CUPRINS

Schema ....................................................................................... pag. 1

Argumentul .................................................................................. pag. 2

Simbolismul european .............................................................. pag. 3

Simbolismul european și românesc ......................................... . pag. 6

Trăsăturile esteticii simboliste ................................................. pag. 10

Charles Baudelaire .................................................................. pag. 13

Jean Moreas ............................................................................ pag. 17

Paul Verlaine ............................................................. ........... pag. 19

Arthur Rimbaud ..................................................................... pag. 22

Gabriele d’Annunzio ............................................................. pag. 23

Alexandru Macedonski ......................................................... pag. 25

George Bacovia ..................................................................... pag. 32

Ion Minulescu ...................................................................... pag. 37

Anexe ................................................................................... pag. 41

Concluzii ............................................................................. pag. 51

Bibliografie .......................................................................... pag. 52

Schema
 Argumentul

Simbolismul este un curent literar care a apărut la sfârșitul secolului al

XIX-lea, în Franța, ca o reacție împotriva romantismului retoric, al
naturalismului și al parnasianismului, promovând conceptul de poezie
modernă.

În literatura română, simbolismul nu se constituie ca opoziție față de

romantism și parnasianism, ci mai târziu își are reperele ”negative” în
epigonismul eminescian și în ideologia semănătoristă. Efect al unui
fenomen exterior de difuziune, simbolismul românesc se dezvoltă în funcție
de condițiile concrete ale evoluției literaturii române. Ideea de imitație, care
a fost acreditată in legatură cu simbolismul, nu trebuie deloc înțeleasă ca
un transplant mecanic din literatura franceză in litaratura română.

Întrucât temele principale le reprezintă evadarea dintr-un univers

sufocant, închis către zonele imaculate de la capătul planetei: ”Spre
izolarea mărilor fugare,/ Spre măreția mărilor fugare” (Dumitru Iacobescu,
“Marșul izolaților”), “Întindeți pânzele băieți…/ Un vânt subțire se ridică,/
Albastra mare se despică” (Al.Macedonski, “Plecare”) , solitudinea ca stare
existențială obișnuită, din care se proiectează spațiul imaginar și
abandonarea trecutului traducandu-se deseori prin uitare, nevroză sau stări
maladive acute, și în proiectul nostru ne-am eliberat de lumea constientă,
apelând la părțile întunecate și sensibile ale subconștientului nostru
jucându-ne cu idei nestăpânite si petale de trandafir. Astfel, au iesit la
iveală calitățile artistice și intelectuale ale ficaruia, împreună ducând la
realizarea unui proiect pe măsura așteptărilor.
 Simbolismul european
-Începuturi-

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea și reprezintă o mișcare artistică și literară, care se opune
naturalismului, romantismului și parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui
obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimat și descifrat cu
ajutorul simbolurilor.

Termenul de "simbolist" intră în circulație dupa 1886, când Jean Moréas publică
un manifest literar intitulat "Le Symbolisme", iar termenii de "simbolism" și
"simbolist" sunt preluați și impuși treptat de critica și istoria literară. Mai târziu
însă, Moréas ajunge să nege acest curent.

Simbolismul a fost mai întâi o mișcare literară, apoi artistică, care a reunit un
număr mare de scriitori și artiști din întreaga lume, în baza unui program estetic
bine conturat. Grație caracterului său cosmopolit, simbolismul, francez la origine,
avea să cucerească toată Europa și America.

Toți poeții simboliști francezi îl recunosc drept părinte literar pe Charles

Baudelaire, din poezia căruia - "Correspondances" - se desprind principalele
trăsături ale curentului.

Curentul restituie poeziei sensibilitatea și emoția, însă nu la modul direct (pe

calea efuziunii spontane, prin enunțuri de idei, descrieri sau narațiune), ci
recurgând la aluzie, la analogie, la sugestie, utilizând un limbaj poetic inedit,
comunicând îndeosebi senzații neobișnuite, stări sufletești imprecise, vagi,
vaporoase.

În anul 1886 s-a constituit gruparea care s-a autointitulat "simbolistă" și în

fruntea căreia se afla poetul Stephane Mallarmé. Tot aici, Rene Ghil înființează
școala "simbolist-armonistă", devenită apoi "filozofico-instrumentistă". În articolul
"Le Symbolisme" el vorbește despre o artă care va fi inamica declamației, a
didacticismului sau a falsei sensibilități și proclamă că poezia trebuie să sugereze
și nu să descrie. La acestea, adaugă folosirea cuvintelor rare, a metaforelor
rafinate și prețioase și a versurilor impare ce ar permite reînnoirea limbajului
poetic.

Deși simbolismul francez a durat foarte puțin, el a fertilizat poezia modernă,

negând gândirea științifică, raționalistă. Pe drumul deschis de simbolism au pășit
ulterior Arthur Rimbaud cu experiența clarviziunii, s-au născut tema lui Charles
Baudelaire, a corespondențelor și una dintre temele poeziei lui Stephane Mallarmé
în care lumea întreagă e doar o imensă carte.

Manifestul simbolist a fost ulterior pus în versuri de către Arthur Rimbaud în

poemul "Les Voyelles" (Vocalele) și Charles Baudelaire în poemul
"Correspondances" (Corespondențe), în care natura este definită drept un "templu
de simboluri"

Alți poeți de orientare antiparnasiană îl considerau șef de școală pe Paul

Verlaire, ei luându-și, în semn de sfidare, numele de "decadenți", astfel,
reprezentanții de frunte ai decadenților și mulți alții începuseră să scrie cu mult
înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat. Elementele curentului
simbolist luând naștere nu în 1886, ci mult mai devreme cuprinzând toți poeții de
orientare antiparnasiană, uniți în efortul de a descoperi esența poeziei.

Simboliștii belgieni de expresie franceză prezintă un deosebit interes prin creația

lor poetică, dar si prin tentativele de a scrie proză simbolistă sau dramaturgie.

În 1857, când în poezia europeană prelungea romantismul, Charles Baudelaire

publică în volumul de poezii "Les Fleurs du Mal" (Florile răului), ce conținea deja
elementele unei noi sensibilități și anunță, deci, revoluția poetică modernă.

Dintre diferitele orientări, trebuie amintit instrumentalismul inițiat de Rene Ghil,

care propunea o tehnică de transpunere a muzicii în poezie, prin folosirea
sugestiilor muzicale produse de sunetele limbii.

Simbolismul pătrunde mai târziu în țările europene cu tradiție culturală

puternică (Anglia, Spania, Italia), precum și în țările din centrul și sud-estul
european unde generează școli naționale: simbolism polonez, maghiar, românesc.

REPREZENTANȚII SIMBOLISMULUI EUROPEAN:

-francezi: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé,

Jean Moréas;

-belgieni: Emile Verhaeren, M. Maeterlinck;

-germani: Stefan George, Rainer Maria Rike;

-spanioli: Rubén Darió, Antonio Machado;

-italianul: D'Annunzio.
 Simbolismul european și  românesc  -
Ideologia  și estetica  simbolismului, Alexandru Macedonski-
teoretician  al simbolismului, Ovid  Densusianu, Teme  și motive
simboliste

Simbolismul este un curent literar apărut in Franța, ca reacție împotriva parnasianismului, a

romantismului retoric și a naturalismului , promovând conceptul de poezie modernă. Considerat
din perspectiva social-istorică, simbolismul apare ca produs și expresie a stării de spirit generate
de agravarea contradicțiilor societății capitaliste de la sfârsitul secolului al XIX-lea. Numele
curentului a fost dat de poetul Jean Moreas, care în 1886 a publicat un celebru articol-manifest,
”Le symbolisme”. În acelasi an s-a constituit gruparea care s-a autointitulat „simbolistă” și în
fruntea căreia s-a găsit poetul Stephane Mallarme. Tot atunci, Rene Ghil inființează școala
„simbolist-armonistă”, devenită apoi „filozofico-instrumentistă”. Alti poeti de orientare
antiparnasiana îl considerau șef de scoală pe Paul Verlaire; ei și-au luat, în semn de sfidare,
numele de „decadenti”. Reprezentanți de frunte ai decadenților sunt Arthur Rimbaud, Tristan
Corbiere ,Jules Laforgue. Acești poeți și mulți alții incepuseră să scrie cu mult înainte de
constituirea grupărilor în care s-au încadrat. Astfel ,elemente ale curentului simbolist au luat
nastere nu in 1886,ci mult mai devreme, cuprinzând pe toți poeții de orietare antiparnasiana,
uniti în efortul de a descoperi esența poeziei.

Curentul parnasian, apărut la începutul celei de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca

reacție împotriva romantismului, dusese versul la perfecțiune formală, dar deliricizase poezia,
golind-o de emoție. Simbolismul restituie poeziei sensibilitatea si emotia, însa nu la modul direct
(pe calea efuziunii spontane, prin enunturi de idei , descriei sau naratiune), ci recurgând la
aluzie, la analogie, la sugestie, utilizând un limbaj poetic inedit, comunicând îndeosebi senzațiii
neobișnuite, stări sufletești imprecise, vagi, vaporoase. 

Poezia simbolistă românească apare la sfârșitul secolului al XIX-lea, perioadă măcinată de

adânci contradicții sociale. Pe fondul înapoierii industriale și al unei agriculturi ce mai păstra
rămășițe feudale, contradicțiile dintre clase se ascut. Creația literară de la sfârșitul secolului
trecut și începutul secolului nostru exprimă o stare de spirit antiburgheză. Scriitorii
devin tot mai sensibili la suferințele „dezmostenitorilor” ,
ei dezvăluie exploatarea și asuprirea, comunică exasperarea provocată de
monotonia vieții provinciale din acea vreme. Ca și în Franța , simbolismul este și la noi
produsul orasuli, el se naște împotriva inflației de poezie minoră a epigonilor
eminescieni și a semanatorismului, cum făcea abuz de teme morale, de limbaj țărănesc, de
„țărănism sectar”(Ovid Densușianu). Reprezentații curentului vor fi simbolisti și „decadenți”:
cele două fete ale mișcării simboliste apar,interferențe, la Ștefan Petica, D. Anghel, Ion
Minulescu ,D. Iacobescu, George Bacovia.

„Simbolismul românesc parcurge o etapă estetico-teoretică, începând din 1880, prin Al.
Macedonski, o perioada de căutări și experiențe(1892-1908), una de plenitudine (1908-
1914) și, în sfârșit, una de declin (1914-1920)” -Lidia Bote

Ideologia și estetica simbolismului 

Simbolismul reprezintă o reacție antipozitivistă și antiraționalistă. Poeții simbolisti vor prelua 
din școlile anterioare tot ce se potrivea spiritului lor neliniștit și dornic de „altceva” decât ceea
ce le putea oferi mediul ambiant și vor fi receptivi la tot ce este nou în domeniul
filozofiei,al picturii,al muzicii,al științelor și al artelor în general. Sunt prețuiți în special Vilon,
Racine, Chateaubriand, Nerval, Lamartine. Simbolisti preiau idei filozofice din Fichte,Hegel,
Schelling,Schopenhauer,sunt atrași de poezia lui Novalis,a lui Poe și Whitman,
de artă orientală. Având multe asemănări cu simbolismul francez, simbolismul românesc nu
este o simplă varianta a lui. El a apărut și s-a dezvoltat în cu totul alte condiții social-
istorice și mai ales în cu totul alt context literar. Simbolismul românesc nu a avut un caracter
antiparnasian,ci și-a asimilat parnasianismul.

Simbolul

Termenul de  „simbolism” provine din cuvântul grecesc „symbolon ”, intrat în limbă prin

filiera franceză. Simbolul este un substituent, el înlocuiește expresia directă, vorbirea noțonială,
mediind cunoașterea pe calea analogiei și a convenției. O dată cu evoluția limbajului, simbolul
a devenit tot mai complex folosindu-se în toate domeniile culturii, iar în literatură este un mod
de constituire a imaginii artistice.

Simbolul literar concentrează în imagini elemente ale realului cu un

grad mai mic sau mai mare de generalizare. În cuprinsul romantismului, simbolul rămâne însă
ca în literature premergătoare care nu se diferențiază foarte net de alegorie. În simbolism
raportul dintre simbol și realitate este sugerat. Cureantul de diferențiază de alte curente
tocmai prin faptul că da imaginilor poetice funcția implicit și nu explicit simbolică.

Sugestia
  La baza tehnicii simboliste stă sugestia, corespondențele, clar-obscurul, spleen-ul, starea de
inefabil, simbolul se realizează prin sugestie, de aceea Baudelaire numea poezia „o specie
de vrăjitorie evocatoare”. Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte mare. Mallarme
susține că  „a numi un obiect este a suprimă trei sferturi din plăcerea poemului” , și adaugă
„a sugera,iată visul!”. Urmând acest principiu, poeții simboliști nu descriu, nu narează,
nu relatează. Ei resping anacdotica, fabulă, reportajul. D. Anghel nu descrie florile, în volumul
„În grădina”, nici Ștefan Petică în ”Fecioara în alb” . Ei comunica mai ales senzații (olfactive și
vizuale) corespunzătoare unor stări sufletești.

Corespondențele

Corespondențele sunt un mod de sondare, de luminare a zonelor ascunse ale realității.

Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului
(universul mic) și lume (universul mare) care se traduc la nivelul receptivității prin simboluri.
Ele tind să să exprime relațiile ce există, pe baza unor afinității secrete, între părțile componente
ale totului cosmic, în categoria corespondențelor intră și analogiile dintre senzații, emoții,
imagini de naturi dferite.

Temele  predominante  sunt:   natură, motivul ploii și iubirea

Alexandru Macedonski – teoretician al simbolismului

La  revista  „Literatorul” 1880,  Al. Macedonski deschide calea noii orientări artistice. Teoretizând
simbolismul, el a dovedit  totodată  gust  și simpatii pentru  mai  toate celelalte curente literare cu caracter
novator. Abordând,  înainte  de 1880,  problema  artei romantice  și  a celei  simboliste,
Macedonski  susține  că  poetul nu este  decât  un instrument  al  senzațiilor  primite de  la  natură,
pe  care  le transmite apoi  în  formulări  inedite; poezia  îi  apare  că  o  revărsare  a sentimnetului.
Poetul  accentua, astfel,  latura  romantică  a poeziei.  După  1890,  în  „Artă  versurilor”,
el  relevă  faptul  că  poezia are o  muzică  interioară, care este  altceva  decât  muzicalitatea  prozodica.

Ovidiu Densusianu

Un alt teoretician și susținător al simbolismului este Ovidiu Densusianu (întemeietorul

revistei „Viață nouă” 1905-1925). Simbolismul lui Densusian este polemic prin atitudinea de
combatere a epigonismului eminescian și a semanatorismului,  prin proclamarea principiului
libertății și a progresului în artă. Densusian cerea o literatură nouă, afirmând că specificul
național prin proclamarea principiului  libertății și a progresului în artă.
Densusian cerea o literatură nouă, afirmând că specificul național nu este un monopol al
samanatoristilor, ci apare în orice operă scrisă de români.
 Trăsăturile esteticii simboliste

SIMBOLUL

În mod obișnuit, se consideră că elementul esențial al poeticii simboliste îl

reprezintă utilizarea simbolului, termen care dă și numele curentului.

Simbolul este un substituent; el înlocuiește expresia directă și mediază

cunoașterea pe calea analogiei și a convenției. Procedeu artistic care, în baza unor
corespondențe sau legături, înlocuiește și reprezintă altceva decât elementul concret-
real exprimat la prima vedere, simbolul este o „imagine concretă”, având o
semnificație proprie, pentru o realitate ascunsă, abstractă.

În literatură, simbolul a existat în toate epocile, dar simbolismul se diferențiază

de alte curente atât prin faptul că dă imaginilor poetice funcție implicit, și nu explicit
simbolică, cât și prin faptul că are multiple semnificații în contextul poetic.

SUGESTIA
La baza tehnicii simboliste stă sugestia, calea poetică de realizare a simbolului
și de exprimare a corespondențelor/ a legăturilor ascunse dintre lucruri, a stărilor
vagi, nelămurite. În concepția simboliștilor, accesul la transcendent nu se produce
direct, ci pe căi mediate, poezia fiind un fel de instrument de investigație subiectivă,
unde sunetele, cuvintele, parfumurile au misiunea de a releva misteriosul.

Tehnica sugestiei se opune enunțului explicit , rațional, logic alcătuit. Ea

conduce spre o zonă a vagului, a ambiguității, prin care se creează posibilitatea
conexiunilor, a unor legături multiple ale textului. Poeții simboliști mizează pe
colaborarea cititorului. Simbolismul asimilează trăsături ale picturii impresioniste
( Monet, Degas, Renoir, Sisley): sugestia, suprimarea contururilor, efectele de lumină
și umbră, preferința pentru nuanță – Nuanță, nicidecum Culoare (Verlaine, Arta
poetică).
 Poeții simboliști nu descriu, ci comunică senzații (coloristice, muzicale,
olfactive) corespunzătoare unor stări sufletești. De exemplu, poezia spre corăbii, mări,
insule, faruri exprimă aluziv, pe calea sugestiei, tentația depărtării și dorința de
evaziune.

CORESPONDENȚELE

Sunt afinitățile invizibile dintre diferitele părți ale universului (eu poetic și
lume), care se traduc la nivelul receptivității prin simboluri. Ele și-au găsit pentru
prima oară ecoul în literatură în sonetul Correspondances (Corespunderi) de Charles
Baudelaire, considerat ulterior artă poetică a simbolismului. În categoria
corespondențelor intră și analogiile între senzații, emoții, tonuri.

SINESTEZIA (corespondența senzorială)

Reprezintă o asociere spontană între senzații de natură diferită, care se

sugerează reciproc. Ea are, pentru simboliști,valoarea unei căi de acces la unitatea
misterioasă a lumii.

MUZICALITATEA

În efortul poeziei de a-și crea un limbaj pur, muzica este ridicată la rang de
categorie poetică fundamentală, datorită posibilităților ei de sugestie absolută:
Mallarme- Poezia nu e decât muzică prin excelență; Macedonski- Arta versurilor nu
este nici mai mult, nici mai puțin decât arta muzicii.

Muzicalitatea, înțeleasă ca senzație interioară, poate fi expimată prin armonii

verbale, pauze, asonanțe, aliterații, refren și laitmotiv, prin repetiția obsedantă a
unor cuvinte, a anumitor vocale. Pentru crearea sugestiei și exprimarea nestingherită
de rigorile versului clasic a mișcărilor intime ale sentimentului poetic (muzica
interioară), simboliștii cultivă poemul în proză sau realizează inovații prozodice,
explorând noi forme: strofa asimetrică, versul liber, ritmurile variabile, care ar
corespunde muzicii interioare. Pentru a crea sugestia, simboliștii folosesc adeseori
versul liber , introdus în Franța de Gustave Khan și de Rimbaud, apoi impus de Rene
Ghil. La noi, poemul lui Macedonski, Hinov, publicat în 1880, este printre primele în
vers liber din poezia europeană.

ÎNNOIREA ORIZONTULUI TEMATIC

Atitudinea poetică simbolistă se manifestă în preferința pentru anumite teme,

motive și simboluri: singurătatea, nevroza, spleen-ul, reveria, crepusculul, toamna și
ploaia, orașul, boala, moartea, decorul macabru, declinul, descompunerea materiei,
evadarea în spații exotice, corabia, paradisurile artificiale, parfumul, culorile, muzica,
erosul, odaia, parcul ș.a.

Charles Baudelaire
 Charles-Pierre Baudelaire (n. 9 aprilie 1821, Paris – d. 31 august 1867) a fost un
poet francez, a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât și pe
comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică
franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du
Mal/Florile răului.

Charles Baudelaire a fost singurul copil din a doua căsătorie a unui înstărit,
iubitor de artă și literatură, fost funcționar public Joseph-François Baudelaire (1759-
1829) și soția sa cu 34 de ani mai tânără, Caroline Archimbaut-Dufay (1793 - 1871),
născută în Londra din mamă englezoaică.

Tatăl său a murit în februarie 1827 şi, vreme de 18 luni, Baudelaire şi mama sa
au trăit împreună la periferia Parisului, în condiţii pe care avea să şi le reamintească
mereu.

Totul s-a schimbat atunci când Caroline s-a recăsătorit, mai precis în noiembrie
1828, cu Jacques Aupick, un soldat de carieră care a fost ridicat la rang de general şi a
servit ulterior ca ambasador francez în Imperiul Otoman şi în Spania, înainte de a
deveni senator în Al Doilea Imperiu. În 1831, Aupick a fost mutat la Lyon, iar
Baudelaire şi-a început educaţia la Collège Royal. În 1836, tânărul s-a transferat la
prestigiosul Lycée Louis-le-Grand.

Baudelaire s-a arătat un elev cu perspective şi a început să îşi scrie primele

poeme, dar profesorilor săi li s-au părut un exemplu de depravare precoce, care
adopta ceea ce ei numeau „o afectare nepotrivită vârstei lui”. A început să manifeste
o tendinţă spre melancolie şi a devenit conştient că era o fire solitară. Actele regulate
de indisciplină au determinat exmatricularea sa după un incident trivial în aprilie
1839. După ce şi-a luat bacalaureatul la Collège Saint-Louis, Baudelaire a devenit
student la drept, însă, în realitate, a dus o „viaţă libertină” în Cartierul latin.

S-a întors din mica aventură după mai bine de 8 luni și a cerut partea de
moștenire cuvenită din partea tatălui, o avere considerabilă care i-a permis să ducă o
viață de dandy parizian. A început să iubească hainele și să își petreacă zilele în
galeriile de artă și cafenelele din Orașul luminilor.
 S-a îndrăgostit de actrița Jeanne Duval, o tânără mulatră (jeune mulâtresse), a
cărei frumusețe exotică a inspirat poemele din secțiunea Venus cea neagră a
volumului Florile răului.

Baudelaire s-a întors din mările sudice în 1842 mai hotărât ca niciodată să
devină poet. Din acel moment şi până în 1846 a compus probabil şirul de poeme care
au format prima ediţie (1857) din Florile răului. În octombrie 1845 a anunţat apariţia
iminentă a unei colecţii intitulate Lesbienele/Les Lesbiennes, urmată de
Purgatoriu/Les Limbes, ciclu al cărui obiectiv era, după spusele lui Baudelaire, să
„reprezinte agitaţia şi melancoliile tineretului modern”.

În ianuarie 1847, Baudelaire a publicat o nuvelă intitulată La Fanfarlo, al cărei

protagonist, Samuel Cramer, a fost considerat de mulţi, chiar dacă în mod simplist,
drept un autoportret al autorului, deoarece oscilează agonizant între sentimentele
faţă de materna şi respectabila doamnă de Cosmelly şi cele pentru o dansatoare-
actriţă.

Tot în 1847, Baudelaire a descoperit opera lui Edgar Alian Poe. Literatura celui
din urmă i-a dat lui Baudelaire o mai mare încredere în propriile teorii estetice şi în
idealurile sale despre poezie. De asemenea, Baudelaire a început să studieze opera
teoreticianului conservator Joseph de Maîstre, care, împreună cu cea a lui Poe, i-a
indus un mod de gândire din ce în ce mai antinaturalist şi antiumanist.

Între timp, reputaţia lui Baudelaire ca traducător al lui Poe şi critic de artă i-a
permis să publice câteva dintre poemele sale. În iunie 1855, Revue des deux mondes a
publicat o serie de 18 poeme ale sale sub titlul Les Fleurs du mal. Poemele, pe care
Baudelaire le alesese pentru stilul lor original şi temele surprinzătoare, i-au adus
notorietate.

În anul următor, Baudelaire a semnat un contract cu editorul Poulet-Malassis

pentru publicarea, sub acelaşi titlu, a unei colecţii de poezii complete. La publicarea
primei ediţii din Les Fleurs du mal în iunie 1857, 13 din cele 100 de poeme au
declanşat acţiuni în tribunal, fiind considerate o ofensă la adresa religiei şi moralităţii
publice. După un proces de o zi, la 20 august 1857, s-a hotărât scoaterea din volum a
şase dintre poeme, considerate obscene, iar Baudelaire a fost obligat să suporte o
amendă. Cele şase poeme au fost publicate pentru prima dată în Belgia (1866), în
colecţia Les Épaves/Epavele, iar interzicerea lor a fost revocată abia în anul 1949. Les
Fleurs du mal au devenit un simbol al depravării, morbidităţii şi obscenităţii. Astfel, s-
a născut legenda care-l înfăţişează pe Baudelaire drept disident condamnat şi poet
pornografic.

Chiar dacă Baudelaire a scris unele dintre cele mai reuşite lucrări ale sale în
aceşti ani, doar câteva au văzut lumina tiparului. După publicarea primelor sale
experimente de poem în proză, s-a ocupat de pregătirea unei a doua ediţii din Les
Fleurs du mal. În 1859, în timp ce locuia cu mama sa la Honfleur, Baudelaire a creat
într-o succesiune rapidă o serie de capodopere poetice, începând cu Călătoria/Le
Voyage, în ianuarie, şi culminând cu ceea ce este considerat drept cel mai important
poem de sine stătător scris de el, Lebăda/Le Cygne, în decembrie. În acelaşi timp,
acesta a compus două dintre cele mai îndrăzneţe eseuri ale sale în critica de artă,
Salon (1859) şi Pictorul vieţii modeme/Le Peintre de la vie moderne. Anul 1860 a adus
publicarea volumului Les Paradis artificiels, care conţinea traduceri după fragmente
din Confesiunile unui consumator englez de opiu/Confessions of an English Opium-
Eater ale eseistului englez Thomas De Quincey, însoţite de o cercetare proprie şi de o
condamnare a drogurilor. În februarie 1861, Poulet-Malassis a publicat o a doua
ediţie, adăugită şi îmbunătăţită, a volumului Les Fleurs du mal. În acelaşi timp,
Baudelaire a publicat o serie de eseuri critice importante despre Théophile Gautier
(1859), Richard Wagner (1861), Victor Hugo şi despre alţi poeţi contemporani (1862),
precum şi despre Delacroix (1863); toate eseurile au fost publicate după moartea sa
în volumul L’Art romantique (1869). Pateticele fragmente autobiografice intitulate
Rachete/Fusées şi Inima mea dezvăluită (Mon coeur mis à nu) datează tot de la
sfârşitul anilor 1850 şi începutul anilor 1860.

A abandonat apoi poezia în versuri și s-a concentrat pe scrierea de poeme în

proză. În 1862 a publicat o serie de douăzeci de astfel de poeme în La Presse. În
aprilie 1864 a plecat de la Paris la Bruxelles, în speranţa că va convinge un editor
belgian să îi publice operele complete. A rămas în Belgia, din ce în ce mai dezamăgit
şi sărac, până în vara anului 1866, când, după ce şi-a pierdut cunoştinţa în biserica
Saint-Loup din Namur, a fost lovit de paralizie şi de afazie. Baudelaire a murit la 46 de
ani la Paris, în casa în care a fost îngrijit în ultimul an al vieţii.
 Charles Baudelaire a fost, după spusele discipolului său Jules Laforgue, primul
poet care a scris despre Paris ca o persoană condamnată să trăiască zi de zi în oraş,
iar cea mai de seamă dovadă a originalităţii sale a fost, aşa cum scria Verlaine pe la
1865, să „reprezinte puternic şi esenţial omul modern” în toată complexitatea sa
fizică, psihologică şi morală. Baudelaire este un scriitor fundamental al literaturii şi
gândirii europene, iar influenţa sa asupra poeziei moderne a fost uriaşă.
 Jean Moreas

Jean Moréas n. 15 aprilie, 1856 - 30 aprilie, 1910 a fost un poet, eseist și critic

literar francez. A scris în limba franceză. S-a cunoscut și-a fost prieten cu
poetul român Ion Minulescu.

Inspirat timpuriu de o guvernantă franceză care i-a insuflat o pasiune pentru

poezia franceză, Moréas s-a mutat la Paris în 1879, devenind o figură familiară în
cercurile literare care frecventau cafenelele și în paginile literare ale ziarelor și
recenziilor. A publicat două manifesturi, unul în XIXe Siècle (11 august 1885) și unul în
suplimentul literar al lui Le Figaro (18 septembrie 1886), care au ajutat la stabilirea
denumirii Simbolism pentru mișcarea care se dezvolta și înlocuia Decadenței. . În
1886, împreună cu Gustave Kahn și Paul Adam, a fondat periodicul Le Symboliste.

Promotor și teoretician al simbolismului prin manifestul din 1886, a scris versuri de

atmosferă autumnală și crepusculară, cu rezonanțe din Baudelaire și Verlaine,
relevând preferința pentru cuvântul evocator, rar și prețios.

Înainte ca Moréas să emigreze în Franța, a publicat un volum de versuri,

Tourterelles et vipères (1878; „Turtledoves and Vipers”), în greacă și franceză. Primele
sale volume în întregime franceze, Les Syrtes (1884) și Les Cantilènes (1886), au fost
ferm încorporate în estetica decadentă și simbolistă. Cu toate acestea, în prefața lui
Le Pèlerin passioné (1891; „Pelerinul pasionat”), Moréas a început să renunțe la
simbolism; acolo a cerut revenirea la spiritul clasicismului.

După ce fondează în 1891, împreună cu Ch. Maurras, „École romane”, de

orientare neoclasică, având ca model tradiția greco-latină și poezia Pleiadei, a scris o
lirică de rară simplitate a expresiei, riguros disciplinată, exprimând comuniunea cu
natura, în tonalități meditativ-elegiace.
Opere

 Les Demoiselles Goubert;

 1884: Les Syrtes ;
 1886: Les Cantilènes;
 1891: Le Pèlerin passioné ("Pelerinul pasionat");
 1899 - 1901: Stances ("Stanțele"), capodopera sa;
 1894/1896: Les Sylves ("Pădurile");
 1904: Contes de la vielle France;
 1910: Variations sur la vie et les livres ("Variațiuni despre viață și
cărți"), eseuri;
 1912: (postum) Réflexions sur quelques poètes ("Reflecții despre câțiva poeți"),
eseuri.
 Paul Verlaine

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost

un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți
dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o
viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația
spre puritate și candoare. Versurile de început (“Poeme saturniene”, 1866), cu
reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin
viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie, prin căutarea
armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești,
într-o atmosferă crepusculară și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o
armonie muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează volumele sale: “Romanțe fără
cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, “Înțelepciune” (1881), “Odinioară și
altădată” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi
absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din “Arta poetică” (1855), notele
caracteristice ale esteticii simbolismului: “Muzica înainte de toate”; “Sucește gâtul
elocinței”; “Nuanță, nicidecum culoare”.

Stilul de viață a lui Verlaine a oscilat între criminalitate și inocența; s-a căsătorit cu
o tinerică în 1870 dar după un an s-a îndrăgostit de tânărul poet Arthur Rimbaud,
care avea 17 ani. Împreună cu Stéphane Mallarmé și Charles Baudelaire au format
așa numitul "Decandents".

În opera lui Verlaine predomină două impresii: doar "eu" este important și că rolul
poeziei este de a păstra momentele celor mai intense și unice trăiri. A folosit atât
formă clasică dar și versul liber și un limbaj simplu, muzical. Paul Verlaine s-a născut
în Metz, nord-estul Franței, unde tatăl sau, căpitan de infanterie, s-a întâmplat să
staționeze. Verlaine a fost singurul copil, dar alături de familia sa a trăit și Elisa
Déhee, o verișoară orfană, de care poetul s-a îndrăgostit nebunește mai tărziu.
 În 1851 familia se mută la Paris, unde a fost trimis la liceu. La vârstă de 14 ani
citește Baudelaire "Les Fleurs du mal" ce îl va influență puternic în aspirațiile sale de
scriitor. A studiat dreptul,dar a renunțat după doi ani și s-a angajat la Civil Hall.În
1862, Verlaine a primit licență studiilor. Majoritatea prietenilor lui erau din rândul
poeților parizieni:Leconte de Lisle, Théodore de Banville, Louis Xavier de Ricard,
Catulle Mendès, și François Cippée.În fiecare casă, el găsea companie pentru lungi
discuții și băutură de pelin. Tatăl sau a refuzat să-i finanțeze un astfel de stil de viață-
băutură și scris.

Prima să carte "POÈMES SATURNIENS" a apărut în 1866. "FÊTES GALANTES"

(1869) a fost publicat după moartea iubitei sale verișoare. De asemenea Verlaine a
avut tendințe homosexuale, s-a căsătorit în 1870 cu Mathilde Mauté de Fleurville și a
împărțit aceeași locuință uneori cu soția sa, rudă prin alianță, și cu tânărul poet
Arthur Rimbaud.Pentru Mathilde Verlaine a scris "LA BONNE CHANSON "(1870),
relevând anxietatea și speranțele sale pentru fericire, dar de asemnea a arătat o
atitudine rea, și-a atacat soția și o dată a urlat micul sau fiu George. Când Verlaine a
început o afacere cu Rimbaud, căsătoria a fost distrusă.În această imposibilă situație,
Verlaine și-a părăsit familia pentru a duce o viață boemă alături de prietenul sau poet
în Londra și Brussel.Relația lor s-a sfârșit în 12 iulie 1873 când Verlaine, băut și
dezolat, a încercat să-l împuște pe Rimbaud în încheietură mâinii după o ceartă. A
fost închis pentru 18 luni.

În timpul închisorii Verlaine a studiat Shakespeare și Don Quiote și a scris

"ROMANCES SANS PAROLES" (1874). Colecția este considerată capodoperă să în care
și-a găsit în sfârșit vocația poetică autentică. În 1873 Verlaine a trecut la catolicism.
După eliberare, Verlaine se întâlnește iar cu Rimbaud, care a alfat repede că prietenul
sau a devenit catolic. Rimbaud la început a încercat să-l îmbete pe Verlaine și astfel
să-și blasfeme credință. În concordanță cu o poveste el l-a bătut cu un băț. Verlaine s-
a mutat în Anglia unde a predat franceză înainte de a se întoarce în Franța în 1877
unde a predat la colegiul Rethel.

Din această perioada datează cele mai mult epoeme din "SAGESSE". Acesta
conține versuri ce reflectă sentimentul său religios -catolic. În 1879 renunță la
predare, a adoptat un discipol, Lucien Létinois și ei au condus împreună o
fermă.Ferma a dat faliment iar Verlaine s-a întors la Paris.
 A două sa încercare de a trăi în țară, de dată asta la Couloumnes, se termină de
asemenea în faliment. Discipolul favorit al lui Verlaine moare în 1883 și mama sa în
1886.

Deși căzut pradă băuturii,Verlaine era sărbătorit în acelsi timp ca poetul de frunte
al Franței.A publicat câteva lucrări critice că" LES POÈTES MAUDITS" (1884), scurte
studii biografice ale poeților,scurte povestiri și versuri profane și sacre. Poemul său
"Amour" (1888) amintește de moartea lui Lucien.

A fost în lungi perioade prin spitale, a continuat să bea și a petrecut o lună în

închisoare. A suferit de asemnea de reumatism, ciroză, gastrită,icter ,diabet și a fost
hipercardiac. În ultimul său an, Verlaine a trăit cu două femei prostituate mai în
vârstă, dar cărora le-a lăudat frumsețea.A frecventat de asemnea un bărbat
homosexual Bibi-la-Purée, care ocazional era hoț. "Pentru mine,Rimbaud este
realitatea nemuritoare", Verlaine spunea odată prietenului sau, "un soare care arde
înăuntrul meu și pe care nu vreau să îl scot..." .

Stilul de viață al lui Verlaine începuse să atragă o admirație șovăitoare. Verlaine a

murit în Paris, la vârstă de 52 ani, în 08 ianuarie 1896. Funerariile sale au fost un
eveniment public, mii de parizieni însoțind sicriul sau la cimitirul Batignolles. În ciuda
faimei sale, Verlaine a murit în sărăcie.

În 1911 un monument în cinstea lui Verlaine a fost ridicat în Paris, în grădinile

Luxembourg. Oscar Wilde a glumit spunând că acesta trebuia amplasat în cafeneaua
Françoise Premier, deoarece "statuia eroului trebuie să fie pe câmpul lui de bătălie" .
 Arthur Rimbaud

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (n. 20 octombrie 1854, Charleville[*], Republica Franceză –

d. 10 noiembrie 1891, Marsilia, Franța) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii
moderne, precursor al simbolismului.

A început să scrie poezii de la vârsta de 10 ani, iar în 1870 publică prima sa scriere "Les

étrennes des orphelins". În același an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează
și este închis într-o casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei,
Georges Izambart, care-l aduce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le
Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creații de
debut se simte influența lui Charles Baudelaire, dar - în același timp - se recunoaște propria sa
originalitate în asociațiile metaforice neașteptate și în amestecul între conștiința de sine și
resemnare, care va fi prezent și în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud
se stabilește în 1871 în locuința acestuia din Paris, unde întrețin până în anul 1873 o relație
amoroasă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi
produce o rănire gravă.

Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("Un anotimp
în infern"), care - prin dinamismul și radicalitatea stilistică a compoziției - marchează un punct
de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les
Illuminations" ("Iluminările"), creații vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor
convenționale. În acest ciclu se găsește celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în
care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.
Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru,
lucrând ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc.
Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții
în Etiopia și Somalia. În afara unei bogate corespondențe cu familia, de la vârsta de 20 de ani,
Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce
în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, în dureri sălbatice din cauza unei cangrene, la
vârsta de 37 de ani.

Relația sa cu Paul Verlaine a fost tematizată de filmul Total Eclipse regizat de Agnieszka

Holland. În rolul lui Rimbaud a fost distribuit actorul Leonardo DiCaprio.
 Gabriele d’Annunzio

Gabriele d’Annunzio a fost un poet, romancier, nuvelist și dramaturg italian,

președinte al Academiei italiene. Numele lui a fost asociat cu un curent literar,
decadentism, care s-a intrepăruns adeseori cu simbolismul francez si cu estetismul
britanic.Operele sale au marcat o indepartare de naturalismul romanticilor târzii,
fiind in același tmp senzoriale si mistice.

A scris :

Poezie

 Cântec nou (1882)

 Elegii romane (1892)

 Ciclul Laude (1903-1912) - capodopera sa

Romane

 Trilogia Trandafirul

o Plăcerea (1889)

o Inocentul (1892)

o Triumful morții (1894)

 Fecioarele dintre stânci (1896)

 Focul (1900).

Volume de nuvele

 Pământ virgin (1883)

 Cartea fecioarelor (1884)
  San Pantaleone

Teatru

 Cetatea moartă (1898)

 Gioconda (1898)

 Francesca de Rimini (1902)

 Fiica lui Jorio (1904)

Memorialistică

 Colegul fără gene (1928)

Decadentismul este o denumire generică dată tendințelor unor curente literar-

artistice de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX -lea de către propriii
protagoniști, caracterizate
prin misticism, formalism, individualism excesiv, cosmopolitism, cultivarea
artificialului, a rafinamentului estet și a morbidului excesiv, care opun realității o
lume a stărilor de spirit subiective, considerată ca singura autentică

Estetismul (cunoscut și ca mișcarea estetică) este un curent artistic și literar

care constă în prețuirea mai mult a valorilor estetice decât a temelor social-
politice în literatură, artă plastică, muzică și alte arte.[1][2] Aceasta înseamnă că
arta acestui curent specific era concentrată mai mult pe reprezentarea frumosului
decât pe o semnificație mai profundă, susținând teoria „artei pentru artă
 Alexandru Macedonski

Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854 București, Țara Românească – d. 24

noiembrie 1920 București, România) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român.
Supranumit poetul rondelurilor, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română.

A inițiat cenaclul și revista literară “Literatorul” și a susținut modernizarea poeziei românești,

fiind într-o continuă polemică cu junimiștii.. Aceste controverse i-au afectat serios cariera
literară și viața, cele mai cunoscute fiind cele cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și I. L.
Caragiale.

Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor literare,

numeroși tineri talentați, precum George Bacovia și Tudor Vianu, cărora le-a publicat în revista
“Literatorul” primele creații, iar în revista “Liga ortodoxă” debutează, printre alții, Tudor
Arghezi. De asemenea, scriitorul a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei
Române.

BIOGRAFIE
Familia poetului din partea tatălui a emigrat în Țara Românească la începutul secolului al
XIX-lea. Bunicul poetului Dimitrie și fratele acestuia Pavel au participat la Revoluția din 1821,
susținând Eteria împotriva regimului fanariot. Aceștia au făcut parte și din complotul împotriva
lui Tudor Vladimirescu. Dimitrie se căsătorește cu Zoe, fiica unui ofițer rus, iar fiul lor Alexandru
(tatăl poetului) după o educație militară în Imperiul Rus, urcă pe scara ierarhică militară până la
funcția de Ministru de Război în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după Unirea
Principatelor Române.

Mama poetului, Maria Fisența, provenea dintr-o familie de boieri din Oltenia, a fost fiica
lui Emanuel Fisența, posesorul unei averi mari, și a Ecaterinei Urdăreanu-Brăiloiu, fiica unei
familii din vechea boierime. Tatăl Mariei a murit la scurt timp după nașterea acesteia, iar mama
s-a recăsătorit cu Dimitrie Pîrîianu, la 12 februarie 1848.

Alexandru A. Macedonski s-a născut la București, fiind cel de-al treilea copil al familiei.
 Sora sa cea mare Ecaterina, căsătorită cu un Ghica și mai apoi cu Leboef, publică versuri în
limba franceză în “Literatorul”. Fratele mai mare maiorul Dimitrie Macedonski a fost veteran
războiului din 1877, iar fratele mai mic Vladimir, avocat în București, publică și el schițe și
nuvele.
Până la vârsta de șase ani poetul a fost un copil bolnăvicios, având crize regulate de
o „nervozitate extremă, expus la un soi de absențe de conștiință momentane”.  În
anul 1862 familia îl trimite la școală în Oltenia, petrecându-și astfel mare parte din copilărie la
moșia de la Amaradia. Nostalgia copilăriei și a peisajelor de acolo se regăsesc mai târziu în ciclul
poemelor amărăzene. Școala o urmează la Colegiul Național Carol I din Craiova, pe care a
absolvit-o în anul 1867.
Tatăl poetului a murit la 24 septembrie 1869, iar mama poetului va susține că acesta a fost
otrăvit de oponenții săi politici, ipoteză susținută, mai târziu, necontenit de către poet în ziarele
sale.
După moartea tatălui scrie poezia “La defunctul meu părinte, Generalul Alex. D. Macedonski”,
inclusă în volumul Prima verba, datată în manuscris: Viena, 1870.

Anii de debut și călătoriile prin Europa

Macedonski părăsește România în 1870, călătorind prin Imperiul Austro-Ungar,
vizitând Viena, iar apoi Elveția. Se vehiculează că în timpul acestei călătorii l-ar fi cunoscut
pe Mihai Eminescu, la acea dată student la Viena. Scopul călătoriei lui Macedonski a fost acela
de a se pregăti pentru admiterea la Universitatea București, dar el a petrecut tot acest timp într-
un mod boem cu numeroase petreceri și escapade romantice.
  Publică prima poezie “Dorința poetului” în Telegraful român din Sibiu. În acest an a început
perfecționarea propriului stil poetic, influențat profund de romantism și de către predecesorii
săi Dimitrie Bolintineanu și Ion Heliade Rădulescu. Anul următor
vizitează Pisa, Florența, Veneția, unde ar fi urmat anumite cursuri, în special la Universitatea
din Pisa, dar acest fapt nu a fost confirmat de istoria literară. În Italia, mărturisește poetul în
jurnalul său, s-ar fi confruntat cu probleme financiare și de sănătate.
Se întoarce la București, unde este admis la Facultatea de Litere, dar nu frecventează cursurile
cu regularitate. Debutează cu volumul de versuri Prima Verba în anul 1872, iar apoi vizitează,
din nou, Italia.
A devenit pasionat de jurnalismul politic și de politică, astfel a ajuns membru al Partidului
Liberal și a editat ziarul Oltul între anii 1873 și 1875, unde publică articole pro-liberale,
traduceri din litaratura franceză, scurte povestiri și primele impresii de călătorie.
La vârsta de 22 de ani scrie prima sa piesă de teatru “Gemenii”. La 23 iunie 1874, I. L.
Caragiale îl ridiculizează în revista Ghimpele, aesta fiind primul episod din șirul lung de polemici
între cei doi.
 La 20 ianuarie scoate primul număr al gazetei „heliadiste” Literatorul, ziar de
opoziție Junimii și Convorbirilor literare care, conform poetului, acaparaseră fără o justificare
obiectivă pozițiile culturale cele mai însemnate ale epocii. În ciuda sentimentelor adverse față de
junimism, Macedonski a definit mișcarea promovată de Literatorul drept “direcțiune opozită
celei din Iași, deși se atinge cu dânsa prin unele puncte, după cum se atinge și în vechea școală a
lui Heliade prin altele”.
În noiembrie 1880, au loc premierele pieselor de teatru “Iadeș! “ și “Unchiașul Sărăcie”,
la Teatrul Național, publicate în Literatorul la începutul anului următor.
Publică volumul Poezii, în anul 1881.  Încercând să intre în grațiile Junimii și al lui Titu
Maiorescu, participă cu regularitate la ședințele cenaclului și citește “Noaptea de noiembrie”.
Maiorescu l-a aplaudat, dar în jurnalul personal consemnează că nu a fost impresionat de
poezie. De asemenea poezia este lăudată de Bogdan Petriceicu Hasdeu, care deși era anti-
junimist, se afla în audiență.

Polemica cu V. Alecsandri
Deși era un mare admirator al scriitorului pe parcursul anului 1882, după decernarea Marelui
Premiu al Academiei lui Vasile Alecsandri pentru întreaga sa operă, Macedonski izbucnește fără
reticențe, scriind o analiză critică în trei numere ale Literatorului (nr. 8, 9, 10) menită a distruge
mitul infailibilității poetului. Astfel îi reproșează versuri neeufonice din cauza eliziunilor,
comparații forțate, rime false, greșeli de construcție și de sens al cuvintelor și îi neagă puterea
de creație, acuzându-l că și-a însușit poezii create de popor. Alecsandri făcea parte din
Academia Română, iar Macedonski considera că nu se cuvine să se împartă premiile între
membrii Academiei. „Alecsandri, om bogat, membru al Academiei, cu stație de cale ferată pe
moșia sa, primise premiul de 10.000 lei de la Academie: Rușine, de trei ori rușine, domnule
Alecsandri, domnilor Academicieni!”. Acesta i-a răspuns prin drama “Fântâna Blanduziei “ în
care transpare personalitatea sa în Horațiu și cea a lui Macedonski în invidiosul poet Zoil.

Junimiștii nu ripostează acestor atacuri la adresa lui Alecsandri, decât în anul 1883, printr-o
recenzie distrugătoare la volumul Poezii, semnată de Petru Th. Missir.
Polemica se încheie aici, iar Macedonski revine la sentimentele dinaintea polemici,
recunoscând în Alecsandri un mare poet, al cărei tradiție o continuă.
Polemica cu Eminescu
Deși în discursul “Asupra mișcării literare din ultimii zece ani”, din 1878, Macedonski îi aducea
elogii lui Eminescu, relațiile dintre cei doi s-au transformat o dată cu schimbarea viziunii politice
a lui Macedonski, devenit din conservator, liberal. Astfel cei doi încep a-și servi reciproc
“gratiozitati supărătoare de ordin aristocratic și chiar de ordin personalo-familiar”, Eminescu
scria:
„Poeziile lui Macedonski și ale altora câțiva nu-s frumoase prin acea că-s naționale. Avem atâtea
modele nobile în poeți mai vechi și mai ales poezia populară, încât insuficiența cu care sunt
privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat.”

Iar în articolul “Materialuri etnologic” publicat în Timpul la 8 aprilie 1882, Eminescu afirma:

„Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale
acelor străini, romanizați de eri de alaltă eri, cari privesc toate în țara aceasta de „sus în jos”.
Unul abia sfârșește liceul, vine să vândă mărunțișuri la București, îi merge rău o negustorie și s-
apucă de alta: negustoria literară. Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-
o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă.”

În urma articolelor “Naționalitate și cosmopolitism”, din anul 1881, și “Materialuri

etnologice”, din 1882, Macedonski se plângea de atacurile repetate ale „confratelui” Eminescu,
unele nesemnate, care-l acuzau de escrocherii și falsuri în calitate de director de prefectură la
Silistra Nouă, încă din anul 1879. Astfel, zece ani mai târziu, în anul 1892, poetul amintea
în Literatorul:
„Pe la 1882 înflorea la București grosolănia de injurii a ziarului Timpul... Eminescu gloria
contemporană a erei nouă dar necunoscut pe atunci, fără să-i fi făcut vre-un rău, nu scăpa nici
un prilej să mă ultragieze. Ani consecutivi Eminescu mă isbi sub propria semnătură
întrebuințând calomnia și invectivele. Nici familia mea nu fu respectată”

În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă „inofensivă”, fără a bănui urmările catastrofale,
care-i vor schimba cariera și întreaga viață:
Un X… pretins poet-acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-aș plânge dacă-n balamuc
Destinul lui n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun.
 În urma acestei epigrame, Macedonski a fost sever sancționat de societate. Opinia
publică, printr-o rară unanimitate, și-a dat mâna pentru a-l declara mort moralmente pe cel
care a avut cruzimea să zvârle aceste sarcasme marelui poet când boala îl doborâse. Poetul
vrea să se justifice, dar ziarele refuză să-i publice cuvântul, abonații Literatorului îi înapoiază
foaia, iar societatea se destramă. Doar ziarul Românul îi dă ocazia să se scrie la 9 august
1883:
„Domnule redactore, ziarul d-voastră s-a făcut ecoul unei afirmări și unei insulte ce și-a luat
izvorul de la dl. Ventura. Nu sunt ținut să dau seama nimănui cui adresez epigrame atunci
când desemnez pe adrisanți cu X.”

Activitatea liteatră

În toamna anului 1884 părăsește țara, se stabilește la Paris și începe să scrie în limba

franceză, căutând faima mondială. Se întoarce în țară la începutul anului 1885, iar primele
versuri în limba franceză îi sunt publicate în revista La Walonie din Liege, condusă de Albert
Mockel, revistă considerată una dintre primele organe ale simbolismului francez. Iar
Macedonski prin colaborarea sa la această revistă, face parte din primele echipe ale
simbolismului.
Literatorul anunță retragerea poetului la data de 27 ianuarie 1885, iar la 17 martie revista
își încetează apariția. 
În 1886, scrie nuvelele naturaliste: “Zi de august”, “Pe drum de poștă”, “Din carnetul unui
dezertor”, “Între cotețe” și “Nicu Dereanu”, adunate în 1902 în volumul “Cartea de aur”.

În aprilie-mai 1888 scoate România literară, împreună cu Bonifaciu Florescu, unde

colaborează până în august. La 23 decembrie începe să colaboreze la Românul, cu rubrica Viața
bucureșteană.
Literatorul  reapare din iunie până în octombrie 1890 unde publică ciclul Ideilor brutale,
continuate în Revista literară pe parcursul anului 1891, unde publică și primele versuri simbolist
instrumentaliste.
În data de 14 mai 1892 au loc manifestări de stradă studențești, iar poetul dedică versuri
studențimii, publicate în Românul. Între 15 iunie și 15 decembrie apar alte șapte numere
ale Literatorului, iar această nouă serie a revistei continuă până în februarie 1895, avându-l prim
redactor, iar mai târziu director adjunct pe Cincinat Pavelescu, despre care Macedonski are
cuvinte de mare laudă.
Publică articolul “Poezia viitorului”, la 15 iulie 1892, manifest simbolist, propunând exemplul
lui Baudelaire și Moréas, explicând ce e simbolul, dar se oprește la varietatea lui
instrumentalistă. Caragiale ridiculizează articolul în Moftul român. La 28 decembrie 1893 are loc
premiera piesei “Saul”, scrisă în colaborare cu Cincinat Pavelescu. Piesa are succes datorită
talentului lui Constantin Nottara, care pune în valoare versurile poemei.
Scoate, la 5 aprilie 1894, ziarul Lumina în care republică o mare parte a operei sale poetice.
Publică volumul de versuri “Excelsior”  în februarie 1895, dedicat lui Grigore M. Sturdza, care
după republicările din 1896 și 1897, ar fi ajuns la 13 mii de exemplare vândute, dar nici unul
dintre capii literaturii de la acea vreme nu i-au dat însemnătate.  Volumul cuprinde și
republicarea piesei Cuza Vodă, cu adaosuri anti-monarhice. Motto-ul volumului sunt propriile
versuri din poezia “Noaptea de ianuarie”:
M-am născut în niște zile când tâmpita burghezime,
Din tejghea făcând tribună, legiune de coțcari,
Pune-o talpă noroioasă pe popor și boierime;...
Zile când se-mparte țara în călăi și în victime
Și când steagul libertății e purtat de cârciumari.

Revista Liga ortodoxă

Macedonski fiind în strânse legături cu cercurile conservatoare, se implică în „chestiunea

Ghenadie”, susținându-l pe Mitropolitul Primat Ghenadie, iar în acest sens scoate împreună cu
Eugen Văian, Liga Ortodoxă, în care Macedonski publică sub pseudonimul Sallustiu articole
împotriva lui Caragiale.Revisa  își încetează activitatea în decembrie 1896, după ce Ghenadie
Petrescu își prezintă demisia.

Opera
Până în 1890 Macedonski a scris poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi și cu un
pronunțat caracter satiric, ca de exemplu ciclul Nopților, caracterizat și printr-un abundent
retorism romantic, inspirat din volumul “Nopțile” al poetului romantic francez Alfred de
Musset.
După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esențializare. În
această perioadă scrie Rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză și se
bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunță la retorismul primei etape, poezia devenind
sugestie și muzicalitate. Spre exemplu Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina
japonezului, Rondelul crinilor, Rondelul lucrurilor.
Macedonski este unul dintre puținii autori români de rondeluri. Spre sfârșitul vieții a scris
celebrele cicluri Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile
rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în
volumul postum “Poema Rondelurilor” (1927).
 A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.

Singura traducere în limba engleză a operei lui Alexandru Macedonski este volumul de
poezii If I knew („De-aș ști”), o ediție bilingvă (în română și engleză) care cuprinde 50 de poeme
selectate de traducătorul volumului, Valentin Petcu.

Nicolae Manolescu consideră că romanul Thalassa este cea mai izbutită dintre prozele lui

Macedonski. Creația cuprinde într-un conflict erotic una dintre obsesiile macedonskiene:
coruperea idealului prin real, nostalgia smulgerii din tirania realului și a realizării plenare sub
zodia idealului.

Volume de poezii:

 Prima verba (1872);
 Poesii (1882);
 Excelsior (1895);
 Flori sacre (1912);
 Poema rondelurilor (1927);

Proză:

 Dramă banală (1896);
 Cartea de aur (1902);
 Le calvaire de feu, Paris, (1906);
 Thalassa (1916);
 Nuvele (1923);

Teatru:

 Moartea lui Dante Alighieri (1916);

 Gemenii.

Simbolismul
 Primele idei care prefigurează simbolismul la români şi care încearcă să-l teoretizeze apar
odată cu Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista “Literatorul”. Chiar înainte de
reconstituirea simbolismului apar în această revistă, în primul ei an de existenţă(1880), articole
de directivă, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste. De altfel Macedonski îşi revendică
în 1889, printr-un articol intitulat “În pragul secolului”, merite de pionier al simbolismului pe
plan european.

  Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15 iunie 1892, este articolul
lui Macedonski “Poezia viitorului”. “Prin simbolism, ca şi prin instrumentalism care e tot un
simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism locul imaginilor, poezia şi-a creat
un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei”, afirma poetul.

    Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole publicate de Macedonski în

“Literatorul”, precum „Despre poezie sau Despre poemă” 1881, în care poetul pledează pentru
concentrare şi sinteză lirică, pentru poezia care să adune în ea, imprevizibil, mişcări sufleteşti
contrastante.
 Teoretizând simbolismul, Macedonski l-a și promovat stăruitor în literatura română. În
numele acestui curent, directorul “Literatorului” a încurajat de fapt tot ce se deosebea de poezia
românească de până atunci: parnasianism, naturalism, decadentism, tot ce putea impresiona
prin neobişnuit şi bizar. El însuşi s-a exersat în compuneri alcătuite după ultima modă parisiană,
menite să revoluţioneze lirica. După modelul lui Rollinat, din care a şi tradus, Macedonski a
afişat uneori preferinţe morbide pentru macabru ca în “Vaporul morţii”. Dar pasiunea lui cea
mare a fost instrumentalismul, poetul propunându-şi să creeze efecte lirice prin pure combinaţii
de imagini şi sunete ca în „Rimele cântă pe harpă” şi „Guzla”.
 George Bacovia

George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) a fost un scriitor român format

la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză
scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu influențe din marii lirici
moderni francezi pe care-i admira. La început, văzut ca poet minor de critica literară,
va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept
cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din
poezia română modernă.

Biografia:
1. Copilăria:

George Andone Vasiliu s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei
Vasiliu pe actuala stradă G. Bacovia nr. 13 în Bacău. Copilul în vârstă de doar 6 ani
începe să învețe limba germană, apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un
pension din Bacău. În 1891 este înscris la Școala Primară Domnească nr. 1 din Bacău,
iar trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna iunie. În același an se înscrie la
Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreagă, din
neatenția paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal. Această
întâmplare îi va inspira poezia „Amurg violet”, scrisă în 1899. Vădește mare talent la
desen, se dovedește foarte bun executant la vioară și la alte instrumente din
orchestra școlii, pe care o și dirijează. În 1899 obține premiul I pe țară la
concursul Tinerimii române pentru "desen artistic de pe natură". Îi apare
în Literatorul din 30 martie poezia „Și toate”, scrisă cu un an înainte, semnată V.
George.

2. Studiile:
 În 1900 se înscrie la Școala Militară din Iași, de unde se retrage în al doilea
semestru, neputând să îi placă această disciplină. Compune poezia Plumb, pe care o
va finisa totuși abia în 1902. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand.
Absolvă liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar
adresat de minister absolvenților din acel an, în vederea reformei învățământului
inițiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din București. Citește într-una
din ședințele salonului literar al lui Macedonski poezia Plumb, care produce o
puternică impresie.
Citește în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, obținând același
succes. Colaborează cu revista Arta de la Iași și se retrage de la Facultatea de Drept
din București, stabilindu-se în 1905 în București, împreună cu fratele său Eugen. Un
an mai târziu, în 1906 se reîntoarce la Bacău, stabilindu-se în locuința din strada
Liceului. Scrie poezia Lacustră, iar în 1907 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași și
reîncepe cu anul I. Rămâne la Iași și anul următor. Colaborează la revista lui Ion
Rașcu Versuri, mai târziu Versuri și proză. Între 1909-1910 merge la Iași numai în
perioada examenelor, restul timpului locuind la Bacău, iar în 1911 obține diploma de
licență în drept și se înscrie în baroul din Bacău. Plătește zece ani cotizație, dar nu
profesează. Colaborează la Românul literar al lui Caion în 1912. Devine copist la
Prefectura din Bacău, iar din 1913 devine ajutor contabil la aceeași prefectură dar se
îmbolnăvește și demisionează.
3. Perioada interbelică:
În 1914 se internează la sanatoriul Mărgăritescu din București. Publică în
suplimentul literar al ziarului Seara și trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează
la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi și publică poezii, proză, recenzii, sub
mai multe pseudonime. Strânge relațiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.
În 1916 devine copist la Direcția învățământului secundar și superior din
Ministerul Instrucțiunii, iar în iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul
războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcției sale în evacuare la Iași.
În perioada 1917-1919 e funcționar în București. În 1920 devine șef de birou clasa
a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat șef de birou clasa a I-a în același
minister. Se îmbolnăvește de plămâni și demisionează, iar un an mai târziu se
reîntoarce la Bacău.
În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediția a II-a a volumului Plumb. Este numit
suplinitor de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău. În 1925
devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipărește pe cont propriu la
Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare și volumul Bucăți de noapte, editat de
poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcționează ca profesor suplinitor de
desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău.
În 1928 se căsătorește cu Agatha Grigorescu și se stabilește la București, unde
soția sa era profesoară. În 1929 retipărește volumele Plumb și Scântei galbene sub
titlul Poezii, la Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa revista Orizonturi noi și în
1930 este numit referent la Direcția Educației Poporului. Îi apare volumul Cu voi....
iar din noiembrie 1930 până în octombrie 1933, locuiește în Bacău, fără serviciu. În
1931 i se naște unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor îi aprobă o pensie
lunară de 1000 lei.
Din 1933 se stabilește cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârșitul vieții. În
1934 i se tipărește volumul antologic Poezii, iar în 1936 publică volumul Comedii în
fond. În 1940 i se majorează pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înființează
Casa de pensii a scriitorilor, de unde obține o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare
volumul intitulat Opere, care reunește toate scrierile sale publicate anterior.
În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor și Petrolului. Este editat în
1946 volumul Stanțe burgheze, pentru care va fi criticat de autoritățile comuniste.
Este pus la index, dar la mijlocul anilor '50 este repus în circulație. E sărbătorit ulterior
de Ministerul Artelor, care-l și angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare
în ziua de 22 mai 1957 în locuința sa din București.

Opera
Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au
remarcat ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă
în primul său volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din Primul
Război Mondial se dezlănțuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia
din volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă
rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în
Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E.
Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al Doilea
Război Mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în
paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente
ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau
chiar expresionismul dar și cu școli filozofice cum ar fi existențialismul (Ion Caraion)

Volume antume

 Plumb, București, 1916
 Scîntei galbene, Bacău, 1926
 Bucăți de noapte, București, 1926
 Poezii, București, 1929
 Cu voi..., București, 1930
 Poezii, prefață de Adrian Maniu, București, 1934
 Comedii în fond, București, 1936
 Opere, București, 1944
 Stanțe burgheze, București, 1946
 Ion Minulescu

Ion Minulescu a fost un poet și prozator român, reprezentant important al

simbolismului românesc. Emfatic, expresiv, plastic, acesta a oferit posteritãţii o
bogatã metamorfozã poeticã a experienţei sale personale, transpusã sub semnul unui
simbolism tardiv care i-a format reputaţii de ,,maestru simbolist” (Ion Trivale) sau
,,agentul cel mai activ al simbolismului înainte de rãzboi” (Serban Cioculescu). Poezia
sa etericã încã mai reuşeşte sã câştige admiraţia cititorilor, prin dinamica şi
accesibilitatea sa.

Biografie

Ion Minulescu se naşte în 1881, pe 6 ianuarie, în Bucureşti, dar copilărește la

Slatina, de unde este mama sa, Alexandrina Ciucã. În 1897 îi apar primele poezii în
revista ”Povestea vorbei” de la Piteşti. În 1898, sub pseudonimul I.M. Nirvan publicã
în ”Foaia pentru toţi”. Dupã finalizarea studiilor liceale la Bucureşti, poetul pleacã la
Paris pentru a studia dreptul, la care renunţã, preferând sã se afunde în literatura
simbolistã francezã. Din 1905 publicã poezii şi fragmente de prozã în revista ”Viaţa
Nouã”a lui Ovid Densuşianu, iar din 1906 publicã parte din versurile care vor alcãtui
”Romanţe pentru mai târziu” în ”Viaţa literarã şi artisticã” a lui Ilarie Chendi. Poetul
participã la ”sâmbetele literare” organizate de ”Convorbirile critice” ale lui Mihail
Dragomirescu, cerc din care mai fac parte Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Mihail
Sorbul.

În 1908, sub direcţia sa apare ”Revista celorlalţi” în colaborare cu Mihail

Cruceanu, Eugeniu Stefănescu-Est, N. Davidescu, care se declarã împotriva
tradiţionalismului. Tot atunci apar si primul volum de versuri, ”Romanţe pentru mai
târziu”, precum şi povestirile simboliste ”Casa cu geamuri portocalii”. În 1912
Minulescu scoate ce-a de-a doua revistã, ”Insula”, care adunã colaboratori precum G.
Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D.
Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu. Ca şi prima, îşi înceteazã apariţia dupã cel de-
al treilea numãr. 1913 marcheazã apariţia celui de-al doilea volum de versuri, ”De
vorbã cu mine însumi”. Anul urmãtor poetul se cãsãtoreşte cu Claudia Millan,
autoarea volumelor ”Garoafe rosii” (1914), ”Cântări pentru pasărea albastră” (1923),
”Întregire” (1936), cu care are o fiicã dedicatã artelor plastice. Ca autor dramatic,
Minulescu îşi face debutul în 1921, când pe scena Naţionalului se reprezintã ”Pleacã
berzele” şi ”Lulu Popescu”. Poetul devine director general al artelor în Ministerul
Artelor şi Cultelor, funcţie pe care o va deţine pânã în 1940. În 1927 Minulescu
reapare pe scena poeziei cu volumul ”Spovedanii”, inclus ulterior în ”Strofe pentru
toatã lumea”. Un an mai târziu scriitorul publicã romanul autobiografic ”Corigent la
limba românã”, câştigând totodatã şi Premiul Naţional de Poezie. Sub titlul ”Nu sunt
ce par a fi” Minulescu îşi adunã poeziile din ultimii ani. La 11 aprilie 1944, în urma
unui stop cardiac, Minulescu se stinge din viaţã în Bucureşti, fiind înmormântat la
Cimitirul Bellu.

Repere ale simbolismului

Simbolismul românesc, pânã sã atingã faza de maturitate odatã cu marele

poet, a fost mai întâi precedat de câteva încercari de redefinire a lirismului. Era mai
mult o idee care îşi aştepta reprezentantul. Originea poeziei simboliste stã sub semnul
încercãrilor de eliberare de sub ”tirania” poeticã a lui Eminescu, care obligã poezia de
dupa el sã stagneze în epigonism. Doar Macedonski impune o metamorfozã poeticã
care se voia a fi în opoziţie eminescianã. Simbolismul apare ca o nevoie de
individualizare, ”singurul fel de a nu muri de eminescianism” (Felix Aderca). Dar noul
curent este totuşi nevoit sã se revendice de la Emiescu, pentru cã el oferã poeziei
ulterioare atât şuvoiul liric, cât şi necesitatea redescoperirii.

Minulescu se prezintã ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aşa cum s-a

erijat Macedonski. Are o liricã dinamicã, lipsitã de orice sterilitate, cu o preferinţã
vãditã pentru trãiri, nu pentru concepte. Renunţã la polemicile de cenaclu şi la
speculaţiile teoretice, el se adreseazã agorei însetate de poezie. Simbolul este însã
prin definiţie ceva ascuns, doar sugerat prin anumite imagini difuze. Cum se împacã
simbolul cu dorinţa de comunicare a autorului? Menţinând un cod, dar unul lejer şi
seducãtor prin eufonie şi coloraturã. Se strãduieşte sã menţinã deschis orizontul
imaginii. Tehnica sa poate fi privitã ca un fel de dizidenţã in interiorul simbolismului.
Simbolul devine alegorie, imaginile se succed dinamic, nu difuz, sinesteziile şi
corespondentele sunt speculative, misterul nu are sens în sine, ci ca un pretext de
efecte retorice. De altfel opera sa stã sub auspiciile zodiei retorice, are o acusticã
deosebitã, o magie bazatã pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol al
personalitãţii sale, care trebuie sã se exprime, nu sã rãmânã interiorizatã.

Are o prezenţã misionarã (”Dar poarta a rãmas închisã la glasul artei

viitoare”), care vrea sã se facã înţeleasã. Necesitatea comunicãrii şi de depãşire a
alienãrii se regãseşte şi în eroticã:”Sa-mi împietreşti pe veci minciuna neprihãnitelor
iubiri”. Minciuna este obiect poetic principal:”Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic/ De ce
mã minţi?”. Poetul vrea sã scape de ”fantoma celui din urmã ne-nţeles”, nevoie pe
care o traduce in obsesia autoexprimãrii. Nu împãrtãşeşte estetica tãcerii, ca
terapie:”Prin care lumi trãişi coşmarul nepovestitelor poveşti?” Tãcerea este mascatã
şi de cultivarea tainei, enigmei, într-un mod paradoxal pentru cã ele funcţioneazã nu
atât ca elemente absconse(greu de inteles), ci ca refugii în faţa non-comunicãrii.
Misterul este mai mult exploatat decât savurat. Simbolismul neortodox minulescian
mizeazã pe obsesia comunicãrii. Poezia sa, de o muzicalitate plasticã, capteazã în
mod spectaculos, mai ales prin structurã decât prin versul în sine. Nu are sens decât
dacã prin ea se creeazã un dialog cu audiența.

Minulescu îşi închipuie lumea ca teatru, eul liric fiind mai mult un personaj într-
un spectacol, un actor care ”pare/ cã-ndurerat ca Prometeu/ E mort de mult”, dar
”tot nu moare”. Minulescu este un personaj care se confeseazã reîmprospâtând, de
pildã, mijloace tradiţionale precum romanţa. Încercãrile de escapadã ca fugã de
cotidianul anost capãtã la Minulescu valenţa nevoii de redescoperire spiritualã.
Poetul nu vrea sã rãtãceascã la nesfârşit, rãmânând ataşat de bazarul sentimental
balcanic. ”Si bricul alb/ Sfâşie-n douã covorul apelor albastre/ Lãsând în umra lui o
dârã de spumã creaţã/ Ce se întinde/ Ca şi o punte nesfârşitã/ Pe care sufletele
noastre/ Se vor întoarce-acasã-n ziua/ Când uraganele ne-or vinde”.
 Dincolo de stilizãrile şi ornamentaţiile autohtone ale poeziei, Minulescu
reuşeşte sã îmbine accentele livreşti, mai cerebrale, occidentale, cu senzualitatea si
pitorescul contemplativ balcanic. Este contemplativ, dar la modul extravertit.
Observaţiile stilizate care ating desãvârşirea pateticã la Bacovia capãtã o alurã ludicã
la Minulescu, dar şi dinamicã:”Verzi strofe de mãtase se-ascund ca şi sub ploeape/ Nu
flori, ci ochi…”, care devine în cele din urmã unitarã:”Monocromie verde/ Munţii şi
brazii par de mucava…”. Ce ne propune Minulescu este o jubilaţie esteticã, în sensul
atitudinii pornite la ”Literatorul”.

Asociaţiile, percepţiile plurale, nu sunt atât un produs al eului liric, cât al jocului
dialectic. Are o viziune caleidoscopicã(care își schimbă mereu forma), lumea este un
decupaj. ”Pe trotuarul negru felinarul deseneazã/ O enormã violetã/ Violetã cu
umbrela japonezã/ Ce-ncadreazã/ Chipul ei oval şi palid/ De nocturna şi cochetã/
Magdalenã”. Ochiul fabrica în permanenţã tablouri. Relaţia dintre picturã şi poezia sa
este una intimã, pictura având rolul unui excelent stimul. Experienţa plasticii şi
acusticii îl readuc în focarul iradierii simboliste. Pe scurt, putem trasa drumul poeziei
astfel: mai întâi fervoarea misionarã, psihologia de grup, apoi singularizarea
îmbinatã cu teatralitatea, pentru a ajunge la un fel de pantomimã, simţirea unei
epuizãri şi încercarea de altfel de literaturã. O ultimã remarcã:existã la Minulescu o
notã de clasicism parodic, exprimat prin parodieri ale recuzitei clasice din temple,
statui, personaje mitologice. Cultul modelelor devine problematic, dar visul vârstei de
aur rãmâne:”E-atât decor/ Si-atâta feerie/ Cã iambii si troheii altro vremi/ Reînvie
subterana tragedie/ Si doliul semizeilor ce mor”.

Timbrul poetic minulescian este unul extrem de personal. Este singular şi astfel
dorea sã fie perceput, la modul cel mai emfatic:”Mã întrupez în al veciei şia-l
imensitãţii Domn!”.
Anexe
Concluzii
 Acest proiect a fost mult mai diferit față de cele
anterioare, întrucât numărul creatorilor s-a dublat, munca
anticipându-se a fi mai ușoară inițial. Însă, unde se
înmulțesc mințile geniale, apar tsunami-uri de idei care se
atacă reciproc, iar rezultatul este devastator. Totuși, am
supraviețuit dezastrului și, mai mult decât atât, l-am
transformat în artă.
Încă de la început ne-am propus să ne depășim
limitele imaginației și să obținem cel mai bun studiu de caz
de până acum. Astfel, după timp îndelungat de cercetare
atât individual, cât și în cadrul fuziunii de grupe, după
multe condradicții (una mai apocaliptică decât alta), am
reușit să ne finalizăm cu succes și chiar bucurie treaba.
Deși studiul nostru de caz are un caracter ușor
macabru, noi am încercat să-l prezentăm într-o manieră
cât mai vie și să-i adăugăm o tentă de însuflețire și
originalitate. De asemenea, este rodul contopirii tuturor
forțelor noastre, mai exact cele imaginative, creative,
artistice și în special cele strict contemplative, la care sunt
coroborate numeroase călătorii prin tărâmuri simboliste.
 BIBLIOGRAFIE

www.wikipedia.com
ro.scrib.com
Pinterest