UN VOLUPTUOS AL CUVINTELOR

De-a lungul rătăcirilor mele prin neobscura selvă academică, am cunoscut mulți lingviști,
începând cu cei care, ca să zic așa, mi-au pus în mână pana filologică, adică cu profesorii mei
de la Literele bucureștene (pe atunci botezată, aproape cacofonic, „Facultatea de Limba și
Literatura Română”). Cei mai mulți dintre ei intrau – fest - în definiția „specialistului”. Buni
cunoscători ai domeniului, ei ni-l prezentau cu răceala omului de știință – manieră potențată
polemic de cei din catedra de Limbă, care-i suspectau pe cei de la catedra de Literatură că
sânt „poeți”, deci foarte puțin sau deloc „științifici”, riguroși și exacți. Răceala academică a
doctelor expuneri se asocia nu o dată cu o limitare culturală la fel de riguroasă.

Asistentul (pe atunci) Mihai Marta, asemenea titularului cursului (dna Mihaela Mancaș), se
înscria într-o categorie aparte. Materia predată era de obicei trecută de studenți în seria
celor nesuferite. Nu chiar atât de mult ca Gramatica istorică, însă pe-aproape... Numele ei
întreg era Istoria limbii române literare. Ce-i drept, ca și în cazul Istoriei literaturii române
vechi (obiect de studiu din cealaltă tabără, a „literaților”, care se făcea în anul I!), aceasta e
o disciplină de a cărei importanță și savoare îți dai seama mult mai târziu, când „uitând tot
ce ai învățat”, începi să-i simți gustul amușinând inefabilele urme lăsate de ea. Asistentul
nostru – un tânăr de 27 de ani, cu alură de adolescent etern, asociată paradoxal cu o minte
ultramatură și o filosofie de viață de „senex” trecut prin școala cinicilor – nu numai că
descoperise foarte devreme acest gust , dar îl trăia cu o exuberantă voluptate. Nu știu dacă
juca minimul teatru necesar oricărui adevărat pedagog, și anume ca în momentul intrării în
scenă (scena seminarului de Istoria limbii literare) să se transpună în rolul celui ce descoperă
adevărul acum, aici și împreună cu studenții, sau era vorba nu de un rol de compoziție, ci
pur și simplu de un mod de a exista în (un filosof ar fi spus „întru”) știință, care însemna
trăirea autentică a tuturor etapelor ei, de la punerea problemei până la extazul răspunsului
obținut. Nu știu, cu alte cuvinte, dacă era vorba de o „pedagogie” sau de o stare naturală:
mereu proaspăta disponibilitate a dascălului de vocație de a se entuziasma în fața obiectului
său. În cazul nostru, obiectul era fenomenul lingvistic, dar ale cărui conexiuni și consecințe
ajungeau, în expunerea lui Marta, să depășească cu mult teritoriul strictei specialități. N-o să
uit niciodată – ca să dau un exemplu - seminarul despre limba lui Caragiale cel mare, adică
Ion Luca. Ne citea, cu fidelitate de fonograf, replica lui Ghiță Țircădău dată ex-consoartei
sale, fericită că, fiind jună și liberă, nu depande de nimeni: „Mi că t-ei căi!”. După ce a trecut
irepresibilului moment al izbucnirii în râs (profesor și studenți laolaltă), ne-a purtat, pornind
de la replică, prin toată lumea lui Caragiale, însă nu pe ulițele ei largi, de toți știute, ci prin
arcanele și labirinturile ascunse ochiului profan sau novice. La sfârșitul celor două ore, nu
puteam preciza dacă am urmat un seminar de „Limbă”, unul de „Literatură” sau de mai știu
eu ce psihosociologie etnică. Povestea se repeta până la finele anului.

Cum aveam să constat pe deplin abia târziu - când am devenit colegi la minunea și totodată
efemerida universitară numită Institutul Teologic Romano-Catolic, unde ne-am și împrietenit
-, odată stârnit la o discuție Mihai devenea de neoprit: nu de către noi – care-i sorbeam fără
preget, la infinit, incursiunile savante și extazele adiacente lor - , ci de către el însuși. Uita nu
numai de sine, ci – ca să fac o glumă ce cred că i-ar fi plăcut – până și de inestimabilul său
motan, care, în închipuirea mea și gândind la singurătatea în care trăia, se contura ca o
replică la „unicul amic și ornic” al sărmanului Dionis. Incursiunile lui erau de o erudiție pe cât
de calmă, de neostentativă și lipsită de emfază, tot pe atât de clare și structurate, astfel
încât niciodată nu aveai impresia că voiajorul bate câmpii (un derapaj frecvent într-un
material făcut din atâtea nisipuri mișcătoare; și mai frecvent în rândul celor care știu multe,
dar nu leagă nimic).

A scris extrem de puțin. Acesta era amarul nostru, al amicilor din jurul său. Îmi vorbea odată
de proiectul unei lucrări puse la cale împreună cu colegul său de catedră Constantin
Dominte, între timp dispărut și el. Cine i-a cunoscut pe amândoi, își poate închipui ce ar fi
însemnat realizarea ei. Îi era plină mintea de idei și de proiecte, rămase netrecute în scris.
Spirit oral prin firea lui, Mihai Marta a refuzat scrisul și dintr-o filosofie a deșertăciunii
universale: la ce bun?

Rămâne de pe urma lui atâta învățătură asimilată de voie și cu plăcere de generațiile de

studenți în Litere care l-au avut profesor.

Rămâne modelul unui dascăl care, cum extrem de puțini, a știut ca dintr-o specialitate aridă
să facă o surâzătoare grădină de Symposion, arătând că omul sfințește lingvistica.

Mihai Marta ne va lipsi ca o parte din conștiința noastră de trăitori întru cunoaștere, cultură
și dialog. Aureolate, toate acestea, de duhul prieteniei.

NICOLAE MECU