CURS 1

Sistemele de securizare sant reprezentate de echipamentele si componentele utilizate pentru

detecţie, avertizare şi alarmare si care servesc la asigurarea unui climat de siguranţă pentru
desfăşurarea activităţilor umane, pentru protejarea proprietăţii.
Activitatea umană, viaţa sau proprietatea pot fi serios afectate de apariţia unor dezastre naturale,
sau de acţiunea iresponsabilă, antisocială a factorului uman. În acest sens, au apărut şi şi-au
dezvoltat activitatea, firme specializate în conceperea, şi montarea de echipamente şi sisteme ce
utilizează tehnici sofisticate de securitate ce au ca obiect protejarea oamenilor şi a bunurilor
acestora. Sistemele de securizare se regăsesc în practică sub forma echipamentelor de detecţie,
avertizare , alarmare si supraveghere a zonelor aeroportuare, a traficului, a zonelor aglomerate ,
pentru instituţii financiar-bancare, pentru transportul banilor şi valorilor, de protecţie prevenire si
alarmare a populatiei civile contra dezastrelor naturale, de personalizare si a accesului, de
prevenire a crimelor şi infracţiunilor.
O categorie aparte de echipamente şi sisteme de protecţie sunt cele care au ca obiect acţiunea de
supraveghere a calităţii mediului şi de prevenire a poluării acestuia.

SCHEMA BLOC A UNUI SISTEM DE SECURIZARE

Elementele componente ale

acestui sistem sunt:

BE-Bloc Energetic
EN- Energie
RT-Receptor radio
comandă
BC-Bloc Comandă
BA-Bloc de
Avertizare/Alarmare
RE-Radio Emiţător
MOD-Modem
UC-Unitate de
Control
Si-Senzori
Li-linii de legătură
P-Perimetrul Protejat

Funcţionarea întregului sistem se desfăşoară în jurul unităţii de control U.C. Această unitate
realizată în general cu circuite integrate specializate pe o structură hard cu microprocesor sau
microcontroler, este de fapt un microcalculator specializat ce guvernează funcţionarea întregului
sistem. Astfel, U.C. gestionează informaţiile primite de la senzorii Si şi decizionează în baza
softului instalat, dacă în perimetrul protejat P s-a produs un eveniment şi dacă este cazul să iniţieze
procedura de alarmare. Alarmarea se realizează prin blocul de alarmare locală BA, optic O şi
acustic A şi ∕ sau prin intermediul modemului MOD către un post telefonic fix sau prin intermediul
radioemiţătorului RE, către un telefon mobil sau către reţeaua internet.

1
 Accesarea unităţii de control UC, activarea sau dezactivarea acesteia se poate realiza local prin
intermediul blocului de comandă BC sau de la distanţă prin intermediul radioreceptorului de
telecomandă RT.
Întregul sistem primeşte energie electrică din reţea, prin intermediul unui bloc energetic BE.
Acest bloc poate fii o sursă acumulatoare ce funcţionează temporar, în cazul alimentării cu
tensiune continuă, sau un bloc U.P.S. (Unintreruptibile Power Suply) în cazul în care este
obligatorie alimentarea cu 220V∕50Hz. Este posibil ca acest bloc energetic să primească energie de
la panouri fotoelectrice, în cazul obiectivelor ce nu beneficiază de o reţea de alimentare cu energie
electrică.
Legătura între elementele componente ale sistemului se realizează prin liniile de legătură Li.
Acestea pot fi linii de legătură cu contact fizic (prin fire conducătoare) sau linii de legătură fără
contact fizic (legătură optică, acustică, radio, etc.).
Legăturile cu contact fizic se realizează cu fire sau cabluri conductoare electrice ascunse, şi
prezintă avantajul că pot fi utilizate şi ca suport energetic pentru alimentarea circuitelor electronice
de amplificare, adaptare, etc. ce echipează elementele senzoriale. Legăturile fără contact fizic,
presupun existenţa unei alimentări separate a modulelor periferice (senzori, blocuri de avertizare ∕
alarmare, radiomodemuri, etc.) realizată în general cu baterii alcaline, acumulatoare sau celule
fotovoltaice (solare) prin acest tip de legături realizându-se numai conexiuni informaţionale.

L I N I I DE L E G AT U R A

Între diversele componente ale unui sistem de securizare se stabilesc legături (conexiuni) Li de
tip informaţional şi ∕ energetic. Principalele linii de legătură sunt realizate între unitatea de control
UC şi elementele senzoriale Si.
Acestea din urmă, au rolul de a informa UC. asupra stării zonei în care sunt amplasate. Cum în
general Si sunt componente active, ele necesită o sursă de alimentare.
Această sursă de alimentare (9 sau 12 Vcc) se poate realiza local, cu baterii alcaline sau
acumulatori. Consumul unui echipament senzorial este extrem de mic, astfel că o baterie alcalină
de 9V(6F22) poate asigura o autonomie de 2 ani. În situaţia alimentării cu surse proprii, aceste
echipamente sunt dotate cu circuite specializate care sesizează scăderea capacităţii bateriei .Din
momentul sesizarii, echipamentul respectiv emite periodic ( la intervale de ordinul zecilor de
minute) semnale sonore (bip) de atentionare pentru schimbarea bateriei.
Chiar şi în această situaţie echipamentul este funcţional încă 3-4 săptămâni.
Atunci când echipamentul nu este prevăzut a funcţiona cu sursă locală, se impune folosirea unei
legături prin fire conductoare, prin care se alimentează de blocul energetic B.E.. Deoarece se
utilizează fire pentru alimentare, în asemeni situaţii se mai utilizează şi alte fire, pentru transmisia
informaţiei.
Acest tip de legătură utilizează ca mediu de transmisie conductoarele de legătură, astfel că
informaţia nu poate fi accesată decât prin conectarea galvanică pe firele transmiţătoare de
informaţie. Din punct de vedere al accesului la informatia vehiculata, legatura galvanica este cea
mai sigura deoarece de cele mai multe ori conductoarele sant ascunse fiind ingropate in pereti sau
in sol contactul galvanic cu acestea neputandu-se realiza de la distanta ci numai prin prezenta pe
traseul lor.

2
 Pentru ca reţeaua de cabluri să nu poată fi sabotată (tăiată sau scurtcircuitată) la capătul celor
două conductoare de alimentare se montează o rezistenţă de sarcină Rs care permite circulaţia unui
curent dinspre BE cu o valoare riguros stabilită. Anularea acestui curent (tăierea cablurilor) sau
creşterea lui la valori foarte mari (scurtcircuitarea cablurilor) conduc la ideea că reţeaua de cabluri
a fost sabotată şi în acest caz se declanşează alarma.
Deşi simplu acest tip de legătură prezintă mai multe dezavantaje:
- Costul cablurilor de legătură este ridicat, mai ales atunci când suprafaţa protejată P este mare, şi
deci lungimile legaturilor devin importante.
- Necesită o manoperă ridicată pentru mascarea şi îngroparea cablurilor.
- Pozarea aparenta care se impune uneori deranjeaza din punct de vedere estetic
Întrucât în marea majoritate a aplicaţiilor informaţia furnizată de un senzor este binară (0 sau 1),
corezpunzând in general cu starea contactelor releelor de ieşire ce echipează cu precădere senzorii
sistemelor de alarmare, s-a pus problema minimizarii numarului cablurilor de legătură. Acest
lucru a devenit posibil prin utilizarea unei singure perechi de conductoare, pe care se face
alimentarea cu energie electrică şi se vehiculează şi informaţii.
Informaţiile sunt legate în acest caz de codul de identificare al senzorului, cod ce însoţeşte
informaţia legată de un eveniment.
Acest gen de legătură se numeşte legătură prin curenţi purtători.
Principiul metodei este foarte simplu şi constă în injectarea unui curent de înaltă frecvenţă (ce
constitue flux informaţional), într-o linie de alimentare în curent continuu (ce constitue un flux
energetic). Să presupunem că se pune problema transmiterii unei informaţii de la un senzor pe
care-l vom numi emiţător Txi , către unitatea de control UC, pe care o vom numi receptor Rx. Atât
receptorul cât şi emiţătorul sunt alimentate de la aceeaşi sursă de curent continuu BE. Sursa BE,
poate fi un redresor stabilizat in cazul in care alimentarea se realizeaza din reteaua de curent
alternativ, sau o sursa autonoma realizata cu acumulatoare fara intretinere cu Pb, NiCd,
NiMh,LION, si celule fotovoltaice, sau turbine eoliene.

3
 Se observă că pe linia comună circulă atât curent continuu, cât şi curent
de înaltă frecvenţă produs de Txi. Pe circuitul de alimentare in curent
continuu al echipamentelor conectate la linia comuna, sunt prevăzute filtre
de tip trece jos, realizat cu două inductivităţi L şi condensatorul C. În
curent continuu rezistenţa
inductivităţilor L este neglijabilă.
De De asemenea, condensatorul C stă
încărcat la tensiunea continuă de
alimentare Ua, realizand o filtrare
suplimentara si o decuplare.
Curentul produs de tensiunea de
înaltă frecvenţă Uhf, nu poate
străbate reactanţele inductive L,
eventuala tensiune regăsită după parcurgerea inductivităţilor L, fiind
scurtcircuitată de condensatorul C.
Considerând fo frecvenţa de tăiere, se
constată ca pentru frecvenţe mai mici
decât fo atenuarea scade practic la 0,
iar pentru frecvenţe mai mari de f o,
atenuarea să devină maximă am,
am am
a ( dB )  10 log .P e n t r u u n r a p o r t  2, se
ao a0
o b ţ i n e o a t e n u a r e a ( dB )  3dB .

Caracteristica filtrului trece jos

în planul atenuare-frecvenţă

În ce priveşte tensiunea de înaltă frecvenţă Uhf, aceasta produce un

curent ce traversează condensatoarele de decuplare Cx, tensiunea continuă
Ua neputându-le traversa. Condensatoarele Cx, formează de fapt un filtru
trece sus.

4
 Caracteristicile filtrului trece sus în planul
atenuare-frecvenţă

Pentru ca acest sistem să funcţioneze cât mai corect este de dorit ca frecvenţa f o să fie cât mai
înaltă.
Transmisia de curenţi purtători se poate realiza şi pe reţeaua de curent alternativ de 50 Hz,
deoarece tensiunea de înaltă frecvenţă Uhf, este caracterizată de frecvenţe de ordinul a 150-400
KHz, putându-se separa foarte comod de cele două frecvenţe (50 Hz respectiv fHF).
Se utilizeaza banda de frecvente cuprinsa intre 150Khz si 400Khz pentru a nu apare interferente
cu transmisiile radio pe unde lungi (max.110Khz) si superior sub frecventa intermediara (455Khz),
utilizata la radioreceptoarele superheterodina.
Trebuie menţionat faptul că detecţia realizată de senzor, în această situaţie însemnează generarea
cu ajutorul unui oscilator intern a frecvenţei Uhf. Recunoaşterea de către unitatea de recepţie Rx, a
mesajului de înaltă frecvenţă transmis de senzor se face după demodularea (decodificarea) acestuia
în cadrul receptorului.
Prin codificarea semnalului de înaltă frecvenţă, se pot transmite informaţii seriale analogice (cu
modulaţie MA sau MF) sau digitale. Avantajul acestei metode constă în aceea că utilizează o linie
de legătură constantă cu doar două fire.

5
 CURS 2

Datorită dezavantajelor pe care le prezintă legăturile cu contact fizic, cât şi din dorinţa asigurării
unei posibilităţi comode de modificare a arhitecturii sistemelor de protecţie şi supraveghere, s-au
dezvoltat în ultima vreme tehnici sofisticate de transmisie a informaţiei fără fir sau altfel spus –
fără contact fizic-wireless.
Liniile de legatura fara contact fizic,se intalnesc sub forma legaturilor acustice, optice sau
radio.Indiferent de tipul lor, mediul de transmisie erste atmosfera, calitatea unei legaturi fara
contact fizic depinzand nu numai de performantele echipamentelor utilizate la emisie si la receptie
ci si de conditiile momentane de propagare prin atmosfera.
Transmisia acustică – se poate realiza în domeniul frecvenţelor audibile (15 Hz ÷ 15 000 Hz),
sau în domeniul ultrasunetelor (16 KHz ÷ 60 KHz) şi constă în punerea în mişcare a aerului (care
este un mediu elastic) de undele sonore emise de emiţătorul acustic şi propagarea lor din aproape
în aproape până la receptor. Viteza undelor sonore în aer este de 340 m/s, ea putând fii puternic
influenţată de temperatură, umiditate etc.
Distanţele pe care se pot realiza aceste transmisii pot atinge sute de m sau Km. Caracteristica
este în general omnidirecţională.
Transmisia optică – se realizează în domenul vizibil sau invizibil (în general infraroşu), deci în
domeniul frecvenţelor 1 000 GHz ÷ 5 000 GHz). O radiaţie optică se propagă în linie dreaptă
rezultând de aici în general necesitatea ca emiţătorul şi receptorul „să se vadă”, deci să fie situate
pe o axă de aliniament optic iar între ele să nu fie situate corpuri opace. Foarte utilizată în ultima
vreme este transmisia laser ce se realizează şi în domeniul vizibil, distanţele la care se pot realiza
legături în cazul unei atmosfere calme, atingând cîţiva Km.
Transmisia radio – este cea mai utilizată legătură din seria celor fără contact fizic. Avantajul
constă în distanţele la care se pot realiza legăturile.
Frecvenţele utilizate în domeniul undelor radio, se întind de la 10 KHz până la aproape 10 GHz.
Propagarea undeor radio este mai puţin perturbată de factorii atmosferici, distanţele la care se pot
realiza legături radio , fiind în general influenţate de gradul de ionizare al atmosferei. Undele redio
se propagă în toate direcţiile (omnidirecţional) dacă nu se folosesc antene speciale direcţionale.
Datorită reflexiilor din ionosferă, se pot
realiza legături radio la nivelul Terei.
În general, putem spune deci că realizarea
unei legături fără contact fizic se poate
realiza printr-o radiaţie (în general
electromagnetică) generată de un emiţător,
radiaţie care se propagă prin mediul
atmosferic până la receptor. În general o
undă electromagnetică este o undă
transversală care are două componente: o
unda electrică, perpendiculară pe o unda
magnetică, şi ambele perpendiculare pe
direcţia de propagare. Cele două componente au o variaţie sinusoidala cu valoarea instantanee:
unde:
y = Ymaxsin(ωt+φ) φ- este faza initiala
Ymax – este amplitudinea maxima
ω=2Пf
f=1/T este frecventa [hz]
T-este perioada [s]

6
 Pentru realizarea unor legături la distanţe mari se pune problema ca unda electromagnetică să
aibă o frecvenţă suficient de ridicată.
Majoritatea fenomenelor tehnice, se desfăşoară cu frecvenţe mici. Se impune deci transmisia
unor semnale de frecvenţe mici (variaţii lente) pe suporturi (semnale purtătoare) caracterizate de
frecvenţe mari. Prin semnal, înţelegem în general evoluţia în timp a unuia sau mai multor
parametri ai unei mărimi fizice. Evoluţia în timp a unui semnal se numeşte formă de undă.
Semnalele pot fii continue sau analogice şi discrete sau numerice.

În general, pentru transmisia fără legătură fizică, (cum este cazul transmisiei radio), se utilizează
ca suport un semnal purtător cu variaţie în timp sinusoidală modulat cu semnalul de frecvenţă
joasă, purtătorul informaţiei. Prin modulare, se înţelege modificarea unui parametru al unui semnal
(denumit semnal purtător) în concoordanţă cu evoluţia unui alt semnal (numit semnal modulator)
de frecvenţă mai mică şi care reprezintă mesajul sau informaţia utilă. Modularea se poate realiza în
amplitudine (MA) în frecvenţă (MF) durată, fază, etc. Pot fii modulate atât semnale continue cât şi
cele discrete.
Procesul de modulare se desfăşoară la emiţător iar pentru extragerea mesajului sau a informaţiei
utile la receptor se face operaţia de demodulare (sau detecţie).

Modulaţia de amplitudine MA.

În acest caz, semnalul modulator m(t) (mesajul), modifică amplitudinea semnalului purtător p(t),
între emiţător şi receptor transmiţându-se semnalul sA(t) care are aceiaşi frecvenţă cu a purtătoarei.

Modulaţia de frecvenţă MF.

În acest caz, semnalul modulator m(t), modifică frecvenţa semnalului purtător p(t), între emiţător şi
receptor, transmiţându-se semnalul sf(t), care are amplitudinea constantă.

7
 Un caz particular al transmisiei cu modulaţie de frecvenţă MF, ete transmisia realizată de
modemurile (modulatoarele) folosite în tehnica de calcul. În acest caz, transmisia este digitală de
tip serial. În tehnica de calcul un cuvânt este format dintrun număr de biţi (0 sau 1), numărul lor
determinând lungimea cuvântului.
Transmiterea unui astfel de cuvânt, se realizează serial, modulatorul calat pe frecvenţa f o,
generând fo + ∆t pentru 1 logic, respectiv fo - ∆f pentru 0 logic. În general frecvenţa fo este de
ordinul Kilo-hertzilor, fiind însă dependentă de viteza sau rata de transmisie.

Cunoscând viteza (rata) transmisiei [N cuvinte/sec], lungimea cuvântului [n biţi), rezultă că durata
transmisiei unui bit este tb= 1 [s] şi de aici perioada minimă şi implicit se poate determina
N n
frecvenţa purtătoarei fo.
Transmisia serială a unor cuvine binare, prin generarea a două frecvenţe (fo + ∆f), respectiv (fo -
∆f), suprapuse peste o frecvenţă purtătoare, nu permite totdeauna o uşoară secretizare sau
personalizare a informaţiei. În acest sens se utilizează circuite specializate pentru codarea sau
codificarea informaţiei, numite encodoare şi circuite specializate de decodificare sau decodare
numite decodoare. Evident un circuit de tip encoder se utilizează la emiţător, iar la receptor se

8
utilizează un decoder. Există o gamă largă de asemenea circuite specializate necesare codării sau
decodării personalizate a unui cuvânt binar ce este transmis serial.

Sunt de remarcat în acest sens circuitele MC145026, MC145027, MC145028, SC 41343, SC

41344 ale firmei MOTOROLA, sau TCM 5089, TEA 5500, MM 35200, UM 3750, etc.

Un reprezentant tipic al acestei game, este UM 3750 care este un encoder / decoder realizat în
tehnologie CMOS/LSI. Acest circuit conţine un oscilator intern ce poate oscila pe o frecvenţă
tipică fo de 100 KHz, dar a cărei valoare poate fi modificată în limitele ±15% cu ajutorul grupului
RC conectat la pinul 13.

Acest circuit poate funcţiona ca encoder (Mode select=1) furnizând impulsuri modulate în
durată cu frecvenţa fo pe pinul 17 Tx/Rx o{ut, forma impulsurilor fiind determinată de
„personalizarea” realizată pe intrările A1 ... A12..În funcţie de configurarea acestor intrări (0 sau 1)
se pot realiza 4096 coduri diferite. Pentru a funcţiona ca decoder (Mode select=0), circuitul
primeşte informaţia serială pe pinul 16. Dacă grupul RC are aceiaşi valori ca ale circuitului identic
utilizat ca encoder (deci aceiaşi frecvenţă de rezonanţă fo) şi dacă există o aceiaşi configurare a
celor 12 biţi de „personalizare” cu cei ai encoderului şi dacă sunt recepţionate 4 cuvinte succesive
identice (nici un bit eronat), atunci ieşirea 17 Tx/Rx out basculează în 1 logic şi rămâne în această
stare până la încetarea emisiei. Circuitele MC145027, sau MC145028 utilizează pentru cei 9 biţi
ai cuvântului de programare cele 3 stări logice (0,1 şi impedanţă mare) (tree state), rezultând 19683
de combinaţii posibile.
Ultimele tipuri de circuite realizate pentru personalizare sunt cele de tip „cod săritor” ce constau
din cipuri ce au inscripţionate un număr foarte mare de coduri.
La fiecare emisie, este transmis un cod nou, care este recunoscut de decodorul ce de fapt este tot
un cip specializat în jurul unei memorii ce conţine toate codurile inscripţionate în „encoderul” cu
cod săritor.

9
 Concluzionând, putem considera că liniile de legătură, sau altfel spus modalitatea de transmitere
a informaţiei între senzorii Si amplasaţi în suprafaţa mărginită de perimetrul protejat şi unitatea de
control Uc se poate face:

a.1-prin mai multe perechi de

conductoare (fire)
a)-cu contact fizic:
a.2-printr-o pereche de fire
(prin pereţii purtători)

Linii de legătura

-în domeniul vizibil

b.1-optic: -în infraroşu
-laser

-în domeniul audibil

b)-fără contact b.2-acustic
fizic - cu ultrasunete

- radio
Trebuie mentionat faptul ca cea mai sigura legatura este cea cu contact fizic, sabotarea acesteia
implicand cunoasterea traseului si cnectarea fizica pe circuit
Legăturile fără contact fizic, utilizează atmosfera terestră ca mediu prin care se realizează,
rezultând de aici ideea că sunt uşor supuse posibilităţilor de identificare, analiză şi în final
sabotare. Desigur sofisticarea mijloacelor de criptare, personalizare au condus la dezvoltarea
tehnicilor de depistare, interceptare (prin tehnici de scanare) şi prin apariţia softurilor specializate
de decriptare. Din aceste motive nu se poate spune că există un sistem de protecţie sau
supraveghere inviolabil. Este necastfel încât sabotarea să devină dacă nu imposibilă, oricum foarte
dificilă.

10
 CURS 3
Se vor prezenta în continuare exemple concrete de realizare a unei linii de legătură.
-Legături cu contact fizic:
Acest tip de legătură, se realizează cu conductoare electrice între unitatea de control UC şi
senzorii Si. Trebuie remarcat faptul că ieşirea la aceşti senzori nu este continuă (analogică), ci
prezintă o caracteristică de tip releu, adică un contact aflat în stare de supraveghere (stand by)
închis sau deschis, şi care la apariţia unui eveniment, basculează în stare opusă închis sau deschis.
Pe lângă conexiunile pe care le implică cunoaşterea stării ieşirii, în general mai sunt necesare
circuite de alimentare pentru fiecare senzor.

În cazul a, fiecare senzor este legat cu minim două conductoare cu UC. Este recomandabil ca în
starea de veghe (stand by) ieşirile senzorilor să nu se afle într-o aceiaşi stare (normal închis sau
normal deschis), pentru a nu se putea identifica în scopul sabotării un algoritm de funcţionare.
Acest tip de legătură, pemite identificarea senzorului şi deci a zonei în care s-a produs un
eveniment. De asemeni informaţia vehiculată este greu de cunoscut fiind necesar accesul la
conductoare. Prezintă dezavantajul celui mai mare număr de conductoare necesar.
În cazul b, linia de legătură este formată din două conductoare, la capătul opus UC existând
conectată o rezistenţă de sarcină Rs. În acest fel prin circuit se stabileşte un curent de control Ic,
monitorizat de UC. Starea de veghe pentru senzorii Si este caracterizată de contacte normal
deschise. La apariţia unui eveniment, are loc închiderea unui contact şi deci scurtcircuitarea liniei,
curentul Ic crescând la valoarea de scurtcircuit.
Dispariţia curentului Ic, conduce la concluzia că linia a fost sabotată prin tăiere. Şi în acest caz
UC trebuie să declanşeze procedura de alarmare.
În cazul c, starea de veghe este caracterizată de contactele normal închise ale senzorilor Si. Prin
înserierea lor se obţine un circuit închis în stare de veghe. Deschiderea circuitului conduce evident
la concluzia că s-a produs un eveniment. Sabotarea liniei, indiferent în ce zonă se poate realiza prin
scurtcircuitarea acesteia cât mai aproape de UC, făcând astfel sistemul inoperant.
Variantele b şi c, utilizează un număr redus de conductoare faţă de a, dar nu permite cunoaşterea
zonei unde s-a produs evenimentul.
Acest tip de legături se utilizează la senzorii cu contact magnetic (Reed) utilizaţi pentru protecţia
la intruziune şi care se monteză pe tocurile uşilor sau ferestrelor.

11
 Un exemplu de legătură ce minimizează numărul cablurilor de conexiune, este legătura realizată
prin curenţi purtători , prezentată în continuare. Metoda în sine, presupune existenţa unei reţele de
alimentare monofazică de 220 Vca ce se întinde în interiorul şi exteriorul unui obiectiv ce trebuie
protejat. Fiecare element senzorial Si va fii considerat în continuare ca un element ce activează un
microemiţător Txi. Informaţia transmisă în cazul unui eveniment în zona unde este plantat senzorul
Si (împreună cu emiţătorul Txi), va fi recepţionată de un receptor specializat Rx, amplasat lângă
unitatea de control UC.
Microemiţătorul Txi, este realizat cu un circuit integrat oscilator LM555, care oscileaza pe
frecventa proprie f0 atunci cand prin intermediul contactului normal deschis al senzorului Si ,
rezistenta R11 eate conectata la +5V

Microemitatorul Txi
Perioada de oscilaţie To, depinde de elementele de circuit R11,R12, C8 prin
relaţia To =0,7(R11+2R15)C8=0,7 47  10 3  22  10 9 =1,03mS
1 1
f0= = =969Hz˜1000Hz
T0 1,03  10 3
Frecvenţa f0, modulează în durată generatorul de curenţi purtători format cu 4 porţi NAND, ale
circuitului SN7406. Porţile I şi II, realizează un circuit monostabil cu durata stării instabile de
150μs, iar porţile III şi IV, un circuit basculant astabil, care în funcţie de valorile lui R18 şi C12,
oscilează pe frecvenţa de 100 KHz. Tranzistorul BC107, alimentat prin R 20 de tensiunea
nestabilizată de 12v obţinută după redresarea tensiunii din secundarul transformatorului T r cu
ajutorul redresorului R, realizează o amplificare a impulsurilor obţinute de la poarta III, pe care le
injectează în reţeaua 220V/50Hz prin intermediul condensatoarelor C13 şi C14. Aceste
condensatoare cu dielectric stiroflex sau policarbonat trebuie să fie de bună calitate şi să reziste la
cel puţin 600Vca. (Ele realizează separarea galvanică şi izolarea microemiţătorului Tx i de reţea).

12
 „Personalizarea” fiecărui senzor, sau microemiţător se realizează prin particularizarea perioadei
To, adică prin modificarea lui R11, R15, C8, astfel că la recepţie după măsurarea lui To se poate ştii
care microemiţător a fost în emisie. Trebuie remarcat faptul că această identificare este posibilă
numai atunci când este în emisie un singur microemiţător.
Receptorul Rx realizat în cadrul acestei legături este realizat în continuare:

Semnalul de 100KHz, este extras din reţeaua de 220V/50Hz, prin intermediul condensatoarelor
C1 şi C2, şi separat de componenta de 50Hz, prin intermediul filtrului trece sus de tip RC, realizat
cu condensatoarele C3- C5 şi rezistenţele R1- R3. Semnalul astfel filtrat este aplicat pe baza
13
tranzistorului T1. Polarizarea acestui tranzistor este astfel aleasă, încât în absenţa semnalului, pe
colectorul său se află un potenţial cuprins între 3 şi 5V. Emitorul este decuplat cu condensatorul C 7
pentru mărirea amplificării în ca.
Tranzistorul T2 joacă rolul de etaj final, în absenţa semnalului, potenţialul pe colectorul său fiind
0V. Cu ajutorul diodei D şi a condensatorului C8 se realizează eliminarea componentei purtătoare
de 100KHz, realizându-se astfel demodularea. Semnalul furnizat la ieşire, este dreptunghiular cu
durata de 150 μs şi perioada T0 dependentă de senzorul Si care a validat transmisia.
Trebuie menţionat faptul că această legătură se poate realiza numai pe circuitul monofazat
corespunzătoare unei aceleiaşi faze. De asemenea transmisia nu poate depăşi contorul de energie,
datorită bobinei de curent a acestuia, ce se comportă ca filtru trece jos. Legătura este funcţională în
cazul întreruperi tensiunii reţelei prin utilizarea unui U.P.S.

-Legături fără contact fizic:

-Legătura în infraroşu:
Radiaţia în infraroşu trebuie înţeleasă ca o undă electromagnetică invizibilă ochiului uman şi
caracterizată de o perioadă cuprinsă între 800nm şi 4-5μm. Această legătură se realizează cu
ajutorul unor emiţătoare de unde infraroşii (LED-uri cu spectrul în infraroşu) şi a unor receptoare
(fotodiode) de unde infraroşii. Condiţia esenţială ca aceste elemente să se afle în legătură, este ca
puterea radiată Pr (pentru LED) şi sensibilitatea relativă S (pentru fotodiodă) să prezinte un maxim
la o aceiaşi lungime de undă.

Pentru realizarea legăturii, este necesar ca cele două componente LED-fotodiodă, să se

afle pe aceiaşi linie (legătură optică directă), mediul să fie propice propagării luminii (să fie
transparent). Pentru mărirea distanţei de legătură, la ora actuală se utilizează LED-uri
supraintens alimentate în impulsuri cu vârfuri de curent de ordinul amperilor, şi prevăzute
cu sisteme optice de focalizare. Si in cazul acestei transmisii, senzorul Si activeaza
emitatorul Txi ce aplica impulsuri de curent unui LED emitator in infrarosu.
Emitatorul realizat in acest caz este realizat cu un circuit integrat encoder/decoder
TEA5500, radiatia infrarosie fiind generata de dioda LED de tip CQY 89 A. Acest circuit
integrat permite obtinerea a 59047 combinatii posibile (coduri) prin configurarea intrarilor
E1 – E10 , care pot lua valorile 0, sau 1.Configurarea circuitului ca encoder se realizeaza cu
pinii E1,E2 aflati in 1 lgic, iar ca decoder cu E1,E2 aflati in 0 logic . Pinul 2 al circuitului se
conecteaza prin intermediul unui condensator Cosc la 1 logic, in acest fel circuitul osciland
pe o frecventa f0 . Contactul unui senzor Si in cazul unui eveniment, aplica nivel logic 0 pe
intrarea E6 (ca exemplu) realizand astfel uncuvant unic pentru Si . Trenul de iompulsuri
modulate in durata cu configuratie specifica (generata de Si ) va fi aplicat diodei LED ,prin
intermediul tranzistorului T1 de tip PNP cu rol de amplificator in curent. Radiatia
particulara emisa la activarea senzorului Si va fi receptionata de fotodioda FD aflata la
receptie si conectata intre pinii 1, 16 ai circuitului specializat LS486 .Trebuie mentionat ca

14
 Emitatorul Tx emite permanent serial, cuvinte de o anumita configuratie, pentru ca logica
de comanda UC sa fie informata asupra corectei functionari (nu a fost obturata transmisia)

Modificarea configuratiei cuvantului transmis( prin alocarea intrarii E6 la 0 logic) este

interpretata ca eveniment la senzorul Si . Incetarea oricarei transmisii este interpretata ca incercare
de sabotare, declansinda-se alarmarea. Acesta situatie se poate datora si conditiilor atmosferice.

Receptor in infrarosu

15
 CURS 4

L E G AT U R A L A SE R
Fenomenul LASER – (de la iniţialele denumirii în limba engleză a fenomenului – Light
Amplification by Stimulated Emision of Radiation) constă în emisia stimulată a unei radiaţii, în
domeniul vizibil, ultraviolet sau infraroşu. Se cunoaşte faptul că un electron aflat pe o orbită (nivel
energetic) este caracterizat de o anumită energie specifică caracteristică elementului respectiv.
Pentru a trece de pe un nivel energetic fundamental, pe un nivel energetic superior, electronul va
trebui să primească o energie din exterior egală cu diferenţa dintre nivelurile energetice respective.
Revenirea de pe un nivel energetic superior pe cel fundamental se realizează cu emisia unui foton
de energie care va avea o energie de asemenea egală cu diferenţa dintre cele două nivele de
energie. Această dezexcitare poate fi radiantă, procesul fiind denumit emisie spontană, sau poate fi
ne-radiantă, această energie fiind transferată altui electron. Emisia unui foton prin revenirea
electronului la nivelul energetic fundamental poate fi stimulată de un foton care are aceiaşi energie
egală cu diferenţa dintre cele două nivele.
Fotonul stimulator nu pierde în acest fel energie, dar în urma acestui proces se vor obţine doi
fotoni identici. Rezultă un fenomen în avalanşă ce conduce la amplificarea numărului de fotoni
emişi şi astfel la apariţia emisiei monocromatice (deoarece fotonii se obţin prin emisie stimulată,
toţi au aceiaşi energie şi implicit aceiaşi lungime de undă, caracteristică mediului în care se
produce stimularea). Pentru realizarea laserelor semiconductoare, se folosesc de regulă cristale de
GaAs şi GaAlAs dopate cu impurităţi acceptoare de Zn şi impurităţi donore de Te.
Cel mai adesea semiconductoarele emit în infraroşu dar şi în domeniul vizibil. Fenomenul laser
apare intr-o diodă semiconductoare LASER la un anumit curent (curent de iniţiere). Acest curent
are valori ridicate, fiind foarte aproape de curentul maxim admis de diodă. Pentru a controla
curentul prin dioda LASER, este necesar să se cunoască momentul apariţiei efectului laser şi
menţinerea acestuia.
Acest lucru se realizează cu ajutorul unei fotodiode amplasate în aceiaşi capsulă, pe traseul optic
al radiaţiei LASER. Exemplu în acest sens este dioda LASER CQL800PHILIPS.

16
 Deoarece efectul laser apare de la o anumită putere în sus este necesară disiparea căldurii cu
ajutorul unui radiator termic. Curentul prin diodă este reglat cu ajutorul tranzistorului BC640, la
rândul său comandat de ieşirea din amplificatorul operaţional din circuitul integrat LM358.
Generatorul de curent astfel realizat, primeşte informaţia asupra emisiei diodei LASER, de la
fotodioda (F). Strălucirea fascicolului LASER, este reglată cu ajutorul potenţiometrului P prin
bucla de reglare realizată cu fotodioda F şi amplificatorul LM358. Condensatorul C2, introduce o
constantă de timp (o întârziere) pentru creşterea lentă a curentului prin dioda D, mai ales la
punerea în funcţiune a montajului.
Radiaţia LASER produsă de CQL800 are lungimea de undă λ=680 nm, deci este vizibilă, de
culoare roşie. Recepţia acestui spot luminos se realizează cu un echipament optic şi a unui element
fotosensibil (cu sensibilitate maximă la radiaţie cu λ=680nm) care de cele mai multe ori conţine
etajul de amplificare integrat (seria SFH 5110-36). Decodarea şi prelucrarea semnalului captat
depinde de logica internă folosită, nu în puţine rânduri prelucrarea semnalului fiind realizată de
UC.
L E G AT U R A C U UL T R A S U N E T E
Ultrasunetele sunt unde elastice corespunzând comprimării şi dilatării succesive a unui mediu
elastic. Ele se propagă în spaţiu sub forma undelor longitudinale cu o frecvenţă mai mare de 20
KHz. Se folosesc până la frecvenţa de 200 MHz. Viteza ultrasunetelor în aer este de 340 m/s fiind
puternic dependentă de temperatură.
Legătura se realizează utilizând un emiţător de ultrasunete şi respectiv un receptor, ambele
acordate pe aceiaşi frecvenţă.
Cu precădere în domeniul echipamentelor de securizare se utilizează frecvenţa de 40 KHz.

Emiţătorul de ultrasunete Tx, este realizat cu un circuit integra TMS3835 pilotat cu un circuit de
cuarţ. Frecvenţa generată de 40 KHz este amplificată cu tranzistorul T, ce are ca sarcină
transformatorul AT. Acesta ridică tensiunea la valoarea necesară excitării transductorului
piezoelectric 400ST. Apariţia unui eveniment concretizată prin închiderea contactului Si, permite
alimentarea emiţătorului şi implicit radierea în spaţiul înconjurător al undelor ultrasonore cu
frecvenţa de 40 KHz.

17
 Receptorul Rx, utilizează un transductor piezoelectric de tip 400SR conectat la intrarea unui
amplificator realizat cu tranzistorele T1 şi T2. După detecţia realizată cu diodele D1, D2 şi filtrarea
cu C5, se obţine o tensiune continuă, ce prin intermediul potenţiometrului VR, este aplicată
tranzistorului final ce are sarcină releul Rel.
Legăturile în ultrasunete se realizează la distanţe relativ scurte (până în 20-30m), fiind uşor
perturbate de armonici superioare ale sunetelor şi zgomotelor.
Este de remarcat faptul că pot deranja animalele domestice, care le percep.
L E G AT U R A R A DI O
Presupune utilizarea unor microemiţătoare amplasate în zona în care sunt plasaţi senzorii şi a
unui radioreceptor în vecinătatea UC. Există la ora actuală o diversitate de microemiţătoare
destinate telecomenzilor, operând cu puteri de ordinul mW în benzi de radio frecvenţă operate
special (433,92MHz, 418 MHz, 224,5 MHz, 27 MHz, etc). În teren deschis se pot realiza legături
pe distanţe de ordinul sutelor de metri, aceasta depinzând de configuraţia terenului, prezenţa
obstacolelor şi nu în ultimul rând de o antenă degajată şi corect amplasată. O gamă reprezentativă
sunt radioemiţătoarele de tip Tx-SAW/433S-Z şi radioreceptorul de tip AC-Rx, sau
radioemiţătoarele şi radioreceptoarele din seria MIPOT.
Un microemiţător MIPOT este realizat în tehnologie hibridă, pe o placă de alumină cu
dimensiunile de 38mm×38mm, şi este alcătuit dintr-un circuit oscilator bazat pe utilizarea unui
rezonator cu unde de suprafaţă şi un circuit de formare a semnalului transmis. Posedă o ieşire
acordată pe 50Ω ce permite conectarea unei antene exterioare cu care poate furniza aproape 10mW
în emisie. Tensiunea de alimentare poate fi cuprinsă între 11-13V, curentul absorbit în emisie fiind
de aproximativ 3,5mA. Microemiţătorul din seria MIPOT, este acordat în banda de 433, 92MHz,
special alocată telecomenzilor, viteza maximă a datelor serie, deci pentru modulaţie ON-OF nu
poate depăşi 9,6 Kbps.

Microemiţătoarele MIPOT sunt oferite în variantele superreacţie sau superheterodină de înaltă

sensibilitate şi selectivitate.
Un microreceptor conţine:
-Un etaj de intrare ce asigură adaptarea pe 50 Ω a etajului de RF.
-Un amplificator de RF format din două etaje ce asigură decuplajul între etajul de intrare şi mixer
realizat cu tranzistoare MOSFET dublă poartă.
-Un oscilator cu unde de suprafaţă.

18
 -Un comparator pe ieşire ce furnizează semnal compatibil TTL şi CMOS.

Modalitatea de realizare a unei legături radio, utilizând microemiţătoare/receptoare MIPOT.

În cazul acestei legături, se utilizează un microemiţător MIPOT, un microreceptor MIPOT şi 3

circuite encoder/decoder UM3750.
La emisie se utilizează un circuit codor UM3750, şi contactele S1 şi Si ale senzorilor, ce pot
configura două cuvinte distincte cu A1=0 şi A7=0. La recepţie se utilizează două decodoare
UM3750, ce vor selecta cele două cuvinte (I cu A1=0 şi al II-lea cu A7=0) ce vor determina
anclanşarea releului Rel 1 (la închiderea lui S1) sau a lui Rel 2 (la închiderea lui Si).
Legătura radio, are avantajul unei mobilităţi deosebite, arhitectura zonei protejate punându-se
modifica permanent, prin modificarea amplasamentului senzorului Si şi al microreceptorului
aferent.
Consumul redus permite o funcţionare de durată cu baterii alcaline. Aceste microemiţătoare se
utilizează la telecomenzile utilizate pentru activare/dezactivare.
Deoarece puterea lor de emisie este extrem de mică, (sub 10 mW), este important ca la
amplasarea unui senzor prevăzut cu microemiţător radio, să se verifice raza lui de acţiune, şi mai

19
ales capacitatea redusă de a realiza legături prin pereţi de beton armat, sau din zone ecranate. În
acest sens se utilizează sisteme de microemiţătoare duble ”TWIN WAY” cum este cel propus de
sistemul anti-efracţie DIAGRAL.
Acest sistem constă în utilizarea a două emiţătoare ce folosesc două purtătoare diferite, îmbinând
în mod inteligent performanţele de propagare a unei purtătoare una de 27 MHz ce permite o mai
bună penetrare a pereţilor în general, şi una de 433,92MHz caracterizată de o bună directivitate şi o
bună reflexie din pereţi.
Puterile de emisie reduse sunt adaptate din dorinţa ca informaţia codificată ce are loc între
emiţătoare şi receptor să nu se propage atât de departe încât să poată fii înregistrată, scanată şi
prelucrată în vederea sabotării sistemului.

20
 CURS 5
SENZORI

Sunt elemente componente ale oricărui sistem de securizare, rolul lor fiind acela de a pune în
evidenţă apariţia unui eveniment detectabil din punct de vedere funcţional şi care se desfăşoară în
zona de supraveghere a senzorului respectiv. În general un senzor în accepţiunea generală cuprinde
un element sensibil sau traductor T, ce converteşte o mărime ne-electrică (lumină, temperatură,
vibraţie, zgomote, etc.) specifică unui anume eveniment, într-o mărime electrică prelucrabilă, care
este în general amplificată de un amplificator electronic A şi adaptabilă printr-un circuit de
adaptare CA, la linia de legătură cu UC.

Senzorul(sau elementul sensibil) poate fii:

-pasiv;
-activ (generator).
Această clasificae din punct de vedere energetic prezintă particularitatea că un acelaşi fenomen
neelectric poate modifica, un parametru fizic al unei componente electrice pasive, sau poate genera
o tensiune electromotoare.
SENZORI PASIVI

*Senzori rezistivi – fac parte din categoria traductoarlor parametrice, la care un fenomen electric
numit mărime de intrare, conduce la modificarea rezistenţei senzorului. Modificarea rezistenţei se
produce ca urmare a faptului că mărimea de intrare poate afecta una din mărimile de dependenţă a
rezistenţei:
l
R=ρ unde ρ– constantă de material– denumită rezistivitate;
S
l– lungimea elementului rezistiv;
S– secţiunea elementului rezistiv.
În general, majoritatea traductoarelor rezistive au la bază principiul modificării rezistivităţii ρ.

21
 *Fotorezistenţele sunt acele rezistenţe a căror valoare se modifică sub acţiunea luminii. Evident
această modificare are loc într-un anumit domeniu spectral. În general fotorezistenţele sunt
sensibile pentru radiaţii cu λ=1-10μm.
La baza construcţiei unei fotorezistenţe stă un material semiconductor iar funcţionarea se
bazează pe modificarea lăţimii stratului de valenţe cuprins între banda de conducţie şi banda de
blocare. În construcţia fotorezistenţelor pentru domeniul vizibil (400 μm-700 μm) şi infraroşu
apropiat (700μm-1400μm) se utilizează materiale din săruri (CdS, CdSe, CdTe) iar pentru cele ce
lucrează în infaroşu depărtat (1,2-4μm) sulfuri şi selenuri pe bază de plumb (PbS, PbSe). În această
categorie se află elementele senzoriale PIR-MELDER, caracteristice detectoarelor pirometrice
pasive de mişcare.

Dependenţa R=f(Φe) este aproximativ o dreaptă cu panta negativă. Se construiesc fotorezistenţe

cu puteri pe care le pot disipa de 50mW- 1W.
Aceste fotorezistenţe echipează echipamentele ce funcţionează la diverse grade de iluminare, la
bariere optice, la detectoare de fum, la activarea unor stări pe timp de noapte, la activarea
iluminatului odată cu lăsarea întunericului, etc.
*Magnetorezistenţele sunt acele rezistenţe a căror valoare se modifică sub acţiunea unui câmp
magnetic. Sunt confecţionate din semiconductoare de tip NiFeCo sau NiFeMo, rezistenţa
modificându-se în raport de 2%-5% din valoarea în cavitate ecranată. Se construiesc pentru
intensităţi ale câmpului magnetic cuprinse între ±1000A/m - ±20000A/m.
Echipează echipamente pentru studiul calităţii. Echipează echipamente pentru studiul calităţii
mediului.Trebuie menţionat că valoarea maximă acceptabilă pentru om este de 100μT.

Liniaritatea caracteristici este de aproximativ 3%. Sunt mult mai rapide decât senzorii Hall.
*Termorezistenţele funcţionează pe baza modificării mişcării Browniene a atomilor sub acţiunea
temperaturii, deci a modificării rezistivităţii ρ a materialului.
Legea de variaţie a rezistenţei cu temperatura este de forma:
R=R0(1+ 1T   2T 2  ......   nT n )

22
Unde: R0 – rezistenţa la temperatura de referinţă τ0
T – supratemperatura T=τA-τ0
ΤA – temperatura termorezistenţei.

Dependenţa R=f(τ) este aproximativ liniară deoarece ponderea termenilor cu n ≥ 2 este

neglijabilă.
Cu suficienă aproximaţie R=R0(1+ T ) .
Termorezistenţele sunt confecţionate din metale pure pretioase. Pt sau din aliaje de NiCr.
Materialul este sub formă de fir cu diametrul 25μm-250μm şi care este bobinat pe un suport izolant
din sticlă sau alumină.
Termorezistenţele sunt utilizate ca elemente traductoare sensibile la apariţia degajărilor de gaze.
Principiul constă în încălzirea unui fir la o temperatură oarecare rodusă de un curent constant.
Întrucât curentul este constant, rezultă că tensiunea măsurată la capetele firului este direct
proporţională cu rezistenţa acestuia.
Prezenţa unui gaz combustibil (metan, oxigen), provoacă o oxidare puternică la suprafţa firului,
creşterea temperaturii şi implicit a tensiunii la bornele sale.
*Termistoarele sunt realizate din materiale semiconductoare, funcţionarea bazându-se pe
modificarea lărgimii stratului de valenţă dintre benzile conductive şi blocarea suba cţiunea
temperaturii. Caracteristica statică a termistoarelor este puternic neliniară, putând ajunge în funcţie
de tehnologie la caracteristici tip tigger.
Termistoarele se întâlnesc cu caracteristici statice crescătoare (PTC – positive temperature
coefficient) sau cu caracteristici statice descrescătoare (NTC – negativ temperature coefficient).
Termistoarele cu caracteristică trigger sunt utilizate în sistemele de avertizare contra incendiilor.

*Senzori capacitivi funcţionează pe baza principiului de modificare a capacităţii unui

condensator plan.

23
 În practică se utilizează diferite forme de condensatoare plane, rezultând expresii diferite ale
capacităţii.

Senzorii ce utilizează traductoare capacitive, permit punerea în evidenţă a vibraţiilor, au

umidităţii, fiind utilizaţi în special la echipamentele privind monitorizarea calităţii mediului, la
accelerometrele utilizate pentu detectarea mişcărilor seismice, a zgomotelor, la senzorii pentru
împrejmuiri etc.

S E N Z O R I A C T I V I ( G E N E R AT O R I )
Sunt caracterizaţi de apariţia unei tensiuni electromotoare, la acţiunea mărimii de intrare.
*Senzorul piezoelectric (piezoceramic) – are la bază efectul piezoelectric ce constă în apariţia
unei polarizări pe feţele unui cristal semiconductor, sub acţiunea unui efort mecanic. Fenomenul
este reversibil. Sunt confecţionaţi din cuarţ sau titanat de bariu, sau Seignette.

24
 Acest tip de senzor este foarte utilizat în echipamentele securizare, la echipamentele de sesizare
audio la sesizarea şocurilor, la producerea şi recepţionarea ultrasunetelor, la construcţia senzorilor
de geam spart, la sistemele de alarmare, la detectarea presiunilor, etc.
*Senzorul inductiv:
Se bazează pe legea inducţiei electromagnetice.

Într-o spiră (conductor) de lungime l ce se deplasează cu viteza v pe o direcţie perpendiculară pe

liniile de câmp magnetic de inducţie B, se induce o tensiune electromotoare e.
e = Bl  v
Fenomenul este reversibil în sensul că aplicând o tansiune unei spire aflate în câmp magnetic de
inducţie B, rezultă prin spiră un curent I şi implicit apariţia unei forţe ce se exercită asupra spirei.
f = Ki i - unde  este fluxul ce traversează planul spirei.
Legea inducţiei electromagnetice, stă la baza funcţionării sistemelor electromecanice sau a
microfoanelor dinamice inteligente pentru măsurarea (punerea în evidenţă) a zgomotelor, la
construcţia geofoanelor utilizate în sistemele de supraveghere seismică, etc.
*Senzorul Hall se bazează pe efectul Hall descoperit în 1879 de Hall şi care constă în
apariţia unei tensiuni electromotoare pe feţele opuse ale unui cristal parcurs de un curent
electric şi aflat într-un câmp magnetic.
EHall=EH(B)+ EH(F)+ EH(F)+ EH(T)

Tensiunea Hall furnizată, depinde de inducţie (B), de curentul (I), de forţa (F) şi de
temperatură (T). Se folosesc la construcţia senzorilor de proximitate, de deplasare, la detectarea
câmpului magnetic.
*Senzori piroelectrici transformă energia termică în energie electrică. Se utilizează la
detectarea mişcării.
p
E P = T unde: p - coeficient piroelectric de material

 - constantă de dielectric
T - supratemperatura

25
 T = amb-0
- amb- temperatura ambiantă
- 0-temperatura iniţială
Funcţionarea multor senzori de tip piroelectric, se bazează pe efectul Seebek-Peltier ce constă în
apariţia unei tensiuni electromotoare între două metale diferite şi a căror joncţiune (sudură) se află
la temperaturi diferite. Fenomenul este reversibil, astfel că dacă în locul voltmetrului V se aplică o
diferenţă de potenţial, prin cele două conductoare va circula un curent ce va conduce la răcirea
unei suduri şi la răcirea celeilalte.
Tensiunea Seebek indusă atunci când cele două suduri sânt supuse unei diferenţe de temperatură
T , este foarte redusă ca valoare (de ordinul μv/°C).
E = aSK T unde aSK este coeficient de material, coeficient Seebek.
Efectul Seebek-Peltier, caracterizează şi anumite
tipuri de semiconductoare cu un coeficient Seebek
aSK mai mare şi cu randamente de conversie de
până la 10%.
La ora actuală se realizează baterii termoelectrice
formate din mai multe elemente semiconductoare
înseriate.
*Senzori fotoelectrici se bazează pe efectul
fotovoltaic descoperit de Becquerel în anul 1839, şi
constă în apariţia unei tensiuni electromotoare sub acţiunea luminii. Fenomenul este cu atât mai
evident la semiconductoare.
O celulă fotovoltaică semiconductoare din siliciu, se compune dintr-o plăcuţă de siliciu de tip n
pe care prin depunere de impurităţi acceptoare se obţine o secţiune p şi astfel o joncţiune pn. Cele
două feţe ale plăcuţei pot fi conectate într-un circuit electric, prin intermediul unor electrozi
transparenţi.

Sub acţiunea lumini (formată din fotoni) electronii din atomii stricturi cristaline ies din starea în
care se aflau iniţial şi se deplasează liber în reţea. Sub acţiunea acestei energii de activare ce
conduce la deplasarea liberă a electronilor în reţea, va creşte conductibilitatea electrică a
semiconductorului şi astfel polarizarea joncţiunii. Desigur fenomenul este mult mai complex.
Fenomenul fotoelectric apare numai de la o anumită energie a fotonilor, aceasta depinzând de
gradul de iluminare a fotonilor şi de lungimea de undă a radiaţiei respective. Prin înserierea de
celule fotovoltaice se obţin surse autonome de alimentare. Funcţionând tampon cu baterii
acumulatoare, în timpul zilei se asigură alimentarea şi încărcarea acumulatorilor, asigurându-se
astfel autonomia în alimentarea pe 24 h a echipamentelor autonome amplasate în diferite zone de
supraveghere sau protecţie. Randamentul acestor „baterii solare”, nu depăşeşte însă 10%, iar preţul
lor actualmente este extrem de ridicat.

26
ALTE TIPURI DE SENZORI

Senzorii prezentaţi anterior, reprezinta numai o parte din mijloacele utilizate pentru detectarea unor
evenimente ce s-ar produce intr-o zona securizata. Combinând diverse componente senzoriale, cu
tehnica de calcul accesibila cu ajutorul microprocesoarelor, sau a unor microcontrolere,s-au
imaginat diverse tehnici sofisticate de detectie si alarmare.
*Sistem senzorial pt. detectie de geam spart contine un microfon piezoceramic (electret) directiv
ce se monteaza in interior şi care este orientat catre fereastra ce trebuie supravegheată . Semnalul
captat de microfon este analizat din punct de vedere spectral cu ajutorul unui microprocesor aflat
in componenţa sistemului şi este comparat cu răspunsul spectral corespunzător unei spargeri de
geam, stocat în memoria microporocesorului. Acesta va analiza relativa identitate a răspunsurilor
spectrale şi va decide activarea alarmei.
*Senzori audio au in componenţă un microfon piezoceramic (electret) ce înregistrează zgomotul
ambiental dintr-o zonă (în general la interior) securizată.Dupa amplificare si filtrare
corespunzătoare, semnalul audio este prelucrat, înregistrat. Pentru a fi utilizat în tehnica de
supraveghere, este necesar ca zgomotul tipic unei intruziuni, incendiu, inundaţie etc. să poată fi
identificat cu alte zgomote înregistrate în prealabil . Este evident că senzorii audio pot fi utilizaţi
numai acolo unde raportul semnal zgomot are o valoare favorabilă. Este de remarcat faptul că
zgomote de intensitate foarte mare cu o apariţie aleatoare pot genera alarme false. O categorie
aparte o constituie senzorii audio de ultrasunete ce sânt sensibili la spectrul de frecvenţe
corespunzator frecării între două corpuri confecţionate din plastic dur, sticlă sau metal.Senzorii
audio se utilizeaza in general împreuna cu sistemele de supraveghere video
*In cadrul sistemelor de securizare, se mai utilizează:
* Contacte electrice normal închise sau normal deschise, ce îşi modifică starea la acţiunea
unei deplasări, la înclinare, la acţiunea temperaturii (contacte basculante sau termocontacte tip
Klixon), la acţiunea câmpului magnetic (Reed) sau la acţiunea presiunii – presostate, etc.
* Fototranzistoare – curentul prin joncţiunea E-C creşte odată cu iluminarea. Sunt mult mai
sensibile ca fotorezistenţele.
* Fotodiode – curentul invers prin joncţiunea P-N, se modifică sub acţiunea luminii. Sunt
mult mai rapide ca fotorezistenţele

27
 CURS 6

Detectarea mişcării utilizând ultrasunete

Ultrasunete Caracteristici generale

Ultrasunetele sânt oscilaţii ale unui mediu elastic ce se produc cu frecvente mai mari de 18 – 20
Khz ce reprezintă limita superioară a sunetelor audibile. Ca si undele electromagnetice,
ultrasunetele se reflectă şi refractă la suprafaţa de separare a două medii. Datorită lungimii de undă
mici în comparaţie cu sunetele, ultrasunetele se propagă unidirecţional sub formă de fascicul ca şi
lumina. Se observă din caracteristica de directivitate a unui senzor ultrasonic, faptul ca intensitatea
oscilaţiilor scade odată cu
depărtarea de sursa
generatoare de oscilaţii, ca
urmare a fenomenului de
absorbţie.
Datorită absorbţiei
ultrasunetelor în aer,
acestea nu pot fi utilizate
pentru distanţe mai mari de
ordinul sutelor de metri.
Intensitatea ultrasunetelor
scade odată cu distanta de
la sursa generatoare după
legea

i=I0 e-kd Unde I0 este

intensitatea ultrasunetului
la sursă.
d-este distanta de la sursa
generatoare
k-este un coeficient ce depinde de
caracteristicile mediului cum ar fi densitatea,
vâscozitatea şi în mod deosebit temperatura.
Atunci când ultrasunetele se utilizează pentru
măsurarea distanţelor, sau în cadrul servosistemelor pentru focalizarea continua utilizata la
camcordere, se realizează corecţia vitezei(340 m/s in aer, 1430 m/s în apa la 20 0C) cu temperatura.
Ultrasunetele pot fi produse in
baza efectului piezoelectric sau
magnetostrictiv.
Efectul Piezoelectric a fost
descoperit in anul 1880 de către
Piere şi Jacques Curie şi consta
în apariţia polarizării electrice

28
la suprafaţa unui cristal atunci când asupra lui se exercita o presiune mecanica - acesta fiind efectul
piezoelectric direct – sau la contracţia şi dilatarea acestuia în urma aplicării unui câmp electric pe
suprafaţa sa- efect piezoelectric invers.
Cristalele ce prezintă efect piezoelectric, sunt: titanatu de bariu, zirconatul de plumb si cuarţul.
Efectul magnetostrictiv a fost descoperit de James Prescott, Joule in anul 1847 şi consta în
modificarea dimensiunilor unor materiale feromagnetice atunci când sunt supuse unui flux
magnetic variabil. Variaţia volumului acestor materiale, aflate in câmp magnetic variabil, vor
produce unde acustice.
Materiale ce prezintă asemenea proprietăţi sânt feritele şi aliajele fierului cu pământuri rare de
exemplu: Niobiu( Nb) sau Telurul(Te)
In cadrul echipamentelor de securitate,
generarea ultrasunetelor, dar şi a sunetelor
de alarmare sunt produse cu precădere pe
baza efectului piezoelectric. In construcţia
acestor echipamente, elementul de baza
este un disc cu suprafeţele metalizate.
Diametrul şi grosimea discului determina
frecventa proprie de rezonanţa. Tensiunea
de excitaţie aplicata, trebuie să aibă
aceeaşi frecventa cu frecventa proprie.
Către zona unde se realizează emisia sau
recepţia ultrasunetelor, se utilizează o
„lentila acustica” cu grosime egala cu un
sfert din lungimea de unda si care are rolul
de a concentra si direcţiona în şi dinspre
spaţiul exterior ultrasunetele. In spatele
discului exista un strat de material cu
impedanţa acustică scăzută, ce are rolul de
a amortiza vibraţiile şi de a reduce
capacitatea de rezonanta sonoră. Frecventa
tipică utilizată pentru ultrasunete în
sisteme de securizare este de 40KHz, iar
pentru avertizare sonoră 600- 2000 Hz.
Detectarea mişcării cu ultrasunete
Pentru detecţia mişcării se utilizează in principiu 2 metode:
 Bariera cu ultrasunete
 Detecţia DOPPLER

B a r i e r a c u u l t r a s un e t e
Poate fi realizata in 2 moduri:
a) cu elemente de comunicare(Tx, Rx) montate de o parte şi alta a unei „zone de
trecere” in spaţiul protejat
b) cu retroreflexie ambele elemente(Tx, Rx) situate în acelaşi loc al zonei.
a) Principiul acestei bariere consta in amplasarea unei surse de ultrasunete(emiţător Tx) de o
parte a unei zone de trecere si a unui receptor Rx de ultrasunete de cealaltă parte.

29
 Cele doua elemente sunt
situate fata în fata. Pentru a
nu fi sabotata bariera,
emiţătorul trimite spre
receptor, ultrasunete
codificate sau modulate după
o logica, recunoscuta de
unitatea de comanda UC.
Întreruperea semnalului
recepţionat de Rx datorită
unui obiect 0 ce se
deplasează pe o direcţie de
propagare va conduce la interpretarea de către unitatea de comanda UC, a faptului ca in zona
de trecere a avut loc un eveniment. Interpretarea mişcării detectate în zona de trecere se
realizează printr-un semnal de avertizare sau comanda pe ieşirea OUT.
b) Bariera cu retroreflexie, utilizează o pereche de elemente Tx, Rx aflata in acelaşi loc în
raport cu zona de trecere.
In lipsa unui obiect 0 din zona de
trecere, ultrasunetele emise de Tx se
disipă în spaţiu, receptorul Rx
recepţionând un semnal reflectat
foarte slab situat în zona zgomotului
propriu. Prezenta unui obiect 0 in
zona de trecere T cu dimensiuni mai
mari in comparaţie cu lungimea de
unda, provoacă reflexia
ultrasunetelor, astfel ca o parte din
ultrasunetele emise se propagă înapoi
sub forma de ecou, unde sunt captate de receptorul Rx si interpretate de UC. Ca şi în primul
caz ultrasunetele emise sunt codificate intr-un anumit mod, recunoscut de UC.

Detecţia Doppler
Efectul Doppler se refera la modificarea frecvenţei semnalului recepţionat de un receptor Rx faţă
de recepţia semnalului emis de un emiţător Tx, atunci când emiţătorul Tx şi receptorul Rx se afla
in mişcare relativă unul faţă de altul.
Sa considerăm ca emiţătorul Tx este fix şi emite unde cu frecvenţa f0, iar receptorul Rx se
depărtează cu o viteza V.
Considerăm ca origine a
timpului, (t=0) momentul
emiterii primei unde, care ajunge
la receptor în intervalul de timp
t1=X/V0 , unde:
-X este spaţiul parcurs de la
emiţător pană la receptor.
-V0 este viteza de propagare a
undelor emise de Tx(340m/s pt
ultrasunete)
Cea de-a doua undă, ajunge la
Rx la momentul de timp t2, cu o întârziere t=t2-t1, faţă de primul, dată de întârzierea cu care a

30
fost emis, deci perioada t0 a semnalului iniţial, plus timpul necesar parcurgerii distanţei
suplimentare V*T0 de către receptor in intervalul T0, deci VT0/V0
VT0
t=T0+
V0
Intervalul de timp intre prima undă şi cea de-a doua recepţionat de receptor, este tocmai perioada
semnalului recepţionat de receptor. Frecvenţa semnalului recepţionat este inversul perioadei.
1 1
Deci: f Rx  
t V
T0 (1  )
V0
1 1
Dar: f Tx  T0  este perioada undelor emise de Tx
T0 f Tx
f
Rezultă: f Rx  Tx
V
1
V0
Se constată ca frecvenţa undelor recepţionate de receptorul Rx aflat în mişcare de depărtare cu
viteza V este mai mică decât frecvenţa undelor emise de Tx.
  V
 
sau f  f Tx  f Rx  f Tx 1 
f Rx 1 1  V0
  f
f Tx V  V  V Tx
1  1   1 
V0  V0  V0
Dacă viteza V cu care se depărtează receptorul este mult mai mică decât V0, atunci putem
V V
considera <<1 => f  f Tx
V0 V0
In cazul in care receptorul Rx se aproprie de emiţătorul Tx, frecvenţa f Rx > f Tx . Creşterea de
V
frecvenţă se realizează cu aceeaşi f  f Tx
V0
Putem concluziona: Frecvenţa recepţionată de un receptor aflat în mişcare faţă de un emiţa
tor ce emite un semnal cu frecvenţa f0, va fi mai mare in cazul aproprierii sau mai mică in cazul
depărtării cu o cantitate aproximativ proporţională cu viteza relativă dintre emiţător si receptor.
Detecţia Doppler se poate aplica numai pentru punerea in evidenţă a unei mişcări pe direcţia de
propagare a ultrasunetelor, mişcarea transversală neconducând la modificări sensibile ale
frecvenţei.
Concret detecţia mişcării pe baza efectului Doppler, constă in analiza semnalului reflectat (ecou)
de către un obiect 0 aflat în mişcare pe direcţia de propagare. Principial, sistemul de detecţie se
compune dintr-un emiţător de ultrasunete Tx, un receptor Rx si un discriminator de frecvenţă ce
pune in evidenţa semnalul recepţionat, caracterizat de frecvenţa.

f Tx
f Rx\  2
 V 
1  
 V0 
Detecţia mişcării se
manifestă prin apariţia

31
unui semnal de avertizare pe ieşirea OUT.

D e t e c t o r de m i şc a r e c u u l t r a s u n e t e
Echipamentul prezentat, se compune dintr-un emiţător de ultrasunete Tx, şi un receptor Rx
capabil sa recunoască ecoul produs in urma apariţiei in zona protejată a unui obiect 0.
Emiţătorul, este realizat dintr-un oscilator compus din R21, R22, C11, C12, XTAL şi Ic/1 şi etajul final
compus din Ic/2, Ic/3, Ic/4, Ic/5,Ic/6, USONIC. Construcţia emiţătorului este realizată in jurul
circuitului integrat CMOS 14049, ce conţine 6 circuite inversoare.

Receptorul este realizat cu patru tranzistoare bipolare şi un amplificator operaţional. Ultrasunetele

reflectate de corpul aflat in zona de supraveghere, vor fi recepţionate si convertite într-un semnal
electric cu frecvenţa de 40KHz, de către senzorul de ultrasunete Rx-400ST/R160. Acest semnal,
este amplificat de tranzistorele T1 si T2, redresat de D1,D2 şi filtrat de R14, C5.
Tensiunea continuă obţinută, este amplificată de amplificatorul operaţional A0 şi aplicată grupului
de tranzistoare T3, T4 ce comandă anclanşarea releului REL.

32
 CURS7

D E T E CT I A M I S CA R I I U T I L I Z A N D R A D I A T I A I N F R AR O S I E
Radiaţia in infraroşu - Caracteristici –Generare
Reacţia infraroşie,trebuie înţeleasa, ca o undă electromagnetica ce se compune din doua câmpuri
electric si respectiv magnetic, dispuse perpendicular si variabile in timp si spaţiu. Viteza de
propagare in aer a radiaţiei infraroşii este aceeaşi cu a luminii .
In funcţie de lungimea de unda radiaţia infraroşie se situează in cadrul spectrului electromagnetic,
in dreapta spectrului vizibil, fiind caracterizata de lungimea de unda   (0.78  15) m . Si in acest
domeniu întâlnim infraroşul apropiat   (0.78  6) m , infraroşul mediu   (6  8) m si
infraroşul depărtat   (08  15) m .

Spectrul
vizual Microunde

Infraroşul

Apr. Mediu Dep.

Violet verde portocaliu

Albastru Galben Roşu
0.78µ 6 8 15µ
In infraroşul apropiat si mediu, deci pentru   (0.78  8) m se realizează transmisiunile in
infraroşu, iar domeniul infraroşului depărtat este utilizat pentru detecţia de mişcare a corpurilor vii
si pentru camerele cu temoviziune.
Deşii invizibilă ochiului uman, radiaţia infraroşie are proprietăţi optice identice cu ale luminii,
intensitatea propagării ei in mediu scăzând cu pătratul distanţei de la sursă, dar fiind atenuata intr-
o mai mica măsura decât lumina de factori de mediu precum fumul, praful sau ceaţa.
k
I
  D2

I - intensitatea radiaţiei infraroşii

k – constanta de proporţionalitate
 - constanta factorului de mediu
D- distanţa de la sursă
Detecţia mişcării in infraroşu, se poate realiza prin utilizarea de:
a. bariere cu fascicule infraroşii
b. senzori pasivi PIR

a). Bariera cu fascicule infraroşii – face parte din categoria echipamentelor active formate dintr-un
emiţător de radiaţii infraroşii si un receptor ce reacţionează la modificarea legii de modulare, sau la
întreruperea legăturii .

33
 Ca şi în cazul altor tipuri de bariere, se întâlnesc:
- Bariere cu caracteristica de supraveghere de tip cortină.
- Bariere cu retro-reflexie
- Bariera cu caracteristica de supraveghere de tip cortină, constă din unul sau mai multe
emiţătoare ce trimit raze infraroşii Ri către receptoare aflate in partea opusa a zonei supravegheate.
Evident pentru realizarea comunicaţiei este necesară compatibilitatea caracteristicilor spectrale ale
elementului emiţător (de regula LED ) cu cel dela receptor (de regula fotodioda sau fototranzistor).

Caracteristica spectrala a emiţătorului Caracteristica spectrala a receptorului

 =fluxul de IR emis
S=sensibilitatea senzorului receptor de IR
C
0  lungimea de unda corespunzătoare frecventei t 0 pe care se realizează legătura.
t0
Realizarea unei comunicaţii IR la distanţe mari, poate fi afectată de ceaţă, praf, ploaie, alinierea
optica a emiţătorului si receptorului. In vederea eliminării detectărilor false, se utilizează 2-
4fascicule paralele întreruperea tuturor fasciculelor conducând la concluzia ca un corp cu
dimensiuni mai mari decât înălţimea H a zonei definite de fasciculele de IR este prezent in
zona protejata de bariera. Prin acelaşi principiu funcţionează detectoarele de fum.

Tx Rx

- Bariera cu retro-reflecţie - constă în utilizarea unui emiţător si a unui receptor de IR,

radiaţia infraroşie fiind dirijată prin reflecţie cu ajutorul unor oglinzi sau benzi reflectorizante.
Numărul faşciculelor realizate prin reflecţii succesive ajunge la 10, maxim 12, deoarece odată cu
creşterea numărului lor se micşorează lăţimea l a zonei supravegheate.
Emiţătorul TX, emite o radiaţie infraroşie modulată in general in durată. Circuitul de detecţie

34
căruia i se aplică semnalul recepţionat de Rx, recunoaşte semnalele emise. Lipsa acestora, sau
schimbarea modulării conduce la ideea ca in zona protejată s-a produs un eveniment.Bariera cu
retro-reflecţie este in general utilizată la interior si prezintă avantajul ca distanţa intre emiţător si
receptor este mică, uşurând condiţiile transmisiei si prelucrării informaţiei.
O bariera in IR, indiferent de tipul ei se poate realiza cu minim un emiţător TX şi un receptor RX
de tipul celor prezentate in cursul 3.

b). Detecţia mişcării utilizând senzori pasivi P.I.R.

Un senzor P.I.R ( Pasiv Intra Root - senzor) este alcătuit dintr-un sistem optic realizat cu
lentile Fresnel si un cristal semiconductor ce generează pe suprafeţele sale sarcini electrice atunci
când este supus încălzirii produse de o radiaţie infraroşie cu lungimea de undă specifică corpurilor
cu sânge cald (   9.4 m ).
Sarcinile culese de pe suprafaţa cristalului se aplică unui prim etaj de amplificare realizat cu un
tranzistor FET, încapsulat împreună cu senzorul de regula intr-o capsula TO5. Capsula este
prevăzuta cu o fereastra acoperită cu un filtru ce lasă sa treacă radiaţia infraroşie cuprinsă in
domeniul (8..4)µm, prezentând o atenuare minimă pentru λ=9.4 µm. lungimea de unda a radiaţiei
infraroşie caracteristica organismelor cu „sânge cald” .

Drena tranzistorului FET este conectata la un potenţial de tensiune continua bine filtrata si
stabilizata si cuprinsa intre 3 si 15 V iar sursa este conectată pe o rezistentă de sarcinâ de 100KΩ.
Banda de trecere a amplificatorului astfel realizat este limitata la 10 Hz, pentru a elimina zgomotul
de înalta frecventa. O perturbaţie puternica ce poate genera alarme false, este radiaţia infraroşie
solară, ce este captata nedorit ca urmare a reflexiilor din mediul înconjurător.
Pentru a elimina aceasta sursa perturbatoare, care din fericire are o viteza de variaţie mica,
senzorul PIR este alcătuit din două cristale ce sânt înseriate diferenţial. Radiaţia captată de ambele
cristale in acelaşi moment de timp, se anulează ca urmare a înserierii diferenţiale.
In cazul unui corp cald aflat in mişcare, cele două cristale sunt baleiate pe rând, rezultând de aici
o informaţie utilă.

35
 Sistemul optic aferent unui senzor PIR, este un ansamblu de lentile Fresnel, realizate pe o folie
din material plastic translucid in general alba cu o grosime de 0,4.. 0,5 mm.
Concret o lentila Fresnel prezintă o serie de canale concentrice cu pereţii înclinaţi.

Pentru a înţelege rolul sistemului optic realizat cu lentila

Fresnel, sa ne imaginam o sursa de radiaţii infraroşii 0 ce se
deplasează cu viteza V0 paralel cu suprafaţa S a unui senzor
PIR.
In faţa senzorului, să presupunem că există un corp C
opac la radiaţia infraroşie.

Corpul C se afla la o distanta foarte mica fata de suprafaţa S a senzorului(20.. 30)mm. Putem in
aceasta situaţie sa aproximam ca atât sursa cat si proiecţia umbrei pe suprafaţa S, se deplasează pe
traiectorii circulare, cu razele R respectiv r. Cum vitezele unghiulare ale sursei sunt egale, rezulta
ca umbra se deplasează in sens contrar sursei, cu viteza Vv=V0*r / R .

R C
r Vv
0
V0 Ω

Prezenţa in faţa senzorului a unei lentile Fresnel ce focalizează imaginea sursei pe suprafaţa S a
acestuia, va genera apariţia unei succesiuni de imagini „calde” ale sursei, suprapuse peste fondul
„rece” ambiental, exact ca si deplasarea mai multor umbre generate in cazul când corpul C este sub
forma unui grilaj. Daca fondul ambiental este tot atât de cald precum sursa, senzorul PIR nu va mai
produce nici un semnal electric. Principiul detecţiei mişcării in infraroşu consta tocmai in
baleierea realizata cu ajutorul lentilei Fresnel a suprafeţei senzorului cu contraste intre cald si rece.
Forma canalelor, numărul acestora, distribuţia mai multor lentile Fresnel, permit obţinerea unor
caracteristici de tip fascicular, cortină, etc.
Indiferent de tipul caracteristicii sau a detectorului in sine(periferic al unui sistem de alarmare,
declanşator al iluminatului, element senzorial pentru comanda uşilor la centrele comerciale, etc.) in
marea majoritate a cazurilor se utilizează unul sau mai multe elemente PIR urmate de etaje de

36
amplificare cu factori mari de amplificare si intr-o serie de aplicaţii cu validarea ieşirii in funcţie
de lumina ambientală.

Proiector cu detector de mişcare HEIMANN

Acest proiector utilizează un bec sofit halogen de 300W care se aprinde pentru o perioadă de
timp (reglabila cu P2) cuprinsa intre 1-15 minute, după lăsarea întunericului(sesizat de
fotorezistenţa F.R.) atunci când în zona sa de lucru a pătruns un corp cald(sensibilitate reglabila cu
P1).
Elementul sensibil este un senzor PIR dublu de tip LHI958 foarte utilizat la majoritatea
detectoarelor PIR. Acesta conţine doua cristale semiconductoare, sensibile la radiaţiile IR, si care
sunt conectate in opoziţie.
In aceeaşi capsula TO5, este integrat un tranzistor FET, si rezistenta de grila RG. Capsula TO5,
este prevăzuta cu o fereastra acoperita cu un filtru optic. Prezenta celor doua cristale
semiconductoare, asigura o imunitate la variaţiile temperaturii ambientale, si la creşterea variaţiile
de tensiune in cazul apariţiei unei variaţii de IR.
Alimentarea senzorului se realizează cu tensiunea de 8V, filtrata suplimentar prin grupul R9,
C6. Rezistenta tipica de intrare câtre etajul amplificator este de 51K(R1) recomandată de fabricant
[PE01]. Circuitul electronic este realizat cu patru amplificatoare operaţionale existente in circuitul
integrat LM324. După amplificarea realizată cu amplificatorul A1 componenta alternativa este
aplicată prin intermediul lui C4, unui comparator realizat cu A2. Pragul de detecţie al
comparatorului este ajustat cu P1, reglându-se astfel pragul de detecţie a radiaţiei IR. Cu ajutorul
lui A3 si A4, se realizează doua repetoare cu care se comanda tranzistorului T1. Ziua,
fotorezistenţa FR, are o rezistenta redusa, polarizând cu un potenţial ridicat, intrarea de pe pinul 2
al circuitului LM555. Acesta este conectat in montaj de monostabil, realizând din momentul
saturării lui T1, atunci când FR are o valoare mare(de întuneric) o temporizare a cărei durata este

37
reglata cu P2. Pe durata temporizării(dependenta de grupul P2, R15, C8 ) este saturat T2 si astfel
releul REL îşi închide contactul, permiţând alimentarea becului.
Montajul este alimentat printr-un divizor capacitiv, realizat cu R18 si C12, puntea redresoare
realizata din diodele D1-D4. Tensiunea continuă de aproximativ 24V, este filtrata cu C13, si
stabilizata la 8V cu circuitul integrat 78L08.
Marea majoritate a detectoarelor de mişcare PIR prezintă scheme electronice foarte
asemănătoare utilizând circuitul LM 324
Din dorinţa eliminării alarmelor false, se utilizează detectoarele duale ce se compun dintr-un
detector PIR si unul cu microunde, combinându-se astfel detecţia in infraroşu cu detecţia in câmp
de radiofrecvenţa [RO 07].

38
39