un număr de zile de îngrijiri
medicale de cel mult 90 de zile.
Prin „îngrijiri medicale” se înţelege, în sens larg, supunerea victimei la un regim sau tratament adecvat în
vederea vindecării. În doctrina recentă*2) se consideră că noţiunea de „îngrijiri medicale” are în vedere
numărul de zile prin care se apreciază în mod direct, din punct de vedere medico-legal, gravitatea unor
leziuni sau boli post-traumatice*3). Nu are relevanţă durata concediului medical acordat victimei, deoarece
nu întotdeauna durata acestuia coincide cu durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare*4).
Nu interesează dacă îngrijirile medicale s-au acordat într-o instituţie de specialitate ori ambulatoriu şi
dacă include sau nu o perioadă derepaus medical, absolut necesară întremării organismului lezat. Nu are
importanţă dacă victima a recurs la sfatul vreunui medic sau şi-a aplicat tratamente empirice (comprese,
ventuze etc.) ori dacă aceasta a recurs sau nu la medicamente. Nu are relevanţă nici faptul dacă în perioada
îngrijirilor medicale pentru vindecare victima a încetat total sau parţial să muncească*5). Stabilirea
numărului de zile de îngrijiri medicale se face de către un institut medico-legal de specialitate prin
expertiză medico-legală.
Constituie această infracţiune, în noua reglementare, fapta inculpatului care a lovit partea vătămată,
provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 23–25 de zile de îngrijiri medicale şi fracturarea
dintelui frontal*6), ori fapta inculpatului care a trântit la pământ şi lovit partea vătămată cu picioarele în
abdomen, cauzându-i leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare îngrijiri medicale de 7 zile*7).
b) Urmarea imediată în cazul infracţiunii analizate constă în provocarea unei suferinţe fizice victimei.
În cazul lovirii, suferinţa fizică este prezumată, fiind inerentă acţiunii; ea trebuie dovedită în cazul altor
acte de violenţă*8). Dacă actul de violenţă nu a produs o suferinţă fizică, fapta nu constituie infracţiune.
Lovirile sau alte violenţe care produc iritarea pielii, excoriaţii sau echimoze, adică simple semne
exterioare superficiale, şi care nu necesită îngrijiri medicale pentru vindecare realizează varianta tip a
infracţiunii.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) se cere să existe ca rezultat al infracţiunii producerea de leziuni
traumatice ori afectarea sănătăţii unei persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului ce constituie elementul material
al infracţiunii şi rezultatul produs sau suferinţă fizică ori vătămare corporală este necesar a se stabili o
legătură de cauzalitate, legătură care trebuie dovedită.

B. Latura subiectivă
Constă în vinovăţie sub forma intenţiei directe sau indirecte.
Sunt considerate ca fiind comise cu intenţie, chiar şi acele fapte care sunt săvârşite din glumă ori din
dorinţa „de a educa” o persoană (corecţie domestică, şcolară etc.), dacă au cauzat suferinţe. Varianta
agravată prevăzută în alin. (2) se poate săvârşi şi cu praeterintenţie.
Delimitarea între infracţiunile îndreptate împotriva integrităţii corporale sau sănătăţii şi infracţiunile
îndreptate împotriva vieţii se poate face şi pe baza formei de vinovăţie cu care acţionează făptuitorul. Dacă
acesta acţionează cu intenţia de a ucide, se va reţine o infracţiune contra vieţii, chiar dacă rezultatul nu se
va produce, iar dacă făptuitorul acţionează cu intenţia de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea, se
va reţine una dintre infracţiunile din acest capitol. Astfel, fapta inculpatului de a lovi victima cu o furcă de
fier, în regiunea capului, provocându-i leziuni superficiale, ce au necesitat doar 7–8 zile de îngrijiri
medicale pentru vindecare, constituie infracţiunea prevăzută de art. 193 C. pen., şi nu tentativă la
infracţiunea de omor, deoarece, în raport cu intensitatea redusă a lovirii şi cu urmările produse, nu se poate
reţine că inculpatul ar fi acţionat cu intenţia de a ucide*9).
25
4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Infracţiunea se consumă în momentul când victima este lovită sau în momentul când printr-un act de
violenţă i se produce o suferinţă fizică. Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
Această infracţiune poate fi săvârşită în formă continuată, atunci când făptuitorul loveşte o persoană, în
împrejurări diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii (de exemplu, de câte ori o va întâlni).
În cazul în care făptuitorul realizează lovirea prin mai multe acte săvârşite împotriva aceleiaşi persoane
în aceeaşi împrejurare, nu va fi vorba despre forma continuată, deoarece, deşi ne găsim în prezenţa mai
multor acte, este vorba de o singură acţiune de lovire, care produce un rezultat unic, nu de mai multe
acţiuni care produc mai multe rezultate*10).
Atunci când făptuitorul loveşte mai multe persoane există concurs real de infracţiuni, deoarece, în cazul
infracţiunilor contra persoanei, atât unitatea naturală de infracţiune, cât şi infracţiunea continuată nu sunt
compatibile cu pluralitatea subiecţilor pasivi*11).
Nu va exista infracţiune dacă lovirile sau violenţele au avut loc în cadrul jocurilor sportive îngăduite de
lege (box, rugbi etc.) sau în cazul efectuării unei operaţii medicale, a unui tratament medical, cu condiţia să
se respecte limitele fireşti ale acestor activităţi*12).
În literatura juridică anterioară apariţiei noului Cod penal*13) se arăta că nu constituie infracţiune
acţiunea violentă, chiar săvârşită cu intenţie, atunci când a fost comisă cu consimţământul persoanei
vătămate. Considerăm că, odată cu reglementarea cauzei justificative prevăzute în art. 22 C. pen.
(consimţământul victimei)*14), această opinie îşi găseşte suportul şi în textul de lege.

B. Sancţionare
În varianta simplă pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda [alin.
(1)], iar dacă această faptă produce consecinţele prevăzute în alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la 5 ani sau amenda.
Potrivit art. 193 alin. (3) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

*1) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 122.


*2) V. Iftenie, Al. Boroi, Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, Ed.
Juridică, Bucureşti, 2002, p. 107.
*3) A se vedea I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 131.
*4) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 129.
*5) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 129.
*6) C. Ap. Braşov, s. pen., Dec. nr. 518/R/2000, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică
judiciară pe anul 2000, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 76–77.
*7) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1018/1996, în RDP nr. s1/1997, p. 119. În acelaşi sens, a se vedea Jud. Mizil,
Sent. pen. nr. 229/2008, pe www.portal.just.ro.
*8) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 123.
*9) CSJ, Dec. pen. nr. 846/1993; C. Crişu ş.a., în Jurisprudenţa şi doctrina română pe anii 1989–1994,
Ed. Argessis, 1995, p. 401. În acelaşi sens, a se vedea C. Ap. Braşov, Dec. nr. 285/A/2005, în Culegere
Curtea de Apel Braşov, 2005, p. 66.
*10) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 124.
*11) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1292/1996, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1996, p.
180–181.
*12) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 222. A se vedea, în acest sens, şi prevederile art. 21 C. pen.,
referitoare la cauza justificativă a exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii.
26
*13) I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 141.
*14) Potrivit art. 22 C. pen., este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul
persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în
pericol. Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum
şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.

ART. 194
Vătămarea corporală

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este reglementată în art. 194 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip
este reglementată în alin. (1) şi constă în săvârşirea faptei prevăzute în art. 193, care a cauzat vreuna dintre
următoarele consecinţe: o infirmitate [lit. a)], leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care
au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale [lit. b)], un prejudiciu estetic
grav şi permanent [lit. c)], avortul [lit. d)], punerea în primejdie a vieţii persoanei [lit. e)].
Varianta agravată se reţine când fapta a fost săvârşită în scopul producerii uneia dintre consecinţele
prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c).

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt identice cu cele ale celorlalte infracţiuni contra
integrităţii şi sănătăţii anterior analizate; trimitem sub acest aspect la explicaţiile date anterior.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
În ceea ce priveşte coautoratul, acesta există şi atunci când toţi participanţii luând parte la bătaie şi
lovind victima, nu se poate stabili care dintre ei a aplicat lovitura ce a produs vătămarea.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană în viaţă (violenţele exercitate asupra unor cadavre constituie
infracţiunea prevăzută de art. 383 C. pen.), indiferent de vârsta sau starea sănătăţii sale, deoarece legea
penală ocroteşte integritatea corporală şi sănătatea persoanei, în starea în care se află şi aşa cum a înzestrat-
o natura. De asemenea, nu prezintă importanţă nici faptul că victima ar fi ajuns cu timpul să sufere o
vătămare a integrităţii fizice sau a sănătăţii, chiar fără intervenţia autorului (de pildă, subiectul pasiv fiind
grav suferind, trebuia să i se amputeze braţul, chiar dacă nu l-ar fi rănit făptuitorul).
Dacă subiectul pasiv are calitatea cerută de art. 257 (ultraj) sau art. 408 C. pen. (infracţiuni contra
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională), se aplică acele dispoziţii dacă sunt reţinute şi
celelalte condiţii de incriminare.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Vătămarea corporală gravă se realizează sub aspectul elementului material al
laturii obiective, printr-o acţiune sau inacţiune care produce vreunul dintre rezultatele enumerate.
Fapta poate consta într-o lovire sau un alt act de violenţă, dacă prin aceasta s-a produs o vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii în limitele de gravitate cerute de lege (ca, de exemplu, loviri,
înjunghieri, aruncare de substanţe corosive etc.). Dar infracţiunea se poate comite şi prin acte de

27
nonviolenţă (de exemplu, infectarea apei, otrăvirea mâncării, neîmpiedicarea unui câine râu de a muşca pe
un trecător, deşi stăpânul câinelui asista la această scenă etc.).
Nu există condiţii speciale de loc şi timp privind această infracţiune.
b) Urmarea imediată (tipică) constă în vătămarea corporală suferită de subiectul pasiv şi care poate
îmbrăca una dintre următoarele modalităţi alternative:
– producerea unei infirmităţi.
Infirmitatea fizică presupune o stare anormală cu caracter permanent, în care victima nu se mai poate
folosi în mod obişnuit şi normal de corpul său. Aceasta presupune pierderea unui simţ sau organ ori
încetarea funcţionării acestora. Pierderea unui simţ reprezintă pierderea acelei facultăţi a oamenilor de a
percepe impresii din lumea exterioară (este vorba de cele cinci simţuri, respectiv văzul, auzul, mirosul,
gustul, pipăitul). Prin pierderea unui simţ din cele arătate mai sus se înţelege atât dispariţia (abolirea), cât şi
diminuarea acestuia, adică micşorarea capacităţii de a auzi, de a vedea, de a percepe gustul şi mirosul
substanţelor ori calităţile palpabile ale corpurilor.
Pierderea unui organ, adică a unei părţi a corpului prin care se realizează una sau mai multe funcţii
vitale (inimă, creier, ficat) sau utile vieţii (ureche, deget, sân, dinte etc.), presupune desprinderea acelui
organ de corp, neavând relevanţă dacă această desprindere este consecinţa directă a infracţiunii ori este
consecinţa unei operaţii chirurgicale. Infracţiunea subzistă indiferent dacă s-a pierdut întregul organ (ambii
ochi ai organului vizual, ambele picioare ale organului locomotor) sau numai o parte din acesta (un plămân,
un rinichi, o mână).
Încetarea funcţionării unui simţ sau organ presupune o vătămare corporală care face imposibilă
îndeplinirea funcţiei simţului sau organului. Legea are în vedere situaţia când organul sau simţul se
păstrează, dar nu-şi mai poate îndeplini funcţia*1). Subliniem că dacă încetarea funcţiei unui organ sau
simţ este de scurtă durată (trecătoare), dar pentru vindecarea sa a fost nevoie de peste 90 de zile de îngrijiri
medicale, fapta constituie vătămare corporală; aceeaşi soluţie şi în cazul în care pentru restabilirea
funcţiunii organului sau simţului lezat este necesară o perioadă mai mare de 90 de zile.
Prin infirmitate psihică se înţelege situaţia în care victima a suferit un traumatism psihic care presupune
pierderea totală sau parţială a controlului activităţilor sale. Infirmitatea, atât cea fizică, cât şi cea psihică,
trebuie să fie permanentă, adică nevindecabilă (de exemplu, demenţe, psihoze, encefalopatii cu tulburări de
comportament, crize epileptice post-traumatice, stări depresive determinate de hiperdramatizarea
infirmităţii fizice etc.);
– leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult
de 90 de zile de îngrijiri medicale. Caracterul grav al vătămării este determinat în acest caz, de durata mare
a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare. Această durată, mai mare de 90 dezile, constituie criteriul
de delimitare a infracţiunii de alte fapte de lovire sau alte violenţe.
– un prejudiciu estetic grav şi permanent. Acesta constituie un grav prejudiciu estetic cauzat victimei,
schimbarea înfăţişării normale a acesteia care capătă un aspect neplăcut (deformarea corpului, mutilare,
desfigurare, ruperea buzei, a dinţilor din faţă etc.). Pentru a se putea trage o concluzie sub acest aspect, este
necesar să se stabilească prin acte medico-legale neechivoce că victima a suferit un asemenea prejudiciu
estetic.
A comis infracţiunea în această variantă de comitere numitul N.J., care, într-una din zile, vrând să se
răzbune pe concubina infidelă, i-a provocat o sluţire a feţei, tăindu-i nasul, buza superioară şi obrajii*2).
În practica judiciară*3) s-a decis că dacă din certificatul medical rezultă că partea vătămată prezintă o
cicatrice postplagă tăiată, care îi conferă un prejudiciu estetic minor, faţă de imprecizia acestei concluzii, se
impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili dacă înfăţişarea fizică a părţii vătămate a
fost alterată, creându-se un aspect neplăcut, un prejudiciu din punct de vedere estetic. Numai concluziile
argumentate ale unor acte medico-legale pot constitui temeiul convingerii instanţei şi a soluţiei ce trebuie
adoptată.
Prejudiciul estetic se poate realiza prin sluţire, desfigurare a persoanei, însemnând alterarea armoniei,
simetriei sau mobilităţii feţei, căreia îi dă o înfăţişare dezagreabilă*4). În unele cazuri, consecinţele acţiunii
28
ilicite nu se limitează la prejudiciul de ordin estetic, ci pot fi şi de ordin funcţional, repercutându-se asupra
mimicii şi expresivităţii (pareze faciale, strabism etc.).
Cu referire la pierderea unor dinţi din faţă, s-a pus problema dacă fapta constituie sluţire, în sensul art.
194 C. pen. În doctrină*5) şi practica judiciară*6) domină opinia, la care ne raliem, potrivit căreia
infracţiunea subzistă chiar dacă defectele provocate prin fapta ilicită ar putea fi ascunse prin „lucrări
artificiale”*7). În literatura juridică s-a exprimat însă şi opinia că remedierea reală şi totală a prejudiciului
morfologic sau/şi estetic prin metodele şi tehnicile medicale moderne împiedică antrenarea răspunderii
penale sub această încadrare juridică a autorului faptei ce a avut ca efect iniţial sluţirea victimei*8). Nu
împărtăşim această opinie, deoarece în condiţiile tehnicii medicale moderne de astăzi aproape orice
prejudiciu estetic poate fi reparat sau ascuns (practic cu greu mai putem vorbi de un prejudiciu estetic
permanent sau ireversibil). Este însă vorba de o intervenţie chirurgicală, de multe ori complicată, iar nu de
o vindecare naturală. Nu credem că legiuitorul a avut în vedere înlăturarea răspunderii penale sau
sancţionarea mai uşoară a făptuitorului bazată pe un factor obiectiv şi ulterior, respectiv intervenţia
medicală de specialitate.
– avortul sau, cu alte cuvinte, întreruperea cursului sarcinii şi expulzarea produsului de concepţie. Pentru
existenţa acestei infracţiuni, nu este suficient ca în momentul săvârşirii faptei victima să fi fost însărcinată,
ci mai este necesar ca şi făptuitorul să fi ştiut sau să fi putut prevedea existenţa sarcinii. În lipsa cunoaşterii
stării de graviditate sau a posibilităţii concrete de a o prevedea, textul art. 194 C. pen. nu este aplicabil, căci
nimeni nu este obligat să prevadă – în mod general – eventualitatea producerii unui avort. În asemenea caz
există eroare de fapt cu privire la circumstanţa agravantă [art. 30 alin. (3) C. pen.].
– punerea în primejdie a vieţii persoanei, prin aceasta înţelegându-se situaţia când făptuitorul a creat prin
activitatea sa posibilitatea reală şi concretă ca victima să înceteze din viaţă. În această ipoteză, făptuitorul
nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat; altfel, fapta ar constitui tentativă de omor.
Subiectul acţionează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiţii susceptibile de a-i
produce moartea. Dacă acest rezultat se realizează, fapta constituie infracţiunea de loviri cauzatoare de
moarte. Dacă victima a fost lovită cu intensitate cu un corp contondent apt să producă moartea, într-o
regiune vitală a corpului, se impune concluzia că inculpatul a comis agresiunea cu intenţia de a ucide
victima, iar nu de a-i cauza o vătămare corporală. În speţă, inculpatul a aplicat victimei cu un par mai multe
lovituri în cap, provocându-i un traumatism cranian cu fractură de boltă şi bază a craniului, cu stare de
comă, punându-i în pericol viaţa victimei. Toate acestea demonstrează că inculpatul trebuie tras la
răspundere penală pentru comiterea tentativei de omor*9). Dimpotrivă, aplicarea unei lovituri cu pumnul în
zona capului unei persoane, cu urmarea producerii unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare 30–35 de
zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie, constituie infracţiunea de vătămare corporală*10.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează elementul material al
infracţiunii şi rezultatul produs – vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei – trebuie să
existe un raport de cauzalitate. Nu interesează pentru existenţa acestui raport dacă la producerea
rezultatului au concurat şi alte cauze preexistente (de exemplu, slăbiciunea organismului subiectului pasiv)
ori concomitente (victima, din neatenţie, nu a observat cursa întinsă de autor). Nu interesează, de
asemenea, nici dacă rezultatul s-a amplificat datorită culpei victimei în legătură cu tratamentul aplicat
(care, de exemplu, nu s-a supus la timp unui examen medical ori nu s-a conformat prescripţiilor medicale)
ori a neglijenţei medicului care a îngrijit-o (care, de exemplu, a efectuat un examen medical
superficial)*11). Acest raport poate fi stabilit pe baza unei expertize medico-legale*12).

B. Latura subiectivă
Vătămarea corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. se săvârşeşte cu intenţie indirectă sau cu
praeterintenţie*13). În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de
lovire sau vătămare, dar este, totodată, în culpă faţă de consecinţa mai gravă produsă*14).

29
Infracţiunea subzistă dacă autorul şi-a dat seama că prin lovire sau alte acte de violenţă va produce o
vătămare descrisă în textul de incriminare, urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat.
Nu interesează mobilul sau scopul urmărit.
Vătămarea corporală poate îmbrăca şi forma unei infracţiuni praeterintenţionate*15), dacă autorul a
comis cu intenţie directă sau indirectă lovirea victimei, însă, în raport cu rezultatul mai grav produs, a avut
o poziţie subiectivă caracteristică culpei (neglijenţă sau uşurinţă). Astfel, îmbrâncirea unei persoane cu
urmarea căderii acesteia şi pricinuirea unei vătămări corporale constituie un act de violenţă, săvârşit cu
intenţie, iar nu din culpă, chiar dacă rezultatul violenţei a depăşit intenţia făptuitorului. Ca atare, dacă
pentru vindecarea vătămării au fost necesare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile, fapta constituie
infracţiunea prevăzută în art. 194, iar nu aceea prevăzută în art. 196 C. pen.*16).
În varianta prevăzută în alin. (2), autorul acţionează în scopul producerii rezultatului prevăzut în alin. (1)
lit. a), b) şi c) (respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale ori un prejudiciu estetic grav şi
permanent), fiind vorba deci de o intenţie directă calificată prin scop*17). Pentru existenţa acestei
agravante este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut consecinţa sau consecinţele grave care s-au produs şi să
fi urmărit ca aceasta ori acestea să se producă (intenţie directă – fiind excluse cele comise cu intenţie
indirectă sau cele praeterintenţionate).
În practica judiciară s-a hotărât, spre exemplu, că în situaţia în care, pe fondul unor relaţii proaste dintre
părţi, inculpaţii au aşteptat victima şi au lovit-o, cauzându-i leziuni pentru care partea vătămată a avut
nevoie de îngrijiri medicale timp de 100–120 de zile, fapta se încadrează în dispoziţiile art. 194 alin. (1) C.
pen., şi nu în alin. (2), atâta timp cât, aşa cum a rezultat din probele administrate, inculpaţii nu au urmărit
producerea consecinţelor prevăzute în art. 194 alin. (1), ci doar aplicarea unei corecţii*18).
Desigur, în fiecare situaţie, subiectul activ va putea invoca împrejurări prin care să se stabilească faptul
că el nu a putut să prevadă şi nici nu trebuia să prevadă un rezultat mai grav.
Se observă că, spre deosebire de vechea reglementare, unde agravanta se aplica în cazul tuturor
variantelor de comitere ale infracţiunii în varianta tip, legiuitorul a exclus din prevederile acestei agravante
în legislaţia actuală fapta săvârşită în scopul producerii urmărilor prevăzute la lit. d) şi e) ale alin. (1) din
art. 194 (respectiv avortul şi punerea în primejdie a vieţii persoanei). Săvârşirea faptei în împrejurările
arătate va atrage o calificare juridică diferită.
Astfel, săvârşirea unei vătămări corporale în scopul provocării avortului va atrage un concurs de
infracţiuni între vătămarea corporală în varianta tip [art. 194 alin. (1) C. pen.] şi infracţiunea de întrerupere
a cursului sarcinii prevăzută în alin. (2) al art. 201 C. pen. (spre exemplu, făptuitorul, nervos din cauza
faptului că soţia sa nu doreşte să efectueze un avort, o calcă în picioare în scopul de a-i provoca un avort
spontan). Această situaţie este diferită de întreruperea cursului sarcinii, care are ca urmare vătămarea
corporală [art. 201 alin. (3) C. pen.], unde făptuitorul nu intenţionează să provoace victimei vreo vătămare
corporală, ci numai avortul, iar vătămarea corporală survine ca o urmare praeterintenţionată a acţiunii
făptuitorului.
Dacă autorul a urmărit ca prin vătămarea corporală provocată victimei să se ajungă la suprimarea vieţii
acesteia (rezultat care nu s-a produs), va fi tras la răspundere penală pentru tentativă de omor. În caz că
decesul victimei survine ca un rezultat praeterintenţionat, făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Pentru o corectă încadrare juridică a faptelor este
esenţială stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul*19).
4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Infracţiunea se consumă când se produce vreuna dintre urmările prevăzute de textul incriminator.
În varianta tipică a infracţiunii, tentativa nu se pedepseşte. Tentativa se pedepseşte însă la fapta
incriminată prin art. 194 alin. (2) C. pen., adică atunci când s-a comis cu intenţie directă.

30
B. Sancţionare
În cazul art. 194 alin. (1), persoana fizică se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar în cazul alin.
(2), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

*1) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 52–53.


*2) Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 24/1996, în RDP nr. 3/1996, p. 132–133.
*3) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2708/1999, în Dreptul nr. 2/2001, p. 232.
*4) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1522/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 129; C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr.
451/1996, în RDP nr. 2/1997, p. 146–147; C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 455/1999, în Al. Boroi, V.
Radu-Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p. 33 şi 178.
*5) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 135.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1517/1992, în CPC, p. 184; C. Ap. Galaţi, s. pen., Dec. nr. 1289/2000; C. Ap.
Bacău, s. pen., Dec. nr. 340/2001; C. Ap. Craiova, s. pen., Dec. nr. 450/2001, în L. Uţă, C. Jora, Practică
judiciară adnotată, Culegere de speţe pe anul 2001, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 250–252.
*7) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 981/A/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 314.
În sens contrar, a se vedea Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 1771/A/2003.
*8) Gh. Diaconescu, op. cit., p. 131.
*9) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1242/1993, în Dreptul nr. 10–11/1994, p. 126. În acelaşi sens, a se vedea Trib.
Sibiu, s. pen., Dec. nr. 96/2010, pe www.portal.just.ro.
*10) C. Ap. Braşov, Dec. nr. 286/A/2005, în Culegere Curtea de Apel Braşov, 2005, p. 70.
*11) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 130.
*12) C. Ap. Braşov, Dec. nr. 91/R/2005, în Culegere Curtea de Apel Braşov, 2005, p. 61.
*13) A se vedea, în acest sens, şi Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 864/1997, în RDP nr. 1/1999, p. 155.
*14) C. Ap. Alba Iulia, s. pen., Dec. nr. 579/2002, în RDP nr. 2/2004, p. 162–163.
*15) CSJ, s. pen., Dec. nr. 596/1997, în RDP nr. 2/1998, p. 141.
*16) CSJ, s. pen., Dec. nr. 596/1997, în Pro Lege nr. 2/1998, p. 178–179; în Dreptul nr. 5/1998, p. 185.
*17) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 824/2003, în Dreptul nr. 6/2004, p. 212–213.
*18) Trib. Maramureş, Dec. pen. nr. 178/1992, cu notă de V. Găzdac, în Dreptul nr. 4/1993, p. 68.
*19) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 219/2003, în Buletinul Jurisprudenţei Curtea de Apel Cluj, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 620.

ART. 195
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă tip, existând infracţiune, potrivit art. 195 C. pen., dacă
vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut ca urmare moartea victimei.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. Întrucât infracţiunea prevăzută în art. 195 nu este decât o variantă agravată a
infracţiunilor reglementate de art. 193–194 (aceste dispoziţii incriminează atât faptele de lovire sau alte
violenţe, cât şi faptele de vătămare a integrităţii corporale), obiectul juridic special al acestei infracţiuni
este apropiat de acela al infracţiunilor menţionate.
Totuşi, în cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special constă în relaţiile sociale care ocrotesc viaţa
persoanei.
31
b) Obiectul material este identic cu cel al infracţiunilor de lovire sau alte violenţe ori vătămare
corporală.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ al acestei infracţiuni este orice persoană care îndeplineşte condiţiile de vârstă şi
responsabilitate prevăzute de lege.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
În ceea ce priveşte coautoratul, acesta există şi atunci când inculpaţii au acţionat împreună, în aşa fel
încât activităţile lor s-au completat reciproc şi loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei,
chiar dacă, aparent, rezultatul survenit este urmarea directă a activităţii desfăşurate de unul dintre inculpaţi.
b) Subiectul pasiv este persoana în viaţă împotriva căreia sunt îndreptate activităţile făptuitorului, acte
de natură a-i produce moartea.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea se săvârşeşte sub aspectul elementului material, prin acţiuni sau
inacţiuni care nu diferă sub aspectul înfăţişării lor concrete, de cele care realizează infracţiunile prevăzute
în art. 193–194 C. pen., dar care, de data aceasta, au avut ca urmare imediată moartea victimei.
Astfel, constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fapta inculpatului care a lovit
victima cu palma în zona mandibulară, cu consecinţa dezechilibrării acesteia, căderii la sol şi lovirii la cap,
din care cauză persoana vătămată a încetat din viaţă*1), ori fapta persoanei care a lovit victima cu
consecinţa unor contuzii cranio-cerebrale vindecabile în 7–8 zile, dar care au declanşat o meningită acută,
survenită la un organism cu grave alterări hepato-renale şi miocardice, cu urmarea morţii victimei*2).
Pentru existenţa infracţiunii analizate nu este necesar ca moartea victimei să fie rezultatul unei acţiuni
unice, imputabile exclusiv făptuitorului. Va exista infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
chiar dacă faptei i s-au adăugat şi alte cauze (factori contributivi anteriori, concomitenţi sau posteriori).
b) Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni constă în decesul victimei.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi moartea victimei trebuie să existe o legătură
cauzală.
Această legătură nu este înlăturată dacă la activitatea făptuitorului se adaugă şi alţi factori (de exemplu,
constituţia slăbită a victimei asociată, eventual, cu consumul de alcool*3) sau refuzul victimei de a fi
spitalizată ori aplicarea unui tratament medical inadecvat). În acest sens, în mod corect s-a considerat în
practica judiciară că există raport de cauzalitate între fapta inculpatului şi decesul victimei, chiar dacă
moartea a fost favorizată de vârsta înaintată a victimei (72 de ani) sau de faptul că nu s-a efectuat o
intervenţie chirurgicală, care ar fi putut salva viaţa persoanei vătămate, toate acestea neexcluzând existenţa
legăturii de cauzalitate între fapta săvârşită şi deces*4).
Infracţiunea subzistă chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data aplicării
loviturii intenţionate*5).
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată. Lovirea
sau fapta de vătămare corporală se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă produsă – moartea victimei
– are loc din culpa subiectului. Cu alte cuvinte, făptuitorul îşi dă seama şi vrea să lovească victima sau să-i
producă o vătămare corporală, dar nu urmăreşte şi nici nu acceptă posibilitatea producerii morţii victimei.
Dacă totuşi acest rezultat se produce, el nu va atrage răspunderea penală a subiectului în baza art. 195 C.
pen. decât dacă acesta a avut, în raport cu rezultatul mai grav, poziţia subiectivă care caracterizează culpa,
fie în modalitatea uşurinţei (subiectul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a socotit cu uşurinţă că nu se va
produce), fie în modalitatea neglijenţei (subiectul nu a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă).
32
Urmarea, moartea victimei, se atribuie făptuitorului pe baza culpei dovedite, şi nu pe baza unei prezumţii
de culpă. Dacă nu poate fi reţinută culpa făptuitorului în raport cu moartea victimei, existând numai intenţia
de a lovi sau vătăma, răspunderea penală a acestuia se va stabili, după caz, pentru lovire sau alte violenţe
ori vătămare corporală. Dacă se reţine intenţia făptuitorului nu doar de a lovi sau vătăma integritatea
corporală, ci de a ucide, fapta va constitui infracţiune de omor*6). Astfel, a săvârşit infracţiunea de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte inculpatul care, într-o noapte, pe fondul consumului excesiv de băuturi
alcoolice, a avut un conflict cu soţia şi i-a aplicat acesteia mai multe lovituri la nivelul craniului şi al zonei
faciale. În urma loviturilor primite, victima s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind şi lovituri de planuri dure
(duş, cadă). Din cauza consumului de alcool, inculpatul nu şi-a dat seama pe moment de gravitatea
leziunilor suferite de soţia sa şi nu a solicitat decât cu întârziere acordarea asistenţei medicale. Deşi s-a
intervenit chirurgical, viaţa victimei nu a putut fi salvată. Faptul că loviturile aplicate de inculpat în zona
craniană şi facială nu au avut intensitate mare este demonstrat de concluziile raportului de autopsie, în care
se menţionează că nu se constată fracturi ale oaselor craniului. Pe de altă parte, când a observat că victima
s-a dezechilibrat, inculpatul nu a mai continuat agresiunea şi a dus-o în pat, iar în momentul în care a
constatat că aceasta este în stare de inconştienţă, a încercat să-i acorde un prim-ajutor potrivit cunoştinţelor
şi nivelului său de instruire. Ca atare, fapta săvârşită de inculpat se încadrează în art. 195 C. pen.*7).
Dimpotrivă, lovirea cu intensitate a unei persoane, cu cuţitul, în zona inferioară a abdomenului, precum
şi a altei persoane în coapsă, cauzând leziuni în urma cărora ambele au decedat, sunt acţiuni ce
caracterizează intenţia de a ucide şi deci faptele constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută în art.
189 alin. (1) lit. f) C. pen., iar nu infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art. 195 C.
pen.*8). De asemenea, fapta inculpatului de a fi aruncat cu intensitate mărită o bucată de fier asupra unui
grup de copii lovind pe unul dintre aceştia în cap, ceea ce i-a provocat moartea, constituie infracţiunea de
omor, şi nu cea de lovituri cauzatoare de moarte, deoarece el putea să-şi dea seama că, folosind bucata de
fier în condiţiile arătate, putea să-l lovească pe unul dintre copii într-o zonă vitală a corpului, provocându-i
astfel moartea. Deci a acceptat acest rezultat, acţionând cu intenţie, nu din culpă, şi, ca atare, nu poate fi
reţinută infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte*9).
În legătură cu cele de mai sus, în mod corect s-a decis în practica judiciară că a săvârşit infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, şi nu cea de omor, inculpatul care, luptându-se la pământ cu
victima, a reuşit s-o imobilizeze cu faţa spre pământ, el aflându-se deasupra ei şi cu forţă a tras cu mâinile,
spre spate, capul victimei şi un picior, producându-i hiperextensia coloanei cervicale, cu consecinţa morţii
victimei după două zile de spitalizare, reflectă intenţia inculpatului de a cauza victimei o vătămare
corporală, decesul acesteia fiind un rezultat praeterintenţionat*10).
Poziţia subiectivă a subiectului activ – intenţia de a lovi sau vătăma integritatea corporală ori intenţia de
a ucide – se stabileşte în fiecare caz, după cum s-a subliniat cu prilejul analizării omorului, ţinându-se
seama de instrumentul folosit de făptuitor, zona corpului unde a fost aplicată lovitura, numărul loviturilor,
intensitatea acestora, precum şi de toate celelalte împrejurări concrete în contextul cărora a fost comisă
fapta.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se produce moartea victimei. Dacă moartea victimei
nu se produce, fapta constituie infracţiune consumată de lovire sau vătămare corporală. Tentativa nu este
posibilă, deoarece moartea victimei survine din culpă, or, faptele din culpă exclud tentativa.

B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
cu închisoare de la 6 la 12 ani. Aşa cum se observă, poziţia subiectivă specială a autorului face ca pedeapsa
să fie mai uşoară decât pentru infracţiunea de omor, dar mai severă decât pentru uciderea din culpă.
33
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, această infracţiune
este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei.

*1) CSJ, s. pen., Dec. nr. 456/1999, în RDP nr. 4/1999, p. 147.
*2) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1173/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 120.
*3) Trib. Sibiu, s. pen., Sent. nr. 21/2009, pe www.portal.just.ro.
*4) Trib. Bucureşti, s. I pen., Sent. nr. 74/1990, în Culegere de decizii în materie penală pe anul 1990, p.
100. În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1086/2008, pe www.iccj.ro.
*5) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, p. 74.
*6) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 53.
*7) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Sent. nr. 94/1997, Culegere de practică judiciară a Tribunalului
Bucureşti, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 83–84.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 986/1996, în Dreptul nr. 10/1997, p. 123. În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s.
pen., Dec. nr. 1311/2009, pe www.iccj.ro.
*9) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1042/1990, în Dreptul nr. 12/1991, p. 104. În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s.
pen., Dec. nr. 1329/2005, pe www.iccj.ro.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2097/1992, în Dreptul nr. 5–6/1993, p. 141.
ART. 196
Vătămarea corporală din culpă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 196 C. pen. într-o variantă tip şi trei variante agravate.
Varianta tip este prevăzută în art. 196 alin. (1) şi constă în fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită
din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în
desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.
Prima variantă agravată se raportează la infracţiunea de vătămare corporală, iar nu la infracţiunea de
lovire sau alte violenţe (cum este cazul variantei tip), şi este condiţionată numai de urmările produse.
Constituie variantă agravată, potrivit alin. (2), fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă.
A doua variantă agravată, prevăzută în alin. (3), se raportează exclusiv la fapta prevăzută în alin. (2),
dacă aceasta este săvârşită în condiţiile variantei tip. Constituie variantă agravată, potrivit alin. (3), când
fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.
În alin. (4) este prevăzută o variantă agravată comună tuturor celor trei variante de comitere deja
enunţate. Constituie variantă agravată dacă urmările prevăzute în alin. (1)–(3) s-au produs faţă de două sau
mai multe persoane.

2. Condiţii preexistente
Infracţiunea prevăzută în art. 196 C. pen. nu se deosebeşte, sub aspectul obiectului (juridic generic,
juridic special şi material) sau al subiecţilor (activi şi pasivi) de infracţiunile prevăzute în art. 193 şi art.
194 C. pen. De asemenea, nu există nici la această infracţiune vreo condiţie de loc şi timp pentru săvârşirea
infracţiunii.
Cu privire însă la subiectul activ, este însă de subliniat că, fiind vorba de o infracţiune neintenţionată,
participaţia nu este posibilă decât sub forma coautoratului ori în forma ei improprie, prevăzută de art. 52 C.
pen., adică numai în situaţia când o persoană participă cu intenţie (în calitate de coautor, instigator sau
complice) la vătămarea corporală săvârşită din culpă de autor.

3. Conţinutul constitutiv
34
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează prin lovire sau alte violenţe ori prin vătămări corporale. Aceste
acţiuni sau inacţiuni sunt identice cu cele enumerate în art. 193 alin. (2) şi art. 194 C. pen.
Dacă lovirea sau actul de violenţă săvârşit din culpă a produs numai suferinţe fizice sau o vătămare ce nu
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale, fapta nu constituie infracţiune. Soluţia se desprinde chiar din
cuprinsul textului.
Pentru realizarea variantei normative prevăzute în alin. (1) este necesar, pe lângă săvârşirea din culpă a
faptei prevăzute în art. 193 alin. (2), îndeplinirea unor condiţii alternative. Astfel, fapta trebuie săvârşită
sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unor substanţe psihoactive*1) ori în desfăşurarea unei activităţi care
constituie prin ea însăşi o infracţiune (spre exemplu, conducere fără permis a unui autovehicul
neînmatriculat ori trafic de droguri etc.). În orice alte condiţii, producerea din culpă a unei vătămări
victimei, care nu produce consecinţele prevăzute în art. 194 alin. (1) (vătămarea corporală) şi care necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale de până la 90 de zile nu constituie infracţiune.
În conformitate cu prevederile art. 196 alin. (3), există vătămare corporală din culpă şi atunci când
săvârşirea faptei prevăzută în alin. (2) este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi.
În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a fi cauzat victimei vătămări grave prin extirparea
splinei, ca urmare a unui accident de circulaţie datorat culpei conducătorului auto, constituie infracţiunea
de vătămare corporală din culpă, în varianta prevăzută în alin. (3) al art. 196 C. pen., deoarece este urmarea
nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei*2). Tot astfel, s-a
considerat că există infracţiunea de vătămare corporală din culpă în această variantă agravată, în situaţia
când o persoană, conducând autoturismul pe stradă cu o viteză de 86 km/h, în condiţii de carosabil umed şi
cu mâzgă, a derapat, intrând pe contrasens şi lovind un autoturism care circula regulamentar din sens opus,
ai cărui ocupanţi au suferit vătămări corporale*3).
Potrivit alin. (5) al art. 196, dacă nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau
desfăşurarea activităţii care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (3) constituie prin
ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Se înlătură astfel divergenţele
existente în legislaţia anterioară privind reţinerea în această situaţie a unei infracţiuni complexe sau a unui
concurs de infracţiuni*4).
b) Urmarea imediată a infracţiunii în varianta simplă sau în variantele agravate este producerea uneia
dintre vătămările menţionate în textele incriminatoare [îngrijiri medicale pentru vindecare de până la 90
zile, pentru fapta prevăzută în alin. (1), o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei
persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu
estetic grav şi permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieţii persoanei, pentru fapta prevăzută în alin.
(2) şi (3), vătămarea a două sau mai multe persoane – alin. (4) etc.].
Alin. (4) se referă la o variantă agravată comună, respectiv atunci când faptele prevăzute în alin. (1)–(3)
au avut ca urmare vătămarea a două sau mai multe persoane. Este vorba de producerea urmărilor specifice
acestor variante agravate în privinţa fiecăreia dintre victime (spre exemplu, nu va exista această agravantă
dacă una dintre victime necesită pentru vindecare 120 de zile de îngrijiri medicale, iar cea de-a doua, 40 de
zile, deoarece condiţiile specifice nu sunt îndeplinite în privinţa celei de-a doua persoane vătămate).
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar să existe legătură de cauzalitate
între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi rezultat.

B. Latura subiectivă
Fapta de vătămare corporală se încadrează în dispoziţiile art. 196 atunci când este săvârşită din culpă.
Există, în principiu, culpă atunci când activitatea materială a fost săvârşită în vederea altui rezultat decât cel
care s-a produs, iar făptuitorul nu a prevăzut, deşi ar fi trebuit şi putut să prevadă rezultatul intervenit sau,
deşi a avut previziunea lui, a sperat, în mod uşuratic, că el nu se va produce.
35
În practica judiciară s-a reţinut ca vătămare corporală din culpă în cazul inculpatului care, conducând o
autoutilitară ARO, proprietatea sa, pe DN 1, direcţia Cluj-Napoca–Zalău, în momentul în care a intrat în
localitatea Radaia a redus viteza pentru a putea vira stânga, intenţionând să intre în curtea imobilului său,
situaţie în care a fost lovit din partea stângă lateral de un autoturism marca Dacia, în care se aflau părţile
vătămate, care se deplasa din sens opus, ambele maşini fiind proiectate pe contrasens, cu consecinţa
producerii unor leziuni părţii vătămate V.A., care au necesitat pentru vindecare 150–160 de zile de îngrijiri
medicale*5).
Tot astfel, nu va exista tentativă de omor, ci vătămare corporală din culpă, în cazul inculpatului, ofiţer de
serviciu pe unitatea militară, care, găsind un militar dormind în post şi voind să-l sperie, fără să verifice
dacă au fost eliminate cartuşele din încărcător, a apăsat pe trăgaciul pistolului şi a împuşcat victima în
piept, viaţa fiindu-i salvată în urma intervenţiei chirurgicale. Din împrejurarea că inculpatul a acţionat
repetat asupra manşonului închizător prin scoaterea cartuşelor din încărcător, însă a acţionat trăgaciul
înainte de blocarea manşonului „spre înapoi”, singura poziţie care garanta că au fost scoase toate cartuşele,
şi că deci pe ţeavă nu se mai poate afla cartuş, se impune concluzia că inculpatul a rănit victima din culpă,
neprevăzând rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă*6).
În literatura juridică, culpa este adesea gradată în culpa lata, culpa levis şi culpa levissima. Din punct de
vedere al legii penale, această distincţie nu are nicio înrâurire asupra existenţei infracţiunii, dar poate servi
la individualizarea pedepsei.
În cazul în care nu se poate stabili culpa făptuitorului (sub nicio formă), nu va exista infracţiunea de
vătămare corporală din culpă. Aşa, de exemplu, nu constituie infracţiunea de vătămare corporală din culpă
fapta conducătorului auto care produce un accident de circulaţie ca urmare a ruperii barei de direcţie a
autovehiculului nou, aflat în garanţia uzinei producătoare, deoarece făptuitorul n-a prevăzut urmările faptei
sale, dar nici nu putea să le prevadă, intervenind în această împrejurare cazul fortuit. Tot astfel, dacă
rezultatul se produce din cauza culpei exclusive a victimei.
4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Infracţiunea se consumă atunci când se produce rezultatul. Tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o
faptă comisă din culpă.

B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte pentru varianta prevăzută în art. 196 alin. (1) cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă.
Potrivit alin. (2), în cazul faptei care a avut vreuna dintre urmările prevăzute la art. 194 alin. (1) (îngrijiri
medicale mai mult de 90 de zile, o infirmitate etc.), pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la 6
luni la 2 ani sau amendă.
Conform alin. (3), când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor
legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
În fine, potrivit alin. (4), dacă urmările prevăzute în alin. (1)–(3) s-au produs faţă de două sau mai multe
persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

*1) Potrivit art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, prin substanţe psihoactive se înţeleg
substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii.
*2) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2961/2000, în RDP nr. 4/2002, p. 144.
*3) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1411/1998, în RDP nr. 3/2000, p. 158.

36
*4) În acest sens, în reglementarea anterioară a fost nevoie de un recurs în interesul legii care să
confirme această regulă a concursului de infracţiuni. A se vedea ICCJ, Decizia nr. 26 din 12 octombrie
2009 privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la problema încadrării juridice a faptei
conducătorului de autovehicul sau tramvai având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, care a produs o
vătămare corporală din culpă, în concurs de infracţiuni sau într-o singură infracţiune complexă, în M. Of.
nr. 284 din 30 aprilie 2010.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3062/2008, pe www.iccj.ro.
*6) CSJ, Dec. completului de 9 judecători nr. 6/1996, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii în
materie penală pe anul 1996, p. 161–164, în Pro Lege nr. 1/1998, p. 100–101.

ART. 197
Relele tratamente aplicate minorului

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)


1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 197 într-o singură variantă tip, care constă în punerea în primejdie
gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de
către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special constă în relaţiile sociale
referitoare la dezvoltarea fizică, intelectuală ori morală a minorului şi în special, grija avută pentru a nu
pune în primejdie această dezvoltare. Prin incriminarea faptei legiuitorul a urmărit să asigure o comportare
umană din partea părinţilor sau a altor persoane cărora le-a fost încredinţat minorul, faţă de acesta.
b) Obiectul material. Atunci când măsurile ori tratamentele aplicate privesc corpul minorului, obiectul
material este corpul acestuia.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului poate fi săvârşită numai de către un
subiect calificat (circumstanţiat). Potrivit art. 197 C. pen., fapta poate fi comisă de părinte sau de o
persoană în grija căreia se află minorul – încredinţare care poate avea caracter permanent, dar care poate
avea loc şi în mod temporar şi periodic.
În situaţia în care făptuitorul nu are calitatea cerută de textul incriminator, acesta va răspunde pentru
comiterea unei infracţiuni contra persoanei, ca, de pildă, infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămare
corporală etc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru părintele care săvârşeşte diverse loviri sau violenţe,
părinte care însă este decăzut din drepturile părinteşti.
La comiterea acestei fapte pot participa în calitate de instigatori sau complici şi persoane care nu au
calitatea specială cerută de text pentru autor.
b) Subiectul pasiv. După cum reiese şi din denumirea marginală a infracţiunii, subiect pasiv este
minorul, respectiv o persoană care n-a împlinit vârsta de 18 ani.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului se realizează fie prin acţiuni –
acte comisive (loviri, violenţe, bătaie etc.), fie prin inacţiuni – acte omisive (neasigurarea hranei, a
îmbrăcămintei, a condiţiilor corespunzătoare de a locui etc.).
37
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca măsurile sau tratamentele să pună în primejdie gravă dezvoltarea
fizică, intelectuală sau morală a minorului. Atunci când primejdia nu este gravă, poate constitui eventual o
infracţiune contra integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii persoanei.
De asemenea, ţinând cont că textul se referă la o primejdie gravă, considerăm, aşa cum s-a arătat
anterior, că aplicarea unei simple corecţii izolate, întâmplătoare, determinată de o greşeală a minorului, nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 197 C. pen. În practica judiciară, s-a
decis că fapta educatorului de a lovi cu un băţ pe minorul internat în Casa copilului, ca urmare a unei
abateri comise de acesta, şi de a-i produce o leziune pentru a cărei vindecare au fost necesare trei săptămâni
de îngrijiri medicale, nu constituie infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, ci o infracţiune de
lovire sau alte violenţe*1).
Instanţa de judecată, în baza rolului său activ, va stabili în fiecare caz concret în parte, dacă s-a pus sau
nu în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
În cazul când dezvoltarea minorului, sub unul dintre cele trei aspecte (fizic, intelectual sau moral), nu
este primejduită în mod grav, fapta nu constituie infracţiunea de care ne ocupăm.
Din analiza textului incriminator rezultă că acesta face referire numai la punerea în primejdie gravă a
dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorilor, fiind vorba de crearea unei stări de pericol pentru
dezvoltarea ulterioară a acestuia sub unul dintre aspectele arătate.
A comis această infracţiune, printre altele, inculpatul care, începând din anul 1992 (când fiica sa minoră
avea 9 ani) şi până la data de 16 februarie 1997, a obligat-o de mai multe ori să întreţină cu el relaţii
sexuale şi perversiuni bucale şi anale, în urma acestor acte repetate victima suferind o stare reactivă anxios-
depresivă, înregistrându-se două tentative de suicid*2).
În practica judiciară anterioară apariţiei noului Cod penal exista controversa dacă în cazul vătămării
integrităţii corporale sau sănătăţii minorului prin acte de lovire care întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de lovire sau alte violenţe sau vătămare corporală se reţine o infracţiune unică sau un concurs
de infracţiuni. Potrivit unei opinii, în această situaţie există concurs de infracţiuni*3). Existând soluţii
contradictorii în practica judiciară cu privire la reţinerea sau nu a infracţiunilor contra integrităţii corporale,
sănătăţii sau libertăţii în concurs cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, potrivit Codului
penal anterior, instanţa supremă s-a pronunţat într-un recurs în interesul legii stabilind că faptele părintelui
sau persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare prin care abuzează de autoritatea sa
şi, contrar interesului minorului, exercită acte de violenţă sau lipsire de libertate împotriva acestuia cu
intenţia de a-i produce suferinţe ori vătămări fizice sau morale şi care, totodată, au pus în primejdie gravă
dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a acestuia întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de
lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau lipsire de libertate în mod ilegal, în concurs ideal cu
infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului*4).
Considerăm că infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este o infracţiune complexă, care
absoarbe în mod natural infracţiunile menţionate. Acest lucru se reflectă şi din gradul de pericol social al
faptei, precum şi din valoarea socială căreia i se aduce atingere (dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală
a minorului, care, în opinia noastră, include şi integritatea corporală, sănătatea, libertatea persoanei). De
asemenea, variantele de comitere ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului sunt, în majoritate,
acte de violenţă, după cum am arătat la elementul material. Credem că, spre exemplu, bătăi repetate
aplicate minorului care-i produc o şubrezire a stării de sănătate şi conduc în final la o vătămare corporală şi
la punerea în pericol a dezvoltării minorului ar întruni elementele constitutive numai ale infracţiunii de rele
tratamente aplicate minorului, o altă soluţie aducând atingere principiului non bis in idem (fiind vorba, în
opinia noastră, de aceleaşi valori sociale, cu un plus de gravitate şi de protecţie pentru infracţiunea de rele
tratamente aplicate minorului, reţinerea concursului de infracţiuni ar însemna o dublă sancţionare pentru
aceeaşi faptă). Această opinie*5) a fost confirmată în actuala reglementare prin includerea infracţiunii de
rele tratamente aplicate minorului în secţiunea infracţiunilor îndreptate împotriva integrităţii corporale sau
sănătăţii. În ceea ce priveşte raportul cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, considerăm că nu
există situaţia premisă pentru a putea fi reţinută această infracţiune, infracţiunea de rele tratamente
38
exercitându-se de către o persoană care are un drept asupra minorului (părinte sau persoana în grija căreia
se află minorul). Situaţia premisă ne determină să credem că cele două infracţiuni se exclud reciproc, deşi
pot fi săvârşite prin aceleaşi modalităţi faptice (spre exemplu, ţinerea unui copil închis într-o cameră fără
mâncare timp de o săptămână va constitui, după caz, infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului,
dacă fapta este săvârşită de părinte, sau lipsire de libertate în mod ilegal, dacă minorul a fost răpit, deoarece
în această din urmă situaţie nu se poate considera că minorul se află în grija răpitorului în sensul textului de
lege).
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea acestei infracţiuni se creează o stare de pericol, o punere în
primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii se cere să existe o legătură de cauzalitate între
acţiunea sau inacţiunea incriminată şi urmarea imediată. În situaţia când această stare de pericol provine
din alte cauze decât aplicarea de rele tratamente nu va subzista infracţiunea prevăzută în art. 197 C. pen.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului se comite din punctul de vedere al vinovăţiei cu
intenţie, care poate fi directă sau indirectă. Subiectul activ prevede starea de pericol şi urmăreşte sau
acceptă crearea acestei stări.
Nu prezintă importanţă mobilul sau scopul comiterii infracţiunii.
4. Forme. Sancţionare

A. Forme
În cazul acestei infracţiuni, actele preparatorii şi tentativa nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a realizat activitatea incriminată de lege şi este
pusă în primejdie gravă dezvoltarea psiho-fizică a minorului*6) (dacă fapta se concretizează într-un singur
act, infracţiunea se prezintă sub formă instantanee, iar atunci când există mai multe acte, toate cumulate
ducând la efectul prevăzut de lege, infracţiunea se prezintă sub formă continuată)*7).

B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută în art. 197 C. pen. este închisoare de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Considerăm această sancţiune mai adecvată cu pericolul social al faptei decât în reglementarea
anterioară (de la 3 la 15 ani), dar insuficientă în raport cu alte infracţiuni asemănătoare (vătămarea
corporală săvârşită cu intenţie directă calificată prin scop se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, ca şi
lipsirea de libertate în mod ilegal a unui minor). De aceea, odată cu introducerea acestei infracţiuni între
cele contra integrităţii corporale sau sănătăţii, ar fi fost necesar corelarea sancţiunii în raport cu
sancţionarea acestor infracţiuni pentru a nu exista inegalitate de tratament şi pentru a nu forţa practica
judiciară, pentru a corecta această inegalitate, să considere a exista în speţă un concurs de infracţiuni.

*1) Trib. Harghita, Dec. nr. 486/1971, în RRD nr. 6/1972, p. 154, cu notă de D. Pavel.
*2) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1724/1999, în Dreptul nr. 1/2001, p. 184. A se vedea, în acelaşi sens, C. Ap.
Iaşi, s. pen., Dec. nr. 892/2002, pe www.ctce.ro; CSJ, s. pen., Dec. nr. 1637/2003, pe www.ctce.ro.
Instanţele au reţinut în concurs şi infracţiunile corespunzătoare privitoare la viaţa sexuală (viol).
*3) Trib. Bucureşti, Dec. nr. 244/1983, în R3, p. 253. În sens contrar, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr.
758/2003, pe www.ctce.ro.
*4) ICCJ, Secţiile Unite, Decizia nr. 37 din 22 septembrie 2008, recurs în interesul legii privind raportul
dintre infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, infracţiunile de lovire sau alte violenţe, vătămare
corporală şi lipsire de libertate în mod ilegal, în M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009.
*5) V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal, Partea specială, teorie şi practică judiciară, Ed. Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 788 (citat în continuare „V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008”).
*6) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 340/A/1998, în RDP nr. 1/2000, p. 142.
39
*7) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 391. În sensul că mai multe acte de executare nu
reprezintă o formă continuată, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 1724/1999, în Dreptul nr. 1/2001, p. 184, cu
notă critică de D. Lupaşcu.

ART. 198
Încăierarea

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea de încăierare este reglementată, într-o variantă tip şi trei variante agravate, în art. 198 C.
pen. Constituie încăierare varianta tip, potrivit alin. (1), participarea la o încăierare între mai multe
persoane. Variantele agravate se raportează la sancţionarea participanţilor la încăierare, în condiţiile
producerii unor rezultate mai grave privind integritatea corporală sau viaţa persoanelor, când nu se
cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările.
Astfel, potrivit alin. (2), se pedepsesc mai grav participanţii la încăierare, cu excepţia victimei, care va
răspunde pentru varianta tip a infracţiunii, dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia
sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările.
În alin. (3) sunt prevăzute două variante agravate, respectiv când prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea
unei persoane ori dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre
participanţi a produs urmările.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de încăierare are ca obiect juridic special relaţiile sociale
privind persoana umană, şi anume acelea legate de viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
În afară de aceste valori şi relaţii sociale care constituie totdeauna obiectul său juridic specific,
încăierarea poate avea uneori ca obiect juridic secundar sau adiacent, relaţiile sociale privitoare la
menţinerea ordinii şi liniştii publice, a climatului de securitate socială necesar convieţuirii paşnice şi
armonioase între cetăţeni*1).
b) Obiectul material. Infracţiunea de încăierare are ca obiect material corpurile persoanelor implicate în
încăierare.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. În cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice persoană responsabilă penal.
Subliniem însă că încăierarea este o infracţiune cu o pluralitate de subiecţi activi, întrucât, dacă nu sunt mai
mulţi participanţi, nu sunt incidente nici prevederile art. 198 C. pen.
Prin urmare, este vorba de o pluralitate naturală de infractori, aflându-se în prezenţa a două tabere de cel
puţin două persoane (fiecare) între care se declanşează o ceartă, care degenerează în bătaie şi încleştare
corp la corp sau în schimbul colectiv de lovituri de la distanţă.
În cazul infracţiunii de încăierare, vor fi autori toţi cei care au comis această faptă, indiferent dacă au
participat până la capăt sau au ieşit la un moment dat din încăierare. La comiterea faptei pot participa atât
instigatorii, cât şi complicii, pluralitatea naturală de care am vorbit putând subzista alături de o pluralitate
ocazională (participaţie). Nu poate fi autor la infracţiunea de încăierare persoana căreia i s-a identificat
contribuţia şi care a cauzat o vătămare corporală sau moartea altei persoane. Acesta va fi sancţionat, în
acest caz, pentru infracţiunea săvârşită (vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau
omor, după caz), iar nu pentru această infracţiune în concurs cu infracţiunea de încăierare.
40
b) Subiectul pasiv. Subiecţi pasivi sunt persoanele care au suferit vătămări corporale sau şi-au pierdut
viaţa.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspectul elementului material prin acţiunea de
participare la o încăierare între mai multe persoane, respectiv între două grupuri, două tabere, ocazie cu
care se aplică lovituri sau violenţe fizice reciproce din care pot rezulta vătămări corporale sau chiar moartea
vreunei persoane.
Este de menţionat faptul că participarea la încăierare există şi atunci când după începerea ostilităţilor, a
ciocnirilor violente, o persoană intervine sau se lasă antrenată în încăierare, cerându-se totuşi o prezenţă
activă a făptuitorului în aglomerarea de persoane angajate în încăierare.
Infracţiunea de încăierare există numai atunci când mai multe persoane împărţite în grupuri adverse îşi
aplică unii altora lovituri sau alte violenţe, când toţi acţionează în calitate de subiecţi activi şi în acelaşi
timp pot fi subiecţi pasivi, activităţile lor fiind foarte dificil de delimitat, fiind vorba de o adevărată
încleştare.
Atunci când condiţiile arătate nu sunt îndeplinite, nu vor fi incidente prevederile art. 198 C. pen., fapta
putând constitui, după caz, o altă infracţiune. În acest sens, în practica judiciară s-a decis*2), de exemplu,
că nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de încăierare dacă două persoane au atacat şi lovit o altă
persoană, deoarece încăierarea presupune două grupuri adverse între care se schimbă lovituri reciproce, iar
în speţă victima a fost singură, fiind atacată de doi agresori şi primind lovituri de la fiecare dintre aceştia.
Dacă, indiferent de faptul că au participat două grupuri, acţiunile violente aparţin numai unuia dintre
grupuri şi activitatea infracţională a fiecărui membru al grupului poate fi delimitată şi individualizată, nu va
exista infracţiunea de încăierare, reţinându-se numai celelalte infracţiuni contra persoanei săvârşite*3).
În practica judiciară s-a reţinut că s-a săvârşit această infracţiune în cazul familiilor inculpaţilor I.G., pe
de o parte, şi Z.D., pe de altă parte, între care au existat neînţelegeri şi litigii în legătură cu un teren şi care,
întâlnindu-se într-o seară, între aceste grupuri a avut loc o altercaţie cu care ocazie şi-au aplicat lovituri
reciproce, cu uluci şi pari, suferind fiecare vătămări corporale. În aceeaşi împrejurare, victima D.G., care a
participat la conflict în grupul familiei Z.D., care era socrul acestuia, a suferit multiple leziuni, printre care
şi o fractură de boltă craniană, dublă fractură de mandibulă, fracturi dentare, fracturi costale, rupturi pleuro-
pulmonare, care au avut drept consecinţă producerea morţii. Nu s-a putut stabili persoana sau persoanele
care au aplicat lovituri victimei, fiecare dintre participanţii celor două grupuri înverşunându-se reciproc*4).
În cazul infracţiunii de încăierare nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la provocare, deoarece, deşi
încăierarea presupune o tulburare psihică, aceasta diferă calitativ şi ca intensitate de starea de tulburare
specifică provocării.
b) Urmarea imediată. Comiterea infracţiunii de încăierare are ca urmare imediată un rezultat material
constând în diverse vătămări ale integrităţii sau sănătăţii ori în uciderea uneia sau mai multor persoane.
În literatura de specialitate s-a decis că dacă s-a produs o vătămare corporală (art. 194 C. pen.) sau dacă
s-a cauzat moartea (art. 195 C. pen.) şi nu se ştie cine a pricinuit aceste urmări, va exista varianta agravată a
infracţiunii de încăierare. Când se cunoaşte cine a săvârşit vătămarea corporală sau a cauzat moartea, va
exista concurs de infracţiuni*5). Considerăm că nu se reţine concursul de infracţiuni, iar făptuitorul, când
este cunoscut, răspunde numai pentru o singură infracţiune de vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte sau omor. În acelaşi sens este orientată şi practica judiciară recentă*6).
Nu are importanţă dacă victima face parte din rândul participanţilor la încăierare sau din afara încăierării.
Toţi participanţii care au dat naştere urmării periculoase răspund pentru rezultatul mai grav, întrucât fiecare
a participat la încăierare, la conflictul dezlănţuit.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Aceasta trebuie dovedită.
41
B. Latura subiectivă
Sub aspectul elementului subiectiv, infracţiunea de încăierare se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă. Nu este posibilă participarea din culpă la încăierare, deoarece făptuitorul care se angajează în
încăierare îşi dă seama, deci prevede rezultatul imediat firesc (atingerea adusă integrităţii corporale sau
sănătăţii) şi posibilitatea unei eventuale vătămări corporale ori chiar a morţii vreunuia dintre corixanţi. Într-
o opinie se consideră că deşi nu urmăreşte, de regulă, un asemenea rezultat, făptuitorul acceptă
eventualitatea producerii acestuia, atitudine care rezultă din chiar participarea voluntară la încăierare*7). În
cazul săvârşirii faptei prevăzute de alin. (2) şi (3), fapta tuturor participanţilor se caracterizează – sub
aspect subiectiv – prin praeterintenţie, fie că s-a produs o vătămare corporală, fie că s-a produs chiar
moartea*8).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele pregătitoare, precum şi tentativa nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt sancţionate.
Fapta se consumă în momentul când are loc încăierarea, adică atunci când mai multe persoane sunt
angajate într-un conflict violent în aşa fel încât acţiunile lor se împletesc şi sunt greu de delimitat. În cazul
variantelor agravate, consumarea are loc în momentul în care se produce vătămarea corporală sau moartea
persoanei; faptele prin agravarea progresivă a rezultatului vătămător pot apărea ca o infracţiune progresivă.

B. Sancţionare
Infracţiunea de încăierare se sancţionează în varianta tip cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă; în variantele agravate, în raport de rezultatul produs, cu închisoare de la unu la 5 ani, pentru fapta
de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii (cu excepţia victimei sau victimelor care au suferit
vătămarea corporală, care vor răspunde pentru fapta în varianta tip), cu închisoare de la 6 la 12 ani, dacă
fapta a avut ca urmare moartea unei persoane, iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Deşi Codul penal nu precizează care limite speciale
se majorează, opinăm că este vorba de pedeapsa prevăzută în alin. (3) al art. 198, astfel încât pedeapsa
prevăzută de lege în acest caz este închisoarea de la 6 la 16 ani.
Potrivit alin. final al art. 198 C. pen., nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei
sale sau care a încercat să despartă pe alţii (cauze de nepedepsire).
În toate cazurile, participantul nu va beneficia însă de cauze de nepedepsire dacă ulterior, lăsându-se
antrenat în încăierare, acţionează cu intenţia de a participa la încăierare şi se integrează în schimbul de
violenţe care au loc. Cauzele de nepedepsire operează nu numai în cazul încăierării simple, ci şi în celelalte
ipoteze prevăzute de text, cu excepţia însă a acelora în care se săvârşesc infracţiuni mai grave, iar
făptuitorii sunt cunoscuţi.

*1) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 578.


*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5991/2005, în Codul penal şi legile speciale, 2007, p. 489.
*3) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4204/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale, 2006, p. 62–63.
*4) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1527/2003, pe www.ctce.ro.
*5) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 680. În acelaşi sens, a se vedea Trib. Bucureşti, s. a II-a pen.
Dec. nr. 35/1992, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, cu note de V. Papadopol, p. 158.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1639/2003, în Codul penal şi legile speciale, 2007, p. 490; CSJ, s. pen., Dec.
nr. 1582/2001, pe www.ctce.ro; C. Ap. Bucureşti, s. pen., Dec. nr. 45/A/1996, în RDP nr. 4/1996, p. 147.
*7) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 680–681.
*8) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 451.
ART. 199
42
Violenţa în familie

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă tip în art. 199 C. pen. şi constă în săvârşirea faptelor
prevăzute în art. 188 (omor), art. 189 (omor calificat) şi art. 193–195 (lovire sau alte violenţe, vătămare
corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte) asupra unui membru de familie.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se referă la ocrotirea vieţii, integrităţii
corporale sau sănătăţii membrilor de familie împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute ale
persoanei.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl reprezintă corpul persoanei asupra
căreia acţionează făptuitorul.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ al acestei infracţiuni este circumstanţiat, putând fi, la fel ca şi subiectul pasiv, numai un
membru de familie.
Prin membru de familie se înţelege, potrivit art. 177 C. pen., ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile,
copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude, soţul, precum şi
persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc.
Calitatea de soţ a subiectului activ şi pasiv trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Infracţiunea
subzistă chiar şi în cazul în care soţii trăiesc despărţiţi în fapt. Dacă această calitate a încetat, desigur, ca
urmare a divorţului, fapta constituie infracţiunea tip prevăzută de Codul penal. De asemenea, nu există
infracţiunea de violenţă în familie în cazul în care căsătoria făptuitorului cu victima a fost anulată sau dacă
făptuitorul şi victima erau legaţi printr-o căsătorie nulă, din cauza bigamiei. În caz de divorţ, instanţa
trebuie să verifice cu atenţie dacă hotărârea a rămas sau nu definitivă, deci dacă a încetat sau nu calitatea de
soţ înainte de săvârşirea infracţiunii. Dacă împotriva hotărârii de admitere a divorţului s-a declarat apel de
către una dintre părţi, va trebui să se verifice dacă nu a expirat termenul de apel sau dacă apelul are în
vedere desfacerea căsătoriei ori numai soluţionarea unor cereri accesorii, cum ar fi atribuirea beneficiului
locuinţei*1). În toate aceste situaţii însă este necesar să se constate dacă persoanele convieţuiesc, pentru că
în această situaţie, potrivit legii, sunt asimilaţi membrilor de familie chiar dacă nu au în drept calitatea de
soţi.
Tot violenţă în familie constituie uciderea unei rude*2). Potrivit art. 177 C. pen., sunt incluşi în categoria
membrilor de familie şi ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora (veri – respectiv copiii
fraţilor şi surorilor), precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude. În linie
ascendentă sau descendentă nu există limită până la care se întinde gradul de rudenie. În linie colaterală,
rudenia apropiată se întinde doar până la gradul IV.
Astfel, inculpatul care a ucis pe fiul său, ce fusese adoptat cu efecte depline de bunicii materni ai
acestuia, săvârşeşte infracţiunea de violenţă în familie*3). Nu se săvârşeşte această infracţiune, ci
infracţiunea de omor, dacă victima era soţul surorii tatălui inculpatului*4), deşi i se spunea „unchi” într-o
accepţie largă.
Potrivit actualei reglementări, noţiunea de „membru de familie” se extinde şi asupra concubinilor şi
afinilor, precum şi asupra oricărei alte persoane, cu două condiţii: aceştia să fi stabilit relaţii asemănătoare
celor între soţi sau între părinţi şi copii şi să convieţuiască.
43
Dacă făptuitorul a fost în eroare cu privire la calitatea sa de soţ ori de rudă a victimei sau acţiunea a fost
deviată, răspunderea sa penală se stabileşte pentru infracţiunea contra vieţii sau integrităţii corporale ori
sănătăţii corespunzătoare, dar nu pentru violenţă în familie. Calitatea de soţ sau de rudă a autorului, fiind o
circumstanţă personală, nu se răsfrânge asupra participanţilor.
Datorită specificului acestei infracţiuni (variantă specială a infracţiunilor contra persoanei datorită
calităţii subiecţilor), participaţia este posibilă în oricare dintre formele sale (coautorat, instigare,
complicitate), cu condiţia ca şi participantul să îndeplinească aceeaşi calitate ca autorul (spre exemplu, tatăl
participă alături de fiu, îl determină sau ajută pe acesta să îşi ucidă mama).
În cazul în care participantul nu este membru de familie, acesta va răspunde, în funcţie de contribuţia sa,
în calitate de coautor, instigator sau complice la infracţiunea în varianta simplă (omor, omor calificat,
lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzute în art.
188, art. 189, art. 193–195 C. pen.). Dacă participantul este membru de familie, iar autorul nu (spre
exemplu, soţul determină un necunoscut prin oferirea de bani să-i ucidă soţia), acesta va răspunde pentru
infracţiunea de violenţă în familie potrivit contribuţiei sale, iar autorul pentru infracţiunea tip îndreptată
contra persoanei (omor, omor calificat, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte prevăzute în art. 188, art. 189, art. 193–195 C. pen.).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi numai membrul de familie în viaţă asupra căreia s-a exercitat
violenţa.

3. Conţinutul constitutiv
În ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii, trimitem la explicaţiile date la infracţiunile de
omor (art. 188 C. pen.), omor calificat (art. 189 C. pen.), lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.),
vătămare corporală (art. 194 C. pen.) şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.). Fapta
prezintă aceleaşi condiţii de săvârşire, diferită fiind doar calitatea autorului în raport cu victima.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Explicaţiile de la infracţiunile de omor, omor calificat, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (prevăzute în art. 188, art. 189, art. 193–195 C. pen.) sunt valabile
şi în privinţa infracţiunii de violenţă în familie.

B. Sancţionare
Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193–195 sunt săvârşite asupra unui membru de familie,
maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.
În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea
penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală. Deşi Codul penal se
referă la infracţiunile prevăzute în art. 193 (lovirea sau alte violenţe) şi art. 196 C. pen. (vătămarea
corporală din culpă), considerăm că este o eroare a legiuitorului, textul trebuind citit ca referindu-se la art.
194 C. pen. (vătămarea corporală) în loc de art. 196, care, de altfel, nici nu se regăseşte în conţinutul
constitutiv al infracţiunii de violenţă în familie.

*1) CSJ, s. pen., Dec. nr. 869/1991, în Dreptul nr. 3/1992, p. 74.
*2) CSJ, s. pen., Dec. nr. 5543/2002, în RDP nr. 1/2004, p. 148.
*3) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3988/1999, în RDP nr. 4/2001, p. 150.
*4) CSJ, s. pen., Dec. nr. 807/1991, în Dreptul nr. 3/1992, p. 73–74.

ART. 200
Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă
44
COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este reglementată, în raport de urmarea produsă, într-o variantă tip şi o variantă atenuată, în
art. 200 C. pen. Constituie infracţiunea în varianta tip, potrivit alin. (1), uciderea copilului nou-născut
imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârşită de către mama aflată în stare de tulburare
psihică.
Constituie variantă atenuată, potrivit alin. (2), săvârşirea faptelor prevăzute în art. 193–195 (lovire sau
alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte) asupra copilului nou-născut
imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al infracţiunii sunt relaţiile sociale în legătură cu ocrotirea copilului nou-
născut.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este corpul copilului asupra căruia s-
a săvârşit activitatea incriminată.
Copilul se consideră nou-născut din momentul când procesul naşterii luând sfârşit, copilul este expulzat
şi începe propria existenţă. Calitatea de nou-născut se păstrează un scurt interval de timp, stabilit de către
legiuitor la 24 de ore. Nu are relevanţă dacă nou-născutul este un copil normal sau anormal, dar interesează
ca acesta să se fi născut viu, nu neapărat viabil, adică înzestrat cu puterea de a trăi.
De asemenea, nu interesează pentru existenţa infracţiunii, dacă este vorba despre un copil din căsătorie
sau din afara căsătoriei.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit, deci autor al infracţiunii, nu poate fi decât mama copilului nou-născut,
deoarece numai ea poate să se afle în acea stare de tulburare psiho-fiziologică specifică naşterii.
La comiterea infracţiunii pot participa şi alţi făptuitori, respectiv instigatori şi complici.
În legătură cu acest aspect, în literatura juridică şi practica judiciară s-a ridicat problema dacă
instigatorul şi complicele trebuie să răspundă pentru participarea la infracţiunea de ucidere sau vătămare a
nou-născutului sau la infracţiunea de omor ori alte infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii*1).
Considerăm că persoana care instigă sau ajută mama la uciderea sau vătămarea copilului nu răspunde
pentru instigare sau complicitate la uciderea ori vătămarea nou-născutului, deoarece în persoana lor nu
există calitatea specială care justifică determinarea răspunderii, ci la omor potrivit art. 189 C. pen. sau alte
infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii (art. 193–195 C. pen.), iar dacă este membru de familie
în raport cu nou-născutul, răspunderea participantului se stabileşte potrivit art. 199 C. pen. (violenţa în
familie).
Particularităţile acestor infracţiuni însă au declanşat confuzii în ceea ce priveşte încadrarea juridică a
faptei mamei care determină sau ajută în stare de tulburare psihică o altă persoană care ucide nou-născutul.
Astfel, în mod greşit în practica judiciară mama a fost condamnată pentru săvârşirea faptei în calitate de
autor la pruncucidere (denumirea dată infracţiunii de ucidere a nou-născutului în legislaţia anterioară), iar
persoana ajutată, care a efectuat nemijlocit actele de executare ale uciderii nou-născutului pentru
complicitate la omor calificat*2). În opinia noastră, infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului
este o variantă specială atenuată a infracţiunilor contra vieţii sau integrităţii corporale, datorată stării
psihice specifice a mamei, astfel că, dacă mama se găseşte într-o astfel de stare, ea săvârşeşte infracţiunea
de ucidere ori vătămare a nou-născutului în calitatea dată de contribuţia sa specifică (autor, coautor,
instigator sau complice) astfel că nu este nevoie de vreun artificiu juridic pentru a încadra fapta la această
infracţiune (spre exemplu, transformarea unei contribuţii clare de complicitate în autorat sau coautorat). La
45
fel, persoana instigată sau ajutată de mamă să ucidă sau să vatăme nou-născutul va răspunde pentru
săvârşirea infracţiunii de omor sau violenţe în familie, după caz, în calitate de autor, nefiind nevoie a i se
transforma contribuţia în participaţie la omor, datorită faptului că această situaţie nu s-a mai întâlnit în
practica judiciară până acum.
b) Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut, deşi societatea (subiect pasiv general
mediat) este desigur şi ea lezată prin dispariţia unui membru al său.
Incriminarea, deşi nu prevede condiţii de loc ale săvârşirii faptei, prevede o condiţie de timp, şi anume că
fapta trebuie să fie comisă „imediat după naştere”. Se consideră nou-născut, copilul care mai poartă
semnele naşterii recente, dar nu mai mult de 24 de ore după naştere. Unica cerinţă pentru realizarea
infracţiunii este aceea ca nou-născutul să fie viu în momentul declanşării asupra lui a faptei ucigătoare.
Procesul naşterii însă trebuie să fie încheiat, având loc expulzarea fătului şi începerea unei vieţi
independente de cea a mamei. Dacă fapta se săvârşeşte în timpul naşterii, înainte de încheierea procesului
naşterii, nu va exista această infracţiune, ci aceea de vătămare a fătului (art. 202 C. pen.).
Săvârşirea faptei după ce copilul a pierdut calitatea de nou-născut constituie infracţiunea de violenţă în
familie, putându-se reţine, după caz, circumstanţe atenuante judiciare dacă mama se află în stare de
tulburare psihică. Astfel, în practica judiciară s-a decis că nu săvârşeşte această infracţiune, nefiind
îndeplinită condiţia ca fapta să fie săvârşită imediat după naştere mama care îşi ucide copilul la două
săptămâni după naştere, cu ocazia externării*3). Împrejurările că mama rămăsese însărcinată întâmplător,
că nu dorea naşterea copilului nefiind căsătorită, neavând un loc de muncă şi nefiind acceptată de părinţii
săi în asemenea situaţie, că, după ce s-a internat în spital, a născut şi s-a comportat normal timp de două
săptămâni, fără a încunoştinţa însă rudele despre starea sa, care credeau că s-a internat în spital pentru
avort, apoi, cu ocazia externării, a ucis copilul prin introducerea într-o pungă de plastic pe care o avea
asupra sa, aruncând-o la ghena de gunoi, nu sunt de natură a schimba încadrarea juridică a faptei din
infracţiunea de violenţă în familie (art. 199 C. pen.) în infracţiunea de ucidere a nou-născutului săvârşită de
către mamă [art. 200 alin. (1) C. pen.], indiferent de starea psihică a mamei din momentul săvârşirii faptei.
Această stare psihică ar putea fi luată în considerare, eventual, ca o circumstanţă atenuantă judiciară [art.
75 alin. (2) lit. b) C. pen.].

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează prin activitatea de ucidere
sau vătămare a nou-născutului. Infracţiunea se poate comite atât prin acţiune (lovire, diferite moduri de
asfixie, îngropare de viu, înecare, compresiune toraco-abdominală etc.), cât şi prin inacţiunea sau atitudine
omisivă (nehrănirea copilului, abandonarea în frig, neacordarea oricăror îngrijiri vitale pentru copil etc.).
Dacă au fost ucişi copii gemeni, va exista un concurs real de infracţiuni, iar nu o infracţiune continuată sau
o infracţiune simplă în forma unităţii naturale.
Fapta trebuie să aibă loc imediat după naştere, mai precis la scurt interval de la expulzarea copilului. Nu
interesează dacă s-a făcut tăierea cordonului ombilical şi nici dacă a fost eliminată placenta*4). Dacă
uciderea copilului de către mama sa nu se săvârşeşte imediat după naştere, aşa cum am mai arătat, fapta
constituie infracţiunea de violenţă în familie.
În Codul penal din 1936, exista pruncuciderea numai în cazul uciderii copilului natural, deci născut în
afara căsătoriei. Raţiunea reglementării era legată de starea de disperare în care se afla femeia când trebuia
să aducă pe lume un copil „din flori” (lipsurile materiale, prejudecăţile răspândite în mase, posibilităţile
reduse de a munci etc.). Nu exista nicio condiţie referitoare la atitudinea psihică a mamei (condiţie de ordin
subiectiv), ci numai condiţii de ordin obiectiv (copilul să fie născut în afara căsătoriei şi fapta să fie
săvârşită până la expirarea termenului legal de declarare a copilului la oficiul stării civile). Codul penal din
1968 a modificat aceste cerinţe obiective, înlocuindu-le cu cerinţe de ordin subiectiv (fapta să fie săvârşită
în stare de tulburare pricinuită de naştere). Astfel, potrivit acestei cerinţe, era necesar ca fapta să fie
46
determinată de unele stări psihopatologice, care apar în perioada imediat următoare naşterii, aşa-numitele
psihoze post-partum. Dintre aceste psihoze, cele mai cunoscute sunt cele provocate de febra puerperală,
adică de pătrunderea unui agent patogen în uterul femeii.
Dacă femeia nu se afla într-o astfel de tulburare, care să fi influenţat asupra responsabilităţii sale în
momentul săvârşirii faptei, nu constituia această infracţiune, ci omor calificat în condiţiile Codului penal
anterior.
Tulburarea pricinuită de naştere a provocat controverse în practica judiciară şi a dus la soluţii atipice.
Sub acest aspect, în practica judiciară s-a statuat că există această infracţiune numai dacă uciderea copilului
nou-născut de către mamă s-a produs din cauza tulburării pricinuite de naştere, aşa încât eventualele stări
conflictuale anterioare şi extrinseci naşterii, cum ar fi temerea de reacţia părinţilor, soţului, socrilor ori
oprobriul celor din jur, oricât de grave ar fi fost, nu au nicio relevanţă pentru existenţa infracţiunii de
pruncucidere. Aceste împrejurări, chiar dacă au fost de natură să influenţeze starea psihică a inculpatei, nu
constituie decât mobiluri ale săvârşirii faptei, fără vreo semnificaţie în ceea ce priveşte existenţa tulburării
cerute de această infracţiune*5).
Astfel, s-a considerat că tulburările pricinuite de naştere pe care le-a avut în vedere legiuitorul, când a
incriminat fapta în art. 177 C. pen. anterior ca o formă a omorului ce atrage o răspundere penală atenuată,
sunt tulburările de natură psiho-patologică, tulburările anormale, maladive, provocate de diverşi factori
nocivi (psihoza puerperală clasică, psihoza maniaco-depresivă, tulburările schizofreniforme etc.). Nu
constituiau, în opinia practicii judiciare, tulburare pricinuită de naştere, tulburările specifice naşterii, care
încetează odată cu naşterea, şi nici manifestările emoţional-afective determinate de stările conflictuale ori
potenţial conflictuale, în care se găseşte mama care nu-şi doreşte copilul*6). Modul concret de săvârşire a
faptei ori circumstanţele anterioare, concomitente sau ulterioare naşterii (ascunderea ori negarea sarcinii
faţă de membrii familiei şi, în general, faţă de persoanele apropiate, neprezentarea la medic pentru luarea în
evidenţă şi supravegherea evoluţiei sarcinii, crearea condiţiilor pentru naşterea în condiţii de singurătate,
fără a apela la ajutorul celorlalţi membri ai familiei ori la ajutorul cadrelor medicale, retragerea în locuri
izolate pentru a naşte, deplasarea în locuri izolate cu nou-născutul, locuri care oferă condiţii adecvate
suprimării vieţii copilului, procurarea sau pregătirea unor obiecte necesare acţiunii etc.) erau considerate
elemente de fapt care pot releva intenţia de omor a nou-născutului de către mamă, eventual premeditarea, şi
puteau infirma existenţa intenţiei spontane de omor, intenţie specifică infracţiunii de pruncucidere
(denumirea din Codul anterior) deoarece aceasta se forma sub imperiul stării de tulburare, acţiunea de
ucidere executându-se simultan sau în intervalul de timp cât persistă această stare. Nici măcar simplele
tulburări psihice ale inculpatei în intenţia spontană în comiterea faptei nu erau suficiente, singure, să ducă
la concluzia că inculpata a comis infracţiunea de pruncucidere. Toate aceste decizii au fost inspirate de o
decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, în care se arăta că nu orice tulburare este de natură să
justifice încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de pruncucidere, ci numai tulburarea ivită în procesul
naşterii sau consecutivă acesteia. Manifestările emoţional-afective determinate de situaţii neconvenabile
mamei, cum ar fi părăsirea de bărbatul cu care a întreţinut relaţii intime, teama de părinţi, concepţii
retrograde privind concepţia naşterii, nu pot fi luate în considerare*7).
Deşi a constatat inexistenţa infracţiunii de ucidere a nou-născutului (pruncucidere în varianta Codului
penal anterior), acolo unde s-a constatat ori existenţa unor tulburări psihice ale persoanei, ori discernământ
diminuat, ori reacţie depresivă survenită pe fondul carenţelor severe instructiv-educative, ori capacitatea
psihică de apreciere critică asupra faptei comise, pe fondul situaţiei sociale a mamei (stări conflictuale,
relaţii de familie, percepţia acesteia în societate etc.), pedeapsa aplicată pentru omor a fost atenuată (5
ani*8), 7 ani*9), 8 ani*10)). Acolo unde nu s-a constatat însă existenţa unei stări de tulburare pedeapsa
aplicată a fost exemplară (20 de ani*11), 16 ani*12)).
Legiuitorul a sesizat aceste dificultăţi de interpretare şi, în actualul Cod penal*13), a modificat condiţia
de ordin subiectiv pe care trebuie să o îndeplinească mama, înlocuind termenul de „tulburare pricinuită de
naştere” cu cel de „tulburare psihică”. Această din urmă noţiune, deşi evident cu o sferă de cuprindere mai
mare decât aceea de „tulburare pricinuită de naştere”, nu este însă de natură să cuprindă orice tulburare
47
psihică, ci numai pe acelea care particularizează starea femeii însărcinate sau a lăuzei, în context
psihologic, fiziologic, dar şi social. Este vorba despre o stare care se întâlneşte numai în persoana mamei,
nefiind specifică tulburărilor psihice comune de care poate suferi orice persoană. În concluzie, este vorba
de o tulburare psihică strâns legată (sau poate chiar determinată) de sarcină şi de procesul naşterii, precum
şi de implicaţiile pe care acestea le au asupra femeii însărcinate din punct de vedere psihologic şi social.
Considerăm că tulburările psihice constând în manifestările emoţional-afective determinate de stările
conflictuale ori potenţial conflictuale în care se găseşte mama care nu-şi doreşte copilul, datorită unor
motive care ţin de contextul social, de comunitatea în care aceasta se află, se înscriu în condiţia subiectivă
impusă de noul Cod penal pentru existenţa infracţiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului. O
condiţie esenţială însă este ca stare de tulburare psihică să nu înlăture responsabilitatea mamei, caz în care
ne-am afla în prezenţa unei cauze de neimputabilitate prevăzute în art. 28 C. pen. (iresponsabilitatea).
Pentru a se stabili starea femeii inculpate în momentul naşterii copilului, este necesar să se efectueze o
expertiză medico-legală care să constate dacă a existat ori nu acea stare de tulburare, care justifică
încadrarea faptei în art. 200 C. pen.
În doctrină s-a discutat dacă cerinţa legii de a exista o tulburare psihică nu conduce la subordonarea
soluţiei juridice celei medicale, încadrarea juridică fiind condiţionată aproape în exclusivitate de
concluziile raportului de expertiză medico-legală. În ceea ce ne priveşte, credem că instanţa este în drept a
efectua o evaluare a probelor în ansamblul lor, pentru a decide dacă sunt sau nu întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului.
b) Urmarea imediată a infracţiunii o constituie moartea sau vătămarea copilului nou-născut; această
urmare se poate produce imediat ori mai târziu, deoarece legea nu cere ca moartea sau vătămarea victimei
să se producă imediat după naştere. Atingerea adusă vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii victimei
trebuie să fie consecinţa acţiunii făptuitorului asupra copilului nou-născut; dacă acesta a acţionat asupra
fătului provocându-i moartea sau vătămarea corporală, nu va exista infracţiunea de ucidere sau vătămare a
nou-născutului, ci eventual aceea de vătămarea fătului (art. 202 C. pen.).
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi rezultatul produs (moartea sau
vătămarea corporală a victimei) trebuie să existe legătura de cauzalitate (de regulă, aceasta rezultă din
materialitatea faptelor, fără a fi exclusă posibilitatea unor probe contrarii). Legătura cauzală trebuie să
existe nu numai între activitatea mamei şi moartea sau vătămarea victimei, dar şi cu starea de tulburare a
mamei; dacă nu a existat starea de tulburare, nu va exista infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-
născutului, ci, aşa cum s-a arătat, infracţiunea de violenţă în familie.
B. Latura subiectivă
Uciderea sau vătămarea nou-născutului se săvârşeşte cu intenţie în ambele ei modalităţi, directă ori
indirectă, precum şi cu praeterintenţie [dacă se produc urmările specifice infracţiunilor prevăzute în art. 194
alin. (1) sau art. 195 C. pen.]. Atitudinea subiectivă a autoarei – de a urmări sau accepta producerea
rezultatului manoperelor sale – trebuie însă a fi spontană, determinată exclusiv de starea de tulburare
psihică şi să se manifeste simultan sau în intervalul de timp cât există această stare.
Dacă femeia îşi ucide sau vatămă copilul nou-născut din culpă imediat după naştere, va exista
infracţiunea de ucidere sau vătămare corporală din culpă (art. 192 sau art. 196 C. pen.). Nu a fost prevăzută
această atenuare în cazul faptelor comise din culpă, întrucât, potrivit concepţiei tradiţionale, în dreptul
nostru această stare este asociată cu intenţia spontană. Dacă însă sub imperiul respectivei stări se comite o
infracţiune de ucidere sau vătămare din culpă, ea va putea fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă
judiciară, în condiţiile art. 75 alin. (2) lit. b). Este însă de remarcat inconsecvenţa legiuitorului, care la
infracţiunea de vătămare a fătului (art. 202 C. pen.), atunci când fapta se săvârşeşte în timpul naşterii de
către mama aflată în stare de tulburare psihică, prevede că fapta se sancţionează atenuat dacă este săvârşită
din culpă [alin. (5)].
În cazul când fapta este premeditată, nu va exista infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului,
ci infracţiunea de violenţă în familie (art. 199 C. pen.).

48
Se impune să se dispună efectuarea expertizei medico-legale complexe, care să stabilească prin
examinarea atât a cadavrului victimei, cât şi a mamei acestuia, dacă, pe de o parte, activitatea ilegală s-a
exercitat asupra unui „copil nou-născut” şi imediat după naşterea lui, precum şi dacă, pe de altă parte,
făptuitoarea a acţionat sub impulsul „stării de tulburare psihică”. Când examinarea medico-legală nu a fost
efectuată imediat după naştere, în formularea concluziilor sale, medicul legist va ţine seama şi de
împrejurările de fapt ce rezultă din actele de cercetare penală ori judecătorească.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că nu există infracţiunea de pruncucidere dacă femeia nu a
acţionat cu intenţie spontană, determinată de starea de tulburare psihică, ci a pus în executare o hotărâre
luată anterior*14). Cum ar putea fi, de exemplu, atunci când mama a ascuns sarcina, iar după ce a născut a
sugrumat copilul*15). Aceste situaţii trebuie însă interpretate de la caz la caz, neînsemnând de plano că
orice ascundere a sarcinii de către viitoarea mamă înseamnă neapărat intenţia de ucidere sau vătămare a
nou-născutului, putând fi vorba şi de amânarea luării unor decizii dureroase în plan social pentru aceasta.
Faptul că viitoarea mamă ascunde sarcina nu exclude posibilitatea formării unei intenţii spontane de
ucidere sau vătămare a fătului, imediat după naştere, pe fondul realizării consecinţelor pe plan social şi sub
imperiul unei tulburări psihice.
De asemenea, nu constituie infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului fapta învinuitei de a da
naştere unui copil fără să fie asistată medical, de a înfăşura copilul nou-născut într-un pulovăr de lână
imediat după naştere şi a-l lăsa la un bloc de locuit în casa scării, în imediata apropiere a apartamentelor, cu
intenţia vădită ca acesta să fie găsit de îndată de locatari, ceea ce s-a şi întâmplat, copilul fiind internat în
spital. Deşi din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică rezultă că fapta de abandon a copilului nou-
născut a fost comisă de învinuită pe fondul unei puternice tulburări pricinuită de naştere, datorită unei
reacţii depresiv-anxioase, cu fenomene de deconcertare mintală, iar comportamentul învinuitei a fost
determinat de reacţii de scurtcircuit de intensitate psihologică, care i-au alterat discernământul, fapta sus-
menţionată a învinuitei nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 200 C. pen., întrucât asupra nou-
născutului nu s-au exercitat acte de violenţă şi nici alte manevre de curmare a vieţii, intenţia mamei fiind să
fie găsit copilul*16).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Tentativa la infracţiunea de ucidere sau vătămare a fătului este posibilă, dar nu este incriminată. Dacă
mama aflată în stare de tulburare psihică intenţionează să ucidă nou-născutul, însă acesta nu moare,
suferind urmări specifice infracţiunilor prevăzute în art. 193–194 C. pen., fapta va fi încadrată, potrivit art.
200 alin. (2) C. pen., la infracţiunea de vătămare a nou-născutului.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul survenirii decesului sau vătămării nou-născutului,
indiferent de momentul de debut al activităţii întreprinse de făptuitor în acest scop.

B. Sancţionare
Infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la unu
la 5 ani, dacă fapta a avut ca urmare moartea nou-născutului [alin. (1)], sau cu închisoare de la o lună la 3
ani, dacă fapta a avut ca urmare vătămarea nou-născutului [alin. (2)].

*1) Al. Boroi, Pruncuciderea şi uciderea din culpă, Ed. Ministerului de Interne, 1992, p. 38.
*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3341/2004, pe www.iccj.ro.
*3) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4457/2003, pe www.iccj.ro.
*4) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 43.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5797/2003, în RDP nr. 1/2005, p. 168; C. Ap. Bacău, s. pen., Dec. nr. 179 din
16 iunie 1998, în Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 16 şi 164–165.

49
*6) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 179/2009; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2151/2008; ICCJ, s. pen., Dec. nr.
5794/2006; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2634/2003; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4478/2004; în sens contrar, a se vedea
ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2338/2008, pe www.iccj.ro.
*7) Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1976.
*8) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 179/2009, pe www.iccj.ro.
*9) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4956/2004, pe www.iccj.ro.
*10) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4478/2004, pe www.iccj.ro. Încadrarea juridică, potrivit Codului penal
anterior, a fost la infracţiunea de omor calificat şi omor deosebit de grav, iar pedeapsa aplicată, de 5 ani, cu
un an mai mult decât pedeapsa aplicată de prima instanţă şi de instanţa de apel.
*11) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5794/2006, pe www.iccj.ro.
*12) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2634/2003, pe www.iccj.ro.
*13) Această nouă abordare a intervenit şi datorită modificării efectelor circumstanţelor atenuante,
nemaifiind obligatorie coborârea pedepsei sub minimul special în cazul reţinerii acestor circumstanţe.
*14) Plenul Trib. Suprem, Dec. de îndrumare nr. 2/1976, în Culegere de decizii pe anul 1976, p. 44.
*15) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4478/2004, pe www.iccj.ro.
*16) Parchetul de pe lângă Trib. Dolj, Rezoluţia nr. 811/P din 24 februarie 1997, în Al. Boroi, N. Neagu,
V. Radu-Sultănescu, op. cit., p. 23–24 şi 172.
ART. 201
Întreruperea cursului sarcinii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 201 C. pen. într-o variantă tip şi trei variante agravate. Varianta tip
este prevăzută în alin. (1) şi constă în întreruperea cursului sarcinii săvârşită în vreuna dintre următoarele
împrejurări: în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop [lit. a)], de
către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie şi drept de liberă
practică medicală în această specialitate [lit. b)] ori dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni [lit.
c)].
Prima variantă agravată, prevăzută în alin. (2), nu este condiţionată de împrejurările prevăzute în
varianta tip şi constă în întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii
însărcinate.
Următoarele două agravante, prevăzute în alin. (3), se raportează la rezultatul produs şi sunt comune
ambelor variante prevăzute în alin. (1) şi (2). Astfel, potrivit alin. (3) teza I, a doua variantă agravată se
reţine dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală.
A treia variantă agravată este prevăzută în alin. (3) teza a II-a, dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2)
au avut ca urmare moartea femeii însărcinate.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la viaţa intrauterină (spes homini) a
produsului de concepţie, dar şi la viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a femeii însărcinate*1).
De asemenea, legiuitorul a avut în vedere şi relaţiile sociale cu privire la libertatea femeilor însărcinate
de a decide singure (bineînţeles, în condiţii legale), dacă păstrează sau nu fructul concepţiei, relaţii care se
încalcă în condiţiile în care i se produce avortul fără consimţământul său.
b) Obiectul material al infracţiunii este corpul femeii însărcinate, precum şi al fătului (fructul
concepţiei) asupra cărora se îndreaptă activitatea făptuitorului.

50
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care efectuează activitatea ilegală de întrerupere
a sarcinii. Adesea, ca subiecţi activi ai acestei infracţiuni apar medici, moaşe, asistente medicale (indiferent
de specialitatea acestora), dar şi alte persoane care folosesc mijloace avortive pentru a întrerupe cursul
sarcinii unei femei.
Poate fi subiect activ chiar şi un medic ginecolog, dacă nu are drept de liberă practică, dacă intervenţia
pentru întreruperea sarcinii se efectuează în afara unei instituţii medicale sau cabinet medical autorizat
pentru asemenea operaţii sau dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.
Coautoratul la această infracţiune este posibil şi, de asemenea, participaţia sub forma instigării sau
complicităţii.
b) Subiectul pasiv este femeia însărcinată, căreia i s-a întrerupt în mod ilegal cursul sarcinii ori i s-a
provocat prin avort o vătămare corporală sau moartea.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea se comite numai printr-o acţiune susceptibilă să provoace
întreruperea cursului sarcinii.
Metodele şi mijloacele avortive sunt foarte multe, cum ar fi: aplicarea de loviri, masaje, administrarea
unor substanţe avortive, introducerea intrauterină a unor substanţe (ser fiziologic), intervenţii chirurgicale,
spălături fierbinţi, folosirea electricităţii (electrozi aplicaţi pe col sau pe peretele abdominal), introducerea
de sonde (catetere) ori diferite corpuri tari (andrele, beţe, rădăcini) etc.
Nu are importanţă felul în care evoluează cursul sarcinii (normal sau anormal), gradul de dezvoltare a
fătului ori viabilitatea acestuia.
Dacă fătul a decedat însă ca urmare a unui fenomen natural anterior acţiunii avortive, nu va exista
infracţiune*2). Tot astfel, lipsa fătului (deci o sarcină inexistentă) face ca activitatea făptuitorului să aibă
un caracter putativ şi, ca atare, să fie nepedepsibilă, în afară de cazurile când manoperele avortive realizate
de făptuitor au provocat diverse vătămări sau chiar uciderea din culpă, situaţii în care urmează a fi reţinute
aceste infracţiuni.
Din analiza elementului material rezultă în principiu că legiuitorul nu a înţeles să interzică avortul, ci a
urmărit să asigure întreruperea cursului sarcinii numai de către persoanele calificate şi în condiţii de
siguranţă.
Prima variantă agravată există atunci când întreruperea cursului sarcinii se săvârşeşte în orice condiţii,
fără consimţământul femeii însărcinate. În această situaţie nu mai prezintă relevanţă dacă fapta se
săvârşeşte în condiţiile variantei tip sau în orice alte condiţii (indiferent dacă fapta se săvârşeşte în cabinete
medicale specializate sau nu, de către un medic sau dacă vârsta sarcinii este sub sau peste 14 săptămâni),
singura condiţie pentru existenţa infracţiunii fiind absenţa consimţământului femeii însărcinate.
Considerăm că noţiunea de „consimţământ” prevăzută în alin. (2) al art. 201 C. pen. are înţelesul din
dreptul civil, referindu-se la un consimţământ valabil exprimat*3).
b) Urmarea imediată. Aceasta constă în întreruperea cursului sarcinii. Deci acţiunea care constituie
elementul material trebuie să aibă ca urmare fie expulzarea produsului concepţiunii (când fătul a fost ucis
prin mijloace avortive folosite înainte sau în timpul expulzării), fie uciderea fătului sau distrugerea
produsului concepţiunii înăuntrul uterului, chiar dacă nu s-a produs expulzarea. În variantele agravate
prevăzute în alin. (3), urmarea constă şi în producerea unei vătămări corporale femeii însărcinate ori
moartea acesteia.
Astfel, cea de-a doua variantă agravată a infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii se caracterizează prin
aceea că fapta, indiferent dacă se săvârşeşte în condiţiile variantei tip sau ale primei variante agravate,
cauzează femeii însărcinate o vătămare corporală [alin. (3) teza I]. Se pune în această situaţie problema
diferenţierii acestei variante agravate de vătămarea corporală care are ca urmare avortul [art. 194 alin. (1)
51
lit. d)]. Astfel, dacă se urmăreşte întreruperea cursului sarcinii, iar vătămarea corporală survine ca o
agravare a stării de sănătate a femeii însărcinate, fapta va întruni elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 201 alin. (3) teza I. Dacă, în schimb, se urmăreşte lovirea sau vătămarea integrităţii
corporale a victimei, iar avortul apare ca un rezultat agravat neurmărit de făptuitor, fapta se va încadra în
dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. d). În fine, dacă se urmăreşte atât producerea unei vătămări corporale, cât şi
întreruperea cursului sarcinii, se va reţine un concurs de infracţiuni între vătămarea corporală şi
întreruperea cursului sarcinii, ambele în varianta simplă. Această soluţie rezultă din nepreluarea de către
legiuitor, ca variantă agravată a vătămării corporale, a săvârşirii faptei în scopul producerii avortului,
variantă care exista în Codul penal anterior.
A treia variantă agravată este prevăzută în alin. (3) teza a II-a şi constă în întreruperea cursului sarcinii
care are ca urmare moartea victimei. Această agravantă se reţine când fapta se săvârşeşte cu praeterintenţie,
adică făptuitorul urmăreşte sau acceptă întreruperea cursului sarcinii, dar în realitate se produce un rezultat
mai grav, moartea femeii însărcinate, faţă de care poziţia subiectivă este caracteristică culpei. Dacă în
raport cu rezultatul mai grav făptuitorul acţionează cu intenţie, fapta va constitui omor calificat [art. 189
alin. (1) lit. g) – omorul săvârşit asupra unei femei gravide].
În literatura de specialitate s-a susţinut şi opinia că în această din urmă situaţie fapta ar constitui un
concurs de infracţiuni între omorul calificat şi întreruperea cursului sarcinii*4). Nu împărtăşim acest punct
de vedere, deoarece în săvârşirea infracţiunii de omor asupra femeii însărcinate, există cel puţin intenţie
indirectă în raport cu urmarea care se produce pe lângă moartea victimei, respectiv suprimarea fătului. Or,
prin reţinerea ca agravantă a săvârşirii faptei asupra unei femei gravide, legiuitorul a avut în vedere tocmai
starea specială a acesteia şi relaţiile sociale multiple cărora se aduce atingere prin săvârşirea faptei, astfel că
reţinerea în concurs a infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii ar echivala cu o dublă agravare a
pedepsei pentru aceeaşi circumstanţă reţinută (starea de graviditate a victimei), lucru care nu este permis.
Considerăm că omorul calificat săvârşit asupra unei femei gravide este o infracţiune complexă, care
absoarbe în conţinutul variantei agravate infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii, se impune a se stabili legătura de cauzalitate
dintre activitatea desfăşurată de făptuitor şi urmarea imediată, adică întreruperea cursului sarcinii în
condiţii ilegale.

B. Latura subiectivă
Fapta pe care o analizăm se comite cu intenţie directă. Autorul prevede că activitatea sa ilegală are ca
urmare întreruperea cursului sarcinii în afara condiţiilor admise de lege şi urmăreşte producerea acestui
rezultat, cu sau fără consimţământul femeii însărcinate. Când fapta prevăzută se realizează în împrejurarea
prevăzută în alin. (1) lit. c), mai este necesar ca făptuitorul să cunoască şi vârsta sarcinii (mai mare de
paisprezece săptămâni).
În cazul variantelor agravate prevăzute de art. 201 alin. (3) C. pen., rezultatul mai grav este imputat
făptuitorului cu titlul de culpă (forma de vinovăţie pentru săvârşirea infracţiunii fiind în acest caz
praeterintenţia) când s-a produs vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate.
În cazul în care produsul concepţiei nu exista sau fătul era mort, fapta este ucidere din culpă, şi nu
întreruperea cursului sarcinii, dacă în urma manoperelor avortive femeia moare.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Tentativa se pedepseşte. Va exista tentativă când activitatea aptă pentru a întrerupe cursul sarcinii a fost
începută, dar nu a putut fi dusă până la capăt sau nu a reuşit să producă acest rezultat.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică întreruperea
cursului sarcinii, cu uciderea sau expulzarea fătului.

52
B. Sancţionare
Persoana fizică se sancţionează pentru infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii, în varianta simplă,
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul primei
variante agravate (când fapta este săvârşită fără consimţământul femeii însărcinate), pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă prin întreruperea cursului sarcinii s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală [alin. (3) teza
I], pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă fapta a avut
ca urmare moartea femeii însărcinate [alin. (3) teza a II-a], pedeapsa este închisoare de la 6 la 12 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
În art. 201 alin. (4) C. pen. se prevede că dacă fapta este săvârşită de un medic, pe lângă pedeapsa
închisorii, acestuia i se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic.

5. Cauze justificative speciale. Cauze de nepedepsire

A. Cauze justificative speciale


Conform art. 201 alin. (6) C. pen., nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop
terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci
şi patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei
sau al fătului.
Legiuitorul a prevăzut aici o ipoteză particulară a stării de necesitate şi l-a autorizat pe medicul de
specialitate (şi nu orice persoană) să efectueze intervenţia. De regulă, legislaţiile străine enumeră indicaţiile
(motivele) terapeutice ce privesc viaţa, sănătatea şi integritatea femeii însărcinate şi indicaţiile fetale ce
privesc produsul de concepţie.
Această cauză justificativă vizează fapta de avort numai când este comisă de un medic de specialitate,
deoarece numai medicul poate să aprecieze existenţa unui pericol pentru viaţa femeii însărcinate ori riscul
iminent pentru copil, de a prezenta leziuni grave fizice sau psihice.

B. Cauze de nepedepsire
În alin. (7) al art. 201 C. pen. este precizată în mod explicit nepedepsirea femeii însărcinate care comite
această faptă, punându-se astfel capăt discuţiilor din doctrină în jurul acestei probleme (a se vedea şi § 245
C. pen. norvegian). Faptul că femeia însărcinată nu este pedepsită nu înseamnă că fapta nu constituie
infracţiune; fapta comisă de femeia însărcinată constituie infracţiune, cu toate consecinţele ce decurg de
aici în planul participaţiei penale, renunţându-se doar la sancţionarea acesteia. Subliniem faptul că şi în
legislaţia anterioară, conform art. 185 C. pen. anterior, femeia care îşi provoca singură avortul nu era
pedepsită penal, aşa încât noul Cod penal a optat numai pentru clarificarea acestui aspect, prin introducerea
unui text explicit.

*1) V. Dobrinoiu, Întreruperea cursului sarcinii în caracterizarea infracţiunii de avort, în RRD nr.
2/1970, p. 108–112.
*2) V. Dobrinoiu, op. cit., p. 108–112.
*3) T. Avrigeanu, Provocarea ilegală a avortului, în RDP nr. 2/1997, p. 34.
*4) A se vedea I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 152.

ART. 202
Vătămarea fătului

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
53
Infracţiunea este prevăzută în art. 202 C. pen. într-o variantă tip şi şase variante atenuate. Varianta tip
este reglementată în art. 202 alin. (1) şi constă în vătămarea fătului în timpul naşterii, care a împiedicat
instalarea vieţii extrauterine.
Prima variantă atenuată se regăseşte în alin. (2) teza I şi constă în vătămarea fătului în timpul naşterii
care a produs ulterior copilului o vătămare corporală. Aceasta presupune că acţiunea de vătămare a fătului
nu împiedică instalarea vieţii extrauterine, dar, ulterior naşterii, copilul suferă vătămări corporale ca urmare
a lezării fătului în timpul naşterii. A doua variantă atenuată se regăseşte în alin. (2) teza a II-a şi este
săvârşită în aceleaşi condiţii ca prima variantă atenuată, însă urmarea imediată este moartea copilului ca
urmare a acţiunii făptuitorului.
Alte două variante atenuate se regăsesc în alin. (3). Constituie variantă atenuată, potrivit alin. (3) teza I,
vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală. Potrivit
alin. (3) teza a II-a, constituie variantă atenuată vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat
ulterior moartea copilului. Aceste variante se deosebesc de cele prevăzute în alin. (2) prin momentul
realizării infracţiunii incriminate (în timpul sarcinii în loc de în timpul naşterii), deşi rezultatul cerut este
similar cu cel al variantelor prevăzute în alin. (2) [respectiv vătămarea copilului, pentru varianta prevăzută
în alin. (3) teza I, şi moartea copilului, pentru varianta prevăzută în alin. (3) teza a II-a].
În alin. (4) se regăseşte o variantă atenuată a variantelor normative prevăzute în alin. (1) şi (2) (respectiv
când fapta este săvârşită în timpul naşterii, dacă are ca urmare împiedicarea vieţii extrauterine, ori
vătămarea copilului ulterior naşterii ori moartea copilului), dacă fapta este săvârşită de către mama aflată în
stare de tulburare psihică.
Alin. (5) prevede o variantă atenuată comună tuturor celor patru variante normative arătate mai sus,
respectiv când faptele prevăzute în alin. (1)–(4) sunt săvârşite din culpă.
2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale în legătură cu ocrotirea fătului în
momentul naşterii, dar şi cele referitoare la integritatea corporală, sănătatea sau viaţa copilului după naştere
contra faptelor săvârşite în timpul naşterii sau chiar în timpul sarcinii.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este corpul fătului sau copilului
asupra căruia s-a săvârşit activitatea incriminată.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană responsabilă penal. La comiterea infracţiunii pot
participa şi alţi făptuitori, respectiv coautori, instigatori şi complici.
Pentru fapta prevăzută în alin. (4), subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta fiind mama aflată în
stare de tulburare psihică. În acest caz, participanţii (dacă există) vor răspunde pentru variantele prevăzute
în alin. (1)–(3) sau (5) ale art. 202, în funcţie de forma de vinovăţie, iar nu pentru varianta atenuată
prevăzută în alin. (4), fiind valabile explicaţiile date la infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-
născutului de către mamă.
b) Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de făt, aflat în timpul sarcinii sau în procesul naşterii. Fiind o
infracţiune progresivă în variantele normative prevăzute în alin. (2) şi (3), subiectul pasiv, deşi acţiunea se
desfăşoară asupra fătului, poate fi şi copilul, rezultatul răsfrângându-se asupra acestuia din urmă.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează prin activitatea de
vătămare a fătului. Infracţiunea se poate comite atât prin acţiune (lovire, compresiune toraco-abdominală
etc.), cât şi prin inacţiunea sau atitudine omisivă (neacordarea oricăror îngrijiri vitale pentru făt etc.).
54
Incriminarea, deşi nu prevede condiţii de loc ale săvârşirii faptei, prevede o condiţie de timp, şi anume că
fapta trebuie să fie comisă în timpul naşterii sau, pentru varianta normativă prevăzută în alin. (3), în timpul
sarcinii.
Dacă fapta este comisă după momentul naşterii, încadrarea juridică va fi în infracţiunea de ucidere sau
vătămare a nou-născutului de către mamă (art. 200 C. pen.) sau violenţă în familie (art. 199 C. pen.), după
caz. Fapta săvârşită în timpul sarcinii va constitui întreruperea cursului sarcinii (art. 201 C. pen.), dacă are
loc expulzarea produsului concepţiunii, tentativă la această infracţiune, dacă nu se reuşeşte întreruperea
cursului sarcinii ori vătămarea fătului în condiţiile în care, deşi nu se reuşeşte întreruperea cursului sarcinii,
ca urmare a manoperelor avortive, are loc, ulterior naşterii, o vătămare corporală sau moartea copilului. În
condiţiile însă în care se provoacă atât vătămarea corporală a femeii însărcinate, cât şi vătămarea ulterior
naşterii a copilului ca urmare a manoperelor avortive, se va reţine un concurs de infracţiuni între
întreruperea cursului sarcinii [art. 201 alin. (3) C. pen.] şi vătămarea fătului [art. 202 alin. (3) C. pen.].
Pentru a putea face diferenţierea între întreruperea cursului sarcinii, vătămarea fătului şi uciderea sau
vătămarea nou-născutului ori violenţa în familie este necesar a delimita procesul naşterii pentru a identifica
începutul şi sfârşitul acestui proces. Deşi acestea constituie aspecte aparţinând medicinii legale, vom reda
în continuare câteva explicaţii care să evidenţieze delimitarea din punct de vedere medical a acestui proces.
Pentru a înţelege modul în care diverşi factori intervin în determinismul naşterii şi al travaliului,
modificările uterine legate de procesul naşterii au fost împărţite în patru faze: 0, 1, 2, şi 3. Această
împărţire s-a făcut ţinând seama de modificările morfologice şi funcţionale ale uterului caracteristice
fiecărei faze*1).
Faza 0 se caracterizează prin absenţa contractilităţii musculaturii netede uterine, colul fiind închis, rigid.
Această fază durează până la 36–38 săptămâni. Pe toată această perioadă uterul nu răspunde la stimuli
naturali, mecanici sau chimici. Faza întâi este intervalul de timp în care are loc prepararea uterului pentru
instalarea şi derularea travaliului, având loc modificări funcţionale la nivelul miometrului şi colului,
necesare desfăşurării travaliului (înmuierea, maturarea colului, creşterea frecvenţei contracţiilor uterine
nedureroase, dezvoltarea segmentului inferior, excitabilitatea miometrului. Faza întâi a naşterii începe în
ultimele zile de gestaţie. Acestor faze le corespunde perioada de timp „în timpul sarcinii” din prevederile
art. 201 şi art. 202 C. pen., ducând, în funcţie de rezultatul produs, la încadrarea faptei în întreruperea
cursului sarcinii sau vătămarea fătului (a se vedea discuţia de mai sus).
Faza a doua a naşterii este reprezentată de travaliu, caracterizat prin contracţii uterine regulate,
dureroase, care cresc progresiv ca durată, intensitate şi frecvenţă, determinând ştergerea şi dilatarea colului,
coborârea prezentaţiei şi naşterea produsului de concepţie. Travaliul este împărţit în patru stadii. Stadiul 1
începe când contracţiile uterine au o frecvenţă, intensitate şi durată suficientă pentru a determina strângerea
şi dilatarea colului şi se termină când orificiul uterin are o dilataţie de 10 cm. Stadiul 2 începe când
dilatarea orificiului uterin este completă şi se termină cu expulsia fătului. Stadiul 3 începe imediat după
expulsia fătului şi se termină cu expulsia placentei şi a membranelor. Stadiul 4 constă în orele care urmează
imediat după delivrenţă, reprezentând o perioadă critică în care pot apărea complicaţii.
Faza a treia a naşterii este o fază de involuţie uterină care se caracterizează prin contracţia şi retracţia
uterină în scopul prevenirii hemoragiei în post-partum, iniţierea lactaţiei şi eliminarea laptelui, involuţia
uterului, restabilirea fertilităţii.
Prin prisma expresiei „în timpul naşterii” în sensul art. 202 C. pen., trebuie să înţelegem primele două
stadii ale travaliului din faza a doua a naşterii, odată cu începerea acestuia şi terminând cu expulzarea
fătului*2). Orice acţiune desfăşurată după acest moment asupra produsului de concepţie (stadiile 3 şi 4 ale
travaliului, precum şi faza a treia a naşterii) este susceptibilă de a fi încadrată în prevederile art. 199 sau art.
200 C. pen., după caz, dar nu va mai constitui infracţiunea de vătămare a fătului.
b) Urmarea imediată a infracţiunii este diferenţiată în funcţie de varianta normativă. Astfel, pentru
existenţa variantei prevăzute în alin. (1) este necesară împiedicarea vieţii extrauterine, pe când variantele
normative prevăzute în alin. (2) şi (3) presupun naşterea copilului, dar producerea, ca urmare a acţiunii

55
asupra fătului în timpul naşterii (sau în timpul sarcinii), a unei vătămări corporale sau chiar a morţii
copilului.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi rezultatul produs trebuie să existe
legătura de cauzalitate

B. Latura subiectivă
Vătămarea fătului se săvârşeşte, în variantele normative prevăzute în alin. (1)–(3), cu intenţie în ambele
ei modalităţi, directă ori indirectă.
În varianta normativă prevăzută în alin. (4), latura subiectivă este completată cu starea de tulburare
psihică specifică a mamei. Atitudinea subiectivă a autorului – de a urmări sau accepta producerea
rezultatului manoperelor sale – trebuie însă a fi spontană, determinată exclusiv de starea de tulburare
psihică şi să se manifeste simultan sau în intervalul de timp cât există această stare. Pentru explicaţii
privind noţiunea de „tulburare psihică”, trimitem la infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului
săvârşită de către mamă.
Se impune să se dispună efectuarea expertizei medico-legale complexe, care să stabilească prin
examinarea cadavrului ori corpului victimei, precum şi a mamei acestuia, dacă, pe de o parte, activitatea
ilegală s-a exercitat asupra unui „făt” în timpul naşterii, precum şi dacă, pe de altă parte, făptuitoarea a
acţionat sub impulsul „stării de tulburare psihică”.
Varianta atenuată prevăzută în alin. (5) se caracterizează prin forma de vinovăţie a culpei. Sesizăm
inadvertenţa legislativă potrivit căreia vătămarea fătului în timpul naşterii de către mama aflată în stare de
tulburare psihică, din culpă, se pedepseşte atenuat, potrivit prevederilor alin. (5) al art. 202, pe când
vătămarea sau uciderea nou-născutului de către mamă, din culpă, în stare de tulburare psihică, ar putea fi
reţinută, eventual, ca o circumstanţă atenuantă judiciară a infracţiunii de ucidere din culpă (art. 192 C.
pen.), iar nu ca o variantă atenuată legală a infracţiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului de către
mamă (art. 200 C. pen.).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Tentativa la infracţiunea de vătămare a fătului nu se pedepseşte, întrucât legea nu prevede sancţionarea
acesteia.
Consumarea infracţiunii are loc fie în momentul împiedicării instalării vieţii extrauterine, fie în
momentul vătămării corporale sau morţii copilului ca urmare a acţiunii de vătămare a fătului în timpul
naşterii sau în timpul sarcinii.
În variantele normative prevăzute în alin. (2) şi (3), fapta este susceptibilă de a îmbrăca forma
infracţiunii progresive, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare în ceea ce priveşte termenul de
prescripţie [art. 154 alin. (3) C. pen.].

B. Sancţionare
Infracţiunea de vătămare a fătului este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 7 ani. Prima variantă
atenuată [alin. (2) teza I] se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare
moartea copilului [alin. (2) teza a II-a], pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Aceleaşi fapte, săvârşite
în timpul sarcinii, se sancţionează cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, dacă fapta a avut ca urmare
vătămarea corporală a copilului [alin. (3) teza I] şi cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta a avut ca
urmare moartea copilului [alin. (3) teza a II-a].
Dacă fapta prevăzută în alin. (1) sau (2) este săvârşită în timpul naşterii de către mama aflată în stare de
tulburare psihică, limitele de pedeapsă se reduc la jumătate [alin. (4)].
În fine, potrivit alin. (5), dacă faptele prevăzute în alin. (1)–(4) au fost săvârşite din culpă, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
56
5. Cauze justificative speciale. Cauze de nepedepsire

A. Cauze justificative speciale


Conform art. 201 alin. (6) C. pen., nu constituie infracţiune faptele prevăzute în alin. (1)–(3) săvârşite de
un medic sau de persoana autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost
săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei şi au fost făcute în
interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical.
Sarcina şi naşterea nu reprezintă procese exacte. Este posibil ca, deşi medicul sau persoana autorizată să
asiste naşterea sau să urmărească sarcina să-şi fi îndeplinit toate atribuţiile care ţin de exercitarea actului
medical, sarcina sau naşterea să prezinte complicaţii care să ducă la împiedicarea instalării vieţii
extrauterine ori la vătămarea sau moartea ulterioară a copilului. Acestea sunt riscuri inerente exercitării
actului medical şi, atâta timp cât nu există o culpă medicală, legiuitorul a prevăzut expres că fapta nu
constituie infracţiune, dacă activitatea exercitată în cursul actului medical s-a desfăşurat în interesul femeii
gravide sau al fătului.

B. Cauze de nepedepsire
În alin. (7) al art. 202 C. pen. este precizată în mod explicit nepedepsirea femeii însărcinate care comite
această faptă în timpul sarcinii. Această cauză de nepedepsire este o continuare logică a celei de la
infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii, nedorindu-se de către legiuitor pedepsirea femeii însărcinate,
indiferent dacă acţiunea de întrerupere a cursului sarcinii a reuşit [caz în care operează cauza de
nepedepsire prevăzută în alin. (7) al art. 201 C. pen.] sau, nereuşind, fapta a determinat o vătămare
corporală sau moartea copilului ulterior naşterii [caz în care operează cauza de nepedepsire prevăzută în
alin. (7) al art. 202 C. pen.]. Menţionăm că este vorba numai despre fapta femeii însărcinate săvârşită în
timpul sarcinii [alin. (3) al art. 202], iar nu şi de cea săvârşită în timpul naşterii. Dacă fapta este săvârşită în
timpul naşterii, cauza de nepedepsire nu operează.

*1) V. Ancar, C. Ionescu, Obstetrică, Ed. Naţional, Bucureşti, 1999, p. 102–106.


*2) Alte aspecte de delimitare a stadiilor travaliului, inclusiv împărţirea stadiului 1 în fazele de latenţă şi
activă (împărţită la rândul ei în faza de acceleraţie, faza de pantă maximă şi faza de deceleraţie), precum şi
dacă faza de latenţă sau cea de acceleraţie sunt incluse în noţiunea „în timpul naşterii” potrivit prevederilor
art. 202 C. pen. constituie probleme de medicină legală asupra cărora nu dorim să insistăm.

ART. 203
Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 203 alin. (1) într-o singură variantă şi constă în omisiunea de a da
ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă,
integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la
asistenţa celor aflaţi în primejdie şi în neputinţă de a se salva. Este vorba de solidaritatea umană şi obligaţia
de ajutorare a celor aflaţi în situaţiile de mai sus.
57
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este corpul persoanei a cărei viaţă,
sănătate sau integritate corporală este pusă în primejdie.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. Textul incriminator nu cere subiectului activ vreo calitate specială. Prin urmare, fapta
poate fi comisă de orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege. Infracţiunea, fiind omisivă, nu
este susceptibilă de forma de participaţie a coautoratului, fiecare omitent fiind autor independent al
infracţiunii. Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau a complicităţii morale*1).
Infracţiunea de lăsare fără ajutor nu poate fi comisă de persoana prin a cărei activitate a fost primejduită
viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a celui care este lipsit de putinţa de a se salva, ci numai de către o
altă persoană care l-a găsit întâmplător*2).
b) Subiectul pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiectul pasiv nu poate fi decât persoana care se găseşte
într-o situaţie specială, în sensul că viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a acesteia i-a fost pusă în
pericol, fiind lipsită în acelaşi timp de putinţa de a se salva, aflându-ne deci în prezenţa unui subiect pasiv
calificat (circumstanţiat). Trebuie subliniat faptul că lipsa putinţei de a se salva poate fi consecinţa fie a
unor împrejurări obiective, cum ar fi situaţia locului (de exemplu, se află într-o prăpastie), natura
primejdiei, fie a unor împrejurări subiective, neavând forţe proprii de a înlătura primejdia şi nici altă
posibilitate de salvare (de exemplu, cel acoperit de zăpadă nu mai poate să se ridice sau nu mai poate
merge din cauza unei boli grave sau infirmităţi etc.). În situaţia când cel în pericol poate scăpa de
primejdie, fapta nu constituie infracţiune, întrucât nu ne aflăm în prezenţa „lipsei de putinţă de a se salva”.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de care ne ocupăm, sub aspectul elementului material, se poate
realiza prin comiterea uneia dintre următoarele două inacţiuni alternative: omisiunea de a da ajutorul
necesar şi omisiunea de a înştiinţa autoritatea.
În primul rând, omisiunea de a da ajutorul necesar presupune neefectuarea oricăreia dintre acţiunile
reclamate de necesitatea înlăturării primejdiei în care se găseşte persoana (de exemplu, nescoaterea din apă
a celui aflat în primejdie de a se îneca, neacordarea primului ajutor unui rănit etc.). Omisiunea de a da
ajutorul necesar presupune posibilitatea făptuitorului de a da acest ajutor. Organele abilitate (organele de
urmărire penală, instanţele de judecată) vor stabili şi aprecia dacă făptuitorul a făcut ceea ce era necesar
pentru salvarea persoanei în măsura posibilităţilor de care dispunea şi dacă în absenţa unei astfel de
posibilităţi a întreprins sau nu cele necesare pentru înştiinţarea autorităţii.
Omisiunea de a anunţa de îndată autoritatea presupune neaducerea la cunoştinţă, neînştiinţarea acesteia
de împrejurarea că o persoană se găseşte într-o stare de primejdie care necesită acordarea de ajutor pentru a
fi salvată.
Autoritatea care trebuie înştiinţată poate fi una dintre autorităţile care pot acorda ajutorul necesar salvării
persoanei (de exemplu, o instituţie medico-sanitară) sau care pot lua măsuri pentru acordarea acestui ajutor
(de exemplu, organele de poliţie). Această obligaţie trebuie îndeplinită, cum este de altfel şi firesc, de
îndată. Toate aceste omisiuni trebuie să fie în legătură cu persoana aflată în primejdie şi care este lipsită de
putinţa de a se salva.
Prin urmare, trebuie ca făptuitorul să găsească persoana, iar, pe de altă parte, ca acea persoană să fie în
primejdie de a-şi pierde viaţa ori de a suferi o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi, totodată, să
fie în neputinţa de a se salva. Nu interesează împrejurările care au dus la găsirea persoanei. Astfel, găsirea
celui aflat la nevoie se poate datora unei simple coincidenţe sau întâmplări neprevăzute ori situaţiei că
făptuitorul a fost înştiinţat despre primejdia şi locul unde se află victima.
Nu interesează nici împrejurările din cauza cărora persoana se afla în primejdie şi nici împrejurările care
fac astfel încât să fie în imposibilitate de a se salva.
58
În situaţia când victima îşi pierde viaţa sau suferă o vătămare a sănătăţii sau integrităţii corporale, se va
reţine numai infracţiunea prevăzută în art. 203 C. pen., nu şi infracţiunea căreia îi corespunde rezultatul
produs, deoarece aceste fapte (omor, vătămare corporală etc.) nu se datorează omisiunii făptuitorului, ci
altor împrejurări sau cauze care nu au legătură cu acesta.
În literatura de specialitate se arată că alternativa textului (omisiunea de a da ajutor sau omisiunea de a
înştiinţa) nu implică un drept de alegere al subiectului activ, ci obligaţia de a alege pe aceea dintre
alternative care poate duce la un rezultat eficient şi eventual, dacă acesta nu a reuşit, de a recurge la
cealaltă. Astfel, de exemplu, dacă cineva găseşte o persoană rănită grav şi nu are medicamentele şi
pansamentele necesare, împrejurarea că a pus-o la adăpost şi i-a legat rana cu o bucată de pânză, pe care a
avut-o la îndemână, nu-l scuteşte de a înştiinţa şi autoritatea, pentru ca rănitul să fie ridicat şi transportat la
spital*3).
Textul incriminator nu prevede condiţii speciale de loc pentru existenţa infracţiunii. În varianta
normativă a omisiunii sesizării autorităţilor, fapta constituie infracţiune dacă sesizarea nu se face de îndată.
b) Urmarea imediată. Prin săvârşirea infracţiunii de care ne ocupăm se creează o stare de pericol la care
este expusă persoana găsită de subiectul activ. Gravitatea primejdiei se măreşte prin aceea că victima
continuă de a fi lipsită de ajutor.
c) Raportul de cauzalitate. Este necesar să existe o legătură de cauzalitate între inacţiunea subiectului
activ şi urmarea imediată, legătură care este prezumată până la proba contrarie. În consecinţă, pentru a fi
înlăturată legătura de cauzalitate, trebuie să se facă dovada că agravarea primejdiei în care se găsea victima
provine din altă cauză (de exemplu, în momentul în care făptuitorul a găsit victima, primejdia atinsese un
grad care făcea inutil orice ajutor)*4).
B. Latura subiectivă
Întrucât infracţiunea se comite prin inacţiune, forma de vinovăţie constă în intenţie directă sau indirectă
[art. 16 alin. (6) C. pen.]. Rezultatul pe care făptuitorul l-a prevăzut şi urmărit sau acceptat este primejdia
sporită pentru viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a subiectului pasiv, în ipoteza când nu i se dă
ajutor grabnic*5).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt posibile, fiind vorba de o infracţiune al cărei element material
constă într-o inacţiune.
Consumarea infracţiunii are loc de îndată ce subiectul activ având posibilitatea de a-şi îndeplini
îndatorirea nu şi-o îndeplineşte, în acest moment creându-se de altfel starea de pericol pentru victimă.
Dacă după consumarea infracţiunii are loc producerea unui rezultat vătămător pentru viaţa sau
integritatea corporală a victimei, omitentul nu va răspunde pentru acest rezultat, deoarece el nu l-a cauzat,
ci a găsit victima deja într-o situaţie primejdioasă şi în neputinţă de a se salva datorită altor cauze (fortuite
sau nu).

B. Sancţionare
Pedeapsa în cazul acestei infracţiuni este închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă.

5. Cauze justificative speciale


Potrivit art. 203 alin. (2), fapta nu constituie infracţiune dacă, prin acordarea ajutorului, autorul s-ar
expune unui pericol grav cu privire la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa. Această cauză
justificativă presupune existenţa unui risc, adică a unei temeri întemeiate de pericol pentru persoana sa sau
pentru alte persoane. În acest sens, trebuie menţionat faptul că dispoziţiile legale nu pot obliga pe cineva să
acorde ajutor altuia decât în măsura în care nu există temere raţională de a-şi periclita propria persoană ori
persoana altuia, însă există obligaţia de a anunţa autoritatea.
59
Problema unei temeri de pericol nu se poate invoca în situaţia acelor persoane care datorită situaţiei lor
speciale au obligaţia şi îndatorirea de a înfrunta primejdia şi pericolul cu orice risc (de exemplu, pompierii
sau persoanele anume încadrate pentru a salva pe cei ce sunt în pericol de a se îneca etc.). Dacă există însă
certitudinea că acţiunea de salvare ar duce la pierderea vieţii salvatorului, chiar şi aceste persoane pot
invoca această cauză justificativă, neexistând obligaţia de a-şi da propria viaţă pentru a-şi îndeplini
îndatoririle de serviciu.

*1) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 563.


*2) Trib. Alba, Dec. pen. nr. 385/1989, în RRD nr. 4/1989, p. 60, cu notă de Gr. Giurcă. În acelaşi sens,
a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 332/2008, pe www.iccj.ro.
*3) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 422.
*4) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 632.
*5) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 422.
ART. 204
Împiedicarea ajutorului

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 204 alin. (1) într-o singură variantă şi constă în împiedicarea
intervenţiei ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent şi grav pentru viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea acesteia.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni, obiectul juridic special îl constituie relaţiile
sociale de convieţuire socială privind asistenţa celor aflaţi în primejdie.
b) Obiectul material. Infracţiunea de care ne ocupăm are ca obiect material corpul persoanei
abandonate şi pierdute, pusă în primejdie sporită prin acţiunea făptuitorului. După o altă opinie,
infracţiunea nu are obiect material*1).

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. Infracţiunea de împiedicare a ajutorului poate fi săvârşită de orice persoană, textul
incriminator neprevăzând vreo calitate specială a acesteia.
Coautoratul este posibil la această infracţiune. Participaţia penală este posibilă atât sub forma instigării,
cât şi a complicităţii, nefiind necesară îndeplinirea vreunei calităţi speciale de către participanţi. Nu
săvârşeşte această infracţiune cel care a pus în pericol cu intenţie subiectul pasiv; acesta, chiar dacă ulterior
împiedică acordarea ajutorului, răspunde pentru fapta mai gravă săvârşită (omor în forma consumată sau a
tentativei, vătămare corporală). Într-adevăr, acţiunea acestuia se continuă natural pentru realizarea
rezultatului urmărit sau acceptat, neconstituind o nouă infracţiune care intră în concurs cu prima (spre
exemplu, cel care a împuşcat victima şi, constatând că aceasta nu a murit, împiedică medicul să încerce
salvarea acesteia săvârşeşte infracţiunea de omor, iar nu omor în concurs cu împiedicarea ajutorului).
b) Subiect pasiv. Infracţiunea are ca subiect pasiv persoana care se găseşte într-o situaţie specială, în
sensul că viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a acesteia i-au fost puse în pericol (subiect pasiv
calificat).

3. Conţinutul constitutiv

60
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea se comite prin acţiune, respectiv
prin împiedicarea intervenţiei ajutoarelor. Acţiunea făptuitorului trebuie să fie în legătură cu o persoană
care are nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în primejdie viaţa, sănătatea sau integritatea corporală.
Nu are importanţă dacă ajutorul era calificat sau nu, dacă venea din partea unei persoane autorizate sau
nu. Esenţial este intenţia de a ajuta persoana aflată în pericol, ajutor care este împiedicat însă de făptuitor.
Condiţia esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni este ca victima să nu se afle în pericol ca urmare a
acţiunii intenţionate a celui care împiedică ajutorul, caz în care se va reţine în sarcina acestuia infracţiunea
intenţionată îndreptată împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii.
Nu are relevanţă nici modalitatea împiedicării ajutorului. Acesta se poate realiza prin împotrivire fizică,
prin anularea posibilităţii ca victima să fie ajutată (spre exemplu, prin tăierea unui pod de frânghie peste o
prăpastie) ori chiar prin inducerea în eroare a echipelor de salvare asupra locaţiei victimei (spre exemplu,
prin trimiterea acestora în cu totul altă parte decât locul în care se găseşte victima).
Dacă fapta se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare, se vor aplica regulile privind concursul de
infracţiuni.
b) Urmarea imediată. Pentru existenţa infracţiunii, trebuie ca acţiunea făptuitorului de a împiedica
intervenţia ajutoarelor să aibă ca urmare imediată sporirea stării de pericol pentru viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a victimei, amplificare ce are loc din cauza comportării inumane a celui care
împiedică acţiunea de salvare.
Urmarea infracţiunii de care ne ocupăm subzistă chiar dacă nu s-a produs moartea sau vreo vătămare
corporală, fiind suficient doar să existe numai posibilitatea, eventualitatea producerii unui asemenea
rezultat socialmente periculos.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate, în sensul că acţiunea acestuia de a împiedica intervenţia ajutoarelor agravează starea de
pericol pentru viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a celui în pericol.

B. Latura subiectivă
Forma de vinovăţie se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă [art. 16 alin. (6) C. pen.].
Mobilul sau scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii. Acestea pot fi luate însă în
considerare la individualizarea pedepsei (spre exemplu, frica de agravarea stării de pericol ca urmare a
ajutorului acordat ori dorinţa de a moşteni victima care s-a autoaccidentat ori ura sau gelozia la adresa
acesteia etc.).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când făptuitorul împiedică intervenţia ajutoarelor şi se
creează starea de pericol cerută de textul de incriminare.

B. Sancţionare
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani sau amenda.

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 635.

ART. 205
Lipsirea de libertate în mod ilegal

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)


61
1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 205 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată şi două variante
agravate. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în lipsirea de libertate a unei persoane în mod
ilegal. Varianta asimilată prevede că se consideră lipsire de libertate şi răpirea unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.
Prima variantă agravată se regăseşte în alin. (3) şi se reţine dacă fapta este săvârşită de către o persoană
înarmată [lit. a)], asupra unui minor [lit. b)] ori punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei [lit. c)].
Cea de-a doua variantă agravată este comună tuturor variantelor anterioare de comitere şi se reţine atunci
când fapta a avut ca urmare moartea victimei [alin. (4)].

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală
desfăşurare depind de ocrotirea libertăţii fizice a persoanei, adică a posibilităţii acesteia de a se mişca, de a
circula, de a acţiona după voinţa sa şi în limitele admise de lege. Libertatea fizică a persoanei, ca
manifestare a stării de libertate a omului, constituie o importantă valoare socială, deoarece numai în
condiţiile respectării acestui „statut” de libertate al membrilor societăţii, este posibilă dezvoltarea
personalităţii lor creatoare*1). Ca obiect juridic secundar apar în unele situaţii relaţiile sociale referitoare la
integritatea corporală ori sănătatea persoanei.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl constituie corpul persoanei fizice
asupra căreia se exercită fapta privativă de libertate.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, deoarece legea nu cere o anume calitate.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale – coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică. Dacă fapta se săvârşeşte împotriva unui
minor, va opera agravanta prevăzută în art. 205 alin. (3) lit. b) C. pen. Starea de minoritate a victimei (sub
18 ani) trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie cunoscută sau prevăzută de autor.
Infracţiunea este, în acest caz, mai gravă, deoarece fapta poate avea consecinţe deosebit de dăunătoare
asupra dezvoltării fizice şi psihice a victimei.
Există această infracţiune chiar dacă subiectul pasiv este în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de
a se apăra ori chiar dacă acesta se află în imposibilitatea de a conştientiza faptul că este lipsit de libertate.
Într-adevăr, legiuitorul ocroteşte prin incriminarea acestei fapte libertatea oricărei persoane împotriva unor
acte samavolnice, ilegale, indiferent dacă aceasta conştientizează sau nu despre atingerea adusă drepturilor
personale.
3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune prin care se produce în orice mod lipsirea de
libertate a persoanei. Legea nu cere o împiedicare absolută de mişcare a victimei, adică o restrângere totală
a libertăţii de mişcare a acesteia, ci se poate înfăţişa şi ca o constrângere parţială, în raport cu o activitate,
cu o acţiune determinată pe care victima vrea să o realizeze*2).
Lipsirea de libertate a persoanei trebuie să aibă un caracter ilegal, adică să nu fie expres sau implicit
admisă de lege. Dacă lipsirea de libertate are caracter legal, fapta nu constituie infracţiune. Este cazul
persoanelor atinse de boli contagioase şi care au fost internate pentru tratament împotriva voinţei lor, a
persoanelor reţinute în carantină, a copiilor minori, în privinţa cărora s-au luat măsuri justificate de
restrângere a libertăţii de către părinţi sau de către cei asimilaţi acestora*3).
62
Nu atrage răspunderea penală nici restrângerea libertăţii impusă de activitatea desfăşurată de subiect, ca
în cazul militarilor, care trebuie să stea în cazarmă.
Elementul material al infracţiunii analizate poate consta fie într-o acţiune (de exemplu: subiectul activ
leagă victima, punând-o în imposibilitate de a se mişca ori îi administrează unele substanţe care îi
paralizează voinţa – alcool, stupefiante – sau îi ascunde hainele pentru a o împiedica să se deplaseze ori
internează victima într-un spital de boli nervoase prin prezentarea eronată a stării de fapt în faţa
autorităţilor etc.), fie într-o inacţiune (de exemplu: autorul omite să facă ceea ce este obligat în cadrul
atribuţiilor de serviciu, cum ar fi neeliberarea unei persoane dintr-o unitate psihiatrică atunci când motivele
pentru internarea acesteia au dispărut etc.).
Lipsirea de libertate în mod ilegal este o infracţiune susceptibilă de a face parte din elementul constitutiv
al altor infracţiuni mai grave (viol, tâlhărie etc.). Dacă însă timpul în care victima este lipsită de libertate
depăşeşte timpul cât s-a desfăşurat comiterea acestor infracţiuni, va exista un concurs de infracţiuni,
lipsirea de libertate nemaiputând fi absorbită în viol sau tâlhărie*4).
Privarea de libertate dobândeşte un pericol sporit când este comisă de o persoană înarmată. Legea [art.
205 alin. (3) lit. a)] nu cere ca autorul să fi întrebuinţat arma aflată asupra sa pentru a înlesni săvârşirea
infracţiunii, fiind suficient ca autorul să fie înarmat. Cu privire la obiecţiunea dacă arma trebuie să fie
vizibilă sau nu pentru victimă, trebuie să facem unele distincţii în raport cu prevederile art. 179 C. pen. În
raport cu prevederile acestui text, prin „persoană înarmată” trebuie să înţelegem persoana care are asupra sa
instrumente, piese sau dispozitive astfel declarate prin dispoziţiile legale, precum şi persoana care are
asupra sa orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi pe care le întrebuinţează în mod efectiv
pentru atac.
În primul caz, fiind vorba despre o armă propriu-zisă, este suficient ca, în momentul săvârşirii faptei,
autorul să aibă asupra sa o astfel de armă. În al doilea caz, fiind vorba de un obiect care devine armă numai
prin folosire, este necesar ca subiectul activ să utilizeze acest obiect împotriva victimei. Efectul intimidant
pe care îl produce asupra victimei atât arma propriu-zisă, deţinută de făptuitor, cât şi folosirea de către
acesta a obiectului susceptibil a servi ca armă, fac ca fapta să fie săvârşită mai uşor*5).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, ca urmare a acţiunii (inacţiunii) trebuie să se producă
lipsirea de libertate a victimei, imposibilitatea acesteia de a se manifesta potrivit voinţei sale. Lipsirea de
libertate (ca urmare imediată a infracţiunii) trebuie să dureze atât cât să rezulte că persoana a fost efectiv
împiedicată de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu voinţa sa*6).
În varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. c) se cere ca victimei să îi fie pusă în pericol sănătatea sau
viaţa. Această agravantă se reţine când s-a creat efectiv posibilitatea ca victima să sufere o vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii ori ca ea să-şi piardă viaţa. Starea de pericol poate rezulta din modul
cum s-a executat infracţiunea sau din tratamentul la care a fost supusă victima (de pildă, ţinerea într-o
încăpere insalubră, fără hrană suficientă, în frig etc.). Varianta examinată subzistă şi atunci când starea de
pericol a existat numai la un moment dat, nefiind necesar ca ea să fi existat pe toată perioada timpului cât
victima a fost lipsită de libertate. În cazul în care victima suferă efectiv o vătămare a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal intră în concurs cu infracţiunea de lovire
sau vătămare corporală [art. 193 alin. (2), art. 194 C. pen.].
În fine, în alin. (4) al art. 205 este prevăzută ca o variantă agravată deosebit de periculoasă, situaţia în care
fapta a avut ca urmare moartea victimei (infracţiune absorbantă), situaţie în care altfel ar fi existat concurs
de infracţiuni*7). S-a reţinut această agravantă în situaţia în care inculpaţii au lipsit victima în mod ilegal
de libertate şi au exercitate asupra ei presiuni psihice şi constrângeri fizice, astfel încât aceasta, pretextând
că merge la toaletă, a sărit pe fereastră de la etajul 3, căzând pe trotuar şi suferind politraumatisme în urma
cărora a decedat*8).
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi urmarea imediată arătată mai sus
trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Dacă lipsirea de libertate a persoanei este absorbită în mod natural de o altă infracţiune, pierzându-şi
astfel autonomia, va exista o singură infracţiune, şi anume cea absorbantă. Astfel, în cazul lipsirii de
63
libertate a persoanei, ca modalitate de constrângere la raport sexual, inculpatul va răspunde numai pentru
infracţiunea de viol; dacă însă după viol inculpatul a continuat să reţină victima (de exemplu, a încuiat-o în
cameră, luându-i rochia, geanta şi actele de identitate) pentru a o constrânge să nu părăsească încăperea
câteva ore, va exista infracţiunea prevăzută în art. 205 C. pen., în concurs cu aceea de viol, deoarece prima
nu se absoarbe în aceasta din urmă*9).
Dacă au fost private de libertate mai multe persoane, vor exista atâtea infracţiuni câte victime au fost
lezate.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Subiectul
activ îşi dă seama că prin fapta sa persoana vătămată va fi lipsită în mod ilegal de libertate şi urmăreşte sau
acceptă producerea rezultatului.
În situaţia când făptuitorul s-a aflat în eroare referitor la aspectul ilegal al privării de libertate, nu va
exista infracţiune, întrucât această eroare înlătură vinovăţia. De asemenea, nu va exista răspundere penală
nici atunci când fapta a fost comisă cu consimţământul persoanei, dacă, bineînţeles, acest consimţământ a
fost dat în mod valabil*10). Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, vinovăţia se prezintă sub forma
praeterintenţiei. Mobilul sau scopul privării ilegale a victimei de libertate nu are nicio relevanţă pentru
existenţa faptei penale prevăzute în art. 205 C. pen.
În cazul în care subiectul activ nu urmăreşte şi nici nu acceptă lipsirea de libertate a victimei*11), nu
există infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal*12).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1)–(3) se pedepseşte [art. 205 alin. (5)].
Lipsirea de libertate în mod ilegal se consumă în momentul în care se produce urmarea imediată –
lipsirea de libertate, subiectul pasiv fiind adus în situaţia de a nu se putea mişca şi acţiona în mod liber;
dacă lipsirea de libertate continuă, fapta va avea caracterul unei infracţiuni continue, până la redarea
libertăţii victimei. Fiind o infracţiune continuă, aceasta se va epuiza în momentul când starea de lipsire de
libertate a încetat.

B. Sancţionare
În varianta simplă sau tipică de lipsire de libertate în mod ilegal [alin. (1)], precum şi în varianta
asimilată [alin. (2)], persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani. În cazul alin. (3) (când
fapta este săvârşită de o persoană înarmată, asupra unui minor, ori când victimei îi este pusă în pericol
sănătatea sau viaţa), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Potrivit alin. (4), dacă fapta a avut ca
urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, varianta agravată
prevăzută în alin. (4) a acestei infracţiuni este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală,
cât şi executarea pedepsei.

*1) G. Antoniu, op. cit., p. 163.


*2) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 164.
*3) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 63.
*4) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1839/2007, în Buletinul Casaţiei nr. 1/2008, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 71.
*5) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 292; O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 64.
*6) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 164.
*7) Ibidem, p. 168.
*8) C. Ap. Constanţa, Dec. pen. nr. 228/2000, în Dreptul nr. 1/2001, p. 188.
64
*9) C. Ap. Ploieşti, Dec. pen. nr. 101/A/1998, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică
judiciară, sem. I, 1998, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 57–58.
*10) V. Dongoroz ş,a., op. cit., vol. III, p. 290.
*11) Deşi atâta timp cât autorităţile interne au avut baza legală necesară reţinerii, fapta nu constituie
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, aceasta constituie o încălcare a dreptului la libertate şi
siguranţă prevăzut de art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, invocând
jurisprudenţa sa anterioară stabilită din cauza Kaya c. României, Curtea a hotărât că detenţia reclamantului
în Centrul de Tranzit din Aeroportul Otopeni în perioada 1–17 august 2001 nu a fost justificată,
reclamantul fiind lipsit de libertate fără nicio justificare şi neavând posibilitatea de a contesta măsura luată
împotriva sa (Hussain c. României, hotărâre CEDO din 18 februarie 2008, nepublicată).
*12) Potrivit legislaţiei interne, fapta mamei căsătorită în Ungaria de a-şi aduce copilul minor în
România în urma unor divergenţe cu soţul şi fără consimţământul acestuia nu constituie infracţiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal. Lipsa de diligenţă a autorităţilor române în asistenţa acordată cetăţeanului
ungur în vederea recuperării copilului, potrivit obligaţiilor asumate în baza Convenţiei de la Haga din 1980
privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii constituie însă o încălcare a dreptuluila viaţa
privată prevăzut în art. 8 din Convenţie (cauza Monory c. României şi Ungariei, par. 68–84, CEDO, 2005,
Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Selecţiuni 2004–2005, Biroul de Informare
al Consiliului Europei la Bucureşti, 2005, p. 212–216).
ART. 206
Ameninţarea

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 206 C. pen. într-o singură variantă de comitere şi constă în fapta de a
ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a
altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care asigură libertatea psihică sau morală a
persoanei, în sensul libertăţii de a decide, de a lua nestingherit hotărâri sau de a-şi manifesta voinţa.
Libertatea persoanei de a se comporta după voinţa sa, fără a fi constrâns în vreun fel, are o mare importanţă
pentru esenţa persoanei în statul de drept.
Faptele de ameninţare creează o stare de temere, de nelinişte persoanei ameninţate, împiedicând-o să-şi
desfăşoare în bune condiţii activitatea obişnuită, bineînţeles, respectând legile în vigoare, ordinea de drept,
regulile de convieţuire socială.
b) Obiectul material. Infracţiunea de ameninţare nu are obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ al infracţiunii nu este determinat de lege, putând fi orice persoană fizică; fapta poate fi
comisă şi în participaţie sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana ameninţată cu săvârşirea unui rău privitor la persoana sa ori a altei
persoane. Subiectul pasiv poate fi orice persoană care este în măsură să-şi dea seama că este supusă unei
forme de constrângere psihică.
În literatura juridică şi în practica judiciară s-a apreciat că nou-născutul, bolnavul în stare de comă ori cel
care din cauza stării psihice nu-şi poate da seama ce se petrece în jurul său, cel aflat în stare de beţie

65
completă nu sunt susceptibili de a fi ameninţaţi, neavând capacitatea de a percepe efectul psihic al
ameninţării*1).
În situaţia ameninţării adresate unui grup de persoane, vor fi tot atâţia subiecţi pasivi şi tot atâtea
infracţiuni câte persoane alcătuiau grupul.
Nu există însă infracţiune de ameninţare în cazul când făptuitorul se adresează unei colectivităţi sau unor
persoane nedeterminate.
În situaţia când subiectul pasiv are o anumită calitate (de exemplu, procuror, poliţist etc.), ameninţarea
va fi absorbită ca element constitutiv al altor infracţiuni (de exemplu, al infracţiunii de ultraj prevăzute în
art. 257 C. pen. ori ultraj judiciar, în art. 279 C. pen.).

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă în acţiunea de ameninţare a unei persoane, de insuflare a temerii că va fi
supusă unui pericol sau că o altă persoană apropiată va suferi un rău. Această acţiune poate fi săvârşită
direct, prin orice mijloace de comunicare – cuvinte, gesturi, fapte etc. – sau indirect, adică printr-o terţă
persoană. Acţiunea de ameninţare, pentru a avea relevanţă penală, trebuie să aibă ca obiect săvârşirea unei
infracţiuni, oricare ar fi aceasta, sau a unei fapte păgubitoare, indiferent de gravitate. Infracţiunea sau fapta
cu care se ameninţă, poate fi îndreptată nu numai împotriva celui ameninţat, dar şi – aşa cum s-a arătat – a
unei persoane apropiate.
Nu interesează dacă ameninţarea este necondiţionată sau condiţionată; este suficient să fi fost obiectiv
credibilă şi serioasă, susceptibilă de a alarma victima, de a-i produce o temere serioasă.
Dacă din atitudinea făptuitorului nu rezultă cu nimic că acesta va trece la înfăptuirea ameninţării sau
dacă ameninţarea, în mod obiectiv, nu poate fi realizată, fapta nu este de natură să alarmeze. Există, de
pildă, infracţiunea de ameninţare, dacă inculpatul a ameninţat victima cu moartea, arătându-i un cuţit şi
spunându-i că o va omorî, fără a trece desigur la punerea în executare a acestei intenţii (în caz contrar, ar fi
fost tentativă de omor)*2). Nu există infracţiune atunci când se ameninţă cu realizarea unui drept sau cu
folosirea unei căi legale; în acest sens, în practica judiciară s-a statuat că nu constituie infracţiune fapta de a
ameninţa o persoană că „o va aranja cu legea dacă se mai ţine de capul lui”, deoarece prin aceasta
făptuitorul nu s-a referit decât la folosirea unei căi legale pentru a obţine o anumită comportare din partea
reclamantei*3). Dacă ameninţarea se referă la săvârşirea unei infracţiuni şi acea infracţiune este comisă
imediat, atunci infracţiunea de ameninţare este absorbită în infracţiunea la care s-a făcut referire. Dacă
victima este ameninţată cu o faptă care se va produce mult mai târziu, devine îndoielnic că această
ameninţare ar putea inspira o temere persoanei ameninţate.
Ameninţarea se consideră a fi susceptibilă de a alarma când este de natură a inspira persoanei ameninţate o
temere reală şi serioasă că va suferi vătămarea sau prejudiciul cu care a fost ameninţată*4). Pentru aceasta
este necesar, aşa cum am subliniat anterior, ca ameninţarea să fie aptă de a fi realizată, adică să se producă
în împrejurări care să fie de natură să impresioneze, să îngrijoreze, să creeze în conştiinţa celui ameninţat
temerea că răul cu care se ameninţă s-ar putea realiza. În practica judiciară s-a reţinut că această trăsătură a
conţinutului infracţiunii lipseşte în cazul în care persoana ameninţată a avut o atitudine ce vădeşte că
ameninţarea nu i-a provocat nicio temere sau că nu a luat-o în serios*5). Avem rezerve în ceea ce priveşte
această soluţie, deoarece textul legal nu cere ca ameninţarea să producă efectiv o stare de temere sau
alarmare, ci doar să fie susceptibilă să producă o stare de temere. Considerăm că dacă ameninţarea este
serioasă şi susceptibilă de alarmare, atunci conţinutul infracţiunii este realizat, indiferent dacă a avut ecou
în conştiinţa persoanei vătămate sau nu. Oricum, acţiunea penală punându-se în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, odată cu introducerea plângerii de către aceasta, este de presupus că
ameninţarea făptuitorului nu a lăsat-o indiferentă.

66
Caracterul ameninţării de a fi fost susceptibilă de a alarma se apreciază concret, în funcţie de
împrejurările cauzei, de natura răului cu care s-a ameninţat, de natura alarmantă a expresiilor întrebuinţate,
de personalitatea celui ameninţat, de reacţia acestuia în faţa ameninţării etc.
Această trăsătură trebuie să fie dovedită; de aceea, organul abilitat trebuie să învedereze motivat din ce
împrejurări deduce că expresiile proferate, actele sau gesturile săvârşite au fost de aşa natură încât au putut
să inspire celui ameninţat temerea că ameninţarea se va realiza, în caz contrar neputându-se reţine
săvârşirea infracţiunii în sarcina inculpatului. Nu există cerinţe speciale privitoare la locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru libertatea psihică a persoanei.
Dacă mijloacele folosite de făptuitor sunt apte să producă o temere, urmarea este prezumată.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de ameninţare se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. În cazul ameninţării cu
săvârşirea unei infracţiuni, nu are relevanţă dacă făptuitorul a luat sau nu hotărârea de a comite acea
infracţiune; este suficient ca făptuitorul să fi avut reprezentarea că, prin fapta comisă, va provoca victimei o
stare de nelinişte, că o va alarma şi să fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii acestei urmări.
Intenţia nu există în situaţia când ameninţarea s-a făcut în glumă, făptuitorul neprevăzând niciun moment
că acţiunea sa ar fi de natură să alarmeze şi să producă victimei o stare de temere. De asemenea, intenţia
lipseşte în situaţia în care făptuitorul a fost în eroare referitor la aptitudinea faptei sale de a produce
victimei o astfel de stare.
Textul de incriminare nu prevede şi nu pretinde un anumit scop ori prezenţa unui anumit mobil.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Infracţiunea se consumă în momentul când, ca urmare a acţiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută
de lege, adică starea de pericol pentru libertatea psihică a victimei. Tentativa, deşi posibilă atunci când
făptuitorul a ales o modalitate de săvârşire a ameninţării care implică o derulare în timp (de exemplu, prin
trimiterea unei scrisori de ameninţare), nu este pedepsită.
Infracţiunea de ameninţare este o infracţiune formală şi instantanee, consumându-se, de regulă, prin
simplul fapt al ameninţării.
Dacă ameninţarea reprezintă elementul constitutiv al unei infracţiuni complexe (de pildă, în cazul
infracţiunilor de tâlhărie, şantaj, ultraj, cercetare abuzivă etc.) ori o circumstanţă agravantă a altei
infracţiuni [de exemplu, în cazul infracţiunii de împiedicare a exercitării libertăţii religioase, art. 381 alin.
(3)], ea va fi absorbită în conţinutul acesteia.

B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată
să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.
În cazul infracţiunii de ameninţare, acţiunea penală este promovată numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.

*1) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 184.


*2) Trib. Suprem, Dec. pen. nr. 1493/1979, în R2, p. 220.
*3) Trib. reg. Timişoara, Dec. pen. nr. 3614/1955, în Legalitatea populară nr. 10/1956, p. 122.
*4) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 487/R/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 325.

67
*5) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 441/R/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
322.

ART. 207
Şantajul

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 207 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă
agravată. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să
nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial. Potrivit alin. (2),
constituie variantă asimilată ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare,
compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul de a
dobândi în mod injust un folos nepatrimonial.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (3) şi se reţine dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au
fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie în principal relaţiile sociale referitoare la libertatea psihică a
persoanei. Prin incriminarea şantajului, legea penală reacţionează împotriva faptelor susceptibile să
îngrădească posibilităţile persoanei şantajate de a voi şi de a dispune de acţiunile sale.
De asemenea, dar numai ca obiect juridic special adiacent, sunt ocrotite şi relaţiile sociale susceptibile a
fi vătămate sau periclitate prin urmărirea fără drept a unui folos (de exemplu, relaţiile sociale referitoare la
patrimoniu, în ipoteza în care constrângerea este exercitată în vederea obţinerii unui folos material).
Deşi are ca obiect juridic principal relaţiile sociale care sunt ocrotite şi prin incriminarea ameninţării –
cele referitoare la libertatea morală a persoanei –, şantajul se deosebeşte de aceasta prin aceea că făptuitorul
urmăreşte dobândirea în mod injust a unui folos. În afară de aceasta, şantajul poate fi săvârşit şi prin acţiuni
violente exercitate asupra persoanei.
b) Obiectul material. Infracţiunea de şantaj nu are în principiu obiect material, libertatea psihică
(morală) constituind un drept personal.
În anumite cazuri însă, când fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice (violenţe), obiectul
material îl constituie corpul victimei sau bunurile materiale asupra cărora s-a acţionat.
Obiectul material al şantajului nu trebuie însă confundat cu folosul (profitul) realizat prin săvârşirea
infracţiunii; aceasta este consecinţa, iar nu obiectul material al infracţiunii de şantaj*1). Astfel, nu se poate
respinge cererea de despăgubiri a părţii civile pe motiv că infracţiunea de şantaj nu are obiect material,
atâta timp cât prejudicierea acesteia este urmarea acţiunii făptuitorilor*2).

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ nu este circumstanţiat de lege, fapta putând fi săvârşită de orice persoană. Participaţia
penală este posibilă în oricare dintre formele sale.
b) Subiectul pasiv poate fi, de asemenea, orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simţi
presiunea psihică exercitată asupra sa.
În situaţia în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de şantaj, există tot atâtea
infracţiuni câţi subiecţi pasivi sunt.

3. Conţinutul constitutiv
68
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea de constrângere a unei persoane să dea, să
facă, să nu facă sau să sufere ceva. Spre deosebire de Codul penal anterior, unde constrângerea se putea
realiza numai prin violenţă sau ameninţare, actualul Cod penal nu mai menţine această cerinţă. Aceasta nu
înseamnă că în actuala reglementare se exclud violenţa sau ameninţarea ca modalităţi de realizare a
constrângerii. Legiuitorul a dorit însă să dea o incriminare deschisă a posibilităţilor de realizare a
constrângerii, nedorind limitarea acesteia la violenţă sau ameninţare.
Astfel, fapta se poate săvârşi prin exercitarea oricăror acte de violenţă fizică împotriva unei persoane, de
la simplele acte de lovire, imobilizare, legare până la producerea de vătămări corporale*3). Violenţa trebuie
să se exercite asupra persoanei, dar în limitele prevăzute în art. 193 alin. (1) C. pen.; dacă prin folosirea
violenţei se produce o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, mai gravă decât cea la care se referă
art. 193 alin. (1), va exista concurs de infracţiuni.
Constrângerea se poate realiza şi prin ameninţare. Ameninţarea constă în săvârşirea de acte care sunt de
natură a inspira victimei temerea unui pericol pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea,
demnitatea sau avutul său ori al unei alte persoane de care este legată afectiv. În urma ameninţării
declanşate şi a temerii serioase produse victimei, aceasta este pusă în situaţia de a nu mai avea resursele
morale necesare pentru a se opune pretenţiilor făptuitorului; când ameninţarea nu a fost susceptibilă de a
produce victimei o asemenea teamă, infracţiunea de şantaj nu subzistă.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca ameninţarea să se refere la producerea unui rău viitor.
Violenţa şi ameninţarea trebuie să constituie mijloace de a exercita o constrângere asupra victimei. Nu
interesează dacă victima a cedat sau nu violenţei ori ameninţării. Prin astfel de mijloace, autorul trebuie să
determine pe subiectul pasiv să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva patrimonial sau nepatrimonial.
A da ceva presupune a efectua o activitate de autodeposedare, de remitere (de pildă, predarea unui bun, a
unei sume de bani etc.). În practica judiciară s-a reţinut, în acest sens, ca infracţiune de şantaj, fapta
inculpaţilor care au pretins sume de bani pentru a nu denunţa persoanele pe care le-au surprins când au
sustras mărfuri din magazin*4).
A face ceva înseamnă a acţiona într-un anumit fel (de exemplu, a semna un act, a evacua o încăpere sau
imobil, a face o declaraţie, a recunoaşte un drept, a retrage o plângere, a anula o logodnă, a-şi da demisia
din serviciu etc.) sau a lua o anumită atitudine impusă prin constrângere. S-a reţinut infracţiunea de şantaj
în această variantă de comitere în cazul inculpaţilor care au constrâns partea vătămată prin ameninţări la
adresa să şi a familiei sale astfel încât să o determine fie să facă rost de bani şi să restituie datoriile către
inculpaţi, fie să lase acestora dreptul de dispoziţie asupra imobilului proprietate personală*5).
A nu face ceva înseamnă a se abţine de a îndeplini o activitate, o prestaţie, de a lua o atitudine (de
exemplu, a nu face un denunţ, a nu declanşa un proces, a nu se prezenta la un concurs pentru ocuparea unui
post, a nu face un act etc.) din cauza constrângerii.
În sfârşit, prin a suferi ceva se înţelege a suporta un prejudiciu, material sau moral (de exemplu,
acceptarea să i se distrugă un bun, să i se ocupe samavolnic locuinţa, să părăsească o localitate, să îndure o
situaţie umilitoare, să piardă o sumă de bani, să fie insultat, să suporte o situaţie jignitoare etc.), indiferent
de natura acestuia. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că există infracţiunea de şantaj, dacă
victima este constrânsă la raport sexual sub ameninţarea inculpatului că va da publicităţii unele fotografii
compromiţătoare*6).
Şantajul prezintă şi o variantă asimilată. Aceasta constă în ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale
sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia.
În acest caz, constrângerea se realizează numai prin ameninţare cu darea în vileag a unei fapte, adevărată
sau imaginară.
Raţiunea incriminării constă în aceea că printr-o faptă josnică se urmăreşte obţinerea unor profituri. De
asemenea, s-a avut în vedere că în condiţiile art. 207 C. pen., forţa intimidantă a constrângerii exercitate
asupra victimei este mai mare, ştiut fiind faptul că este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de înlăturat
69
consecinţele unei compromiteri publice, indiferent dacă este vorba de o faptă imaginară sau reală. Potrivit
art. 177 C. pen., prin „membru de familie” se înţeleg ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii
acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude (aceste dispoziţii
aplicându-se şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti), soţul, persoanele
care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc.
Pentru existenţa infracţiunii de şantaj, nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenţia
făptuitorului, adică să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceea ce acesta îi cere, infracţiunea există
independent de această împrejurare, deoarece şantajul este, după cum s-a arătat, o infracţiune îndreptată în
principal împotriva libertăţii morale a persoanei, libertate care este încălcată prin simplul fapt al
constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale. Nu sunt cerinţe esenţiale privind
locul şi timpul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări serioase de temere a victimei, constrângerea
declanşată asupra sa punând-o în faţa alternativei de a îndeplini pretenţiile făptuitorului ori de a suporta alte
consecinţe, ceea ce echivalează cu o îngrădire a libertăţii psihice a persoanei vătămate de a acţiona după
voinţa sa.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Nu există o astfel de legătură dacă persoana vătămată a simulat că se află într-o stare de
temere serioasă pentru a induce în eroare pe subiectul activ şi a-l denunţa.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de şantaj se comite numai cu intenţie directă (calificată prin scop). Într-adevăr, autorul
acţionează având reprezentarea că prin fapta sa exercită o constrângere ilicită asupra victimei pentru a o
determina să facă, să nu facă, să dea sau să sufere ceva, şi urmăreşte producerea acestui rezultat, cu scopul
de a dobândi un folos injust.
Acţiunea de constrângere exercitată de făptuitor trebuie să urmărească realizarea unui scop determinat, şi
anume obţinerea unui folos pentru sine sau pentru altul*7). Acesta poate fi nepatrimonial (de exemplu,
acordarea unui titlu sau a unui grad ori a altor distincţii onorifice), pentru realizarea variantei tip şi a celei
asimilate, ori patrimonial (de exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei
datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţiuni de serviciu în mod gratuit), pentru realizarea variantei
agravate. În varianta agravată a şantajului, se pune problema diferenţierii acestei infracţiuni de infracţiunea
de tâlhărie.
Şantajul este o infracţiune îndreptată în principal nu împotriva patrimoniului sau a altor interese ale
persoanei, ci împotriva libertăţii sale psihice. În cazul când, concomitent cu exercitarea constrângerii,
făptuitorul pretinde ca victima să-i dea un bun mobil, acesta va răspunde nu pentru infracţiunea de şantaj,
ci pentru aceea de tâlhărie. Spre deosebire de tâlhărie, care presupune concomitenţa violenţei sau a
ameninţării cu predarea bunului, şantajul implică o predare ulterioară a acestuia*8). Astfel, fapta
inculpaţilor de a-şi însuşi bijuteriile persoanei vătămate prin ameninţare cu cuţitul constituie tâlhărie, şi nu
infracţiunea de şantaj*9); tot astfel, dacă inculpaţii, prin violenţe şi ameninţări au obligat un barman să le
servească băuturi alcoolice, al căror cost au refuzat să-l achite a determinat victima pe care a ameninţat-o
cu moartea, să-i dea un lucru care nu îi aparţine*10).
Cu privire la obţinerea folosului considerăm, alături de alţi autori, că cerinţa legii este îndeplinită numai
când folosul este injust, nu şi atunci când acesta este just*11).
Cu privire la forma de vinovăţie semnalăm că unii autori consideră că infracţiunea se comite şi cu
intenţie indirectă*12). În acest caz, scopul urmărit de făptuitor s-ar referi mai degrabă la modul de săvârşire
a acţiunii de constrângere.
Dacă autorul nu a urmărit scopul prevăzut în norma de incriminare înseamnă că el nu a acţionat cu
vinovăţia cerută pentru existenţa infracţiunii de şantaj; în acest caz, constrângerea psihică ar putea constitui
eventual o ameninţare.
70
4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Infracţiunea de şantaj se consumă în momentul când s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de
temere în persoana celui constrâns, indiferent dacă victima a rezistat sau nu acţiunii de constrângere şi deci
dacă s-a supus cerinţelor făptuitorului de a da, a face, a nu face ori a suferi ceva.
Dacă autorul a constrâns persoana vătămată prin acţiuni repetate, subzistă numai o singură infracţiune de
şantaj. Tot o singură infracţiune va exista şi atunci când s-a exercitat asupra victimei constrângerea atât sub
forma ameninţării, cât şi a violenţei.
În fine, dacă autorul a exercitat activitatea ilegală contra mai multor persoane, fie dorind obţinerea unui
folos de la fiecare, fie urmărind un folos unic (de exemplu, să nu se prezinte la un concurs pentru a putea el
ocupa postul), vor subzista atâtea infracţiuni de şantaj, câte victime sunt, făcându-se aplicarea art. 38 C.
pen.
Şantajul absoarbe, prin voinţa legiuitorului, faptele de ameninţare sau de loviri ori alte violenţe în
varianta tip, acestea făcând parte din conţinutul infracţiunii de şantaj.
Când violenţele comise de autor au ca urmare o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ne aflăm
în faţa unui concurs de infracţiuni [şantaj, în concurs cu fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) ori în art. 194
C. pen.].
Infracţiunea de şantaj este susceptibilă de forme imperfecte – acte preparatorii şi tentativă (de exemplu,
redactarea scrisorii care conţine o ameninţare şi pretinderea folosului), dar acestea nu sunt pedepsite de
lege.

B. Sancţionare
În varianta simplă (tipică), şantajul săvârşit de o persoană fizică se pedepseşte cu închisoare de la unu la
5 ani. Varianta agravată se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani.

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 324.


*2) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1036/1999, în RDP nr. 4/2000, p. 149.
*3) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 191.
*4) Trib. Galaţi, Dec. nr. 850/1972, în RRD nr. 1/1974, p. 136, cu notă de I. Lupu şi I. Suceavă.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1335/2009, pe www.iccj.ro.
*6) Trib. Mureş, Dec. nr. 1903/1973, în Practica judiciară penală, vol. III, p. 87.
*7) C. Bulai, op. cit., p. 163.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 4266/1999, în RDP nr. 4/2001, p. 157–158.
*9) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 681/1998, în RDP nr. 4/1999, p. 158.
*10) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 903/1997, în RDP nr. 4/1998, p. 155.
*11) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 194.
*12) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 326.
ART. 208
Hărţuirea

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 208 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă atenuată. Constituie
varianta tip, potrivit alin. (1), fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes
legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către
aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere.
71
Varianta atenuată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine în cazul efectuării de apeluri telefonice sau
comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere
unei persoane.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special, în cazul infracţiunii de hărţuire, este constituit de relaţiile sociale care
asigură libertatea psihică sau morală a persoanei, în sensul libertăţii de a se deplasa nestingherită şi de a-şi
trăi viaţa privată fără imixtiuni.
b) Obiectul material. Infracţiunea de hărţuire nu are obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ al infracţiunii nu este determinat de lege, putând fi orice persoană fizică; fapta poate fi
comisă şi în participaţie sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana urmărită sau care primeşte apeluri telefonice sau comunicări prin
mijloace de transmitere la distanţă. Subiectul pasiv poate fi orice persoană care este în măsură să-şi dea
seama că este supusă unei forme de constrângere psihică.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura subiectivă
a) Elementul material. Termenul de „hărţuire” presupune acte repetate, comise de făptuitor pentru a
necăji, a chinui pe cineva, a nu da cuiva pace, a cicăli, a sâcâi, a pisa, a frământa, a agita, a nelinişti partea
vătămată. Hărţuirea nu este definită în legislaţia penală, dar presupune alarmarea, crearea de neplăceri
victimei. În fond, hărţuirea include orice tip de comportament sau acţiune care include ameninţarea
securităţii şi liniştii victimei ori care îi cauzează inconveniente inutile.
În varianta simplă, hărţuirea se săvârşeşte prin urmărirea victimei sau supravegherea locuinţei, locului de
muncă sau altor locuri frecventate de către aceasta. Urmărirea presupune a merge, a se deplasa, a fugi după
cineva sau pe urmele cuiva, indiferent dacă deplasarea se face pe jos, cu mijloacele de transport în comun
sau cu un alt mijloc de transport (cu maşina personală, cu un taxi, cu bicicleta, pe role etc.). Supravegherea
locuinţei, locului de muncă sau altor locuri frecventate de către victimă presupune observarea, pândirea
acestor locuri, indiferent dacă persoana hărţuită se află în aceste locaţii sau nu.
Pentru existenţa infracţiunii este necesară îndeplinirea a două condiţii esenţiale. O primă condiţie este ca
fapta să se săvârşească în mod repetat. Aceasta înseamnă că un act izolat de urmărire a victimei sau
supraveghere a locuinţei, locului de muncă sau a altor locuri frecventate de aceasta nu are relevanţă penală.
Repetarea actului însă este susceptibilă să ducă la realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii de
hărţuire. Nu este necesar ca actele de hărţuire să fie aceleaşi de fiecare dată; spre exemplu, urmărirea
victimei în trafic urmată de supravegherea locuinţei acesteia cu altă ocazie constituie infracţiunea de
hărţuire, dacă fapta a provocat persoanei urmărite sau supravegheate o stare de temere. În practica judiciară
străină*1) s-a considerat că şase incidente spontane pe parcursul a 9 luni nu pot constitui hărţuire, dacă
faptele se datorează temperamentului coleric al făptuitorului şi victimei, atâta timp cât între incidentele
respective relaţiile au fost civilizate şi cordiale şi nu se poate stabili o legătură între incidente. Dimpotrivă,
s-a considerat că se întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de hărţuire dacă făptuitorul, soţul
victimei, a hărţuit-o pe aceasta în două ocazii, în decembrie şi ianuarie, când erau despărţiţi în fapt, chiar
înainte de declanşarea procedurii de divorţ*2). S-a mai considerat în practica judiciară străină că pentru
întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de hărţuire este nevoie de cel puţin două incidente, la
intervale de timp rezonabile, care să poată determina o stare de temere în ceea ce priveşte continuarea
comportamentului şicanator. Astfel, cu cât incidentele sunt mai puţine şi intervalul de timp pe durata căruia
72
sunt răspândite este mai mare, cu atât mai dificilă este de stabilit legătura între ele şi implicit existenţa
hărţuirii. Ca excepţie, chiar dacă intervalul de timp este mare, se pot întruni elementele constitutive ale
infracţiunii de hărţuire dacă se stabileşte un tipar al acestor incidente (spre exemplu, hărţuire pe motive
religioase în faţa bisericii, în fiecare an, de Paşte, sau urmărirea sau supravegherea unei persoane, în fiecare
an, de ziua de naştere a acesteia)*3). Condiţia repetabilităţii este întrunită chiar dacă actele de urmărire sau
supraveghere se efectuează de persoane diferite, în înţelegere, dacă astfel creează victimei o stare de
temere*4).
A doua condiţie este ca fapta să se săvârşească fără drept sau fără un interes legitim. De altfel, multe
activităţi legitime pot determina o persoană să se simtă hărţuită, dar nu ar trebui să fie interzise prin
dispoziţiile legale. Justificarea urmăririi sau supravegherii persoanei se poate face, spre exemplu, în cazul
organelor judiciare, pentru prevenirea, constatarea sau investigarea infracţiunilor. Interesul legitim poate fi
justificat, de exemplu, de jurnaliştii de investigaţie, detectivii particulari sau colectorii de datorii,
profesionişti care ar trebui să fie liberi în desfăşurarea activităţii lor. Aceasta nu înseamnă că astfel de
persoane beneficiază de imunitate totală conform prevederilor legale. Acestea ar trebui să demonstreze că
acţiunile lor au fost, în toate împrejurările, rezonabile.
Este, de asemenea, legitimă activitatea de lobby sau protestul efectuat în mod paşnic. O persoană care
înmânează manifeste la ieşirea dintr-o clădire de birouri în faţa căreia se protestează poate săvârşi însă
această infracţiune, atâta timp cât creează o stare de temere prin atitudinea sa şicanatoare raportată la
angajaţii companiei faţă de care se protestează şi dacă le provoacă acestora o stare de temere, indiferent
dacă atitudinea sa se raportează la angajaţi diferiţi ai aceleiaşi companii, atâta timp cât comportamentul este
repetat.
Spre deosebire de legislaţiile străine, care includ în elementul material al infracţiunii de hărţuire acte de
violenţă sau ameninţare faţă de victimă, iar în ceea ce priveşte raporturile între făptuitor şi victimă, nu
exclud existenţa acestei infracţiuni nici dacă este săvârşită de către persoane care locuiesc împreună şi au o
relaţie stabilă, legislaţia penală română a ales să incrimineze numai faptele de urmărire sau supraveghere a
victimei sau a locurilor în care aceasta se deplasează. De asemenea, spre deosebire de legislaţiile străine,
care includ în elementul material al acestei infracţiuni şi fapte şicanatoare ale vecinilor care tulbură
folosinţa locuinţei victimei (spre exemplu, petreceri repetate la ore nepotrivite în noapte, aruncarea de
gunoi în curtea victimei în mai multe ocazii etc.), legiuitorul român a lăsat în afara incriminării săvârşirea
unor astfel de fapte, care nu constituie infracţiunea de hărţuire*5). De asemenea, nu sunt incriminate în
legislaţia noastră ca infracţiune de hărţuire trimiterea de cadouri nedorite victimei sau şicanarea acesteia
prin comandarea de taxiuri nedorite în numele victimei.
În studiile efectuate în practica judiciară străină s-a stabilit că în 43% din cazurile de hărţuire,
reclamantul terminase o relaţie intimă cu suspectul. Suspectul şi victima se cunoşteau în aproape toate
cazurile (doar 2% dintre infractori nu cunoşteau victima hărţuită). De regulă, făptuitorul şi victima erau
parteneri sau foşti parteneri, rude (41% din cazuri), cunoştinţe (41% din cazuri) sau vecini (16%)*6).
În afară de varianta tip (săvârşită prin urmărirea sau supravegherea victimei), infracţiunea se poate
realiza şi prin efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care,
prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane. Aceasta include SMS-uri, e-mailuri,
scrisori, telegrame, bileţele, precum şi orice alte mijloace de transmitere la distanţă.
În practica judiciară străină s-a considerat că se întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de
hărţuire dacă între făptuitor şi victimă s-au efectuat în trei ocazii, într-o perioadă scurtă de timp, diferite
convorbiri telefonice, chiar în condiţiile în care acestea au fost efectuate de victimă, însă la iniţiativa
făptuitorului (acesta a sunat victima ştiind că, în condiţiile în care aceasta nu poate să răspundă, va fi
obligată în virtutea profesiei să contacteze persoana care a sunat-o)*7).
b) Urmarea imediată. Săvârşirea infracţiunii de hărţuire are ca urmare imediată o stare de fapt contrară
celei care ar fi rezultat din desfăşurarea normală a relaţiilor sociale privind libertatea şi inviolabilitatea
psihică a persoanei. Această stare rezultă din crearea climatului intimidant, ostil pentru victimă şi este

73
prevăzută expres în norma de incriminare. Astfel, acţiunea făptuitorului trebuie să producă victimei o stare
de temere, în lipsa căreia nu subzistă infracţiunea de hărţuire.
c) Raportul de cauzalitate. Existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta care constituie elementul
material al hărţuirii şi urmarea imediată trebuie dovedită.

B. Latura subiectivă
Atitudinea psihică a făptuitorului, în cazul infracţiunii de hărţuire, se caracterizează prin existenţa
vinovăţiei sub forma intenţiei directe sau indirecte. Aceasta implică cunoaşterea de către făptuitor a
împrejurării că urmărirea sau supravegherea ori efectuarea de apeluri telefonice ori comunicarea prin alte
mijloace sunt şicanatoare, intimidante, ostile şi au loc împotriva voinţei victimei, autorul urmărind în mod
expres ori acceptând acest lucru.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
În cazul infracţiunii analizate, actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate şi deci nu se
sancţionează. Consumarea infracţiunii are loc, de regulă, în momentul efectuării celei de-a doua acţiuni de
hărţuire, când, urmare a acţiunii făptuitorului, s-a produs consecinţa cerută de lege, respectiv crearea stării
de temere. Infracţiunea se epuizează odată cu săvârşirea ultimului act de hărţuire.

B. Sancţionare
Pedeapsa pentru fapta săvârşită în varianta tip este închisoarea de la 3 la 6 luni sau amenda. Varianta
atenuată se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau amenda, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă. În legislaţia străină, cel mai eficient mijloc de contracarare a săvârşirii infracţiunii
este ordinul de restricţie. În actuala reglementare a Codului penal se poate dispune pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi [art. 66 alin. (1) lit. o) – dreptul de a se apropia de
locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile
stabilite de instanţa de judecată], dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa
constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară.
Acţiunea penală în cazul acestei infracţiuni se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

*1) Cauza Curtis c. R [2010] EWCA Crim 123 (9 februarie 2010).


*2) Cauza Pratt c. Director of Public Prosecutions Queen's Bench Division (Divisional Court) [2001]
EWHC Admin 483, CO/754/2001.
*3) Legătura dintre incidente a fost considerată o condiţie esenţială în altă cauză din Marea Britanie, Lau
c. Director of Public Prosecutions [2000] EWHC QB 182 (22 februarie 2000).
*4) Cauza Buckley & Anor c. Director of Public Prosecutions (14 ianuarie 2008).
*5) În Codul penal anterior, astfel de fapte constituiau infracţiunea de tulburare a folosinţei locuinţei (art.
320 C. pen. anterior), infracţiune care nu mai este preluată în actualul Cod penal.
*6) J. Harris, The Protection From Harassment Act 1997 – An Evaluation Of Its Use And Effectiveness,
pe http://rds.homeoffice.gov.uk/rds/pdfs/r130.pdf.
*7) Cauza James c. Crown Prosecution Service, DC, 4 noiembrie 2009.

ART. 209
Sclavia

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)


74
1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 209 C. pen. într-o singură variantă de comitere, respectiv punerea sau
ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la ocrotirea libertăţii individuale
împotriva activităţilor ilegale de punere sau menţinere a unei persoane în stare de sclavie.
Condiţia de om liber este o cucerire importantă a omenirii şi este apărată prin legea penală în toate
statele democratice.
b) Obiectul material al infracţiunii este corpul persoanei aflată în stare de sclavie.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică, necerându-se ca aceasta să aibă o anume calitate.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana – necircumstanţiată în vreun fel – pusă în stare de sclavie ori care face
obiectul traficului de sclavi.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă dintr-o acţiune prin care subiectul activ pune sau ţine în stare de sclavie
sau prin care se realizează o traficare de sclavi.
Conceptul de „sclavie” a fost definit în documentele Convenţiei de la Geneva privitoare la abolirea
sclavajului, a traficului de sclavi şi a instituţiilor şi practicilor similare sclavajului (1956), sclavia fiind
înţeleasă ca acea condiţie a unui individ asupra căruia se exercită toate atributele dreptului de proprietate
sau a unora dintre acestea.
A pune o persoană în stare de sclavie înseamnă a o trece din situaţia de persoană liberă în situaţia de
totală dependenţă faţă de altă persoană, care devine proprietarul celui aflat în puterea sa.
A ţine în sclavie înseamnă a menţine starea de sclavie, adică starea în care a ajuns o persoană exercitând
în continuare asupra ei prerogativele dreptului de proprietate.
În fine, a face trafic de sclavi înseamnă a face acte de comerţ cu sclavi, adică acte de vânzare-cumpărare,
transport sau schimb în natură de sclavi.
Nu există condiţii speciale privind timpul sau locul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată este trecerea unei persoane libere în stare de sclavie, adică de totală dependenţă
faţă de proprietarul de sclavi ori menţinerea în această stare sau trecerea unei persoane aflată în sclavie de
la un proprietar la altul prin acte de achiziţie sau de cesiune.
Nu este necesar ca această urmare să aibă o consacrare juridică, fiind suficient să se producă în fapt.
c) Raportul de cauzalitate. Latura obiectivă este realizată numai atunci când între acţiunea făptuitorului
(punerea sau menţinerea unei persoane în stare de sclavie ori efectuarea operaţiilor de trafic de sclavi) şi
urmarea imediată se poate stabili existenţa unei legături cauzale. Trebuie să se stabilească şi să se verifice
dacă activitatea subiectului activ a produs sau a contribuit la producerea acestor urmări.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de sclavie se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. Nu are relevanţă nici mobilul şi
nici scopul activităţii autorului. De asemenea, nu interesează eventualul consimţământ al victimei.

75
4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Fapta se consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică punerea sau menţinerea
victimei în stare de sclavie ori efectuarea unui act material de traficare, privitor la aceasta. În modalitatea
punerii sau menţinerii unei persoane în sclavie, fapta are un caracter continuu. În modalitatea traficului,
infracţiunea se consumă instantaneu.
Tentativa infracţiunii se pedepseşte (art. 217 C. pen.).

B. Sancţionare
Pentru infracţiunea de sclavie, persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse
dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale*1).

*1) Avem rezerve serioase în legătură cu utilitatea şi constituţionalitatea acestui text de lege. A se vedea,
în acest sens, şi M.A. Hotca, Neconstituţionalitatea şi inutilitatea dispoziţiilor care reglementează
confiscarea extinsă, pe www.juridice.ro.

ART. 210
Traficul de persoane

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 210 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată şi constă în
recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia,
săvârşită prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate [lit. a)], profitând de
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei
persoane [lit. b)], prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane [lit. c)]. Varianta agravată se reţine
în cazul în care fapta descrisă la alin. (1) este săvârşită de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror desfăşurare este condiţionată de
respectarea libertăţii şi a drepturilor persoanei, a demnităţii, integrităţii corporale sau sănătăţii acesteia,
împotriva faptelor de exploatare a acesteia şi de transformare a persoanei în sursă de câştig.
b) Obiectul material este corpul persoanei traficate în vederea exploatării*1).

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. În varianta agravată, subiectul activ este
calificat, acesta având calitatea de funcţionar public.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana traficată în scopul exploatării. Subiect pasiv poate fi orice persoană,
femeie sau bărbat. Atunci când subiect pasiv este o persoană în vârstă de până la 18 ani împliniţi,
infracţiunea devine, din trafic de persoane, infracţiunea de trafic de minori.
76
3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al laturii obiective se prezintă sub forma unei pluralităţi de acţiuni alternative.
Recrutarea unei persoane pentru a fi exploatată înseamnă descoperirea unei persoane susceptibile a fi
exploatată şi determinarea acesteia să devină victimă a exploatării. Transportarea constă în acţiunea unei
persoane, numită transportator, de a muta dintr-un loc în altul, cu ajutorul unui mijloc de transport,
persoana care este sau urmează a fi exploatată. Transferarea constă în acţiunea unei persoane de a dispune
şi realiza schimbarea locului de cazare sau în care se află ascunsă ori este exploatată o persoană.
Adăpostirea este acţiunea unei persoane de a asigura cazare, găzduire altei persoane, în vederea exploatării
sau înlesnirii exploatării acesteia. Primirea este acţiunea unei persoane de a prelua, de a lua asupra sa, pe
seama sa, o persoană, în scopul exploatării sau înlesnirii exploatării acesteia.
O cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii de trafic de persoane adulte este ca acţiunile incriminate
să fie săvârşite prin vreuna dintre următoarele modalităţi prevăzute în norma de incriminare: prin
constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea de a se apăra
sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane ori prin oferirea, darea,
acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are
autoritate asupra acelei persoane.
Se observă că modalităţile de săvârşire a infracţiunii în varianta tip constituie tot atâtea infracţiuni de
sine stătătoare. Fapta se poate săvârşi prin constrângere, care poate îmbrăca orice formă, inclusiv
ameninţare (art. 206 C. pen.) sau lovire [art. 193 alin. (1) C. pen.]. De asemenea, răpirea presupune luarea
victimei, prin forţă, în stăpânire de către traficanţi, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 C. pen.). Aceste infracţiuni se absorb însă în conţinutul
constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane. Dacă însă consecinţele acţiunilor de trafic depăşesc
urmările prevăzute pentru infracţiunile mai sus menţionate, provocând vătămarea corporală sau moartea
persoanei traficate, va exista un concurs de infracţiuni între infracţiunea de trafic şi vătămare corporală,
omor sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, după caz.
Inducerea în eroare reprezintă o modalitate frecvent folosită în activitatea infracţională a traficanţilor,
pentru a convinge potenţialele victime să accepte serviciile propuse. Victima este înşelată de traficant prin
prezentarea, cu bună ştiinţă, a unor informaţii false referitoare la tipurile de servicii pe care el şi complicii
săi le acordă. De exemplu, traficantul comunică persoanelor recrutate că îşi asumă obligaţia de a le asigura
toate condiţiile necesare deplasării lor în statul în care acestea doresc să-şi caute un loc de muncă. Pentru
serviciul propus el solicită în avans o sumă de bani, urmând ca restul banilor să fie achitaţi după angajarea
victimelor la serviciu în străinătate, condiţie destul de tentantă pentru persoanele recrutate. O altă metodă o
constituie oferirea unor promisiuni false privitoare la avantajele de care persoana racolată va beneficia în
statul străin. Traficantul promite victimei că o poate angaja, în altă ţară, la un serviciu bine remunerat în
calitate de dansatoare, chelneriţă, menajeră sau chiar prostituată, în condiţii avantajoase. Inducerea în
eroare se poate realiza şi prin necomunicarea intenţiilor adevărate pe care, de fapt, le urmăreşte. În acest
caz, traficantul nu comunică victimei despre intenţia sa de a o transmite altor persoane, care o vor exploata
sub diverse forme şi va fi supusă unui tratament inuman (maltratare fizică, psihică etc.).
S-a reţinut infracţiunea de trafic de persoane săvârşită prin inducere în eroare într-o speţă*2) în care
persoana vătămată S.G., auzindu-l pe inculpat că urmează să plece la muncă în străinătate şi că poate să o
ajute să muncească la un centru pentru îngrijirea copiilor cu deficienţe psihice, i-a cerut să o ajute să plece
la muncă în străinătate. În acest scop, inculpatul a procurat formularele pentru obţinerea paşaportului, a
plătit taxele necesare, a cumpărat biletul de călătorie pentru persoana vătămată, a dat acesteia 300 de dolari
şi 200 euro, necesari la frontieră şi a îndrumat-o în vederea întâlnirii, în străinătate, cu C.P. Inculpatul a
cerut părţii vătămate să-i trimită în ţară sumele cheltuite de el şi jumătate din salariul pe care îl va obţine în
3 luni. Ajungând în străinătate, persoana vătămată a fost cazată într-un club, în scopul practicării
77
prostituţiei, fiindu-i luat paşaportul. Fapta inculpatului care, prin înşelarea persoanei vătămate că o va ajuta
să meargă la muncă în străinătate, a întocmit formalităţile necesare obţinerii paşaportului şi a documentului
de călătorie, i-a remis sumele de bani necesare trecerii frontierei, i-a indicat o persoană de legătură şi un loc
decazare, toate acestea în scopul exploatării acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de
trafic de persoane.
Traficul de persoane se mai poate săvârşi prin abuz de autoritate. Practic, s-a constatat că sunt relativ
dese situaţiile când foste victime ale traficului de persoane, consimt, în schimbul unor sume de bani oferite
de membrii reţelelor de traficanţi, să determine alte tinere asupra cărora, datorită unor diverse împrejurări,
au autoritate, să devină victime ale traficului de persoane. Au fost întâlnite situaţii în care victimele au fost
traficate de mătuşi, unchi, veri, chiar şi o situaţie în care o tânără şi-a traficat sora mai mică.
Traficul de persoane se poate săvârşi profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane. Starea de neputinţă a victimei reprezintă o
stare psihică sau fizică (deficienţe fizice, tulburări sufleteşti, altă stare de neputinţă sau inconştienţă etc.) ce
nu-i permite să înţeleagă caracterul şi esenţa acţiunilor săvârşite în privinţa ei sau nu a putut opune
rezistenţă infractorului care înţelege că ea se află într-o astfel de stare. De asemenea, nu are importanţă
pentru existenţa infracţiunii de trafic de persoane dacă însuşi făptuitorul a adus victima într-o astfel de stare
(i-a dat băuturi alcoolice, substanţe narcotice, somnifere etc.) sau ea se afla în stare de neputinţă
independent de acţiunile lui. Dacă starea de neputinţă a fost provocată de traficant, infracţiunea subzistă în
celelalte variante de comitere (constrângere, inducere în eroare etc.).
Traficul de persoane se poate realiza şi prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte
foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. S-au întâlnit
situaţii triste în care părinţii, rudele sau cei care au în grijă o persoană primesc bani în schimbul
încredinţării persoanei respective traficanţilor.
Pentru existenţa variantei agravate este necesar ca fapta să fie săvârşită de un funcţionar public (potrivit
prevederilor art. 175 C. pen.) aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Nu are relevanţă dacă fapta săvârşită
are sau nu legătură cu atribuţiile de serviciu, ci numai faptul că funcţionarul se afla în exerciţiul acestor
atribuţii în momentul comiterii faptei.
b) Urmarea imediată. Acţiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare o stare de pericol care s-a
creat pentru relaţiile privind libertatea persoanei, respectarea drepturilor persoanei, a demnităţii şi
integrităţii fizice şi psihice a acesteia şi care se realizează prin însăşi săvârşirea activităţii incriminate.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate; aceasta se realizează prin însăşi săvârşirea acţiunii descrise de norma de incriminare.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de trafic de persoane adulte se realizează, în general, sub forma intenţiei directe.
În toate modalităţile de existenţă a elementului material pentru infracţiunea de trafic de persoane legea
cere ca o condiţie esenţială existenţa unui anumit scop al infracţiunii: exploatarea victimei*3).
Nu are relevanţă dacă scopul urmărit, exploatarea victimei, s-a realizat sau nu. În situaţia realizării
acestui scop, în opinia noastră, ne aflăm în prezenţa unui concurs real de infracţiuni între infracţiunea de
trafic de persoane şi infracţiunea care formează scopul exploatării (spre exemplu, proxenetism – art. 213 C.
pen., sclavie – art. 209 C. pen., supunerea la muncă forţată sau obligatorie – art. 212 C. pen., exploatarea
cerşetoriei – art. 214 C. pen. etc.), bineînţeles dacă atât activitatea de trafic, cât şi activitatea subsecventă de
exploatare se realizează de aceeaşi persoană. În argumentarea acestui punct de vedere amintim şi recursul
în interesul legii prin care instanţa supremă a stabilit relaţia între infracţiunea de trafic de persoane şi
proxenetism în reglementarea anterioară adoptării actualului Cod penal*4). Într-adevăr, instanţa stabileşte
elementele de diferenţiere (pe care le vom analiza pe larg la infracţiunea de proxenetism), concluzionând că
cele două infracţiuni se pot săvârşi în concurs real.
Tot scopul urmărit diferenţiază infracţiunea de trafic de persoane de infracţiunea de trafic de migranţi.
Astfel, traficul de migranţi se realizează în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.
78
Traficantul primeşte bani pentru introducerea sau scoaterea frauduloasă din ţară a persoanelor care nu au
dreptul de a intra sau ieşi legal din ţară. Traficul de persoane, în schimb, se realizează în scopul exploatării
persoanei, indiferent dacă activitatea de exploatare se produce în aceeaşi ţară în care s-a realizat activitatea
de trafic sau nu.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele preparatorii, deşi posibile, nu se pedepsesc. Tentativa infracţiunii de trafic de persoane se
pedepseşte, conform art. 217 C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a comis acţiunea sub una dintre modalităţile
înfăţişate prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective şi s-a produs urmarea imediată.
Întrucât traficul de persoane este infracţiune cu conţinut alternativ, faptele prin care se concretizează
două sau chiar toate acţiunile (recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea, primirea), săvârşite de
aceeaşi persoană, neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie va constitui o unitate naturală de infracţiune (unitate
simplă de infracţiune). Dacă faptele se comit la intervale mai mari de timp şi cu aceeaşi reprezentare
delictuoasă, ele vor lua forma unei infracţiuni continuate. Dacă lipseşte unitatea de rezoluţie, va exista o
pluralitate de infracţiuni. Referitor la posibilitatea săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane în forma
continuată, instanţa supremă s-a pronunţat, pe baza legislaţiei în vigoare anterior adoptării actualului Cod
penal, în sensul că subzista forma continuată şi în situaţia în care fapta privea mai mulţi subiecţi pasivi şi se
săvârşea în aceleaşi condiţii de loc şi timp*5). Această soluţie nu îşi mai are aplicabilitatea în actuala
reglementare, unde una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate este reprezentată de unitatea
de subiect pasiv (art. 35 C. pen.). Aceasta nu înseamnă că traficul de persoane nu poate fi săvârşit în forma
continuată. Dacă aceeaşi persoană este traficată, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la diferite intervale
de timp, se realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în forma continuată.
Dacă, în schimb, sunt traficate persoane diferite, chiar şi în baza aceloraşi condiţii de loc şi timp şi chiar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, ne vom afla în prezenţa unui concurs de infracţiuni, iar nu a unei infracţiuni
continuate.
Unele dintre acţiunile incriminate, cum ar fi transportarea, transferarea, adăpostirea presupun activităţi
de o anumită durată, o prelungire în timp, ceea ce subliniază faptul că infracţiunea de trafic de persoane,
săvârşită în aceste variante, este infracţiune continuă. În consecinţă, va exista şi un moment al epuizării,
care este acela în care aceste acţiuni încetează.
actualului Cod penal, în sensul că subzista forma continuată şi în situaţia în care fapta privea mai mulţi
subiecţi pasivi şi se săvârşea în aceleaşi condiţii de loc şi timp*5). Această soluţie nu îşi mai are
aplicabilitatea în actuala reglementare, unde una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate
este reprezentată de unitatea de subiect pasiv (art. 35 C. pen.). Aceasta nu înseamnă că traficul de persoane
nu poate fi săvârşit în forma continuată. Dacă aceeaşi persoană este traficată, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, la diferite intervale de timp, se realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de
persoane în forma continuată. Dacă, în schimb, sunt traficate persoane diferite, chiar şi în baza aceloraşi
condiţii de loc şi timp şi chiar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, ne vom afla în prezenţa unui concurs de
infracţiuni, iar nu a unei infracţiuni continuate.
Unele dintre acţiunile incriminate, cum ar fi transportarea, transferarea, adăpostirea presupun activităţi
de o anumită durată, o prelungire în timp, ceea ce subliniază faptul că infracţiunea de trafic de persoane,
săvârşită în aceste variante, este infracţiune continuă. În consecinţă, va exista şi un moment al epuizării,
care este acela în care aceste acţiuni încetează.
actualului Cod penal, în sensul că subzista forma continuată şi în situaţia în care fapta privea mai mulţi
subiecţi pasivi şi se săvârşea în aceleaşi condiţii de loc şi timp*5). Această soluţie nu îşi mai are
aplicabilitatea în actuala reglementare, unde una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate
este reprezentată de unitatea de subiect pasiv (art. 35 C. pen.). Aceasta nu înseamnă că traficul de persoane
79
nu poate fi săvârşit în forma continuată. Dacă aceeaşi persoană este traficată, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, la diferite intervale de timp, se realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de
persoane în forma continuată. Dacă, în schimb, sunt traficate persoane diferite, chiar şi în baza aceloraşi
condiţii de loc şi timp şi chiar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, ne vom afla în prezenţa unui concurs de
infracţiuni, iar nu a unei infracţiuni continuate.
Unele dintre acţiunile incriminate, cum ar fi transportarea, transferarea, adăpostirea presupun activităţi
de o anumită durată, o prelungire în timp, ceea ce subliniază faptul că infracţiunea de trafic de persoane,
săvârşită în aceste variante, este infracţiune continuă. În consecinţă, va exista şi un moment al epuizării,
care este acela în care aceste acţiuni încetează.
actualului Cod penal, în sensul că subzista forma continuată şi în situaţia în care fapta privea mai mulţi
subiecţi pasivi şi se săvârşea în aceleaşi condiţii de loc şi timp*5). Această soluţie nu îşi mai are
aplicabilitatea în actuala reglementare, unde una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate
este reprezentată de unitatea de subiect pasiv (art. 35 C. pen.). Aceasta nu înseamnă că traficul de persoane
nu poate fi săvârşit în forma continuată. Dacă aceeaşi persoană este traficată, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, la diferite intervale de timp, se realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de
persoane în forma continuată. Dacă, în schimb, sunt traficate persoane diferite, chiar şi în baza aceloraşi
condiţii de loc şi timp şi chiar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, ne vom afla în prezenţa unui concurs de
infracţiuni, iar nu a unei infracţiuni continuate.
Unele dintre acţiunile incriminate, cum ar fi transportarea, transferarea, adăpostirea presupun activităţi
de o anumită durată, o prelungire în timp, ceea ce subliniază faptul că infracţiunea de trafic de persoane,
săvârşită în aceste variante, este infracţiune continuă. În consecinţă, va exista şi un moment al epuizării,
care este acela în care aceste acţiuni încetează.

B. Sancţionare
Pentru fapta prevăzută în art. 210 alin. (1) C. pen., persoana fizică se sancţionează cu închisoare de la 3
la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Varianta agravată se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12
ani. Observăm aici o neconcordanţă a legiuitorului, în sensul că, în cazul variantei agravate, nu a prevăzut
obligativitatea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, aşa cum a făcut în cazul
variantei tip sau în cazul variantei agravate de la infracţiunea de trafic de minori [art. 211 alin. (2) C. pen.].
Conform art. 210 alin. (2) C. pen., în cazul infracţiunii de trafic de persoane, consimţământul victimei nu
constituie o cauză justificativă*6). Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va dispune măsura de
siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

*1) I. Lascu, Incriminări privind traficul de persoane, în RDP nr. 3/2002, p. 65.
*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5847/2004, în N. Cristuş, Traficul de persoane, proxenetismul, crima
organizată, Practică Judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 49.
*3) Pentru explicaţii privind exploatarea unei persoane a se vedea analiza făcută în cadrul infracţiunii de
la art. 216, folosirea serviciilor unei persoane exploatate.
*4) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XVI din 19 martie 2007, recurs în interesul legii privind aplicarea
dispoziţiilor incriminatorii ale art. 329 din Codul penal şi art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane, în M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008.
*5) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XLIX din 4 iunie 2007, recurs în interesul legii în vederea interpretării
şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 41 alin. 2 din Codul penal cu privire la fapta de trafic
de persoane, prevăzută de Legea nr. 678/2001, ce vizează mai mulţi subiecţi pasivi în aceleaşi condiţii de
loc şi de timp, publicat în M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007. Instanţa a hotărât că traficul de persoane
incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecţi
pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai
multe infracţiuni aflate în concurs.

80
*6) Art. 3 lit. b) din Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în
special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate prevede dispoziţii referitoare la consimţământul victimei. Astfel, consimţământul
unei victime a traficului de persoane pentru exploatarea acesteia este indiferent atunci când unul din oricare
dintre mijloacele enunţate a fost folosit (ameninţare de recurgere sau prin recurgere la forţă ori la alte
forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate sau de o situaţie de
vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de plăţi ori avantaje pentru a obţine consimţământul unei
persoane având autoritate asupra alteia). Legea penală română nu mai face referire la mijloacele
întrebuinţate deoarece acestea constituie cerinţe esenţiale ale conţinutului constitutiv al infracţiunii şi, în
lipsa acestora, fapta nu va constitui infracţiunea de trafic de persoane, nemaiavând relevanţă existenţa sau
lipsa consimţământului în acest caz.

ART. 211
Traficul de minori

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip este prevăzută în alin.
(1) şi constă în recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul
exploatării acestuia.
Varianta agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 210
alin. (1) (prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea
de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane ori prin
oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani sau de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei
care are autoritate asupra minorului) sau de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror desfăşurare este condiţionată de respectul
pentru libertatea şi drepturile minorului, pentru demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea acestuia,
împotriva faptelor de exploatare a acestuia şi a transformării sale în sursă de câştig injust.
b) Obiectul material este corpul minorului traficat în vederea exploatării.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. În varianta agravată prevăzută în alin. (2)
teza a II-a, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, în conformitate cu prevederile art.
175 C. pen.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este calificat, acesta neputând fi decât minorul exploatat.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al laturii obiective se prezintă sub forma unei pluralităţi de acţiuni alternative –
recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea. Pentru analiza acestora trimitem la
explicaţiile date la infracţiunea de trafic de persoane adulte. Spre deosebire de această din urmă infracţiune,
infracţiunea de trafic de minori nu este condiţionată de îndeplinirea vreunei cerinţe esenţiale pentru
81
realizarea elementului material în varianta tip. Astfel, traficarea minorului se poate realiza prin orice
metode de recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire. Dacă fapta se săvârşeşte prin vreuna
dintre metodele de viciere a consimţământului prevăzută la infracţiunea de trafic de persoane, fapta va
constitui varianta agravată a infracţiunii de trafic de minori.
A săvârşit, printre altele, această infracţiune, inculpatul G.A., care, în perioada 2003–2007, a recrutat
prin abuz de autoritate şi violenţă, în scopul exploatării în modalitatea îndeplinirii de servicii cu încălcarea
normelor legale privind condiţiile de muncă, sănătate şi securitate personală şi în modalitatea unor forme
de exploatare sexuală pe părţile vătămate L.A., P.G., C.Z.A., R.I., B.C., M.F., martorele T.S., G.E.K.,
V.F.D., T.Z.I., H.C.V., C.R.G., precum şi părţile vătămate minore N.D.C., B.T. şi martorele M.V.A. şi B.F.
Inculpatul a acţionat asupra unui număr impresionant de părţi vătămate, unele dintre ele minore
(obligându-le prin ameninţări şi violenţe să presteze activităţi nestipulate în contractele de muncă sau chiar
în absenţa unor contracte de muncă legale şi mergând până acolo încât le-a determinat să se prostitueze
împotriva voinţei lor şi în folosul său*1).
Dacă sunt traficate în acelaşi timp persoane adulte şi minori, faptele vor constitui concurs de infracţiuni.
Astfel, faptele inculpaţilor care, în perioada 9 ianuarie 2004 – 4 aprilie 2004, au traficat, în diverse
modalităţi (recrutate, găzduire, transport, cazare) părţile vătămate majore C.N., C.Ş.S. şi A.R.F., precum şi
pe partea vătămată minoră P.D.C., în vârstă de 16 ani la data comiterii faptei, în scopul exploatării acestora
în Grecia prin supunere la cerşetorie, folosind înşelăciuni, ameninţări ori acte de violenţă în realizarea
scopului propus, constituie atât trafic de persoane, cât şi trafic de minori*2).
Dacă făptuitorii săvârşesc şi alte fapte în legătură cu incriminările la viaţa sexuală, pe lângă infracţiunea
de trafic de minori se pot reţine şi infracţiuni la viaţa sexuală. Astfel, faptele inculpaţilor care, în ziua de 8
iulie 2003, împreună, o acostează pe minora G.V. (15 ani), pe care o sechestrează, după care inculpatul C.I.
o constrânge să aibă cu el raporturi sexuale, iar inculpata C.E.C. o obligă să se prostitueze, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de viol, respectiv trafic de persoane şi proxenetism*3).
Potrivit alin. (2) teza I, fapta este mai gravă dacă a fost săvârşită prin constrângere, răpire, inducere în
eroare sau abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de
starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori
de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra minorului. Observăm că
această variantă agravată este identică cu varianta tip în cazul infracţiunii de trafic de persoane, drept
pentru care trimitem la explicaţiile acolo arătate.
Potrivit alin. (2) teza a II-a, fapta este mai gravă dacă a fost săvârşită de către un funcţionar public aflat
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Fiind identică cu varianta agravată a infracţiunii de trafic de persoane,
trimitem la explicaţiile date acolo.
b) Urmarea imediată. Acţiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare starea de pericol pentru
libertatea persoanei, pentru drepturile persoanei, demnitatea şi integritatea fizică şi psihică a acesteia şi se
realizează prin însăşi săvârşirea activităţii incriminate.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate; aceasta se realizează prin însăşi săvârşirea acţiunii descrise de norma de incriminare (dacă
legea nu cere producerea unui rezultat material).
Legea nu cere să existe condiţii speciale de loc sau de timp pentru existenţa infracţiunii.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de trafic de minori se realizează sub forma intenţiei directe calificate prin scop. În toate
modalităţile de existenţă a elementului material pentru fapta prevăzută în alin. (1) legea cere ca o condiţie
esenţială existenţa scopului cu care acţionează făptuitorul, şi anume exploatarea victimei, în sensul art. 182
C. pen.
Considerăm că dacă se realizează scopul urmărit de făptuitor, şi anume exploatarea persoanei, se va
reţine concurs de infracţiuni între traficul de minori şi infracţiunea care formează scopul exploatării (spre

82
exemplu, proxenetism – art. 213 C. pen., sclavie – art. 209 C. pen., supunerea la muncă forţată sau
obligatorie – art. 212 C. pen., exploatarea cerşetoriei – art. 214 C. pen. etc.).
Acest punct de vedere este însă rareori împărtăşit în practica judiciară, unde se reţine numai infracţiunea
de trafic de minori. Astfel, în practica judiciară recentă s-a reţinut în sarcina inculpaţilor că, în perioada
aprilie 2003 – septembrie 2005, aflându-se în Spania, l-au exploatat pe minorul F.A., în vârstă de 8 ani,
obligându-l, prin abuz de autoritate şi profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra şi de a-şi
exprima voinţa (datorită vârstei fragede), să cerşească şi să fure în localităţile Cordoba şi Albacete, fapta
fiind considerată a întruni numai elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane*4). Tot în
practica judiciară se apreciază că adăpostirea (găzduirea, potrivit legislaţiei anterioare) face parte din latura
obiectivă a infracţiunii de trafic de minori. Exploatarea sexuală asupra unui minor, profitând de neputinţa
acestuia de a se apăra, face parte tot din latura obiectivă a acestei infracţiuni*5).
Aşa cum am arătat mai sus, considerăm că exploatarea persoanei reprezintă scopul activităţii
infracţionale, iar nu o cerinţă a laturii obiective a infracţiunii, astfel încât nu este necesară realizarea
scopului pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de minori, ci doar urmărirea
acestuia. Pe de altă parte, realizarea scopului excede variantelor de săvârşire a elementului material al
aceste infracţiuni, astfel încât nu vedem cum exploatarea persoanei poate fi absorbită în fapta de recrutare,
transportare, transferare, adăpostire sau primire. Considerăm că aceste fapte constituie numai activităţi
pregătitoare ale activităţii de exploatare a minorului, astfel încât dacă după traficarea minorului în scopul
exploatării se realizează şi exploatarea acestuia, activitatea de exploatare constituie o infracţiune distinctă.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Referitor la formele infracţiunii, trimitem la explicaţiile date la infracţiunea de trafic de persoane, acestea
fiind valabile şi pentru infracţiunea de trafic de minori.

B. Sancţionare
Pentru fapta prevăzută în alin. (1), persoana fizică se sancţionează cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi. În varianta agravată prevăzută în alin. (2), pedeapsa pentru persoana
fizică este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Conform art. 211 alin. (3) C. pen., în cazul infracţiunii de trafic de minori, consimţământul victimei nu
constituie o cauză justificativă. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va dispune măsura de
siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

*1) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 118/2009, pe www.iccj.ro.


*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1976/2009, pe www.iccj.ro.
*3) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 121/2005, pe www.iccj.ro.
*4) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2887/2009, pe www.iccj.ro.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1009/2009, pe www.iccj.ro.
ART. 212
Supunerea la muncă forţată sau obligatorie

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 212 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în fapta de a supune o
persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci împotriva voinţei
sale sau la o muncă obligatorie.

83
2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care sunt condiţionate de apărarea libertăţii
oricărei persoane de a-şi alege munca şi de a o presta după voinţa sa, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Dreptul persoanei de a-şi alege munca pe care doreşte s-o desfăşoare liber este un drept fundamental
prevăzut în Constituţia României [art. 41 alin. (1)], în care se arată că alegerea profesiei şi alegerea locului
de muncă sunt libere.
b) Obiectul material lipseşte, deoarece acţiunea făptuitorului aduce atingere unui drept personal. Dacă
prin prestarea muncii, forţată sau obligatorie, victima suferă vreo vătămare care constituie infracţiune (de
exemplu, debilitate corporală, deformări fizice), corpul victimei va fi obiectul material al respectivei
infracţiuni*1).

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. Participaţia este posibilă sub toate formele
sale.
b) Subiectul pasiv este persoana supusă regimului de muncă forţată sau obligatorie.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura subiectivă
a) Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune de silire a unei persoane în alte cazuri decât
cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci contra voinţei sale sau de obligare abuzivă a
unei persoane la o muncă oarecare, ca şi când ar fi obligată să o presteze.
În prima ipostază, persoana este determinată prin constrângere să îndeplinească o muncă pe care din
proprie iniţiativă şi voinţă nu ar îndeplini-o, iar în cea de a doua, persoană este pusă în situaţia de a presta o
muncă la care nu era obligată, ca şi când ar fi avut îndatorirea de a o efectua.
Atât munca forţată, cât şi cea obligatorie au caracter ilicit, deoarece sunt impuse victimei în condiţii în
care libertatea de voinţă a acesteia este încălcată. Nu interesează modul cum s-a realizat aceasta şi dacă s-a
întrebuinţat efectiv forţa ori s-a folosit numai ameninţarea cu forţa, fiind suficient ca subiectul pasiv să
îndeplinească fără voie munca la care a fost supus. Nu are importanţă nici dacă persoana care comite fapta
a primit ordine de la alte persoane ori acţionează din propria sa iniţiativă. Nu are relevanţă nici dacă
victima este retribuită corespunzător sau nu ori nu primeşte nimic pentru munca prestată forţat sau
obligatoriu*2). O cerinţă esenţială a elementului material al infracţiunii este să nu existe o dispoziţie legală
sau judiciară, care să justifice, potrivit legii, impunerea muncii forţate sau obligatorii. Pentru a constitui
infracţiune, oricare dintre acţiunile incriminate trebuie să aibă o anumită durată, deoarece, în caz contrar nu
se poate vorbi de o încălcare efectivă a libertăţii persoanei sub aspectul arătat*3). Nu sunt cerinţe esenţiale
privind locul şi timpul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată. Acţiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare executarea unei munci fără
voia şi fără consimţământul celui care lucrează sau executarea unei munci obligatorii de către subiectul
pasiv, adică o lipsire de libertate a persoanei în ceea ce priveşte prestarea muncii.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca între acţiunea făptuitorului şi
urmarea imediată să existe şi o legătură de cauzalitate.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul are reprezentarea că prin fapta sa va
avea loc supunerea în mod ilegal a unei persoane la o muncă forţată sau obligatorie şi urmăreşte sau
acceptă această urmare. Nu interesează mobilul sau scopul comiterii infracţiunii. Eroarea subiectului asupra
caracterului ilegal al măsurii de a supune o persoană la o muncă forţată sau obligatorie (chiar din culpa sa)
84
constituie cauză de neimputabilitate. Presupunerea sa eronată că nu există o bază legală pentru munca
prestată (care în realitate există), de asemenea, nu atrage răspunderea penală (fapta putativă)*4).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Infracţiunea se consumă în momentul când, ca urmare a acţiunii făptuitorului, s-a produs supunerea
victimei la o muncă forţată sau obligatorie. Momentul consumării se prelungeşte în timp, cât durează starea
de supunere la o muncă forţată sau obligatorie, ceea ce realizează o infracţiune continuă; epuizarea
infracţiunii are loc când victima îşi redobândeşte libertatea.

B. Sancţionare
Pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la unu la 3 ani.

*1) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 173; V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 303–304.
*2) G. Antoniu ş.a., op. cit., vol. I, p. 173.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 305; O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 66.
*4) G. Antoniu, op. cit., vol. I, p. 174–175.

ART. 213
Proxenetismul

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)


1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 213 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate. Constituie
proxenetism în varianta tip, potrivit alin. (1), determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori
obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane.
Varianta agravată prevăzută în alin. (2) se reţine în cazul în care determinarea la începerea sau
continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere.
În alin. (3) este prevăzută o variantă agravată comună variantelor anterioare, dacă faptele sunt săvârşite
faţă de un minor.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de proxenetism are ca obiect juridic special relaţiile sociale
privind libertatea psihică şi demnitatea umană împotriva faptelor de transformare a actelor sexuale în sursă
de trafic.
b) Obiectul material. Infracţiunea de proxenetism poate avea ca obiect material, în varianta agravată,
corpul persoanei constrânse la practicarea prostituţiei*1).

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de proxenetism, subiect activ poate fi orice persoană, bărbat sau
femeie, textul incriminator necerând vreo condiţie specială. Din practica judiciară rezultă că, de regulă,
comit fapte de proxenetism diverse foste prostituate.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiect pasiv. În cazul acestei infracţiuni, subiect pasiv este persoana asupra căreia se răsfrânge
activitatea făptuitorului, respectiv persoana determinată sau constrânsă la prostituţie. În varianta agravată
85
prevăzută la alin. (3), subiect pasiv este numai un minor. Agravarea faptei în cazul acestei ipoteze îşi
găseşte motivarea, pe de o parte, în posibilitatea mai mare de a influenţa o persoană datorită vârstei sale şi
pericolului sporit pe care-l prezintă pervertirea unei asemenea persoane care nu a ajuns încă în pragul
majoratului.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Din punctul de vedere al elementului material, infracţiunea se poate comite prin
una dintre acţiunile reglementate în textul incriminator. Acţiunile care constituie variante alternative de
comitere a infracţiunii sunt următoarele: acţiunea de a determina la prostituţie, acţiunea de a înlesni
practicarea prostituţiei, acţiunea de a trage foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană,
acţiunea de a constrânge o persoană la prostituţie.
Determinarea la prostituţie presupune o incitare, o trezire a interesului unei persoane pentru ca aceasta
să practice prostituţia (de exemplu, prin promisiunea unei vieţi uşoare, fără muncă, cu distracţii etc.). Este
vorba deci de încurajarea sau convingerea unei persoane ca să practice prostituţia. Aceasta presupune
adoptarea de către persoana determinată a hotărârii de a practica prostituţia şi trecerea la executarea unor
acte de practicare a prostituţiei.
Potrivit art. 213 alin. (4), prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite
persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul. Pentru a combate
extinderea fenomenului prostituţiei, o soluţie eficientă nu este dată de incriminarea prostituţiei în sine*2),
ci a faptelor de exploatare a acesteia, ele fiind în cele mai multe cazuri forme de manifestare ale
criminalităţii organizate, în vreme ce persoana care îşi oferă serviciile sexuale nu este mai mult decât o
victimă a fenomenului traficului de persoane sau a exploatării sexuale (spre exemplu, sub forma
proxenetismului).
Dezincriminarea contribuie la reducerea celei mai extinse forme a traficului de persoane, traficul în
vederea exploatării sexuale, precum şi exploatarea sexuală ulterioară traficului (proxenetismul), având în
vedere faptul că, de cele mai multe ori, simpla incriminare a prostituţiei în cadrul Codului penal este de
natură a descuraja persoanele care sunt victime ale exploatării sexuale a se adresa organelor de urmărire
penală şi a denunţa iniţiatorii grupurilor infracţionale organizate.
Mutarea oprobriului public de la persoana exploatată la cea care exploatează este astfel de natură a ajuta
la sancţionarea adevăraţilor vinovaţi pentru extinderea fenomenului prostituţiei, şi altor fenomene
corelative caracterizate printr-un grad de pericol social mult mai mare, în special traficul de persoane sau
proxenetismul.
În ceea ce priveşte fapta de practicare a prostituţiei, considerăm că valoarea socială ocrotită prin
incriminarea acesteia poate fi apărată în mod eficient şi rezonabil şi prin mijloace nepenale (sancţiuni
administrative). De asemenea, faptul că prostituţia va fi scoasă de sub incidenţa sancţiunilor penale nu are
semnificaţia unei „legalizări” a acesteia, a transformării activităţii respective într-una reglementată sau
permisă de lege, aceasta pentru că, după cum am menţionat anterior, fapta unei persoane de a se prostitua
va fi în continuare sancţionată contravenţional. Simpla dezincriminare semnifică doar eliminarea acestei
fapte din sfera celor sancţionate penal, acest lucru neavând ca scop schimbarea percepţiei societăţii, din
punct de vedere moral, asupra fenomenului prostituţiei.
Legalizarea prostituţiei ca activitate ar presupune nu doar dezincriminarea sa, ci, totodată, şi adoptarea
cadrului legal necesar desfăşurării acestei activităţi, prin crearea unui statut al respectivei categorii
profesionale, a unei reglementări privind impozitarea veniturilor obţinute, prin conturarea modului de
organizare a activităţii de prestare a serviciilor de natură sexuală. Toate acestea ar fi necesare pentru a avea
un cadru legal în acord cu reglementările internaţionale în privinţa combaterii prostituţiei la care România
este parte.

86
Înlesnirea practicării prostituţiei se poate realiza prin orice acţiune prin care se face mai uşor de practicat
sau de continuat practicarea prostituţiei. Ea poate consta în punerea la dispoziţie a unui spaţiu locativ, în
finanţarea organizării unei case în care se practică prostituţia, în crearea de condiţii favorabile practicării
prostituţiei, în promisiunea de a nu denunţa faptul practicării prostituţiei etc.
O altă variantă de comitere se realizează prin obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării
prostituţiei care vizează obţinerea de profituri, avantaje materiale de orice natură de pe urma practicării
prostituţiei de către o persoană.
Constrângerea la prostituţie constă în folosirea unor mijloace fizice sau prin ameninţare, constrângere
ori prin amândouă modurile. Nu are importanţă dacă astfel constrângerea şi-a atins sau nu scopul.
În practica judiciară au existat numeroase controverse privind raportul între infracţiunea de proxenetism
şi infracţiunea de trafic de persoane prevăzută în legislaţia anterioară*3). Într-o orientare a practicii,
criteriul de diferenţiere între cele două infracţiuni l-a constituit existenţa sau absenţa elementului de viciere
a poziţiei subiective (a manifestării libere de conştiinţă şi voinţă) a persoanei care se prostituează, viciere
realizabilă prin violenţa psihică sau fizică, inducerea în eroare ori orice formă de constrângere. Din această
perspectivă, atunci când elementul de denaturare a factorului subiectiv există, fapta a fost încadrată juridic
ca infracţiune de trafic de persoane*4), iar în ipoteza absenţei acestuia, încadrarea juridică s-a făcut potrivit
dispoziţiilor art. 329 alin. 1 sau 2 C. pen. anterior, cu excepţia ultimei teze a acestui alineat*5).
Jurisprudenţa a cunoscut şi soluţii potrivit cărora cele două infracţiuni au fost reţinute în concurs real ori
ideal. Această opţiune a existat atunci când, din activităţile conexe practicării prostituţiei (recrutare,
transportare, transfer, îndemn, înlesnire etc.) autorii acestora au tras foloase. Considerând că acest element
(obţinerea foloaselor) excede conţinutului constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane, regăsindu-se
numai în cel al infracţiunii de proxenetism, s-a apreciat justificată reţinerea pluralităţii infracţionale,
indiferent dacă activităţile anterioare obţinerii de foloase (recrutare, transport etc.) s-au făcut cu sau fără
constrângere*6).
Pentru rezolvarea acestor controverse, instanţa supremă s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii,
stabilind că distincţia dintre infracţiunea de trafic de persoane şi cea de proxenetism era dată de obiectul
juridic generic diferit al celor două incriminări, respectiv de valoarea socială diferită, protejată de legiuitor
prin textele incriminatorii ale celor două legi: în cazul infracţiunilor de trafic de persoane, aceasta fiind
apărarea dreptului la libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei, iar în cazul infracţiunii de proxenetism,
apărarea bunelor moravuri în relaţiile de convieţuire socială şi asigurare licită a mijloacelor de existenţă.
Drept urmare, în cazul în care o persoană, fără a întrebuinţa constrângeri, îndeamnă sau înlesneşte
practicarea prostituţiei ori trage foloase de pe urma practicării prostituţiei de către persoane majore
săvârşeşte infracţiunea de proxenetism.
În cazul în care o persoană, fără a întrebuinţa constrângerea, recrutează persoane majore pentru
prostituţie ori trafică persoane majore în acest scop, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de proxenetism. În situaţia unor acte de recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire a unei
persoane, prin ameninţare, violenţă, răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau prin alte forme de
constrângere ori profitând de imposibilitatea acelei persoane de a-şi exprima voinţa sau prin oferirea, darea,
acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are
autoritate asupra altei persoane, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de
persoane.
În cazul în care o persoană acţionează asupra altei persoane îndemnând, înlesnind sau trăgând foloase de
pe urma practicării, de bunăvoie, a prostituţiei, iar ulterior acţionează asupra aceleiaşi persoane şi prin
variantele arătate în conţinutul infracţiunii de trafic de persoane, se va reţine atât săvârşirea infracţiunii de
proxenetism, cât şi infracţiunea de trafic de persoane, în concurs real*7).
Acest recurs în interesul legii, în actuala reglementare, mai poate fi aplicat numai parţial. În primul rând,
variantele normative comune de săvârşire (recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de
persoane în acest scop) au fost eliminate din conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism în actualul
Cod penal. În al doilea rând, distincţia făcută de instanţa supremă între cele două infracţiuni pe baza
87
obiectului juridic nu mai este, de asemenea, de actualitate, acesta fiind identic în ceea ce priveşte
componenta exploatării sexuale. Ceea ce rămâne de actualitate din recursul în interesul legii este
posibilitatea reţinerii concursului real de infracţiuni între traficul de persoane şi proxenetism.
Instanţele de judecată au interpretat extensiv prevederile recursului în interesul legii în legislaţia anterioară.
Astfel, deşi recursul se referea numai la anumite variante de săvârşire ale infracţiunii de proxenetism
(recrutarea ori traficul de persoane) în care se puteau reţine oricare dintre cele două infracţiuni, în funcţie
de criteriul consimţământului persoanei traficate ori recrutate, instanţele de judecată au extins în mod
nejustificat prevederile recursului şi la alte variante normative de săvârşire a proxenetismului. Astfel, în
practica judiciară s-a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în
cazul în care inculpatul le-a cumpărat pe părţile vătămate de la alte persoane, le-a promis asigurarea unor
locuri de muncă decente în străinătate, le-a cazat pe acestea în apartamentul său, iar ulterior le-a obligat să
practice prostituţia prin confiscarea paşapoartelor, pază strictă şi acte de ameninţare, inculpatul însuşindu-şi
sumele de bani astfel obţinute.
În opinia Curţii, pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii de proxenetism, este necesar ca recrutarea sau
traficul de persoane să se facă în vederea practicării prostituţiei de bunăvoie de către acele persoane, ceea
ce nu este incident în speţă, întrucât din situaţia prezentată, în acord cu materialul probator, rezultă că
victimele nu au fost de acord cu practicarea prostituţiei, fiind induse în eroare şi apoi constrânse să exercite
profesia cea mai veche din lume, prin confiscarea paşapoartelor, pază strictă şi chiar acte de ameninţare*8).
În speţa de mai sus, deşi instanţa a reţinut că, după primirea persoanelor prin constrângere (variantă
normativă de săvârşire a infracţiunii de trafic de persoane) în scopul exploatării, acesta a şi realizat ulterior
constrângerea acestora la prostituţie, variantă normativă care excede laturii obiective a traficului de
persoane, dar care realizează elementul material al infracţiunii de proxenetism, nu a reţinut însă şi această
ultimă infracţiune în concurs*9).
Or, chiar instanţa supremă, în textul recursului în interesul legii mai sus citat, stabileşte raportul între
infracţiunea de trafic de persoane şi infracţiunea de proxenetism realizată în varianta constrângerii la
prostituţie*10): „Aşa fiind, dacă în cazul proxenetismului constrângerea este prevăzută numai ca
modalitate particulară, agravată, de săvârşire alternativă a infracţiunii, într-un asemenea caz recrutarea şi
traficul de persoane nefiind făcute în scopul obligării la practicarea prostituţiei, care este prestată de
bunăvoie de către persoana vizată, în toate ipotezele de săvârşire a infracţiunii de trafic de persoane,
constrângerea constituie mijlocul specific principal de realizare a elementului material al laturii obiective a
acestei infracţiuni. Ca urmare, atâta timp cât nu se evidenţiază existenţa constrângerii identificate sub
vreuna dintre modalităţile specifice de realizare a ei, astfel cum sunt precizate în art. 12 şi, respectiv, art. 13
din Legea nr. 678/2001, recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane, în acest scop,
trebuie încadrate în varianta agravată a infracţiunii de proxenetism prevăzute în art. 329 alin. (2) din Codul
penal, după cum şi modalitatea expres prevăzută în acest alineat, de săvârşire a acestei infracţiuni prin
«constrângerea la prostituţie» trebuie supusă aceluiaşi tratament de încadrare juridică”. Deşi exprimarea
este deficitară, concluzionăm că varianta normativă a constrângerii la prostituţie excede sfera infracţiunii
de trafic de persoane, realizând elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism. Aşa cum am arătat
la infracţiunile de trafic de persoane şi trafic de minori, aceste infracţiuni constituie o activitate pregătitoare
exploatării persoanei, dacă această exploatare se realizează (inclusiv în forma exploatării sexuale,
caracteristică infracţiunii de proxenetism), va exista concurs de infracţiuni între traficul de persoane sau de
minori şi infracţiunea care se realizează prin exploatarea persoanei (în cazul exploatării sexuale,
proxenetismul).
Pentru existenţa infracţiunii de proxenetism în toate variantele prevăzute în textul incriminator se cere ca
o cerinţă esenţială, legătura activităţii incriminate cu practicarea prostituţiei ori să se tragă foloase de pe
urma acesteia sau să constituie scopul activităţii etc. Dacă această legătură a acţiunii cu infracţiunea de
prostituţie nu există, nu sunt incidente prevederile legale privind proxenetismul. Aşa, de exemplu, în cazul
determinării se cere ca aceasta să fie o determinare la prostituţie. Drept urmare, atunci când determinarea ar
viza un singur act sexual dezinteresat sau chiar acte sexuale interesate, însă cu aceeaşi persoană, nu va
88
subzista infracţiunea de proxenetism. De asemenea, în cazul variantei de tragere de foloase se cere în mod
expres de textul legal ca acestea să fie într-adevăr obţinute în urma practicării prostituţiei de către o
persoană. Cu privire la acest aspect, se trage concluzia că, dacă respectivele foloase nu ar proveni din
practicarea prostituţiei, ci din altă activitate, chiar ilicită, a persoanei de la care sunt obţinute, nu ne aflăm
în prezenţa infracţiunii de proxenetism.
Întrucât activităţile redate mai sus sunt prevăzute alternativ de textul incriminator, fiecare dintre aceste
acţiuni poate realiza independent conţinutul infracţiunii de proxenetism.
b) Urmarea imediată. Prin comiterea infracţiunii de proxenetism se creează o stare de pericol pentru
libertatea sexuală şi psihică a persoanei determinate sau constrânse la prostituţie.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de
cauzalitate, legătură care se realizează prin comiterea acţiunii descrise în norma de incriminare.
Textul legal nu cere condiţii esenţiale de loc sau timp pentru existenţa infracţiunii.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de proxenetism se comite cu vinovăţie sub forma intenţiei. În unele variante de comitere a
infracţiunii, de exemplu, în cazul determinării sau a constrângerii la prostituţie, forma de vinovăţie este
intenţia directă*11). În schimb, pentru cei care obţin foloase de pe urma acestei acţiuni, se poate concepe
ca formă a vinovăţiei şi intenţia indirectă caracterizată prin acceptarea acestor situaţii, chiar dacă ele nu au
fost urmărite de către făptuitor*12).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
În cazul acestei infracţiuni, actele pregătitoare, deşi posibile, nu se pedepsesc.
Potrivit art. 217 C. pen., tentativa faptei prevăzute în art. 213 alin. (2) (în cazul în care determinarea la
începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere) se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a săvârşit acţiunea incriminată sub una dintre
variantele alternative prevăzute de textul legal.
Din analiza textului incriminator se trage concluzia că fiecare dintre variantele de incriminare este
susceptibilă de a duce la consumarea infracţiunii. În practica judiciară s-a decis că fapta unei persoane de a
încuraja o femeie să practice prostituţia, şi de a-i face legături cu diferiţi bărbaţi, constituie proxenetism
săvârşit prin două variante: determinare şi înlesnire. Ca atare, există infracţiunea pe care o analizăm, chiar
dacă subiectul activ îndemnând o persoană la prostituţie, nu obţine niciun folos de pe urma acesteia,
deoarece tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană, constituie o altă
variantă de săvârşire a proxenetismului*13).
În cazul infracţiunii de proxenetism este posibil ca momentul consumării să nu coincidă cu acela al
încetării activităţii infracţionale, când are loc de altfel epuizarea. Aşa, de exemplu, subiectul activ poate
continua să înlesnească practicarea prostituţiei (închirierea unei locuinţe în vederea practicării prostituţiei).
Aşadar, infracţiunea de proxenetism poate îmbrăca uneori forma continuă şi, mai frecvent, forma
continuată*14). Este totuşi de observat că durata stării infracţionale sau numărul repetărilor nu modifică
încadrarea juridică a faptei, dar trebuie avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei. Nu subzistă
forma continuată în situaţia în care fapta de proxenetism priveşte mai mulţi subiecţi pasivi şi se săvârşeşte
în aceleaşi condiţii de loc şi timp*15). De asemenea, nu subzistă această formă dacă inculpatul a conceput
şi realizat distinct fiecare faptă, la perioade de timp relativ mari, impunându-se concluzia că acestea
prezintă conţinutul unor infracţiuni distincte, putându-se aprecia că acesta a acţionat în baza unor hotărâri
autonome*16).
Atunci când de către aceeaşi persoană se săvârşesc două sau mai multe acţiuni care pot constitui fiecare
conţinutul infracţiunii de proxenetism (de exemplu, determinare la prostituţie şi tragerea de foloase de pe

89
urma practicării prostituţiei de către o persoană etc.), ne vom afla în prezenţa unei singure infracţiuni de
proxenetism.

B. Sancţionare
Pedeapsa pentru varianta simplă (tipică) prevăzută de alin. (1) este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul alin. (2) (constrângerea la prostituţie), pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul variantei agravate prevăzute în
alin. (3) [dacă fapta prevăzută la alin. (1) şi (2) este săvârşită faţă de un minor], limitele speciale ale
pedepsei prevăzute în alin. (1) şi (2) se majorează cu jumătate. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen.,
instanţa va dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor
legale.

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 736.


*2) În Codul penal anterior, fapta constituia infracţiune, fiind prevăzută în art. 328 C. pen. anterior.
*3) Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, publicată în M. Of. nr.
783 din 11 decembrie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.
*4) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4158/2004, ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3995/2005, în N. Cristuş, Traficul de
persoane, proxenetismul, crima organizată, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 111–
114.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1987/2005, ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6670/2004, în N. Cristuş, op. cit., p. 107,
ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2939/2005, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2005, p. 65.
*6) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3566/2005, ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1701/2004, ICCJ, s. pen., Dec. nr.
4825/2004, în N. Cristuş, op. cit., p. 156, 164, respectiv 169.
*7) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XVI din 19 martie 2007, recurs în interesul legii privind aplicarea
dispoziţiilor incriminatorii ale art. 329 din Codul penal şi art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane, în M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008.
*8) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1186/2009, pe www.iccj.ro.
*9) În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2954/2008, pe www.iccj.ro. Deşi instanţa a reţinut
că din probele administrate în cauză, rezultă faptul că inculpatul L.N. a transportat şi cazat pe partea
vătămată minoră M.A.N. oferind bani şi alte foloase mamei acesteia, pentru obţinerea consimţământului, în
scopul exploatării sexuale a minorei, iar în mod repetat, inculpatul a îndemnat-o pe partea vătămată să
practice prostituţia în scopul obţinerii de foloase materiale, probele administrate demonstrând că inculpatul
a exploatat-o sexual pe partea vătămată M.A.N. şi a obţinut profit material în urma săvârşirii acestei
infracţiuni, în final a concluzionat că nu se poate reţine în sarcina inculpatului şi săvârşirea infracţiunii de
proxenetism, având în vedere situaţia de fapt descrisă mai sus, precum şi Decizia nr. XVI/2007 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
*10) Fiind un recurs în interesul legii potrivit legislaţiei anterioare, am păstrat încadrarea juridică
specifică acelei legislaţii.
*11) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. II, p. 476.
*12) Ibidem.
*13) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3725/2004, în N. Cristuş, op. cit., p. 92.
*14) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3743/2001, în N. Cristuş, op. cit., p. 100. Într-o altă opinie, proxenetismul, ca
şi prostituţia, presupune repetarea actului material interzis de lege şi exclude reţinerea infracţiunii în formă
continuată. A se vedea, în acest sens, C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 574/2005, în Codul penal şi legile
speciale 2007, p. 499.
*15) Deşi instanţa supremă a hotărât, într-un recurs în interesul legii referitor la infracţiunea de trafic de
persoane, că un astfel de trafic comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de
timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs
[ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XLIX din 4 iunie 2007, recurs în interesul legii în vederea interpretării şi
90
aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 41 alin. 2 din Codul penal cu privire la fapta de trafic de
persoane, prevăzută de Legea nr. 678/2001, ce vizează mai mulţi subiecţi pasivi în aceleaşi condiţii de loc
şi de timp, publicat în M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007]. Aprecierea noastră ca discutabilă a soluţiei
date în acest recurs (V. Dobrinoiu, N. Neagu, op cit., 2008, p. 882) a fost confirmată în noul Cod penal,
unde se introduce condiţia unităţii subiectului pasiv pentru existenţa infracţiunii continuate [art. 35 alin. (1)
C. pen.].
*16) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4379/2004, în N. Cristuş, op. cit., p. 101.

ART. 214
Exploatarea cerşetoriei

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă agravată în art. 214 C. pen. Varianta tip a
infracţiunii, potrivit alin. (1), constă în fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu
dizabilităţi fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau
beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi.
Varianta agravată prevăzută în alin. (2) se realizează dacă fapta este săvârşită în următoarele împrejurări:
de părinte, tutore, curator sau de către cel care are în îngrijire persoana care cerşeşte [lit. a)] ori prin
constrângere [lit. b)].

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. Infracţiunea de exploatare a cerşetoriei are ca obiect juridic special relaţiile
sociale privind libertatea psihică şi demnitatea umană, împotriva faptelor de transformare a copiilor sau
persoanelor cu dizabilităţi în sursă de exploatare şi de parazitism.
b) Obiectul material. Infracţiunea de exploatare a cerşetoriei poate avea obiect material numai în cazul
variantei prevăzute în alin. (2): în acest caz, corpul minorului sau persoanei cu dizabilităţi constrânse să
practice cerşetoria va constitui obiect material al infracţiunii.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. În cazul variantei prevăzute în alin. (1), subiect activ poate fi orice persoană fizică
care îndeplineşte condiţiile legale pentru a putea răspunde penal, dispoziţia incriminatoare neprevăzând
nicio condiţie cu privire la subiectul activ (chiar şi un minor care răspunde penal).
În cazul variantei prevăzute în alin. (2) lit. a) al art. 214 subiect activ poate fi numai părintele, tutorele,
curatorul ori cel care are în îngrijire persoana care cerşeşte. Agravarea rezultă din poziţia specială a
subiectului activ, care este cel ce are în îngrijire ori cel care are o legătură specială cu minorul ori persoana
cu dizabilităţi fizice ori psihice şi care, în loc să-şi îndeplinească atribuţiile, profită de pe urma acestora.
Această activitate denotă josnicie psihică din partea persoanelor care ar trebui să aibă o relaţie specială cu
minorul sau persoana cu dizabilităţi şi justifică pe deplin agravarea sancţiunii în cazul acestor persoane.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate. Dacă
autorul are calitatea prevăzută la art. 214 alin. (2) lit. a), aceasta constituind o circumstanţă personală,
caracterul agravat al faptei se va răsfrânge numai asupra acestuia, iar participanţii vor răspunde potrivit
variantei simple a infracţiunii prevăzute în art. 214 alin. (1) C. pen.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este minorul ori persoana cu dizabilităţi fizice sau psihice determinată
sau constrânsă să cerşească. Persoana determinată să cerşească nu va răspunde penal, fapta acesteia
neavând relevanţă penală*1). Cei care dau curs apelului adresat de minorul cerşetor nu pot fi consideraţi
91
subiecţi pasivi secundari, întrucât ajutorul acordat este benevol, neexistând vreo constrângere sau obligaţie
în această direcţie.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii de exploatare a cerşetoriei poate consta fie în acţiunea de a
determina practicarea cerşetoriei de către un minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice, fie în
acţiunea de a beneficia de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi. Pentru existenţa elementului
material al infracţiunii este suficientă săvârşirea vreuneia dintre aceste acţiuni, fapta prezentându-se sub
forma unei pluralităţi de acţiuni alternative.
Determinarea la cerşetorie constă în incitarea, trezirea interesului minorului ori persoanei cu dizabilităţi
pentru ca aceasta să cerşească. Determinarea constituie un act de influenţare pentru existenţa căruia este
necesară convingerea minorului ori persoanei cu dizabilităţi la practicarea cerşetoriei. Cerşetoria este
definită în chiar conţinutul textului de lege şi constituie apelarea în mod repetat la mila publicului pentru a
cere ajutor material. Prin urmare, fără o cerere explicită sau implicită adresată unor persoane, fapta nu
constituie cerşetorie. Nu există cerşetorie nici atunci când se acceptă unele daruri care nu au fost însă
cerute*2).
Esenţială pentru existenţa infracţiunii în această variantă de comitere este determinarea persoanei la
cerşetorie, iar nu şi trecerea efectivă la executarea actelor repetate de cerşetorie. Determinarea poate fi
adresată şi unui minor care luase hotărârea anterior de a practica cerşetoria ori care o practica deja.
Beneficierea de foloase patrimoniale de pe urma practicării cerşetoriei de către un minor ori o persoană
cu dizabilităţi presupune obţinerea unor avantaje materiale sau alte profituri, textul legal precizând natura
patrimonială a foloaselor. Am putea exemplifica situaţia când persoana în cauză se lasă întreţinută de
minorul care practică cerşetoria. Este necesar ca cel care primeşte aceste foloase să cunoască provenienţa
lor, iar foloasele să provină în mod direct din însăşi practicarea cerşetoriei de către un minor sau o persoană
cu dizabilităţi fizice ori psihice. Spre deosebire de varianta normativă a determinării, în varianta
beneficierii de foloase este necesară trecerea efectivă la executarea actelor repetate de cerşetorie de către
minor sau persoana cu dizabilităţi fizice sau psihice.
Săvârşirea a două sau mai multe dintre aceste acţiuni nu formează o pluralitate de infracţiuni, ci o
singură faptă penală comisă prin mai multe variante alternative.
Varianta agravată prevăzută în alin. (2) lit. b) există atunci când determinarea la practicarea cerşetoriei
ori obţinerea de foloase patrimoniale în urma acestor activităţi se săvârşesc prin constrângere. Aceasta
înseamnă că minorul sau persoana cu dizabilităţi nu doreşte să practice cerşetoria, dar este constrânsă prin
violenţă, ameninţare sau alte mijloace. Dacă activitatea de constrângere are loc după primirea sau
cumpărarea minorului sau persoanei cu dizabilităţi ca urmare a traficului de minori sau traficului de
persoane, se vor reţine în concurs şi aceste din urmă infracţiuni.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni se creează o stare de pericol pentru libertatea psihică,
demnitatea minorilor sau persoanelor cu dizabilităţi.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea de exploatare a cerşetoriei şi urmarea imediată trebuie să
existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă în mod implicit din comiterea faptei.

B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv constă în intenţie directă sau indirectă.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele pregătitoare şi tentativa la această infracţiune nu sunt incriminate.
92
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când s-a produs determinarea la practicarea cerşetoriei ori
obţinerea de beneficii patrimoniale de pe urma practicării cerşetoriei. În varianta beneficierii de foloase
patrimoniale de pe urma practicării cerşetoriei, fapta poate îmbrăca forma unei infracţiuni continuate,
existând în consecinţă şi un moment al epuizării, acela al efectuării ultimului act de executare, respectiv
atunci când a beneficiat ultima dată de pe urma activităţii minorului sau persoanei cu dizabilităţi.

B. Sancţionare
Pentru varianta simplă prevăzută în alin. (1), pedeapsa constă în închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
amendă.
Variantele agravate prevăzute în alin. (2) se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani. În cazul
variantelor agravate prevăzute în alin. (2), potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune
măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

*1) Cerşetoria constituia infracţiune potrivit art. 326 C. pen. anterior. Legiuitorul a ales să nu mai
incrimineze această faptă, ci numai pe acelea conexe cerşetoriei, respectiv de exploatare a cerşetoriei sau
folosire a unui minor în scop de cerşetorie.
*2) Pentru explicaţii privind noţiunea de „cerşetorie”, a se vedea analiza infracţiunii de la art. 215,
folosirea unui minor în scop de cerşetorie.

ART. 215
Folosirea unui minor în scop de cerşetorie

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 215 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în fapta majorului,
care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material,
folosindu-se în acest scop de prezenţa unui minor.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni constă în relaţiile referitoare la libertatea psihică a
minorului şi demnitatea umană, relaţii a căror desfăşurare normală este afectată prin folosirea acestuia în
activitatea de cerşetorie.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material lipseşte, deoarece fapta nu se
îndreaptă împotriva vreunui lucru sau valori materiale. Banii sau foloasele obţinute de la public constituie
produsul infracţiunii.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. La infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerşetorie subiect activ nemijlocit,
adică autor al faptei nu poate fi decât o persoană care are o calitate specială, respectiv majorul. Fapta
minorului de a se folosi de un alt minor pentru practicarea cerşetoriei nu are relevanţă penală.
Pentru a exista răspundere penală, trebuie ca subiectul activ (majorul) să aibă capacitatea de a munci.
Această capacitate se stabileşte după criteriile obişnuite folosite la determinarea capacităţii necesare
pentru angajarea în muncă potrivit dreptului muncii, ţinându-se seama de aptitudinea făptuitorului de a
presta o muncă social utilă la domiciliu sau în altă parte corespunzător sănătăţii, pregătirii sale etc.*1).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

93
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este minorul a cărui prezenţă este folosită în scopul practicării
cerşetoriei.
Cei care dau bani sau alte foloase, respectiv persoanele care răspund la solicitarea cerşetorului, ajutorul
acordat fiind benevol, nu pot fi consideraţi subiecţi pasivi secundari ai faptei în discuţie.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. La această infracţiune elementul material constă în acţiunea majorului care se
foloseşte de minor pentru a apela în mod repetat la mila publicului cerând ajutor material.
Pentru ca acţiunea examinată să constituie elementul material al infracţiunii, este necesară îndeplinirea
mai multor cerinţe.
Trebuie mai întâi ca subiectul activ (majorul) să se folosească de prezenţa minorului prin diverse
mijloace, apelând în mod repetat la mila publicului cerând ajutor material. Simpla prezenţă a minorului la
locul săvârşirii faptei este suficientă pentru realizarea elementului material al acestei infracţiuni. Prezenţa
minorului trebuie însă corelată cu activitatea de cerşetorie a majorului. Adică minorul trebuie să fie prezent
la locul săvârşirii faptei pentru a inspira milă, pentru a determina persoanele la care se apelează să cedeze
mai uşor rugăminţilor cerşetorului, fiind folosit pentru obţinerea de foloase materiale. Dacă activitatea de
apelare la mila publicului nu se desfăşoară de către major, ci de către minor, majorul nu va răspunde în
această situaţie pentru folosirea unui minor în scop de cerşetorie, ci pentru exploatarea cerşetoriei.
A apela la mila publicului înseamnă a se adresa la diverse persoane într-un mod care să suscite mila
acestora. Activitatea de cerşetorie se poate realiza prin orice mijloace, respectiv prin viu grai, prin scrisori,
prin anunţuri oficiale, prin gesturi (întinderea mâinii, înfăţişarea în mod ostentativ a unor infirmităţi
aparente etc.) şi prin orice alte mijloace care reprezintă apelarea la mila publicului. Întrucât este vorba de
un apel la mila publicului, şi nu la mila unei anumite persoane, acesta trebuie să fie adresat simultan sau
succesiv mai multor persoane.
Dispoziţia incriminatoare nu cuprinde cerinţa ca apelul să se fi făcut în public, aşa că este suficient dacă
apelul a fost adresat unui număr nedeterminat de persoane chiar la domiciliul acestora*2). Apelarea la mila
publicului vizează publicul în general, masa nedeterminată de cetăţeni către care se îndreaptă solicitarea
cerşetorului. Se trage deci concluzia că atunci când apelarea vizează unii cunoscuţi, prieteni, vecini sau
rude de la care se cer unele ajutoare materiale fapta nu constituie cerşetorie.
Pentru existenţa cerşetoriei, este necesar ca apelarea la mila publicului să se facă în mod repetat, aflându-
ne în prezenţa unei activităţi ce denotă obişnuinţă, pentru a face din cerşetorie o sursă de câştig sau
principala sursă de câştig. De exemplu, dacă pe o perioadă de câteva ore o persoană apelează la mila unor
cetăţeni, simulând o infirmitate pentru a-şi procura bani sau alte foloase, fapta nu constituie cerşetorie. În
situaţia însă când actele se repetă, ne vom afla în prezenţa cerşetoriei.
Prin urmare, cerinţa esenţială pentru întregirea elementului material constă în repetarea acţiunii, fiind
vorba de o pluralitate de acţiuni succesive prin care se apelează la mila publicului, găsindu-ne în faţa unei
fapte de tipul infracţiunilor de obicei (minimum 3 trei acţiuni). Aşadar, un apel izolat sau accidental la mila
publicului nu poate constitui elementul material al acestei infracţiuni, cerându-le reînnoirea unor acte
similare manifestate prin tendinţa de a-şi face din cerşetorie o sursă de câştig. Pentru stabilirea acestei
cerinţe esenţiale trebuie să se aibă în vedere intervalul la care sunt săvârşite diferite acte de cerşetorie şi
întreaga conduită a făptuitorului. Un interval prea mare între acte poate exclude caracterul repetat în sensul
legii.
Nu interesează dacă cererea de ajutor material a fost sau nu satisfăcută, ceea ce a avut în vedere
legiuitorul este cererea de ajutor material, şi nu primirea unui astfel de ajutor. Nu constituie infracţiune nici
faptul de a accepta darurile care se oferă de milă, fără a fi cerute (bani, hrană, îmbrăcăminte etc.), neavând
relevanţă nici dacă subiectul activ avea sau nu nevoie de ajutorul cerut sau dacă avea ori nu asigurate
mijloace efective de existenţă.
94
b) Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru libertatea psihică a minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea repetată ilicită şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi acţiunile săvârşite.

B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv al infracţiunii de folosire a unui minor în scop de cerşetorie constă în intenţie directă
sau indirectă.

4. Forme. Sancţiuni
A. Forme
Infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerşetorie fiind o faptă de obicei nu este susceptibilă de
acte pregătitoare sau de tentativă. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-au efectuat acte
repetate de apelare la mila publicului la intervale de timp apropiate din care să rezulte că nu este vorba de o
activitate izolată, ci de o tendinţă de a face din cerşetorie o sursă de câştig.
Epuizarea are loc atunci când activitatea ilicită prelungită după atingerea momentului consumării prin
repetarea în continuare a actelor de cerşetorie a încetat.
Dacă folosirea minorului în scop de cerşetorie are loc după primirea sau cumpărarea minorului ca
urmare a traficului de minori, se va reţine în concurs şi această din urmă infracţiune.

B. Sancţiuni
Infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerşetorie este sancţionată cu închisoare de la un 3 luni
la 2 ani sau cu amendă.

*1) A se vedea V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. IV, p. 716.


*2) A se vedea V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 717.

ART. 216
Folosirea serviciilor unei persoane exploatate

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 216 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în fapta de a utiliza
serviciile prevăzute în art. 182 (exploatarea unei persoane), prestate de o persoană despre care beneficiarul
ştie că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni constă în relaţiile sociale a căror desfăşurare este
condiţionată de respectarea libertăţii şi a drepturilor persoanei, a demnităţii, integrităţii corporale sau
sănătăţii acesteia, împotriva faptelor de exploatare a acesteia.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni obiectul material îl constituie corpul persoanei
exploatate.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. La infracţiunea de folosire a serviciilor unei persoane exploatate, subiectul activ poate
fi, în principiu, orice persoană. Există însă o limitare în privinţa subiectului activ, acesta neputând fi, în
principiu, autorul infracţiunii de trafic de persoane sau trafic de minori. În cazul folosirii serviciilor
95
persoanei exploatate, acesta va săvârşi, alături de infracţiunea de trafic, infracţiunea ce constă în
exploatarea persoanei (sclavia, supunerea la muncă forţată sau obligatorie, exploatarea cerşetoriei) ori
vreuna dintre infracţiunile contra persoanei (spre exemplu, violul, în cazul utilizării prin violenţă a
serviciilor sexuale prestate de persoana victimă a traficului), iar nu infracţiunea de folosire a serviciilor
unei persoane exploatate.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana victimă a traficului de persoane sau a traficului de
minori.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. La această infracţiune elementul material constă în acţiunea de a utiliza
serviciile prevăzute în art. 182 C. pen.
Potrivit raportului explicativ al Convenţiei Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe
umane*1), s-a dorit incriminarea utilizării cu bună ştiinţă a serviciilor unei victime a traficului de persoane.
Mai multe considerente au determinat includerea acestei dispoziţii în cadrul convenţiei. Cea mai importantă
a fost dorinţa de a descuraja cererea pentru persoane exploatabile care conduce la proliferarea traficului de
fiinţe umane. Dispoziţia de incriminare se adresează clientului, beneficiarului serviciilor persoanei
exploatate, indiferent dacă aceasta este o victimă a traficului privind exploatarea sexuală sau o victimă a
muncii forţate, sclaviei sau practicilor similare sclaviei, cerşetoriei sau prelevării de organe.
Ar putea, de exemplu, comite această infracţiune proprietarul unei afaceri care utilizează cu bună ştiinţă
muncitori, persoane traficate şi supuse la muncă forţată, puşi la dispoziţie de către traficant. În acest caz,
proprietarul afacerii nu poate fi tras la răspundere în temeiul art. 210 (nu el a recrutat victimele traficului şi
nici nu le-a primit sau adăpostit – variante normative de săvârşire menţionate în conţinutul legal al
infracţiunii de trafic de persoane), dar va fi vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 216 C. pen.
Tot astfel, comite această infracţiune clientul unei prostituate care a ştiut că aceasta este o persoană
exploatată, precum şi cineva care a folosit cu bună ştiinţă serviciile traficantului pentru a obţine un organ
pentru transplant.
Articolul 216 urmăreşte incriminarea utilizării serviciilor care fac obiectul exploatării descrise în
articolul 182 C. pen. Această infracţiune nu urmăreşte împiedicarea victimelor traficului de persoane de a
desfăşura o activitate profesională, nici împiedicarea reabilitării sociale a acestora, ci pedepsirea celor care,
prin cumpărarea serviciilor persoanelor exploatate, joacă un rol important în exploatarea victimelor.
Dacă persoana ale cărei servicii sunt folosite nu este o persoană exploatată, în sensul art. 182 C. pen.,
fapta nu constituie infracţiune. Astfel, dispoziţiile de incriminare nu se referă la folosirea ca atare a
serviciilor unei prostituate. Fapta care cade sub incidenţa prevederilor art. 216 se referă numai la folosirea
serviciilor unei prostituate care este victimă a traficului de persoane, iar nu a oricărei prostituate. După cum
s-a explicat mai sus, incriminarea priveşte exploatarea prostituţiei altuia şi a altor forme de exploatare
sexuală doar în contextul traficului de persoane sau minori.
Prin exploatarea unei persoane (art. 182 C. pen.) se înţelege*2):
– supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat. Munca forţată
presupune efectuarea de către o persoană, sub influenţa constrângerii, a unor activităţi care necesită un
efort fizic sau intelectual, în scopul creării unor bunuri materiale sau intelectuale pentru altă persoană.
Scopul activităţilor realizate constă în crearea unor bunuri materiale sau spirituale, iar de rezultatele
activităţilor realizate beneficiază nu autorul, ci alte persoane; de asemenea, persoana realizează aceste
activităţi contrar voinţei ei.
– ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire. În sensul
art. 1 din Convenţia privind sclavia, semnată la Geneva la 25 septembrie 1926, sclavia este starea sau
situaţia fiinţei umane asupra căreia sunt aplicate (realizate) atributele dreptului de proprietate sau unele
96
dintre ele. Sclavia presupune că o persoană (sclavul) se află în posesia altei persoane (stăpânul); stăpânul
posedă, foloseşte şi administrează persoana care formează obiectul posesiei; stăpânul supune persoana care
îi aparţine la diferite forme de exploatare; persoana aflată în posesia stăpânului este lipsită de libertate pe o
perioadă nedeterminată; stăpânul poate oricând să înstrăineze persoana aflată în posesia lui, altei persoane
(prin vânzare-cumpărare sau dăruire).
– obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de
materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală. Exploatarea sexuală a persoanei presupune
obţinerea în mod abuziv de către o persoană a unui profit material sau de altă natură de pe urma practicării
serviciilor (raporturilor) sexuale de către o altă persoană. Semnele exploatării sexuale constau în
practicarea raporturilor (serviciilor) sexuale de o persoană, din proprie dorinţă sau prin constrângere; de
asemenea, exploatarea sexuală a unei persoane se face în scopul obţinerii unui câştig material sau
satisfacerii necesităţilor sexuale ale altei persoane, iar de pe urma practicării raporturilor sexuale
beneficiază o altă persoană, şi nu persoana care le oferă; pot fi exploataţi sexual atât bărbaţii, cât şi femeile.
Folosirea persoanei în industria pornografică presupune participarea victimei, ca rezultat al constrângerii
fizice sau psihice aplicate faţă de ea, la crearea produselor pornografice, cum ar fi: filmele, spoturile
publicitare sau revistele cu caracter pornografic.
– obligarea la practicarea cerşetoriei. Persoana traficată poate fi exploatată, de asemenea, şi prin
constrângerea acesteia să cerşească. Evident că se urmăreşte obţinerea unor foloase patrimoniale de pe
urma activităţii persoanei traficate.
– prelevarea de organe în mod ilegal. Prelevarea constă în recoltarea de organe şi/sau ţesuturi şi/sau
celule de origine umană sănătoase morfologic şi funcţional, cu excepţia autotransplantului de celule stem
hematopoietice când celulele sunt recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant*3).
Transplantul este acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în organismul unui pacient este
implantat sau grefat un organ, ţesut ori celulă. Reglementările se adresează inclusiv tehnicilor de fertilizare
in vitro. De asemenea, prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană trebuie
efectuat de către medici de specialitate, în unităţi sanitare publice sau private autorizate de Ministerul
Sănătăţii Publice şi acreditate, la propunerea Agenţiei Naţionale de Transplant.
O cerinţă esenţială pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii este ca utilizatorul serviciilor descrise
în art. 182 C. pen. să cunoască situaţia specială a persoanei prestatoare. Astfel, pentru a fi răspunzător de
comiterea infracţiunii în temeiul articolului 216 C. pen., o persoană care utilizează serviciile unei victime a
traficului (persoană exploatată) trebuie să fie conştient de faptul că persoana în cauză este victimă a
traficului şi nu poate fi sancţionat în cazul în care nu cunoaşte acest fapt [fiind incidentă, în această situaţie,
o cauză de neimputabilitate, eroarea, prevăzută în art. 30 alin. (1) C. pen.].
Infracţiunea de folosire a serviciilor unei persoane exploatate are un caracter subsidiar, reţinându-se
numai în situaţia în care nu se poate reţine o infracţiune mai gravă (sclavia – art. 209, supunerea la muncă
forţată sau obligatorie – art. 212, violul – art. 218, agresiunea sexuală – art. 219, actul sexual cu un minor –
art. 220 C. pen. etc.). Diferenţa de încadrare juridică rezultă în principiu din modalitatea utilizării
serviciilor persoanei exploatate: dacă se face prin orice formă de constrângere, se va reţine o infracţiune
care constă în exploatarea sexuală a persoanei; infracţiunea de folosire a serviciilor persoanei exploatate
reţinându-se numai în situaţia în care aceste servicii nu sunt prestate ca urmare a constrângerii
utilizatorului. Acest criteriu nu este însă general valabil, existând anumite infracţiuni (spre exemplu, actul
sexual cu un minor) care nu presupun constrângerea persoanei exploatate. Spre exemplu, un act sexual
consimţit cu un minor de 17 ani victimă a traficului de minori constituie folosirea serviciilor persoanei
exploatate, pe când acelaşi act consimţit cu un minor de 14 ani victimă a traficului constituie infracţiunea
de act sexual cu un minor, întrunindu-se elementele constitutive ale acestei din urmă infracţiuni.
b) Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru libertatea fizică şi psihică a persoanei
exploatate.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea repetată ilicită şi urmarea imediată trebuie să există o legătură
de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăşi acţiunile săvârşite.
97
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv al infracţiunii constă în intenţie directă sau indirectă.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele pregătitoare sau tentativa nu sunt incriminate şi ca atare nu sunt pedepsite. Consumarea
infracţiunii are loc în momentul în care s-au utilizat serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană
victimă a traficului.

B. Sancţionare
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă (act sexual cu un minor, viol, exploatarea cerşetoriei, sclavia, supunerea la muncă
forţată sau obligatorie).

*1) http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Reports/Html/197.htm.
*2) Art. 3 din Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al
femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate, prevede că expresia „exploatarea unei persoane” trebuie să conţină cel puţin exploatarea prin
prostituarea unei alte persoane sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forţate, sclavia
sau practicile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe.
*3) Art. 142 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în M. Of. nr. 372 din
28 aprilie 2006.

ART. 217
Sancţionarea tentativei

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

Legiuitorul are la dispoziţie trei variante de stabilire a sancţionării tentativei în Partea specială a Codului
penal: în cadrul articolului care reglementează infracţiunea respectivă, la sfârşitul fiecărui capitol sau la
sfârşitul fiecărui titlu. În cazul Capitolului VII, Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, legiuitorul a
optat pentru cea de-a doua variantă, de incriminare şi sancţionare a tentativei la infracţiunile din acest
capitol într-un articol distinct. Astfel, potrivit prevederilor art. 217 C. pen., tentativa la infracţiunile de
sclavie (art. 209), trafic de persoane (art. 210), trafic de minori (art. 211) şi proxenetism [art. 213 alin. (2) –
când fapta se săvârşeşte prin constrângere] se pedepseşte.

ART. 218
Violul

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 218 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată, o variantă agravată
cu şase modalităţi alternative de comitere şi o variantă agravată comună tuturor variantelor anterioare.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o
persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau

98
profitând de această stare. Varianta asimilată prevăzută în alin. (2) constă în orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală săvârşite în condiţiile alin. (1).
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) se realizează atunci când: victima se află în îngrijirea, ocrotirea,
educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit. a)], victima este rudă în linie directă, frate sau soră [lit. b)],
victima nu a împlinit vârsta de 16 ani [lit. c)], fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale
pornografice [lit. d)], fapta a avut ca urmare vătămarea corporală [lit. e)], fapta a fost săvârşită de două sau
mai multe persoane împreună [lit. f)].
În alin. (4) este prevăzută o agravantă comună tuturor variantelor de comitere prezentate anterior,
respectiv atunci când fapta are ca urmare moartea victimei.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale privitoare la siguranţa, libertatea şi
inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin sau masculin (deci indiferent de sexul acesteia) de a
avea legături, relaţii, raporturi sexuale după voinţa şi dorinţa ei.
În afară de obiectul juridic enunţat, infracţiunea de viol poate avea şi un obiect juridic special secundar.
Aşa, de exemplu, în cazul când fapta a avut ca urmare anumite loviri sau vătămări ori moartea victimei,
sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acesteia.
b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie corpul persoanei în viaţă, indiferent de sex, împotriva
căreia se încearcă sau se realizează actul sexual, de orice natură, prin constrângerea acesteia ori profitând
de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Prin urmare, este vorba de corpul persoanei în viaţă, întrucât numai raportat la aceasta se poate atenta la
libertatea şi inviolabilitatea sexuală.
În cazul când actul sexual este realizat asupra cadavrului unei persoane, făptuitorul va fi tras la
răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de profanare de cadavre, prevăzută şi pedepsită de art. 383
C. pen.
Prin extinderea câmpului de incidenţă şi a sferei de protecţie cu privire la orice persoană şi prin
înlăturarea limitării acestora la persoanele de sex feminin, legiuitorul a înţeles să protejeze libertatea vieţii
sexuale, indiferent de titularul acestui drept – bărbat sau femeie.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ. În cazul infracţiunii de viol, subiect activ nemijlocit – autor – poate fi orice persoană
(bărbat sau femeie), inclusiv minorul care răspunde penal.
În ceea ce priveşte coautorul, există opinii controversate. După o primă opinie*1), actul sexual de orice
natură, care defineşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de viol, în actuala reglementare,
este şi rămâne şi el în felul în care a fost conceput, un act unic care nu poate fi săvârşit de mai multe
persoane împreună în calitate de coautori. Fiecare act sexual – indiferent de natura acestuia – heterosexual
sau homosexual (homosexualitatea anală activă) – prin însuşi specificul lui este unic, astfel încât exclude
săvârşirea lui de doi autori. Săvârşirea concomitentă de către două sau mai multe persoane a unor acte
sexuale – heterosexuale sau homosexuale – nu determină calitatea de coautori ai acestora, fiecare dintre ei
săvârşind individual, în persoana proprie, ca autor, actul sexual.
Într-o altă opinie*2), la care aderăm, se susţine că art. 218 a suferit modificări şi în ceea ce priveşte
participaţia penală sub forma coautoratului. Astfel, dacă în vechea reglementare coautoratul nu era posibil
deoarece actul sexual firesc cu o persoană de sex feminin nu putea fi realizat simultan*3), în noua
reglementare se susţine în continuare că este posibil coautoratul întrucât legiuitorul face referire la „actul
sexual de orice natură”, deci atât cele fireşti, cât şi cele nefireşti, acte ce pot fi realizate simultan de către
mai mulţi făptuitori.

99
Dacă fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, va exista agravanta prevăzută în alin.
(3) lit. f). În cazul acestei circumstanţe, prezenţa mai multor persoane la comiterea faptei de viol dă o mai
mare îndrăzneală, mai mult curaj în realizarea activităţii infracţionale şi poate să înfrângă mai uşor
rezistenţa şi opunerea victimei.
Pentru existenţa acestei variante agravate nu este necesar ca toţi făptuitorii să întreţină acte sexuale de
orice natură cu persoana vătămată (femei sau bărbat), fiind suficient ca aceste acte să fie înfăptuite numai
de unul dintre ei, celălalt sau ceilalţi participanţi executând acţiuni concomitente de complicitate. Ca atare,
nu sunt aplicabile prevederile art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. dacă autorul – cel care a întreţinut actul sexual
– a fost ajutat de un complice numai la comiterea unor acţiuni anterioare*4). Împrejurarea că în momentul
comiterii violului victima s-a aflat în stare de inconştienţă, adică în situaţia de a nu-şi da seama de prezenţa
a două sau mai multor persoane care să o constrângă la acte sexuale, nu înlătură agravanta, deoarece
aplicarea acesteia nu este condiţionată de o asemenea împrejurare.
În cazul în care toţi participanţii au întreţinut succesiv acte sexuale cu persoana vătămată, fiecare ajutând
şi fiind la rândul lui ajutat de ceilalţi, răspunderea lor penală se stabileşte pentru o singură infracţiune unică
(complexă) de viol în variantă agravată săvârşirea în calitate de autori, nu şi pentru complicitate la această
infracţiune.
În practica judiciară s-a statuat că fapta constituie infracţiunea de viol, în variantă agravată, chiar şi
atunci când făptuitorii s-au aflat în timpul întreţinerii actului sexual în încăperi diferite, dacă au acţionat
împreună pentru intimidarea victimei şi înfrângerea rezistenţei şi opunerii acesteia*5) sau atunci când
inculpaţii au acostat mai multe femei, după care fiecare a dus câte o femeie pe câmp, săvârşind violul în
locuri apropiate, dar separate*6).
Atunci când mai mulţi făptuitori întreţin succesiv acte sexuale cu aceeaşi victimă, însă fără să se fi ajutat
unul pe altul sau să fi avut vreo înţelegere prealabilă, ne aflăm în faţa infracţiunii de viol în varianta simplă,
fiecare făptuitor urmând a fi considerat autor şi tras la răspundere penală separat. Astfel, din probe rezultă
că în timp ce inculpatul A.V. întreţinea relaţii intime cu partea vătămată, inculpatul D.V. stătea în taxi cu
şoferul şi, în timp ce inculpatul D.V. întreţinea relaţii intime cu partea vătămată, inculpatul A.V. stătea în
taxi cu şoferul. Astfel fiind, nu se poate reţine că fapta a fost săvârşită împreună*7).
Varianta agravată analizată este o circumstanţă reală, aceasta răsfrângându-se asupra instigatorilor şi
complicilor anteriori însă numai atunci când aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o. Prin urmare, acela
care determină cu intenţie (instigator) două sau mai multe persoane să comită împreună o infracţiune de
viol, precum şi acela care a cunoscut că ajutorul dat se referă la săvârşirea unui viol de două sau mai multe
persoane împreună, vor fi traşi la răspundere penală pentru instigare şi, respectiv, pentru complicitate la
fapta de viol în varianta agravată, potrivit art. 47 sau 48 raportat la art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.
În situaţia în care infracţiunea de viol este comisă de cel puţin trei persoane împreună, varianta agravată
prevăzută în art. 218 alin. (3) lit. f) intră în concurs cu circumstanţa agravantă generală prevăzută de art. 77
lit. a) C. pen. (săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună), iar situaţia se soluţionează prin
aplicarea numai a agravantei speciale, potrivit regulii că specialul primează faţă de general*8).
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de care ne ocupăm, subiect pasiv poate fi orice persoană de
orice sex, fără a avea relevanţă vârsta, statutul civil sau moralitatea acesteia. Aşadar, prin reglementarea
actuală a prevederilor art. 218 C. pen., legea penală apără şi ocroteşte siguranţa şi libertatea sexuală a
persoanei, indiferent de sexul acesteia, şi nu castitatea sau moralitatea ei.
De altfel, această definire a subiectului pasiv al infracţiunii de viol nu reprezintă o noutate în legislaţia
penală a ţării noastre, ea fiind reglementată şi prin art. 419 alin. (1) pct. 1 C. pen. 1936 (bărbatul care prin
violenţă sau ameninţare constrânge o persoană de orice sex să aibă cu el raport sexual).
Din analiza textului legal mai rezultă calificarea subiectului activ şi reţinerea unor variante agravate în
cazul în care victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [alin. (3)
lit. a)], victima este rudă în linie directă, frate ori soră, [alin. (3) lit. b)] ori dacă victima este un minor sub
16 ani [alin. (3) lit. c)].

100
În cazul variantei prevăzute la alin. (3) lit. a), violul prezintă un pericol social sporit, întrucât este comis
de către o persoană care se află într-o situaţie mai deosebită, mai specială, prevăzută expres de lege, în
relaţia cu persoana vătămată, şi anume are o anumită calitate, având faţă de aceasta îndatorirea de a o
educa, îngriji, păzi etc. Prin urmare, se încalcă obligaţiile asumate şi încrederea publică în corectitudinea
persoanelor care îndeplinesc asemenea funcţii.
Victima se afla în îngrijirea făptuitorului în situaţia când acesta avea obligaţia de a-i acorda asistenţă,
cum ar fi, de exemplu, personalul de îngrijire din unităţile sanitare sau sociale (aşezăminte, azile, internate)
ori persoane angajate particular pentru îngrijirea unor bolnavi sau bătrâni. În practica judiciară s-a
considerat că sunt realizate trăsăturile acestei agravante dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea de viol
asupra fiicei sale de 16 ani*9).
Victima se află în ocrotirea făptuitorului dacă acesta are în raport cu ea calitatea de tutore sau curator.
Pe de altă parte, aflarea victimei în educarea făptuitorului presupune situaţia în care acestaavea
îndatorirea de a desfăşura cu ea o activitate educativă. În acest sens, am putea exemplifica învăţătorii,
profesorii, educatorii, instructorii, meşterii (din şcolile profesionale), profesorii meditatori la diferite
discipline ştiinţifice ori profesorii de muzică, pictură etc., precum şi acele persoane care sunt angajate de
părinţi pentru educarea şi instruirea copiilor lor minori.
Victima se află în paza făptuitorului. În această situaţie, victima este privată de libertate (a fost reţinută,
arestată preventiv, se găsea în executarea pedepsei închisorii etc.), iar făptuitorul avea îndatorirea de a o
păzi şi supraveghea (de exemplu, un poliţist, subofiţer de la un penitenciar sau o persoană care îşi
desfăşoară activităţile de serviciu într-un centru de reeducare).
În actualele condiţii de dezvoltare a societăţilor private de pază de persoane juridice private al căror
obiect de activitate este asigurarea pazei şi securităţii bunurilor şi persoanelor, problema care se pune este
dacă victima se consideră în paza făptuitorului în sensul Codului penal atunci când acesta şi-a asumat
obligaţia de asigurare a securităţii persoanei.
Considerăm că ne aflăm în prezenţa unor asemenea raporturi atâta timp cât există o convenţie între
persoana fizică subiect pasiv al infracţiunii de viol şi persoana juridică al cărei angajat este autorul care
avea îndatorirea de a păzi persoana vătămată.
Asemenea raporturi există şi în cazul în care între autorul violului şi persoana vătămată fusese încheiată
o convenţie prin care făptuitorul şi-a asumat obligaţia de pază, de protecţie a victimei (aşa-numitul
bodyguard).
Varianta prevăzută în alin. (3) lit. b) (victima este rudă în linie directă, frate sau soră), existentă în Codul
penal anterior sub forma săvârşirii faptei asupra unui membru de familie a fost reformulată pentru a rezulta
cu claritate că această faptă absoarbe incestul, punând astfel capăt incertitudinilor din practica judiciară cu
privire la acest aspect*10).
Prin introducerea acestei agravante se deschide posibilitatea pedepsirii mai grave a infracţiunii de viol
comisă în sânul familiei. În acest sens, se consideră că, în esenţă, „modificarea unor dispoziţii din Codul
penal are ca obiect de reglementare răspunderea penală pentru faptele de violenţă contra persoanei săvârşite
în cadrul familiei. Scopul reglementărilor îl constituie apărarea mai eficientă, prin mijloace de drept penal a
persoanelor care devin victime ale violenţei în familie, printre acestea numărându-se nu numai persoanele
de sex feminin, ci şi persoanele de sex masculin, o pondere importantă având-o copii şi bătrânii, precum şi
persoanele cu handicap”*11).
Această variantă agravată de viol este determinată de anume raporturi existente între făptuitor şi victimă,
care, constituindu-se adeseori într-un ascendent al primului, facilitează apropierea faţă de aceasta a cărei
rezistenţă, putere de opunere scade. Pe de altă parte, şi nu în ultimul rând, sunt încălcate obligaţii
elementare morale şi legale pe care făptuitorul le are faţă de victimă.
Actele sexuale cu o altă persoană cu care făptuitorul face parte din aceeaşi familie, comise prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, contravin
grav moralităţii pe care se întemeiază familia, relaţiile dintre membrii acesteia, întreaga societate umană.

101
Considerăm că reformularea agravantei este cel puţin discutabilă. În primul rând, agravanta se referă la
anumite categorii de persoane care fac parte din noţiunea de „membru de familie”, definit în art. 177 C.
pen. Astfel, prin membru de familie se înţeleg ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora,
precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soţul; persoanele care au stabilit
relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. Dispoziţiile
din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele arătate mai sus, se aplică, în caz de adopţie, şi
persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
Or, se observă că violul asupra soţului, asupra copiilor fraţilor sau surorilor ori asupra persoanelor
devenite prin adopţie astfel de rude realizează conţinutul infracţiunii în varianta tip, iar violul asupra
rudelor în linie directă, fraţilor sau surorilor realizează varianta agravată a infracţiunii. Diferenţa de
reglementare nu se justifică numai prin dorinţa legiuitorului de a înlătura controversele în materia
concursului cu infracţiunea de incest*12).
Problema dacă soţia făptuitorului poate fi subiect pasiv al infracţiunii de viol a fost soluţionată în
reglementarea anterioară, înlăturându-se disputele şi controversele din literatura de specialitate pe această
temă. În acest sens, prin art. 197 alin. 2 lit. b^1) C. pen. anterior s-a incriminat ca variantă agravată a
infracţiunii de viol şi fapta de acest fel comisă împotriva unui membru de familie prin care, potrivit art.
149^1 C. pen. anterior, se înţelegea şi soţul. Problema fiind tranşată în literatura şi practica judiciară, s-a
preferat reformularea agravantei în Codul penal în vigoare, astfel încât să rezulte absorbirea incestului
agresiv în varianta agravată a infracţiunii de viol. În actuala reglementare s-a renunţat la prevederea
expresă a soţului printre subiecţii pasivi ai infracţiunii de viol, fapta comisă asupra soţului încadrându-se în
varianta simplă a infracţiunii. Se pedepseşte mai grav fapta comisă asupra rudelor în linie directă, fraţilor
sau surorilor. Această reglementare creează însă diferenţieri în tratarea membrilor de familie, dând
impresia că violarea soţului este mai puţin gravă decât violarea rudelor în linie directă, a fraţilor sau
surorilor.
În cazul agravantei avem de-a face cu o circumstanţă personală ce nu se răsfrânge asupra celorlalţi
participanţi [art. 50 alin. (1) C. pen.]. Eroarea de fapt asupra raportului de rudenie sau de soţ dintre
făptuitor şi victimă înlătură aplicarea lit. b) a alin. (3) din art. 218 C. pen., fiind incidente dispoziţiile art. 30
alin. (3) C. pen., privind eroarea de fapt secundară.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. c) (victima nu a împlinit vârsta de 16 ani) se referă la victima
infracţiunii de viol, care trebuie să fie o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex. Prin urmare, în acest caz
suntem în prezenţa variantei agravate a violului ca urmare a unei calităţi speciale a subiectului pasiv, şi
anume vârsta acestuia.
Pentru a fi incidentă această agravantă, este necesar ca, pe lângă condiţia obiectivă a vârstei victimei, să
fie îndeplinită şi condiţia subiectivă a cunoaşterii acestei situaţii de fapt de către făptuitor. Această condiţie
subiectivă este realizată atunci când sunt probe temeinice că făptuitorul cunoştea vârsta victimei înainte de
comiterea violului, fie ca urmare a unor relaţii de orice natură dintre aceştia, fie ca urmare a informaţiilor
obţinute de făptuitor anterior comiterii faptei. Condiţia se consideră îndeplinită şi atunci când vârsta
victimei este evidentă ca urmare a trăsăturilor fizico-somatice ale acesteia, a insuficientei sale dezvoltării
fizice sau a locului unde se află victima (de exemplu, violarea unui minor dintr-o unitate de învăţământ
primar ori dintr-o unitate preşcolară etc.). Sub aspect subiectiv, făptuitorul poate fi în cunoştinţă de cauză şi
atunci când nu este sigur de vârsta victimei, însă ia în considerare posibilitatea vârstei fragede a acesteia;
cunoaşterea nesigură, îndoiala asupra vârstei victimei nu înlătură răspunderea autorului, întrucât el acceptă
această eventualitate*13).
Dacă făptuitorul nu cunoştea existenţa acestei situaţii, adică nu ştia vârsta victimei şi nici nu o putea
prevedea, sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. (3) C. pen. privind eroarea de fapt. În acest caz, agravanta
este inaplicabilă, iar făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea de viol în varianta simplă, eventual cu
aplicarea altor agravante, în funcţie de specificul faptei.
În practica judiciară s-a decis că există infracţiunea de viol în această variantă agravată când s-au
întreţinut acte sexuale cu o minoră în vârstă de 6 ani, chiar dacă nu s-au folosit violenţe şi făptuitorul s-a
102
apărat arătând că victima şi-a exprimat consimţământul*14). Această decizie vine pe fondul unei
controverse în doctrină şi practică privind vârsta la care o persoană poate fi considerată subiect pasiv al
infracţiunii de act sexual cu un minor, respectiv viol. În expunerea motivelor deciziei menţionate, instanţa a
arătat că fapta constituie viol, şi nu act sexual cu un minor, întrucât, chiar dacă victima şi-a dat
consimţământul, nu se poate considera că aceasta ar fi avut măcar reprezentări vagi în legătură cu ceea ce
semnifică biologic şi psihic un act sexual, astfel încât nu avea cum să ia o hotărâre în deplină cunoştinţă.
Aceeaşi soluţie s-a menţinut şi în cazul în care victima avea 10 ani*15) sau 11 ani*16).
Circumstanţa analizată este o circumstanţă reală ce se răsfrânge asupra tuturor participanţilor în măsura
în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut [art. 50 alin. (2) C. pen.]. Astfel, instigatorul la un viol va
răspunde pentru această variantă agravată dacă anterior cunoştea vârsta acestuia sau măcar a prevăzut
aceasta. Condiţia este necesară şi pentru complicele anterior. Complicele concomitent, la fel ca autorul,
trebuie să-şi dea seama că victima nu a împlinit vârsta de 16 ani.
Dacă violul se săvârşeşte în formă continuată, începând înainte de împlinirea vârstei de 16 ani şi
continuând şi după această vârstă, se va reţine această agravantă, chiar dacă fapta se consideră săvârşită în
cazul infracţiunilor continuate, la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni [art. 154 alin. (2)*17)].
În practica judiciară s-a reţinut că există concurs de infracţiuni între viol şi coruperea sexuală a minorilor
în cazul inculpatului care a obligat-o pe fiica sa să suporte acte sexuale orale, să se dezbrace în faţa sa, i-a
atins cu mâna şi gura zona genitală şi anală, a încercat să o penetreze vaginal şi anal, folosind în acest scop
substanţe lubrifiante, dar nu a reuşit din cauza dezvoltării somatice inerente unui copil de 7–10 ani*18).
Fără a nega posibilitatea reţinerii concursului de infracţiuni între viol şi coruperea sexuală a minorilor,
dorim să facem câteva precizări privind raportul dintre cele două infracţiuni. Legătura între viol şi
agresiunea sexuală*19) trebuie menţinută, pentru identitate de raţiune (deşi nu este prevăzută de lege), şi în
cazul raportului între actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor*20). După cum nu pot fi
reţinute în concurs violul şi agresiunea sexuală săvârşite în aceeaşi împrejurare, nu pot fi reţinute în
concurs nici actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor săvârşite în aceeaşi împrejurare. Or,
actele de corupere sexuală a minorilor presupun acelaşi element material ca actele de agresiune sexuală
(mai puţin constrângerea sau punerea ori profitarea de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa). Deci dacă legiuitorul interzice a se reţine concurs de infracţiuni în cazul în care se
săvârşesc în acelaşi timp acte sexuale prin penetrare şi orice alte acte sexuale prin constrângere, cu atât mai
mult va interzice concursul dacă actele sexuale care nu se săvârşesc prin penetrare sunt consimţite (specific
elementului material al coruperii sexuale a minorilor).
Concluzionăm că nu se poate reţine concursul de infracţiuni între infracţiunea de viol şi infracţiunile de
corupere sexuală a minorilor sau agresiune sexuală, dacă faptele sunt săvârşite în aceeaşi împrejurare şi
asupra aceleiaşi persoane, în acest caz reţinându-se numai infracţiunea de viol. Dacă în aceeaşi împrejurare
se săvârşesc acte diferite asupra unor persoane diferite (spre exemplu, făptuitorul violează victima în
prezenţa unei minore pe care o masturbează) se poate reţine concursul de infracţiuni între viol şi corupere
sexuală a minorilor. Se poate reţine concursul de infracţiuni, de asemenea, dacă actele se săvârşesc asupra
aceleiaşi persoane la intervale de timp diferite (spre exemplu, într-o împrejurare făptuitorul roagă victima
să-l masturbeze – corupere sexuală a minorilor – ori o obligă să facă acest lucru – agresiune sexuală –, iar
în altă împrejurare întreţine cu victima un act sexual oral prin constrângere – viol).
3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Cu privire la elementul material trebuie subliniat că acesta se realizează prin mai
multe acţiuni alternative, respectiv raportul sexual, actul sexual oral sau anal, orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală.
În literatura de specialitate*21) se arată că prin raport sexual ca element material al laturii obiective a
infracţiunii de viol, se înţelege contopirea, conjuncţia sexelor în care organul sexual bărbătesc penetrează
(pătrunde) în organul sexual al femeii. Simpla atingere a organelor sexuale masculin şi feminin între ele nu
103
constituie un raport sexual în sensul legii penale şi nu determină existenţa elementului material al laturii
obiective a infracţiunii de viol*22) (fapta putând constitui, în acest caz, infracţiunea de agresiune sexuală).
În această variantă normativă, elementul material al laturii obiective a faptei de viol presupune numai
penetrarea sexuală, nu şi epuizarea raportului sexual sau procrearea. În acest caz, elementul material este
limitat la raportul sexual normal, firesc.
În actuala incriminare a infracţiunii de viol, elementul material al laturii obiective poate să constea în
întreţinerea relaţiilor sexuale şi între persoane de acelaşi sex*23). Asemenea relaţii pot avea loc între
persoane de sex bărbătesc, denumite homosexualitatea masculină sau pederastie homosexuală, indiferent
dacă apetitul sexual este satisfăcut pe cale anală sau orală sau între femei, aşa-zisa homosexualitate
feminină, sub forma amorului lesbian (safismul). Toate acestea presupun însă reţinerea variantei normative
a săvârşirii infracţiunii prin act sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală. Nu este
posibilă, datorită naturii relaţiilor sexuale homosexuale, săvârşirea infracţiunii prin raport sexual.
Actul sexual oral presupune activitatea de penetrare a organului sexual masculin în cavitatea bucală a
unui bărbat sau unei femei (felaţie). Deşi nu se realizează întotdeauna prin penetrare, considerăm că şi actul
sexual realizat prin contact oral cu organul sexual feminin (cunilingus) realizează elementul material al
infracţiunii de viol.
Actul sexual anal presupune conjuncţiunea organului sexual masculin cu anusul, elementul material
realizându-se indiferent dacă victima este bărbat sau femeie şi indiferent dacă victima este cea care suportă
sau realizează penetrarea.
Elementul material se mai poate realiza şi prin orice alte acte de penetrare vaginală sau anală (prin
introducere de obiecte, cum ar fi un vibrator, o banană sau o coadă de mătură, degete etc.), indiferent dacă
actele de penetrare anală se realizează asupra unui bărbat sau unei femei. Legiuitorul a reţinut numai actele
de penetrare vaginală sau anală, actele de penetrare bucală cu alte obiecte decât organul sexual nefiind
considerate a constitui elementul material al infracţiunii de viol, ci regăsindu-se în conţinutul constitutiv al
infracţiunii de agresiune sexuală (spre exemplu, forţarea victimei să mimeze un act sexual oral cu un
vibrator, în scopul obţinerii de satisfacţii sexuale constituie agresiune sexuală, iar nu viol). Dacă actele de
agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârşirea actelor sexuale prevăzute în art. 218 fapta
constituie numai infracţiunea de viol, nereţinându-se concursul de infracţiuni.
Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracţiunii de care ne ocupăm, actul sexual
trebuie să răspundă cerinţei existenţiale de a fi comis prin constrângerea victimei sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Prin urmare, elementul material se exprimă printr-o acţiune realizată în doi timpi: în primul, subiectul
activ înfrânge rezistenţa victimei prin constrângere sau profită de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa; în timpul doi, se comite actul sexual prevăzut în norma de incriminare, în contextul
faptic din primul timp.
Aşadar, într-o primă modalitate, încălcarea siguranţei libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei este
comisă prin constrângerea victimei la act sexual realizat prin penetrare.
Constrângerea ca mijloc de realizare a actului sexual poate fi fizică sau psihică (morală), după cum
autorul urmăreşte înfrângerea rezistenţei fizice sau psihice (morale) a victimei.
Când vorbim de constrângerea fizică trebuie să subliniem că aceasta constă în folosirea forţei fizice
asupra victimei pentru a înfrânge rezistenţa acesteia şi pentru a face astfel posibil actul sexual (lovirea
victimei, brutalizarea, imobilizarea totală sau parţială prin legarea braţelor şi a întregului corp etc.).
Infracţiunea de viol subzistă numai atunci când se stabileşte că forţa fizică exercitată de autor a fost
suficient de intensă pentru a constrânge victima la actul sexual.
Intensitatea trebuie apreciată în ea însăşi, dar şi în durata forţei, care prin acţiune prelungită a putut
înfrânge puterea de rezistenţă a victimei.
În literatura juridică*24) se susţine pe bună dreptate că victima nu este obligată să opună rezistenţă sau
să continue a rezista atunci când, din modul în care se exercită constrângerea, din intensitatea forţei

104
coercitive, ca şi din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistenţă a ei ar fi fost zadarnică sau că
dacă s-ar opune ea, s-ar expune pe sine sau ar expune o altă persoană unui rău tot aşa de mare.
Pentru existenţa infracţiunii de viol se cere să existe totuşi un refuz energic, dar nu simulat al victimei.
De aceea, considerăm că nu constituie o opunere reală, categorică, ezitările, temerile, împotrivirile aparente
sau din capriciu ori „opunerile” de rigoare sau de circumstanţă ale pseudo-victimei, care însă, în realitate
sau în cele din urmă, a consimţit. În consecinţă, în aceste cazuri fapta nu va constitui infracţiunea de viol.
În orice caz, trebuie avut în vedere că cerinţa legii se referă la exercitarea constrângerii, şi nu la
împotrivirea persoanei vătămate. Folosirea constrângerii trebuie exercitată pentru a determina victima la
act sexual, iar nu pentru a-i provoca alte suferinţe fizice sau morale.
Pentru ca infracţiunea de viol să subziste, constrângerea trebuie să preceadă ori să fie concomitentă actului
sexual. Exercitarea unor acte de constrângere în posterioritatea actului sexual este de natură a-l scoate pe
acesta de sub imperiul constrângerii. Prin urmare, fapta nu va constitui infracţiunea de viol.
Constrângerea morală presupune ameninţarea victimei de orice sex cu un pericol grav pentru persoana ei
sau pentru altă persoană, în astfel de condiţii încât să-i inspire temerea serioasă că acel pericol nu va putea
fi înlăturat fără cedarea în faţa ameninţării.
Trebuie subliniat că şi în cazul constrângerii morale nu este necesar ca victima să opună rezistenţă,
expunându-se producerii răului cu care a fost ameninţată. Dacă ea a ajuns la convingerea că acest rău nu
poate fi înlăturat decât prin acceptarea actului sexual, cerinţa textului incriminator privitor la exercitarea
constrângerii este îndeplinită şi atunci când ea nu a opus nicio rezistenţă autorului. Şi de data aceasta, este
suficient ca actul sexual să fi avut loc împotriva voinţei victimei*25).
Potrivit textului incriminator, elementul material al infracţiunii de viol se mai poate realiza şi profitând
de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa (constrângerea implicită).
Prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa se înţelege profitarea
de acele situaţii, stări totale sau parţiale, permanente sau trecătoare în care se află victima, cu consecinţele
amintite. Din cele expuse rezultă că în aceste situaţii nu se exercită o constrângere fizică sau morală
(psihică) a victimei, ci făptuitorul se foloseşte de împrejurarea că aceasta nu este în stare să se opună
actului sexual sau să-şi exprime voinţa cu privire la aceasta.
Primul aspect se referea la imposibilitatea victimei de a se apăra care constă în incapacitatea fizică de a
opune rezistenţă făptuitorului, care încearcă să întreţină acte sexuale prin penetrare cu ea. Această neputinţă
fizică a victimei se poate datora unei stări de oboseală excesivă, unei stări de boală, unei poziţii incomode
în care a fost surprinsă etc.
Imposibilitatea de a-şi exprima voinţa presupune o stare psiho-fiziologică care răpeşte persoanei (bărbat
sau femeie) posibilitatea de a-şi da seama de ceea ce se petrece cu ea sau de a-şi manifesta voinţa.
Această stare de incapacitate de a opune rezistenţă poate fi fizică (de exemplu, în cazul unei stări de
intoxicaţie cu alcool sau cu alte substanţe, în cazul somnului hipnotic, al unei stări de leşin, al unui somn
adânc după o mare oboseală etc.) sau psihică*26). De regulă, persoana care nu-şi poate exprima voinţa este
în acelaşi timp şi în imposibilitatea de a se apăra. Sunt însă şi unele cazuri când o persoană, deşi lipsită de
posibilitatea de a-şi exprima voinţa, are totuşi capacitatea fizică de a se apăra (de exemplu, o persoană
aflată în stare de alienaţie mintală).
Cele două stări de care s-a amintit – respectiv starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-şi
exprima voinţa – pot fi uneori provocate de făptuitor sau de un complice al acestuia (de exemplu, prin
intoxicaţie alcoolică). În toate situaţiile însă esenţial pentru existenţa infracţiunii este faptul că autorul a
profitat de starea în care se găsea sau în care fusese adusă persoana pentru a întreţine actul sexual cu ea.
Textul incriminator cere ca actul sexual să aibă loc, făptuitorul punând victima în imposibilitatea
victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare. Aceasta înseamnă că
făptuitorul fie incapacitează victima în scopul obţinerii de satisfacţii sexuale, fie, dându-şi seama de starea
victimei independentă de acţiunea sa, se foloseşte de acest prilej pentru a întreţine cu ea actul sexual.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de viol, în ambele variante, urmarea constă în încălcarea,
vătămarea efectivă a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei vătămate (bărbat sau femeie)*27). Fapta
105
de care ne ocupăm mai poate avea şi alte urmări (în unele variante agravate) constând în vătămarea gravă a
integrităţii sau a sănătăţii ori moartea victimei. Trebuie subliniat că aceste urmări vor atrage un tratament
agravat al făptuitorului, dar ele nu condiţionează existenţa faptei de viol.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. e) (fapta a avut ca urmare vătămarea corporală) constă în
aceea că sunt lezate pe lângă relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei
de sex diferit sau de acelaşi sex şi relaţiile sociale privind dreptul persoanei la integritatea corporală sau
sănătate. Ne aflăm în situaţia acestei agravante atunci când s-a produs vreuna dintre urmările prevăzute în
art. 194 C. pen., ca urmare a violenţelor exercitate asupra victimei în scopul constrângerii la un act sexual
ori ca urmare a brutalităţii actului sexual.
c) Raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate dintre acţiunea incriminată şi urmarea imediată
rezultă din însăşi materialitatea faptei (ex re). În situaţia când făptuitorul urmează să răspundă pentru
comiterea infracţiunii de viol în variante agravate (s-a produs vătămarea corporală ori moartea acesteia), va
fi necesar să se stabilească existenţa legăturii de cauzalitate între activitatea incriminată şi rezultatul
produs.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de care ne ocupăm se comite cu intenţie directă. Autorul infracţiunii de viol are
reprezentarea că prin acţiunea sa va avea loc un act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau
de acelaşi sex, prin constrângerea victimei sau punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa ori profitând de această stare şi urmăreşte (doreşte) acest rezultat.
În cazul violului comis asupra unei victime în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
făptuitorul trebuie să cunoască starea victimei, eroarea asupra acestei împrejurări înlăturând incidenţa legii
penale.
În situaţia când făptuitorul a luat hotărârea de a întreţine actele sexuale descrise în norma de incriminare
cu victima (bărbat sau femeie) mai târziu şi independent de constrângerea pe care a exercitat-o asupra
acesteia anterior, va exista concurs între infracţiunea de viol şi infracţiunea realizată prin exercitarea
constrângerii (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală).
Cu privire la elementul subiectiv în cazul violului, în literatura juridică s-a emis şi părerea că această
infracţiune poate fi comisă şi cu intenţia indirectă*28), opinie la care nu subscriem.
În varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. d), textul de lege impune cerinţa unui scop urmărit de
făptuitor, respectiv că fapta s-a comis în scopul producerii de materiale pornografice*29).
Materialele pornografice nu au o definiţie clară în legislaţia în vigoare*30), drept pentru care vom folosi
definiţia din Legea nr. 196/2003*31) pentru prevenirea şi combaterea pornografiei, care defineşte
pornografia ca fiind „actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează
asemenea acte”. În continuare, materialele cu caracter obscen sunt definite ca „obiecte, gravuri, fotografii,
holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi
publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de exprimare care
prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală”. Din cele două definiţii combinate putem concluziona
că materialele cu caracter obscen, în sensul Legii nr. 196/2003, constituie materiale pornografice, în sensul
prevederilor art. 218 C. pen. Dacă scopul pentru care se realizează violul se realizează, în sensul că
materialele pornografice sunt astfel produse, se va reţine în concurs şi infracţiunea de pornografie infantilă
prevăzută în art. 374 C. pen.
Infracţiunea de viol în varianta agravată prevăzută în alin. (3) lit. e) şi alin. (4) este o infracţiune
praeterintenţionată. Actul sexual neconsimţit se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă produsă –
vătămarea corporală gravă sau moartea victimei – are loc din culpa subiectului. Cu alte cuvinte, făptuitorul
îşi dă seama şi vrea să violeze victima, dar nu urmăreşte şi nici nu acceptă posibilitatea producerii
vătămării corporale sau morţii victimei; dacă acest rezultat se produce, el nu va atrage răspunderea penală a
subiectului în baza art. 218 alin. (3) sau (4) C. pen., decât dacă acesta a avut, în raport cu rezultatul mai
grav, poziţia subiectivă caracteristică culpei, fie în modalitatea uşurinţei (subiectul a prevăzut rezultatul
106
mai grav, dar a socotit cu uşurinţă că nu se va produce), fie în modalitatea neglijenţei (subiectul nu a
prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă).
În acest sens, în practică s-a decis că există agravanta pe care o comentăm dacă victima, pentru a se salva
după ce a fost violată, a escaladat balconul voind să coboare la un etaj inferior, însă s-a dezechilibrat şi a
căzut, suferind urmările specifice infracţiunii de vătămare corporală*32).
Dacă vătămarea corporală a integrităţii corporale sau a sănătăţii a fost anume urmărită – dorită sau
acceptată (intenţie directă sau indirectă, şi nu praeterintenţie) de făptuitor, va exista concurs între
infracţiunea de viol (varianta simplă) şi infracţiunea de vătămare corporală. Este lipsit de relevanţă
momentul apariţiei rezultatului grav, vătămător pentru victimă, ceea ce reprezintă interes fiind doar
momentul exercitării violenţelor care trebuie să fie plasate anterior actului sexual şi în scopul constrângerii
victimei la actul sexual.
Existenţa agravantei este condiţionată, printre altele, şi de stabilirea raportului de cauzalitate dintre fapta
de viol şi vătămarea corporală produsă victimei. Cu alte cuvinte, este necesar ca vătămarea corporală să fie
consecinţa violenţelor exercitate asupra victimei pentru a o constrânge la act sexual. Dacă această legătură
cauzală lipseşte, dispoziţiile art. 218 alin. (3) lit. e) C. pen. nu sunt aplicabile. Agravanta nu poate fi
reţinută, de exemplu, în cazul inculpatului care, încercând să comită un viol, dar nereuşind din cauza
opunerii victimei, i-a aplicat mai multe lovituri provocându-i o vătămare corporală. În acest caz, vătămarea
corporală nu este o consecinţă a faptei de viol, ci o consecinţă a unei activităţi posterioare tentativei de viol.
Aşa fiind, răspunderea penală a făptuitorului se va stabili pentru tentativă de viol în varianta simplă, în
concurs cu infracţiunea de vătămare corporală.
Varianta agravată există şi în cazul tentativei de viol, dacă vătămarea corporală s-a produs ca urmare a
violenţei folosite de făptuitor pentru constrângerea victimei la act sexual, care însă nu a avut loc datorită
unor împrejurări independente de voinţa sa.
În practica judiciară s-a decis că există agravanta prevăzută în alin. (4) (fapta a avut ca urmare moartea
victimei) în cazul inculpatului care, având raport sexual cu victima prin constrângere, i-a produs involuntar
comprimări toracice care au dus la decesul acesteia*33).
În cadrul acestei agravante, făptuitorul prin constrângerea fizică sau psihică ori profitând de
incapacitatea victimei de a se opune, încearcă sau comite un act sexual, iar concomitent sau posterior
acestuia intervine decesul victimei ca urmare a faptei de viol, rezultat faţă de care el a avut o poziţie
subiectivă caracterizată prin culpă.
Dacă moartea a fost provocată cu intenţie (directă sau indirectă), va exista concurs între viol şi
infracţiunea de omor calificat – art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.
În practica judiciară s-a decis că nu se poate reţine ca viol din care a rezultat moartea victimei, fapta
aceluia care în timpul violului a muşcat victima de sâni şi de umeri şi apoi a sugrumat-o. Pe plan subiectiv,
inculpatul a prevăzut rezultatul letal şi fie l-a urmărit, fie, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea
producerii lui, fapta constituind infracţiunea de omor în concurs cu infracţiunea de viol*34).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Deşi pot fi concepute toate formele imperfecte ale infracţiunii, numai unele sunt pedepsite. Astfel, actele
de pregătire săvârşite de cel în cauză nu sunt pedepsite.
Tentativa la infracţiunea de viol se pedepseşte potrivit dispoziţiilor legale [raportarea dispoziţiilor art.
32–33 C. pen. la art. 218 alin. (6) C. pen.].
Există tentativă de viol în situaţia în care autorul a folosit constrângerea (ameninţarea ori alte violenţe)
împotriva victimei pentru a o determina la acte sexuale de orice natură ori a profitat de starea de neputinţă a
victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, pentru a întreţine acte sexuale, dar acestea nu s-au putut
realiza din motive independente de voinţa făptuitorului. Nu există tentativă de viol pedepsibilă în cazul
când făptuitorul, după folosirea violenţelor sau ameninţărilor, a renunţat de bunăvoie la realizarea actului
107
sexual, dar în acest caz, făptuitorul va fi pedepsit pentru actele de violenţă sau ameninţare, în măsura în
care condiţiile de incriminare sunt îndeplinite.
Există însă tentativă când făptuitorul a început executarea actelor de constrângere, dar datorită unei
împrejurări independente de voinţa sa, actul sexual nu a avut loc*35).
Tentativa violului intră în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală sau cu infracţiunea de omor,
dacă prin violenţele exercitate asupra victimei în scopul de a avea un act sexual cu ea – act pe care nu a
reuşit să-l realizeze – făptuitorul i-a produs acesteia o vătămare corporală gravă sau moartea, rezultat pe
care l-a dorit sau acceptat.
Consumarea infracţiunii de viol are loc în momentul în care, ca urmare a acţiunii de constrângere
exercitată de făptuitor sau datorită aflării victimei în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa, s-a produs actul sexual, mai precis în momentul în care se produce încălcarea libertăţii şi
inviolabilităţii sexuale a persoanei de sex diferit sau de acelaşi sex prin actul de penetrare sexuală.
Fapta de viol este o infracţiune comisivă (se comite numai prin acte de comisiune) şi momentană.
În cazul repetării actului sexual cu aceeaşi ocazie fără a se exercita alte acte de constrângere asupra
victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea simplă de viol – unitate naturală –, iar dacă s-au
exercitat acte repetate de constrângere vor fi aplicate dispoziţiile privind infracţiunea continuată, fapta
epuizându-se în momentul săvârşirii ultimului act sexual.
Cu privire la infracţiunea de viol, trebuie menţionat că aceasta include în conţinutul ei, în mod natural
lipsirea de libertate necesară actului sexual potrivit dispoziţiilor art. 218 C. pen. În caz contrar, respectiv
când lipsirea de libertate depăşeşte această necesitate, îşi păstrează autonomia (faptă distinctă) şi constituie
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 C. pen.) cu care violul intră în concurs, aplicându-
se prevederile art. 38 C. pen.*36).

B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte pentru infracţiunea de viol în varianta tip şi varianta asimilată cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi dacă se săvârşeşte în
condiţiile agravantelor prevăzute în alin. (3) lit. a)–f).
Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi dacă fapta a avut ca
urmare moartea victimei.
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, în cazul acestei
variante agravate, infracţiunea de viol este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât
şi executarea pedepsei*37). Tentativa de viol care a avut ca urmare moartea victimei se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată [art. 36 alin. (3)].
Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) (varianta simplă) şi alin. (2) (varianta asimilată) se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În celelalte cazuri, acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu.

*1 H. Diaconescu, Structura juridică şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol ca urmare a


modificării prevederilor art. 197 din Codul penal prin Legea nr. 197/2000, în Dreptul nr. 10/2001, p. 106.
În acelaşi sens, a se vedea: I. Vasiu, Drept penal român. Partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1997, p. 195;
T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. I, p. 207.
*2) P. Cioia, Modificarea conţinutului infracţiunii de viol prin Legea nr. 197/2000, în Dreptul nr.
3/2001, p. 4.
*3) C. Bulai, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, în V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 350.
*4) C. Ap. Constanţa, s. pen., Dec. nr. 114/1996, în RDP nr. 2/1997, p. 148–149.
*5) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 71/1981, în Repertoriu pe anii 1981–1985, p. 287.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1955/1995, în Buletinul Jurisprudenţei, 1995, p. 186–188.
*7) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4031/2008, pe www.iccj.ro.
108
*8) A se vedea şi N. Petrovici, Structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai multe persoane
împreună, în Dreptul nr. 12/1991, p. 63–68.
*9) CSJ, s. pen., Dec. nr. 87/1993, în Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în
materie penală pe anii 1990–2000, p. 289–290.
*10) Expunere de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal, pe www.just.ro, accesat la data de
2 martie 2009.
*11) Decizia Curţii Constituţionale nr. 211 din 1 noiembrie 2000 cu privire la constituţionalitatea
prevederilor art. I pct. 10 şi pct. 14 din Legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul
penal, publicată în M. Of. nr. 568 din 15 noiembrie 2000.
*12) Această motivare este cel puţin discutabilă, mai ales că raportul dintre infracţiunea deviol şi
infracţiunea de incest a fost reglementat printr-un recurs în interesul legii (ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. II
din 23 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a
pronunţat într-un recurs în interesul legii în sensul reţinerii concursului de infracţiuni). Este drept că, pe de
altă parte, actuala reglementare contrazice concluziile curţii în respectiva decizie, în acest moment fiind
imposibilă reţinerea concursului între viol şi incest datorită termenilor antagonici în care sunt formulate
cele două infracţiuni. Astfel, dacă violul reprezintă un act sexual realizat prin vicierea consimţământului
victimei, incestul reprezintă un raport sexual consimţit, potrivit dispoziţiilor art. 377 C. pen. Astfel, prin
simpla reglementare a incestului s-a înlăturat posibilitatea reţinerii concursului de infracţiuni, iar
modificarea variantei agravate a violului, în sensul înlocuirii noţiunii de membru de familie cu sintagma
„rude în linie directă, fraţi sau surori”, nu se justifică, creând inegalitate de tratament juridic în cadrul unei
instituţii care este familia.
*13) V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 358.
*14) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 196/A/1994, în RDP nr. 3/1995, p. 150.
*15) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1914/2009, pe www.iccj.ro; în decizie se motivează că vârsta minorei la data
săvârşirii faptei – 10 ani – exclude ideea unei manifestări libere a voinţei părţii vătămate de a avea relaţii
sexuale cu inculpatul; în acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 7144/2006 şi Dec. nr. 1230/2009,
pe www.iccj.ro.
*16) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 542/2008, pe www.iccj.ro; în decizie se motivează că victima, respectiv
minora G.A.M., a avut vârsta de 11 ani, această împrejurare fiind cunoscută de făptuitor, astfel că fapta
constituie viol în formă agravată, iar nu infracţiunea de act sexual cu un minor, deoarece victima în vârstă
de 11 ani nu putea să-şi exprime liber voinţa şi să consimtă la actul sexual cu făptuitorul.
*17) Această opinie a fost exprimată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii valabil şi în
actuala reglementare (ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. XVII din 10 martie 2008, recurs în interesul legii în
vederea stabilirii încadrării juridice a pluralităţii de acte sexuale săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15
ani; M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008).
*18) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3189/2004, pe www.iccj.ro.
*19) Potrivit art. 219 alin. (4), dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de
săvârşirea actelor sexuale prevăzute în art. 218 alin. (1) şi alin. (2), fapta constituie viol.
*20) Potrivit Expunerii de motive privind Proiectul Legii privind Codul Penal, pe www.just.ro, accesat la
data de 2 martie 2009, criteriul de distincţie între viol şi agresiunea sexuală sub aspectul elementului
material se regăseşte şi în cazul următoarelor două infracţiuni – actul sexual cu un minor şi, respectiv,
coruperea sexuală de minori. Astfel, dacă actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi în prezenţa
actului sexual cu un minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură sexuală fapta se va încadra ca şi
corupere de minori.
*21) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., p. 208.

109
*22) G. Antoniu ş.a., op. cit., p. 208; V. Roşca, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, în Explicaţii
teoretice ale Codului penal, vol. III, p. 325; R. Stănoiu, Comentarii, în Practica judiciară penală, Partea
specială, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992, p. 92.
*23) H. Diaconescu, op. cit., p. 107.
*24) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 353.
*25) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 200/1996, în RDP nr. 4/1996, p. 150. În acelaşi sens, a se
vedea Jud. Zalău, Sent. pen. nr. 169/2009, pe www.portal.just.ro.
*26) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6105/2004, pe www.iccj.ro. Instanţa a constatat că, datorită handicapului
psihic de care suferea, minora C.A. s-a găsit în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa cât
priveşte întreţinerea acelor relaţii sexuale.
*27) Instanţa supremă s-a pronunţat şi în ceea ce priveşte alte urmări de natură extrapenală, inclusiv
asupra prejudiciului nepatrimonial şi a criteriilor privind cuantificarea acestuia în despăgubiri (ICCJ, s.
pen., Dec. nr. 542/2008, pe www.iccj.ro). Astfel, Înalta Curte, în baza propriului examen, consideră că
stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unei prejudiciu nepatrimonial include o doză de
aproximare, ceea ce este de esenţa unui proces de apreciere, nefiind expresia unei realităţi materiale,
susceptibilă de o constatare obiectivă, însă pot fi avute în vedere o serie de criterii şi anume consecinţele
negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au
fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a
fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, iar celui care le pretinde îi revine sarcina să producă
un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură i-a fost produs un prejudiciu
nepatrimonial.
*28) V. Cioclei, Viaţa sexuală şi politica penală, Ed. Halding Reporter, Bucureşti, 1994, p. 35.
*29) Această variantă agravată a fost introdusă ca urmare a Recomandării Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei Rec(2001)16 privind protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale.
*30) Potrivit Legii nr. 470/2001 pentru ratificarea Protocolului facultativ la Convenţia cu privire la
drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la
New York la 6 septembrie 2000, publicată în M. Of. nr. 601 din 25 septembrie 2001, prin pornografie
infantilă se înţelege „orice reprezentare, prin orice mijloace, a copiilor angajaţi într-o activitate sexuală
explicită, reală ori simulată, sau orice altă expunere a organelor sexuale ale copiilor, în principal în scopuri
sexuale”.
*31) Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, publicată în M. Of. nr. 342 din
20 mai 2003 şi republicată în M. Of. nr. 87 din 4 februarie 2008.
*32) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1482/1985, în Culegere de decizii pe anul 1985, p. 306. În acelaşi
sens, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 1276/2003, pe www.scj.ro.
*33) C. Ap. Galaţi, Dec. pen. nr. 38/1993, în CPC, p. 239–240. În acelaşi sens, a se vedea ICCJ, s. pen.,
Dec. nr. 2209/2009, pe www.iccj.ro.
*34) C. Ap. Suceava, s. pen., Dec. nr. 278/2003, în Dreptul nr. 6/2004, p. 213.
*35) C. Ap. Bucureşti, sec. a II-a pen., Dec. nr. 48/A/1995, în Al. Boroi, V. Radu-Sultănescu, N. Neagu,
op. cit., p. 187.
*36) Trib. Bucureşti, s. I. pen., Sent. nr. 184/1998, în Culegere de Jurisprudenţă penală şi procesual
penală şi procesual penală a Trib. Bucureşti 1998, p. 136–138; Trib. Bucureşti, s. I. pen., Sent. nr.
14/1998, în Culegere de Jurisprudenţă a Trib. Bucureşti 1998, p. 138. În acelaşi sens, a se vedea Jud.
Târgu Neamţ, Sent. pen., nr. 370/2008, pe www.portal.just.ro.
*37) Prevederile art. 153 C. pen. referitoare la imprescriptibilitatea infracţiunilor intenţionate urmate de
moartea victimei ni se par excesive, depăşind limitele proporţionalităţii răspunderii penale în raport de
gravitatea faptei. Considerăm că prevederea imprescriptibilităţii ar putea fi justificată în ceea ce priveşte
infracţiunile care au ca urmare moartea victimei, în condiţiile în care forma de vinovăţie în raport de
această urmare este intenţia (directă sau indirectă), iar nu şi intenţia depăşită.
ART. 219
110
Agresiunea sexuală

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 219 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agravate. Varianta tip
este prevăzută în alin. (1) şi constă în actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o
persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori
profitând de această stare.
Varianta agravată prevăzută în alin. (2) prezintă şase modalităţi alternative de comitere, identice cu cele
de la infracţiunea de viol, victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului [lit. a)], victima este rudă în linie directă, frate sau soră [lit. b)], victima nu a împlinit vârsta de
16 ani [lit. c)], fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice [lit. d)], fapta a avut ca
urmare vătămarea corporală [lit. e)], fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună [lit.
f)].
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) este comună variantelor prezentate anterior şi se realizează
atunci când fapta a avut ca urmare moartea victimei.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la inviolabilitatea sexuală, libertatea
psihică, integritatea corporală sau chiar viaţa persoanei*1).
b) Obiectul material este corpul persoanei asupra căreia se comite fapta (bărbat sau femeie).

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ poate fi orice persoană fizică, bărbat sau femeie; nu interesează dacă are sau nu
aptitudinea fiziologică să întreţină relaţii sexuale normale.
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii. Dacă fapta se săvârşeşte de două sau mai
multe persoane împreună, ne vom afla în prezenţa agravantei de la alin. (2) lit. f).
b) Subiectul pasiv. În cazul actelor de agresiune sexuală subiectul pasiv este persoana asupra căreia s-au
săvârşit actele sexuale prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa
ori profitând de această stare. În variantele agravate subiectul pasiv este calificat, victima aflându-se în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [alin. (2) lit. a)], victima fiind rudă în linie
directă, frate ori soră [alin. (2) lit. b)] ori dacă victima este un minor sub 16 ani [alin. (2) lit. c)].

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii tipice constă în săvârşirea de acte de natură sexuală, altele decât
raportul sexual, actul sexual oral şi anal, precum şi alte acte de penetrare vaginală sau anală, care sunt
specifice infracţiunii de viol.
Acestea pot consta în acte fireşti de satisfacere a apetitului sexual (acte de masturbare, atingere ori
sărutare a organelor genitale, apropierea organelor genitale de cele ale victimei etc.) ori alte acte nefireşti,
concretizate în manifestări aberante ale instinctului sexual, prin care nu se urmăreşte realizarea unui raport
sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale nefinalizate*2).
Actele care alcătuiesc elementul material al acestei infracţiuni se produc, de regulă, între persoane de sex
diferit sau de acelaşi sex, dar se pot produce şi asupra corpului propriu. În raport cu prevederile art. 219 C.
pen., agresiunea sexuală poate consta în practicarea de acte lascive, obscene, de lubricitate, în tendinţa de a
111
obţine satisfacţii ale instinctului sexual în afară de ceea ce este admis ca firesc, prin manifestări anormale,
ţinând de psihopatologia sexuală. Între aceste variante de agresiune sexuală, ce vizează în mod vădit
anormalitatea, s-au remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive, următoarele: sadismul, care constă în
provocarea excitaţiei sexuale prin producerea de suferinţe victimei; masochismul, la care satisfacţia sexuală
este determinată numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice; vampirismul, la care excitaţia
sexuală este produsă de vederea sângelui victimei; mixoscopia, în cazul căreia excitaţia sexuală este
provocată de vederea actului sexual practicat între alte persoane sau la privirea nudităţii.
Prin săvârşirea actelor de agresiune sexuală făptuitorul urmăreşte o satisfacere fără penetrare a apetitului
sexual. Esenţial pentru existenţa acestei infracţiuni este săvârşirea altor acte de natură sexuală decât cele
prevăzute de art. 218, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral, săvârşite sub
imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeaşi
împrejurare cu infracţiunea de viol aşa cum este ea reglementată de art. 218 C. pen., nu se va reţine un
concurs de infracţiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol.
Dacă actul de natură sexuală constă în acte de zoofilie sau bestialitate când subiectul activ (persoana) are
relaţii sexuale cu diferite animale, fapta va constitui ultraj contra bunelor moravuri (art. 375 C. pen.), iar nu
agresiune sexuală. În schimb, dacă făptuitorul obligă victima (o altă persoană) să întreţină relaţii sexuale cu
animale, fapta va constitui, după caz, viol (spre exemplu, un act sexual prin penetrare vaginală realizat de
către un câine) sau agresiune sexuală (act sexual oral realizat cu un câine ori obligarea victimei să
masturbeze câinele).
b) Urmarea imediată constă într-o atingere adusă libertăţii sexuale prin constrângerea unei persoane la
acte sexuale. În variantele agravate prevăzute în alin. (2) lit. e) şi alin. (3), fapta trebuie să aibă ca urmare
vătămarea corporală, respectiv moartea victimei.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii pe care o analizăm trebuie să se stabilească
legătura de cauzalitate între practicarea actelor de agresiune sexuală şi rezultatul produs.

B. Latura subiectivă
Agresiunea sexuală se comite cu intenţie directă. În varianta agravată, şi anume atunci când fapta a avut
ca urmare o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori moartea victimei, forma de vinovăţie este
intenţia depăşită (praeterintenţia).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Infracţiunea este susceptibilă de forme imperfecte; actul pregătitor nu se pedepseşte, ci numai tentativa
în modalitatea tentativei imperfecte (întrerupte). Pentru a exista tentativă la această infracţiune, trebuie să
se realizeze constrângerea, punerea în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori încercarea
de a profita de această stare, în scopul realizării unui act sexual, dar să nu se înceapă executarea acestuia.
Începerea executării actului de natură sexuală, în condiţiile arătate, semnifică consumarea infracţiunii.

B. Sancţionare
Persoana fizică se pedepseşte după cum urmează: în cazul prevăzut în alin. (1), cu închisoare de la 2 la 7
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi; în cazul alin. (2), cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi; în cazul alin. (3), cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi, indiferent dacă fapta s-a consumat sau a rămas în stadiul tentativei, dar s-a produs rezultatul mai
grav (moartea victimei).
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, agresiunea sexuală
urmată de moartea victimei este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi
executarea pedepsei.

112
Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) (varianta simplă) se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. În cazul variantelor agravate, acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu.

*1) Elementele constitutive ale infracţiunii de agresiune sexuală sunt în principiu identice cu cele de la
infracţiunea de viol, drept pentru care trimitem la explicaţiile de la această infracţiune.
*2) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. III din 23 mai 2005, M. Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005, recurs în
interesul legii cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit actelor la care se referă art. 197 alin. 1 şi art. 198,
precum şi art. 201 C. pen. anterior.

ART. 220
Actul sexual cu un minor

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 220 C. pen. într-o variantă tip şi trei variante agravate. Varianta tip
este prevăzută în alin. (1) şi constă în raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani.
Prima variantă agravată se regăseşte în alin. (2) şi se realizează dacă fapta prevăzută în alin. (1) este
săvârşită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Cea de-a doua variantă agravată [alin. (3)]
este asemănătoare, realizându-se atunci când fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un major cu un
minor cu vârsta între 13 şi 18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei.
Cea de-a treia variantă agravată [alin. (4)] este comună tuturor variantelor anterioare şi are trei modalităţi
alternative de comitere, două referitoare la subiectul pasiv, iar cea de-a treia, la scop. Astfel, constituie
această agravantă fapta prevăzută în alin. (1)–(3), atunci când minorul este rudă în linie directă, frate sau
soră [lit. a)], minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit. b)], a
fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice [lit. c)].

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la apărarea libertăţii şi inviolabilităţii
sexuale a persoanei în perioada minorităţii.
b) Obiectul material este corpul minorului asupra căreia se realizează activitatea infracţională.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 220 alin. (1) poate fi orice persoană fizică.
În situaţia comiterii faptei în varianta reglementată de art. 220 alin. (3) C. pen., subiect activ poate fi
numai o persoană majoră care are autoritate sau influenţă asupra minorului. Subiect activ calificat există şi
în condiţiile agravantelor de la art. 220 alin. (4), unde persoana este rudă în linie directă, frate sau soră cu
victima [lit. a)], sau este o persoană care are în îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament minorul,
având calitatea de tutore sau curator ori de supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator
[lit. b)]. Menţionăm însă că pentru existenţa infracţiunii este necesar ca subiectul activ să exercite efectiv
activităţi privind funcţiile la care se referă textul incriminator, în raport de subiectul pasiv.
Astfel, în practica judiciară s-a statuat că fapta tatălui de a avea raport sexual cu fiica sa în vârstă de 13
ani fără a folosi violenţa sau ameninţarea, constituie infracţiunea de act sexual cu un minor*1).
Participaţia este posibilă în toate formele sale.

113
b) Subiect pasiv este minorul care participă la actul sexual. În funcţie de variantele normative, acesta
trebuie să aibă între 13 şi 15 ani [alin. (1)], sub 13 ani [alin. (2)], între 13 şi 18 ani şi care se află în anumite
relaţii speciale cu subiectul activ al infracţiunii [alin. (3)]. Calităţi suplimentare se cer şi pentru faptele
prevăzute în alin. (4) lit. a) şi b), unde minorul trebuie să fie rudă în linie directă, frate sau soră cu
făptuitorul [lit. a)], sau în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul acestuia [lit. b)].
Astfel, potrivit alin. (2), fapta se pedepseşte mai grav dacă este săvârşită asupra unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani. Trebuie însă îndeplinită condiţia ca minorul să realizeze consecinţele faptelor sale
pentru a putea exprima un consimţământ valabil, altfel fapta va fi considerată infracţiunea de viol. Astfel,
în practica judiciară s-a stabilit că o vârstă de 10 sau 11 ani exclude ideea unei manifestări libere a voinţei
părţii vătămate de a avea relaţii sexuale cu inculpatul*2).
Se pedepseşte şi mai grav, potrivit alin. (3), fapta prevăzută în alin. (1), comisă de un major cu un minor
cu vârsta între 13 şi 18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei.
Introducerea acestei variante agravate este criticabilă, în condiţiile în care există şi varianta agravată
prevăzută la alin. (4) lit. b), care semnifică exact acelaşi lucru (minorul se află în îngrijirea, ocrotirea,
educarea, paza sau tratamentul făptuitorului). Singura utilitate pe care o atribuim agravantei din alin. (3) se
referă la extinderea protecţiei penale şi asupra minorului persoană vătămată cu vârsta cuprinsă între 15 şi
18 ani. Problemele legate de autoritatea sau influenţa făptuitorului asupra victimei sunt tratate şi în
Convenţia de la Lanzarote din 2007*3), iar din analiză rezultă că cele două agravate se suprapun, diferenţa
fiind dată de faptul că agravanta prevăzută în alin. (4) poate fi săvârşită şi de către un minor. Convenţia se
referă la obligaţia statelor semnatare de a incrimina actele sexuale săvârşite cu un minor, când făptuitorul
abuzează de poziţia de încredere, autoritate sau influenţă pe care o are asupra copilului. Copiii care se află
în anumite relaţii cu autorul infracţiunii trebuie protejaţi, chiar dacă au îndeplinit vârsta legală pentru
activităţi sexuale şi făptuitorul nu foloseşte constrângerea, forţa sau ameninţarea. Sunt situaţii când acesta
abuzează de relaţia de încredere cu copilul care rezultă din autoritatea naturală, socială sau religioasă care
le permite să controleze, pedepsească sau recompenseze minorul emoţional, economic sau chiar fizic.
Astfel de relaţii de încredere există între minor şi părinţii săi, membrii familiei, rude fireşti sau adoptive,
dar pot exista şi în raport cu persoane care îndeplinesc funcţii parentale sau de îngrijire (spre exemplu,
bona), care educă copilul, acordă îngrijire medicală, terapeutică, emoţională sau religioasă, care se
constituie ca angajator al minorului care munceşte sau au control financiar asupra acestuia ori care exercită
în orice alt mod controlul asupra minorului. Sunt asimilaţi unor astfel de persoane şi voluntarii care au în
grijă minorii în timpul liber sau în tabere de odihnă. Lista nu este exhaustivă, dar se încearcă a se oferi o
descriere a sferei largi a persoanelor care se pot găsi într-o poziţie recunoscută de încredere, autoritate sau
influenţă asupra minorului*4).
Potrivit alin. (4) lit. (a)–(b), faptele prevăzute în alin. (1)–(3) prezintă o gravitate sporită dacă au fost
săvârşite atunci când minorul este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul [lit. a)], ori dacă
minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit. b)]*5). În ceea ce
priveşte agravanta prevăzută la lit. a), considerăm că prin redactarea acesteia s-a dorit înlăturarea
controversei privind raportul dintre infracţiunea de incest şi infracţiunile la viaţa sexuală, în sensul
absorbirii incestului în acestea din urmă (viol sau act sexual cu un minor, după caz).
În practica judiciară s-a reţinut ca infracţiune de act sexual cu un minor săvârşită în condiţiile art. 220
alin. (4) lit. b) C. pen.: fapta medicului curant sau a medicului stomatolog de a fi avut raport sexual cu
pacienta în vârstă între 15–18 ani*6), indiferent dacă victima aparţine sau nu din punct de vedere teritorial
de circumscripţia unde funcţiona medicul; fapta cadrului didactic de a fi avut raport sexual cu o elevă care
nu împlinise vârsta de 18 ani; fapta antrenorului de la şcoala sportivă săvârşită asupra elevei pe care o
antrena şi care, de asemenea, nu împlinise vârsta de 18 ani*7). Asimilarea medicului stomatolog cu
medicul curant este justificată, deoarece influenţa acestuia asupra minorei poate fi la fel de mare.
Dacă din cauza vârstei fragede victima nu avea posibilitatea de a-şi exprima voinţa, fapta constituie
viol*8).

114
Principial, nu are relevanţă dacă în acest caz victima este la primul raport sexual sau nu. Este însă
discutabil, se arată în literatura juridică*9), dacă femeia căsătorită, văduvă, divorţată sau cu experienţă
sexuală (în vârstă de 15–18 ani) mai poate fi subiect pasiv al infracţiunii, lipsind raţiunea ocrotirii
persoanei de sex feminin care are această vârstă.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca făptuitorul să cunoască cu precizie şi exactitate vârsta
victimei, fiind de ajuns ca el să fi acceptat această posibilitate. Dar eroarea privind vârsta victimei
constituie cauză de neimputabilitate (art. 30 C. pen.).
Presupunerea greşită a autorului că victima este sub vârsta arătată în alin. (1) sau în alin. (2) al art. 220
nu atribuie faptei caracter penal (faptă putativă)*10).

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă dintr-o acţiune manifestată într-un raport sexual, act sexual oral sau anal,
precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală cu un minor*11). Diferenţa faţă de infracţiunea de
viol constă în consimţirea la actul sexual.
Astfel, într-o speţă*12), s-a putut observa cu uşurinţă că urmele de violenţă prezentate de partea
vătămată nu sunt specifice unui viol, întrucât locul în care au fost făcute acestea nu relevă utilizarea
violenţei pentru înfrângerea rezistenţei părţii vătămate la consumarea raportului sexual. Se ştie că pentru
înfrângerea rezistenţei părţii vătămate, urmele de violenţă trebuia să fie dispuse pe interiorul coapselor, de
la genunchi spre abdomen, la nivelul gleznelor şi al încheieturilor mâinilor, precum şi pe faţă. Or, în cauza
de faţă, partea vătămată avea semne de violenţă pe gât (secţiune – sărut), acest semn putând fi interpretat cu
uşurinţă ca fiind rezultatul pasiunii cu care s-a desfăşurat actul sexual, muşcături pe spate, toate cam în
acelaşi loc, şi excoriaţii în genunchi, cauzate de poziţia părţii vătămate din timpul actului sexual, dar şi
starea psiho-fizică a părţilor din timpul actului sexual.
Criteriul de distincţie între viol şi agresiunea sexuală, sub aspectul elementului material, se regăseşte şi în
cazul actului sexual cu un minor şi coruperii sexuale de minori. Astfel, dacă actul presupune penetrare sau
act sexual oral, vom fi în prezenţa actului sexual cu un minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură
sexuală, fapta se va încadra ca şi corupere de minori. Suntem de părere, deşi nu se prevede expres în textul
de lege [menţiune expresă există numai în art. 219 alin. (4) referitor la raportul între infracţiunile de
agresiune sexuală şi viol săvârşite în aceeaşi împrejurare], că dacă actele de corupere sexuală a minorului
au fost precedate sau urmate de întreţinerea unui raport sexual, act sexual oral sau anal, precum şi orice alte
acte de penetrare vaginală sau anală cu un minor, fapta va constitui numai act sexual cu un minor, iar nu un
concurs de infracţiuni. Într-adevăr, nu se poate susţine că actele menţionate mai sus săvârşite prin
constrângere întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de viol (nereţinându-se şi agresiunea
sexuală), iar dacă sunt consimţite, acestea vor realiza conţinutul constitutiv al infracţiunilor de act sexual cu
un minor şi corupere sexuală de minori, în concurs. Deşi este criticabilă soluţia legiuitorului de a nu mai
prevedea expres în conţinutul legal al infracţiunii de corupere sexuală a minorilor raportul între această
infracţiune şi actul sexual cu un minor*13), considerăm, pentru identitate de raţiune, că acest raport este
acelaşi cu cel stabilit între infracţiunile de viol şi agresiune sexuală (respectiv reţinerea numai a celei mai
grave dintre cele două infracţiuni). Aceasta nu înseamnă că negăm posibilitatea reţinerii concursului de
infracţiuni între actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor, ci numai în situaţia în care actele
constitutive ale celor două infracţiuni se realizează în aceeaşi împrejurare şi asupra aceluiaşi subiect pasiv.
b) Urmarea imediată. Infracţiunea pe care o analizăm are ca urmare imediată încălcarea libertăţii şi
inviolabilităţii sexuale a minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 220 C. pen. este necesar ca
între acţiunea făptuitorului şi rezultat să existe legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din
materialitatea faptei comise.
B. Latura subiectivă
115
Fapta se săvârşeşte cu intenţie (directă sau indirectă)*14) sau, după unele păreri, numai cu intenţie
directă*15), opinie la care nu subscriem. Pentru a exista intenţie, se cere, aşa cum s-a precizat anterior, ca
făptuitorul să fi cunoscut vârsta victimei ori să fi acceptat eventualitatea că victima ar putea avea acea
vârstă. Dacă victima, având o corpolenţă fizică mai robustă, un corp dezvoltat şi prezentându-se celor în jur
ca având o vârstă mai mare, a creat convingerea făptuitorului că are o vârstă mai mare, vor opera
prevederile art. 30 alin. (1) C. pen.
Pentru varianta agravată prevăzută în alin. (4) lit. c) se cere ca făptuitorul să urmărească un scop anume.
Astfel, fapta se sancţionează mai grav dacă este săvârşită în scopul producerii de materiale pornografice.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele de pregătire, deşi posibile, nu se pedepsesc; tentativa la această infracţiune nu este posibilă
(infracţiune de consumare instantanee). Consumarea infracţiunii are loc în cazul când s-a produs actul
sexual.
Repetarea actului sexual ce constituie elementul material al acestei infracţiuni cu un minor de sex diferit
sau de acelaşi sex, dar în realizarea aceleiaşi intenţii constituie o infracţiune unică continuată.

B. Sancţionare
În cazul săvârşirii infracţiunii de act sexual cu un minor, persoana fizică se pedepseşte după cum
urmează: în cazul prevăzut în alin. (1), cu închisoare de la unu la 5 ani, pentru variantele agravate
prevăzute în alin. (2) şi (3), cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar pentru
varianta agravată prevăzută în alin. (4), cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.

5. Cauze de nepedepsire
Potrivit prevederilor art. 220 alin. ultim, faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) nu se sancţionează dacă
diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani. Din prevederea expresă a legii rezultă că această cauză de
nepedepsire se aplică numai în cazul variantei simple şi a primei variante agravate, iar nu şi în cazul
variantelor agravate prevăzute în alin. (3) şi (4)*16). Într-adevăr, dacă legiuitorul ar fi dorit să aplice
cauzele de nepedepsire şi la prevederile alin. (4) raportate la alin. (1) şi (2) [faptele de la alin. (4) agravează
răspunderea penală a tuturor variantelor anterioare, prevăzute la alin. (1)–(3)], ar fi menţionat acest lucru în
textul de lege. Pe de altă parte, gravitatea faptelor prevăzute în alineatele respective justifică sancţionarea
acestora. Am dori însă să nuanţăm opinia noastră referitoare la aplicarea agravantei prevăzută în alin. (4)
(agravanta prevăzută în alin. (3) nu ridică probleme, subiectul activ nemijlocit fiind un major). Considerăm
că această agravantă se aplică dacă subiectul activ nemijlocit este un minor, indiferent de vârsta care îl
separă de subiectul pasiv, numai dacă nu îndeplineşte la rândul său condiţiile legale pentru a fi subiect
pasiv (spre exemplu, în opinia noastră, fratele de 16 ani care întreţine un act sexual oral consimţit cu sora
sa de 14 ani va răspunde penal pentru act sexual cu un minor, deşi diferenţa de vârstă este mai mică de 3
ani; în schimb, sora sa nu va răspunde penal, deoarece el are vârsta legală permisă pentru întreţinerea de
acte sexuale şi nu poate fi considerat subiect pasiv în raport cu aceasta). Dacă ambii subiecţi activi
îndeplinesc şi condiţiile legale pentru a fi subiecţi pasivi, ei nu vor răspunde, beneficiind de cauza de
nepedepsire, neputându-se admite că o persoană poate fi în acelaşi timp subiect activ şi subiect pasiv al
aceluiaşi tip de infracţiune, săvârşită printr-o singură acţiune (spre exemplu, un frate şi o soră de 14,
respectiv 15 ani care întreţin raporturi sexuale cu discernământ nu vor fi pedepsiţi*17)). A judeca altfel
înseamnă a admite că prin aceeaşi acţiune săvârşită o persoană poate fi subiect activ al unei infracţiuni de
act sexual cu un minor şi subiect pasiv al altei infracţiuni de act sexual cu un minor (având două persoane
cu calitatea de subiect pasiv, în mod logic vom avea două infracţiuni diferite îndreptate împotriva fiecăreia
dintre cele două victime).
116
Prevederile Convenţiei de la Lanzarote [art. 18 alin. (3)] abordau o politică penală asemănătoare celei
din expunerea de motive a actualului Cod penal, în sensul că lăsau în afara incriminării activităţile sexuale
ale minorilor care îşi descopereau sexualitatea şi se angajau în experienţe sexuale. De asemenea, nu se
dorea incriminarea activităţilor sexuale ale persoanelor de vârste apropiate. Din acest motiv, în Convenţie
s-a stabilit clar că aceasta nu se aplică activităţilor sexuale consimţite între minori, chiar dacă aceştia nu au
îndeplinit vârsta legală permisă pentru activităţi sexuale în legea internă.
Aceasta nu înseamnă că prevederile legislative naţionale, care au decis să se îndepărteze oarecum de
acest model încalcă prevederile Convenţiei. Este adevărat că actul internaţional citat nu incriminează astfel
de fapte pe care legislaţia internă a decis să le incrimineze, dar pe de altă parte nici nu interzice o astfel de
incriminare. Mai mult, se prevede în Raportul explicativ al Convenţiei că în ceea ce priveşte infracţiunea
incriminată în art. 18 (abuz sexual asupra minorului), această incriminare reprezintă un consens minim şi
nu interzice stabilirea unor standarde suplimentare sau mai ridicate în legislaţia naţională*18).

*1) Trib. Bihor, Dec. pen. nr. 184/1981, în Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981–1985, p. 240.
*2) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1914/2009, pe www.iccj.ro; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 542/2008, pe www.iccj.ro.
Pentru alte explicaţii, trimitem la descrierea agravantei de la infracţiunea de viol, atunci când victima nu a
împlinit vârsta de 16 ani.
*3) Convenţia Consiliului Europei privind protecţia copiilor împotriva exploatării şi abuzurilor sexuale,
semnată la Lanzarote la 25 octombrie 2007 şi intrată în vigoare la 1 iulie 2010.
*4) A se vedea Raportul explicativ al Convenţiei de la Lanzarote, pe
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Reports/Html/201.htm.
*5) Pentru explicaţii privind cele două variante agravate, trimitem la infracţiunea de viol.
*6) Trib. Hunedoara, Dec. nr. 995/1973, în RRD nr. 3/1974, p. 150.
*7) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 287/1975, în R2, p. 335.
*8) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 78. A se vedea explicaţiile de la infracţiunea de viol privind vârsta
victimei şi consimţirea la acte sexuale a acesteia.
*9) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 218.
*10) Ibidem.
*11) Pentru explicaţiile privind elementul material al infracţiunii, trimitem la infracţiunea de viol.
*12) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 4031/2008, pe www.iccj.ro.
*13) Această prevedere expresă ar fi fost binevenită, mai ales în contextul redefinirii infracţiunii de
corupere sexuală de minori (art. 221 C. pen.) şi având în vedere că practica judiciară recentă reţinea, în
baza legislaţiei anterioare, concurs de infracţiuni între actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a
minorilor – ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2605/2009, pe www.iccj.ro (inculpatul a fost condamnat în primă
instanţă la o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de act sexual
cu un minor şi corupţie sexuală, reţinându-se, în esenţă, că, în vara anului 2006, a întreţinut în mod repetat
relaţii sexuale cu două minore ce nu împliniseră vârsta de 15 ani, săvârşind, totodată, acte cu caracter
obscen asupra şi în prezenţa acestora).
*14) Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., op. cit., p. 171; O.P. Stoica, op. cit., p. 128; V. Dongoroz ş.a.,
op. cit., vol. III, p. 370.
*15) Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I, p. 213; T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 219; O. Loghin,
T. Toader, op. cit., p. 186; I. Vasiu, op. cit., vol. I, p. 206; I. Gheorghiu-Brădet, op. cit., p. 125.
*16) Actuala reglementare a Codului penal este diferită de cea a proiectului trimis în Parlament. Astfel,
în proiect, subiectul activ calificat era întotdeauna majorul, iar faptele minorilor care întreţineau acte
sexuale consimţite nu erau incriminate. Motivarea din Expunerea de motive a Proiectului de Cod penal a
fost că „în privinţa actelor sexuale între minori, acestea rămân în afara domeniului de incidenţă al legii
penale, soluţie în acord cu prevederile Convenţiei de la Lanzarote din 2007” (Expunere de motive privind
Proiectul Legii privind Codul Penal, pe www.just.ro, accesat la data de 2 martie 2009). Deşi motivarea s-a
păstrat şi în expunerea de motive care a însoţit Codul penal în varianta modificată la vot în Parlament,
117
actuala reglementare exceptează de la sancţionare numai minorii între care există o diferenţă de vârstă de 3
ani, iar nu orice minor. Potrivit textului de lege actual, actul sexual al unui minor de 17 ani cu un minor de
13 ani constituie infracţiune.
*17) În cazul nepedepsirii pentru infracţiunea de act sexual cu un minor, în exemplul menţionat mai sus,
se pune problema săvârşirii infracţiunii de incest, prevăzută în art. 377 C. pen., care nu prevede vreo cauză
de nepedepsire şi care este îndreptată împotriva relaţiilor de familie şi a supravieţuirii speciei şi care nu
presupune ca persoanele care săvârşesc incestul să fie subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni. În acest caz,
dacă făptuitorii îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde penal, aceştia vor fi traşi la răspundere
pentru incest (dar numai în situaţia unui raport sexual între persoane de sex diferit, iar nu şi în situaţia unui
act sexual oral sau anal, care nu intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de incest).
*18) Raportul explicativ al Convenţiei de la Lanzarote, pe
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Reports/Html/201.htm.

ART. 221
Coruperea sexuală a minorilor

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 221 C. pen. într-o variantă tip, o variantă agravată şi două variante
atenuate. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul
decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi
determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.
Infracţiunea prezintă în alin. (2) o variantă agravată cu trei modalităţi alternative de săvârşire, identice cu
cele prevăzute în art. 220 alin. (4), la infracţiunea de act sexual cu un minor. Astfel, fapta prezintă o
gravitate sporită dacă a fost săvârşită atunci când minorul este rudă în linie directă, frate sau soră cu
făptuitorul [lit. a)], minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului [lit.
b)], ori în scopul producerii de materiale pornografice [lit. c)]*1).
Prima variantă atenuată se regăseşte în alin. (3) şi constă în actul sexual de orice natură săvârşit de un
major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani.
A doua variantă atenuată se regăseşte în alin. (4) şi constă în determinarea de către un major a unui
minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la
spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la
dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale cu privire la viaţa sexuală, pentru care minorul
trebuie pregătit în condiţii de decenţă şi moralitate. Prin incriminarea acestei fapte se asigură un climat de
dezvoltare normală a minorului, la adăpost de săvârşirea ori participarea sau asistarea la săvârşirea oricăror
acte sexuale.
b) Obiectul material. Când fapta se săvârşeşte în prezenţa minorului, infracţiunea este lipsită de obiect
material, însă, în ipoteza când ea s-a săvârşit asupra minorului, obiectul material este corpul acestuia.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ poate fi orice persoană (bărbat sau femeie). În variantele atenuate prevăzute în alin. (3)
şi (4) subiectul activ poate fi numai o persoană majoră.
Fapta se poate comite în toate formele de participaţie (coautorat, instigare sau complicitate).
118
b) Subiectul pasiv este calificat, fiind un minor în vârstă de până la 13 ani, indiferent de sex. Calităţi
suplimentare se cer pentru faptele prevăzute în alin. (2) lit. a) şi b), unde minorul trebuie să fie rudă în linie
directă, frate sau soră cu făptuitorul [lit. a)] sau în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
acestuia [lit. b)].

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul
sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală, împotriva unui minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.
În prima variantă de comitere, elementul material este identic cu cel al infracţiunii de agresiune sexuală,
lipsind doar vicierea consimţământului, drept pentru care trimitem la explicaţiile date la această infracţiune.
Este, de asemenea, valabilă discuţia purtată la diferenţierea infracţiunii de viol de infracţiunea de act sexual
cu un minor, atunci când victima are vârsta sub 13 ani şi la diferenţierea între coruperea sexuală a minorilor
şi agresiunea sexuală. Astfel, trebuie îndeplinită condiţia ca minorul să realizeze consecinţele faptelor sale
pentru a putea exprima un consimţământ valabil, altfel fapta va constitui infracţiunea de agresiune sexuală.
Varianta alternativă de comitere a infracţiunii tipice constă în determinarea minorului să suporte ori să
efectueze actul de natură sexuală descris mai sus. Aceasta înseamnă că, urmare a acţiunii făptuitorului,
minorul să se decidă să efectueze actul sau să-l suporte, indiferent dacă ulterior trece la îndeplinirea
acestuia. Dacă ulterior minorul efectuează sau suportă actul, infracţiunea se săvârşeşte în prima variantă
alternativă (comiterea unui act de natură sexuală). Este deci suficient pentru existenţa infracţiunii în această
variantă de comitere determinarea minorului la săvârşirea actului sexual. Ar putea fi considerat un act
pregătitor sau tentativă a comiterii de acte sexuale cu minorul, incriminat ca variantă distinctă de comitere
a infracţiunii.
Nu interesează dacă actele se comit în public (în care caz va fi concurs de infracţiuni cu ultrajul contra
bunelor moravuri) sau în particular*2).
Pentru întregirea laturii obiective, este necesar ca fapta să se comită asupra unui minor. Actul este comis
asupra unui minor când autorul se foloseşte de corpul minorului pentru realizarea de acte de natură sexuală,
ca, de exemplu, dezvelirea minorului în aşa fel încât se văd organele sexuale ori palparea sau mângâierea
acestora.
Actele de natură sexuală săvârşite asupra unui minor se încadrează în dispoziţiile art. 219 C. pen. cât
timp rămân în acest stadiu. Dacă însă făptuitorul merge mai departe, încercând raporturi sexuale (prin
constrângere sau consimţite, după caz), nu există două infracţiuni distincte, cea mai gravă absorbind în
conţinutul ei actele de natură sexuală care au fost comise în realizarea altui rezultat, respectiv violul*3) sau
actul sexual cu un minor. Astfel, în practica judiciară s-a decis că ademenirea a două fetiţe de 7 ani,
dezbrăcarea acestora şi încercarea de a avea raporturi sexuale constituie două tentative de viol care absorb
în conţinutul lor şi elementele constitutive ale infracţiunilor de corupţie sexuală*4).
Elementul material al primei variante atenuate se regăseşte în alin. (3): actul sexual de orice natură
săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Prezenţa minorului
presupune că el se află la locul săvârşirii actului sexual de orice natură sau se află în apropierea acelui loc,
de unde poate să perceapă, să vadă acel act. Infracţiunea subzistă chiar dacă minorul a fost prezent, adică a
asistat numai la realizarea unei părţi din actul sexual de orice natură. Se poate realiza această variantă
normativă, spre exemplu, prin efectuarea de gesturi prin care se sugerează sau se imită actul sexual –
bineînţeles, în prezenţa minorului; efectuarea actului sexual în prezenţa minorului, inclusiv în mediul
intraconjugal, palparea organului feminin sau masculin al altei persoane, dar în prezenţa minorului cu sau
fără voia persoanei palpate.
Această variantă atenuată subzistă atât în cazul în care actul sexual la care asistă minorul este consimţit, cât
şi în cazul în care acesta asistă la un abuz sexual. În practica judiciară s-au reţinut mai multe situaţii în care
119
minorii au asistat la violuri efectuate de către alte persoane, la rândul lor majori sau minori. Astfel, în data
de 18 octombrie 2002 inculpatul minor, prin constrângere, a întreţinut raporturi sexuale orale cu părţile
vătămate B.C.A. şi V.A.C. în prezenţa minorilor N.G., P.V. şi T.B., fiind condamnat, între altele, pentru
viol şi corupţie sexuală în concurs*5). Într-o altă speţă instanţa a reţinut în fapt că în noaptea de 27 spre 28
iunie 2008, profitând de neputinţa minorei C.V., în vârstă de 13 ani, de a se apăra şi proferând ameninţări la
adresa acesteia, inculpatul minor G.F.M. a întreţinut cu ea un raport sexual normal, în prezenţa minorului
G.D.F., în vârstă de 12 ani*6). Am redat aceste speţe din considerentul arătării că în practica judiciară
există situaţii când minorii care răspund penal săvârşesc infracţiuni la viaţa sexuală în prezenţa altor
minori, fapt care, în legislaţia penală anterioară, constituia infracţiunea de corupţie sexuală. Prin
reglementarea infracţiunii de corupere sexuală a minorilor şi prin excluderea, din această variantă atenuată
de comitere, a minorului ca subiect activ al infracţiunii (infracţiunea există, în actuala reglementare numai
dacă este comisă de un major, iar nu şi de un minor), aceste fapte au rămas în afara incriminării. Făptuitorul
va fi pedepsit, după caz, pentru viol sau agresiune sexuală, dar nu şi pentru coruperea sexuală a minorilor,
fapt care, având în vedere pluralitatea de victime, considerăm că nu este de acceptat. Propunem, aşadar, o
extindere a sferei subiectului activ nemijlocit, în cazul acestei variante atenuate, şi asupra minorului care
răspunde penal.
A doua variantă atenuată constă în determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau
reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la dispoziţia
acestuia de materiale cu caracter pornografic. Se poate săvârşi infracţiunea în această variantă de comitere
prin exhibarea organelor sexuale ori dansul dezbrăcat în faţa minorului ori prin luarea acestuia la
spectacole de striptease masculin sau feminin ori alte reprezentaţii cu conotaţii sexuale explicite ori prin
punerea la dispoziţia acestuia de reviste, filme sau materiale audio cu caracter pornografic (inclusiv
determinarea sau înlesnirea ascultării de către acesta a apelurilor la liniile erotice sau „fierbinţi”).
b) Urmarea imediată constă în punerea în pericol a dezvoltării sexuale normale a minorului sub 13 ani,
fiind vorba de o lezare adusă valorilor social-morale ce protejează şi asigură ocrotirea minorului.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură rezultând din
însăşi materialitatea faptei şi, ca atare, nu se cere a se demonstra vătămarea propriu-zisă.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să se realizeze mai multe acte de natură sexuală, fiind
suficient şi unul singur.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de corupere sexuală a minorilor nu se poate comite decât cu intenţie. Este necesar ca autorul
să ştie că minorul asistă la actele obscene, nefiind suficient să admită această împrejurare ca o posibilitate
(de pildă, cel care are relaţii sexuale în casă lasă fereastra deschisă prin care minorul ar putea vedea
săvârşirea lor*7)).
Tot astfel, unii autori sunt de părere că nu este realizată latura subiectivă a infracţiunii, de pildă, dacă o
persoană nu încuie uşa de la camera hotelului, mai înainte de efectuarea actului sexual, prevăzând, dar
nedorind să fie deranjat, şi este surprins în această ipostază de un minor intrat pe neaşteptate în
încăpere*8). Considerăm că elementul subiectiv al acestei infracţiuni poate consta atât din intenţie directă,
cât şi indirectă.
Eroarea făptuitorului în ceea ce priveşte vârsta victimei constituie cauză de neimputabilitate pentru
această infracţiune. De asemenea, nu se comite această faptă atunci când făptuitorul a crezut în mod greşit
că săvârşeşte infracţiunea asupra unui minor sub 13 ani sau în prezenţa acestuia (fapt putativ).
În varianta agravată prevăzută în alin. (2) lit. c), fapta trebuie să fie comisă în scopul producerii de
materiale pornografice.

4. Forme. Sancţionare
A. Forme
120
Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Infracţiunea se
consumă în momentul în care s-a efectuat actul de natură sexuală în prezenţa minorului sau asupra acestuia
sau al determinării minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act sau să asiste la comiterea unor acte
cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice
natură, precum şi al punerii la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic, fiind o infracţiune
instantanee.

B. Sancţionare
În cazul variantei simple [art. 221 alin. (1)] pedeapsa pentru persoana fizică este închisoare de la unu la 5
ani. Potrivit alin. (2), variantele agravate se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Prima variantă atenuată [art. 221 alin. (3) C. pen.] se sancţionează cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. A doua variantă atenuată [alin. (4)] se sancţionează cu închisoare de la
3 luni la un an sau cu amendă.

5. Cauze de nepedepsire
Potrivit prevederilor art. 221 alin. ultim, faptele prevăzute în alin. (1) nu se sancţionează dacă diferenţa
de vârstă nu depăşeşte 3 ani. Această cauză de nepedepsire fiind identică cu cea prevăzută la art. 220 (actul
sexual cu un minor), trimitem la explicaţiile date la acea infracţiune.
Vom adăuga numai că datorită specificului activităţii şi vârstei subiectului pasiv (minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani), sfera subiecţilor activi care pot beneficia de această cauză de nepedepsire este
restrânsă la minorii între 14 şi 16 ani, dacă săvârşesc fapta cu discernământ (sub 14 ani nu îndeplinesc
condiţiile legale pentru a răspunde penal, iar peste 16 ani, au 3 ani mai mult decât vârsta subiectului pasiv,
deci nu mai beneficiază de cauza de nepedepsire). Variantele atenuate sunt excluse de la aplicarea acestei
cauze de nepedepsire, faptele fiind comise de majori, iar în acest caz diferenţa de vârstă depăşeşte 5 ani. În
condiţiile modificării variantelor atenuate în sensul aplicării acestora şi în cazul în care fapta se săvârşeşte
şi de un minor, este necesară modificarea prevederilor cauzei de nepedepsire pentru a se extinde şi asupra
acestor variante atenuate.

*1) Pentru explicaţii privind varianta agravată, trimitem la infracţiunea de viol.


*2) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 231.
*3) Trib. Bucureşti, s. I pen., Sent. nr. 743/2004, în Culegere 2000–2004, Tribunalul Bucureşti, p. 329.
*4) C. Ap. Suceava, Dec. pen. nr. 5/1998, în Dreptul nr. 5/2000, p. 117–118. În acelaşi sens, a se vedea
ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1716/2008, pe www.iccj.ro. În sensul reţinerii concursului de infracţiuni, a se vedea
ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1850/2008 şi 2368/2009, pe www.iccj.ro.
*5) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1628/2008, pe www.iccj.ro.
*6) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2587/2009, pe www.iccj.ro.
*7) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 232.
*8) Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I, p. 213.

ART. 222
Racolarea minorilor în scopuri sexuale

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)


1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 222 C. pen. într-o variantă tip şi constă în fapta persoanei majore de a-i
propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre
cele prevăzute în art. 220 sau art. 221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de
transmitere la distanţă.

121
2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale cu privire la viaţa sexuală, pentru care minorul
trebuie pregătit în condiţii de decenţă şi moralitate. Prin incriminarea acestei fapte se asigură un climat de
dezvoltare normală a minorului, la adăpost de incitări la practici sexuale de timpuriu, înainte de vreme.
b) Obiectul material. Infracţiunea este lipsită de obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ poate fi orice persoană majoră (bărbat sau femeie).
Fapta se poate comite în toate formele de participaţie (coautorat, instigare sau complicitate).
b) Subiectul pasiv este calificat, fiind un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, indiferent de sex.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă în acţiunea majorului de a propune unui minor care nu a împlinit vârsta de
13 ani să se întâlnească în scopul de realiza un raport sexual, un act sexual oral, anal ori alte acte de
penetrare vaginală sau anală ori alte acte de natură sexuală, dintre cele descrise la infracţiunile de act sexual
cu un minor şi corupere sexuală a minorilor.
Propunerea majorului se poate realiza în orice formă, prin contact direct sau indirect, prin comunicare la
distanţă (telefon, scrisori, e-mail sau chiar alte modalităţi recente, cum ar fi site-uri ale unor jocuri virtuale
sau camere de chat pe internet).
Simpla discuţie şi iniţiere direct sau prin mijloace de transmitere la distanţă nu este suficientă însă pentru
realizarea conţinutului acestei infracţiuni. Este necesar ca majorul să propună minorului de a se întâlni
pentru a întreţine acte sexuale dintre cele prevăzute în art. 220 şi art. 221 C. pen. (raport sexual, act sexual
oral sau anal, orice alte acte de penetrare vaginală sau anală, precum şi orice alt act de natură sexuală).
Dacă, spre exemplu, propunerea de a se întâlni vizează participarea la vizionarea unui film sau spectacol
pornografic, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Potrivit prevederilor legale, nu este necesar pentru existenţa infracţiunii ca întâlnirea cu minorul să se
realizeze efectiv; cu atât mai puţin nu se cere ca actele sexuale propuse să se realizeze. Dacă însă acestea se
realizează, ar trebui reţinut, potrivit prevederilor actuale, concursul de infracţiuni între infracţiunea de
racolare a minorilor în scopuri sexuale şi viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor sau corupere
sexuală a minorilor, după caz. Acţiunea ce constituie elementul material al acestei infracţiuni este de fapt
un act pregătitor al realizării unei alte infracţiuni la viaţa sexuală mai grave (art. 218–221 C. pen.),
activitate care însă a fost incriminată distinct de către legiuitor. În lipsa unei prevederi exprese, considerăm
că aceasta va fi reţinută ca infracţiune de sine stătătoare, alături de infracţiunile menţionate anterior.
b) Urmarea imediată constă în punerea în pericol a dezvoltării sexuale normale a minorului sub 13 ani.
c) Raportul de cauzalitate. Între acţiunea şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură care rezultă
din însăşi materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale se comite cu intenţie directă. Este necesar ca
autorul să ştie că propunerea se adresează unui minor cu vârsta mai mică de 13 ani şi ca întâlnirea cu
minorul să urmărească scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art. 221 C. pen.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
122
Actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Infracţiunea se
consumă în momentul propunerii unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească în scopul
de realiza un raport sexual, un act sexual oral, anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală ori alte acte
de natură sexuală, fiind o infracţiune instantanee.

B. Sancţionare
Pedeapsa pentru persoana fizică este închisoare de la o lună la un an sau amenda.

ART. 223
Hărţuirea sexuală

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 223 C. pen. într-o variantă tip şi constă în pretinderea în mod repetat
de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta
victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special, în cazul infracţiunii de hărţuire sexuală este, după părerea noastră, un obiect
juridic complex, deoarece prin fapta examinată se vatămă ori se pun în pericol mai multe categorii de relaţii
sociale.
În principal, relaţiile sociale vătămate sau ameninţate sunt acele relaţii privitoare la viaţa sexuală a
persoanei, legea penală ocrotind prin incriminarea hărţuirii sexuale libertatea acestor relaţii la adăpost de
orice intimidare sau situaţie umilitoare. Aşa se explică încadrarea acestei infracţiuni în Capitolul VIII
„Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale” din Titlul I „Infracţiuni contra persoanei”*1).
Libertatea şi inviolabilitatea vieţii sexuale, în general, şi aceea la locul de muncă, în special, sunt, în
esenţă, aspecte ale libertăţii individuale şi îşi găsesc expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a
dispune în mod liber de corpul său în relaţiile sexuale, bineînţeles, în limitele stabilite de normele dreptului
penal şi al moralei*2).
Realizarea acestui drept presupune existenţa unor relaţii sociale de respect necondiţionat faţă de aceste
atribute esenţiale ale persoanei umane. Or, pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în
cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare aduce atingere tocmai acestor relaţii sociale şi,
implicit, valorilor sociale la care se referă aceste relaţii, adică libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a
persoanei.
În acelaşi timp însă, prin incriminarea faptei de hărţuire sexuală, îşi găsesc ocrotire şi alte relaţii sociale
privitoare la alte valori legate de persoana umană, relaţii şi valori care ar putea fi lezate prin săvârşirea
faptei. Astfel, inviolabilitatea sexuală a persoanei este inseparabilă de inviolabilitatea demnităţii acesteia
sub aspectul onoarei şi reputaţiei, atingerea adusă inviolabilităţii sexuale prin punerea victimei într-o
situaţie umilitoare aduce automat şi lezarea demnităţii persoanei. Mai mult, pentru că fapta se realizează la
locul de muncă, sunt lezate şi relaţiile sociale privitoare la serviciu, aşa cum au fost ele stabilite prin
normele dreptului muncii, prin regulamente, instrucţiuni, carta universitară, regulamente privind
funcţionarea şcolilor, norme de ordine interioară care asigură bunul mers al unităţilor publice sau private.
Într-o asemenea situaţie, relaţiile sociale privind demnitatea persoanei, precum şi relaţiile sociale privind
bunul mers al unităţilor de stat sau private constituie obiectul juridic secundar al infracţiunii de hărţuire
sexuală, ocrotirea lor realizându-se în acest caz paralel cu ocrotirea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material.
123
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. Condiţia cerută în mod implicit la dispoziţiile legale pentru autorul infracţiunii de
hărţuire sexuală, de persoană aflată în relaţii de muncă sau relaţii similare cu victima, face ca această
infracţiune să aibă, în ceea ce priveşte autorul faptei, un cadru restrâns de subiecţi, limitat numai la o
categorie de persoane.
Prin loc de muncă înţelegem spaţiul fizic în care persoana îşi desfăşoară sarcinile prevăzute în fişa
postului sau care are legătură cu desfăşurarea sarcinilor profesionale. Aşadar, locul de muncă în cazul
acestei fapte are în vedere orice loc în care se manifestă exercitarea atribuţiilor profesionale şi nu se
limitează la spaţiul fizic unde autorul are camera, sala, masa, scaunul, instrumentul de lucru etc. Relaţii
similare muncii includ, spre exemplu, serviciile prestate de persoane particulare pentru făptuitor, cum ar fi
îngrijirea copiilor (bonă), grădinărit, activităţi de reparaţii casnice (instalator, electrician, zidar etc.).
Evident, subiect activ poate fi atât un bărbat, cât şi o femeie. Important este ca această persoană să
abuzeze de poziţia privilegiată care o pune în contact direct cu victima şi căreia aceasta nu i se poate
sustrage, dând prilej la şicanări.
Făptuitorul nu poate avea la locul de muncă, faţă de victimă, calitatea de superior, şef (chiar în alt
compartiment decât victima), patron, agent al acestora (exemplu, şef de compartiment resurse umane),
inspector, profesor, educator, antrenor, duhovnic, terapeut, psihiatru, medic sau alte calităţi care-i conferă o
autoritate sau influenţă, de care abuzează în scopul obţinerii de satisfacţii de natură sexuală de la
persoanele cu care vine în contact pe linie profesională. În aceste situaţii, acesta va fi tras la răspundere
pentru infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, faptă prevăzută de art. 299 C. pen.
b) Subiectul pasiv. Din examinarea noţiunii de hărţuire sexuală se poate constata că numai o persoană
aflată într-o relaţie de muncă sau o relaţie similară cu făptuitorul poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni,
fiind vorba de un subiect pasiv calificat.
Care va fi însă situaţia când persoana care constituie subiectul pasiv va provoca, ea însăşi, prin vorbe,
acte, gesturi, comportamentul făptuitorului? Considerăm că provocarea nu poate împiedica, în principiu,
răspunderea penală a făptuitorului. Atâta timp cât victima provoacă făptuitorul şi nu arată că este
intimidată, deranjată sau umilită de acţiunile acestuia, considerăm că fapta nu constituie infracţiune. Dacă
însă, chiar în condiţiile provocării anterioare de către victimă, făptuitorul continuă şi repetă acţiunile
ofensatoare cu tentă sexuală chiar şi după manifestarea expresă şi serioasă a acesteia în sensul că este
deranjată de acţiunile făptuitorului şi după rugămintea fermă a victimei ca acesta să înceteze, fapta atrage,
în opinia noastră, răspunderea penală.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura subiectivă
a) Elementul material constă într-o acţiune de pretindere în mod repetat de favoruri de natură sexuală în
cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare.
Termenul de „hărţuire” presupune acte repetate, comise de făptuitor pentru a necăji, a chinui pe cineva, a
nu da cuiva pace, a cicăli, a sâcâi, a pisa, a frământa, a agita, a nelinişti partea vătămată.
Evident, acţiunea infracţională este formată în mod obligatoriu din mai multe acte materiale care să se
subsumeze ideii de şicană asupra părţii vătămate pentru obţinerea unor satisfacţii de natură sexuală.
Hărţuirea sexuală este o formă de discriminare sexuală care încalcă dreptul unei persoane de a lucra într-
un mediu liber de avansuri sexuale nedorite sau necuvenite şi liber de presiuni de ordin sexual.
Pretinderea de favoruri sexuale se poate face explicit sau implicit. Legiuitorul nu a dorit să lase în afara
incriminării insinuările sexuale, modul ascuns, voalat de a acţiona al unor făptuitori. Pot constitui exemple
de avansuri sexuale: afişarea de materiale sexuale, bancuri, glume sexuale, comentarii de natură sexuală
asupra înfăţişării cuiva, fluierături sau gesturi sexuale, repetarea solicitării de a ieşi cu o persoană de sex
opus, contacte fizice, atingeri etc.
124
Evident, în toate instituţiile publice sau private sunt adoptate şi regulamente proprii de ordine interioară şi
atunci când faptele exemplificate mai sus nu intră în sfera ilicitului penal, neîntrunind celelalte condiţii
impuse de textul de incriminare – acţiunea nu este repetată, victima nu este intimidată, deşi
comportamentul făptuitorului afectează relaţiile de muncă şi pe ceilalţi colegi – atunci faptele pot fi
catalogate – de cele mai multe ori – ca abateri disciplinare sau administrative care vor atrage răspunderea
corespunzătoare, şi nu cea penală.
Se pot imagina şi alte forme de comportament inacceptabil care, însoţite de condiţiile impuse de textul
art. 223, pot să constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de hărţuire sexuală. De pildă,
pătrunderea nepermisă a făptuitorului în spaţiul intim al victimei.
Există tendinţa ca gesturi precum prinderea de după umăr şi strângerea la piept să nu fie acceptate de
către un coleg, acestea considerându-se gesturi intime, iar comportamentul să fie perceput ca o formă de
agresare.
Manifestarea mentalităţii conform căreia femeia, de pildă, este „o fiinţă care are nevoie de ocrotire” este
acceptabilă numai în spaţiul privat, din moment ce în spaţiul public se pune accent pe competenţe şi
cunoştinţe.
Evitarea confuziei celor două planuri – public şi privat – înlătură potenţialul conflict.
De asemenea, educaţia manierelor în actul de prezentare bărbat – femeie anihilează confuziile de orice
fel între persoane. Cultura românească acceptă ca firesc gestul sărutului mâinii. El exprimă curtoazie, şi nu
neapărat curtare. În schimb, sărutul obrajilor este permis şi acceptat numai când există o apropiere de
familie, chiar intimă, între persoane. De aceea, nu este recomandat ca momentul prezentării să fie însoţit,
de asemenea, acte, şi cu atât mai puţin la locul de muncă. Desigur, fac excepţie zilele de naştere,
onomasticile, sărbătorile primăverii.
O altă manifestare concretă a elementului material poate să constea în glume (bancuri) cu caracter
sexual. Explicit sau implicit, acestea generează un mediu ostil, încălcându-se dreptul unei persoane de a
lucra într-un mediu liber, civilizat. Frica de a nu fi exclus din grup face ca atitudinea persoanelor faţă de
acest aspect să nu se manifeste liber, însă aceasta va afecta sentimentul stimei de sine.
Limbajul obscen este o altă manifestare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii. Chiar
dacă este recunoscut ca o modalitate eficientă de descărcare a tensiunilor organizaţionale, trebuie menţionat
că este una pe termen scurt şi, în plus, ea nu rezolvă problemele. Selecţia şi promovarea personalului pe
criteriul competenţei profesionale fac ca numărul acelor persoane care folosesc un limbaj colorat să se
reducă, mai ales când ele sunt implicate în actul conducerii.
Oricum, indiferent sub ce variantă faptică s-ar prezenta elementul material al infracţiunii de hărţuire
sexuală, el ar trebui să însemne un comportament neadecvat, ofensiv şi agasant şi să creeze un mediu de
lucru intimidant, ostil sau umilitor pentru victimă.
b) Urmarea imediată. Săvârşirea infracţiunii de hărţuire sexuală are ca urmare imediată intimidarea sau
punerea într-o situaţie umilitoare a victimei. Aceasta este o stare de fapt contrară celei care ar fi rezultat din
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei. Această
stare rezultă din crearea climatului intimidant, ostil şi umilitor la locul de muncă şi constituie o lezare
efectivă a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei, ca şi a relaţiilor sociale privitoare la aceste valori.
În afară de starea de fapt care constituie urmarea imediată (tipică), infracţiunea poate avea, în secundar,
şi alt rezultat constând într-o lezare a relaţiilor sociale privind onoarea şi demnitatea persoanei, precum şi o
punere în pericol a relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii unităţilor de stat sau private.
c) Raportul de cauzalitate. Existenţa legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul
material al hărţuirii sexuale şi urmarea imediată trebuie dovedită.

B. Latura subiectivă
Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Aceasta implică cunoaşterea de către făptuitor a
împrejurării că propunerile indecente, actele şicanatoare, intimidante, ostile au loc împotriva voinţei
persoanei victimei pentru a o determina să coopereze în vederea obţinerii de către autor a unor satisfacţii de
125
natură sexuală, autorul urmărind în mod expres intimidarea victimei sau punerea acesteia într-o situaţie
umilitoare ori acceptând posibilitatea survenirii acestui rezultat.
Manifestările de apreciere pornite dintr-un sentiment de admiraţie, glumele tradiţionale între colegii de
birou sau de muncă, răspunsurile la unele observaţii provocatoare, incitante, strângerile de cot,
îmbrăţişările ocazionale, izolate, orice manifestări care nu cuprind elemente de constrângere a voinţei
victimei sau şicanare a acesteia nu vor putea fi reţinute ca manifestări infracţionale, neexistând elementul
subiectiv corespunzător. Unele dintre acestea vor putea fi încadrate ca abateri disciplinare sau
administrative.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele pregătitoare sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Tentativa nu este posibilă, datorită specificului infracţiunii analizate. Un singur act de executare, chiar
dacă a produs efectul cerut de lege (respectiv intimidarea sau umilirea victimei), nu prezintă relevanţă
penală. În cazul infracţiunii analizate, legiuitorul sancţionează doar forma consumată a acesteia.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când, ca urmare a acţiunii repetate a făptuitorului, s-a
produs consecinţa cerută de lege, respectiv intimidarea sau punerea victimei într-o situaţie umilitoare.
Infracţiunea este susceptibilă de epuizare, atunci când activitatea făptuitorului de pretindere de favoruri de
natură sexuală încetează.

B. Sancţionare
Pedeapsa pentru persoana fizică este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Acţiunea penală în cazul acestei infracţiuni se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

*1) V. Dobrinoiu, W. Brânză, Consideraţii privind infracţiunea de hărţuire sexuală, în RDP nr. 4/2002,
p. 22 şi urm.
*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 349 şi urm.

ART. 224
Violarea de domiciliu

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută, în art. 224 C. pen., într-o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip se
regăseşte în alin. (1) şi constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de a le
părăsi la cererea acesteia.
Varianta agravată se regăseşte în alin. (2) şi are trei modalităţi alternative de comitere. Astfel, violarea de
domiciliu se pedepseşte mai grav în cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul
nopţii ori prin folosire de calităţi mincinoase.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl formează relaţiile sociale privind apărarea libertăţii
persoanei, sub aspectul libertăţii vieţii domestice. Fiecărei persoanei îi este recunoscut dreptul de a avea un
126
domiciliu, de a trăi fără teama unei imixtiuni din partea altora. Această libertate, deşi aparţine individului,
interesează societatea. În acest sens sunt şi prevederile constituţionale: potrivit art. 27 din Constituţie,
domiciliul şi reşedinţa persoanei sunt inviolabile. Deşi Constituţia foloseşte noţiunea tradiţională de
„domiciliu”, în realitate, garanţia inviolabilităţii se extinde asupra tuturor locurilor supuse uzului domestic,
aşa cum sunt enumerate în Codul penal. Inviolabilitatea domiciliului nu se justifică în baza dreptului de
proprietate, nici a faptului posesiei, nici pe baza interesului ordinii publice, astfel că incriminarea faptelor
de violare de domiciliu îşi are locul firesc printre infracţiunile contra persoanei*1).
b) Obiectul material al infracţiunii este însuşi domiciliul violat, indiferent dacă i s-a cauzat sau nu vreo
stricăciune*2).

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de vârstă şi
responsabilitate.
În practica judiciară s-a hotărât că săvârşeşte această infracţiune tutorele care pătrunde fără drept în casa
unde locuiesc minorul şi mama acestuia, chiar dacă se prevalează de drepturile sale de administrare a averii
minorului, deoarece prin incriminarea menţionată este ocrotit dreptul locativ al unei persoane, şi nu dreptul
de proprietate*3), sau soţul care, fiind despărţit în fapt de soţia sa şi folosind separat încăperile aceleiaşi
locuinţe (soţia sa două camere, iar el pe cea de a treia) a pătruns în încăperile folosite de aceasta şi de
copii*4). Infracţiunea de violare de domiciliu se poate săvârşi şi în participaţie – coautorat, instigare sau
complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana care foloseşte domiciliul violat şi care are dreptul să permită sau să
refuze intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei persoane. Aceasta nu se identifică cu proprietarul
locuinţei, nici cu posesorul, ci este cel care foloseşte efectiv încăperea.
Legea ocroteşte pe deţinătorul de fapt al locuinţei, indiferent cât este de precar titlul său, împotriva
oricăror acte samavolnice ale unei persoane. Legalitatea într-un stat de drept implică folosirea căilor legale
de realizare a dreptului, opunându-se oricărei încercări a cetăţenilor de a-şi face dreptate singuri*5). Deci
nu poate avea calitatea de subiect pasiv decât persoana îndreptăţită a se opune la pătrunderea altei persoane
în domiciliul violat.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii se poate realiza fie prin acţiunea de pătrundere, fără drept, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fie prin acţiunea de a refuza părăsirea
locuinţei sau a celorlalte locuri menţionate mai sus, la cererea persoanei care le foloseşte.
Cu privire la prima modalitate, se cere ca făptuitorul să se fi introdus în mod efectiv, cu tot corpul, în
vreunul dintre locurile menţionate în textul de incriminare. În consecinţă, acţiunea nu este realizată, de
exemplu, dacă făptuitorul introduce numai capul pe fereastra deschisă sau piciorul prin uşa întredeschisă
ori dacă numai priveşte într-o locuinţă.
În cazul în care domiciliul este compus din mai multe încăperi, este suficientă pătrunderea în una dintre
aceste încăperi.
Prin locuinţă se înţelege orice loc destinat efectiv şi actual uzului domestic al uneia sau mai multor
persoane. Nu interesează dacă locul este închis sau parţial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat
special acestui scop ori nu este destinat, dacă reprezintă o locuinţă permanentă sau trecătoare, ca, de
exemplu, staul, garaj, colibă, cameră de hotel, cabina unui vapor, camera apartamentului, camera din vilă
sau cortul dintr-o staţiune balneară, cabina din vagonul de dormit, barăcile mobile, camera de cămin,
camera de internat etc. În acest sens, în practica judiciară s-a considerat pe bună dreptate că fapta aceluia
care a pătruns prin escaladarea ferestrei într-o cameră a unui internat, încercând să aibă raport sexual cu
una dintre elevele care locuia în acea încăpere, constituie atât infracţiunea de viol (în forma tentativei), cât
127
şi cea de violare de domiciliu*6). Aşadar, locuinţa, în sens penal, cuprinde atât domiciliul, cât şi reşedinţa
în sensul dreptului civil.
Trebuie precizat că pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă simpla destinaţie de locuinţă a unei
încăperi, mai trebuie ca aceasta să fie efectiv locuită. Imobilul gol, nelocuit sau care nu a fost încă ocupat,
deşi s-au perfectat formele de repartiţie, nu poate fi susceptibil de violare de domiciliu. În acest sens, s-a
pronunţat şi practica judiciară, statuându-se că nu constituie „locuinţă” construcţia destinată să servească
drept locuinţă care nu este locuită în mod efectiv*7), de exemplu, casa pe care o persoană şi-a construit-o,
dar în care încă nu s-a mutat. Pătrunderea într-o asemenea construcţie va constitui infracţiunea de tulburare
de posesie prevăzută de art. 256 C. pen., dacă vor fi îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru
existenţa acestei infracţiuni. Nu constituie, de asemenea, „locuinţă” în sensul dispoziţiilor art. 224 C. pen.
locul în care o persoană locuieşte împotriva voinţei sale (încăperea în care este ţinut un deţinut, camera
ocupată de militari în cazărmi etc.).
În literatura juridică se arată însă că există violare de domiciliu în cazul pătrunderii fără drept în camera
separată, pe care subiectul pasiv o ocupă într-o locuinţă specială (de exemplu, camera unui călugăr, camera
separată a unul bolnav, locuinţa unui militar din cadrele armatei din incinta unităţii etc.)*8).
Dacă mai multe persoane locuiesc în comun şi au gospodărie comună, locuinţa lor este unică, niciuna
dintre ele nu poate comite o violare de domiciliu împotriva celeilalte. În situaţia când însă fiecare persoană
posedă câte o încăpere separată în aceeaşi casă sau apartament, violarea de domiciliu va subzista cu privire
la fiecare cameră.
Nu sunt asimilate locuinţei mijloacele de transport individuale (cu excepţia remorcilor, rulotelor etc.,
care servesc drept locuinţă) sau în comun, întrucât în acestea nu sunt realizate acte specifice vieţii
domestice.
Încăperea este o parte dintr-o construcţie destinată să fie folosită drept locuinţă şi care este utilizată ca
atare în mod efectiv (de pildă, o cameră dintr-o casă în care o persoană îşi desfăşoară viaţa).
Prin dependinţe se înţeleg locurile care, direct sau indirect, sunt în relaţie de dependenţă faţă de locuinţă.
Ele constituie o prelungire, un accesoriu al locuinţei, deoarece întregesc folosirea acesteia (de exemplu,
bucătăria, cămara, pivniţa, magazia, boxa de la subsol, camerele de la baie, spălătoriile, vestiarele,
culoarele, camerele de trecere, cămările de alimente, grajdurile, şoproanele, chioşcurile, pavilioanele etc.).
Nu interesează dacă aceste locuri sunt acoperite sau nu, dacă fac corp comun cu locuinţa sau sunt separate.
Prin loc împrejmuit se înţelege orice loc care este separat printr-o îngrădire de jur-împrejur, printr-o
împrejmuire (gard, perete, sârmă etc.) care serveşte unui anumit scop (de exemplu, curte, grădină etc.) şi
care ţine de locuinţă sau de dependinţă. Dacă locul împrejmuit nu are nicio legătură cu uzul domestic şi cu
libertatea persoanei, nu se află sub ocrotirea legii, sub aspectul infracţiunii pe care o analizăm.
Nu interesează cum se pătrunde în unul dintre locurile arătate; aceasta poate avea loc prin constrângere,
amăgire, pe faţă ori pe ascuns, în prezenţa sau în lipsa victimei.
Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică în mod abuziv, fără nicio justificare legală.
De asemenea, se cere ca pătrunderea să se facă fără consimţământul persoanei care foloseşte locuinţa.
Lipsa consimţământului rezultă din materialitatea faptei; până la proba contrară, lipsa consimţământului
este prezumată*9).
Dacă pătrunderea fără drept în locuinţa unei persoane s-a făcut cu scopul săvârşirii unei alte infracţiuni
(omor, viol etc.), care a şi fost comisă va exista un concurs de infracţiuni. În situaţia săvârşirii unei
infracţiuni de furt sau tâlhărie, violarea de domiciliu se absoarbe în variantele agravate ale acestor
infracţiuni, în această situaţie reţinându-se numai infracţiunile de furt calificat [art. 229 alin. (2) lit. b)] sau
tâlhărie calificată [art. 234 alin. (1) lit. f)], iar nu şi violarea de domiciliu în concurs*10).
Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii poate consta şi într-un refuz de a părăsi
locuinţa. Aceasta presupune că intrarea în locuinţă s-a făcut în mod legal, însă autorul fie direct (făţiş,
ostentativ), fie indirect (spre exemplu, ascunzându-se în casă), refuză să o părăsească la cererea celui care
locuieşte acolo.

128
Textul legii nu enumeră mijloacele susceptibile a fi folosite de autor, ci se exprimă generic – „în orice
mod”. Acestea pot consta în acte de violenţă, ameninţare, viclenie, efracţie, escaladare utilizare de chei
mincinoase etc.
În cazul când pătrunderea în locuinţă se face în mod legal (de exemplu, pentru aducerea la îndeplinire a
unui mandat de executare a pedepsei sau a unui mandat de arestare preventivă ori pentru efectuarea unei
percheziţii), fapta nu constituie infracţiune.
Aşa cum am arătat, dacă locuinţa este folosită de mai multe persoane, dreptul de a îngădui sau interzice
pătrunderea aparţine oricăreia dintre acestea.
Cele două variante de comitere a infracţiunii au caracter alternativ, astfel că dacă făptuitorul, după
pătrunderea fără drept şi fără consimţământ în domiciliu, refuză să-l părăsească, nu va exista concurs de
infracţiuni, ci o unitate naturală de infracţiune.
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în varianta agravată, trebuie îndeplinite câteva
condiţii suplimentare.
Astfel, fapta este mai gravă dacă este comisă de către o persoană înarmată. În ceea ce priveşte noţiunea
de „persoană înarmată” şi incidenţa acestei agravante, trimitem la explicaţiile date cu ocazia examinării
agravantelor la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal. Credem deci că în cazul armelor propriu-
zise, astfel cum sunt definite prin art. 179 alin. (1) C. pen., pentru existenţa agravantei, este suficient ca, în
momentul săvârşirii faptei, autorul să aibă asupra sa o astfel de armă, nefiind necesar ca el să o poarte în
mod vizibil, dar în cazul obiectelor considerate arme prin asimilare, în sensul art. 179 alin. (2) C. pen.,
agravanta poate fi reţinută numai dacă autorul s-a folosit efectiv de obiectul – devenit armă prin asimilare –
pe care îl avea asupra sa.
În practica judiciară s-a reţinut ca violare de domiciliu în această variantă agravată – de exemplu – fapta
unei persoane de a fi pătruns fără drept într-o locuinţă, fără consimţământul celui care o foloseşte, înarmată
cu o toporişcă pe care a folosit-o în activitatea sa agresivă*11). Dimpotrivă, s-a decis că agravanta nu este
aplicabilă în cazul inculpatului care s-a „înarmat” cu un lemn, cu care a spart geamurile şi unele obiecte din
locuinţa victimei, în care pătrunsese fără drept, deoarece lemnul nu este o armă special confecţionată
pentru a servi la atac sau apărare şi nici nu poate fi asimilat cu o armă, întrucât nu a fost folosit în mod
efectiv pentru atac împotriva victimei*12).
Reţinerea agravantei constă în acea că, pe de o parte, vederea armei poate slăbi puterea de opunere a
victimei, iar, pe de altă parte, infractorul înarmat – făţiş sau ascuns – comite cu mai multă siguranţă şi
îndrăzneală infracţiunea.
Constituie o variantă agravată a infracţiunii şi săvârşirea faptei în timpul nopţii. Va exista această
agravantă chiar dacă în momentul comiterii infracţiunii locuinţa era luminată artificial: esenţial este ca
fapta să se săvârşească într-un moment când s-a instalat întunericul ca fenomen natural, moment care diferă
după anotimp, poziţia geografică a localităţii, condiţiile atmosferice etc.
Comiterea faptei în timpul nopţii sporeşte gradul de pericol social al acesteia, întrucât scad posibilităţile
de apărare ale victimei, ceea ce uşurează săvârşirea infracţiunii.
Deoarece legea nu face nicio distincţie, agravanta se aplică atât în cazul în care violarea de domiciliu se
realizează prin acţiunea de pătrundere, cât şi în cazul în care fapta se realizează prin refuzul făptuitorului de
a părăsi locul în care a pătruns.
O ultimă variantă agravată o reprezintă folosirea de către autor a unei calităţi mincinoase (de exemplu,
s-a dat drept rudă, funcţionar la telefoane, procuror, poliţist, lucrător de la gaze, de la electricitate etc.).
Agravanta se aplică prin pericolul sporit pe care îl reprezintă înşelarea victimei prin asemenea mijloace,
care sunt de natură a o face să nu se opună la intrarea celui care se prezintă cu o astfel de calitate. Se
înţelege că simularea se referă numai la acele calităţi oficiale care conferă dreptul sau posibilitatea de a
pătrunde în locuinţa unei persoane.
Dacă făptuitorul a uzat, în mod mincinos, de o calitate oficială, îndeplinind vreun act legat de acea
calitate, va exista şi infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale (art. 258 C. pen.). Nu există cerinţe speciale

129
cu privire la locul şi timpul comiterii infracţiunii. Totuşi, săvârşirea infracţiunii în timpul nopţii conduce la
o variantă agravată a acesteia.
b) Urmarea imediată constă în starea de încălcare a libertăţii persoanei privind domiciliul.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea ilegală a făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe
o legătură de cauzalitate.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de violare de domiciliu se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Astfel, fapta
inculpatului de a pătrunde fără drept în locuinţa victimei, în condiţiile în care aceasta s-a opus pătrunderii,
comunicându-i că nu acceptă prezenţa inculpatului în locuinţă, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de violare de domiciliu, întrucât inculpatul a avut reprezentarea faptului că a pătruns în locuinţă
fără consimţământul victimei şi a prevăzut rezultatul faptei constând în atingerea adusă libertăţii persoanei
şi a acceptat posibilitatea producerii lui*13). Dacă făptuitorul pătrunde într-o locuinţă folosită de mai multe
persoane, având consimţământul uneia dintre acestea, se poate considera că nu există intenţie. În acest caz,
se poate presupune că el a acţionat cu convingerea că acţiunea sa este îndreptăţită. În practica judiciară s-a
decis că nu săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu făptuitorul care acţionează în calitate de
mandatar, la cererea proprietarului imobilului, aflat în litigiu cu partea vătămată, care ocupa locuinţa cu
chirie, prin pătrunderea în imobil însoţit de doi experţi cu scopul de a asigura efectuarea unor măsurători
cadastrale*14).
Eroarea subiectului activ asupra inexistenţei consimţământului persoanei îndreptăţite constituie o cauză
de neimputabilitate.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Infracţiunea de violare de domiciliu se consumă în momentul când s-a produs urmarea imediată, adică
atunci când făptuitorul a pătruns în locuinţa unei persoane fără drept şi fără consimţământul victimei sau a
refuzat să părăsească locuinţa*15), fiind vorba de o infracţiune instantanee. În literatura juridică se
consideră că, în cazul în care rămânerea în domiciliu se prelungeşte în timp, violarea de domiciliu poate
deveni o infracţiune continuă, activitatea ilegală epuizându-se la data când făptuitorul părăseşte domiciliul
pe care l-a violat.
Actele de pregătire şi tentativa la infracţiunea de violare de domiciliu nu sunt incriminate.

B. Sancţionare
În varianta simplă, persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În
cazul variantelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. *1) G. Antoniu ş.a., op.
cit., vol. I, p. 175.
*2) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 168.
*3) Trib. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 739/1998, în RDP nr. 4/1999, p. 160.
*4) C. Ap. Constanţa, s. pen., Dec. nr. 264/1994, în RDP nr. 3/1995, p. 150–151. În acelaşi sens, a se
vedea ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1461/2006, pe www.iccj.ro.
*5) G. Antoniu ş.a., op. cit., p. 176.
*6) Trib. jud. Brăila, Dec. pen. nr. 244/1981, în RRD nr. 1/1983, p. 59, cu note aprobative de R. Dorian;
M.R. Stănoiu, Practica judiciară penală, vol. III, p. 85–88.
*7) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 169/2011, pe www.iccj.ro. În acelaşi sens, a se vedea Trib. Brăila, Dec. pen.
nr. 244/1981, în RRD nr. 1/1983, cu notă de R. Dorian, I.M. Lipcanu II, I. Poenaru III., C. Buga.
*8) T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. I, p. 176–177.
*9) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 311.
130
*10) Raportul între infracţiunea de violare de domiciliu şi infracţiunile de furt sau tâlhărie a dat naştere
la controverse în practica judiciară aferentă legislaţiei anterioare. A fost nevoie de intervenţia instanţei
supreme, care, printr-un recurs în interesul legii, a stabilit raportul între tâlhărie şi violarea de domiciliu
(ICCJ, Dec. nr. XXXI din 16 aprilie 2007, M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007). Instanţa a stabilit că
fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei
tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu şi infracţiunea de tâlhărie.
Legiuitorul a înţeles să infirme această soluţie în prevederile noului Cod penal, stabilind că, în cazul
violării domiciliului sau sediului profesional, acestea se absorb ca variante agravante în infracţiunile
calificate de furt sau tâlhărie.
*11) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1010/2010, pe www.iccj.ro.
*12) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2876/1976, în R2, p. 405.
*13) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1461/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2006, p. 31.
*14) Trib. Bucureşti, s. pen., Dec. nr. 1552/R din 14 octombrie 2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul
Bucureşti, p. 316.
*15) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 312.

ART. 225
Violarea sediului profesional

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 225 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată şi reprezintă o
incriminare în oglindă a infracţiunii de violare de domiciliu, singurul element de diferenţiere fiind sediul
profesional. Varianta tip se regăseşte în alin. (1) şi constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare
dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională ori refuzul de a le
părăsi la cererea persoanei îndreptăţite.
Varianta agravată se regăseşte în alin. (2) şi are trei modalităţi alternative de comitere. Astfel, violarea
sediului profesional se pedepseşte mai grav în cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în
timpul nopţii ori prin folosire de calităţi mincinoase.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl formează relaţiile sociale privind apărarea libertăţii
persoanei. Fiecărei persoanei îi este recunoscut dreptul de a avea un sediu şi de a trăi fără teama unei
imixtiuni din partea altora.
b) Obiectul material al infracţiunii este însuşi sediul violat, indiferent dacă i s-a cauzat sau nu vreo
stricăciune.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile generale de vârstă şi
responsabilitate.
Infracţiunea de violare a sediului profesional se poate săvârşi şi în participaţie – coautorat, instigare sau
complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana (fizică) care foloseşte sediul violat şi care are dreptul să permită sau să
refuze intrarea sau rămânerea în sediu a unei persoane. Aceasta nu se identifică cu proprietarul firmei, ci
este cel care foloseşte efectiv sediul (poate fi un angajat al persoanei juridice sau fizice care are sediul în
respectiva locaţie).
131
3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii se poate realiza fie prin acţiunea de pătrundere, fără drept, în
oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională, fie prin
refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite.
Sediul este un atribut menit să situeze un anumit organism în spaţiu. În cazul sediului societăţilor, sediul
mai este denumit şi sediul social pentru a putea fi deosebit de domiciliul asociaţilor. De asemenea, în cazul
societăţilor, sediul poate fi acolo unde societatea îşi desfăşoară activitatea comercială sau acolo unde se
găsesc organele de conducere ale societăţii. Sediul societăţii este şi unul dintre elementele în raport de care
se stabileşte naţionalitatea societăţii*1). Sediul reprezintă pentru persoana juridică ceea ce domiciliul
reprezintă pentru persoana fizică.
Legiuitorul român nu protejează doar sediile societăţilor comerciale (şi în general sediile persoanelor
juridice), ci şi sediile organelor de stat, cum ar fi autorităţile publice centrale şi locale (consiliu judeţean,
prefectura, primăria etc.), instituţiile publice (Avocatul Poporului, Curtea Constituţională etc.). De
asemenea, sunt protejate sediile partidelor politice.
Nu va fi apărat doar sediul principal al unui organism, ci şi sediile secundare, cunoscute sub denumirea
de sucursale, agenţii sau reprezentanţe.
Legiuitorul sancţionează pătrunderea fără drept nu doar în sedii, ci şi în orice loc în care persoanele
fizice sau juridice îşi desfăşoară activitatea, îmbunătăţindu-se astfel considerabil protecţia persoanei la
locul de muncă. În această ipoteză, singura condiţie cerută de lege este ca persoana fizică sau juridică să îşi
desfăşoare activitatea în locul în care s-a pătruns fără drept. Prin locul în care persoana fizică sau juridică
îşi desfăşoară activitatea se înţelege locul în care persoana lucrează efectiv şi în mod constant.
Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică în mod abuziv, fără nicio justificare legală.
Nu interesează cum se pătrunde în unul dintre locurile arătate; pătrunderea poate avea loc prin
constrângere, amăgire, pe faţă, pe ascuns, în prezenţa sau în lipsa victimei.
Se cere ca pătrunderea să se facă fără consimţământul persoanei interesate.
Pentru explicaţii privind pătrunderea sau refuzul părăsirii sediului, trimitem la infracţiunea de violare de
domiciliu, elementul material fiind identic cu cel al acestei infracţiuni.
b) Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii persoanei privind stabilirea şi utilizarea
corespunzătoare a sediului profesional.
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea ilegală a făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe
o legătură de cauzalitate.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de violare a sediului se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Infracţiunea de violare a sediului profesional se consumă în momentul când s-a produs urmarea
imediată, adică atunci când făptuitorul a pătruns în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică
îşi desfăşoară activitatea profesională fără drept şi fără consimţământul victimei sau a refuzat să părăsească
respectivul sediu, fiind vorba de o infracţiune instantanee.
Actele de pregătire şi tentativa la infracţiunea de violare a sediului profesional nu sunt incriminate.

B. Sancţionare

132
În varianta simplă, persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În
cazul variantelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

*1) S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 204.

ART. 226
Violarea vieţii private

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
În art. 226 C. pen. este reglementată infracţiunea de violare a vieţii private într-o variantă tip şi două
variante agravate. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în atingerea adusă vieţii private, fără
drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau
înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a
unei convorbiri private.
Prima variantă agravată este prevăzută în alin. (2) şi constă în divulgarea, difuzarea, prezentarea sau
transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă
persoană sau către public.
Agravanta prevăzută în alin. (5) constă în plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio
sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special îl constituie ansamblul relaţiilor sociale referitoare la intimitatea persoanelor,
la dreptul acestora de a duce o viaţă normală, cu respectarea vieţii private împotriva actelor care ar putea să
o lezeze.
b) Obiectul material îl reprezintă fotografiile, documentele, înregistrările de pe benzile magnetice,
materialele filmate, precum şi alte materiale în care se regăseşte victima infracţiunii. Mijloacele de
interceptare de date, informaţii, imagini sau sunete nu fac parte din obiectul material, deoarece ele nu sunt
corespondentul material al valorii sociale care a fost încălcată, ci bunuri cu ajutorul cărora infracţiunea a
fost săvârşită şi care vor fi supuse confiscării speciale.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. Participaţia este posibilă sub toate formele
sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică a cărei intimitate a fost lezată prin folosirea mijloacelor
de interceptare de date, sunete, informaţii sau imagini.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă dintr-o acţiune, şi anume aceea de fotografiere, captare sau înregistrare de
imagini, ascultare cu mijloace tehnice sau înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau
încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.
Locuinţa, încăperea sau dependinţa ţinând de aceasta au semnificaţia prevăzută în art. 224 C. pen.; în
consecinţă, trimitem la explicaţiile date cu prilejul analizei infracţiunii de violare de domiciliu.
133
A fotografia semnifică a fixa imaginea unui obiect sau unei persoane pe o placă sau hârtie fotografică, film
sau prin stocare pe un dispozitiv digital.
Captarea sau înregistrarea de imagini semnifică înregistrarea, receptarea de reprezentări vizuale pe
suport magnetic, digital sau informatic, obţinerea de înregistrări video.
Fapta se mai poate săvârşi prin ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrare audio (de la mijloace
rudimentare, cum ar fi folosirea unui reportofon sau a funcţiei de înregistrare a casetofonului, până la
folosirea de microfoane ori dispozitive complicate, care se pot plasa în secret în camera în care se doreşte
ascultarea convorbirilor).
Pentru ca această faptă să fie reţinută, este nevoie ca datele, sunetele, informaţiile sau imaginile să
provină din interiorul unei locuinţe, încăperi sau dependinţe ţinând de aceasta, fără consimţământul
persoanei care le foloseşte sau fără permisiunea legii. De reţinut că victima infracţiunii nu trebuie să fie
neapărat proprietara locurilor supravegheate, fiind suficient să fie vorba de o persoană care le foloseşte, ca
cerinţa legii să fie îndeplinită. Simpla fotografiere sau filmare a unei locuinţe sau încăperi private nu
constituie infracţiune. Este necesar ca acţiunea să se desfăşoare asupra unei persoane aflate într-o locuinţă,
încăpere sau dependinţă ţinând de acestea. Opinăm, deşi legea nu prevede, că protecţia se extinde şi asupra
locului împrejmuit ţinând de acestea. Nu vedem diferenţa în atingerea adusă vieţii private între
fotografierea sau filmarea unei persoane în casa sau în curtea proprie. Considerăm că ambele variante sunt
la fel de invazive în ceea ce priveşte viaţa privată, drept pentru care nu vedem de ce ar avea un tratament
juridic diferit (în primul caz să se reţină infracţiune, iar în cel de-al doilea, nu).
Folosinţa unei locuinţe, încăperi sau dependinţe trebuie să aibă caracter efectiv şi, de regulă, mai
îndelungat (excepţie făcând camerele de hotel şi locurile care au statutul unei locuinţe, chiar dacă sunt
folosite pentru o singură noapte), neputându-se pune o asemenea problemă în cazul unor musafiri aflaţi
într-o scurtă vizită.
Nu constituie infracţiune fotografierea sau filmarea din locuri publice a exteriorului unui imobil cu
destinaţia de locuinţă, reşedinţă sau casă de vacanţă aparţinând oricărei persoane. Legea interzice
interceptarea prin orice mijloace a ceea ce se întâmplă în interiorul locurilor arătate în art. 226 alin. (1) C.
pen. Simpla fotografiere a exteriorului unei locuinţe de către orice persoană de bună-credinţă, fără ca acest
lucru să aducă prejudicii proprietarului sau celui care foloseşte locuinţa, nu încalcă ordinea juridică, deci
fapta acestuia nu constituie infracţiune.
Infracţiunea se poate comite şi în afara unei locuinţe, încăperi sau dependinţe ţinând de acestea. În
această situaţie însă este nevoie de îndeplinirea unei alte cerinţe esenţiale, şi anume ca acţiunea de captare,
înregistrare sau ascultare să aibă ca obiect o convorbire privată. Nu mai contează în această situaţie locul
săvârşirii infracţiunii. Fapta se poate săvârşi în public (într-o piaţă, într-un restaurant, bar, la o reuniune de
lucru, într-un birou etc.). Esenţial pentru existenţa infracţiunii este desfăşurarea unei convorbiri private
între două sau mai multe persoane. De asemenea, este necesar să existe contact direct între acestea.
Interceptarea unei convorbiri private prin mijloace de comunicare la distanţă (telefon, telegraf, sms, e-mail,
videoconferinţă etc.) nu va întruni elementele constitutive ale acestei infracţiuni, ci va constitui infracţiunea
de violare a secretului corespondenţei, prevăzută în art. 302 alin. (2) C. pen.
Pentru ca fapta să constituie infracţiune, activitatea de fotografiere, captare sau înregistrare de imagini,
ascultare cu mijloace tehnice sau înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori
dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private trebuie efectuată fără drept. Aceasta înseamnă că
fapta nu este autorizată de lege şi nici nu poate fi invocată vreuna dintre cauzele justificative speciale
prevăzute în art. 226 alin. (4).
Legea permite folosirea mijloacelor de interceptare în ipoteza art. 226 în ceea ce priveşte activitatea
parchetelor şi a poliţiei în cadrul urmăririi penale şi a actelor premergătoare. Legea nu permite însă aceste
acţiuni în activitatea detectivilor particulari. Astfel, potrivit art. 11 din Legea nr. 329/2003, în exercitarea
profesiei detectivul particular are dreptul să efectueze investigaţii în legătură cu persoanele, bunurile,
faptele, datele şi împrejurările care fac obiectul acestei activităţi, cu respectarea strictă a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, precum şi a dispoziţiilor legale. Potrivit normelor de aplicare a legii, aceasta
134
presupune că detectivul particular are dreptul să efectueze investigaţii şi supravegheri prin observare
directă, fotografiere, înregistrare audio-video.
Există însă o limitare a acestor activităţi. Potrivit art. 12, detectivul particular are obligaţia să folosească
metode şi mijloace de investigare prin care să nu aducă atingere normelor de drept ori drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Aceasta înseamnă că detectivilor particulari, precum şi societăţilor specializate sau
cabinetelor individuale în care aceştia îşi desfăşoară activitatea le sunt interzise următoarele activităţi:
interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf, fax, reţele electronice ori alte
mijloace de transmitere de voce sau date la distanţă, precum şi accesul în spaţiile respective pentru
instalarea aparaturii specifice; interceptarea, sustragerea, distrugerea, reţinerea sau deschiderea fără drept a
unei corespondenţe ori a altor trimiteri poştale adresate unei persoane; interceptarea comunicaţiilor
ambientale în spaţiul privat; supravegherea foto-video prin amplasarea de mijloace tehnice în spaţii
private*1).
Aceleaşi restricţii sunt impuse şi ziariştilor sau reporterilor. Aceştia vor răspunde pentru săvârşirea
infracţiunii de încălcare a vieţii private, dacă nu vor putea invoca vreuna dintre cauzele justificative
prevăzute în art. 226 alin. (4), pe care le vom analiza mai jos.
Infracţiunea prevăzută în alin. (1) prezintă o variantă agravată, constând în divulgarea, difuzarea,
prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1),
către o altă persoană sau către public.
A divulga înseamnă a aduce la cunoştinţa unei persoane, a destăinui, a dezvălui. Difuzarea presupune
distribuirea, punerea în vânzare, propagarea, răspândirea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute
în alin. (1), către o altă persoană sau către public. Prezentarea presupune înfăţişarea, arătarea, aducerea spre
examinare a sunetelor, imaginilor ori convorbirilor arătate mai sus, indiferent dacă se face către o altă
persoană sau către publicul larg. Ultima variantă de săvârşire este transmiterea, care presupune a trece, a
comunica, a face să ajungă la altul a sunetelor, imaginilor sau convorbirilor care aduc atingere vieţii
private. Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca fapta să se săvârşească fără drept. Această condiţie
este îndeplinită atunci când nu poate fi invocată vreo cauză justificativă generală sau specială [art. 19–22,
respectiv art. 226 alin. (4) C. pen.].
În alin. (5) al art. 226 este prevăzută ca variantă agravată plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de
înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2). Plasarea
presupune aşezarea, punerea, montarea de mijloace tehnice de înregistrare (microfoane, camere web,
camere video etc.) într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă ţinând de acestea în scopul fotografierii, filmării
sau înregistrării unei persoane ori chiar şi într-un loc public, dar pentru a capta, înregistra sau asculta o
convorbire privată. Fapta constituie o activitate pregătitoare a săvârşirii variantelor prevăzute în alin. (1)
sau (2), dar care prin voinţa legiuitorului a fost sancţionată mai grav. Astfel, dacă după plasarea mijloacelor
de interceptare, făptuitorul trece efectiv la realizarea scopului, înregistrând audio sau video o persoană sau
o convorbire privată, se va reţine varianta agravată a infracţiunii prevăzută în art. 226 alin. (5) C. pen.,
luându-se în considerare la individualizarea pedepsei dacă scopul s-a realizat sau nu.
b) Urmarea imediată. Urmarea imediată constă în încălcarea intimităţii, a vieţii private a unei persoane.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca între acţiunea făptuitorului şi
urmarea imediată să existe şi o legătură de cauzalitate. Legiuitorul a prevăzut un rezultat expres în norma
de incriminare (atingerea adusă vieţii private), rezultat care trebuie dovedit.

B. Latura subiectivă
Fapta incriminată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Fapta prevăzută în alin. (5) se săvârşeşte
cu intenţie directă. În acest caz, făptuitorul urmăreşte un scop special, respectiv săvârşirea faptelor
prevăzute în alin. (1) şi (2).

4. Forme. Sancţionare

135
A. Forme
În cazul infracţiunii prevăzute în art. 226, actele pregătitoare şi tentativa sunt lăsate în afara incriminării
de către legiuitor. Actele de pregătire ce constau în plasarea de mijloace tehnice de înregistrare audio sau
video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), au fost incriminate ca variantă agravată
de legiuitor în alin. (5). Consumarea infracţiunii are loc când se produce urmarea imediată, adică atunci
când se aduce atingere vieţii private a unei persoane. Încălcarea dreptului la viaţă privată poate îmbrăca
forma unei activităţi infracţionale continuate, caz în care infracţiunea se epuizează în momentul efectuării
ultimului act al activităţii ilicite.

B. Sancţionare
În cazul infracţiunii prevăzută în varianta tip [alin. (1)], persoana fizică se pedepseşte cu închisoare
strictă de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Varianta agravată se pedepseşte, potrivit alin. (2), cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Varianta agravată prevăzută în alin. (5) se pedepseşte cu închisoare de
la unu la 5 ani.

5. Cauze justificative speciale


Potrivit art. 226 alin. (4), nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse
sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim.
Se poate considera că există un asemenea interes ori de câte ori este vorba de ocrotirea unor valori
importante, materiale sau morale în statul nostru de drept. Interesul ocrotit va putea privi nu numai o
autoritate, o unitate publică, dar şi o persoană particulară, privată.
Pentru apărarea intereselor legitime ale unei autorităţi sau unităţi, spre exemplu, va fi justificată acţiunea
făptuitorului dacă prin aceasta se va preveni un pericol care poate ameninţa acea autoritate sau unitate
(autorul află din discuţia cu subiectul pasiv că nu-şi îndeplineşte sarcinile de serviciu şi că periclitează
executarea în bune condiţiuni a unor activităţi de producţie sau că, fiind gestionar la o unitate de interes
public, cheltuieşte mari sume de bani peste posibilităţile oferite de câştigurile sale) ori se va asigura o mai
mare cunoaştere a personalului pe care unitatea îl angajează (când autorul aflând că urmează să fie angajat
un paznic, la unitatea unde lucrează înregistrează discuţia din care reiese că acesta este necinstit şi că a
săvârşit diferite fapte penale la locurile unde anterior a mai fost angajat).
Există, de asemenea, interes legitim, dar de data aceasta cu caracter privat, în cazul înregistrării
recunoaşterii părţii vătămate că întreţine relaţii intime cu soţia inculpatului pentru a le folosi în procesul
ulterior de divorţ ori în cazul înregistrării părţii vătămate, când aceasta recunoaşte cine este adevăratul tată
al copilului într-un proces privind stabilirea paternităţii.
Interesul legitim trebuie să fie temeinic, serios, pentru a justifica încălcarea vieţii private a victimei.
b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor.
Această cauză justificativă specială excede sferei de aplicare a celei generale a existenţei
consimţământului victimei, atunci când aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau
pusă în pericol. Într-adevăr, în această situaţie nu este necesar ca victima să-şi dea consimţământul la
fotografierea, înregistrarea, divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor fotografiate sau înregistrate, ci doar ca aceasta să acţioneze explicit cu
intenţia de a fi văzută sau auzită de făptuitor (spre exemplu, victima deschide larg fereastra şi se dezbracă,
privind provocator făptuitorul, care este vecinul acesteia; într-o astfel de situaţie, fotografierea victimei nu
constituie infracţiune).
c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei
infracţiuni. Există această cauză justificativă atunci când se surprinde săvârşirea unei infracţiuni (spre
exemplu, privind accidental în curtea victimei, făptuitorul realizează că aceasta încerca să îşi omoare soţia;
acesta nu va săvârşi o infracţiune în situaţia în care, după ce anunţă organele abilitate, filmează derularea
evenimentelor). Această cauză justificativă poate fi reţinută şi în situaţia în care făptuitorul contribuie la
136
dovedirea săvârşirii unei infracţiuni (înregistrarea dezvăluie abuzurile unor funcţionari publici privind
luarea de mită sau traficarea funcţiei încredinţate sau a mandatului primit; ori autorul află din înregistrări
despre o persoană însărcinată de mai multe familii cu strângerea fondurilor pentru o acţiune de interes
comun, că este necinstită şi că şi-a însuşit fondurile primite) etc.
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate. Spre exemplu,
este de interes public şi cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii fotografierea primarului în locuinţa
amantei în timpul unor inundaţii catastrofale, în loc să coordoneze acţiunile de salvare şi evacuare a
locuitorilor comunei.
Pentru reţinerea acestei cauze justificative, trebuie, pe lângă interesul public şi semnificaţia pentru viaţa
comunităţii pe care fapta surprinsă trebuie să le prezinte, ca această surprindere să prezinte şi avantaje
publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
Potrivit alin. (3) al art. 226, acţiunea penală pentru infracţiunea prevăzută în alin. (1) şi (2) se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru varianta agravată prevăzută în alin. (5),
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

*1) Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, publicată în M. Of. nr. 530
din 23 iulie 2003, şi normele din 7 octombrie 2004 de aplicare a Legii nr. 329/2003 privind exercitarea
profesiei de detectiv particular, în M. Of. nr. 987 din 27 octombrie 2004. Legea nr. 329/2003 a fost
republicată în M. Of. nr. 306 din 8 mai 2007.

ART. 227
Divulgarea secretului profesional

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută în art. 227 C. pen. într-o singură variantă tip şi constă în divulgarea, fără
drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei
persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are
obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special al infracţiunii constă, în principal, în relaţiile sociale referitoare la libertatea
persoanei de a i se respecta secretul datelor încredinţate persoanelor care desfăşoară o funcţie sau profesie
la care este nevoită să apeleze, precum şi al datelor de care anumite persoane au luat cunoştinţă în virtutea
funcţiei ori profesiei lor. Dar infracţiunea pe care o analizăm poate aduce atingere, în subsidiar, şi altor
relaţii sociale, ca, de exemplu, celor cu caracter patrimonial, dacă se produce vreo pagubă avutului privat
sau relaţiilor sociale care privesc demnitatea persoanei ori relaţiilor de familie etc.
b) Obiectul material. Infracţiunea de divulgare a secretului profesional, aducând atingere libertăţii
persoanei, care este un drept personal, în principiu, este lipsită de obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ este circumstanţiat (calificat), în sensul că acesta nu poate fi decât o persoană care
exercită o profesie sau o funcţie ce implică obligaţia de păstrare a secretului.
Legiuitorul nu prevede expres care sunt acele profesii sau funcţii, de aceea vom explica înţelesul acestor
termeni. Profesia este o îndeletnicire permanentă care are ca obiect prestarea de servicii şi care presupune o
137
pregătire specială (ca, de exemplu, avocaţii, preoţii, farmaciştii, medicii etc.). Funcţia presupune o
însărcinare cu caracter permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, în serviciul unei autorităţi sau
instituţii publice ori altei persoane juridice, indiferent de modul de ocupare a acesteia (persoană numită,
aleasă); de exemplu, procuror, poliţist, judecător etc.
Avându-se în vedere realitatea socială de la noi, în literatura juridică se consideră că dispoziţiile textului
care face trimitere la termenii de „funcţie” sau „profesie” se referă atât la domeniul public, cât şi la cel
privat.
La incriminarea faptei legiuitorul a avut în vedere numai acele funcţii care, prin natura lor sau prin
modul cum sunt reglementate, au legătură cu ascultarea unor confidenţe sau cu aflarea de secrete.
În toate cazurile este vorba de funcţii sau profesii recunoscute de lege. În situaţia când cineva se
adresează unei persoane care exercită o profesie neautorizată de lege şi-i încredinţează un secret, nu
subzistă infracţiunea prevăzută în art. 227 C. pen. Tot astfel, dacă se adresează unei persoane care exercită
ilegal o profesie (de pildă, avocatură clandestină)*1).
Participaţia este posibilă doar sub forma instigării şi complicităţii. Coautoratul nu este posibil, deoarece
păstrarea secretului profesional este o obligaţie cu caracter personal*2). Aşa fiind, dacă mai multe persoane
divulgă pe baza unei înţelegeri faptele care le-au fost încredinţate sau de care au aflat în virtutea profesiei
sau funcţiei, fiecare săvârşeşte distinct o infracţiune de divulgare a secretului profesional în calitate de
autor.
b) Subiect pasiv poate fi orice persoană. Dacă secretul divulgat se referă la două sau mai multe
persoane, va exista concurs de infracţiuni.
ă se consideră că dispoziţiile textului care face trimitere la termenii de „funcţie” sau „profesie” se referă
atât la domeniul public, cât şi la cel privat.
La incriminarea faptei legiuitorul a avut în vedere numai acele funcţii care, prin natura lor sau prin
modul cum sunt reglementate, au legătură cu ascultarea unor confidenţe sau cu aflarea de secrete.
În toate cazurile este vorba de funcţii sau profesii recunoscute de lege. În situaţia când cineva se
adresează unei persoane care exercită o profesie neautorizată de lege şi-i încredinţează un secret, nu
subzistă infracţiunea prevăzută în art. 227 C. pen. Tot astfel, dacă se adresează unei persoane care exercită
ilegal o profesie (de pildă, avocatură clandestină)*1).
Participaţia este posibilă doar sub forma instigării şi complicităţii. Coautoratul nu este posibil, deoarece
păstrarea secretului profesional este o obligaţie cu caracter personal*2). Aşa fiind, dacă mai multe persoane
divulgă pe baza unei înţelegeri faptele care le-au fost încredinţate sau de care au aflat în virtutea profesiei
sau funcţiei, fiecare săvârşeşte distinct o infracţiune de divulgare a secretului profesional în calitate de
autor.
b) Subiect pasiv poate fi orice persoană. Dacă secretul divulgat se referă la două sau mai multe
persoane, va exista concurs de infracţiuni.

TITLUL II
Infracţiuni contra patrimoniului

ART. 228
Furtul

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Furtul simplu este prevăzut în art. 228 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată. Varianta tip,
prevăzută în alin. (1), constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Potrivit alin. (2), fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în

138
întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia
legitimă a altei persoane.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în Titlul II din Codul penal (Infracţiuni contra
patrimoniului) este format din relaţiile sociale privind patrimoniul*1).
Relaţiile sociale sus-menţionate privesc atât patrimoniul privat, cât şi pe cel public. Aşa fiind, sunt
aplicabile prevederile art. 228 C. pen., indiferent dacă s-a adus atingere avutului privat sau avutului public.
b) Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la drepturile şi interesele
patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice. Norma juridică cuprinsă în art. 228 C. pen. ocroteşte
posesia sau detenţia bunurilor mobile numai ca situaţii de fapt, conform cu legea. Prin ocrotirea posesiei
asupra bunurilor mobile, se realizează, de regulă, implicit şi ocrotirea dreptului de proprietate asupra
acestor bunuri.
Conform normelor generale, posesia este, în principiu, exercitată de către proprietar. Sunt însă şi situaţii
în care posesia asupra unui bun mobil poate fi exercitată şi de o altă persoană decât proprietarul acelui bun.
În aceste cazuri, apărarea posesiei se efectuează independent de ocrotirea dreptului de proprietate. Posesia
exercitată de o altă persoană decât proprietarul poate fi legitimă sau nelegitimă.
Potrivit legii, posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar şi împotriva adevăratului proprietar,
dacă acesta săvârşeşte infracţiunea de furt, întrucât, conform art. 228 alin. (2) C. pen., „fapta constituie furt,
chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar, în momentul săvârşirii, acel bun se
găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane”. Posesia şi detenţia legitimă sunt ocrotite astfel
chiar împotriva sustragerilor comise de proprietar.
Posesia nelegitimă este şi ea apărată, un bun furat putând constitui la rândul său obiectul material al altui
furt*2). Ocrotirea penală a posesiei nelegitime asupra bunurilor mobile este necesară, deoarece, în caz
contrar, s-ar produce prejudicii de ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din
patrimoniul altuia, considerat ca fiind posesor nelegitim al acelor bunuri.
De aceea, dispoziţiile art. 228 alin. (1) C. pen. trebuie să ocrotească orice deţinere de fapt a bunului,
chiar nebazată pe un drept (este exceptat numai proprietarul a cărui faptă de a-şi lua bunul din stăpânirea
detentorului de rea-credinţă nu constituie infracţiune)*3).
c) Obiectul material. Din lectura prevederilor art. 228 alin. (1) C. pen. rezultă că obiectul material al
infracţiunii de furt (simplu sau calificat) este bunul mobil care se află în posesia sau detenţia altuia.
În cazul infracţiunii de furt, pentru a constitui obiect material al acestei fapte, bunul trebuie să aparţină
cuiva, să nu fi fost abandonat*4) şi să aibă o valoare pentru cel care îl deţine.
Noţiunea de „bun mobil” corespunde aceleia din dreptul civil şi se caracterizează prin aceea că el poate
fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul, fără a-şi modifica valoarea*5).
Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Bunurile animate sunt animalele, păsările domestice şi alte
vieţuitoare care trăiesc în stare naturală şi care s-ar găsi în stăpânirea unei persoane. Nu sunt animate
celelalte bunuri, neprezentând importanţă în ce stare fizică se găsesc (solidă, gazoasă etc.). De asemenea,
sunt considerate bunuri mobile şi banii, titlurile de credit, precum şi orice alte valori, echivalând banii.
Imobilele nu pot constitui obiect material al furtului, în schimb părţi din asemenea bunuri, devenite
mobile prin detaşare, pot forma obiectul material al acestei infracţiuni. De exemplu, dacă o casă de locuit
nu poate fi furată în întregul ei, în schimb pot fi furate tabla sau ţigla de pe acoperiş, ferestrele, uşile, ţevile,
diverse instalaţii etc., deoarece odată ce au fost detaşate de corpul construcţiei devin, aşa cum am arătat,
bunuri mobile şi însuşirea lor constituie infracţiunea de furt. În cazul în care prin detaşarea şi însuşirea unui
astfel de bun s-a provocat şi degradarea imobilului, alături de infracţiunea de furt subzistă şi aceea de
distrugere, cele două fapte urmând a fi considerate infracţiuni concurente*6).

139
Arborii, fructele, recoltele pot forma obiectul material al furtului după ce au fost desprinse de sol sau după
tulpini.
Corpul omului şi părţi ale acestuia, cât timp omul este în viaţă, nu pot fi obiect material al furtului; dacă
o persoană îşi însuşeşte anumite adaosuri detaşabile, ca, de pildă, proteză, perucă, ochi de sticlă, ea comite
un furt*7).
Este asimilată bunurilor mobile şi, ca atare, poate constitui obiect material al furtului şi energia electrică,
precum şi orice alt fel de energie care are valoare economică şi care poate fi sustrasă, cum ar fi, de pildă,
energia termică, hidraulică etc. [art. 228 alin. (3) C. pen.].
Potrivit prevederilor art. 228 alin. (2) C. pen., se consideră bunuri mobile şi înscrisurile care fac parte din
patrimoniul unei persoane, chiar dacă nu au o valoare economică. În acest sens, fac parte din categoria
„înscrisuri” atât cele cu valoare probantă, cât şi actele scrise, care au valoare materială independentă, ca, de
exemplu: manuscrisele, memoriile, jurnalele intime, corespondenţa, înscrisuri care servesc pentru
dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare etc.
Pentru a putea fi obiect material al infracţiunii de furt, bunul mobil trebuie să se afle în posesia sau
detenţia altcuiva decât făptuitorul în timpul săvârşirii faptei. Prin urmare, nu poate constitui obiect material
al furtului bunul care s-a aflat în momentul sustragerii în posesia sau detenţia făptuitorului. În aceasta
situaţie se poate, eventual, comite o infracţiune de abuz de încredere prevăzută de art. 238 C. pen., dacă cel
în cauză şi l-a însuşit, a dispus de el pe nedrept ori a refuzat să-l restituie.
Nici bunul abandonat, mai precis cel ieşit din posesia unei persoane cu consimţământul acesteia, nici
bunul găsit, adică bunul ieşit din posesia altei persoane fără voia acesteia, nu pot constitui obiectul material
al infracţiunii de furt. În primă ipostază (când bunul a fost abandonat), însuşirea bunului nu constituie
infracţiune. În cea de-a doua situaţie (când obiectul material este un bun găsit), se comite infracţiunea de
însuşire a bunului găsit prevăzută în art. 243 C. pen., dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru
existenţa acestei infracţiuni.
În cazul furtului, legea punând posesia şi detenţia asupra bunului mobil pe acelaşi plan, sub raportul
ocrotirii penale, cerinţa referitoare la aflarea bunului în posesia sau detenţia altuia este îndeplinită dacă, în
momentul săvârşirii faptei, bunul s-a aflat în stăpânirea de fapt a altei persoane decât proprietarul.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ al infracţiunii de furt în ipoteza reglementată de art. 228 alin. (1), poate fi orice
persoană fizică îndeplinind condiţiile cerute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii.
În varianta prevăzută de art. 228 alin. (2) C. pen., subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care
comite acţiunea de luare asupra unui bun ce se afla în acel moment în posesia sau deţinerea legitimă a altei
persoane. În practica judiciară s-a reţinut infracţiunea de furt în această variantă de comitere, în cazul în
care inculpatul a sustras oile – proprietatea sa, din oborul comunal, fiind aduse acolo întrucât fuseseră
găsite păscând pe terenul unei unităţi agricole care urma să fie despăgubită*8). Este, de asemenea, furt, în
baza aceluiaşi text de lege, sustragerea unui bun aflat în detenţia celuilalt coproprietar.
În cazurile în care, potrivit legii (art. 231 C. pen.), furtul se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, subiectul activ este circumstanţiat, în sensul că trebuie să îndeplinească una dintre
următoarele condiţii: să fie membru de familie în raport cu partea vătămată; să fie un minor care comite
fapta în dauna tutorelui; să locuiască împreună cu victima sau să fie găzduit de aceasta. Toate aceste calităţi
(membru de familie, minor, colocatar, găzduit) trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii.
Există furt între soţi dacă unul dintre aceştia a luat din posesia celuilalt, fără consimţământul său, unul
sau mai multe bunuri comune, în scopul însuşirii pe nedrept, împrejurarea că soţii sunt despărţiţi în fapt
fiind lipsită de relevanţă. Infracţiunea de furt între soţi există chiar dacă, anterior săvârşirii faptei, soţii au
convenit asupra împărţirii bunurilor comune, iar bunurile sustrase ar fi revenit făptuitorului, deoarece o
asemenea convenţie în timpul căsătoriei nu este valabilă*9).
În cazul furtului, participaţia este posibilă sub toate formele sale.

140
În practica judiciară s-a decis că sustragerea într-o aglomeraţie de persoane a portofelului din buzunarul
părţii vătămate şi remiterea acestuia celui de-al doilea făptuitor în scopul de a asigura însuşirea lucrului fără
riscul descoperirii constituie şi pentru acesta din urmă coautorat la săvârşirea infracţiunii de furt, iar nu
complicitate la aceasta*10).
Fapta de a tăinui, în mod obişnuit, bunuri provenite din mai multe furturi succesive, prin ascunderea şi
valorificarea repetată a acestora, constituie complicitate, şi nu tăinuire la furturile săvârşite, deoarece
autorii furturilor au continuat să sustragă bunuri numai cunoscând că au sprijinul moral şi material al celui
ce le primeşte şi valorifică. Primul act de tăinuire va constitui însă o infracţiune distinctă, prevăzută în art.
270 C. pen.*11).
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică ale cărei interese patrimoniale au fost
lezate.
3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă în acţiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenţia altuia
(persoană fizică sau juridică), fără consimţământul acestuia.
Luarea este o formă a sustragerii care constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a
persoanei în posesia sau detenţia căreia se află şi trecerea sa în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Prin această acţiune de luare, de sustragere se schimbă starea de fapt a bunului sub raportul poziţiei sale,
ceea ce se realizează în momentul în care bunul mobil nu se mai află la dispoziţia celui care îl posedă sau
deţinea anterior, ci la dispoziţia celui care a săvârşit sustragerea.
Elementul material – acţiunea de „luare” –, deşi este o acţiune unică, se realizează prin două acte, şi
anume: primul (deposedarea), care presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau
detentorului, şi al doilea (împosedarea), care presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a
făptuitorului.
De regulă, cele două acte se succed în aşa fel încât este greu a fi delimitate, defalcate. Cu toate acestea,
stabilirea, în fiecare caz, dacă a avut loc numai primul act sau şi cel de-al doilea prezintă o mare
importanţă, întrucât în raport cu aceasta se poate face delimitarea dintre tentativă şi infracţiunea consumată
de furt.
Luarea bunului mobil se efectuează în mod concret fie prin ridicarea sau deplasarea acestuia ori prin
racordarea aparatului la sursa de energie, fie chiar prin lăsarea bunului în locul în care se afla mai înainte,
însă în aşa fel încât bunul să iasă din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului şi să intre în sfera de
stăpânire a făptuitorului.
Acţiunea de luare poate fi săvârşită şi prin orice alte mijloace decât cu propria mână, ca, de exemplu,
prin folosirea unor animale dresate, prin momirea păsărilor sau animalelor etc.
Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii de furt modul de săvârşire, dacă acesta s-a comis pe faţă
sau pe ascuns, cu ajutorul forţei proprii ori a unor mijloace mecanice sau folosindu-se de un animal dresat.
Fapta prevăzută de art. 228 C. pen. poate fi comisă prin orice mijloace, cu excepţia violenţei sau
ameninţării, deoarece, într-un asemenea caz, fapta constituie tâlhărie, precum şi cu excepţia acelor mijloace
care, potrivit art. 229, conferă furtului caracter calificat.
Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt trebuie să fie întrunite trei cerinţe esenţiale, şi
anume: bunul luat să fie mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenţia unei alte persoane şi, în fine,
acţiunea de sustragere să fi avut loc fără consimţământul celui deposedat*12).
Cu privire la prima condiţie facem trimitere la cele arătate la obiectul material al infracţiunii de furt.
Deoarece unele aspecte în legătură cu a doua cerinţă au fost analizate anterior, vom face numai unele
completări sau precizări.
Astfel, condiţia ca bunul să se afle în posesia sau detenţia altuia în momentul comiterii acţiunii
infracţionale este îndeplinită şi atunci când bunurile s-ar găsi numai ocazional sau temporar în mâinile
făptuitorului; simplul contact material ori simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici
141
detenţia acelui bun. Acela care cere de la un deţinător un bun spre a-l vedea nu devine detentor al bunului,
astfel că, dacă fuge cu bunul, săvârşeşte infracţiunea de furt. Tot astfel, dacă cineva îşi însuşeşte un obiect
lăsat temporar de posesor fără supraveghere ori uitat de acesta într-un anumit loc, unde el ştia că l-a lăsat,
comite infracţiunea de furt. Există furt şi în ipoteza în care o persoană, ştiind că proprietarul caută un lucru,
continuă el căutarea şi, după ce îl găseşte, şi-l însuşeşte, ori, găsind lucrul, dispune de el, iar când este
întrebat neagă că l-a găsit sau afirmă că-i aparţine.
Infracţiunea de furt subzistă şi în alte situaţii, cum ar fi, de exemplu, în cazul luării unui bun de către
femeia de serviciu ori de către un meseriaş (zugrav, tâmplar, instalator etc.), care nu au decât un contact
material cu lucrurile aflate în locuinţele unde îşi desfăşoară activitatea şi pe care le manipulează; aceştia,
nedevenind detentori ai bunurilor, sustragerea unor astfel de lucruri constituie furt*13). De asemenea,
săvârşeşte infracţiunea de furt paznicul unei societăţi, care participă la sustragerea unor bunuri din unitate,
urmând să obţină o parte din suma rezultată în urma valorificării bunurilor sustrase*14).
În fine, cea de-a treia cerinţă presupune ca acţiunea de sustragere să fi fost realizată fără consimţământul
persoanei. Absenţa consimţământului este prezumată, autorului infracţiunii revenindu-i obligaţia de a
dovedi că a avut acordul părţii vătămate anterior sau concomitent săvârşirii faptei*15).
În situaţia în care acţiunea de luare a avut loc cu consimţământul posesorului sau detentorului bunului,
fapta nu constituie furt şi, ca atare, nu există nici răspundere penală.
Consimţământul nu este însă valabil dacă a fost dat de un alienat mintal, de o persoană aflată într-o stare
completă de intoxicaţie alcoolică etc.
b) Urmarea imediată. În cazul infracţiunii de furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt
a bunului, care este scos din posesia sau detenţia altuia – şi deci de sub controlul celui îndreptăţit de a
dispune de bun – şi trecut în stăpânirea făptuitorului. Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă situaţia
că cele două momente – al deposedării persoanei vătămate şi al împosedării autorului – se suprapun sau
sunt simultane, esenţial fiind doar primul moment. Ca atare, este produsă urmarea imediată în cazul în care
făptuitorul ridică bunul din locul iniţial şi îl ascunde undeva, chiar şi în locuinţa (incinta) persoanei
vătămate – de unde, direct ori prin intermediul altei persoane, urmează să-l ia ulterior pentru a intra efectiv
în posesia acestuia*16); este suficient ca bunul să nu mai fie la dispoziţia celui căruia îi aparţine şi ca
acesta să nu mai poată efectua acte materiale asupra lui, în timp ce făptuitorul a dobândit sau va dobândi în
curând posibilitatea să dispună de bun ca şi cum i-ar aparţine.
În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă la care aderăm este că urmarea imediată se produce în
momentul luării bunului de pe raftul unităţii şi ascunderea lui (ori consumarea bunului în magazin),
deoarece autorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca şi cum ar fi al său. Relevarea
intenţiei de însuşire pe nedrept are loc însă în momentul în care făptuitorul părăseşte magazinul fără să
plătească, până în acel moment actele sale având caracter echivoc, deşi latura subiectivă era deja formată.
Există urmarea imediată şi dacă, la timp foarte scurt după însuşire, subiectul activ a fost deposedat de
bunul sustras ori l-a abandonat, dându-şi seama că nu va mai avea nevoie de el.
c) Raportul de cauzalitate între acţiunea de sustragere a bunului şi apariţia urmării imediate rezultă din
însăşi materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de furt se comite cu intenţie directă, deoarece autorul îşi dă seama că ia bunul din posesia
sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, şi vrea să comită fapta punându-l pe posesor sau detentor
în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile asupra acelui bun şi producându-i în acest mod o pagubă.
În literatura de specialitate se admite că, în mod excepţional, alături de intenţia directă poate exista în
cazul furtului şi o intenţie indirectă, opinie pe care o considerăm corectă, atunci când bunul furat ar conţine
în el un alt bun, a cărui eventuală prezenţă, făptuitorul a putut-o prevedea, acceptând rezultatul eventual al
acţiunii sale*17). De exemplu, luarea unei haine în care se aflau bani sau luarea unei sacoşe cu produse
alimentare în care se aflau şi unele acte de stare civilă sau legitimare a părţii vătămate.

142
Pentru existenţa infracţiunii, se mai cere ca activitatea infracţională să aibă drept scop însuşirea pe
nedrept a bunului sustras (intenţie calificată prin scop). De aceea, în situaţia în care bunul a fost luat în alt
scop decât cel al însuşirii pe nedrept, fapta nu constituie infracţiune. În practica judiciară mai veche s-a
decis, în acest sens, că nu există intenţia de furt, dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana
vătămată să-i restituie un lucru reţinut pe nedrept*18) ori dacă, după ce a violat victima, i-a luat ceasul,
spre a o determina să mai vină la o nouă întâlnire, când ar fi urmat să-i restituie bunul*19), ori când unul
dintre soţi a luat din posesia celuilalt soţ, fără consimţământul acestuia, copiile unor scrisori pentru a le
depune la dosar în procesul de divorţ*20) ori când inculpatul, surprinzându-şi soţia cu un bărbat îmbrăcat
sumar, a luat un ceas de mână şi un briceag aparţinând acestuia, cu intenţia de a le folosi ca probe în
procesul de divorţ*21).
În practică pot apărea şi situaţii când bunul a fost luat de făptuitor pentru compensarea unei pretinse
obligaţii pe care persoana vătămată o avea faţă de el.
În asemenea cazuri, după unele opinii, faptă constituie infracţiunea de furt, deoarece făptuitorul şi-a
însuşit pe nedrept un bun care nu-i aparţine, iar împrejurarea că victima avea, la rândul ei, unele obligaţii
faţă de el nu are nicio relevanţă*22), opinie la care subscriem.
Alţi autori se raliază însă la interpretarea potrivit căreia asemenea fapte nu pot constitui infracţiuni de
furt în condiţiile în care elementul subiectiv – scopul însuşirii pe nedrept – nu este satisfăcut*23). Această
opinie nu a fost confirmată în practica judiciară recentă*24), care a decis că fapta inculpatei care,
neprimind chiria de la partea vătămată, i-a luat acesteia, fără consimţământul ei, unele bunuri personale,
afirmând că i le va restitui când va primi chiria, constituie infracţiunea de furt.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
La infracţiunea de furt sunt posibile toate formele imperfecte ale infracţiunii; legea pedepseşte însă
numai tentativa (art. 232 C. pen.). Datorită specificului furtului, această faptă nu este susceptibilă de forma
tentativei perfecte, ci numai a tentativei imperfecte.
În practica judiciară s-a decis că exista tentativă întreruptă de furt în cazul în care inculpaţii au fost
surprinşi de paznic în timp ce încărcau furaje combinate în saci. Tot în practica judiciară s-a considerat, în
mod corect, că fapta inculpatului care, după ce a pătruns în locuinţa persoanei vătămate, a luat de la locul
unde se aflau trei brichete şi un pix, pe care – fiind surprins de persoana vătămată în timp ce căuta alte
obiecte – le-a ascuns sub o pernă pentru a nu fi găsite asupra sa, constituie infracţiunea consumată de furt,
iar nu o tentativă la această infracţiune. Încadrarea juridică este corectă, deoarece furtul s-a consumat în
momentul în care inculpatul a deplasat obiectele de la locul în care se găseau şi le-a trecut în stăpânirea sa,
fiind fără relevanţă împrejurarea că, deşi urmărea să-şi însuşească şi alte obiecte, el a trebuit să se limiteze
doar la sustragerea acelor bunuri de care s-a debarasat pentru a nu fi găsite asupra sa*25).
O speţă soluţionată de instanţele judecătoreşti ne aduce în discuţie existenţa tentativei atunci când
obiectul material lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. În fapt, s-a stabilit că într-una dintre
nopţi, inculpatul a pătruns pe o fereastră în locuinţa părţii vătămate şi a căutat prin obiectele de mobilier
din mai multe încăperi sume de bani pentru a şi le însuşi. În final, negăsind valorile ce-l interesau, s-a
deplasat în beci pentru a-şi însuşi băuturi alcoolice, unde, de asemenea, căutările au rămas fără rezultat. Ca
atare, a părăsit imobilul fără a sustrage alte bunuri.
A fost respinsă susţinerea inculpatului în sensul că a comis o tentativă nepedepsibilă, deoarece nu modul
de concepere a rezoluţiei infracţionale, ci lipsa obiectului material de la locul unde credea că se află a
determinat imposibilitatea deposedării şi, respectiv, împosedării cu valori aparţinând avutului privat*26).
Infracţiunea de furt se consumă în momentul când acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia
persoanei asupra căreia se afla este dusă până la capăt, aşa încât bunul este scos din sfera de dispoziţie a
subiectului pasiv şi trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului, neprezentând importanţă durata
acestei stăpâniri.
143
În doctrina penală au fost emise mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al infracţiunii de
furt*27). Legiuitorul român a adoptat însă teoria apropriaţiunii, potrivit căreia, furtul se consideră consumat
în momentul în care bunul a trecut în posesia (stăpânirea de fapt) făptuitorului, indiferent de durata acestei
posesii. Instanţele de judecată sunt constante în a promova în hotărârile lor teoria apropriaţiunii. Astfel, s-a
decis că fapta inculpatului de a fi pătruns într-un magazin şi de a sustrage o sumă de bani profitând de
faptul că în interior nu se afla nicio persoană, fiind surprins pe când încerca să părăsească locul faptei,
constituie infracţiunea consumată de furt, iar nu o tentativă, deoarece, în momentul surprinderii sale cu
bunurile sustrase, inculpatul intrase deja în stăpânirea lor*28).
Acţiunea de luare a bunului poate îmbrăca uneori forma activităţii continue – este cazul furtului de
energie electrică sau termică – sau forma infracţiunii continuate, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
în art. 35 alin. (1) C. pen.*29).

B. Sancţionare
Pentru furtul simplu, în formă consumată, persoana fizică se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă.
Potrivit art. 62 alin. (1), dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe
lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii. Potrivit art. 61 alin. (5), dacă pedeapsa
prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale
ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui
folos patrimonial.
Pentru fapta prevăzută în art. 228 C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală*30).

*1) Obiectul juridic generic fiind acelaşi pentru toate infracţiunile prevăzute în Titlul II, nu-l vom mai
reda în continuare pentru fiecare infracţiune din acest titlu.
*2) T. Toader, op. cit., 2007, p. 134.
*3) O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1992, p. 98.
*4) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1534/1998, în Culegere de Jurisprudenţă penală şi procesual
penală a Tribunalului Bucureşti, 1998, p. 149.
*5) Pentru detalii, a se vedea Codul civil, Cartea a III-a, Titlul I, Capitolul I, în special art. 535–546.
*6) T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal comentat
şi adnotat, Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 256; G. Antoniu, V.
Papadopol, M. Popovici, B. Ştefănescu, Îndrumările date de Tribunalul Suprem şi noua legislaţie penală,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 101.
*7) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 459.
*8) Trib. Mureş, Dec. pen. nr. 144/1967, în RRD nr. 4/1969, cu notă de I. Mureşan. A se vedea G.
Antoniu ş.a., op. cit., vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 109.
*9) Infracţiunea de furt între soţi depinde de regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei. Chiar şi în
regimul comunităţii legale, unde bunurile dobândite în căsătorie sunt prezumate bunuri comune, partajul se
poate realiza doar prin act notarial autentic, în caz de consens, sau prin hotărâre judecătorească, în caz de
neînţelegere (art. 358 C. civ.), simpla înţelegere a soţilor de împărţire a bunurilor fiind lovită de nulitate
absolută.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 5161/2001, în RDP nr. 2/2003, p. 157–158.
*11) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. II din 21 ianuarie 2008, recurs în interesul legii privind încadrarea
juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se
înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase, M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008.
*12) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 463.
*13) C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr. 61/1999, în Dreptul nr. 3/2000, p. 125.
*14) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2706/2002, în RDP nr. 2/2004, p. 154–155.
144
*15) C. Ap. Ploieşti, Dec. pen. nr. 203/1998, în Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Ploieşti,
sem. I, 1998, p. 63–64.
*16) Trib. Bucureşti, Dec. nr. 600/1990, Trib. Bucureşti, Dec. nr. 485/1990, în V. Papadopol, în
Culegere de practică judiciară pe anul 1990, p. 57 şi 66.
*17) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 465.
*18) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1015/1978, în R2, p. 165.
*19) Trib. Ilfov, Dec. pen. nr. 1114/1974, în RRD nr. 4/1977, p. 51, cu note de I. Ghiciu Pascu, V.
Papadopol.
*20) Trib. Timiş, Dec. pen. nr. 851/1973, în RRD nr. 11/1973, p. 171.
*21) Trib. Suprem, Dec. nr. 2704/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 276; Trib. Mun.
Bucureşti, Dec. nr. 143/1991, în V. Papadopol, Culegere de practică judiciară pe anul 1991, p. 252, cu
referire la infracţiunea de tâlhărie.
*22) G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., vol. III, p. 109.
*23) A. Filipaş, O. Loghin, op. cit., p. 104.
*24) CSJ, s. pen., Dec. nr. 136/2000, în Dreptul nr. 4/2001, p. 210; C. Ap. Cluj, s. pen., Dec. nr.
108/1997, în RDP nr. 4/1998, p. 144; CSJ, s. pen., Dec. nr. 1732/1995, în RDP nr. 4/1995, p. 160.
*25) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 485/1990, Culegere 1990, p. 57, cu notă de V. Papadopol, cu
privire la delimitarea actelor de pregătire de tentativă; în acelaşi sens, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr.
1124/2002, în Dreptul nr. 7/2003, p. 222; CSJ, s. pen., Dec. nr. 1770/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 119; C.
Ap. Alba Iulia, s. pen., Dec. nr. 73/2002, în RDP nr. 2/2004, p. 163.
*26) C. Ap. Ploieşti, Dec. pen. nr. 184/1998, în Culegere de practica judiciară a Curţii de Apel Ploieşti,
Sem. I, 1998, p. 62–63.
*27) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 467.
*28) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 866/2005; în acelaşi sens, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr.
1770/2002, în A. Stoica, Infracţiuni contra patrimoniului, practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2006, p. 25–27.
*29) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2403/2000, în Dreptul nr. 3/2002, p. 161.
*30) Potrivit art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012.

ART. 229
Furtul calificat

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Furtul calificat este prevăzut în art. 229 C. pen. în trei variante de agravare, corespunzătoare celor trei
alineate ale furtului calificat. În alin. (1) sunt prevăzute cinci elemente circumstanţiale agravante.
Constituie furt calificat, potrivit alin. (1), furtul săvârşit în următoarele împrejurări: într-un mijloc de
transport în comun [lit. a)]; în timpul nopţii [lit. b)]; de o persoană mascată, deghizată sau travestită [lit. c)];
prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase [lit.
d)]; prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere [lit. e)].
Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), furtul săvârşit în următoarele împrejurări: asupra unui bun care
face parte din patrimoniul cultural [lit. a)]; prin violare de domiciliu sau sediu profesional [lit. b)]; de o
persoană având asupra sa o armă [lit. c)].
Prezintă maximum de gravitate, potrivit alin. (3), furtul privind următoarele categorii de bunuri: ţiţei,
gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte,
depozite, cisterne ori vagoane-cisternă [lit. a)]; componente ale sistemelor de irigaţii [lit. b)]; componente
ale reţelelor electrice [lit. c)]; un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică [lit. d)]; un mijloc de transport sau orice alt mijloc de
145
intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru [lit. e)];
instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora,
precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente [lit. f)]; bunuri prin însuşirea cărora se pune în
pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice [lit. g)]; cabluri, linii, echipamente şi
instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii [lit. h)].

2. Analiza elementelor circumstanţiale agravante


Prin prisma obiectului juridic generic şi special, a subiecţilor, precum şi a elementelor de bază ale
conţinutului constitutiv, furtul calificat este, în linii mari, identic cu furtul simplu, fapt ce ne determină să
analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care fac ca furtul să devină
calificat.
În acest sens, este de subliniat, în ceea ce priveşte obiectul material, că furtul se consideră calificat când
se săvârşeşte asupra unor anumite bunuri, cum ar fi: produse petroliere sau gaze naturale din conducte,
depozite ori cisterne; bunuri care fac parte din patrimoniul cultural. De asemenea, furtul este calificat în
anumite condiţii de timp (de pildă, în timpul nopţii) sau de loc (într-un mijloc de transport în comun) ori de
unele mijloace şi metode folosite (prin efracţie, escaladare etc.).
A. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (1)
Printre altele, furtul este calificat când s-a comis în următoarele împrejurări:
a) Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun [art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen.]
În legătură cu această agravantă, este de observat că, de regulă, în majoritatea mijloacelor de transport în
comun există o aglomeraţie mare, ceea ce face ca aceste mijloace să constituie un loc propice, un teren
favorabil pentru comiterea de furturi; pe de altă parte, de obicei, în aceste mijloace de transport călătorii
(pasagerii) au asupra lor diferite bagaje, obiecte de îmbrăcăminte, pachete, care, din cauza aglomeraţiei,
rămân în unele situaţii lipsite de pază şi supraveghere, împrejurări de care beneficiază hoţii.
Prin „mijloc de transport în comun” se înţelege atât mijlocul de transport care are anume această
destinaţie, adică este destinat a transporta mai multe persoane împreună (trenuri, autobuze, tramvaie,
avioane, vapoare, metroul, maxi-taxi etc.), cât şi acela care, fără a avea destinaţia mai sus arătată, este
utilizat pentru a transporta mai multe persoane împreună (ca, de pildă, remorca unui tractor).
În practică, s-a decis că agravanta subzistă şi în cazul în care făptuitorul sustrage un bun mobil
aparţinând unei persoane aflate într-un autobuz, chiar dacă de faţă nu era decât şoferul şi persoana vătămată
şi indiferent dacă autobuzul era în mers sau staţiona*1), deoarece textul incriminator nu cere nicio condiţie
referitoare la numărul persoanelor care se află în mijlocul de transport şi nici cu privire la faptul dacă acesta
este sau nu în curs de deplasare; după cum este indiferent şi dacă făptuitorul este el însuşi pasager sau face
parte din personalul de deservire al mijlocului de transport în comun.
Pentru existenţa furtului calificat de care ne ocupăm, trebuie ca sustragerea să aibă ca obiect material
bunuri mobile aflate asupra călătorilor sau în locurile afectate transportului în comun (pe bănci, în reţeaua
pentru bagaje, pe culoar etc.).
Nu sunt aplicabile prevederile art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen. în cazul în care sustragerea este comisă
într-un mijloc de transport în comun, care în timpul comiterii infracţiunii nu era utilizat în acest scop,
aflându-se, de pildă, în garaj sau în regia de transporturi pentru reparaţii.
Cu privire la taxiuri, în literatura juridică şi practica judiciară*2) s-a considerat că acestea nu sunt
mijloace de transport în comun, în sensul art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen., întrucât ele au o capacitate redusă
de transportare, iar persoanele care călătoresc în acestea sunt, de regulă, în relaţii de încredere reciprocă şi,
pe de altă parte, există condiţii sporite de asigurare a bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor.

b) Furtul săvârşit în timpul nopţii [art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.]
Noaptea, oamenii sunt în genere mai puţin apăraţi, fiindcă tot ceea ce în timpul zilei constituie o
stânjenire pentru făptuitorii de furturi dispare odată cu lăsarea întunericului, care îmbie la cele mai temerare

146
acţiuni. E bine deci ca această încurajare să găsească o frână în sancţiunea mai grea pe care legea o prevede
pentru furturile calificate*3).
Raţiunea acestei agravante constă deci în aceea că întunericul favorizează comiterea faptei, permiţând în
acelaşi timp dispariţia neobservată a făptuitorului de la locul săvârşirii furtului, acesta fiind, în acelaşi timp,
mai îndrăzneţ, existând şi pericolul ca el să recurgă şi la folosirea unor mijloace violente, iar posibilităţile
de supraveghere a bunurilor de către victime sunt mult diminuate. Cel ce înţelege să se folosească de
întuneric, de timpul nopţii pentru a comite furtul se dovedeşte mai periculos, ceea ce impune o mai mare
severitate din partea legii penale*4).
Pentru termenul „în timpului nopţii”, în sensul art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., nu trebuie avut în vedere
în mod exclusiv criteriul astronomic (când apune sau răsare soarele), căci nici apusul, nici răsăritul soarelui
nu transformă ziua în noapte şi noaptea în zi, ci între apusul sau răsăritul soarelui şi noaptea reală există o
perioadă de tranziţie în care cele două fenomene coexistă şi se întrepătrund. Textul incriminator se referă la
noaptea reală, respectiv intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii, până când lumina va
lua locul întunericului*5).
Instanţele de judecată trebuie să ţină seama de situaţia concretă existentă în fiecare caz în parte, şi anume
de data calendaristică şi ora când a fost comisă infracţiunea, caracteristicile topografice unde a fost
săvârşită fapta (munte, deal, câmpie), de condiţiile atmosferice locale existente la acea dată etc.
De exemplu, un furt comis în luna decembrie la orele 19.00 este considerat calificat (săvârşit în timpul
nopţii), pe când furtul comis la aceeaşi oră în luna iulie este numai un furt simplu*6).
În ceea ce priveşte situaţiile intermediare, amurgul şi zorile, în literatura juridică*7) şi practica
judiciară*8) s-a susţinut, în ceea ce priveşte prima dintre aceste situaţii, că nu este vorba de noapte, întrucât
întunericul nu s-a instalat, dar în cazul zorilor, acestea pot fi incluse în noapte, deoarece întunericul mai
persistă şi mai ales trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influenţează capacitatea de
atenţie a oamenilor.
Agravanta prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. operează în mod obiectiv, fiind indiferentă
împrejurarea că făptuitorul a profitat sau nu de „timpul nopţii”. De exemplu, este indiferent faptul că locul
de unde s-a furat era luminat, la fel şi căile de acces. De aceea ni se par discutabile soluţiile prin care s-a
statuat că nu poate fi reţinută agravanta în cazul în care făptuitorul a săvârşit sustragerea în incinta unui
supermarket, care în acel moment era iluminat, fără a fi profitat de întunericul nopţii*9) sau în cazul în care
inculpatul a comis fapta pe când lucra în tura de noapte*10).
Într-o speţă mai recentă, inculpatul a fost condamnat pentru furt calificat săvârşit în timpul nopţii*11),
reţinându-se că a sustras de la victimă o sumă de bani la orele 13.00, în timp ce trenul cu care călătorea
trecea printr-un tunel şi era întuneric. Soluţia este, după părerea noastră, greşită, deoarece legiuitorul
consideră calificat furtul comis „în timpul nopţii”, şi nu când făptuitorul a „profitat de întuneric”.
Agravanta prevăzută în art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. nu poate fi reţinută – repetăm – decât în cazul
furtului săvârşit efectiv „în timpul nopţii”, nu şi în alte situaţii în care s-a profitat de întuneric, cum ar fi, de
exemplu, cazul când furtul s-a comis ziua într-o cameră întunecată situată la subsolul clădirii, în caz de
eclipsă totală de soare, cu ocazia trecerii trenului printr-un tunel în timpul zilei*12).
Deoarece caracterul agravant al infracţiunii de furt reglementat de art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. derivă
prin voinţa legii exclusiv din împrejurarea de fapt că făptuitorul a comis fapta în timpul nopţii, instanţa de
judecată nu poate condiţiona reţinerea variantei calificate din dovedirea altor împrejurări. Dacă legiuitorul
ar fi avut în vedere şi alte împrejurări, le-ar fi prevăzut în mod expres; dar, neprevăzând decât situaţia
comiterii furtului în timpul nopţii, pentru existenţa agravantei este suficient să se stabilească numai această
împrejurare.
Împrejurarea calificată pe care o analizăm operează şi atunci când numai o parte dintre actele de
executare a furtului au fost săvârşite în timpul nopţii.
c) Furtul săvârşit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită [art. 229 alin. (1) lit. c) C.
pen.]

147
În cazul acestei agravante, subiectul activ utilizează diverse procedee pentru a nu fi recunoscut şi
identificat, iar, pe de altă parte, prin folosirea acestor mijloace se contribuie la intimidarea şi înfricoşarea
persoanelor vătămate.
O persoană mascată este o persoană care poartă, total sau parţial, o mască, adică făptuitorul îşi acoperă
faţa cu o mască reală, cu o bucată de stofă, pânză, mătase, îşi pune peste faţă un ciorap etc. Folosind acest
procedeu, făptuitorul caută să se ascundă privirilor victimelor sau ale altor persoane şi, în acelaşi timp, aşa
cum s-a precizat anterior, să nu fie recunoscut sau identificat.
Deghizarea constă în aceea că făptuitorul se îmbracă sau îşi aranjează înfăţişarea de aşa manieră încât să
nu fie recunoscut. De exemplu, îşi pune barbă falsă, ochelari, mustaţă, perucă sau se îmbracă de aşa natură
încât să-şi ascundă identitatea.
În cazul travestirii, persoana îşi aranjează vestimentaţia, înfăţişarea sau se îmbracă cu o îmbrăcăminte a
sexului opus pentru a crea impresia că este de alt sex decât în realitate (de pildă, un bărbat se îmbracă cu o
rochie sau alte articole de îmbrăcăminte ale unei femei, creând în acest fel impresia falsă că, într-adevăr,
este de sex feminin).
Recurgând la mascare, deghizare sau travestire, făptuitorul se dovedeşte a fi mai periculos; el chibzuieşte
mai mult asupra modului cum va realiza hotărârea sa infracţională şi îşi ia măsuri pentru a nu putea fi
identificat.
d) Furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a
unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen.]
Efracţia presupune înlăturarea prin violenţă a oricărui obiect sau dispozitiv ce se interpune între făptuitor
şi bunul ce se urmăreşte a fi sustras (de pildă, ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere
care sunt destinate să asigure securitatea obiectelor vizate de făptuitor). Cu alte cuvinte, efracţia presupune
neapărat o acţiune violentă prin care se înlătură dispozitivul de închidere sau un alt obiect care obstaculează
făptuitorului ajungerea la bunul a cărui însuşire se urmăreşte ori la locul unde se găseşte acesta.
În practica judiciară s-a reţinut această agravantă atunci când furtul a fost comis prin spargerea geamului,
stricarea încuietorii etc.*13), prin spargerea ori distrugerea lacătelor, broaştelor ori a altor sisteme de
închidere sau încuiere a uşilor, porţilor, casetelor, caselor de bani etc.; prin înlăturarea plasei care acoperă
fereastra etc.*14).
Împrejurarea agravantă nu a fost, pe drept cuvânt, reţinută când făptuitorul şi-a însuşit un casetofon
dintr-un autoturism descuiat, prin desfacerea firelor de contact*15), ori a sustras un obiect dintr-un
autovehicul, introducând mâna prin geamul deschis şi deschizând astfel portiera, ori a furat geamurile
oglinzilor retrovizoare ale unui autoturism*16).
Nu constituie efracţie ruperea unui sigiliu, pentru ca făptuitorul să ajungă la bunul vizat, deoarece sigiliul
are numai menirea de a servi ca dovadă că nicio persoană nu a pătruns în acel loc. În acelaşi timp, sigiliul
nu reprezintă o piedică a cărei înlăturare necesită din partea făptuitorului un efort suplimentar. Fapta va
putea constitui însă infracţiunea de rupere de sigilii (art. 260 C. pen.), cu care furtul va intra în concurs real.
Astfel, în practica judiciară s-a statuat că fapta inculpatului de a sustrage mărfuri dintr-un vagon, după
distrugerea în prealabil a sigiliului, constituie infracţiunile prevăzute de art. 228 raportat la art. 229 alin. (1)
lit. b) C. pen. (în timpul nopţii) în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 260 C. pen. (ruperea de sigilii),
neexistând temei pentru aplicarea şi a art. 229 alin. (1) lit. d) (prin efracţie, escaladare etc.). Fapta de
distrugere a sigiliului legal aplicat constituie o infracţiune de sine stătătoare, şi anume aceea prevăzută în
art. 260 C. pen.; întrucât sigiliul legal aplicat pe vagon nu are caracterul unei încuietori, este greşită
reţinerea, în legătură cu aceeaşi faptă şi a agravantei prevăzute în art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen. (efracţie,
escaladare etc.)*17). De asemenea, simpla demontare a buteliei de la conducta de gaz nu constituie
efracţie*18).
Efracţia poate consta în folosirea actelor de violenţă pentru înlăturarea dispozitivelor de închidere
exterioare (uşi, ferestre etc.), dar şi a unor dispozitive de închidere interioare (de la geamantane, valize,
dulapuri etc.). Ca atare, agravanta operează, de pildă, în cazul în care inculpatul, deşi a pătruns în încăpere

148
fără a înlătura vreun obstacol, a forţat încuietorile de la un geamantan aflat în acea încăpere, de unde a furat
mai multe bunuri*19).
De regulă, efracţia are drept consecinţă distrugerea sau degradarea obiectului sau dispozitivului asupra
căruia acţionează autorul (distrugerea uşii, spargerea vitrinei, degradarea sau distrugerea încuietorii etc.). În
alte situaţii însă nu se comit asemenea acte păgubitoare (distrugeri, degradări etc.), cum ar fi, de exemplu,
atunci când se demontează o fereastră pentru a intra în locuinţă sau portiera de la autoturism pentru a
sustrage unele bunuri.
Atunci când se produc pagube materiale persoanei vătămate prin acţiunea de efracţie, nu există şi o
infracţiune distinctă de distrugere, ci distrugerea este absorbită în fapta complexă de furt calificat*20).
Prin escaladare înţelegem trecerea peste un obstacol care îl separă pe autor de bunul mobil vizat. Deci
escaladarea – ca mijloc de depăşire a obstacolului – presupune urcarea şi trecerea pe deasupra
îngrădirii*21) (zid, gard, grilaj, fereastră, balcon etc.) pentru a se ajunge la locul unde se găseşte obiectul
material, folosindu-se, de regulă, de scări, funii, prăjini, stive de lemne etc.
După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala escaladare sau efracţie ulterioară folosită de
infractor pentru a-şi asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanţă pentru
calificarea furtului, ci, eventual, doar pentru reţinerea altor infracţiuni.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune întrebuinţarea în mod fraudulos de către făptuitor a
cheii pe care o utiliza în mod obişnuit la deschidere cel îndreptăţit s-o folosească. Făptuitorul poate ajunge
în posesia cheii adevărate fie prin sustragere, fie că o găseşte ori îi este încredinţată pentru a efectua o
dublură sau pur şi simplu pentru a o păstra o perioadă de timp.
Ca atare, nu interesează pentru reţinerea acestei agravante modalitatea în care cheia adevărată a ajuns în
mâinile făptuitorului: legitimă sau ilegală.
De folosirea fără drept a unei chei adevărate se poate vorbi ori de câte ori autorul nu a fost autorizat s-o
folosească. De pildă, o cheie lăsată de proprietar în uşa încuiată, din cauza uzanţei sau neglijenţei, nu
înseamnă o autorizare dată făptuitorului de a o folosi; de aceea, săvârşeşte un furt calificat acela care,
pentru a lua un bun din posesia altuia, în scopul însuşirii pe nedrept, se foloseşte de o cheie adevărată lăsată
în uşă. S-a reţinut această agravantă şi în cazul proprietarului care foloseşte o cheie adevărată pentru a lua
din locuinţa închiriată un telefon şi un fax aparţinând chiriaşului*22).
Cheia mincinoasă este o cheie falsă, contrafăcută sau orice sistem de deschidere a sistemelor de
închidere (încuiere), indiferent dacă este vorba de uşi, portiere de la autovehicule, mecanisme cu care sunt
dotate casele de bani sau genţile diplomat, dulapurile de orice fel, casetele. Nu se poate reţine această
agravantă în cazul în care inculpatul pătrunde în curte pe uşa deschisă, dar foloseşte o „cheie” pentru a
desprinde butelia de furtunul de alimentare. În acest caz, furtunul de alimentare cu gaz nu constituia un
dispozitiv de asigurare împotriva sustragerii, deci cheia folosită pentru desfacerea acestuia nu constituie o
cheie adevărată sau o cheie mincinoasă în sensul alin. (1) lit. d) al art. 229 C. pen.*23). De asemenea, nu
constituie cheie potrivită cheia fixă folosită pentru a demonta roţile de la un utilaj de cosit*24).
Spre deosebire de efracţie, când, de regulă, prin folosirea violenţei asupra dispozitivului de închidere se
produc unele distrugeri sau degradări, în cazul folosirii unei chei mincinoase, dispozitivul sus-arătat nu
este, în principiu, distrus sau degradat.
Agravanta operează numai dacă făptuitorul a folosit în mod efectiv unul dintre mijloacele sau procedeele
enumerate de legiuitor.
În caz de tentativă, nu este suficient să se constate că făptuitorul avea asupra sa instrumentele de efracţie,
mijloace de escaladare sau chei adevărate sau false, ci va trebui să se facă dovada că, în încercarea sa de a
săvârşi furtul, el s-a folosit de aceste mijloace. Fapta de furt comisă prin efracţie include în conţinutul său,
în mod natural, necesar, inevitabil, infracţiunea de distrugere.
e) Furtul săvârşit prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere [art. 229
alin. (1) lit. e) C. pen.]

149
Împrejurarea care conferă, în această situaţie, furtului un caracter mai grav îşi găseşte justificarea în
realitatea socială actuală, când tot mai multe proprietăţi sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere
şi nu de puţine ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracţiunii.
Instalarea unui sistem de alarmă este o bună decizie pentru protejarea patrimoniului unei persoane. Cei
mai mulţi proprietari de locuinţe se gândesc să-şi achiziţioneze un sistem de alarmă ori de supraveghere
doar după ce ei înşişi sau vecinii lor au fost victimele unui furt.
Un sistem de alarmă adaugă un plus semnificativ de linişte şi are un puternic efect de descurajare asupra
infractorilor. Există soluţii tehnice destinate spaţiilor comerciale mari, depozitelor, halelor de producţie,
instituţiilor financiar – bancare, spaţiilor de birouri, hotelurilor, instituţiilor de interes public, precum şi
spaţiilor rezidenţiale (apartamente, vile, cabane, case de vacanţă etc.). După cum sugerează şi denumirea,
sistemele de alarmă ori de supraveghere sunt destinate să detecteze şi să semnalizeze încercarea de efracţie
(intruziune) în spaţiul protejat.
Componentele unui sistem de alarmă din punct de vedere funcţional se clasifică în dispozitive de
detecţie (detecţie magnetică, detecţie în infraroşu, detecţie cu microunde, detecţie de vibraţii, detecţie cu
ultrasunete, detecţie de spectru acustic, detecţie de presiune etc.), dispozitive de semnalizare (butoane şi
pedale de panică), centrală de alarmă – centrul de decizie şi prelucrare a informaţiilor provenite de la
detectoare, dispozitive de semnalizare şi alte componente ale sistemului, dispozitive de control al
sistemului (tastaturi, telecomenzi, dispozitive de tip keyswitch), dispozitive de avertizare optice şi acustice
(sirene, flash-uri), dispozitive de transmitere la distanţă a informaţiilor (comunicatoare telefonice digitale,
vocale, GSM, GPRS, interfeţe de tip serial, TCP/IP) – aceste dispozitive au ca scop transmiterea
evenimentelor către un dispecerat de monitorizare în scopul solicitării echipei de intervenţie şi/sau către
telefoanele mobile, dispozitive de alimentare şi backup – sursa de alimentare, acumulatorii.
Sistemele de supraveghere video servesc la urmărirea şi înregistrarea imaginilor dintr-un spaţiu care
trebuie supravegheat. Sistemul de supraveghere video poate fi interconectat cu un sistem de avertizare la
efracţie sau cu echipamente de control acces pentru un spor de eficienţă. Un astfel de sistem se compune
dintr-o serie de echipamente precum: camerele video, unul sau mai multe monitoare ce permit vizualizarea
imaginilor, un videorecorder pentru înregistrarea imaginilor preluate de camere, un dispozitiv de prelucrare
a imaginii, surse de alimentare pentru camere.
Scoaterea din funcţiune a unui astfel de sistem necesită o anumită specializare a infractorului, denotând
un pericol social sporit, generat şi de relativa siguranţă a proprietarului sau posesorului bunului care se
simte mai în siguranţă la adăpostul unui asemenea sistem.

B. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (2)


Potrivit art. 229 alin. (2) C. pen., constituie, de asemenea, infracţiunea de furt calificat:
a) Furtul săvârşit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural [art. 229 alin. (2) lit. a)
C. pen.]
În cazul acestei fapte, obiectul material îl constituie nu orice bun mobil, ci numai un bun care face parte
din patrimoniul cultural (tablouri, sculpturi, stampe, cărţi literare în ediţii rare, instrumente muzicale,
documente, hărţi vechi, monede sau fragmente din obiecte purtătoare de inscripţii, piese arheologice etc.).
Agravanta are în vedere protejarea cât mai eficientă a unor asemenea bunuri.
b) Furtul săvârşit prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b) C. pen.]
Introducerea acestei agravante s-a impus pentru a rezolva legal situaţia în care furtul este săvârşit prin
pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situaţie în care continuă să se exprime opinii
contradictorii în literatura de specialitate şi să se dea soluţii neunitare în practica judiciară.
Astfel, în legislaţia anterioară, opinia majoritară în doctrină şi practica judiciară considera că furtul
simplu, precum şi cel calificat, altul decât furtul săvârşit prin efracţie, putea intra în concurs cu infracţiunea
de violare de domiciliu. Furtul calificat săvârşit prin efracţie excludea, în principiu, posibilitatea unui
asemenea concurs, în acest caz infracţiunea de violare de domiciliu fiind absorbită de infracţiunea de furt
calificat*25).
150
În acelaşi timp, o situaţie de fapt identică, aceea a tâlhăriei săvârşite într-o locuinţă, primea în practica
judiciară o reglementare diferită printr-un recurs în interesul legii*26). Astfel, instanţa a decis că fapta de
pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării,
constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu şi infracţiunea de tâlhărie în varianta
agravată. De asemenea, fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de
domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de
violare de domiciliu şi infracţiunea de tâlhărie în varianta tip.
Decizia instanţei era criticabilă, atâta timp cât practica judiciară era constantă în ceea ce priveşte
absorbirea violării de domiciliu în furtul săvârşit prin efracţie. Pentru identitate de raţiune, ar fi trebuit ca
aceeaşi soluţie să se impună în privinţa furtului săvârşit prin efracţie, ca în cazul tâlhăriei. De asemenea,
diferenţierea făcută între locuinţă, dependinţe şi locul împrejmuit ţinând de acestea în ceea ce priveşte
pericolul social al faptei nu se justifica în reţinerea agravantei la tâlhărie şi trebuia înlăturată*27).
Legiuitorul a înţeles să uniformizeze aplicarea prevederilor referitoare la raportul între furt, tâlhărie şi
violare de domiciliu, dar nu în sensul recursului în interesul legii adoptat pe baza legislaţiei anterioare, ci
prin absorbirea violării de domiciliu în varianta agravată a furtului sau tâlhăriei. De asemenea, având în
vedere că astfel de infracţiuni se pot săvârşi şi în sediul unei persoane juridice şi prin incriminarea ca
infracţiune distinctă a violării sediului profesional, s-a inclus şi această infracţiune în elementul
circumstanţial agravant al furtului şi tâlhăriei calificate, acestea devenind infracţiuni complexe.
c) Furtul săvârşit de către o persoană având asupra sa o armă [art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen.]
Instituirea acestei circumstanţe agravante se explică prin aceea că, pe de o parte, autorul sau ceilalţi
participanţi care au asupra lor o armă comit infracţiunea cu mai mult curaj, mai multă încredere, cu mai
multă îndrăzneală, iar, pe de altă parte, deţinerea armei implică pericolul utilizării acestora, la nevoie,
asupra victimei furtului sau asupra altor persoane.
Această agravantă se reţine, bineînţeles, atunci când nu s-a folosit arma, în caz contrar va subzista
infracţiunea de tâlhărie, şi nu cea de furt calificat.
Potrivit art. 179 alin. (1) C. pen., arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin
dispoziţiile legale. În sfera noţiunii de armă, folosită în textul art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen., nu intră şi
obiectele pe care dispoziţiile art. 179 alin. (2) C. pen. le asimilează cu armele, deoarece acestea devin arme
numai dacă au fost întrebuinţate ca arme în atac; or, dacă instrumentul a fost folosit pentru a sustrage un
bun, fapta nu constituie furt, ci devine infracţiunea de tâlhărie. Dacă deţinerea armei a fost fără drept, furtul
calificat va intra în concurs cu infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de
art. 342 C. pen.
Textul incriminator cere ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă în momentul sustragerii, neavând
relevanţă scopul în care el a deţinut-o*28).
De asemenea, nu este necesar să se stabilească dacă în cazul concret purtarea armei a avut influenţa
asupra victimei sau dacă a sporit îndrăzneală făptuitorului.
Agravanta există chiar dacă arma nu a fost vizibilă ori dacă victima nu a ştiut că făptuitorul are asupra sa
un asemenea mijloc şi, în consecinţă, nu s-a simţit intimidată în niciun fel. De asemenea, nu este necesar ca
arma să fi fost deţinută de făptuitor în scopul de a-i uşura în vreun fel comiterea infracţiunii*29); chiar dacă
arma s-a aflat asupra făptuitorului cu totul întâmplător, această împrejurare a putut spori încrederea în
reuşita acţiunii sale, implicând, totodată, pericolul de a recurge la folosirea lor.
Agravanta subzistă numai atunci când făptuitorul a ştiut că are asupra sa o armă, având astfel
posibilitatea de a o folosit la nevoie.
C. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (3)
Legiferarea relativ recentă a acestor agravante a fost impusă printre altele de faptul că, de regulă,
conductele, componentele sistemului de irigaţii, ale reţelelor de instalaţii electrice etc. se întind pe zeci sau
chiar sute de kilometri, ceea ce face foarte anevoioasă supravegherea lor şi uşurează sustragerea unor
asemenea bunuri.

151
Pe de altă parte, calificarea faptei şi aplicarea unui tratament penal mai sever se justifică prin aceea că
sustragerea, de asemenea, bunuri este susceptibilă să producă şi alte consecinţe păgubitoare, de multe ori
deosebit de grave, prin declanşarea de incendii, poluarea mediului, explozii etc.
a) Furtul privind ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere
sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă
Furtul de combustibil petrolier a devenit o afacere profitabilă în ultimii ani, întâlnindu-se tot mai des
situaţia distrugerii conductelor şi poluarea mediului înconjurător pentru obţinerea acestui produs. Creşterea
preţului petrolului la scară mondială şi dificultatea supravegherii conductelor, depozitelor ori vagoanelor a
determinat introducerea acestei agravante, în speranţa limitării efectelor produse prin astfel de furturi.
b) Furtul privind componente ale sistemelor de irigaţii
Această agravantă a fost introdusă datorită efectelor nocive ale acestor furturi asupra agriculturii, în
special în contextul schimbărilor climatice şi încălzirii globale, fiind nevoie de existenţa unor sisteme de
irigaţii funcţionale.
În practica judiciară s-a decis că electromotorul montat la o staţie de pompare pentru colectarea apei din
canalul de desecare a terenului constituie o componentă a sistemului de irigaţii, sustragerea acestuia
încadrându-se în prevederile art. 229 alin. (3) lit. b) C. pen.*30). Constituie această agravantă şi sustragerea
unor vane şi hidranţi dintr-o coloană de irigaţii, chiar dacă sistemul de irigaţii nu era în stare de funcţionare
datorită sustragerii şi degradării altor componente*31).
c) Furtul privind componente ale reţelelor electrice
Componente esenţiale ale sistemului energetic naţional, reţelele electrice au nevoie la rândul lor de o
protecţie specială din partea legiuitorului, furtul de componente din asemenea reţele pedepsindu-se mai
grav.
În practica judiciară s-a reţinut această agravantă în cazul sustragerii unei cantităţi de aluminiu (cabluri
electrice) montat pe stâlpii de susţinere, întrucât, în concret, cablurile electrice reprezintă componente ale
reţelei electrice*32).
d) Furtul privind un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică
Aceste dispozitive sau sisteme sunt esenţiale intervenţiei serviciilor specializate în stingerea incendiilor,
servind la alertarea acestora, furtul acestora prezentând un grad mai ridicat de pericol social.
e) Furtul privind un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente
de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru
Astfel de furturi împiedică intervenţia serviciilor specializate în stingerea incendiilor, descarcerarea sau
salvarea vieţilor persoanelor implicate în astfel de accidente, fiind esenţială intervenţia cât mai rapidă în
cazul survenirii unor astfel de evenimente.
f) Furtul privind instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente
Posibilitatea anulării eficienţei mijloacelor de transport şi primejduirea siguranţei transporturilor
feroviare, rutiere, navale sau aeriene prin furtul instalaţiilor de siguranţă şi dirijare a traficului constituie
motivul instituirii acestei agravante*33).
În practica judiciară s-a reţinut această infracţiune în cazul sustragerii bobinelor care controlează electric
prezenţa unui tren pe calea ferată, întrucât acestea constituie instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului
feroviar*34). Nu s-a reţinut, în schimb, această agravantă în cazul în care inculpatul a sustras de pe câmp,
la marginea triajului CFR, piese metalice disparate, fără să realizeze că acestea constituie piese ale unor
vagoane care au fost demontate*35).
g) Furtul privind bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice
Posibilitatea producerii unor accidente pentru autovehicule şi pentru pietoni a determinat introducerea
acestei agravante pentru a se împiedica periclitarea siguranţei traficului şi a persoanelor pe drumurile
publice.
152
h) Furtul privind cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii
Agravanta se justifică prin greutatea supravegherii unor astfel de bunuri şi prin importanţa lor pentru
economia naţională.
Echipamentul constituie totalitatea dispozitivelor şi mecanismelor care asigură funcţionarea unei maşini
sau instalaţii. Instalaţiile sunt un ansamblu de obiecte (maşini, aparate, construcţii) instalate în vederea unui
scop determinat. Pentru ca această agravantă să opereze, acestea trebuie să fie bunuri de interes general,
lipsa acestora sau aducerea lor în stare de nefuncţionare prin descompletare (atunci când furtul poartă
asupra unor componente ale acestora) trebuind să aducă atingere interesului unui număr mare de persoane,
private astfel de un serviciu de interes public.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de opinii cu privire la încadrarea juridică ce
trebuie data faptei de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi de componente de comunicaţii, în cazul în care acestea nu sunt efectiv
integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că o atare faptă constituie infracţiunea de furt calificat, chiar
şi în cazul în care cablurile, liniile, echipamentele şi instalaţiile de telecomunicaţii sau de radiocomunicaţii
şi componentele acestora nu sunt efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii*36). S-a
motivat că, în raport cu structura de redactare a acestei agravante, se impune să se considere că legiuitorul a
urmărit să încadreze în infracţiunea de furt calificat prevăzută de acest text de lege însuşirea pe nedrept a
oricăruia dintre elementele ce intră în compunerea unei reţele sau a unui sistem de telecomunicaţii ori
radiocomunicaţii, independent dacă ele sunt sau nu integrate într-o astfel de reţea sau în sistem.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii,
echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii
constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (3) lit. h) C. pen. numai dacă, în
momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau
nu în funcţiune. Instanţa supremă s-a pronunţat în acest caz, stabilind că cea de-a doua soluţie este cea
corectă*37).

3. Forme. Sancţionare

A. Forme
La infracţiunea de furt calificat sunt posibile toate formele imperfecte ale infracţiunii. Acestea fiind
identice ca la infracţiunea de furt simplu, trimitem la explicaţiile date acolo.

B. Sancţionare
În cazul furtului calificat prevăzut de art. 229 alin. (1), pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Potrivit alin. (2), furtul se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar în cazul alin. (3), pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate
aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit art. 231 C. pen., pentru fapta prevăzută în art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.,
împăcarea înlătură răspunderea penală*38).
Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării
extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

*1) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 942/1981, în R3, p. 123.
*2) Trib. Tulcea, Dec. pen. nr. 191/1976, în RRD nr. 4/1979, p. 48, cu notă de T. Fugaciu.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 477.
*4) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 271.
153
*5) G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., vol. III, p. 117.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 355/1999, în A. Stoica, op. cit., p. 18.
*7) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 478.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 355/1999, în RDP nr. 1/2000, p. 140.
*9) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 89/A/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 418;
în acelaşi sens, a se vedea Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 1024/A/1998, în Culegere de practică
judiciară pe anul 1998 a Tribunalului Bucureşti, p. 151.
*10) Trib. Suceava, s. pen., Dec. nr. 150/1969, în RRD nr. 12/1979, p. 180.
*11) Jud. Suceava, Sent. pen. nr. 185/1995, în Dreptul nr. 1/1996, p. 133.
*12) N. Conea, Discuţie în legătură cu forma calificată a furtului săvârşit în timpul nopţii, notă la Sent.
pen. nr. 185/1995 a Jud. Suceava, în Dreptul nr. 1/1996, p. 133.
*13) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1317/2010, pe www.iccj.ro; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1674/2010, pe
www.iccj.ro.
*14) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1079/2009, pe www.iccj.ro; Trib. Bucureşti, Dec. nr. 2588/1984, în R3, p.
123.
*15) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 128/1981, în R3, p. 119.
*16) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 433/2005, în A. Stoica, op. cit., p. 15.
*17) C. Ap. Piteşti, Dec. pen. nr. 230/R/1995, în RDP nr. 3/1996, p. 122.
*18) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Sent. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
437.
*19) Trib. reg. Dobrogea, Dec. nr. 66/1967, în RRD nr. 5/1967, p. 171.
*20) Trib. Bucureşti, Dec. nr. 1944/1976, în R2, p. 169.
*21) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 51/A/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 440.
*22) CSJ, s. pen., Dec. nr. 136/2000, în RDP nr. 1/2002, p. 123.
*23) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1254/1998, în RDP nr. 3/2000, p. 164.
*24) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 31/1998, în RDP nr. 1/1999, p. 151.
*25) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 479; Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 451/2005, în A. Stoica,
op. cit., p. 51; Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 199/A/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti,
p. 408.
*26) ICCJ, Decizia nr. XXXI din 16 aprilie 2007, M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007, prin care s-a
admis recursul în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o
locuinţă sau dependinţe ale acesteia ori într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul
persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.
*27) A se vedea critica recursului în interesul legii, în V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., 2008, p. 310.
*28) Trib. Suprem, s. milit., Dec. nr. 38/1987, în RRD nr. 10/1987 p. 75; în speţă, inculpatul avea arma
sa pentru că era de serviciu şi exista obligaţia de a purta arma. Instanţa a considerat că, atâta timp cât el a
săvârşit furtul având asupra sa arma, sunt incidente dispoziţiile art. 209 alin. 1 lit. b) C. pen. anterior, cu
toate că nu a avut scopul de a înlătura eventualele obstacole în calea furtului.
*29) Trib. Milit. Terit. Bucureşti, Dec. nr. 328/1969, în RRD nr. 3/1970, p. 146, cu notă de Gh.
Şerbănescu şi N. Ciobanu.
*30 CSJ, s. pen., Dec. nr. 3855/2003, în RDP nr. 1/2005, p. 161.
*31) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2150/2003, în RDP nr. 1/2005, p. 161.
*32) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1889/2004, în A. Stoica, op. cit., p. 20.
*33) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 256.
*34) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5260/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2006, p. 34.
*35) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 5512/2005, în Buletinul Jurisprudenţei 2005, p. 914.
*36) CSJ, s. pen., Dec. nr. 4380/2003, în RDP nr. 1/2005, p. 161.
*37) ICCJ, Secţiile Unite, Dec. nr. II din 16 ianuarie 2006, recurs în interesul legii cu privire la
încadrarea juridică a faptei de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
154
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii, M. Of. nr. 291 din 31 martie
2006.
*38) Art. 231 a fost modificat prin art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012.

ART. 230
Furtul în scop de folosinţă

COMENTARIU (Lector univ. dr. Maxim Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Aceasta constituie o variantă atenuată a furtului (atât cel simplu, cât şi furtul calificat), prevăzută, prin
voinţa legiuitorului, într-un text distinct. Furtul de folosinţă este prevăzut în art. 230 C. pen. într-o variantă
tip şi o variantă asimilată. Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), furtul care are ca obiect un vehicul,
săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept. Constituie variantă asimilată, potrivit alin. (2), folosirea fără
drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept
la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.

2. Elemente constitutive
Prin prisma obiectului juridic generic şi special, a subiecţilor, precum şi a elementelor de bază ale
conţinutului constitutiv, furtul în scop de folosinţă este, în linii mari, identic cu furtul simplu, fapt ce ne
determină să analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care particularizează
această infracţiune.
În acest sens, este de subliniat, în ceea ce priveşte obiectul material, că îl poate constitui şi un vehicul.
Într-o asemenea ipostază, fapta poate fi comisă fie în scopul însuşirii pe nedrept, fie în scopul folosirii
temporare pe nedrept. Furtul săvârşit în scopul folosirii pe nedrept nu poate avea ca obiect material decât
un vehicul susceptibil de folosire; vehiculul lipsit de această aptitudine nu poate fi luat decât în scopul
însuşirii pe nedrept.
În cazul furtului săvârşit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept, fapta se realizează tot printr-o
acţiune de luare, numai că, săvârşind această acţiune, din punct de vedere subiectiv, autorul nu urmăreşte
însuşirea vehiculului (autoturism, motocicletă, căruţă etc.) ca entitate materială, ci numai însuşirea
folosinţei lui. Acest furt se caracterizează prin aceea că are caracter temporar, deoarece, după folosire,
vehiculul este abandonat ori redat posesorului. Dacă cel care a furat vehiculul în scopul folosirii pe nedrept
îşi însuşeşte în momentul abandonării acestuia unele piese componente, există două infracţiuni de furt,
săvârşite în momente diferite – una prevăzută de art. 230 alin. (1) C. pen. şi cealaltă, în art. 228 alin. (1) C.
pen., aceste furturi alcătuind un concurs real de infracţiuni*1).
Potrivit unei opinii, acela care, după luarea de către autor a unui vehicul în scopul de a-l folosi pe
nedrept, călătoreşte şi el cu acel vehicul ştiind că este furat devine tăinuitor, în sensul art. 270 C. pen.*2).
Considerăm că atâta timp cât acesta nu primeşte, dobândeşte, transformă ori înlesneşte valorificarea
bunului, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Furtul în scop de folosinţă beneficiază de o reglementare distinctă, care include şi o ipoteză nouă,
potrivit căreia se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru furt „folosirea fără drept a unui terminal de
comunicaţii electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la reţea”.
În practica judiciară se hotărâse că nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt fapta de
instalare a unui post telefonic la cablul de alimentare al altui abonat pe seama căruia se înregistrează şi sunt
plătite convorbirile efectuate*3), opinie contrazisă de noua orientare a practicii. În legătură cu aspectul
semnalat, tot în practica judiciară s-a decis că inculpatul, lăcătuş la o societate comercială, care a pătruns
prin efracţie, în timpul nopţii, în mod repetat în biroul conducerii societăţii, de unde a efectuat mai multe
convorbiri telefonice pe linii speciale, a săvârşit infracţiunea de furt în scop de folosinţă*4).

155
Faţă de prevederile legale anterioare noului Cod penal, conturate luând în considerare mediul analogic în
care aveau loc comunicaţiile de voce sau date, dezvoltarea tehnologică şi migrarea comunicaţiilor pe
platforme integral digitale face absolut necesară o nouă abordare legislativă, inclusiv de natură penală, a
relaţiilor sociale care au loc în legătură cu utilizarea acestor noi mijloace electronice de interacţiune umană.
Comunicaţiile de azi nu mai înseamnă doar telefon, fax sau staţie de radiofrecvenţă, ci reprezintă un
concept complex şi integrat în care regăsim laolaltă aparatură de telefonie mobilă digitală (în standard
GSM sau prin satelit), dispozitive tip PDA, sisteme informatice, elemente active sau pasive de
interconectare a reţelelor de calculatoare, unde semnalul este eşantionat şi transmis sub forma pachetelor de
date, prin cabluri sau unde radio, folosindu-se din ce în ce mai mult protocoale de transmisie specifice
internetului (de exemplu, TCP/IP) etc.
Nu în ultimul rând, noua tehnologie permite azi efectuarea de comunicaţii de voce, date sau video, de
înaltă fidelitate, prin utilizarea unor aplicaţii dedicate, graţie facilităţilor oferite de protocolul de
comunicaţie „Voce peste Protocolul Internet” – VoIP*5), ceea ce conduce automat inclusiv la
reconsiderarea unor noţiuni precum „terminal de comunicaţii” sau „reţea de comunicaţii”.
Un terminal de comunicaţii poate fi privit ca un produs sau dispozitiv electronic ce permite
comunicarea sau o componentă relevantă a unui produs, destinat să fie conectat direct sau indirect, printr-
un mijloc oarecare, la interfeţele reţelelor publice de comunicaţii electronice sau reţelelor de comunicaţii
electronice destinate publicului*6). Definiţia este perfect valabilă nu numai pentru aparatura clasică de
comunicaţii cunoscută publicului larg (telefon mobil sau fix, fax, staţie radio, teleimprimator etc.), ci şi
pentru telefoanele inteligente ori sistemele informatice moderne care sunt astfel proiectate încât să ofere o
mai mare mobilitate utilizatorilor în condiţiile unui număr tot mai mare de aplicaţii şi tehnologii de
comunicare.
Tehnic, folosirea fără drept a terminalului de comunicaţii al altuia poate însemna punerea în funcţiune a
dispozitivului (dacă este oprit), urmată de acţionarea tastelor, butoanelor ori a ecranului tactil (de tip
rezistiv sau capacitiv – în cazul telefoanelor de ultimă generaţie) pentru deblocare (dacă dispune de o astfel
de măsură de securitate) şi utilizare a funcţiilor cu care acesta a fost prevăzut din fabricaţie (de exemplu,
transmitere/recepţionare mesaje, efectuare/primire apeluri voce, încărcare, descărcare, transmitere sau
stocare date etc.).
Condiţia esenţială pentru reţinerea infracţiunii de furt în scop de folosinţă, prevăzută de art. 230 alin. (2)
C. pen., ambele teze, este existenţa unei pagube sau a unui prejudiciu patrimonial, care să rezulte efectiv
din folosirea terminalului de comunicaţii de către făptuitor.
Într-o variantă simplă, considerăm că se va afla în condiţiile art. 230 alin. (2) persoana care, cu ocazia
prezenţei în domiciliul unei cunoştinţe ori într-o incintă în care are doar calitatea de invitat/vizitator,
profitând de absenţa sau de neatenţia proprietarului/deţinătorului legal sau persoanei îndreptăţite, utilizează
aparatul telefonic existent în acel loc pentru a efectua o convorbire personală. Paguba creată în acest caz
este constituită din unităţile de valoare (cuantificate în bani sau în minute de convorbire) consumate de
către făptuitor prin acţiunea sa. În cazul (des întâlnit în practică) în care făptuitorul utilizează terminalul de
comunicaţii pentru efectuarea de apeluri la numere cu suprataxă, prejudiciul adus proprietarului sau
deţinătorului va fi suma contravalorii apelului din reţeaua apelantului până în reţeaua apelatului şi a taxei
suplimentare percepute de către abonatul destinatar (de exemplu, linie telefonică erotică, horoscop etc.).
Pe de altă parte, nu se va reţine furtul în scop de folosinţă atunci când făptuitorul utilizează telefonul fix
sau mobil al altei persoane, fără permisiunea acesteia, pentru a intra în legătură cu autorităţile prin
intermediul numărului unic de urgenţă 112, întrucât, potrivit legii*7), apelarea acestui număr este gratuită,
în orice reţea publică de telefonie.
Trebuie menţionat însă faptul că textul legal nu acoperă toate situaţiile care au loc în viaţa de zi cu zi. Şi
aceasta din cauza unui aspect de ordin tehnic, ignorat de către legiuitor în elaborarea acestui articol, şi
anume diferenţa dintre un „terminal de comunicaţii” (definit mai sus) şi „serviciu de comunicaţii
electronice”. Cu alte cuvinte, ca să fie apt să ofere funcţia de comunicare, un terminal de comunicaţii
trebuie să fie conectat la un serviciu de comunicaţii (în baza unui contract în sistem preplătit sau
156
postplătit/abonament). În cazul telefoniei mobile, conectarea terminalului în reţea şi accesul la serviciile de
comunicaţii electronice au loc prin intermediul cartelei SIM. Cu alte cuvinte, noţiuni precum „proprietate”,
„deţinere” sau chiar „folosire” pot avea destinatari diferiţi, în funcţie de raporturile diverşilor subiecţi cu
cele două dispozitive electronice: aparatul telefonic şi cartela SIM.
Ţinând cont de această realitate, opinăm că nu va exista furt în scop de folosinţă în condiţiile art. 230
alin. (2) teza întâi în situaţia în care, spre exemplu, patronul unei societăţi foloseşte telefonul mobil deţinut
de unul dintre salariaţi pentru a efectua o convorbire, în condiţiile în care compania lui a încheiat un
contract global de abonament pentru mai multe numere de telefon (deci mai multe cartele SIM) cu un
operator public de telecomunicaţii, cartelele SIM aferente fiind distribuite angajaţilor săi pentru facilitarea
comunicărilor în interes de serviciu. Soluţia este valabilă chiar în condiţiile în care terminalul de
comunicaţii în cauză este proprietatea salariatului respectiv şi, practic, patronul ar avea nevoie de acceptul
sau permisiunea salariatului înainte de a folosi terminalul acestuia. Dacă terminalul de comunicaţii este de
tip „smartphone”, atunci ar fi posibilă reţinerea infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic,
prevăzută de art. 360 C. pen. (în condiţiile în care sunt întrunite elementele constitutive ale acestei
infracţiuni).
Într-o altă ipoteză, avem fapta salariatului care, utilizând în interes de serviciu propriul telefon mobil, dar
conectat într-o reţea prin cartela SIM dată de angajator, realizează convorbiri personale de o anumită
valoare (considerată inacceptabilă de către angajator şi deci imputabilă). Nici acest caz nu poate fi
soluţionat prin raportare la art. 230 alin. (2), întrucât, stricto sensu, utilizarea terminalului de comunicaţii
nu este „fără drept”.
Soluţia de încadrare juridică în textul art. 230 alin. (2) C. pen. subzistă în cazul în care, printr-un
complex de împrejurări, o persoană obţine acces la o staţie radio pe o frecvenţă de uz comercial licenţiată şi
efectuează comunicări în interes propriu, prejudiciul creat proprietarului sau deţinătorului legal al staţiei
radio fiind contravaloarea licenţei/autorizaţiei de operare pe frecvenţa respectivă. Nu va fi reţinută însă
infracţiunea de furt în scop de folosinţă dacă staţia radio utilizată, chiar fără drept, de către făptuitor
funcţionează într-una dintre benzile de frecvenţă libere (de exemplu, banda de 27 MHz, utilizată de către
cetăţeni pentru comunicarea problemelor din traficul rutier), pentru că nu este necesară achitarea vreunei
taxe sau vreunui abonament.
Într-un alt context, art. 230 alin. (2) se va aplica făptuitorului care, fără a avea acceptul sau încuviinţarea
proprietarului sau deţinătorului de drept, foloseşte un telefon inteligent (smartphone), conectându-se la
internet pentru a transmite mesaje e-mail (chiar dacă utilizează propriul cont de poştă electronică),
realizând comunicări online cu alte persoane (folosind aplicaţii dedicate de mesagerie instant, de exemplu
Yahoo Messenger, Facebook Messenger, Whatsapp, iMessage) sau efectuând apeluri audio-video (folosind
o cameră video web – webcam –, un microfon şi o pereche de boxe ca dispozitive fizice şi o aplicaţie de tip
VoIP, cum ar fi Skype, FaceTime, Yahoo Messenger, GoogleTalk, Viber etc.), caz în care paguba va
consta în unităţile de valoare sau traficul de date pe care subiectul pasiv al infracţiunii le are achiziţionate
în sistem preplătit sau postplătit de la operatorul de telecomunicaţii (în cazul în care accesul la internet a
fost oferit în sistem mobil) sau de la furnizorul de servicii de internet (în cazul în care internetul a fost
oferit la un punct fix sau wireless). Opinăm că în această situaţie se va reţine şi infracţiunea de acces ilegal
la un sistem informatic (art. 360 C. pen.), în concurs ideal, întrucât operaţiunile realizate de făptuitor asupra
dispozitivului ori prin intermediul acestuia se manifestă ca veritabile prelucrări automate de date
informatice cu ajutorul unor programe informatice.
Cu referire la exemplul de mai sus, opinăm că, în cazul în care utilizarea telefonului inteligent nu a fost
de natură să producă o pagubă proprietarului sau deţinătorului legal (a se vedea circumstanţele în care
smartphone-ul utilizat, fără drept, de către făptuitor era conectat la internet printr-un punct de acces WiFi
oferit publicului cu titlu gratuit), nu se va reţine infracţiunea de furt în scop de folosinţă, ci doar
infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic.
O altă prevedere lăudabilă introdusă de legiuitorul român este aceea a incriminării folosirii unui terminal
de comunicaţii racordat fără drept la o reţea.
157
Din start facem precizarea că nu se va afla în această situaţie persoana care, dorind să comunice cu un
prieten din străinătate prin Yahoo Messenger, utilizează un calculator dintr-un internet café fără să ştie că,
în realitate, proprietarul localului (şi deci al facilităţilor de comunicare oferite clienţilor) este conectat
fraudulos la internet.
Conectarea frauduloasă la o reţea publică de comunicaţii sau la o reţea de comunicaţii electronice
destinată publicului este similară cu branşarea ilegală la echipamentele de televiziune prin cablu ori la
reţeaua de distribuţie a energiei electrice, putând fi lesne confundată cu furtul unei energii care are valoare
economică. De altfel, întrucât reglementarea anterioară, atât din Codul penal, cât şi din legile speciale, nu
conţinea referiri la posibilitatea de conectare a unui terminal de comunicaţii la o reţea, practicienii nu aveau
decât opţiunea, oarecum forţată, de a reţine fapta de furt.
Noua prevedere vine să completeze de o manieră fericită cadrul legal în materie şi o considerăm
oportună în special în raport cu expansiunea reţelelor de comunicaţii şi orientarea utilizatorilor către
conectivitatea „fără fir” (wireless). Va exista astfel o infracţiune de furt în scop de folosinţă, prevăzută de
art. 230 alin. (2) teza a doua, dacă făptuitorul, folosind propriul telefon performant ori PC echipate pentru
conectivitate radio în standard WiFi, se conectează la un dispozitiv care oferă semnal internet prin unde
radio – denumit router wireless, punct de acces (access point) sau hotspot WiFi, şi beneficiază astfel de
posibilitatea de a transmite/primi mesaje e-mail, de a comunica prin intermediul aplicaţiilor iRC (de
exemplu, Yahoo Messenger) ori chiar de a efectua apeluri voce-video de tip VoIP.
În practică, conectarea la un hotspot, access point sau router WiFi vizează captarea semnalului de
internet transmis ca emisiune radio (broadcast) omnidirecţională de respectivul dispozitiv, acesta fiind
conectat, la rândul său, prin intermediul altor echipamente active sau pasive de reţea la serverul
furnizorului de servicii de internet*8). Această emisie radio omnidirecţională poate fi criptată de către
proprietarul sau deţinătorul de drept al dispozitivului, astfel încât numai cei care deţin codul de acces pot
beneficia de serviciile de internet, ori poate fi neprotejată, ceea ce lasă posibilitatea ca orice persoană care
deţine un terminal de comunicaţii echipat WiFi să beneficieze de serviciile de comunicaţii electronice
furnizate.
În aceste condiţii, se pune problema de a se stabili paguba produsă prin conectarea fără drept, fără de
care nu sunt întrunite condiţiile unui furt în scop de folosinţă în condiţiile art. 230 alin. (2) teza a doua. În
opinia noastră, va exista o pagubă (chiar cuantificabilă în bani) în situaţia în care furnizorul de servicii de
internet alocă şi garantează o anumită rată de transfer a datelor informatice*9) în schimbul contravalorii
abonamentului pe care proprietarul sau deţinătorul dispozitivului WiFi îl achită potrivit prevederilor unui
contract comercial. Prin conectarea terminalului său de comunicaţii la semnalul internet al dispozitivului
WiFi, făptuitorul îşi atribuie fără drept o anumită rată de transfer a pachetelor de date informatice, punând
pe titularul contractului de abonament în postura de a nu mai beneficia de capacitatea garantată de furnizor.
Într-o altă abordare, similară situaţiei furtului unei energii cu valoare economică, putem considera că
făptuitorul beneficiază gratuit de serviciile oferite de respectiva reţea de comunicaţii prejudiciind astfel
persoana care plăteşte abonamentul de internet. Cu atât mai mult, se va reţine paguba în condiţiile
abonamentului la internet plătit în funcţie de traficul de pachete de date în reţea.
Unii specialişti în dreptul tehnologiei informaţiei sunt de părere că, atâta timp cât proprietarul sau
deţinătorul unui dispozitiv WiFi nu criptează semnalul internet pentru a oferi posibilitatea de conectare
doar utilizatorilor agreaţi, se poate considera că acordul său privind „libera conectare” se prezumă de la
bun început, astfel încât orice persoană care beneficiază în acest fel de servicii de comunicaţii electronice
va fi exonerată de orice răspundere. Nu suntem de acord cu aceste opinii, întrucât, în practică, posesorii de
puncte de acces internet (routere WiFi sau hotspot-uri) care intenţionează (indiferent de scop) să ofere
conectivitate gratuită anunţă această disponibilitate în mod expres, prin pliante sau stickere, postate în
locuri de maximă vizibilitate pentru potenţialii utilizatori. Este cazul localurilor publice (baruri, restaurante
etc., unde patronii aleg să ofere facilităţi gratuite de comunicare pentru atragerea clienţilor), zonelor de
agrement, aeroporturilor, bibliotecilor sau centrelor universitare (unde administraţiile doresc să furnizeze
acces gratuit cetăţenilor la serviciile societăţii informaţionale). În definitiv, acestea sunt locuri sau localuri
158
publice. Pe de altă parte, un punct de acces WiFi nesecurizat este similar unei case cu uşa de la intrare
deschisă, în care nicio persoană nu poate intra fără invitaţia sau asentimentul proprietarului ori locatarului
legal.
Nu este mai puţin adevărat şi faptul că, din punct de vedere tehnic, un terminal de comunicaţii poate fi
setat să se conecteze automat şi fără ştirea deţinătorului său la orice punct de acces internet (router WiFi
sau hotspot). În aceste condiţii, nu putem reţine furtul în scop de folosinţă în condiţiile art. 230 alin. (2)
teza a doua, întrucât simpla conectare, fără folosirea efectivă a unui serviciu de comunicaţii electronice, nu
este de natură să cauzeze un prejudiciu sau o pagubă proprietarului punctului de acces internet*10). Din
punct de vedere tehnic, pentru obţinerea dovezii folosirii unui serviciu de comunicaţii electronice, se poate
analiza cuprinsul unui fişier special al dispozitivului WiFi în care sunt stocate adresele fizice (MAC*11))
ale terminalelor de comunicaţii care s-au conectat la un moment dat şi tipul de servicii accesate prin
intermediul acestuia.
Odată cu conectarea la un hotspot sau router WiFi poate să apară situaţia când o persoană neautorizată
accesează şi reţeaua locală creată ad-hoc de proprietarul sau deţinătorul legal al dispozitivului wireless.
Spre exemplu, făptuitorul află despre existenţa unei reţele WiFi necriptate dintr-o anumită locaţie unde îşi
are sediul o instituţie sau organizaţie. În plus faţă de serviciile de internet de care beneficiază gratuit, fără
drept, prin captarea undelor radio emise de routerul WiFi al organizaţiei, făptuitorul reuşeşte, prin
efectuarea anumitor setări ale propriului terminal de comunicaţii, să acceseze şi reţeaua locală creată prin
conectarea tuturor sistemelor informatice sau de comunicaţii ale respectivei organizaţii la dispozitivul
wireless, devenind astfel o parte a reţelei. În acest caz, considerăm că, pe lângă prevederile art. 230 alin. (2)
teza a doua, vor putea fi reţinute în concurs ideal şi infracţiunile de acces ilegal la un sistem informatic (art.
360 C. pen.), respectiv interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice (art. 361 C. pen.).
Cu privire la elementul subiectiv, furtul în scop de folosinţă prevăzut în art. 230 alin. (1) nu se
caracterizează prin intenţia de însuşire specifică furtului, ci prin scopul de a folosi bunul pe nedrept.
De regulă, dovada că s-a urmărit acest scop (al folosirii, şi nu al însuşirii) rezultă foarte frecvent din
abandonarea vehiculului de către autor, de bunăvoie, după folosirea lui. Astfel, în practică s-a reţinut
infracţiunea de furt prevăzută în art. 230 C. pen. în situaţia unui inculpat care, aflându-se la un bar, a
observat sub o masă un set de chei de la un autovehicul, cu ajutorul cărora a descuiat portiera unui
autoturism Dacia 1310, care se afla parcat în apropiere, pe care l-a condus pe o distanţă de 18 km, până
aproape de domiciliul său, după care l-a abandonat*12).
În cazul furtului în scop de folosinţă, aşa cum este descris de art. 230 alin. (2), considerăm că latura
subiectivă se prezintă sub forma intenţiei directe, nefiind însă exclusă, în unele cazuri, şi intenţia indirectă.

3. Forme. Sancţionare

A. Forme
La infracţiunea de furt în scop de folosinţă sunt posibile toate formele imperfecte ale infracţiunii.
Acestea fiind identice ca la infracţiunea de furt simplu, trimitem la explicaţiile date acolo.

B. Sancţionare
Furtul în scop de folosinţă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale
cărei limite speciale se reduc cu o treime. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă
prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se
poate aplica şi pedeapsa amenzii). În cazul sancţionării cu pedeapsa prevăzută în art. 229, potrivit
dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va
constata îndeplinirea condiţiilor legale.
Potrivit art. 231 C. pen., pentru fapta prevăzută în art. 230 C. pen. împăcarea înlătură răspunderea
penală*13).

159
*1) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2257/2006, în Buletinul Jurisprudenţei 2006, p. 647.
*2) St. Ivan, I. Pascu, Încadrarea juridică a faptei persoanei care călătoreşte cu un vehicul cunoscând
că aceasta provine din săvârşirea unui furt, în RRD nr. 12/1980, p. 25 şi urm.
*3) T. Vâlcea, Dec. pen. nr. 813/1985; în sens contrar, a se vedea CSJ, s. pen., Dec. nr. 3981/2000, în
Dreptul nr. 3/2002, p. 172.
*4) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2574/2002, în Dreptul nr. 2/2004, p. 212. În acelaşi sens, a se vedea C. Ap.
Braşov, s. pen., Dec. nr. 575/R/2005, în Culegere Curtea de Apel Braşov 2005, p. 56–60.
*5) Engl. VoIP – Voice over IP.
*6) http://eur-lex.europa.eu.
*7) Art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 34/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional Unic
pentru Apeluri de Urgenţă, aprobată cu modificări prin Legea nr. 160/2008.
*8) Engl. ISP – Internet Service Provider.
*9) Se mai foloseşte şi sintagma lăţime de bandă şi reprezintă capacitatea maximă de date informatice
(exprimată în kiloocteţi sau megaocteţi) ce poate fi transmisă în interval de o secundă.
*10) M. Hotca, M. Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii şi explicaţii, ed. a 2-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 572.
*11) Engl. MAC – Media Access Card.
*12) C. Ap. Suceava, Dec. pen. nr. 256/1997, în Dreptul nr. 8/1998, p. 113.
*13) Art. 231 a fost modificat prin art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012.

ART. 231
Plângerea prealabilă şi împăcarea

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

Când fapta de furt s-a comis în împrejurările prevăzute de art. 231 C. pen. (furtul săvârşit între membri
de familie sau de către un minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuieşte împreună cu
persoana vătămată sau este găzduit de aceasta), acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
În practica judiciară s-a decis că acţiunea penală se exercită din oficiu în cazul unui furt comis de mai
multe persoane împreună, dintre care numai una locuieşte împreună cu partea vătămată, în acest caz nefiind
incidente dispoziţiile art. 231 C. pen.*1). În acest caz însă, chiar dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare
din oficiu, poate opera retragerea plângerii prealabile a persoanei vătămate ca o cauză care înlătură
răspunderea penală în raport cu făptuitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 231 C. pen., dar
numai dacă retragerea plângerii este însuşită de procuror [art. 158 alin. (4) C. pen.].
Au calitatea de membru de familie persoanele arătate în art. 177 C. pen. (ascendenţii şi descendenţii,
fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude,
aplicându-se şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti; soţul; persoanele
care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc).
A locui împreună însemnă a folosi aceeaşi locuinţă, în întregime sau parţial, permanent sau o perioadă de
timp limitată, dar având o durată care să-i imprime stabilitate*2). Se află în această situaţie cei care
locuiesc în dormitoarele internatelor, unităţilor militare, căminelor sau dormitoarelor comune afectate unor
lucrări sezoniere. De asemenea, se află în această situaţie foştii soţi care după divorţ continuă să locuiască
împreună*3). Nu sunt incidente dispoziţiile art. 231 în cazul în care părţile erau divorţate în momentul
săvârşirii faptei, iar inculpata nu mai locuia în imobilul în cauză de mai mulţi ani*4). De asemenea, nu se
consideră că locuiesc împreună persoanele care ocupă temporar aceeaşi cameră la hotel, acelaşi dormitor la
o cabană sau militarii cazaţi pentru scurt timp, ocazional, în aceeaşi încăpere la căminul de garnizoană.

160
A găzdui, în sensul art. 231 C. pen., înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate, într-un mod care relevă
încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi, chiar şi pentru o durată mai
scurtă de timp, locuinţa sa. Într-o asemenea situaţie se află, de pildă, cel primit să doarmă în aceeaşi cameră
de către persoanele cazate într-un dormitor comun. Noţiunea de „găzduire” exclude situaţiile în care
infractorul se găseşte în mod întâmplător în locuinţa aceluia de la care a furat; în această situaţie se află cel
invitat la o petrecere, cel care a condus-o acasă pe partea vătămată aflată într-o avansată stare de ebrietate,
cel primit la cererea sa să doarmă o noapte în locuinţa unei persoane, cel care profită de faptul că este fiul
unei persoane apropiate proprietarului pentru a pătrunde în apartament în lipsa acestuia în scopul
sustragerii de bunuri*5). Atunci când gazda comite furtul în dauna celui căruia i s-a acordat adăpost,
găzduire, prevederile art. 231 C. pen. nu operează.
În ceea ce priveşte cauza de înlăturare a răspunderii penale prevăzută în alin. (2), împăcarea trebuie să
intervină până la citirea actului de sesizare a instanţei, operând în limitele şi potrivit condiţiilor prevăzute
de art. 159 C. pen.

*1) CSJ, s. pen., Dec. nr. 592/2000, în A. Stoica, op. cit., p. 50.
*2) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
437.
*3) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 176/R/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 411.
*4) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1741/R/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
384–385.
*5) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1131/A/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti,
p. 388.

ART. 232
Sancţionarea tentativei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

Legiuitorul are la dispoziţie trei variante de stabilire a sancţionării tentativei în Partea specială a Codului
penal: în cadrul articolului care reglementează infracţiunea respectivă, la sfârşitul fiecărui capitol sau la
sfârşitul fiecărui titlu. În cazul Capitolului I „Furtul”, legiuitorul a optat pentru cea de-a doua variantă, de
incriminare şi sancţionare a tentativei la infracţiunile din acest capitol într-un articol distinct. Astfel,
potrivit prevederilor art. 232 C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul capitol se pedepseşte.

ART. 233
Tâlhăria

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea de tâlhărie este o faptă penală complexă, care prezintă, prin voinţa legiuitorului, o variantă
tip (art. 233 C. pen.) şi două variante agravate, dar care au fost prevăzute în articole distincte (art. 234,
tâlhăria calificată, respectiv art. 236, tâlhăria urmată de moartea victimei).

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic principal, şi anume
relaţiile sociale referitoare la patrimoniu şi a căror dezvoltare este condiţionată de menţinerea poziţiei fizice
161
a bunului împotriva faptelor de sustragere (ca şi la infracţiunea de furt) şi dintr-un obiect juridic adiacent, şi
anume relaţiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.
Nu interesează dacă bunurile asupra cărora se îndreaptă fapta penală se găsesc în stăpânirea unei
persoane fizice sau juridice. De asemenea, nu interesează dacă ele se află în proprietate publică ori a unei
persoane particulare, dreptul de proprietate asupra bunurilor cuprinzând prerogativele proprietăţii:
dispoziţia, posesia şi folosinţa.
Obiectul juridic adiacent (secundar) este determinat de natura activităţii adiacente: ameninţări, violenţe
şi valoarea socială apărată (libertatea, integritatea corporală, sănătatea, viaţa victimei).
În cazul infracţiunii de tâlhărie, legiuitorul consideră valorile sociale de maximă importanţă, ca viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea persoanei, ca fiind secundare (adiacente) în raport cu valorile sociale
referitoare la patrimoniu care formează obiectul principal. Această situaţie (inversare a ierarhiei valorilor
sociale ocrotite) se explică prin aceea că făptuitorul urmăreşte, în primul rând, însuşirea bunurilor mobile,
violenţa sau ameninţarea fiind doar mijloace pentru ducerea la îndeplinire a scopului propus şi urmărit de
infractor.
În legătură cu aspectul semnalat, unii autori au obiectat împotriva acestei soluţii legislative, care rezervă
un loc secundar valorilor sociale legate de persoana umană şi care, în orice situaţie, ar trebui considerate
mai importante decât cele referitoare la patrimoniu. Infracţiunea mijloc este după natura ei mai periculoasă
decât infracţiunea scop şi, tocmai de aceea, în prezent, tâlhăria este considerată, din punct de vedere
criminologic, o infracţiune de violenţă, pentru că, deşi infractorul urmăreşte o deposedare a victimei de un
bun, el săvârşeşte violenţa cu intenţie, acceptând cel puţin consecinţele mai grave care se găsesc în urmarea
caracteristică a variantei simple a tâlhăriei*1).
Această opinie este discutabilă. În acest sens, este de subliniat că toate legislaţiile moderne prevăd – ca
infracţiuni complexe – luarea prin violenţă a unor bunuri în grupa infracţiunilor împotriva patrimoniului
(chiar Codul penal francez incriminează, ca o agravantă la furt, sustragerea cu violenţă a bunului).
Caracterul adiacent al relaţiilor sociale referitoare la persoană nu înseamnă o subapreciere a acestora, ci
reflectă o realitate obiectivă, aceea că, uneori, făptuitorul, pentru a fura, se foloseşte de violenţă ca
modalitate de a intra în posesia bunului. În stabilirea limitelor de pedeapsă, legiuitorul a avut în vedere însă
ca tâlhăria să fie sancţionată în aşa fel încât să exprime gravitatea reală a faptelor de violenţă.
b) Obiectul material*2)
În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este, în principal, bunul la care tentează autorul faptei, dar,
în aceeaşi măsură, obiect material poate fi atât corpul persoanelor asupra cărora se îndreaptă acţiunea
violentă – persoanele care sunt deposedate de bun ori care intervin pentru a-l prinde pe făptuitor, cât şi
unele lucruri aparţinând acestora (îmbrăcămintea, alte bunuri distruse în cadrul acţiunii violente)*3).
În literatura juridică se socoteşte că sfera noţiunii de „violenţe”, în înţelesul prevederilor art. 233 C. pen.,
cuprinde numai acţiunile prin care se exercită violenţe asupra persoanei, iar nu şi a lucrurilor, pentru că
numai astfel obiectul material al acestei infracţiuni concordă cu obiectul juridic adiacent, care este format
din relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea persoanei*4). Se mai susţine că, atunci când
victima este pusă în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, obiectul material este corpul
persoanei, iar în cazul exercitării numai a unor ameninţări obiectul material lipseşte. Este posibil, se arată
în continuare, ca făptuitorul să întrebuinţeze violenţa împotriva unui bun, realizând, prin aceasta, o
ameninţare a persoanei (taie anvelopele autoturismului victimei pentru ca aceasta să nu se poată salva prin
fugă). Într-un asemenea caz, bunul distrus constituie obiectul material al infracţiunii de distrugere (art. 253
C. pen.), cu care tâlhăria va intra în concurs*5), opinie la care aderăm. În practica judiciară s-a susţinut şi
opinia contrară, precizându-se că degradarea îmbrăcămintei persoanei vătămate ca urmare a violenţelor
exercitate contra ei de inculpat în încercarea de a-şi asigura scăparea constituie infracţiunea complexă unică
de tâlhărie, în care fapta de distrugere este absorbită în conţinutul infracţiunii de tâlhărie*6).
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de tâlhărie, subiect activ poate fi orice persoană care comite
fapta penală, indiferent de forma acesteia (tentativă de tâlhărie, tâlhărie consumată etc.) sau care participă,
162
indiferent de calitatea în care o face, la săvârşirea ei (autor, coautor, instigator sau complice), legea
necerând să fie îndeplinită vreo calitate specială.
În principiu, persoana care săvârşeşte tâlhăria nu are niciun drept asupra bunului pe care îl sustrage din
sfera de stăpânire a unei alte persoane.
Poate exista însă infracţiunea de tâlhărie chiar atunci când făptuitorul ar avea, în totul sau în parte, un
drept de proprietate asupra bunului sustras. Ca urmare, subiect activ al tâlhăriei ar putea fi însuşi
proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin întrebuinţarea mijloacelor prevăzute de art. 233 C. pen.
asupra unui bun mobil propriu, care în acel moment se găseşte în posesia legitimă a altei persoane.
În practica judiciară*7) s-a decis că fapta de a lua prin violenţă bunuri ale unei persoane pentru a o
constrânge astfel la restituirea unei datorii sau la executarea unei convenţii constituie infracţiunea de
tâlhărie, iar nu de lovire sau alte violenţe.
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de a fi săvârşită în participaţie în oricare dintre formele acesteia.
În practica judiciară s-a statuat că există coautorat şi atunci când unii dintre participanţi au contribuit direct
numai la realizarea actelor de violenţă sau ameninţare, iar alţii numai la sustragerea bunurilor*8), deoarece
atât folosirea violenţei sau a ameninţării, cât şi sustragerea bunurilor, fiind incluse în conţinutul tâlhăriei,
prin săvârşirea oricăreia dintre aceste activităţi se realizează, în parte, latura obiectivă a infracţiunii. Tot
astfel, în practica judiciară s-a decis că este lipsită de relevanţă împrejurarea că cei trei inculpaţi participă în
mod diferit la realizarea laturii obiective a tâlhăriei – doi comiţând numai violenţele, iar celălalt săvârşind
atât acte de violenţă, cât şi acte de însuşire a bunurilor – din moment ce ei au desfăşurat în mod concordant
activităţile materiale prin care s-a realizat infracţiunea, în baza unui plan conceput în comun; în asemenea
condiţii, toţi trei inculpaţii sunt coautori la infracţiunea de tâlhărie*9).
Complicitatea subzistă indiferent dacă autorul a comis sustragerea în modalitatea avută în vedere de
complice – de pildă, prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra – sau în altă
modalitate de realizare a laturii obiective a faptei de tâlhărie (de exemplu, prin întrebuinţarea de violenţe),
deoarece şi în acest din urmă caz complicele a ştiut că autorul va comite o tâlhărie şi a vrut să contribuie,
prin acte de ajutor, la săvârşirea acestei infracţiuni.
În practica judiciară s-a reţinut instigarea la tâlhărie în cazul determinării unei alte persoane să
deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, dându-i un spray pentru a înfrânge opunerea acesteia,
urmată de agresarea ei prin folosirea sprayului şi aplicarea de lovituri şi cu urmarea unor vătămări
corporale*10).
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tâlhărie, subiect pasiv poate fi orice persoană. La fapta pe
care o analizăm trebuie să facem deosebire între subiectul pasiv al infracţiunii de luare, care este posesorul
sau detentorul bunului sustras, şi subiectul pasiv al acţiunii de constrângere, care poate fi nu numai
posesorul sau detentorul de fapt al bunului, ci şi orice persoană care ia contact cu făptuitorul şi faţă de care
s-a comis actul de constrângere. De pildă, atunci când este supus constrângerii cel care, fără a fi posesorul
sau detentorul bunurilor, intervine pentru a opri pe autor să le ia ori încearcă să-l reţină, avem de-a face cu
doi subiecţi pasivi ai acestei fapte: cel ale cărui bunuri au fost furate şi cel care a fost victima actelor de
violenţă sau ameninţare.
În cazul în care bunurile care formează obiectul material al infracţiunii de tâlhărie aparţin unor persoane
diferite sau când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane, există
pluralitate de subiecţi pasivi.
În doctrină*11) şi practica judiciară*12) s-a statuat uneori că săvârşirea infracţiunii de tâlhărie,
concomitent, asupra mai multor persoane, prin ameninţare şi lovire constituie tot atâtea infracţiuni de
tâlhărie, aflate în concurs ideal, câţi subiecţi pasivi sunt, iar nu o singură infracţiune.
Instanţa supremă a decis însă că furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe asupra mai multor
persoane, dar având ca obiect material bunuri din patrimoniul comun al acestora, constituie o infracţiune
unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate de infracţiuni, aflate în concurs în raport cu numărul persoanelor
agresate. În speţa la care se referă această soluţie, inculpaţii au pătruns în locuinţa părţilor vătămate, o

163
familie compusă din patru persoane, pe care le-au lovit şi au sustras bunuri ale acestora în valoare de 2
milioane de lei*13).
Este de precizat în cazul tâlhăriei că dacă victima actelor de violenţă sau ameninţare poate fi numai o
persoană fizică, victima acţiunii de furt ar putea fi şi o persoană juridică*14).
3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Tâlhăria fiind o infracţiune complexă, elementul material al acesteia constă în
două acţiuni conjugate, şi anume: acţiunea de furt, care este principală, şi o acţiune de constrângere –
respectiv folosirea violenţei sau a ameninţării ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de
a se apăra – care, faţă de cea dintâi, este secundară (adiacentă).
Pentru existenţa elementului material al tâlhăriei, trebuie ca între cele două acţiuni să existe o
indispensabilă relaţie de intercondiţionare. În absenţa acestei relaţii, există infracţiune de furt, pe de o parte,
şi infracţiunea de lovire, vătămare corporală etc., pe de altă parte.
Acţiunea principală – furtul – (acţiunea scop) constă şi în cazul tâlhăriei în luarea bunului mobil din
posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia, fiind vorba deci de două acte, unul de deposedare
şi celălalt de împosedare.
O particularitate care apare în cazul tâlhăriei este aceea că, uneori, din cauza folosirii de către făptuitor a
mijloacelor specifice tâlhăriei, luarea se prezintă sub forma remiterii silite, dar aparent consimţite, a
bunului efectuată de însuşi posesorul sau detentorul acestuia.
Într-un asemenea caz, tâlhăria se deosebeşte de infracţiunea de şantaj prin aceea că victima, satisfăcând
pretenţia făptuitorului, îşi redobândeşte de îndată libertatea care i-a fost încălcată, ceea ce înseamnă că prin
săvârşirea faptei s-a încălcat, în principal, avutul acesteia şi, numai în secundar, dreptul ei la libertate. Pe de
altă parte, în cazul tâlhăriei, pericolul creat prin constrângere este iminent, pe când în cazul infracţiunii de
şantaj, pericolul nu este actual, ci urmează a se produce în viitor*15).
Furtul realizează activitatea principală (acţiunea scop) în cadrul laturii obiective a tâlhăriei, indiferent
dacă este simplu sau calificat, iar atunci când priveşte un vehicul, nu interesează dacă fapta este săvârşită în
scopul însuşirii pe nedrept sau în scopul folosirii pe nedrept.
Tâlhăria subzistă atât în situaţia în care furtul s-a consumat, situaţie în care tâlhăria va fi consumată, cât
şi în cazul când furtul a rămas în forma tentativei, împrejurare în care va exista o tentativă de tâlhărie.
Referitor la alte implicaţii facem trimitere la analiza celor corespunzătoare de la furt.
Acţiunea adiacentă – secundară (constrângerea) – se poate realiza prin una dintre următoarele acţiuni, pe
care legiuitorul le prevede în mod alternativ: întrebuinţarea de violenţe; întrebuinţarea de ameninţări;
punerea victimei în stare de inconştienţă, punerea victimei în stare de neputinţă de a se apăra. Folosirea
cumulativă a acestora nu schimbă caracterul unitar al tâlhăriei, însă această împrejurare va putea fi avută în
vedere la individualizarea pedepsei.
Constrângerea (folosirea violenţei, a ameninţării) ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra realizează activitatea secundară (adiacentă) a elementului material al faptei
reglementate de art. 233 C. pen., numai dacă au servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului sau ca mijloc de
păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea participantului la infracţiune.
În conţinutul incriminării faptei de tâlhărie, legiuitorul enumeră exhaustiv modalităţile prin care se
realizează tâlhăria. Când se referă la „ameninţare”, legea înţelege săvârşirea faptei incriminate în art. 206
C. pen., iar prin „violenţe” înţelege orice formă de presiune fizică sau morală asupra persoanei, chiar dacă
acele violenţe nu s-ar încadra în art. 193 C. pen.
Pentru existenţa laturii obiective a tâlhăriei, violenţele trebuie să fie exercitate direct împotriva persoanei
(victimei); violenţele faţă de lucruri pot constitui însă, uneori, o ameninţare*16) (de exemplu, tăierea
anvelopelor maşinii în care era refugiată victima, ruperea legăturii telefonice şi a soneriei, uciderea câinelui
care o însoţea pe victimă, lovirea fundului unei ambarcaţiuni pentru a o face să se scufunde, stropirea cu
benzină a încărcăturii dintr-un autocamion cu scopul de a o incendia)*17).
164
Violenţa efectuată faţă de lucruri, dar care nu constituie o ameninţare, nu poate realiza acţiunea
adiacentă şi nu întregeşte conţinutul efectiv al infracţiunii de tâlhărie. Astfel, smulgerea ceasului de la
mâna unei persoane aflate într-o stare avansată de ebrietate şi dormind, care, nu numai că nu a opus
rezistenţă şi nu a fost în măsură să opună rezistenţă, dar nici măcar nu putea simţi că este deposedată de
bunul său, nu prezintă trăsături caracteristice ale laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, ci a celei de
furt*18).
În legătură cu aceste aspecte se observă şi se constată că multe dintre instanţele judecătoreşti consideră
tâlhării şi faptele în care violenţa era exercitată „asupra bunului” aflat asupra persoanei, nu asupra
persoanei însăşi, cum ar fi, de exemplu, luarea de pe capul unei persoane a căciulii fără ca purtătorul
lucrului surprins de rapiditatea acţiunii infracţionale să poată fi în situaţia de a riposta sau de a se opune
„violenţei” exercitate de făptuitor. Se impune ca astfel de fapte să fie pedepsite mai grav decât o infracţiune
de furt simplu, dar nu există argumentele faptice şi juridice necesare pentru a putea fi asimilate faptelor
prevăzute în art. 233 C. pen. ca tâlhărie. O schimbare de optică printr-o nuanţare a conţinutului faptic al
infracţiunii de furt poate forma obiect de studiu pentru specialiştii dreptului penal.
De asemenea, pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie se mai cere ca violenţa să fie efectivă şi să aibă
posibilitatea să înfrângă opunerea persoanei vătămate. În orice caz, nu este neapărat necesar ca ea să
întrunească caracterul unei forţe irezistibile.
Controversele au fost exprimate în legătură cu încadrarea juridică a faptei constând în însuşirea unui bun
pe care autorul îl sustrage din mâna victimei, prin surprindere, fugind cu el.
Argumentele aduse au fost şi într-un sens şi în altul. Aşa, de exemplu, în practica judiciară s-a hotărât că
deposedarea părţii vătămate de căciula pe care o purta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără
exercitarea vreunei acţiuni agresive de natură să-i înfrângă opunerea, constituie infracţiunea de furt, şi nu
de tâlhărie, deoarece lipseşte cerinţa întrebuinţării de violenţe la care se referă art. 233 C. pen.*19).
Tot astfel, a fost considerată ca fiind furt, şi nu tâlhărie, fapta prin care inculpatul a apucat partea
vătămată şi a ridicat-o în aer, iar la coborâre i-a sustras din buzunar suma de 7.500 lei. Aceasta deoarece
inculpatul nu a folosit împotriva părţii vătămate violenţa sau ameninţarea pentru a-i lua banii şi nici nu a
folosit asemenea mijloace pentru păstrarea banilor furaţi*20).
După alte opinii, faptele mai sus arătate (smulgerea telefonului ori a portmoneului din mâna victimei, a
unei brăţări de pe mână etc.) constituie infracţiuni de tâlhărie, iar nu de furt*21).
Ne raliem primelor opinii exprimate în sensul că faptele sunt considerate furturi, şi nu tâlhării, deoarece
nu orice acţiune brutală prin care se urmăreşte luarea ilegală a bunului constituie o violenţă în sensul art.
233 C. pen., ci numai aceea care, exercitându-se asupra unei persoane vătămate, este îndreptată către
înfrângerea unei împotriviri din partea sa, în scopul abandonării lucrului în mâinile agresorului.
Referitor la aspectele semnalate, este totuşi posibil ca victima, fie intuind intenţia făptuitorului, fie
revenindu-şi de îndată din surpriză, să opună rezistenţă acestuia. Fapta va constitui în acest caz tâlhărie,
deoarece făptuitorul, săvârşind-o, a adus atingere şi relaţiilor sociale referitoare la integritatea corporală sau
libertatea persoanei.
Punerea victimei în stare de inconştienţă presupune aducerea acesteia în situaţia de a nu-şi da seama, de
a nu percepe, prin folosirea unor narcotice sau a altor substanţe care pot provoca respectiva stare.
În fine, prin punerea victimei în neputinţă de a se apăra se înţelege aducerea ei în împrejurarea de a nu
putea folosi posibilităţile de apărare din cauza activităţii făptuitorului de imobilizare, dezarmare, punerea
unui căluş în gură, legarea mâinilor, închidere într-o cameră etc.
Punerea victimei în stare de inconştienţă sau în neputinţă de a se apăra, ca modalităţi de realizare a
tâlhăriei, nu privesc situaţiile în care victima s-a aflat într-o asemenea stare din motive independente de
activitatea făptuitorului, ci vizează numai acele situaţii în care ea a ajuns în respectiva stare din cauza
manoperelor folosite de făptuitor în acest scop. În consecinţă, nu constituie infracţiunea de tâlhărie, ci
infracţiunea de furt – de exemplu, sustragerea unui bun aflat asupra unui copil care, din cauza vârstei, este
în neputinţă de a se apăra, dacă făptuitorul nu a folosit violenţa sau ameninţări.

165
Tâlhăria presupune, prin concept, ca sustragerea să aibă loc prin violenţă, în sensul că actele de violenţă
au loc, în principiu, în acelaşi timp cu comiterea furtului*22). Se poate concepe totuşi ca ameninţarea şi
violenţa să preceadă momentul luării bunului (de exemplu, făptuitorul ameninţă cu cuţitul victima şi
aceasta caută prin casă bunurile de valoare spre a-l satisface pe infractor ori inculpatul leagă mai întâi
victima şi apoi caută bunurile de valoare spre a le sustrage), dar, în situaţiile arătate, ne aflăm tot în cadrul
unor acte de executare a tâlhăriei, deoarece orice act de înfrângere a opunerii victimei este un act de
executare a faptei, indiferent că opunerea victimei este înlăturată prin ameninţare sau violenţă şi că se
situează înainte de momentul deposedării efective a victimei. Aceasta înseamnă că din momentul
ameninţării şi a executării violenţei asupra victimei în scop de furt a început executarea tâlhăriei.
În raport cu situaţiile redate, considerăm că se realizează elementul material al tâlhăriei şi în situaţia în
care făptuitorul ameninţă victima, cerându-i să-i remită bunurile pe care le are asupra sa, cu toate că
violenţa psihică s-a executat, în acest scop, anterior începerii oricărui act de deposedare efectivă a victimei.
Prin urmare, în raport cu furtul, acţiunea adiacentă poate să se comită înainte de luarea efectivă a bunului,
în timpul sau imediat după aceea. Dacă se săvârşeşte cu mult timp după comiterea furtului, nu se mai poate
reţine tâlhăria.
Acţiunea prin care se realizează activitatea secundară a tâlhăriei poate fi îndreptată atât împotriva
posesorului sau detentorului bunului, cât şi împotriva oricărei alte persoane care a intervenit pentru a
împiedica săvârşirea furtului ori pentru prinderea şi deposedarea făptuitorului de bunul furat. Este necesar
ca victima să fie prezentă la locul săvârşirii, deoarece numai violenţele, ameninţările etc. săvârşite cu
această ocazie şi în scopurile prevăzute în art. 233 C. pen. realizează activitatea secundară a infracţiunii de
tâlhărie. Dacă persoana nu este prezentă la locul săvârşirii furtului, violenţa, ameninţarea etc. constituie o
altă infracţiune (lovire sau alte violenţe, ameninţare).
Fapta de tâlhărie intră în concurs cu infracţiunea de ultraj când victima este un funcţionar, care
îndeplineşte condiţiile impuse prin prevederile art. 257 C. pen.*23).
b) Urmarea imediată. În cazul tâlhăriei, urmarea imediată a faptei este producerea unei pagube
patrimoniului unei persoane şi vătămarea libertăţii, integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei asupra
căreia s-a exercitat acţiunea de constrângere. Urmarea imediată priveşte doar acţiunea principală şi este
identică cu cea de la furt, fiind indiferent dacă acţiunea adiacentă şi-a atins sau nu scopul. Este deci necesar
numai ca acţiunea principală (de furt) să fie efectivă*24). În fine, tot în literatura juridică se arată că
urmarea imediată constă în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a
făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin acţiunea principală care intră în componenţa elementului
material al infracţiunii de tâlhărie. În ceea ce priveşte urmarea acţiunii adiacente, ea variază în raport de
mijloacele folosite pentru realizarea acesteia (de exemplu, prin violenţă se poate cauza o suferinţă fizică
victimei sau o vătămare a sănătăţii ori integrităţii corporale a acesteia).
c) Raportul de cauzalitate. Între activitatea incriminată şi rezultatul produs este necesar să existe o
legătură de cauzalitate atât în ceea ce priveşte acţiunea principală (de furt), cât şi a cea adiacentă (de
constrângere).
După alte opinii, legătura de cauzalitate trebuie să existe, ca şi la furt, doar între acţiunea de luare a
bunului şi trecerea acestuia din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului*25).

B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv al infracţiunii de tâlhărie constă în intenţie directă, atât în ceea ce priveşte acţiunea
principală, cât şi cea adiacentă. Făptuitorul prevede şi urmăreşte să comită furtul prin violenţă sau
ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi prin
folosirea vreunuia dintre aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori
pentru a-şi asigura scăparea.
Făptuitorul poate să ia hotărârea de a comite tâlhăria fie de la început, fie în timpul săvârşirii faptei ori
chiar după consumarea furtului. În acest sens s-a decis şi în practica judiciară unde s-a statuat că pentru
existenţa infracţiunii de tâlhărie nu interesează dacă făptuitorul a urmărit deposedarea victimei mai înainte
166
de exercitarea violenţei ori ameninţării sau dacă această rezoluţie a intervenit în timpul săvârşirii unor
asemenea acţiuni*26).
Atunci când este vorba de un furt urmat de folosirea unuia dintre mijloacele prevăzute în art. 233 C.
pen., hotărârea autorului de a comite tâlhăria apare în principiu după consumarea furtului, întrucât numai în
măsura în care intervine cineva pentru a-l deposeda de bunul mobil sustras, subiectul activ ia hotărârea de a
folosi violenţa, ameninţarea etc., pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii
ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Din analiza conţinutului legal rezultă că latura subiectivă a tâlhăriei include, în afara scopului specific
furtului – însuşirea pe nedrept a bunului mobil – şi scopul folosirii violenţei, a ameninţării etc. în vederea
comiterii furtului ori pentru păstrarea bunului furat etc. Dacă violenţa este simulată, existând o înţelegere
prealabilă între făptuitor şi presupusa victimă, fapta va constitui numai furt, iar nu tâlhărie*27).
Este necesar ca scopul însuşirii pe nedrept să existe, ca în cazul furtului, în momentul comiterii faptei,
fără a fi neapărat nevoie de realizarea sa efectivă. Dacă acest scop lipseşte, nu se realizează activitatea
principală a tâlhăriei – furtul – şi, în consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 233 C. pen. Fapta va
constitui o altă infracţiune (lovire sau alte violenţe, ameninţare etc.). În practica judiciară mai veche s-a
stabilit că nu subzistă infracţiunea de tâlhărie în cazul în care făptuitorul a luat prin violenţă sau ameninţare
un bun din posesia victimei, nu pentru a şi-l însuşi pe nedrept, ci pentru a o determina pe aceasta ca să-şi
îndeplinească o obligaţie pe care o avea faţă de el*28). Mai recent, instanţa supremă a statuat că fapta de a
lua prin violenţă bunuri ale unei persoane pentru a o constrânge astfel la restituirea unei datorii sau la
executarea unei convenţii, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu de lovire*29).
Sub aspectul existenţei infracţiunii de tâlhărie, nu are relevanţă împrejurarea dacă scopul însuşirii pe
nedrept a fost urmărit înaintea exercitării violenţelor sau a ameninţărilor ori dacă acest scop a intervenit în
timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei finalităţi.
4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Tâlhăria este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii.
Actele pregătitoare la fapta pe care o analizăm sunt posibile atât în raport cu acţiunea principală, cât şi cu
cea adiacentă, acestea putând fi atât de natură materială (de pildă, confecţionează mijloace, cum ar fi arme,
narcotice sau alte substanţe pentru folosirea lor când făptuitorul violentează sau ameninţă) ori morale (de
exemplu, culegerea unor informaţii sau date cu privire la timpul sau locul comiterii tâlhăriei ori despre
victimă, despre locurile pe unde se poate pătrunde într-o încăpere, unitate etc.). Cu toate că actele
pregătitoare sunt posibile, în cazul tâlhăriei acestea nu sunt incriminate şi, în consecinţă, nu sunt pedepsite.
Atunci când s-au efectuat acte pregătitoare, iar făptuitorul le-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii,
acestea vor fi absorbite în activitatea ilegală a autorului. De acestea se va ţine cont la evaluarea gradului de
pericol social şi, respectiv, la individualizarea pedepsei.
În situaţia când actele pregătitoare (de exemplu, procurarea unor substanţe narcotice sau diverse arme)
au fost efectuate de o altă persoană şi folosite de făptuitor la comiterea infracţiunii, ele vor fi considerate
acte de complicitate anterioară la săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de tentativă, pe care legea o sancţionează potrivit art. 237 C.
pen.
În cazul tâlhăriei există tentativă atunci când autorul a început executarea furtului prin violenţă,
ameninţare, dar această executare a fost întreruptă de intervenţia posesorului ori detentorului bunului ori a
altei persoane*30). S-a reţinut tentativă relativ improprie la tâlhărie şi în cazul în care inculpatul nu a luat
niciun bun de la partea vătămată faţă de care a întrebuinţat ameninţări în scop de furt, întrucât aceasta nu
avea asupra sa bunuri*31). Tot astfel, s-a reţinut tentativă (şi nu tentativă absolut improprie – nepedepsibilă
cum au solicitat inculpaţii), fapta inculpaţilor care au pătruns în locuinţa victimei, au imobilizat-o şi au
lovit-o, cerându-i să le spună unde ţine banii. La răspunsul victimei că nu are bani, inculpaţii au căutat prin
casă, dar, negăsind decât o bancnotă de 1.000 lei, au părăsit locuinţa şi nu au luat nimic*32).
167
Va exista tentativă în cazul tâlhăriei şi atunci când s-au executat numai actele de violenţă, ameninţare
etc. în vederea săvârşirii furtului, aceasta deoarece în cazul infracţiunilor complexe, constituie act de
executare orice act prin care se tinde chiar şi numai la executarea infracţiunii absorbite.
Dacă violenţa, ameninţarea etc. au fost efectiv întrebuinţate, există tentativă de tâlhărie şi atunci când
bunul a cărui sustragere a urmărit-o făptuitorul este un autovehicul pe care acesta a vrut să-l folosească pe
nedrept.
De asemenea, s-a decis în practica judiciară că, în cazul furtului urmat de întrebuinţarea de violenţe,
ameninţări etc., există tentativă de tâlhărie atunci când executarea furtului, fiind întreruptă din cauza unor
împrejurări independente de voinţa făptuitorului, acesta foloseşte violenţa, ameninţarea etc. pentru
ştergerea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea*33).
Tâlhăria se consumă în momentul când executarea activităţii principale – furtul – a fost terminată,
respectiv dusă până la capăt, necesar fiind ca autorul să fi exercitat violenţe, ameninţări*34) etc. În situaţia
când nu se recurge la acţiunea adiacentă (constrângere), fapta va fi calificată drept infracţiune de furt.
În cazul furtului urmat de folosirea unuia dintre mijloacele prevăzute în art. 233 C. pen., tâlhăria se
consumă în momentul când, după consumarea acţiunii principale (furtul), pentru a cărei comitere nu a fost
întrebuinţată violenţa, ameninţarea etc., făptuitorul foloseşte unul dintre aceste mijloace pentru păstrarea
bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea, indiferent dacă scopul urmărit
a fost sau nu realizat, deoarece scopul este privit ca finalitatea acţiunii, şi nu ca rezultat al acesteia.
La fel ca şi furtul, infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de o activitate infracţională prelungită în
timp, după etapa consumării şi de o eventuală amplificare a urmărilor imediate. De felul în care durează
acţiunea adiacentă (constrângerea), în aceeaşi măsură poate fi prelungită, prin acte succesive de sustragere,
acţiunea principală şi infracţiunea de tâlhărie.
Alteori, acţiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă (vătămări grave, moartea
victimei) şi de natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei. În acest caz,
procesul cauzal al activităţii infracţionale se prelungeşte în timp*35).

B. Sancţionare
Tâlhăria varianta tip se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse
dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
*1) O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 111.
*2) Toate aspectele evidenţiate în legătură cu obiectul material la furt (art. 228 C. pen.) sunt pe deplin
valabile şi în cazul tâlhăriei.
*3) Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 262.
*4) În literatura juridică se critică opinia celor care consideră tâlhărie atunci când se întrebuinţează
violenţa asupra bunurilor aflate asupra persoanei (de exemplu, smulgerea din mână a unei poşete sau luarea
de pe capul persoanei a căciulii fără ca făptuitorul să riposteze). I. Poenaru, Problemele legislaţiei penale,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 73.
*5) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 293.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 341/2000, în RDP nr. 1/2003, p. 188.
*7) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1732/1995, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1995, p.
191–194.
*8) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3146/2006, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2006, p. 36; C. Ap. Bucureşti, s. I
pen., Dec. nr. 2/2000, în Culegere de practică judiciară pe anul 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 166;
C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 369/1999, în Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2001, p. 159.

168
*9) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 1035/1955, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului
Bucureşti 1994–1997, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 146–150. În legătură cu coautoratul la infracţiunea de
tâlhărie, a se vedea şi: C. Butiuc, Coautoratul în situaţii deosebite, în RDP nr. 4/1995, p. 69; St. Daneş, În
legătură cu coautoratul la infracţiunea de tâlhărie, în RDP nr. 2/1995, p. 112.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1699/1997, în RDP nr. 5/1998, p. 125.
*11) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 256.
*12) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 879/1997, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului
Bucureşti 1994–1997, p. 153–154; C. Mitrache, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, în RDP nr.
2/1995, p. 119.
*13) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1291/1996, în Dreptul nr. 11/1997, p. 131. În acelaşi sens, a se vedea: C. Ap.
Craiova, Dec. pen. nr. 379/2000, în Dreptul nr. 8/2001, p. 176; C. Ap. Braşov, s. pen., Dec. nr. 133/A/2005,
în Culegere Curtea de Apel Braşov 2005, p. 95.
*14) I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 261.
*15) Pentru a fi încălcată libertatea morală (pentru a exista deci fapta de şantaj), este necesar să se
producă celui constrâns o stare de temere care să aibă o anumită durată de timp. A se vedea, în aceste sens,
Trib. Bucureşti, s. a II-a pen. Dec. nr. 408/A/1998, în Culegere de Jurisprudenţă penală şi procesual
penală a Tribunalului Bucureşti, 1998, p. 155.
*16 C. Ap. Ploieşti, Dec. pen. nr. 67/A/1998, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică
judiciară, sem. I, 1998, p. 68–70.
*17) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 488.
*18) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 788/1976, în RRD nr. 2/1977, p. 63.
*19) CSJ, în com. prev. de Legea pentru organizarea judecătorească, Dec. nr. 63/1991, în Dreptul nr.
3/1992, p. 73. A se vedea, în acelaşi sens, G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., vol. III, p. 106, precum şi rezervele
exprimate cu privire la aceste soluţii.
*20) Trib. Constanţa, Dec. nr. 174/1993, în Dreptul nr. 1/1994, p. 111.
*21) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6544/2004; ICCJ, s. pen., Dec. nr. 2143/2005, în A. Stoica, op. cit., p. 59–65.
*22) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6310/2005, în Jurisprudenţa Secţiei penale 2005, p. 47.
*23) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2611/1996, în Pro Lege nr. 1/1998, p. 103–104. În acelaşi sens, a se vedea
Jud. Zalău, Sent. pen. nr. 77/2010, pe www.portal.just.ro.
*24) Gh. Diaconescu, op. cit., p. 263.
*25) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 296; Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I, p. 263.
*26) Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 327/1995, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului
Bucureşti 1994–1997, p. 150–153.
*27) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 6236/2004, în A. Stoica, op. cit., p. 57.
*28) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1533/1969, în RRD nr. 11/1969, p. 168; în sens contrar, a se vedea
Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 2947/1972, în Culegere de decizii în materie penală pe anul 1972, p. 335.
*29) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1372/1995, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii în materie penală
pe anul 1995, p. 191–194.
*30) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 298/1996, în RDP nr. 4/1996, p. 163.
*31) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1234/2005, în Jurisprudenţa Secţiei penale 2005, p. 48.
*32) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 218/1996, în RDP nr. 1/1997, p. 123–124.
*33) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1304/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 122–123.
*34) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1204/2002, în Dreptul nr. 7/2003, p. 230.
*35) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 492.
ART. 234
Tâlhăria calificată

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

169
1. Structura incriminării
Infracţiunea de tâlhărie calificată este prevăzută în art. 234 C. pen. în două variante de agravare
[corespunzătoare alin. (1), respectiv alin. (2) şi (3)]. Potrivit alin. (1), prezintă caracter agravat tâlhăria
săvârşită în următoarele împrejurări: prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau
paralizante [lit. a)]; prin simularea de calităţi oficiale [lit. b)]; de o persoană mascată, deghizată sau
travestită [lit. c)]; în timpul nopţii [lit. d)]; într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport
[lit. e)]; prin violare de domiciliu sau sediu profesional [lit. f)].
Se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (2), tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) (privind
anumite categorii de bunuri, cum ar fi ţiţei, gazolină, componente ale sistemelor de irigaţii ori ale reţelelor
electrice etc.). Pe acelaşi palier de gravitate se situează, potrivit alin. (3), tâlhăria care a avut ca urmare
vătămarea corporală.

2. Analiza elementelor circumstanţiale agravante


Prin prisma obiectului juridic, a subiecţilor, precum şi a elementelor de bază ale conţinutului constitutiv,
tâlhăria calificată este, în linii mari, identică cu tâlhăria simplă, fapt ce ne determină să analizăm numai
unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care fac ca tâlhăria să devină calificată.
Dacă se compară agravantele de la infracţiunea de furt cu cele de la tâlhărie se pot observa asemănări,
dar nu identitate, rămânând să analizăm în continuare numai pe cele pentru care nu putem face trimitere la
furtul calificat. Pentru analiza circumstanţelor prevăzute în alin. (1) lit. c) (de o persoană mascată,
deghizată sau travestită), d) (în timpul nopţii) şi f) (prin violare de domiciliu sau sediu profesional) şi alin.
(2) [tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3)] facem trimitere la explicaţiile date la analiza
circumstanţelor în cazul infracţiunii de furt calificat (art. 229 C. pen.).

A. Elementele circumstanţiale prevăzute în alin. (1)


a) Tâlhăria săvârşită prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante
[art. 234 alin. (1) lit. a) C. pen.]
Această agravantă se reţine, bineînţeles, atunci când s-a folosit arma, în caz contrar, va subzista
infracţiunea de furt calificat, iar nu cea de tâlhărie calificată*1).
Potrivit art. 179 alin. (1) C. pen., arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin
dispoziţiile legale. În sfera noţiunii de armă folosită în textul art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen. intră şi
obiectele pe care dispoziţiile art. 179 alin. (2) C. pen. le asimilează cu armele, deoarece acestea devin arme
numai dacă au fost întrebuinţate ca arme în atac; or, aceasta este condiţia specifică pentru reţinerea
infracţiunii de tâlhărie calificată.
Potrivit actelor normative în vigoare, mai precis, potrivit prevederilor Legii nr. 126/1995*2), substanţele
explozive cuprind explozivii de uz civil, emulsiile explozive, amestecurile explozive, pirotehnice şi simple,
încărcăturile speciale, mijloacele de iniţiere, cele auxiliare de aprindere, precum şi orice alte substanţe sau
amestecuri de substanţe destinate să dea naştere la reacţii chimice instantanee, cu degajare de căldură şi
gaze la temperatură şi presiune ridicată.
Prin substanţă narcotică se înţelege orice substanţa care are însuşirea de a produce artificial adormirea
unei persoane, de a cauza imediat persoanei căreia îi este administrată o stare de somnolenţă, de pierdere a
cunoştinţei, diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor; fac parte din această categorie de substanţe
cloroformul, morfina, eterul etc.
Substanţele paralizante sunt acele substanţe care au aptitudinea de a diminua temporar capacitatea de
autoapărare a victimei – cum sunt cele vomitive, iritant-lacrimogene şi alte asemenea substanţe frecvent
apărute în „arsenalul” infractorilor din ultimii ani.
Raţiunea agravantei rezidă în periculozitatea sporită a infractorului care utilizează astfel de instrumente
pentru înfrângerea voinţei victimei ori punerea acesteia în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
b) Tâlhăria săvârşită prin simularea de calităţi oficiale [art. 234 alin. (1) lit. b) C. pen.]

170
De simularea unei calităţi oficiale se poate vorbi atunci când făptuitorul, fără a avea o calitate oficială,
pretinde că ar deţine o asemenea calitate.
Procedeul folosit are efect intimidant asupra persoanei care, în principiu, cel puţin în faza iniţială, nu
opune rezistenţă făptuitorului. Pentru a produce acest efect, făptuitorul trebuie să simuleze una dintre acele
calităţi oficiale care, dacă ar fi reală, i-ar da dreptul de a aborda persoana vătămată şi de a o lipsi de
obiectele aflate asupra sa (calitatea de procuror, ofiţer de poliţie, lucrător sanitar însărcinat cu depistarea
bolilor contagioase)*3). Dacă făptuitorul a dobândit ulterior calitatea de care s-a prevalat, fapta sa continuă
să constituie infracţiune*4).
c) Tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport [art. 234
alin. (1) lit. e) C. pen.]
Mijlocul de transport este acela destinat anume de a transporta persoane sau marfă. Textul incriminator,
în cazul tâlhăriei, se referă la orice mijloc de transport, sfera fiind deci foarte largă.
Ca atare, protecţia instituită prin această împrejurare agravantă se extinde asupra tuturor mijloacelor de
transport, atât cele care, prin natura lor, transportă persoane în comun sau individual, cât şi cele care
transportă ocazional persoane*5).
Pentru a subzista efectiv această variantă agravantă, trebuie ca atât făptuitorul, cât şi victima să se afle în
mijlocul de transport ori ca acţiunea făptuitorului să se îndrepte asupra mijlocului de transport. Dacă
mijlocul de transport este o navă sau aeronavă aflată în marea liberă sau în spaţiul aerian liber, fapta nu va
constitui tâlhărie calificată, ci infracţiunea de piraterie (art. 235 C. pen.).

B. Elementul circumstanţial prevăzut în alin. (3)


O altă variantă agravată a tâlhăriei există potrivit art. 234 alin. (2) C. pen., atunci când fapta a avut ca
urmare vătămarea corporală. Este vorba de o faptă care a produs vreuna dintre consecinţele prevăzute în
art. 194 C. pen.: o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav şi permanent;
avortul; punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Pentru a se reţine varianta agravată de care vorbim, trebuie ca între fapta de tâlhărie şi urmarea produsă
să existe un raport de cauzalitate. În situaţia când acest raport lipseşte, faptele vor avea o altă încadrare
juridică. De asemenea, în cazul reţinerii acestei agravante, fapta se săvârşeşte cu praeterintenţie. Făptuitorul
prevede, urmăreşte sau acceptă săvârşirea furtului prin violenţă, ameninţare ori prin punerea victimei în
stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, dar în realitate se produce un rezultat mai grav, vătămarea
corporală a victimei, pe care făptuitorul îl prevede, dar nu-l acceptă, sperând fără temei că nu se va
produce, ori nu-l prevede, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Dacă vătămarea corporală a victimei se
produce cu intenţie, atunci va exista un concurs de infracţiuni între tâlhăria simplă (art. 233 C. pen.) şi
infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.).

3. Forme. Sancţionare

A. Forme
În legătură cu tentativa, o problemă mult controversată atât în literatura juridică, cât şi în practica
judiciară, a fost aceea a încadrării juridice a faptei în situaţia în care autorul infracţiunii de tâlhărie care a
avut ca urmare vătămarea corporală, fiind surprins de către victimă în momentul în care sustrăgea bunul, a
lovit-o în scopul efectuării acţiunii de luare a bunului respectiv sau pentru a-şi asigura scăparea, iar în urma
acţiunilor de lovire victima a suferit vătămări, iar făptuitorul, de teama de a nu fi prins la locul faptei de alte
persoane care se alarmaseră, a renunţat la luarea obiectului. Deci fapta intenţionată (furtul) a rămas în
forma tentativei, însă s-a produs urmarea mai gravă – vătămarea corporală a victimei. Această controversă
a fost rezolvată de legiuitor. Astfel, potrivit art. 36 alin. (3), infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie
depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată.
171
B. Sancţionare
Tâlhăria calificată în variantele prevăzute în art. 234 alin. (1) C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 3
la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Variantele agravate prevăzute în alin. (2) şi (3) se
sancţionează cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse
dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

*1) Jud. Miercurea Ciuc, Sent. pen. nr. 171/2009, pe www.jurisprudenta.com.


*2) Publicată în M. Of. nr. 298 din decembrie 1995, cu modificările şi completările ulterioare.
*3) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 291.
*4) T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., vol. I, p. 166–167.
*5) A se vedea, cu privire la aceste aspecte, M. Bădilă, Noua reglementare a infracţiunii de tâlhărie, în
RDP nr. 1/1997, p. 35.
ART. 235
Pirateria

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea de piraterie prezintă o variantă tip, o variantă asimilată şi două variante agravate,
reglementate prin voinţa legiuitorului în două articole distincte. În art. 235 C. pen. este reglementată
varianta tip [alin. (1)], varianta asimilată [alin. (2)] şi prima variantă agravată [alin. (3)]. Cea de-a doua
variantă agravată este prevăzută într-un articol distinct, art. 236 C. pen., fiind o agravantă comună
infracţiunilor de tâlhărie şi piraterie.
Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), furtul comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană
care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe
acel vas sau pe o altă navă.
Constituie varianta asimilată, potrivit alin. (2), capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de a
provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia, în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a
tâlhări persoanele aflate la bord.
Este variantă agravată, potrivit alin. (3), pirateria care a avut ca urmare vătămarea corporală.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracţiuni avem un obiect juridic principal şi unul secundar.
În primul rând, este vorba de relaţiile sociale privitoare la patrimoniu (public sau privat), iar în al doilea
rând (în secundar), relaţiile sociale referitoare la integritatea fizică a persoanelor.
Spre deosebire de tâlhărie, la care obiectul juridic secundar se referă numai la integritatea persoanei, în
cazul pirateriei, întrucât activitatea secundară poate fi îndreptată şi împotriva bunurilor (capturarea navei,
provocarea naufragiului sau eşuării), obiectul juridic secundar se poate referi şi la integritatea acestora.
Se poate trage concluzia că în cazul pirateriei – alături de acţiunile de constrângere (violenţe) şi de luarea
bunurilor – pot să apară, să coexiste şi activităţi de distrugere a unor echipamente sau componente ale navei
ori aeronavei (ca, de exemplu: bărci de salvare, paraşute, dispozitive de propulsare etc.) ori chiar a navei
sau aeronavei în totalitate.

172
b) Obiectul material. Având în vedere obiectul juridic complex, se trage concluzia că obiectul material,
în cazul pirateriei, este format din bunurile sustrase (aparţinând patrimoniului public sau privat), corpul
persoanelor asupra cărora s-a exercitat activitatea ilegală fizică sau psihică (victimele constrângerii) – şi,
eventual, bunurile materiale distruse (încărcătură, bagaje, mobilier, combustibil, utilaje), neavând relevanţă
dacă acestea sunt dintre cele transportate ori reprezintă nava sau aeronava în întregul său sau numai părţi
ale acestora.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. Din lectura textului incriminator rezultă faptul că infracţiunea de piraterie în varianta
tip se comite de o persoană care face parte din „echipajul sau pasagerii unei nave sau aeronave”.
Considerăm că membrii echipajului sau pasagerii pot fi atât de pe nava pe care se comite pirateria, cât şi
de pe o altă navă sau aeronavă agresoare. În acelaşi timp, socotim că infracţiunea subzistă, chiar dacă nu
toţi membrii echipajului sau toţi pasagerii au contribuit la comiterea infracţiunii.
La infracţiunea de piraterie vor fi subiecţi activi atât cei ce execută acţiunea de furt, cât şi cei care
exercită violenţele – constrângerea.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii pe care o analizăm, subiecţii pasivi sunt atât persoanele ale căror
drepturi patrimoniale au fost lezate prin săvârşirea faptei, respectiv posesorii sau detentorii bunurilor luate,
precum şi persoanele fizice asupra cărora s-a realizat acţiunea adiacentă (secundară).

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În cazul infracţiunii de piraterie elementul material include în structura sa două
activităţi (două acţiuni) dintre care una – furtul (luarea pe nedrept) bunurilor de pe navă sau aeronavă
(activitate principală), iar a doua – comiterea unor acte de violenţă asupra persoanelor sau bunurilor
(activitate secundară, adiacentă).
Furtul (activitatea principală) presupune luarea, sustragerea de bunuri aflate pe navă sau aeronavă. Ne
aflăm în faţa unui furt, ca şi la infracţiunea de tâlhărie, însă, în cazul pirateriei este vorba de un furt de mari
proporţii cu urmări mult mai grave, mai periculoase.
Actele de constrângere (activitate secundară) se materializează prin violenţă care poate consta în loviri
sau vătămări corporale, distrugeri de bunuri etc.
Din analiza textului incriminator, rezultă că, în varianta simplă, pirateria absoarbe faptele reglementate
în art. 193 C. pen. Trebuie să fie însă îndeplinită condiţia ca actul de violenţă să fie săvârşit pentru
comiterea acţiunii principale, respectiv pentru furt.
În varianta asimilată fapta se comite prin capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de a
provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia, în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a
tâlhări persoanele aflate la bord.
A captura înseamnă a lua prizonier, a lua în posesie prin luptă. Activitatea de capturare se poate realiza
atât asupra unei nave, cât şi asupra unei aeronave, indiferent dacă activitatea de capturare se realizează prin
folosirea unei nave sau aeronave proprii sau utilizând alte mijloace.
Naufragiul presupune scufundarea unei nave ori avarierea acesteia, punând-o în imposibilitate de a-şi
continua călătoria. Eşuarea navei presupune aşezarea acesteia cu fundul pe un banc de nisip, împotmolirea
acesteia la mal, astfel încât aceasta nu mai poate ieşi din această situaţie de una singură.
Se consideră în literatura de specialitate că legiuitorul a intenţionat să pună în evidenţă în cazul pirateriei
o dimensiune suplimentară faţă de cele ale tâlhăriei, şi anume dimensiunea ce se adresează distrugerilor
materiale, provocate în contextul actului de piraterie. Aşadar, în cazul pirateriei, în paralel cu acţiunile
conjugate de a exercita violenţa şi de a sustrage bunuri se pot dezvolta şi acţiuni de distrugere a unor
componente ori echipamente ale navei ori aeronavei sau chiar a navei sau aeronavei în întregul său ori părţi
ale acesteia*1).
173
De subliniat este faptul că legea asimilează infracţiunii de piraterie şi furtul comis pe o aeronavă sau
între aeronave şi nave.
Infracţiunea de piraterie subzistă numai atunci când fapta s-a comis în marea liberă (adică în afara
limitelor mării teritoriale a României) sau în apele unei regiuni de pe glob care nu este supusă niciunei
jurisdicţii statale*2). Dacă infracţiunea s-a săvârşit în alt loc (în zonă mării teritoriale a României sau într-
un alt loc aflat sub jurisdicţia altui stat), va exista infracţiune de tâlhărie calificată, săvârşită într-un sau
asupra unui mijloc de transport [art. 234 alin. (1) lit. e)].
b) Urmarea imediată. Activitatea principală a faptei prevăzute în art. 235 C. pen. are ca urmare
imediată trecerea bunului, în mod ilegal, în stăpânirea făptuitorului. În cazul acţiunii adiacente (secundare),
putem avea ca urmări diferite suferinţe fizice, crearea unor stări de alarmare pentru victimă ori distrugerea
sau degradarea unor bunuri*3). Pirateria se pedepseşte mai grav, potrivit alin. (3), atunci când a avut ca
urmare vătămarea corporală. Trimitem pentru explicaţii la varianta agravată corespunzătoare a tâlhăriei
(art. 234 C. pen.).
c) Raportul de cauzalitate. În primul rând, în situaţia acţiunii principale este necesar să existe legătura
de cauzalitate între activitatea de sustragere a bunului (acţiune cauză) şi transferarea acestuia, în mod
ilegal, în stăpânirea făptuitorului (efectul).
Când este vorba de acţiunea adiacentă (secundară), este necesar să existe legătură cauzală între
activitatea de exercitare a constrângerii şi rezultatul acestor acţiuni care se poate răsfrânge asupra
persoanelor sau bunurilor.

B. Latura subiectivă
Ca şi tâlhăria, infracţiunea de piraterie se comite numai cu intenţie.
Latura subiectivă a pirateriei include implicit în afara intenţiei şi scopul însuşirii pe nedrept, care este
specific furtului. În afara acestui scop, latura subiectivă a pirateriei include şi scopul folosirii violenţei
pentru furtul bunurilor de pe navă. Dacă violenţa nu a fost întrebuinţată pentru furtul bunurilor de pe navă,
fapta nu constituie infracţiunea de piraterie*4). În varianta asimilată, capturarea, naufragiul sau eşuarea
navei trebuie să se efectueze în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Pirateria, ca şi infracţiunea de tâlhărie, se poate săvârşi în oricare dintre formele posibile – acte
pregătitoare, tentativă, fapt consumat sau epuizat.
În cazul infracţiunii de piraterie, actele pregătitoare, deşi posibile, nu se pedepsesc, întrucât nu sunt
incriminate.
Tentativa, incriminată în art. 237 C. pen., există, ca şi în cazul tâlhăriei, sub forma celei întrerupte ori
relativ improprii.
Consumarea are loc în momentul în care activitatea de luare prin folosirea violenţei a fost dusă până la
capăt, realizându-se rezultatul periculos.
Infracţiunea de piraterie se poate prelungi în timp, fie prin acţiunea de luare, fie prin amplificarea unor
urmări specifice acţiunii adiacente. În aceste situaţii, fapta se epuizează prin încetarea activităţii ilicite sau
când nu mai este posibilă nicio prelungire sau amplificare a acţiunii adiacente.
B. Sancţionare
Pirateria, varianta tip şi varianta asimilată, se pedepseşte cu închisoare de 3 la 15 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Dacă pirateria a avut ca urmare vătămarea corporală, pedeapsa este închisoarea de
la 5 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).

174
*1) Gh. Diaconescu, op. cit., p. 270.
*2) Prin jurisdicţie statală se înţelege puterea, competenţa instanţelor judecătoreşti de a judeca faptele
penale săvârşite pe teritoriul său.
*3) În legătură cu aceste aspecte, facem trimitere la explicaţiile date când am analizat infracţiunea de
tâlhărie.
*4) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 502.

ART. 236
Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă de comitere şi se reţine dacă faptele prevăzute în art.
233–235 au avut ca urmare moartea victimei.

2. Elemente constitutive
Prin prisma obiectului juridic, a subiecţilor, precum şi a elementelor de bază ale conţinutului constitutiv,
tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei este, în linii mari, identică cu tâlhăria sau pirateria simplă,
fapt ce ne determină să analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care
circumstanţiază această infracţiune.
Agravanta prevăzută în art. 236 C. pen. vizează consecinţele pe care le produce acţiunea adiacentă,
respectiv moartea victimei. Infracţiunea, în această variantă de comitere, subzistă numai dacă elementul
subiectiv constă în praeterintenţie, adică rezultatul să se fi produs prin depăşirea intenţiei făptuitorului, dar
imputabil acestuia ca rezultat al culpei sale. Ca atare, urmarea care agravează infracţiunea conform art. 236
C. pen. este o urmare praeterintenţionată, făptuitorul nu a urmărit moartea victimei, dar, întrucât o astfel de
urmare însoţeşte în mod firesc folosirea violenţei, a ameninţării etc., el a prevăzut-o sperând însă că nu se
va produce sau nu a prevăzut-o, deşi trebuia şi putea să o prevadă.
Aşa, de exemplu, se vor aplica prevederile art. 236 C. pen., în situaţia în care autorul, pentru a lua ori
pentru a menţine bunul, foloseşte violenţa asupra victimei, iar aceasta, în urma actului de lovire, se
dezechilibrează şi, în cădere, se loveşte cu capul de bordură şi decedează.
Dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte producerea urmării, adică prevăzând-o a
urmărit sau a acceptat survenirea ei, răspunderea sa penală se stabileşte nu pentru varianta agravată a
infracţiunii de tâlhărie sau piraterie, ci pentru un concurs de infracţiuni alcătuit din infracţiunea de tâlhărie
sau piraterie în varianta tip*1) şi infracţiunea de omor calificat [art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.], săvârşit
pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei infracţiuni*2).
În legătură cu aspectele redate mai înainte, instanţa noastră supremă a decis că faptul de a ataca cu parul
un poliţist aflat în urmărirea autorilor unor furturi şi de a-l lovi cu parul peste mâna în care avea pistolul cu
care încerca să se apere de agresor, cu urmarea declanşării focului şi împuşcarea mortală a unui martor
constituie infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei. S-a argumentat, pe bună dreptate, că lovirea
poliţistului s-a comis cu intenţie, urmarea mai gravă, moartea victimei, fiind consecinţa culpei, inculpatul
neprevăzând rezultatul faptei, deşi putea şi trebuia să-l prevadă*3).

3. Sancţionare
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse
dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.
175
Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, această infracţiune
este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei.

*1) C. Ap. Iaşi, s. pen., Dec. nr. 270/2006, în Culegere Curtea de Apel Iaşi 2006, p. 244 şi urm.
*2) CSJ, s. pen. Dec. nr. 1258/1994, în RDP nr. 2/1995, p. 155. În acelaşi sens, a se vedea Trib. Sibiu, s.
pen., Dec. nr. 170/2009, pe www.portal.just.ro.
*3) CSJ, s. pen., Dec. nr. 431/1995, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1995, p.
194–196.

ART. 237
Sancţionarea tentativei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

Legiuitorul are la dispoziţie trei variante de stabilire a sancţionării tentativei în Partea specială a Codului
penal: în cadrul articolului care reglementează infracţiunea respectivă, la sfârşitul fiecărui capitol sau la
sfârşitul fiecărui titlu. În cazul Capitolului II, Tâlhăria şi pirateria, legiuitorul a optat pentru cea de-a doua
variantă, de incriminare şi sancţionare a tentativei la infracţiunile din acest capitol într-un articol distinct.
Astfel, potrivit prevederilor art. 237 C. pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 233–235 (tâlhărie,
tâlhărie calificată şi piraterie) se pedepseşte.
Legiuitorul nu a inclus aici şi prevederile art. 236 (tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei),
întrucât fiind o infracţiune praeterintenţionată, această faptă nu este susceptibilă de tentativă. În situaţia
însă în care făptuitorul săvârşeşte violenţa care are ca urmarea moartea victimei fără a duce până la capăt şi
acţiunea scop de furt, vor fi incidente prevederile art. 36 alin. (3) C. pen. (infracţiunea complexă săvârşită
cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată).

ART. 238
Abuzul de încredere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea de abuz de încredere este prevăzută în art. 238 C. pen. într-o singură variantă, tip, şi constă
în însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost
încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. Incriminându-se abuzul de încredere, s-a avut în vedere să se asigure
încrederea pe care trebuie să se bazeze relaţiile sociale cu caracter patrimonial şi, prin aceasta, să se
ocrotească proprietatea (publică sau privată) asupra bunurilor mobile. Ca atare, obiectul juridic special
constă în relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror dezvoltare presupune o anumită încredere pe care
membrii colectivităţii trebuie să şi-o acorde în mod reciproc.
b) Obiectul material îl constituie bunul mobil al altuia, care însă în momentul comiterii faptei se află în
detenţia, cu orice titlu, a făptuitorului. Deci una dintre condiţiile cerute în cazul abuzului de încredere este
aceea ca obiectul material să constea într-un bun mobil. Sunt asimilate bunurilor mobile, putând constitui
obiectul material al infracţiunii, şi bunurile imobile prin destinaţia lor, de pildă: animalele pentru munca
176
câmpului, utilajele, agregatele de muncă cu utilizări specifice agriculturii, bunurile mobile prin încorporare
(de exemplu, ţiglele, ulucile, ţevile, recoltele, arborii din păduri)*1).
Sunt asimilate, de asemenea, bunurilor mobile înscrisurile de orice fel dacă au fost încredinţate
făptuitorului pentru a fi vândute sau pentru achiziţionarea altui bun, banii obţinuţi din vânzarea acestora sau
bunul achiziţionat constituie obiect material al infracţiunii.
Pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere se mai cere ca bunul mobil să aparţină altuia.
În acelaşi timp, poate constitui obiect material al infracţiunii analizate şi bunul asupra căruia autorul are
numai un drept de coproprietate, dacă acel bun este indivizibil sau plusul care depăşeşte cota care îi
aparţine în situaţia unui bun divizibil. De aceea, constituie abuz de încredere fapta unuia dintre soţi de a-şi
însuşi sau de a dispune pe nedrept de un bun aflat în detenţia sa exclusivă sau fapta unui concubin de a-şi
însuşi din domiciliul comun un bun coproprietate a concubinilor.
Dacă până în momentul comiterii faptei bunul trecuse în patrimoniul făptuitorului, infracţiunea de abuz
de încredere lipseşte. În acest sens, este necesar să se stabilească cu exactitate împrejurarea dacă transferul
de proprietate asupra bunului a avut sau nu loc. Referitor la acest aspect, apare greşită, de exemplu, soluţia
de speţă*2) potrivit căreia nu constituie infracţiunea de abuz de încredere fapta aceluia care, cumpărând un
autoturism, l-a înstrăinat, deşi prin convenţia de vânzare-cumpărare se stipulase că până la plata integrală a
preţului, cumpărătorul ia în păstrare autovehiculul, fără a avea dreptul de a circula cu el. Întrucât, în speţă,
transferul de proprietate nu avusese loc, până în momentul înstrăinării autovehiculului de către cumpărător,
fapta constituie infracţiune de abuz de încredere.
Potrivit textului incriminator, bunul mobil aparţinând altuia trebuie să fie deţinut de făptuitor cu orice
titlu. În cazul când bunul nu este deţinut de făptuitor, ci se află în deţinerea altei persoane sau este un bun
pierdut, însuşirea acestuia va putea constitui infracţiunea de furt sau cea de însuşirea bunului găsit. S-a
considerat, de asemenea, în practica judiciară*3) că s-a comis infracţiunea de furt în următoarea speţă:
inculpatul s-a angajat în scris faţă de persoana vătămată să-i renoveze apartamentul în schimbul unei sume
de bani, primind în acest scop de la aceasta cheia de la uşa de acces în apartament unde, pe lângă alte
materiale, se afla depozitată şi o cantitate de parchet. Profitând de această situaţie, inculpatul şi-a însuşit, în
timpul nopţii, parchetul pe care, ulterior, l-a vândut. Fapta comisă de inculpat nu constituie infracţiunea de
abuz de încredere, ci aceea de furt calificat: inculpatul nu deţinea cu vreun titlu parchetul, persoana
vătămată încredinţându-i doar cheia apartamentului în vederea efectuării lucrărilor de renovare.
Deţinerea cu orice titlu a bunului, presupune existenţa unui raport juridic patrimonial în baza căruia se
transferă detenţia acelui bun cu obligaţia restituirii sau a unei anumite folosiri, de exemplu, bunul a fost dat
făptuitorului în depozit, în gaj, i-a fost încredinţat pentru transport etc. Cu privire la acest aspect, în practica
judiciară s-a decis că în cazul în care inculpatul a stabilit cu partea vătămată să efectueze un schimb de
telefoane mobile, urmând ca peste o oră să se întâlnească pentru a-şi restitui reciproc telefoanele, însă
acesta nu a respectat înţelegerea şi şi-a însuşit telefonul, fapta sa întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de abuz de încredere*4). Tot astfel, s-a decis că însuşirea unui bun mobil, încredinţat spre
păstrare pe durata unei călătorii, constituie infracţiunea de abuz de încredere, nu infracţiunea de furt,
deoarece lucrul se afla în detenţia celui ce şi l-a însuşit*5), ori fapta unei persoane care refuză restituirea
autoturismului, aflat în detenţia inculpatului în baza unui contract de mandat revocat de partea vătămată*6).
În practica judiciară, nu lipsesc nici cazurile în care transferul bunului – implicit titlul sub care autorul preia
detenţia bunului – provine dintr-o dispoziţie a legii, dintr-un act al unei autorităţi. Referitor la acest aspect,
se dă exemplul poliţistului sau procurorului care efectuează cercetarea la faţa locului la un accident de
circulaţie şi dispune lăsarea autoturismului avariat în custodia unei persoane domiciliate în vecinătate până
la însănătoşirea posesorului maşinii sau până la mandatarea de către acesta a unei persoane care să preia şi
să ridice autovehiculul din detenţia custodelui*7). În acest sens s-a decis în practica judiciară că nu
constituie infracţiunea de abuz de încredere refuzul persoanei în custodia căreia a fost lăsat autoturismul de
către organele de poliţie de a-l preda proprietarului, deoarece nu exista niciun raport juridic între făptuitor
şi proprietar, bunul fiindu-i încredinţat de către organul de poliţie*8).

177
Prin „titlu” se înţelege temeiul juridic în virtutea căruia o persoană dobândeşte posesia sau detenţia unui
bun; această expresie nu se referă la toate titlurile juridice, ci numai la titlurile care derivă din raporturi
patrimoniale de proprietate.
Infracţiunea de abuz de încredere lipseşte în cazul în care nu există un raport juridic care să confere
detenţia asupra bunului făptuitorului, aflându-se numai în situaţia de a efectua anumite operaţii materiale
asupra bunului sau de a-l examina. Astfel, în practica judiciară, s-a decis că nu constituie infracţiune de
abuz de încredere, ci infracţiunea de furt, lipsind un raport juridic care să transmită detenţia bunului, fapta
însuşirii unui bun de cel căruia i-a fost dat de proprietar pentru a-l examina în vederea unei eventuale
cumpărări*9) ori dacă inculpatul – muncitor sau maistru – şi-a însuşit din materialele primite pentru a le
folosi în procesul de producţie*10).
De asemenea, s-a decis că nu constituie infracţiune refuzul de a restitui o sumă de bani împrumutată,
faptă care este de natură civilă*11). Referitor la motivarea unor instanţe privind caracterul civil al
convenţiei*12) pentru neaplicarea dispoziţiilor penale în cazul refuzului de a restitui o sumă de bani
împrumutată, considerăm această motivare cel puţin criticabilă. Orice raport juridic patrimonial în baza
căruia se transferă detenţia acelui bun se realizează, în opinia noastră, printr-o convenţie de natură civilă.
Motivarea neîntrunirii condiţiilor de existenţă ale infracţiunii de abuz de încredere ar trebui să se
regăsească în lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, cum ar fi neîndeplinirea condiţiei referitoare la
deţinerea cu orice titlu a unui bun*13), ori lipsa intenţiei.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. În cazul infracţiunii de abuz de încredere, subiect activ este totdeauna persoana care
îndeplineşte condiţiile cerute de lege şi care deţine bunul altuia în baza unui titlu juridic derivat dintr-un
raport patrimonial netranslativ de proprietate*14) şi care pune în mod abuziv stăpânire pe acel bun,
comportându-se ca un adevărat proprietar.
Autor al infracţiunii poate fi şi soţul care-şi însuşeşte sau dispune pe nedrept de unul sau mai multe
bunuri comune aflate în detenţia sa exclusivă, faptă săvârşită cu intenţie.
Infracţiunea de abuz de încredere este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare dintre formele
acesteia.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică (privată sau publică) căreia îi aparţine bunul sau de
la care a obţinut autorul detenţia acelui bun şi care este prejudiciată prin săvârşirea faptei.

3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de abuz de încredere este o faptă comisivă al cărei obiect material
se realizează prin una dintre următoarele acţiuni: însuşirea bunului, dispunerea pe nedrept de acel bun,
folosirea bunului în alt scop decât acela pentru care a fost încredinţat sau refuzul de a-l restitui.
După unii autori*15), cu care suntem de acord, elementul material al infracţiunii de abuz de încredere se
exprimă printr-o acţiune sau inacţiune.
Atunci când autorul deţine mai multe bunuri ale aceluiaşi subiect pasiv şi îşi însuşeşte o parte dintre
acestea, dispune de altele ori refuză să le restituie, el va răspunde pentru săvârşirea unei singure infracţiuni
de abuz de încredere.
Însuşirea bunului mobil presupune acţiunea prin care autorul, având detenţia legală a bunului, pune
stăpânire în mod samavolnic, în mod ilegal şi abuziv pe bun, ca şi cum ar avea calitatea de proprietar.
Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca făptuitorul să-şi însuşească în mod efectiv bunul. Însuşirea are un
caracter abuziv, întrucât se efectuează asupra bunului aparţinând altuia.
În practica judiciară s-a reţinut ca abuz de încredere comis în această modalitate, însuşirea unor sume de
bani încredinţate făptuitorului în baza unui contract de prestări servicii pentru achiziţionarea unor
mărfuri*16) sau însuşirea sumelor de bani înmânate făptuitorului pentru a procura plătitorilor anumite
servicii (excursii, vizionarea unor spectacole etc.)*17).
178
Dispunerea pe nedrept de bun înseamnă a efectua unele acte de dispoziţie (a-l dona, a-l împrumuta, a-l
vinde), acte pe care nu avea dreptul să le facă.
Sunt considerate acte de dispoziţie efectuate fără drept acele acte la care persoana în cauză nu era
îndreptăţită în baza titlului cu care era deţinut bunul, sau pentru care nu a primit aprobarea celui ce i-a
încredinţat bunul (de pildă, proprietarul a încredinţat făptuitorului bunul pentru a-l transporta, iar acesta îl
vinde).
În practica judiciară s-a considerat ca fiind infracţiunea de abuz de încredere în varianta dispunerii pe
nedrept de bunul încredinţat, fapta militarului în termen care îşi vinde echipamentul de serviciu*18).
În acelaşi timp însă, efectuarea unui act de dispoziţie are caracter licit (legal) şi, ca atare, exclude
existenţa infracţiunii în situaţia când autorul urma să-l facă în baza titlului cu care i-a fost dat bunul în
detenţie (de pildă: făptuitorul a primit o sumă de bani pentru a cumpăra un bun) ori în situaţia în care a avut
aprobarea persoanei care i-a încredinţat bunul (de exemplu: făptuitorul a avut încuviinţarea de la persoana
îndreptăţită de a vinde bunul pe care l-a avut în gaj).
Refuzul de restituire presupune manifestarea de voinţă a făptuitorului de a nu înapoia bunul care i-a fost
încredinţat în baza raportului juridic de ordin patrimonial. Acest refuz din partea făptuitorului poate fi
expres sau tacit. Autorul, în prima situaţie, declară explicit că nu înţelege să restituie bunul, iar în al doilea
caz, făptuitorul nu face o asemenea declaraţie, dar refuzul rezultă implicit (tacit) din comportarea acestuia
(de pildă: susţine că bunul a fost furat, distrus etc.). Refuzul de restituire a bunului trebuie să se întemeieze
pe intenţia făptuitorului de a şi-l însuşi. Nu este necesar ca acest refuz să fie însoţit de un act de dispoziţie
asupra bunului, deoarece simplul refuz nejustificat de restituire a bunului este suficient pentru existenţa
infracţiunii. Dacă refuzul făptuitorului nu a fost precedat de o cerere de restituire a bunului, nu se poate
vorbi de un abuz de încredere. În practica judiciară, s-a statuat că acţiunea privitoare la refuzul de a restitui,
trebuie să fie certă, întrucât o simplă întârziere, invocarea unor obiecţii serioase (de exemplu, insuficienţa
veniturilor) care să justifice întârzierea restituirii banilor la scadenţă nu echivalează cu un refuz*19).
Este de subliniat şi faptul că, pentru consumarea infracţiunii de abuz de încredere în varianta refuzului de
restituire, nu se cere ca restituirea bunului să fie solicitată numai de către acela care l-a încredinţat
făptuitorului, iar refuzul să se producă numai faţă de acesta, solicitarea se poate face şi prin mandatar ori de
către succesor, dacă acesta din urmă posedă certificat de moştenitor asupra bunului încredinţat de
defunct*20). În practica judiciară s-a reţinut că nu există infracţiunea de abuz de încredere în situaţia
refuzului de restituire ca urmare a unei cereri a unui birou de avocatură care nu a fost împuternicit în acest
sens de partea vătămată*21).
Oferirea unei restituiri parţiale sau numai a bunului fără fructele cuvenite va constitui un refuz de a
restitui diferenţa reţinută fără drept.
În practica judiciară s-a pus problema deosebirii infracţiunii de tâlhărie de infracţiunea de abuz de
încredere prevăzută în art. 238 C. pen. S-a stabilit faptul că dacă partea vătămată, din cauza temerii, a remis
inculpatului un bun aflat asupra sa, pe care inculpatul a refuzat ulterior să îl restituie, însuşindu-şi bunul,
fapta constituie infracţiunea de tâlhărie, şi nu infracţiunea de abuz de încredere. Într-un atare caz, lipseşte
situaţia premisă a infracţiunii de abuz de încredere, şi anume deţinerea bunului de către inculpat în baza
unui titlu, iar refuzul inculpatului de a restitui bunul nu realizează latura obiectivă a acestei infracţiuni, în
condiţiile în care la momentul refuzului infracţiunea de tâlhărie era consumată, odată cu remiterea bunului
de către partea vătămată ca urmare a temerii*22). Dimpotrivă, chiar dacă refuzul de a restitui bunul a fost
însoţit de ameninţări, se va reţine infracţiunea de abuz de încredere, iar nu tâlhărie, în cazul în care bunul a
fost remis de bunăvoie de victimă făptuitorului la o dată anterioară*23).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă, pe de o parte, în
împosedarea ori folosirea frauduloasă de către autorul a bunului care constituie obiectul material al
infracţiunii, iar, pe de altă parte, în lipsirea părţii vătămate de posibilitatea exercitării drepturilor ei asupra
bunului în cauză şi în producerea, prin consecinţă, a unui prejudiciu material*24).

179
Urmarea imediată nu trebuie confundată însă cu prejudiciul, care este subsecvent producerii
consecinţelor menţionate, adică schimbarea situaţiei bunurilor materiale. Acoperirea prejudiciului nu
înlătură răspunderea penală, neinteresând nici faptul dacă făptuitorul a obţinut sau nu vreun folos.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de abuz de încredere între acţiunile prevăzute în textul
incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate (de la cauză la efect), aceasta
rezultând, implicit, din comiterea faptelor incriminate.

B. Latura subiectivă
Fapta pe care o analizăm se comite cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. În lipsa intenţiei, fapta
nu constituie infracţiune.
Astfel, nu echivalează cu un refuz nerestituirea bunului din cauza faptului că acesta a fost sustras sau
distrus de o terţă persoană, imposibilitatea justificată a persoanei căreia i s-a încredinţat bunul de a-şi
îndeplini obligaţia, constituind temei doar pentru o răspundere civilă, deoarece lipseşte elementul subiectiv
– respectiv intenţia.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Fapta de abuz de încredere, deşi este susceptibilă de toate formele imperfecte, textul nu incriminează nici
actele pregătitoare, nici tentativa.
Abuzul de încredere este o faptă instantanee, consumarea ei are loc odată cu realizarea în totalitate a
oricăreia dintre acţiunile ce constituie obiectul material. Referitor la acest aspect, în practica judiciară s-a
decis că infracţiunea de abuz de încredere în varianta refuzului de restituire se consumă în momentul când
refuză, nejustificat, restituirea bunului, repetarea ulterioară a refuzului fiind lipsită de relevanţă*25). Dacă
în urma solicitării bunului împrumutat, părţile au convenit asupra unei date de restituire, consumarea are
loc la expirarea termenului astfel stabilit.
B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru abuzul de încredere este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracţiunea săvârşită s-a
urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit art. 238 alin. (2) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Termenul de trei luni în care plângerea prealabilă poate fi introdusă curge de la data la care partea
vătămată a aflat despre săvârşirea faptei (art. 296 C. pr. pen.). În varianta refuzului de restituire, acest
termen curge de la data primului refuz, neavând relevanţă refuzurile ulterioare. O plângere introdusă la mai
mult de trei luni de la primul refuz va fi respinsă ca tardivă*26).

*1) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 508.


*2) Trib. Capit., col. al II-a pen., Dec. nr. 1717/1956, în Justiţia Nouă nr. 2/1957, p. 315, cu notă de V.I.
Popescu.
*3) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 380/1997, în St. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 554.
*4) Trib. Bucureşti, s. I pen., Sent. nr. 357/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p. 463.
*5) C. Ap. Timişoara, Dec. pen. nr. 332/A/1995, în St. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 551–552.
*6) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 43/2005, în A. Stoica, op. cit., p. 187.
*7) Gh. Diaconescu, op. cit., p. 272.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 2941/2003, în A. Stoica, op. cit., p. 195–196.
*9) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 3054/1973, în R1, p. 16.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1197/2000, în RDP nr. 3/2000, p. 106.

180
*11) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 212/1995, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului
Bucureşti 1994–1997, p. 24.
*12) CSJ, s. pen., Dec. nr. 783/1997, în Dreptul nr. 5/1998, p. 125; CSJ, s. pen., Dec. nr. 301/1996, în
Dreptul nr. 7/1997, p. 105.
*13) Într-o speţă privind restituirea unei sume de bani împrumutate, instanţa a motivat caracterul civil,
statuând că între părţi a intervenit un contract de împrumut, iar în baza contractului de împrumut, una
dintre părţi dă celeilalte o oarecare câtime de lucruri, cu îndatorirea pentru debitor de a-i restitui
creditorului tot atâtea lucruri de aceeaşi specie şi calitate, cel împrumutat devenind proprietarul lucrului
împrumutat. Deci, împrumutând banii, bunuri consumptibile, partea vătămată (creditorul) a transmis
dreptul de proprietate asupra lor, iar refuzul restituirii la scadenţă poate genera un litigiu civil, având în
vedere că pentru existenţa abuzului de încredere este necesar un titlu netranslativ de proprietate. A se vedea
CSJ, s. pen., Dec. nr. 3286/1999, în Dreptul nr. 2/2001, p. 222.
În acest sens, trebuie făcută diferenţa clară între împrumutul de folosinţă şi împrumutul de consumaţie.
Împrumutul de folosinţă este un contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosinţă
temporară unei alte persoane, numită comodatar, un lucru determinat cu obligaţia pentru acesta din urmă de
a-l restitui în natură, în individualitatea sa (art. 2.146 C. civ.). În cazul împrumutului de folosinţă,
comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, devenind un simplu detentor precar, obligat la
înapoierea lucrului (art. 2.155 C. civ.). Proprietarul comodant păstrează această calitate cu toate
consecinţele ce decurg din calitatea de proprietar.
Împrumutul de consumaţie este un contract prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de
bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să
restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi
calitate (art. 2.158 C. civ.). A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, Tratat de drept civil, contracte speciale, ed.
a 3-a, actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 340–371.
Diferenţa esenţială, din punctul de vedere al existenţei infracţiunii de abuz de încredere, între cele două
tipuri de contracte o constituie faptul că în cazul împrumutului de consumaţie, împrumutatul devine
proprietar (art. 2.160 C. civ.), fiind vorba de un titlu translativ de proprietate. În consecinţă, contractul de
împrumut nu poate constitui un titlu în sensul prevăzut de art. 238 C. pen., astfel că bunurile obţinute
printr-un astfel de contract nu sunt susceptibile de a deveni obiect material al acestei infracţiuni.
*14) CSJ, s. pen., Dec. nr. 518/1999, în Dreptul nr. 5/2000, p. 156.
*15) Gh. Diaconescu, op. cit., p. 273.
*16) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3502/2002, în A. Stoica, op. cit., p. 192.
*17) Trib. Bucureşti, Dec. pen. nr. 62/1993, în Culegere de decizii a Tribunalului Bucureşti pe anul
1993, p. 10.
*18) Trib. Suprem, Dec. nr. 94/1969, în R1, op. cit., p. 17.
*19) CSJ, s. pen., Dec. nr. 22/1997, St. Crişu, E.D. Crişu, op. cit., p. 550–551.
*20) V. Papadopol, St. Daneş, în R3, p. 8–9, notă la Dec. pen. nr. 2354/1983, în Culegere de decizii pe
anul 1983, p. 236, în RRD nr. 8/1984, p. 65.
*21) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 283/2005, în A. Stoica, op. cit., p. 185.
*22) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 467/2006, în Buletinul Jurisprudenţei 2006, p. 655.
*23) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 439/2005, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2005, p. 54.
*24) Gh. Diaconescu, op. cit., p. 275.
*25) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 838/R/2004, în Culegere 2000–2004 Tribunalul Bucureşti, p.
461.
*26) Trib. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 250/2005, în A. Stoica, op. cit., p. 182.

ART. 239
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor

181
COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este reglementată în art. 239 C. pen. într-o
variantă tip şi o variantă asimilată. Varianta tip este reglementată în alin. (1) şi constă în fapta debitorului
de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori
de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor. Varianta asimilată este prevăzută în alin.
(2) şi constă în fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând
o pagubă creditorului.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să
existe în raporturile cu caracter patrimonial şi implicit de dreptul creditorilor de a-şi valorifica creanţele şi
de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă.
b) Obiectul material îl constituie bunurile distruse înstrăinate ori ascunse, mărfurile ori serviciile puse
la dispoziţie etc.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. Subiectul activ al acestei infracţiuni trebuie să aibă o anumită calitate, şi anume să fie
debitor al unei obligaţii. Debitorul este persoana care, la data scadenţei sau la cererea creditorului, este
obligat să efectueze o anumită prestaţie. Potrivit art. 1.164 C. civ., obligaţia este o legătură de drept în
virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină
prestaţia datorată.
Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este susceptibilă de comitere în participaţie
în oricare dintre formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se cere ca toţi
participanţii să aibă calitatea de debitori.
b) Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică) prejudiciată prin
săvârşirea faptei. Creditorul este persoana care, în baza creanţei pe care o are la debitor, îi poate pretinde
acestuia o anumită conduită, având dreptul să ceară executarea prestaţiei.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Elementul material se realizează prin mai multe acţiuni: a înstrăina, a ascunde, a
deteriora, a distruge valori sau alte bunuri, a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, a
achiziţiona mărfuri sau servicii în condiţiile în care cel ce le solicită este în imposibilitate de plată.
Prin fraudă se înţelege o înşelăciune, un act de rea-credinţă săvârşit de cineva, de obicei pentru a realiza
un profit material de pe urma atingerii drepturilor altuia.
A înstrăina înseamnă a face să intre în posesia altcuiva prin cedarea dreptului de proprietate, a trece
cuiva, prin vânzare sau în alt mod stăpânirea unui bun.
A ascunde bunuri sau alte valori semnifică aşezarea lor într-un loc în care să nu fie găsite, dosirea, pitirea
acestora. Bunurile pot fi ascunse nu numai prin aşezarea lor într-un loc în care să nu fie găsite, dar şi prin
neaducerea lor la cunoştinţa creditorilor.
Prin deteriorarea bunurilor se înţelege stricarea, uzarea acestora în aşa fel încât să nu mai poată fi
folosite la întreaga lor capacitate; bunurile îşi pierd unele dintre calităţile lor, ceea ce atrage o reducere a
potenţialului de utilizare a acestora.

182
Distrugerea constă în lezarea substanţei bunurilor în aşa fel încât acestea încetează să mai existe, sunt
nimicite.
Dacă prin săvârşirea actelor de distrugere sau deteriorare se întrunesc şi elementele constitutive ale
infracţiunii de distrugere (art. 253 C. pen.), aceasta se va reţine în concurs cu infracţiunea de abuz de
încredere prin fraudarea creditorilor (spre exemplu, autorul îşi distruge casa prin incendiere ori autorul
distruge în orice mod un bun deţinut în coproprietate). Ar putea săvârşi această infracţiune o persoană care,
având un credit de nevoi personale la o bancă şi nemaiputându-şi plăti ratele, îşi aruncă maşina personală
într-o prăpastie pentru a împiedica executarea silită şi pierderea maşinii.
Prin invocarea de acte sau datorii fictive se înţelege acţiunea debitorului de a prezenta creditorului
datorii inexistente sau orice alt act care să justifice acestuia amânarea executării prestaţiei ori să creeze
impresia imposibilităţii executării acesteia la momentul respectiv.
A achiziţiona mărfuri sau servicii semnifică a comanda, a solicita respectivele mărfuri sau servicii şi a le
obţine, dar fără să le plătească. Debitorul trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială pentru întrunirea
elementelor constitutive ale acestei infracţiuni în această ultimă variantă, respectiv să se afle în
imposibilitate de plată. Incapacitatea de plată este efectul stării patrimoniului debitorului, care face
imposibilă achitarea datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, deci debitorul este în incapacitate de
plată când se află în imposibilitate de a-şi achita datoriile scadente din lipsă de lichidităţi. Poate săvârşi
infracţiunea în această variantă de comitere o persoană care comandă o masă copioasă la restaurant ştiind
că nu are bani să achite consumaţia ori cel care, comandând de mai multe ori mărfuri de la un comerciant şi
plătind de fiecare dată după primirea mărfii, în virtutea încrederii pe care o inspiră acestuia, face o ultimă
comandă pe care ştie că nu are cum să o onoreze, nemaiavând bani.
Analizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor [art.
239 alin. (1)] şi bancrută frauduloasă (art. 241), se observă că cele două infracţiuni au multe similitudini:
abuzul de încredere se comite în scopul fraudării creditorilor, bancruta frauduloasă se comite în frauda
creditorilor; abuzul de încredere se comite prin înstrăinare, ascundere, deteriorare sau distrugere de bunuri
sau valori aparţinând debitorului ori prin invocare de acte sau datorii fictive, bancruta frauduloasă se
comite prin falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului, ascunderea unei părţi din
activul averii acestuia, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele debitorului, în alt act
sau în situaţia financiară de sume nedatorate, înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi
din active.
Diferenţa între cele două infracţiuni rezidă în primul rând în calificarea subiectului activ. Dacă la abuzul
de încredere acesta poate fi orice debitor, la bancruta frauduloasă debitorul trebuie să fie comerciant.
Astfel, considerăm că fapta săvârşită de o persoană fizică se încadrează la infracţiunea de abuz de
încredere, pe când fapta săvârşită de un comerciant se încadrează la infracţiunea de bancrută frauduloasă.
În al doilea rând, deşi mai concis definit, abuzul de încredere pare mai cuprinzător ca variante de comitere
decât bancruta frauduloasă. Astfel, în cazul distrugerii sau deteriorării bunurilor (altele decât evidenţele
contabile ale debitorului), fapta nu poate fi încadrată la bancrută frauduloasă, chiar şi în cazul în care
debitorul este comerciant. În al treilea rând, în cazul abuzului de încredere săvârşirea faptei nu este
condiţionată de starea de insolvenţă a debitorului, aşa cum este cazul infracţiunii de bancrută frauduloasă.
Concluzionăm că bancruta frauduloasă are un caracter special şi mai grav în raport cu infracţiunea de
abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, urmând a fi reţinută ori de câte ori sunt întrunite elementele
constitutive ale acestei infracţiuni. În cazul în care nu se poate reţine bancruta frauduloasă, se va reţine
infracţiunea de abuz în serviciu prin fraudarea creditorilor, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale
acestei din urmă infracţiuni.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată se diferenţiază în funcţie de
varianta de comitere. În varianta prevăzută în alin. (1), urmarea constă într-o micşorare reală sau aparentă a
patrimoniului debitorului, creându-se în acelaşi timp o stare de pericol pe care acţiunea debitorului o
creează pentru patrimoniul creditorului.

183
Fapta prevăzută în alin. (2) trebuie să producă o urmare prevăzută expres în textul de incriminare,
respectiv o pagubă patrimoniului creditorului.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor între
acţiunile prevăzute în textul incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate (de
la cauză la efect). Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă
În varianta de comitere prevăzută în alin. (1) (fapta de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot
sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive), fapta se
săvârşeşte cu intenţie directă. Latura subiectivă se întregeşte în această variantă cu scopul prevăzut expres
în norma de incriminare, acela al fraudării creditorilor.
În varianta prevăzută în alin. (2) (achiziţionarea bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului,
ştiind că nu va putea plăti), fapta pe care o analizăm se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În
lipsa intenţiei, fapta nu constituie infracţiune.
4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele de pregătire sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Potrivit art. 248 C. pen., tentativa
la infracţiunea prevăzută în art. 239 alin. (1) se pedepseşte. Există tentativă când făptuitorul încearcă să-şi
micşoreze patrimoniul prin înstrăinare, ascundere, deteriorare sau distrugere de valori ori bunuri ori prin
prezentarea de acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, dar nu reuşeşte.
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor se consumă odată cu realizarea în totalitate a oricăreia
dintre acţiunile ce constituie elementul material [alin. (1)] ori în momentul producerii unei pagube
creditorului [alin. (2)].
Fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate, ea se poate săvârşi şi în forma
continuată, în această situaţie epuizarea având loc odată cu săvârşirea ultimului act infracţional.

B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru persoana fizică în cazul abuzului de încredere prin fraudarea
creditorilor este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător.
Potrivit art. 239 alin. (3) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

ART. 240
Bancruta simplă

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea de bancrută simplă este prevăzută într-o singură variantă, tip, în art. 240 C. pen. şi constă în
neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al
persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte
cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii

184
a) Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să
existe în raporturile cu caracter patrimonial şi implicit de dreptul creditorilor de a-şi valorifica creanţele şi
de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu este susceptibilă de obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ al infracţiunii de bancrută simplă este persoana fizică ce are calitatea de comerciant şi
persoana reprezentant legal al persoanei juridice*1). Dacă, spre exemplu, există doi reprezentanţi legali ai
unei societăţi comerciale, ambii trebuie să întocmească cererea de deschidere a procedurii şi să o semneze.
Altfel, instanţa comercială o va considera nulă. Din punct de vedere penal, cel care a făcut cererea în
termen nu va răspunde pentru săvârşirea acestei infracţiuni, răspunderea urmând a exista în sarcina celui
care nu a făcut (sau nu a fost de acord cu introducerea cererii).
Infracţiunea fiind preluată în Codul penal din legea privind procedura insolvenţei, noţiunile utilizate în
definirea conţinutului constitutiv sunt cele din legea amintită. Astfel, debitorul subiect activ al infracţiunii
de bancrută simplă este diferit de debitorul subiect activ al infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea
creditorilor. Potrivit art. 3 pct. 5 din Legea nr. 85/2006, debitorul este persoana fizică sau persoana juridică
de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1 (societăţile comerciale,
societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile agricole, grupurile de interes economic, orice
altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, comercianţi persoane fizice
acţionând individual, asociaţii familiale) şi care este în stare de insolvenţă.
Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Insolvenţa este prezumată ca fiind
vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia
este relativă [art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006].
Infracţiunea de bancrută simplă este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare dintre formele
acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se cere ca toţi participanţii să aibă calitatea de
comerciant ori reprezentant legal al persoanei juridice.
b) Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică).
3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii constă în neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii de
deschidere a procedurii insolvenţei. Elementul material este reprezentat de o inacţiune chiar şi în situaţia
introducerii tardive a cererii. Cel care introduce cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, mai târziu
decât termenul prevăzut de lege, va răspunde penal pentru această infracţiune, dar judecătorul va ţine
seama de acest lucru la individualizarea pedepsei. Nu se poate vorbi despre o acţiune de a introduce tardiv
cererea, ci tot de o inacţiune*2). Ceea ce se reproşează făptuitorului nu este introducerea cererii de
insolvenţă, ci neintroducerea acesteia în termenul prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte situaţia premisă, trebuie să se constate existenţa unei persoane fizice sau a unei
persoane juridice care îndeplineşte condiţia specială de a fi debitor în accepţiunea Legii nr. 85/2006. Chiar
dacă Legea nr. 85/2006 instituie prezumţia relativă de insolvenţă, apreciem că singurul în măsură să
constate starea de insolvenţă a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice este judecătorul-sindic.
Mai mult decât atât, este obligatoriu ca judecătorul-sindic să stabilească nu numai că persoana este în
stare de insolvenţă, ci şi momentul exact de la care s-a instalat această stare. Numai în acest fel termenele
stabilite de lege pot căpăta o semnificaţie concretă. În stabilirea acestui moment, judecătorul-sindic va
trebui să aibă în vedere data la care creanţele debitorului certe şi lichide neplătite au devenit exigibile*3).
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca cererea de insolvenţă să nu fie introdusă sau să fie introdusă
tardiv, după împlinirea unui anumit termen. Potrivit textului de lege, fapta constituie infracţiune dacă

185
neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei are loc într-un
termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.
Obligaţia debitorului de a declanşa procedura insolvenţei este prevăzută în art. 27 din Legea nr. 85/2006.
Astfel, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus
dispoziţiilor legii, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Dacă însă la data
expirării termenului debitorul este angrenat, cu bună-credinţă, în negocieri extrajudiciare pentru
restructurarea datoriilor sale, acesta are obligaţia de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus
dispoziţiilor legii, în termen de 5 zile de la eşuarea negocierilor.
Legiuitorul asimilează dispoziţiile enunţate mai sus în cazul negocierilor derulate în cadrul unei
proceduri de mandat ad-hoc sau de concordat preventiv. Astfel, dacă în cursul acestor negocieri debitorul
ajunge în stare de insolvenţă, dar există indicii serioase că rezultatele negocierilor ar putea fi valorificate în
termen scurt prin încheierea unui acord extrajudiciar, debitorul de bună-credinţă trebuie să introducă
cererea de deschidere a procedurii în termen de 5 zile de la eşuarea negocierilor. Dacă nu există aceste
indicii serioase, debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei în termen de
30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
În concret, se va putea constata comiterea acestei infracţiuni în situaţia în care, de exemplu, un creditor
al debitorului solicită deschiderea procedurii insolvenţei. Astfel, judecătorul sindic studiază situaţia
financiară a debitorului şi constată că acesta este în stare de insolvenţă de la o dată care depăşeşte 90 de zile
de graţie de la neplata primei datorii certe, lichide şi exigibile. Dacă ulterior vor trece 30 de zile şi debitorul
nu a solicitat intrarea în insolvenţă, plus 6 luni aşa cum prevede art. 240 C. pen. se va putea reţine
infracţiunea de bancrută simplă*4).
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pe care inacţiunea debitorului o creează pentru patrimoniul creditorului.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de bancrută simplă între inacţiunile prevăzute în textul
incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă, de regulă, din
materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă
Fapta pe care o analizăm se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În lipsa intenţiei, fapta nu
constituie infracţiune.
În practica judiciară s-a reţinut că formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, de către unul
dintre creditori, nu exclude obligaţia administratorului societăţii de a introduce o astfel de cerere. Această
obligaţie este prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, iar faptul că obligaţia menţionată
subzistă şi în cazul în care a fost formulată o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei de către un
creditor, rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 31 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 care prevede
procedura de soluţionare în cazul introducerii cererii de deschidere a procedurii atât de debitor, cât şi de
unul sau mai mulţi creditori.
Cu toate acestea, având în vedere că este vorba de o reglementare specială, s-a apreciat că făptuitorul nu
a fost în măsură să interpreteze dispoziţiile legale şi că a considerat că din moment ce se declanşează
procedura insolvenţei nu mai are obligaţia de a formula şi el o cerere. În consecinţă, s-a apreciat că nu sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută simplă, sub aspectul laturii subiective, dacă
făptuitorul nu declanşează procedura insolvenţei, cât timp cunoştea că o astfel de cerere a fost formulată de
DGFP şi a fost şi prezent la judecată*5).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Fiind o infracţiune omisivă condiţionată de îndeplinirea unei obligaţii într-un anumit termen, activitatea
desfăşurată de făptuitor până la expirarea termenului prevăzut de lege nu prezintă relevanţă penală.
186
Infracţiunea se consumă în momentul expirării termenului prevăzut de lege (depăşirea cu mai mult de 6
luni a termenului prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă).
Problema naturii juridice a infracţiunii de bancrută, aşa cum rezultă şi din opinia unor autori*6) este
strâns legată de tipul de unitate infracţională compatibil cu conţinutul acestei infracţiuni. Considerăm că în
cazul infracţiunii de bancrută simplă, unitatea infracţională se prezintă sub forma infracţiunii simple.

B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru persoana fizică în cazul bancrutei simple este închisoarea de
la 3 luni la un an sau amenda. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Potrivit art. 240 alin. (2) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

*1) L.N. Pîrvu, Reglementarea bancrutei simple. Un nou punct de vedere, în RDC nr. 11/2006, p. 30.
*2) L.N. Pîrvu, op. cit., p. 31.
*3) S. Corlăţeanu, Drept penal al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 108.
*4) M. Gorunescu, G. Ungureanu, Infracţiunea de bancrută simplă reglementată de Legea nr. 85/2006,
în Dreptul nr. 4/2007, p. 206 şi urm.
*5) C. Ap. Galaţi, s. pen., Dec. nr. 13/2009, pe www.ctce.ro.
*6) A se vedea V. Paşca, Infracţiunea de bancrută, în Dreptul nr. 6/1995, p. 42–43.

ART. 241
Bancruta frauduloasă

COMENTARIU (Conf. univ. dr. Norel Neagu)


1. Structura incriminării
Infracţiunea de bancrută frauduloasă este prevăzută în art. 241 C. pen. în trei variante alternative de
comitere şi constă în fapta persoanei care, în frauda creditorilor: falsifică, sustrage sau distruge evidenţele
debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia [lit. a)]; înfăţişează datorii inexistente sau prezintă
în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate [lit. b)]; înstrăinează, în caz de
insolvenţă a debitorului, o parte din active [lit. c)].

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să
existe în raporturile cu caracter patrimonial şi implicit de dreptul creditorilor de a-şi valorifica creanţele şi
de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă. În esenţă, ceea ce se apără prin incriminarea
faptelor care constituie această infracţiune este încrederea publicului în societăţile comerciale ori în alţi
comercianţi şi interesele creditorilor.
b) Obiectul material. În raport cu variantele de comitere a infracţiunii de bancrută frauduloasă, obiect
material al acestei infracţiuni îl constituie registrele debitorului, situaţia financiară sau evidenţele societăţii
debitorului în cazul primelor două variante de comitere (falsificarea, sustragerea sau distrugerea
evidenţelor debitorului, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea de sume nedatorate), precum şi
bunul sau bunurile înstrăinate în cazul celorlalte variante de comitere (ascunderea sau înstrăinarea unei
părţi din active).

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ. În textul de lege nu se fac precizări cu privire la subiectul activ al acestei infracţiuni.
Totuşi, practica demonstrează că este puţin probabil ca orice persoană să poată fi autor al infracţiunii de
187
bancrută frauduloasă, deoarece o persoană străină de societate nu poate avea reprezentarea stării de încetare
a plăţilor, fapta sa constituind, după caz, o infracţiune de fals material ori sustragere sau distrugere de
înscrisuri. În consecinţă, doar o persoană care îndeplineşte o funcţie în cadrul societăţii poate accede la
evidenţele societăţii sau poate dispune asupra bunurilor societăţii. Astfel, în fapt, infracţiunea se comite, de
regulă, de administratori, directori, directori executivi, fondatorul sau reprezentantul legal al societăţii,
cenzorul, expertul, lichidatorul, acţionarul sau deţinătorul de obligaţiuni*1).
Infracţiunea fiind preluată în Codul penal din legea privind procedura insolvenţei, noţiunile utilizate în
definirea conţinutului constitutiv sunt cele din legea amintită. Astfel, debitorul subiect activ al infracţiunii
de bancrută frauduloasă este diferit de debitorul subiect activ al infracţiunii de abuz de încredere prin
fraudarea creditorilor*2).
Infracţiunea de bancrută frauduloasă este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare dintre
formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se cere ca toţi participanţii să aibă
calitatea de comerciant ori reprezentant legal al persoanei juridice.
b) Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică), în condiţiile în care
prin incriminarea faptei de bancrută frauduloasă valoarea socială principală ocrotită de lege este dreptul de
gaj general al creditorilor asupra societăţii debitoare.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune alternativă, după cum urmează:
– falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului ori ascunderea unei părţi din activul
averii acestuia;
– înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia
financiară de sume nedatorate;
– înstrăinarea, în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părţi din active.
În continuare, vom examina fiecare variantă în parte, cu precizarea că va exista o singură infracţiune,
chiar dacă s-ar săvârşi de către aceeaşi persoană mai multe fapte distincte. De exemplu, autorul falsifică
registrele debitorului, iar ulterior vinde o parte din active.
Prin „falsificare”, în vorbirea curentă, se înţelege plăsmuire, contrafacere, plastografiere, denaturarea
conţinutului real. În contextul analizei de faţă, prin fapta de falsificare trebuie să înţelegem săvârşirea unei
fapte de genul celor prevăzute în art. 320 C. pen. ca infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale, dar
raportată la evidenţele societăţii comerciale; în consecinţă, falsificarea evidenţelor societăţii constă în
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau în alterarea evidenţelor societăţii în orice mod, de natură să
producă consecinţe juridice. Prin termenul „contrafacere”, ca modalitate de falsificare, se înţelege
reproducerea unui document în scop fraudulos. Luând în considerare faptul că acţiunile de înfăţişare de
datorii inexistente sau prezentare în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară de sume
nedatorate sunt incriminate în art. 241 alin. (1) lit. b), susţinem că prin termenul „falsificare” în contextul
de faţă nu vom avea în vedere şi falsul intelectual.
În practica judiciară s-a reţinut infracţiunea de bancrută frauduloasă în această variantă de comitere în
sarcina inculpatului care a falsificat evidenţele contabile ale societăţii prin înregistrarea celor patru credite
obţinute, a extraselor de cont de la bănci şi a operaţiunilor derulate prin conturile deschise, operaţiuni ce au
condus la întocmirea de evidenţe şi situaţii contabile fictive (balanţe de verificare, bilanţuri contabile,
situaţia patrimonială, rezultate financiare)*3).
Prin „sustragere” se înţelege însuşirea prin fraudă sau viclenie a unui lucru străin, în context, furtul
evidenţelor societăţii; sustragerea evidenţelor poate constitui, prin ea însăşi, o infracţiune (de exemplu, furt)
însă constituind un element constitutiv al acestei infracţiuni speciale complexe, potrivit art. 35 alin. (2) C.
pen., nu va exista concurs de infracţiuni, ci doar infracţiunea specială complexă.

188
Prin „distrugere” se înţelege nimicirea, desfiinţarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui lucru, în
context, a evidenţelor societăţii; modalităţile practice de distrugere a evidenţelor sunt foarte variate: rupere,
ardere, aruncare, turnarea unei substanţe peste evidenţe, făcându-le ilizibile etc. Deşi fapta de distrugere
constituie o infracţiune distinctă, prevăzută în art. 253 C. pen., nu se va reţine în concurs, fiind aplicabile
dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. pen. Nu se pot reţine nici infracţiunile prevăzute în art. 259 (sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri) şi 275 C. pen. (sustragerea ori distrugerea de probe ori înscrisuri), deoarece nu
este îndeplinită cerinţa privind obiectul material. S-ar putea reţine aceste infracţiuni doar dacă evidenţele
debitorului ar putea fi calificate potrivit legii penale, drept înscrisuri oficiale sau înscrisuri care sunt
destinate organelor judiciare.
Prin expresia „evidenţele societăţii” se înţeleg registrele obligatorii arătate în art. 20 din Legea
contabilităţii*4) (registrul jurnal, registrul inventar şi registrul cartea mare); la acestea se adaugă
documentele justificative pentru operaţiunile patrimoniale ale societăţii, bilanţurile întocmite periodic şi
alte acte care, constituie documente contabile oficiale pentru exercitarea controlului asupra operaţiunilor
patrimoniale efectuate de către orice unitate patrimonială, inclusiv de către societăţile comerciale.
O altă variantă de comitere a faptei prevăzute la art. 241 lit. a) C. pen. este ascunderea unei părţi din
activul averii debitorului. Prin termenul „ascundere” se înţelege acţiunea de a ascunde, de a disimula, adică
de a sustrage vederii, de a pune la adăpost ceva pentru a nu putea fi văzut şi găsit. Bancruta frauduloasă
prin ascunderea activului constă în efectuarea de către subiectul activ a unor acte de dispoziţie asupra
bunurilor mobile sau imobile (dar nu înstrăinare definitivă) care fac parte din activul social. În felul acesta
debitorul privează creditorii sociali de dreptul lor de gaj general asupra bunurilor acestuia. Un exemplu în
acest sens ar putea fi acela al administratorului unei societăţi comerciale care, ulterior apariţiei stării de
insolvenţă, încasează în nume propriu un debit datorat acesteia cu scopul de a-l ascunde şi de a nu-l aduce
la cunoştinţa creditorilor.
Nu se cere ca elementele activului să dispară definitiv din patrimoniu prin distrugere sau acte de
dispoziţie. Este suficient ca ele să fie ascunse sau sustrase cu intenţie în scopul fraudării creditorilor.
Ascunderea activului societăţii nu se poate realiza numai printr-o simplă omitere din acte a unei părţi din
activ, ci constă în fapte comisive de tăinuire, de sustragere de la vedere a bunurilor. În acest fel, se poate
afirma că ascunderea nu se poate realiza şi printr-un fals deoarece legiuitorul a prevăzut distinct celelalte
forme de ascundere, şi anume prin falsificare sau sustragere a evidenţelor societăţii*5).
Prin expresia „activul averii debitorului” înţelegem elementele patrimoniale, evidenţiate ca drepturi în
registrul inventar al societăţii şi în bilanţurile contabile întocmite periodic (spre exemplu, drepturi de
proprietate, de creanţă, asupra unor creaţii intelectuale etc.).
Ascunderea unei părţi din activul averii debitorului poate îmbrăca fie forma unei acţiuni de dosire,
sustragere sau însuşire a unei părţi din active, fie doar o formă de neevidenţiere în evidenţele contabile a
unor părţi din active, un fals prin omisiune care doar aparent micşorează valoarea activelor. Acţiunea de
ascundere nu implică în mod necesar scoaterea bunului din posesia sau sfera de dispoziţie a societăţii, ci
numai dosirea acestuia pentru a îngreuna identificarea sa şi includerea sa în masa gajului general al
creditorilor. Dacă ascunderea unei părţi din activul societăţii are drept scop sustragerea de la plata
obligaţiilor fiscale către stat, există un concurs ideal între infracţiunea de bancrută frauduloasă şi cea de
evaziune fiscală săvârşită, după caz, în una dintre modalităţile prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale*6).
Prin expresia „înfăţişarea unei datorii inexistente” se va înţelege prezentarea unei obligaţii patrimoniale
fictive în faţa autorităţilor competente a lua anumite măsuri în legătură cu aceste datorii (de achitare, de
diminuare corespunzătoare a beneficiului net, de diminuare a impozitului pe profit cuvenit bugetului de stat
etc.); această prezentare poate fi orală, în şedinţa unei adunări generale a societăţii, a consiliului de
administraţie etc.; de asemenea, poate fi şi scrisă, într-un raport al administratorilor, al directorilor sau al
cenzorilor, iar, în unele cazuri, chiar al lichidatorilor, printr-un decont de cheltuieli fictive, neefectuate în
realitate etc.

189
În practica judiciară s-a reţinut săvârşirea infracţiunii în această variantă de comitere în cazul
inculpatului, care a întocmit, la data de 4 noiembrie 2001, o factură fiscală şi, ulterior, patru ordine de plată,
acte din care rezulta o situaţie neconformă realităţii, în sensul că SC A.I.T. datora suma de 1.147.000.000
lei SC S. SRL, în vederea diminuării patrimoniului societăţii comerciale. Suma totală de 1.142.500.000 lei
a fost ridicată în numerar de inculpat în patru etape pe baza a patru file cec emise tot pentru şi în numele
SC S.C. SRL şi folosită în scopuri personale, făcând menţiunea falsă de fiecare dată, că sumele ridicate
sunt destinate achiziţiei de seminţe de floarea-soarelui de la producătorii individuali, persoane fizice*7).
Prin expresia „prezentarea în registrele societăţii, în alt act sau în situaţia financiară, a unor sume
nedatorate” se înţelege înscrierea falsă a unor datorii la pasivul societăţii, adică săvârşireaunei fapte de fals
intelectual sau de fals în înscrisuri sub semnătură privată care, deşi sunt incriminate separat, nu vor alcătui
împreună cu bancruta frauduloasă un concurs ideal de infracţiuni, deoarece falsul constituie un element
constitutiv al infracţiunii pe care o analizăm, fiind aplicabile prevederile art. 35 alin. (2) C. pen. Datoriile
fictive sau sumele nedatorate pot reprezenta achitarea unor bunuri sau servicii nelivrate ori neefectuate,
împrumuturi nereale*8) etc.
Înstrăinarea, ca variantă a elementului material, afectează o parte a activului, care să micşoreze
posibilităţile de recuperare a creanţelor tuturor creditorilor; dacă are loc îndestularea unora dintre creditori
în dauna celorlalţi, fără a se recurge la înstrăinări la preţuri derizorii sau la alte modalităţi frauduloase, în
practica judiciară s-a considerat că fapta nu va constitui bancrută frauduloasă*9). În cazul în care prin
valorificarea bunurilor rămase după înstrăinarea unei părţi din activ sunt satisfăcute toate creanţele tuturor
creditorilor, iar făptuitorul a avut reprezentarea acestui lucru la momentul înstrăinării, considerăm că nu va
fi realizat conţinutul acestei infracţiuni, în această variantă deoarece obiectul juridic special al infracţiunii
(reprezentat de interesele terţilor creditori) nu a fost lezat.
În practica judiciară s-a reţinut că înstrăinarea acţiunilor SC P.I. SA de către inculpat, după declanşarea
procedurii insolvenţei, nu a avut ca şi consecinţă înstrăinarea din active, ci s-a schimbat doar structura
acţionariatului, atât capitalul social, cât şi activele societăţii rămânând aceleaşi, nefiind prejudiciaţi
creditorii societăţii deoarece nu s-a micşorat dreptul de gaj general al acestora, respectiv a patrimoniului
sau a capitalului social. Ca atare, s-a reţinut că inculpatul nu a săvârşit, în speţa de mai sus, infracţiunea de
bancrută frauduloasă*10).
Într-o altă speţă, în sarcina inculpatului A.C. a fost reţinută infracţiunea de bancrută frauduloasă,
constând în aceea că, după ce la data de 21 aprilie 1999, în urma cererii formulate de SC M. MUREŞ SA, a
fost declanşată procedura insolvenţei societăţii SC G.I. SRL, a înstrăinat patrimoniul societăţii în frauda
creditorilor acesteia. La data de 7 mai 1999, judecătorul sindic a încheiat un proces-verbal prin care i s-a
adus la cunoştinţă inculpatului A.C. că a fost declanşată procedura insolvenţei, proces-verbal care a fost
semnat de către inculpat. Lichidatorul P.T. a încercat de mai multe ori să-l contacteze pe inculpat, însă
acesta a părăsit spaţiul comercial deţinut în bd. Poitiers, nr. 20 şi a înstrăinat marfa, iar ulterior, la data de
17 septembrie 1999, a cesionat părţile sociale ale SC G.I. SRL inculpatului V.V.*11).
A săvârşit această infracţiune inculpatul care, în perioada 1999–2000, în calitatea sa de administrator al
SC H.K.R.I. S.N.C. Craiova, aflată în procedura de lichidare judiciară şi faliment ca urmare a neachitării
ratelor scadente la împrumuturile contractate, a dispus în folosul său înstrăinarea unor valori din
patrimoniul acesteia în detrimentul celuilalt acţionar M.V. şi a creditorilor*12).
Pentru existenţa tuturor variantelor normative ale infracţiunii este necesară îndeplinirea unei condiţii
esenţiale: starea de insolvenţă a debitorului. Deşi prevăzută expres numai la varianta normativă de la lit. c),
infracţiunea de bancrută frauduloasă fiind preluată în Codul penal din legea privind procedura insolvenţei,
noţiunile utilizate în definirea conţinutului constitutiv sunt cele din legea amintită. Or, noţiunea de
„debitor” este strâns legată în prevederile Legii nr. 85/2006 de starea de insolvenţă [potrivit art. 3 pct. 5,
debitorul este persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile
prevăzute la art. 1 şi care este în stare de insolvenţă]. Or, toate variantele normative ale infracţiunii de
bancrută frauduloasă fac referire la termenul de debitor, în consecinţă, pentru toate aceste variante
normative, este necesară constatarea stării de insolvenţă. Dacă nu există (sau nu se poate dovedi) starea de
190
insolvenţă, nu se întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută frauduloasă, fapta
constituind, după caz, o infracţiune absorbită (fals, distrugere etc.) ori infracţiunea de abuz de încredere
prin fraudarea creditorilor ori o faptă fără relevanţă penală.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, legea cere ca activitatea făptuitorului să se comită în
frauda creditorilor, adică în crearea situaţiei de a nu se putea achita toate creanţele, prin diminuarea
garanţiei creditorilor constând în gajul general ce-l au asupra întregului patrimoniu social al societăţii.
c) Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii bancrută frauduloasă între acţiunile prevăzute în textul
incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta trebuie dovedită (în
sensul că fraudarea creditorilor să se datoreze acţiunii făptuitorului, iar nu altor cauze – de exemplu,
devalorizării unor titluri de valoare ce le deţine societatea, scăderii preţurilor pe piaţă la bunurile înstrăinate
etc.).

B. Latura subiectivă
Fapta pe care o analizăm se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În lipsa intenţiei, fapta nu
constituie infracţiune. Potrivit unor alte opinii, la care nu subscriem, fapta se comite cu intenţie directă
calificată prin scop, şi anume: fraudarea creditorilor*13).

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
Actele pregătitoare deşi posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor.
Tentativa se pedepseşte (art. 248 C. pen.). Există tentativă atunci când se începe executarea elementului
material, dar acţiunea se întrerupe sau, deşi dusă până la capăt, nu are loc fraudarea creditorilor.
Consumarea infracţiunii are loc numai în momentul producerii urmării cerute de însăşi fapta ilicită,
respectiv fraudarea creditorilor prin acte falsificate, distruse sau alterate, total sau parţial, ori acte dispărute
ca urmare a sustragerii, ascunderea de bunuri, înfăţişarea sau prezentarea a unor datorii inexistente sau a
unor sume nedatorate, după caz, ori înstrăinarea unei părţi din active. Această infracţiune poate cunoaşte şi
forma continuată, când, spre exemplu, se săvârşesc mai multe acte de falsificare, distrugere sau sustragere
în temeiul aceleiaşi rezoluţii delictuoase, dar poate exista şi un concurs real între mai multe astfel de
infracţiuni, când actele materiale se săvârşesc în baza unor rezoluţii infracţionale diferite. În cazul
infracţiunii continuate se va pune problema stabilirii momentului consumării şi cel al epuizării infracţiunii,
momente cu consecinţe juridice diferite.
Apreciem că infracţiunea de bancrută frauduloasă se încadrează în unitatea legală a infracţiunii
complexe*14), a cărei caracteristică principală este aceea că în structura conţinutului său intră ca element
constitutiv o acţiune sau inacţiune ce constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală*15). Spre
exemplu, bancruta frauduloasă săvârşită în varianta falsificării evidenţelor cuprinde fapte care sunt
incriminate separat în legea penală (art. 320 C. pen.)*16).

B. Sancţionare
Pedeapsa prevăzută de textul de lege pentru persoana fizică în cazul bancrutei frauduloase este
închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dispoziţiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate
aplica şi pedeapsa amenzii).
Potrivit art. 241 alin. (2) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. Potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va putea dispune măsura de siguranţă a
confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

*1) S. Corlăţeanu, op. cit., p. 110.

191
*2) Pentru explicaţii privind noţiunea de „debitor”, potrivit Legii nr. 85/2006, trimitem la infracţiunea de
bancrută simplă (art. 240 C. pen.).
*3) CSJ, s. pen., Dec. nr. 4084/2003, pe www.scj.ro.
*4) Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată în M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008, cu modificările şi
completările ulterioare.
*5) S. Corlăţeanu, op. cit., p. 115.
*6) Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. nr. 672 din
27 iulie 2005.
*7) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 1501/2006, pe www.iccj.ro.
*8) A se vedea S.D. Cărpenaru, V. Nemeş, M.A. Hotca, Noua legea a insolvenţei Legea nr. 85/2006,
Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 356.
*9) A se vedea Curtea de Casaţie III, Dec. nr. 104/1942, în RDC, 1942, p. 349.
*10) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 824/2009, pe www.scj.ro.
*11) CSJ, s. pen., Dec. nr. 72/2003, pe www.scj.ro.
*12) C. Ap. Craiova, s. pen., Dec. nr. 166/2008, pe www.scj.ro.
*13) Pentru detalii, a se vedea A. Avram, Procedura insolvenţei. Răspunderea organelor de conducere,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 9 şi urm.
*14) M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 96–98.
*15) A. Doroftei, Infracţiunea de bancrută, în RDP nr. 1/2009, p. 107–108.
*16) M.A. Hotca, Discuţii referitoare la genul infracţiunii de bancrută frauduloasă, în Dreptul nr.
3/2008, p. 187 şi urm.

ART. 242
Gestiunea frauduloasă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu)

1. Structura incriminării
Infracţiunea de gestiune frauduloasă este reglementată în art. 242 C. pen. într-o variantă tip, o variantă
agravată şi o variantă agravată comună ambelor variante anterioare.
Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia
administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării
sau conservării acelor bunuri.
Prima variantă agravată este prevăzută în alin. (2) şi se reţine atunci când fapta prevăzută în alin. (1) a
fost săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau
prepus al acestora.
Agravanta comună este prevăzută în alin. (3) şi se reţine atunci când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin.
(2) sunt săvârşite în scopul de a dobândi un folos patrimonial.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special este identic cu cel al infracţiunii de abuz de încredere, urmărindu-se prin
incriminarea faptei să se asigure încrederea faţă de care relaţiile sociale de ordin patrimonial nu s-ar putea
forma şi dezvolta în conformitate cu dispoziţiile legale.
b) Obiectul material. În cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă, obiectul material constă într-o
universalitate de bunuri mobile sau imobile, reprezentând întregul patrimoniu al unei persoane fizice sau
juridice (sau parte a acestuia) încredinţat făptuitorului pentru administrare sau conservare. Sunt susceptibile
însă să constituie obiectul material al infracţiunii şi bunurile asupra cărora făptuitorul are un drept de
192
coproprietate, atunci când coproprietarul i-a încredinţat acestuia administrarea sau conservarea întregii
universalităţi de bunuri.
În literatura juridică*1) şi practica judiciară s-a pus problema stabilirii diferenţei între infracţiunea de
abuz de încredere şi infracţiunea de gestiune frauduloasă. Confuzia este posibilă pentru că între cele două
infracţiuni există puncte de asemănare care, uneori, îngreunează deosebirea lor.
Un asemenea punct de asemănare îl constituie faptul că atât abuzul de încredere, cât şi gestiunea
frauduloasă au în conţinutul lor, ca situaţie premisă, un raport juridic patrimonial care implică, din partea
persoanei vătămate, un minim necesar de încredere. O a doua asemănare constă în aceea că elementul
material al ambelor infracţiuni constă într-o comportare abuzivă prin care se creează o situaţie de fapt
păgubitoare pentru patrimoniul persoanei vătămate.
Dacă ne raportăm la deosebiri, o primă deosebire constă în natura raportului juridic care formează
situaţia premisă: la abuzul de încredere acest raport poate decurge din orice titlu în baza căruia persoana
care obţine bunul – obiect material al infracţiunii – are obligaţia fie de a-l păstra şi restitui la momentul
convenit, fie de a-i da o anumită întrebuinţare, la gestiunea frauduloasă raportul juridic derivă exclusiv din
însărcinarea primită de subiectul activ de a administra sau conserva bunurile altei persoane.
A doua deosebire se referă la întinderea şi apartenenţa bunurilor care formează obiectul raportului juridic
preexistent: la abuzul de încredere un bun sau anumite bunuri determinate, la gestiunea frauduloasă o
universalitate de bunuri (avutul întreg sau parte din avutul unei persoane, iar nu un anumit bun sau anumite
bunuri singularizate).
A treia deosebire priveşte acţiunea constitutivă a infracţiunii: la abuzul de încredere elementul material
constă, în mod exclusiv, în însuşirea, dispunerea sau folosirea pe nedrept sau refuzul de a restitui un bun al
altuia, pe care subiectul îl deţinea cu orice titlu; la gestiunea frauduloasă elementul material se poate
concretiza în orice acţiune păgubitoare efectuată de cel însărcinat contra sau peste ceea ce îi era îngăduit să
facă, potrivit limitelor impuse prin actul de însărcinare sau potrivit modului în care trebuie să se desfăşoare
în mod obişnuit o gestiune normală şi corectă*2).
Astfel, în mod greşit s-a stabilit că fapta inculpatului de a-şi însuşi sumele încasate din vânzarea a 50 de
certificate de depozit în valoare de 10.000 lei fiecare, certificate primite în gestiune în baza unui contract de
mandat încheiat cu o filială a BANKCOOP constituie infracţiunea de gestiune frauduloasă*3), deoarece,
fiind vorba de un bun mobil determinat, fapta constituie infracţiunea de abuz de încredere.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ al infracţiunii de gestiune frauduloasă poate fi persoana care are îndatorirea şi
obligaţia de a administra sau conserva bunurile ce aparţin altei persoane. Este vorba de un raport juridic,
respectiv un contract de mandat în baza căruia mandatarul se obligă să administreze sau să conserve
bunurile mandatului.
În varianta agravată prevăzută în alin. (2), subiectul activ nemijlocit este administratorul judiciar ori
lichidatorul averii unui debitor, în sensul Legii nr. 85/2006, precum şi orice reprezentant sau prepus al
acestuia. Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică compatibilă, practician în insolvenţă,
autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute în legea insolvenţei (art. 20) în
perioada de observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare. Lichidatorul este persoana fizică sau
juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului
şi să exercite atribuţiile prevăzute în legea insolvenţei (art. 25) în cadrul procedurii falimentului, atât în
procedura generală, cât şi în cea simplificată.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale. Pentru a exista coautorat, este necesar ca participanţii să
aibă în comun sarcina administrării sau conservării bunurilor altei persoane şi împreună să săvârşească
pagube, să aducă prejudicii prin acţiunea de administrare sau conservare a bunurilor respective. Ceilalţi
participanţi, respectiv instigatorii şi complicii, pot fi persoanele care nu au aceste calităţi.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de gestiune frauduloasă este persoana fizică sau juridică căreia îi
aparţine bunul sau universalitatea de bunuri încredinţate făptuitorului pentru administrare sau conservare.
193
3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în orice acţiune sau inacţiune păgubitoare pentru
proprietarul bunurilor, comisă de autor cu ocazia administrării sau conservării bunurilor încredinţate.
Administrarea bunurilor presupune desfăşurarea unor activităţi gospodăreşti, corespunzătoare naturii şi
destinaţiei bunurilor. Aşa, de exemplu, un gestionar poate desfăşura unele activităţi de administrare, cum ar
fi primirea de mărfuri, evidenţierea acestora în documente, mânuirea, vânzarea unor asemenea bunuri etc.
Conservarea se referă la luarea unor măsuri de bază, de ocrotire a bunurilor pentru a nu fi sustrase,
distruse sau degradate, şi, în genere, orice alte activităţi necesare şi menite a conserva integritatea
cantitativă şi calitativă a patrimoniului respectiv.
Pot constitui acte de gestiune frauduloasă, de exemplu – vinderea unui bun din patrimoniu la un preţ
inferior celui practicat pe piaţă sau degradarea autoturismului primit spre conservare din cauza folosirii lui
de către făptuitor în interes propriu ori acordarea unor salarii exagerate sau inacţiuni de acest tip –
neîncasarea unor datorii sau tolerarea furturilor în paguba patrimoniului gestionat ori neluarea măsurilor de
îngrădire a unor culturi pentru a le proteja de acţiunile distrugătoare ale animalelor etc.*4).
Din analiza textului incriminator, rezultă că nu constituie infracţiunea de gestiune frauduloasă fapta
gestionarului care într-o situaţie străină de gestiunea încredinţată lui, a păgubit pe cel căruia îi aparţineau
bunurile respective.
De asemenea, mai trebuie să se stabilească în mod cert că activitatea păgubitoare a făptuitorului
reprezintă o încălcare a grijii pe care acesta trebuie să o aibă în administrarea sau conservarea bunurilor
încredinţate. Cu privire la producerea unei pagube, în practica judiciară s-a reţinut infracţiunea de gestiune
frauduloasă – de exemplu – în cazul tutorelui care a sustras o parte din pensia de urmaş şi din alocaţia de
stat cuvenită minorilor aflaţi sub tutela sa*5).
A săvârşit această infracţiune numitul G.O. care, fiind angajat ca gestionar la o societate comercială cu
capital privat, prin neîndeplinirea unor obligaţii profesionale, a creat prejudicii importante unităţii private
respective*6).
S-a mai decis în practica judiciară că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de gestiune
frauduloasă în cazul inculpatului, angajat la SC AGROZOOTEHNICA, care efectuează cu autocamionul
unităţii transporturi de azotat de amoniu la SC AMONIL Slobozia şi în cursul acestor transporturi îşi
însuşeşte 35 saci cu azotat de amoniu, pe care i-a descărcat la locuinţa sa*7). În acest caz, afirmă instanţa,
azotatul de amoniu se afla în detenţia inculpatului, care era „un fel de gestionar de fapt” (chiar dacă actele
de transfer erau semnate de un delegat al SC AGROZOOTEHNICA, care însă nu însoţea transporturile pe
parcurs până la locul de predare). Nu suntem de acord cu această soluţie, deoarece subiect activ al acestei
infracţiuni poate fi numai o persoană care are sarcina de a administra sau conserva bunurile altei persoane.
Cărăuşul nici nu administrează, nici nu conservă bunuri; el transportă la destinaţie bunul care i s-a
încredinţat. Dacă i-a fost transmisă detenţia asupra bunurilor, atunci el săvârşeşte infracţiunea de abuz de
încredere, iar dacă nu i-a fost transmisă detenţia, acest având numai un contact material cu bunurile, fapta
va constitui infracţiunea de furt.
b) Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată constă în producerea unor pagube
cauzate persoanei ale cărei interese făptuitorul era obligat să le apere, urmare care poate privi, de pildă,
starea precară a bunurilor gestionate, micşorarea cantităţii sau calităţii acestora, diminuarea însuşirii de a
fructifica a unor bunuri etc.
Odată produse urmările cerute de text, infracţiunea de gestiune frauduloasă realizează toate condiţiile
conţinutului său legal, indiferent dacă ulterior se repară paguba produsă sau există vreo garanţie care să
acopere paguba*8).
c) Raportul de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de gestiune frauduloasă este necesar să se
stabilească că între activitatea ilegală, abuzivă a făptuitorului şi situaţia de fapt în care se găsesc bunurile
194
gestionate există o legătură de cauzalitate. Mai precis, trebuie demonstrat că paguba produsă victimei este
rezultatul activităţilor frauduloase prin care i s-au gestionat bunurile.

B. Latura subiectivă
Infracţiunea de gestiune frauduloasă se comite numai cu intenţie în ambele ei forme – directă sau
indirectă. Făptuitorul îşi dă seama că prin comportarea sa faţă de bunurile gestionate produce o pagubă
materială persoanei vătămate şi urmăreşte ori acceptă realizarea acestui rezultat. Legiuitorul a urmărit să
excludă posibilitatea pedepsirii sub aspect penal a unor asemenea fapte atunci când acestea se săvârşesc din
culpă.
În varianta agravată comună prevăzută în alin. (3), legea cere să existe scopul de a dobândi un folos
patrimonial. Nu interesează dacă acest scop a fost ori nu atins, suficient să existe ca o finalitate a acţiunii
urmărite de făptuitor.

4. Forme. Sancţionare

A. Forme
La această infracţiune, deşi actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, ele nu sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce rezultatul acţiunii (inacţiunii)
făptuitorului, respectiv paguba în dauna patrimoniului unei persoane. Atunci când gestiunea frauduloasă se
comite prin acte succesive şi sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 35 alin. (1) C. pen., există infracţiunea
continuată. În acest caz, infracţiunea se epuizează odată cu săvârşirea ultimei acţiuni sau inacţiuni a
infracţiunii continuate.

B. Sancţionare
Pentru varianta simplă [art. 242 alin. (1) C. pen.], pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amendă. Pentru varianta agravată prevăzută în alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar
pentru varianta agravată prevăzută în alin. (3), pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani*9).
Potrivit art. 242 alin. (4) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. Pentru faptele prevăzute în alin. (2) şi (3), potrivit dispoziţiilor art. 112^1 C. pen., instanţa va
putea dispune măsura de siguranţă a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale.

*1) V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală în materie penală a Curţii de Apel Bucureşti
pe anul 1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 147.
*2) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 518–519; G. Voinea, Abuz de încredere – gestiune frauduloasă.
Prezentare comparativă, în RDP nr. 3/1995, p. 70.
*3) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 140/1996.
*4) Gh. Diaconescu, op. cit., p. 277.
*5) Trib. Braşov, Dec. nr. 21/1968, în RRD nr. 6/1968, p. 178.
*6) CSJ, s. pen., Dec. nr. 479/1997, în Dreptul nr. 11/1998, p. 80.
*7) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 900/1997.
*8) V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 520.
*9) În Codul penal anterior a fost introdusă, de dată recentă (2010), o modificare legislativă care nu a
fost menţinută în actuala reglementare. Astfel, în cazul anumitor infracţiuni care produc consecinţe
patrimoniale, în cazul recuperării prejudiciului, exista o cauză de înlocuire sau de atenuare a pedepsei.
Potrivit art. 74^1 C. pen. anterior, în cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune,
delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz
în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni
economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral
195
prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă
prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei
naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este
de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se
înregistrează în cazierul judiciar. Aceste dispoziţii nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune
de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a
beneficiat de prevederile sus-menţionate. A se vedea, în acest sens, şi V. Cioclei, Drept penal, Partea
specială, Infracţiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 118. Prin Decizia nr. 573 din
3 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile
articolului 74^1 C. pen. anterior sunt neconstituţionale.
ART. 243
Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor

1. Structura incriminării
Infracţiunea de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor este prevăzută în art. 243 C. pen.
într-o variantă tip şi o variantă asimilată. Varianta tip este prevăzută în alin. (1) şi constă în fapta de a nu
preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun
ca de al său.
Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) şi constă în însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce
aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau în nepredarea acestuia în
termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic special. În cazul infracţiunii de însuşire a bunului găsit obiectul juridic special este
format din fasciculul de relaţii sociale referitoare la patrimoniul public sau privat, care implică buna-
credinţă şi cinste din partea celui care găseşte un bun sau ajunge din eroare sau în mod fortuit în posesia
unui bun aparţinând altei persoane.
b) Obiectul material. În varianta prevăzută în alin. (1) al art. 243 C. pen., obiectul material constă în
bunul găsit, iar în cea prevăzută în alin. (2) al art. 243 C. pen., în bunul ajuns din eroare sau în mod fortuit
în posesia făptuitorului.
Pentru a fi „găsit” un bun, trebuie să fie mai întâi „pierdut”. Din analiza teoriei şi practicii se trage
concluzia că bunul este „pierdut” atunci când persoana care are drept asupra lui a întrerupt fără voia sa
contactul fizic (direct) cu acesta, iar pe de altă parte făptuitorul nu ştie cui îi aparţine*1). Nu constituie
„bun găsit”, în înţelesul textului, bunul ieşit din posesia altuia cu consimţământul acestuia, respectiv bunul
abandonat.
Nu poate fi considerat „bun găsit” acel bun care a fost lăsat temporar fără supraveghere, deoarece un
asemenea bun nu este ieşit din posesia altuia, nu este un bun pierdut, întrucât cel căruia îi aparţine cunoaşte
unde l-a lăsat şi poate oricând să intre în posesia lui. În practica judiciară s-a decis, în acest sens, că nu
constituie „bun găsit” fierăstrăul mecanic care era acoperit cu frunze în pădure tocmai pentru a nu fi
observat şi sustras*2), sacoşa uitată pe un şantier de construcţii*3), ţevile de metal ascunse în păpuriş sub
ochii făptuitorilor*4), bijuteriile uitate într-un taxi*5). La fel s-a decis că nu constituie un bun găsit
animalul care s-a îndepărtat de locuinţă proprietarului, căutându-şi hrană*6), ori borseta lăsată pe tejghea la
bar*7); ori păsările sau animalele lăsate pe câmp sau în spaţii intravilane care, după ce se hrănesc sau
scaldă, au obişnuinţa de a se întoarce singure în gospodărie*8) ş.a.
În toate aceste cazuri, bunurile nefiind ieşite din posesia proprietarului, fapta însuşirii lor constituie furt,
şi nu însuşirea bunului găsit.

196
De asemenea, în toate situaţiile în care făptuitorul cunoaşte identitatea persoanei al cărei bun l-a găsit ori
când persoana a pierdut ori a uitat într-un loc bunul său în prezenţa făptuitorului, fapta va constitui
infracţiunea de furt, şi nu aceea de însuşirea bunului găsit.
Ca atare, „bun găsit” va fi acela care, în momentul intrării în posesia altei persoane, avea întrerupt
contactul cu persoana care l-a pierdut ori uitat într-un loc.
În ceea ce priveşte bunul ajuns din eroare în posesia făptuitorului, acesta este un bun predat unei
persoane din cauza erorii comise de cel care a efectuat predarea, bun pe care făptuitorul îl primeşte crezând
că îi este destinat. Este vorba deci de o remitere a bunului din cauza unei confuzii, ambele persoane (cel
care predă şi cel care primeşte) fiind într-o stare de confuzie. De exemplu, o persoană, greşind adresa de
domiciliu, predă unei alte persoane un pachet ce era destinat unei terţe persoane, primitorul luându-l fără
nicio ezitare, deoarece era în aşteptarea unui asemenea pachet de la părinţi săi; după ambalarea unor
bunuri, vânzătorul remite cumpărătorului pachetul ce conţinea alt bun, mai scump decât cel solicitat şi
pentru care s-a plătit.
Eroarea celui care a efectuat predarea nu trebuie să fie provocată de cel care primeşte bunul; în caz
contrar, fapta constituie infracţiunea de înşelăciune*9).
De asemenea, în varianta pe care o analizăm este de remarcat că atitudinea psihică a ambilor subiecţi
(predător, primitor) se caracterizează prin eroare. Se consideră ajuns din eroare în posesia făptuitorului şi
bunul pe care acesta l-a luat singur crezând că este al său (este vorba deci de o singură eroare), de pildă, din
cauza întunericului sau a stării de ebrietate, făptuitorul ia din rastelul din faţa restaurantului o altă bicicletă
care nu era a lui.
Nu interesează dacă acela care a ajuns din eroare în posesia bunului a primit el însuşi acel bun sau prin
intermediul altei persoane.
Bunul mai poate ajunge în posesia făptuitorului în mod fortuit (spre exemplu, făptuitorul se trezeşte cu
un câine de rasă în curte, care a fugit de acasă, ori cu bunuri furate de la alte persoane şi abandonate de hoţi
în curtea sa ori într-o zonă sinistrată sunt paraşutate ajutoare care aterizează în curtea făptuitorului etc.).
Aici nu este vorba de o eroare, ci de o întâmplare independentă de voinţa făptuitorului care face ca acesta
să intre în posesia unui bun aparţinând altei persoane.

B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi persoana care a găsit bunul sau care a ajuns din eroare sau în
mod fortuit în posesia lui şi nu-şi îndeplineşte obligaţia prevăzută de lege de a-l da fie celui care l-a pierdut,
fie autorităţilor, legea necerând vreo calitate pentru existenţa subiectului activ. Se trage concluzia că poate
fi tras la răspundere penală pentru comiterea acestei infracţiuni şi salariatul unui serviciu de obiecte găsite
pentru că, în afara serviciului său şi a atribuţiilor pe care le are, este un particular ca oricare altul însă, în
sancţionarea sa, se poate reţine această împrejurare la individualizarea pedepsei.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale – coautorat, instigare sau co