Sunteți pe pagina 1din 8

Cercetarea la fața locului

TEMA: Cercetarea la faţa locului în ceea ce privește infracțiunea de omor


1. Noţiunea, sarcinile, scopul, și importanţa cercetării la faţa locului.
2. Pregătirea pentru cercetarea la faţa locului.
3. Faza statică şi faza dinamică a cercetării la faţa locului. Procedee tactice de cercetare la
faţa locului.
4. Lămurirea împrejurărilor negative, lipsa de concordanţă între anumite urme descoperite
și locul descoperirii.
5. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului
6. Consemnarea activităților în procesul-verbal.

Introducere:
descrie gradul de cercetare a temei, scopul și argumentarea investigaţiei.

De-a lungul timpului, datorită evoluției societății și pe fondul tendinţei de ajustare a


legislaţiei naționale la standarde general recunoscute, legislaţia procesual-penală a
cunoscut transformări substanţiale impuse de realităţile politice, sociale și economice.
Urmare a acestora, cercetarea la fața locului nu este doar o activitate desfășurată de organele
de cercetare penală, ci și un factor substanțial în procesul de aflare a adevărului, bazată pe un
set de reguli și proceduri bine fixate.
Eficacitatea muncii de descoperire şi combatere a infracţiunilor este proporțională cu
modul în care organele legii își desfășoară activitatea, precum şi cu operativitatea
măsurilor de investigaţie în etapa iniţială a cercetărilor.
Avantajul cercetării la fața locului reiese din economisirea de timp și muncă asiduă
orientate spre stabilirea făptuitorului şi descoperirea infracţiunii în termene cât mai reduse.
Așadar, în acest context se evidenţiază destul de pronunţat profesionalismul şi competenţa
organelor de urmărire penală şi a specialiştilor implicaţi, menţinând totodată standarde înalte
de echitate şi justeţe.
În realizarea acestui deziderat un rol deosebit îi revine procedurii penale care
contribuie la creşterea eficienţei luptei împotriva criminalităţii. Organele de urmărire penală,
potrivit dispoziţiilor legale, pot să asigure descoperirea infracţiunilor şi dovedirea vinovăţiei
infractorilor.
În faza de urmărire penală, cercetarea la faţa locului este dispusă printr-o rezoluţie
motivată a organului de urmărire penală, de regulă, după începerea urmăririi penale.1
În faza de judecată, cercetarea la faţa locului este dispusă de către instanţă, printr-o
încheiere, după începerea cercetării judecătoreşti.2
Între procedura cercetării la faţa locului efectuată de către organele de urmărire penală
şi cea efectuată de către instanţa de judecată, pot fi sesizate unele aspecte diferenţiale,
anume: în timp ce organele de urmărire penală încunoştiinţează părţile, instanţa le citează;
în cazul efectuării cercetării la faţa locului de către instanţă, participarea procurorului este
obligatorie, dacă şi participarea la judecată este obligatorie, în timp ce în cazul efectuării

1
Codul de procedură penală – art. 129 alin. 2
2
Codul de procedură penală – art. 129 alin. 3
cercetării la faţa locului de către organele de cercetare penală, procurorul poate să nu fie
prezent.3
În ceea ce privește infracțiunile contra vieţii, toate legislaţiile şi normele etice, ca un
principiu de etică universal valabil, dar realizabil în raport de societate, ocrotesc viaţa.4
Potrivit Codului Penal, omorul constă în suprimarea vieţii unei alte persoane prin mijloace
violente, întrunind trei elemente: pericolul social dedus din caracterul acţiunii sau inacţiunii
şi din pericolul social al valorilor sociale încălcate; vinovăţia ca act de conştiinţă şi voinţă ce
clasifică infracţiunile în infracţiuni cu intenţie, din culpă şi praeterintenţionate; fapta este
incriminată de lege (nullum crimen sine lege).

Argumentare:
Cercetarea la faţa locului prezintă un ansamblu de elemente caracteristice, care o
disting de alte activităţi procedurale desfăşurate cu prilejul cercetării unei cauze
penale.
În primul rând, cercetarea la faţa locului constituie o activitate de anchetă iniţială,
adică, de obicei, precede în timp alte acte de urmărire penală. 5 Cu cercetarea la faţa locului
debutează cercetarea actelor de omor, sinucidere, tâlhărie, furt, precum şi a tot felul de
accidente, al căror caracter penal urmează a fi stabilit. Efectuarea acestei activităţi la etapa
iniţială de cercetare se impune de către necesitatea obţinerii de date probante de natură să
conducă la orientarea investigaţiilor.6 Practica organelor de urmărire penală
demonstrează cu certitudine că informațiile obţinute în urma cercetării la faţa locului
constituie punctul de reper și determină direcţia în care se vor desfăşura cercetările.
În al doilea rând, cercetarea la faţa locului este o activitate imediată7 şi care nu
poate fi substituită. Ea se situează într-un moment în care organele judiciare nu cunosc
nimic sau se află în posesia unor informații reduse, neverificate cu privire la modul de
comitere a infracțiunii.8 Orice minut care trece este în defavoarea cercetărilor ulterioare a
cauzei deoarece între timp la locul faptei pot surveni modificări de natură să ducă la
pierderea parţială sau totală a mijloacelor materiale de probă. Este o activitate de neînlocuit,
deoarece martorii, victima, bănuitul sau învinuitul pot oferi organului de urmărire informații
esențiale cu privire la situaţia de la faţa locului.
În al treilea rând, cercetarea la faţa locului, după cum se susţine, pe bună dreptate, în
literatura de specialitate, reprezintă o activitate investigațională.9 Desfăşurarea acesteia
presupune realizarea unor acte de studiu bazate atât pe forma empirică, cât şi pe cea
raţională, de cunoaştere.
În concluzie, formularea unor constatări reale privind situaţia de la faţa locului
implică aplicarea tuturor formelor de investigare – de la observarea directă a ambianţei
locului respectiv, până la examinarea obiectelor, prin măsurare, comparare, analiză,
sinteză, descriere.

Conținut

3
I. Neagu – Tratat de procedură penală, Editura „Pro” , Bucureşti , 1997, pag. 294;
4
Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Probleme medico-legale ale morţilor violente, în Patologie Medico-Legală, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 153
5
Ciopraga A., Iacobuţa I., „Criminalistica”, Iaşi, 1997, p. 239
6
Bercheşan V., Pletea C., „Crecetarea la faţa locului”, în „Tratat de tactică criminalistică”, Craiova, 1992, p.30
7
E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a, Editura Universul juridic, 2008, p. 327.
8
E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a, Editura Universul juridic, 2008, p. 327.
9
Bercheşan V., Pletea C., „Crecetarea la faţa locului”, în „Tratat de tactică criminalistică”, Craiova, 1992, p.30
cuprinde noțiunea, scopul, sarcini, măsuri pregătitoare, procedee tactice, examinarea urmelor, fixarea rezultatelor și
exemple

Cercetarea la faţa locului este activitatea de căutare, localizare, descoperire,


relevare, documentare, fixare, ridicare, colectare, ambalare şi transport al probelor
(provenind din) descoperite la locul faptei. De modul cum este desfăşurată această
activitate, depinde în mare măsură documentarea cu succes a cazului.10
Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către
procurorul care conduce echipa de cercetare, anume11: luarea măsurilor de conservare a
întregului câmp infracţional; limitarea accesului persoanelor în zona cercetată; limitarea
contactului mass-mediei cu obiectele existente. După realizarea acestora, are loc examinarea
victimei şi constatarea morţii, efectuată de către medicul legist, în prezenţa procurorului,
urmată de examinarea câmpului infracţional.
Prin prisma celor expuse, cercetarea la faţa locului se dovedeşte a fi una din cele
mai complexe activităţi, ale cărei rezultate adeseori influenţează în mod direct
cercetarea şi în consecinţă, soluţionarea cauzei penale. Importanţa acestei activităţi se
manifestă pe multiple planuri.
În primul rând, prin contact direct la faţa locului, organul de urmărire penală ia
cunoştinţă de tabloul de ansamblu şi împrejurările în care a avut loc fapta, acestea oferindu-
i posibilitatea de a raţiona obiectiv la interpretarea situaţiei de fapt și valorificarea
informaţiei. Acesta trebuie să rezolve o serie de sarcini ce vizează obiectul probaţiunii.
În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată neîntârziat şi calitativ,
organul investit cu efectuarea ei, va avea posibilitatea să determine: natura juridică a faptei
– tabloul de ansamblu a locului cercetat, obiectele prezente sau care lipsesc, urmele lăsate
prin desfăşurarea activităţii infracţionale. Decizia privind-o nu trebuie să fie pripită. Situaţia
de fapt de la faţa locului poate, între timp, suporta modificări de natură să conducă la
concluzii eronate cu privire la fapta comisă.
De exemplu, în cercetarea unei morţi violente, a fost descoperit cadavrul unui
bărbat, de vârstă mijlocie, cântărind cca. 90 kg, spânzurat într-un pod. Mobila din încăperea
în care locuia singur era într-o dezordine specifică luptei dintre mai multe persoane, iar în
bucătărie erau începute pregătirile de servire a mesei. Prima ipoteză – formulată pe baza
acestor date iniţiale – a fost dată în sensul că fapta a fost săvârşită de cel puţin două persoane
şi că nu poate fi vorba de o sinucidere.12
Totodată, trebuie lămurite modalitatea concretă în care a fost săvârşită infracţiunea
în raport cu natura ei — formă simplă sau agravată — ori, după caz, dacă modurile de
operare folosite se constituie în elemente de circumstanţiere ce duc la agravarea faptei — de
exemplu: săvârşirea omorului prin cruzimi, asupra a două sau mai multor persoane, asupra
unei femei gravide etc.13
În ceea ce privește locul şi timpul în care a fost comisă fapta, locul cercetat nu
întotdeauna coincide cu cel în care s-a desfăşurat activitatea infracţională. Cadavrul poate fi
descoperit cu totul în alt loc decât cel în care a fost suprimată viaţa victimei. Cu situaţia
aceasta organele de urmărire penală se confruntă ori de câte ori autorul infracţiunii
10
Manual de bune practici privind procedura cercetării la fața locului – Anexă a Ordinului privind cercetarea la fața locului
nr. 182/14.08.2009 (M.A.I.) și nr. 1754/C/05.08.2009 (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) pag. 8
11
Em. Stancu – Măsuri preliminare cercetării la faţa locului – în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul Juridic”,
Bucureşti, 2002, pag. 316-319;
12
Em. Stancu – Cercetarea în faza statică, în Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag. 320;
13
Manual de bune practici privind procedura cercetării la fața locului – Anexă a Ordinului privind cercetarea la fața locului
nr. 182/14.08.2009 (M.A.I.) și nr. 1754/C/05.08.2009 (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție)– pag. 14
îndepărtează sau transportă cadavrul de la locul unde s-a săvârșit actul de omor. Altfel spus,
locul faptei nu este strict limitat la locaţia incidentului, ci include şi zonele unde au fost
comise acte relevante înainte sau după comiterea infracţiunii. Locul faptei este denumit în
continuare şi câmp infracţional.14
Chiar dacă coincide sau nu cu locul reclamat, se determină, fixează şi examinează
căile de pătrundere a făptuitorului, deplasarea și căile de ieșire, urmele de încălțăminte,
urmele mijloacelor de transport, a petelor de sânge, a fragmentelor de ţesături. O importanţă
deosebită în acest sens au urmele ce nu se încadrează logic în situaţia de la locul
cercetat.
De exemplu: cadavrul găsit la marginea drumului în apropierea nemijlocită a unei localităţi
urbane are leziuni corporale grave provocate cu un obiect ascuţit în regiunea abdominală.
Deşi îmbrăcămintea este impregnată cu sânge, în locul în care se afla, s-a constatat o lipsă
totală a urmelor de acest fel. În schimb, pe haine s-au semnalat multiple urme de vegetaţia,
ciulini, plantă ce nu creşte în locul respectiv şi în împrejurime. Versiunea că omorul a fost
săvârşit în câmp sau pe imaş, în cele din urmă va fi confirmat.
În cazurile unor infracţiuni de omor, simulare în accidente ori sinucideri, de cele
mai multe ori, cadavrul victimei este scos din perimetrul locului faptei de către făptuitor şi
transportat la distanţe mari. Pentru simularea unei sinucideri cadavrul uneori este aşezat pe
calea ferată, pe o şosea intens circulată în timp de noapte, alteori spânzurat, aruncat în apă,
detalii care să conducă versiunea sinuciderii sau a produceri unui accident.
Sub cadavrul şi în jurul său, în atare simulări, nu se găsesc urme de sânge în cantitate mare,
deşi leziunile de pe corp sunt profunde, prin secţionarea sau zdrobirea unor vase mari de
sânge. Urmele ce se creează extern pe cadavrul victimei, prin acţiunea trenului,
autovehiculului, a funiei de spânzurare sau a apei, fiind postvitale, au suficiente
caracteristici care să evidenţieze că ele s-au produs după încetarea funcţiilor vitele ale
organismului, confirmate de autopsie.
La cadavrele aruncate în apă pentru a simula înecul, în foc în vederea simulării unui
accident, – în căile respiratorii, pe esofag şi în stomac nu sunt urme funingine, rezultate din
arderea focului, nu este apă cu microorganismele corespunzătoare sau cu diferite corpuri
străine întâlnite în apă.15
La precizarea timpului săvârșirii infracţiunii de omor pot fi de folos orice fel de
înscrisuri, biletele de transport, teatru sau cinema sau urmele de sînge, ţesături, salivă. Se va
ţine cont, de asemenea, de starea cadavrului (răcirea, deshidratarea şi rigiditatea cadaverică),
de ora indicată de ceasul găsit la faţa locului, de filele nerupte ale calendarului, de becul
aprins, de draperiile trase, de starea alimentelor de pe masă, de modificările produse de
fenomenele naturii etc.
Locul faptei în majoritatea cazurilor se prezintă sub una din următoarele variante:
încăperea, sau porţiunea de teren în perimetrul căreia s-a desfăşurat anumite acţiuni de
pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii confecţionarea armei, a unui instrument de lovire;
încăperea sau locul deschis unde s-a produs fapta; împrejurimile locului faptei în cadrul
cărora se pot afla urme sau obiecte purtătoare de semne ale infracţiunii; încăperea sau
porţiunea de teren deschis unde a fost tăinuit cadavrul sau unde se ascunde făptuitorul.
În al doilea rând, rezultatele cercetării la faţa locului și obținerea probelor servesc nu
doar la elaborarea celor mai verosimile versiuni privind natura, împrejurările şi autorul
faptei16, ci şi la realizarea unui program adecvat de verificare a acestora – a planului de
14
Manual de bune practici privind procedura cercetării la fața locului – pag. 8
15
Kernbach M., Medicina judiciară – Ediţia Medicală – Bucureşti 1958 pag. 279 – 280.
16
Zaharescu Gh., Cercetarea la faţa locului. Ghidul procurorului criminalist, Timişoara. 1994, pag. 79
cercetare a faptei. Valorificarea datelor obţinute datorită cercetării la faţa locului poate
conduce la delimitarea motivului şi scopului infracţional. În cazul unui omor, despre
scopul urmărit se poate judeca după modificările materiale şi starea bunurilor aparținând
victimei. Lipsa unor atare modificări poate avea două explicaţii: omorul e săvârșit din alte
motive decât cele aparente (răzbunare, de ascundere a altei infracţiuni, gelozie) sau că
făptuitorul urmăreşte interese materiale mai îndepărtate, ca obţinerea de drepturi
succesorale, înlesniri contractuale ş.a. Trebuie însă de avut în vedere eventualele înscenări la
care infractorii experimentaţi recurg adeseori pentru ascunderea adevăratelor motive şi a
scopului infracţiunii. Practica cunoaşte multiple cazuri în care se încearcă derutarea anchetei
prin diverse înscenări (accidente sau fapte nesancţionate penal).
De exemplu: T.V. a fost găsit mort pe un câmp cu o traistă în mână şi un cuţit în
cealaltă mână, fără spasm al mâinii pe cuţit. La autopsie s-a constatat o plagă tăiată localizată
în fosa supraclaviculară, care a intersectat artera subclaviculară şi a dus la deces. Agresorul
susţinea că victima s-a autolezat prin cădere în cuţit. Expertiza a exclus această ipoteză şi a
demonstrat ştiinţific lovirea activă, bazată pe următoarele: caracterul vertical al plăgii cu
direcţie antero-posterioară şi lezarea unui vas relativ bine protejat de os; caracterul profund
al plăgii; caracterul morţii, care s-a produs în timp prin hemoragie internă şi externă şi nu în
mod brusc, motiv pentru care victima nu putea rămâne cu cuţitul în mână şi cu ţigara în gură.
Acest fapt dovedeşte disimularea unor astfel de fenomene cadaverice (spasm cadaveric) şi
deci a crimei.17
În al treilea rând, cercetarea la faţa locului prezintă importanţa faptul că asigură
colectarea probelor materiale ale infracţiunii. Se au în vedere urmele lăsate de orice obiect
ascuțit, cuţit, sapă, topor sau glonţ, pe hainele şi corpul victimei, urmele rezultate în cadrul
procesului de săvârşire a infracţiunii, precum și urmele lăsate de mâini, de picioare, de dinţi,
urmele mijloacelor de transport care au asigurat sustragerea de la locul faptei.
În cazul infracțiunii de omor, în funcţie de forma geometrică a încăperii, cercetarea se
va efectua conform unor procedee tactice. Așadar, cercetarea detaliată va porni de la
centrul locului faptei, adică de la locul amplasării cadavrului, ca apoi să se desfăşoare pe
spirală, – spre periferie. Locurile de proporţii mai mari se recomandă a fi cercetate pe
sectoare. Fiecare parte de teren, delimitată în prealabil cu ajutorul unor repere naturale sau
artificiale se va cerceta de sine stătător, ținându-se cont de caracteristicile terenului, de
modul de amplasare a urmelor infracţiunii şi de alte mijloace materiale de probă.
Examinarea urmelor necesită o atenție deosebită deoarece o problemă importantă în
cadrul cercetării locului faptei o constituie lămurirea împrejurărilor negative care constau în
lipsa de concordanţă între anumite urme descoperite şi obiectul sau împrejurările ce se
presupune că le-au creat18. În cercetarea unui omor, o împrejurare negativă o constituie faptul
că în jurul unui cadavru, prezentând tăieturi adânci pe corp, acestora nu le corespund
hemoragiile naturale, nici pe îmbrăcăminte şi nici pe locul unde a fost găsit.
De asemenea, când un cadavru a fost găsit într-o încăpere cu uşile şi ferestrele închise pe
dinăuntru, şi totuşi, urmele oferă indicaţia că lovitura cauzatoare de moarte a fost
executată de altă persoană chiar în locul unde a fost găsit cadavrul. Se va căuta dacă cheia
rămasă în uşă nu poartă numele întoarcerii ei pe dinafară, cu o şurubelniţă sau cu cleşte.

17
Gh. Scripcaru şi M.Terbancea – Fenomenele cadaverice, în Patologie Medico-Legală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1978, pag. 59
18
C. Suciu – Cercetarea locului săvârşirii faptei-în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1972, pag. 513-
514;
În cazul cadavrului fără urme de sânge pe îmbrăcăminte şi în jur, îmbrăcămintea se
cercetează atent, pentru a descoperi eventuale urme de târâre sau urmele staţionării lui în alte
locuri.
De exemplu, într-un caz, cadavrul victimei – găsit pe calea ferată – prezenta multiple
traumatisme, inclusiv secţionarea, iar în apropierea acestuia s-a găsit un coş răsturnat. Pe
baza interpretării leziunilor şi în contextul tuturor datelor de anchetă, s-a ajuns la concluzia
că victima a decedat ca urmare a unui accident de cale ferată. S-au reluat cercetările şi s-a
stabilit că victima a fost ucisă prin lovituri de topor, transportarea şi aşezarea cadavrului, ca
şi răsturnarea coşului în apropierea acestuia făcându-se în scopul inducerii în eroare a
organelor de anchetă. Ulterior s-a stabilit fără dubiu că secţionarea victimei s-a produs post
mortem.19
În ultimul rând, examinarea urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de
probă, precum şi fixarea acestora se face prin raportare faza statică şi faza dinamică a
cercetării. Faza statică debutează cu contactul vizual efectuat dintr-un punct din preajma sau
din interiorul spaţiului ce urmează a fi cercetat în scopul determinării dacă în ceea ce privește
fapta, se impune implicarea altor persoane. Faza dinamică constă în cercetarea detaliată a
locului faptei care costă în examinarea de sine stătătoare a tuturor obiectelor în vederea
stabilirii legăturii lor cu fapta, descoperirii şi fixării urmelor activităţii infracţionale.
În faza statică se constată moartea victimei şi după caz, acordarea ajutorului medical
imediat celor rămase în viaţă; se determină poziţia cadavrului şi obiectelor în contextul
câmpului infracţional; se fotografiază şi filmează cadavrul şi obiectele folosite în procesul
comiterii infracţiunii; se oferă spre prelucrare urma de miros câinelui de urmărire. În faza
dinamică se execută fotografii şi filmări de detaliu urmelor găsite pe cadavrul şi pe
îmbrăcămintea acestuia; se consemnează semnalmentele cadavrului; se examinează
îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului; se dispune efectuarea autopsiei în vederea
stabilirii cauzei morţii şi recoltarea de sânge, salivă, conţinut stomacal; se examinează
corpului cadavrului pentru descoperirea leziunilor, cicatricelor, a stărilor de putrefacţie, a
eventualelor boli, amprentarea, toaletarea şi restaurarea cadavrului realizându-se de expertul
criminalist şi medicul legist la sediul organului medico – legal; se recoltează firele de păr şi
depozitului subunghial.
Se folosește fotografia obiectelor principale. Spre deosebire de fotografia schiţă,
aceasta cuprinde numai о parte din locul faptei. Regula generală este aceea potrivit căreia,
în ipoteza morţii violente, cadavrele să fie fotografiate în poziţia şi starea în care au fost
găsite, evitându-se, fotografiile dinspre cap şi picioare, pentru prevenirea deformărilor
supărătoare date de perspectivă. De asemenea, în funcţie de specificul situaţiei, mai pot fi
avute în vedere următoarele reguli20: cadavrele dezmembrate sunt fotografiate în două
etape: mai întâi se fotografiază fiecare parte în locul şi în poziţia în care se află, apoi se
fotografiază întregul corp refăcut; cadavrele înecaţilor sunt fotografiate o dată în apă, dacă
aşa au fost găsite, şi imediat după scoatere, pentru a nu risca apariţia procesului de
putrefacţie, îndeosebi la temperaturi ridicate; cadavrele spânzurate sau în poziţia şezând sunt
fotografiate din faţă, din spate şi din părţile laterale, insistându-se asupra nodului şi şanţului
de spânzurare; cadavrele carbonizate, după fotografierea în starea în care au fost găsite, vor
fi aşezate pe o suprafaţă albă (hârtie sau cearşaf) pentru a se obţine suficient contrast şi

19
I. Argeșanu – Împrejurările negative şi semnificaţia lor,în Criminalistica şi criminologia în acţiune, Editura „Lumina Rex”,
Bucureşti-2001, pag. 125;
20
Em. Stancu – Procedeele de fotografiere a cadavrelor, în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti,
2002, pag. 74; Ghe. Achim – Procedeele de fotografiere a cadavrelor, în Criminalistică, Editura Z, 1996, pag. 124
fotografiate cu ajutorul unei lumini puternice; cadavrele îngheţate vor fi, de asemenea,
fotografiate în starea iniţială, precum şi după dezgheţarea la temperatura camerei.
Consemnarea activităților se face obligatoriu prin întocmirea un proces – verbal de
cercetarea la faţa locului. Acesta cuprinde trei părţi: preambulul, partea descriptivă şi
încheierea. În partea introductivă sau preambul se arată partea cercetată, data comiterii ei,
locul şi data, cu menţiunea orei când începe cercetarea, starea atmosferică şi a locului faptei,
delimitarea precisă a acestuia, organul de urmărire penală care conduce cercetarea, numele,
prenumele, calitatea în care participă, ocupaţia şi adresa persoanelor participante. Partea
descriptivă cuprinde desfăşurarea cercetării, mijloacele utilizate, metodele aplicate, urmele
descoperite, metodele şi mijloacele de fixare şi ambalare a probelor materiale. Se
menţionează numărul de fotografiilor executate şi ce anume reprezintă fiecare fotografie în
parte, schiţele şi desenele întocmite. Toate acestea se ataşează la procesul-verbal respectiv şi
reprezintă părţi componente ale acestuia. În partea finală (încheierea) se menţionează ora
când s-a terminat cercetarea la faţa locului şi cum anume a decurs toată operaţiunea cercetării
respective.21
Pe fiecare pagină şi la sfârşit, procesul verbal se semnează de către organul de
urmărire penală, precum şi de martorii asistenţi şi de către persoanele la care se referă
procesul verbal. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face
menţiunea despre aceasta.22

Încheierea:
alcătuită din concluzii privind tema în cauză

Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată care solicită exactitate,
calm, perseverență, prudență23, reglementată de dispoziții reglementate de Codul de
Procedură Penală și care presupune respectarea unor reguli tactice, existența unui manual de
bune practici privind procedura cercetării la fața locului, legături pluridisciplinare, o serie de
particularităţi ale efectuării principalelor activităţi ce se întreprind pentru administrarea
probelor, cercetării la fața locului acordându-i-se o atenţie deosebită atât în literatura de
specialitate, cât şi în literatura judiciară.
Așadar, cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce contribuie în mod
substanţial la realizarea scopului procesului penal, alături de celelalte acte de urmărire penală
precum audierea martorilor şi consemnarea declaraţiilor lor, audierea părţii vătămate, a
suspectului sau inculpatului, efectuarea de expertize judiciare, confruntări, recunoaşteri şi
reconstituiri. Cât despre infracțiunile grave contra vieții, respectiv infracțiunii de omor, sub
raport tehnic, aportul criminalisticii la soluţionarea multor cauze penale are o
importanţă particulară și este pe deplin întemeiată, practica judiciară demonstrând-o
cu prisosinţă.
Bibliografie:

1. Codul de procedură penală – art. 129 alin. 2


2. Codul de procedură penală – art. 129 alin. 3
3. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura „Pro” , Bucureşti , 1997, pag. 294;
4. Ghe. Scripcaru şi M.Terbancea – Probleme medico-legale ale morţilor violente, în Patologie Medico-
Legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 153

21
I. Mircea – Procesul-verbal de cercetare la faţa locului, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978,
pag 151;
22
Codul de Procedură Penală – art. 91
23
Stancu Emilian – Procedee tactice folosite în investigațiile penale. Evoluții, AIT Laboratories, București, 2011, pag. 19
5. Ciopraga A., Iacobuţa I., „Criminalistica”, Iaşi, 1997, p. 239
6. Bercheşan V., Pletea C., „Crecetarea la faţa locului”, în „Tratat de tactică criminalistică”, Craiova, 1992,
p.30
7. Stancu Em., Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a, Editura Universul juridic, 2008, p. 327.
8. Stancu Em., Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a, Editura Universul juridic, 2008, p. 327.
9. Bercheşan V., Pletea C., „Crecetarea la faţa locului”, în „Tratat de tactică criminalistică”, Craiova, 1992,
p.30
10. Manual de bune practici privind procedura cercetării la fața locului – Anexă a Ordinului privind cercetarea la
fața locului nr. 182/14.08.2009 (M.A.I.) și nr. 1754/C/05.08.2009 (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție) – pag. 8
11. Stancu Em., Măsuri preliminare cercetării la faţa locului – în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul
Juridic”, Bucureşti, 2002, pag. 316-319;
12. Stancu Em., Cercetarea în faza statică, în Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002, pag. 320;
13. Manual de bune practici privind procedura cercetării la fața locului – Anexă a Ordinului privind cercetarea la
fața locului nr. 182/14.08.2009 (M.A.I.) și nr. 1754/C/05.08.2009 (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție) – pag. 14
14. Manual de bune practici privind procedura cercetării la fața locului – Anexă a Ordinului privind cercetarea la
fața locului nr. 182/14.08.2009 (M.A.I.) și nr. 1754/C/05.08.2009 (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție) – pag. 8
15. Kernbach M., Medicina judiciară – Ediţia Medicală – Bucureşti 1958 pag. 279 – 280.
16. Zaharescu Gh., Cercetarea la faţa locului. Ghidul procurorului criminalist, Timişoara. 1994, pag. 79
17. Gh. Scripcaru şi M.Terbancea – Fenomenele cadaverice, în Patologie Medico-Legală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1978, pag. 59
18. C. Suciu – Cercetarea locului săvârşirii faptei-în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-
1972, pag. 513-514;
19. Argeșanu I. – Împrejurările negative şi semnificaţia lor, în Criminalistica şi criminologia în acţiune, Editura
„Lumina Rex”, Bucureşti-2001, pag. 125;
20. Stancu Em. – Procedeele de fotografiere a cadavrelor, în Tratat de Criminalistică, Editura „Universul
Juridic”, Bucureşti, 2002, pag. 74; Ghe. Achim – Procedeele de fotografiere a cadavrelor, în Criminalistică,
Editura Z, 1996, pag. 124
21. Mircea I. – Procesul-verbal de cercetare la faţa locului, în Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978, pag 151;
22. Codul de Procedură Penală – art. 91
23. Stancu Em. – Procedee tactice folosite în investigațiile penale. Evoluții, AIT Laboratories, București, 2011,
pag. 19