Barierele și soluții, în dezvoltarea practicilor educației incluzive 

Educaţia incluzivă a apărut ca răspuns la neajunsurile educaţiei integrate, care nu a reuşit

să împiedice marginalizarea copiilor care prezentau diferenţe faţă de “norma” generală a
populaţiei şcolare.
   La Conferinţa Mondială “Educaţia pentru toţi; satisfacerea nevoilor de bază ale
învăţării”, de la Jomtiem – Thailanda, 1990,  s-a elaborat o nouă strategie a educaţiei,  
fundamentată pe paradigma “educaţia pentru toţi”, iar „educaţia incluzivă” a devenit parte
integrantă a educaţiei pentru toţi. „Educaţia incluzivă”, ca sintagmă, apare prin 1990,  bazându-
se pe principiul incluziunii care este mai cuprinzător decât cel al integrării.
„Incluziunea” se referă la faptul că oricine, indiferent de deficienţa sa sau de dificultăţile
pe care le întâmpină în învăţare, trebuie tratat ca un membru al societăţii, iar diversele servicii
speciale de care are nevoie, trebuie furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaţionale, medicale
şi celelalte servicii puse la dispoziţia tuturor membrilor societăţii”.
Astfel,  incluziunea şi “educaţia incluzivă” pun accentul pe necesitatea ca sistemul
educaţional şi şcolile/grădiniţele să se schimbe şi să se adapteze continuu pentru a răspunde
diversităţii copiilor şi nevoilor ce decurg din acestea. 
    În Declaraţia de la Salamanca (1994) se stipulează:”Principiul fundamental al şcolii
incluzive este că toţi copiii trebuie să înveţe împreună, oricând acest lucru este posibil, indiferent
de dificultăţile pe care aceştia le pot avea sau de diferenţele care pot exista între ei”.
Educaţia incluzivă se defineşte prin următoarele particularităţi:
*susţine şi confirmă că toţi copiii pot învăţa şi au nevoie de o formă de sprijin pentru învăţare;
*urmăreşte să identifice şi să minimizeze barierele învăţării;
*este mai cuprinzătoare decât educaţia formală obişnuită cuprinzând: educaţia pentru familie,
pentru comunitate, alte oportunităţi de educaţie în afara şcolii
*presupune schimbare de atitudini, comportamente, curriculum, care să satisfacă diversitatea
copiilor, inclusiv a celor cu C.E.S;
*este un proces dinamic, care se dezvoltă continuu în funcţie de cultură şi context
*este parte a strategiei de dezvoltare a unei societăţi incluzive
Principalele provocări pe care le ridică incluziunea educaţională a copiilor cu nevoi
speciale sunt generate de următoarele situaţii:
 Lipsa accesibilizării: incorporată în mediul şi în construcţia şcolii - fără rampe, lifturi
blocate, fără lift pentru etajele superioare, spaţiu inadecvat chiar şi în cazul toaletelor accesibile,
clădiri mari, vechi, complicate, cu foarte multe încăperi; lipsa de accesibilizare în ceea ce
priveşte resursele în comunicare şi educaţie: nu există materiale diferenţiate la biblioteca şcolii;
nu există informaţii accesibile afişate pe pereţii şcolii; informaţiile despre carieră nu sunt uşor de
citit.
 Bariere atitudinale între profesionişti: o atitudine necorespunzătoare din cauza lipsei de
instruire a profesorilor specialişti; lipsa de instruire în domeniul modelului social a incluziunii la
nivelul tuturor cadrelor didactice ale şcolii şi, în general, a profesioniştilor (asistenţă socială, de
să- nătate şi educaţională), cât şi la nivelul personalului nondidactic; lipsa recunoaşterii de către
profesionişti a expertizei părinţilor şi o relaţie de parteneriat insuficient dezvoltată între părinţi şi
profesionişti.
 Atitudinea familiilor: dacă părinţilor nu li se prezintă modelul social al dizabilităţii,
atunci modelul medical este cel care-i conduce la a vedea în dizabilitatea copilului obstacolul
copleşitor al vieţii lor, (care, în cele din urmă generează sentimente de ruşine şi/sau vinovăţie;
modelul medical al dizabilităţii descurajează părinţii să mai caute abilităţile copilului şi, astfel, se
concentrează pe deficienţe.
 Punctul forte al activităţilor de lobby pentru educaţia specială este că – existenţa educaţiei
speciale creează cererea pentru o astfel de educaţie.
 Atenţia principală care, în cadrul sistemelor de învăţământ, se pune pe concurenţă şi pe
meritocraţie. • Acceptarea generală la nivelul societăţii a modelului medical şi a deficienţei
copilului şi nu a potenţialului şi punctelor forte ale acestuia.
 Lipsa de modele de persoane cu dizabilităţi la nivelul personalului şcolii.
 Absenţa de imagini cu persoane cu dizabilităţi în materialele tipărite şi expuse.
 Invizibilitatea persoanelor cu dizabilităţi în mass-media şi în societate.
 Familiile care dispun de mai puţine resurse, educaţionale şi materiale, sunt mult mai
puţin capabile să lupte pentru respectarea drepturilor copiilor lor.
 Segregarea/integrarea/incluziunea: o şcoală poate considera că includerea unui copil se
realizează numai pentru că acel copil este prezent la şcoală, dar nu poate face diferenţa dintre
segregare, integrare şi incluziune.
 Împuternicirea tinerilor nu este întotdeauna o prioritate a şcolii.
 Lipsa de înţelegere din partea colegilor: lipsa de prioritate acordată necesităţii de a
construi în mod intenţionat rela- ţii şi de a crea un context în care să se dezvolte relaţii de
prietenie, mai ales pentru elevii cu diferenţe sau dificultăţi de comunicare; o reţinere de promova
sprijinul între colegi, în clasă şi în afara clasei, sau a învăţării de la colegi (de la egal la egal), sau
a muncii în grup, în cercul de prieteni sau alte formule de sprijin colegial.
 Lipsa de fonduri suficiente şi de personal didactic.
 Lipsa înţelegerii modelului social al dizabilităţii din partea conducerilor şcolilor
 Incluziunea nu este o prioritate pentru / în şcoală.
 Nu se pun în aplicare legile care sprijină şi susţin drepturile copiilor.
 Lipsa de empatie pentru ceea ce simt persoanele tinere cu dizabilităţi: discutarea în faţa
persoanei cu dizabilităţi despre deficienţa pe care o are, despre cerinţele de acces sau nivelul de
studiu în termenii modelului medical.

În ultimele decenii se acordă o importanţă din ce în ce mai mare incluziunii copiilor cu

dizabilităţi în şcolile de masă. Fiind un fenomen complex, constituie o provocare pentru
instituţiile implicate şi pentru societatea în ansamblu şi are drept consecinţă nevoia de schimbare
atât a mentalităţilor cât şi a politicilor educaţionale. Este recunoscut faptul că, în ultimii ani, s-au
făcut progrese simţitoare în ceea ce priveşte incluziunea elevilor cu dizabilităţi în şcolile de
masă, atât din punct de vedere legislativ, cât şi prin angajarea mai multor instituţii şi introducerea
unor noi profesii. In teren, aplicabilitatea prevederilor legislative este uneori redusă, ceea ce dă
naştere la o serie de provocări şi dileme. Pentru a preveni aceste aspecte, propun următoarele:
 existenţa unor protocoale de colaborare la nivel interinstituţional, astfel încât să
fie asigurată o coerenţă şi o continuitate a demersului de incluziune;
 organizarea unor conferinţe de caz care să ajute la schimbul de informaţii între
specialişti, pentru a identifica cele mai bune soluţii în cazul unor copii;
 dezvoltarea spiritului de echipă, prin îmbunătăţirea comunicării, asumarea de
responsabilităţi, împărţirea sarcinilor între specialişti;
 dezvoltarea parteneriatelor cu părinţii şi atragerea lor pentru a se implica în viaţa
şcolii; sensibilizare părinţilor copiilor obişnuiţi faţă de problemele copiilor cu
CES; consilierea părinţilor copiilor cu CES pentru a-i ajuta să adopte o atitudine
realistă faţă de copii;
 pregătirea personalului didactic astfel încât să dobândească o atitudine adecvată
faţă de incluziune, să cunoască particularităţile psihice şi socioculturale ale
copiilor cu nevoi speciale, să menţină un climat de învăţare în clasă;
 număr optim de elevi în clasă pentru a se reuşi individualizarea educaţiei şi
acordarea atenţiei tuturor copiilor, în funcţie de nevoile pe care le au;
 existenţa unui sistem de valorizare a şcolilor care să pună accent pe progresele
realizate de copii şi nu doar pe performanţe; 8. extinderea programului de sprijin
şi în cadrul unor şcoli din mediul rural.

BIBLIOGRAFIE

 Educaţia incluzivă în grădiniţă: dimensiuni, provocări şi soluţii Coordonatori: Prof. Univ.

Dr. Ecaterina VRASMAŞ Conf. Univ. Dr. Traian VRASMAŞ
 EDUCAŢIE PENTRU TOŢI ŞI PENTRU FIECARE Accesul şi participarea la
educaţie a copiilor cu dizabilităţi şi/sau CES din şcolile participante la Campania
UNICEF Hai la şcoală!
 -E. Vrăşmaş -,,Introducere în educaţia cerinţelor speciale”, Editura Credis,
Bucureşti, 2004