X.

CULTURA CIREŞULUI
Cerasus avium L. Monch, Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae

Importanţa, originea şi aria de răspândire

Importanţă. Cireşul este o specie pomicolă cu deosebită importanţă economică, dată de însuşirile
nutritive, tehnologice şi comerciale ale fructelor, care găseşte în România condiţii optime de manifestare a
potenţialului său agrobiologic.
Cireşele sunt primele fructe proaspete ale anului, iar prin conţinutul ridicat în vitamine, săruri
minerale, zaharuri, aspect atrăgător, fac obiectul uneia dintre cele mai eficiente activităţi comerciale.
Fructele sunt destinate atât consumului în stare proaspătă, cât şi prelucrării industriale sub formă de
sucuri, siropuri, compoturi, gemuri, dulceţuri, băuturi alcoolice, produse de cofetărie, patiserie etc.
Cireşele depăşesc toate speciile pomicole în ceea ce priveşte conţinutul mediu în zahăr total
(glucoză, levuloză, zaharoză), iar ca aciditate şi alte componente ocupă o poziţie intermediară: substanţă
uscată 10,79-24,70%, zahăr total 7,7-16,8%, aciditate totală 0,49-1,36%, substanţe tanoide 0,6-1,3%,
substanţe pectice 0,06-0,36 %, substanţe proteice 0,56-1,63%, substanţe minerale 0,19-0,62% (după
Pomologia României, 1965), vitaminele: C (6,51 mg %), A (0,5 mg %), B1 0,05 mg %, E 2,24 mg %;
săruri minerale: Ca 10,0 mg %, K 170,0 mg %, P 20,0 mg %, Fe 0,5 mg %.
Este o specie relativ precoce (5-6 ani de la plantare), are o tehnologie relativ simplă, produce mult şi constant.
Se poate cultiva masiv, pe aliniamente sau izolat, începând cu zona litorală şi până la peste 800 m
altitudine. Este un apreciat element decorativ prin portul înalt, abundenţa şi gingăşia florilor, longevitate
etc., Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria mobilei.
Din pedunculul fructelor se prepară un ceai cu efect puternic depurativ, fiind folosit cu succes la
tratarea unor boli renale, ca preparat fitofarmaceutic etc.
Pe piaţa de fructe proaspete sunt preferate soiurile cu fructe de tip “bigarreau”, de culoare roşie-
strălucitoare sau bicolore, cu peduncul gros, verde, rezistente la crăpare, transport şi depozitare temporară,
cu masa de peste 7-8 g.
Originea şi aria de răspândire. Cele mai multe soiuri cultivate aparţin speciei Cerasus avium L.
(2n =2x=16). Această specie este originară din zona cuprinsă între Marea Neagră şi Marea Caspică, de
unde s-a răspândit în Europa şi Asia. În stare sălbatică se mai întâlneşte în Iran, China, Rusia, Asia Mică,
Asia Centrală, Africa de Nord, sudul şi estul Europei. După alţi autori (Olden, 1967; Watims, 1976),
forma diploidă a genului Prunus a apărut spontan în Asia Centrală, iar din această specie ancestrală au
derivat ulterior cireşul şi vişinul. Vavilov (1959) susţine că cireşul şi vişinul s-au format în zonele înalte
ale Orientului Apropiat. Hedrick (1915) şi Kolesnikov (1959) consideră că varietatea italică a cireşului
prezintă o arie mai largă de răspândire, având condiţii optime de formare atât în Europa, cât şi în Asia şi
chiar Africa de Nord, cu un maxim de favorabilitate între Marea Neagră şi Marea Caspică, respectiv
Balcani, Asia Mică şi Transcaucazia.
Se apreciază că cireşele erau folosite în alimentaţia omului cu cca 4000-6000 de ani î.Hr., iar cireşul
era cultivat cu aproximativ 2500 de ani în urmă.
Astfel, Teofrast, cu 400 de ani î.Hr., relatează despre această specie, iar Plinius (23-79 d.Hr.), în
“Historia naturalis”, descrie 10 soiuri dintre cele mai reprezentative: Juniana (cu maturare timpurie),
Duriana (fructe pietroase), Juliana, Tricolor etc.
În prezent, cireşul se cultivă între paralelele de 40-60o latitudine nordică, dar izolat se întâlneşte pe
toate continentele. Dintre acestea, Europa produce cca 65 % din producţia mondială, urmată de Asia,
America de Nord, Oceania, Africa şi America Centrală.
În Europa, mari producătoare de cireşe sunt: Germania, Italia, Franţa, România, Spania, Grecia ş.a.
În România se cultivă cca 7.688 ha, cea mai mare parte în sectorul particular, de pe care se obţine o
producţie de 65 mii tone. Principalele judeţe producătoare sunt: Iaşi, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Botoşani,
Bacău, Neamţ, Arad.

Particularităţi biologice şi ecologice

Specii care au contribuit la formarea soiurilor. Specia Prunus avium L. are mai multe varietăţi
botanice precum P.a. var. silvestris Kirschl., P.a. var. duracina L. şi P.a. var. iuliana L., cu formele
nigricans Ehrh., varia Ehrh, salicifolia Hort., plena Kirdrn, din care au derivat soiurile cultivate pentru
fructe sau ornamentale.
Alte specii înrudite cu cireşul sunt vişinul (Prunus cerasus L., 2n = 32), P. cantabrigiensis (2n =
32), P. cerasoides (2n = 16), P. crassipes (2n = 16), P.mahaleb (2n = 16), P. seratina (2n =16),
P.tomentosa (2n = 16), P. besseyi (2n=16), P.japonica etc. Multitudinea aceasta de specii denotă o largă
varietate genetică şi multiple posibilităţi de ameliorare a însuşirilor soiurilor şi portaltoilor aflaţi în cultură.
1
 Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea cireşului. Cireşele sunt fructe destinate
aproape integral consumului în stare proaspătă, de aceea trebuie să îndeplinească minimum două condiţii:
să satisfacă cerinţele consumatorului şi să asigure producătorului un preţ competitiv cu alte fructe. Aceste
condiţii sunt greu de realizat datorită unor particularităţi biologice şi tehnologice ale speciei cum ar fi:
autosterilitatea majorităţii soiurilor, habitusul mare al pomilor, tardivitate, sensibilitate la diferite boli şi
dăunători, sensibilitate la crăpare a fructelor etc.
Pentru ameliorarea acestor particularităţi, atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră există programe
specifice de ameliorare care urmăresc următoarele obiective principale:
A. Pentru soiurile destinate consumului în stare proaspătă:
- autofertilitatea, în scopul diminuării importanţei polenizatorilor;
- fructe mari, cu pulpa fermă, sâmbure mic, indice refractometric ridicat, rezistent la manipulare şi
conservare îndelungată;
- fructe rezistente la crăpare;
- pomi rezistenţi la atacul bolilor şi dăunătorilor;
- pomi rezistenţi la gerurile din primăvară, înflorire târzie, precoci, productivi şi uşor de recoltat;
- lărgirea perioadei de maturare şi consum;
- port compact, formaţii fructifere “spur”;
- afinitate la altoire cu portaltoii pitici.
B. Pentru soiurile destinate industrializării:
- detaşarea uşoară a fructului de peduncul în vederea recoltării mecanizate;
- autofertilitate, productivitate mare, rezistenţă la factorii de stress;
- fermitatea fructului, forma sferică, rezistenţă la brunificare;
- sâmbure mic, neaderent.
C. Pentru portaltoi:
- capacitate de reducere a vigorii pomului;
- compatibilitate cu toate soiurile;
- adaptare bună la diferite condiţii de sol (calcaroase, argiloase, asfixiante) şi climă;
- sensibilitate redusă la boli şi dăunători;
- uşurinţă la înmulţire, cu deosebire vegetativă;
- ancorare bună în sol şi lipsa drajonatului.
Sortimentul de soiuri Vezi Lp
Portaltoii cireşului. Materialul săditor din specia cireş poate fi pe rădăcini proprii sau altoit, în
funcţie de utilizarea ce urmează să o capete.
În primul caz se obţine prin metode directe de înmulţire, pe cale generativă sau vegetativă, clasic
prin sămânţă, respectiv butaşi, drajoni etc., sau modern prin culturi de ţesuturi, de embrioni imaturi şi
micropropagare in vitro.
Aceste metode urmăresc, în general, obţinerea materialului biologic utilizat cu precădere în practică
pepinieristică ori în ameliorarea genetică a soiurilor, şi mai puţin pentru obţinerea de pomi pentru plantaţii
comerciale, exceptând poate domeniul de activitate al silviculturii.
În cel de al doilea caz, soiul (altoiul) se grefează pe un alt genotip (portaltoiul), care formează
sistemul radicular al unui nou organism vegetal, simbiont, creat artificial.
Faţă de portaltoi sunt cerinţe specifice, referitoare la imprimarea unei creşteri moderate şi uniforme
a soiului, valorificarea superioară a terenurilor cu fertilitate scăzută şi proprietăţi fizico-chimice deficitare
pentru cultura pomilor, rezistenţă faţă de secetă, exces temporar de umiditate, bună ancorare în sol,
afinitate la altoire, precocitate de rodire ş.a.
Portaltoii cireşului utilizaţi pe plan mondial. Pe plan mondial, varietatea portaltoilor utilizaţi în
mod curent este mult mai largă comparativ cu România. Cu rare excepţii, se poate face o grupare a
acestora - după modul de înmulţire şi origine genetică - în seminceri de cireş şi mahaleb, şi portaltoi
clonali de cireş, de vişin, de mahaleb, ori din alte specii şi hibrizi interspecifici.
Principalele obiective ale programelor de ameliorare a portaltoilor de cireş, care se desfăşoară pe
plan mondial, sunt crearea de noi genotipuri care să reducă talia pomilor, să fie compatibile la altoire cu
majoritatea soiurilor comerciale, să posede o largă capacitate de adaptare la diferite tipuri de sol şi climat,
o rezistenţă sporită la boli micotice (Phytophtora, Armillaria), bacterioze (Agrobacterium) şi nematozi, o
bună capacitate de multiplicare, un bun ancoraj în sol, o absenţă a fenomenului de drajonare şi o capacitate
de a induce rapid intrarea pe rod a altoiului.

Portaltoii cireşului utilizaţi în România. În România, cireşul se înmulţeşte în proporţie de cca 80

% pe portaltoi generativi şi numai 20 % pe portaltoi vegetativi, creaţii autohtone relativ recente.
2
 Principalii portaltoi folosiţi sunt:
Cireşul sălbatic (Prunus avium L., var. silvestris) - puieţi din biotipuri din flora spontană, cu bună
răsărire, viguroşi; au o bună afinitate cu toate soiurile de cireş şi cu unele soiuri de vişin.
Cireşul franc (Prunus avium L.) - puieţi din soiurile Bigarreau Dönissen, Hedelfinger, Boambe de Cotnari
şi alte soiuri cu maturare târzie şi vigoare mare.
Mahalebul (Prunus mahaleb L.) - puieţii viguroşi au afinitate bună cu majoritatea soiurilor de cireş.
Vişinul franc (Prunus cerasus L.) - puieţii din populaţii locale cu maturare târzie sau soiuri ca
Schattemorelle, Dropia, Mocăneşti 16. Are o pondere de cca 5 %.
IPC 1 - portaltoi vegetativ cu origine interspecifică, creat la ICPP Piteşti-Mărăcineni. Se înmulţeşte
prin butăşire în verde sau marcotaj, şi are o bună înrădăcinare.
C 12 - portaltoi vegetativ creat la SCPP Dolj prin selecţie clonală individuală dintr-o populaţie
locală de cireş. Se înmulţeşte prin marcotaj orizontal şi are o bună înrădăcinare.
Particularităţi de creştere şi fructificare ale cireşului.
Sistemul radicular - Creşterea şi dezvoltarea sa este influenţată de mai mulţi factori, printre care
precizăm: portaltoiul, caracteristicile solului, tehnologia de cultură etc. Astfel, la pomii altoiţi pe cireş
sălbatic sau franc, majoritatea rădăcinilor se află între 20-50 cm adâncime, dar unele rădăcini cu creştere
verticală pot pătrunde până la 3-4 m. Altoit pe portaltoi vegetativ sau vişin, pomii formează un sistem
radicular mai puţin dezvoltat şi mai puţin extins, de 15-40 cm adâncime.
În ambele situaţii, raza sistemului radicular depăşeşte de 1,5-3 ori proiecţia coroanei. Pe solurile
fertile şi echilibrate hidric, rădăcinile au o ramificare mai puternică în detrimentul creşterilor în lungime,
în timp ce pe soluri sărace rădăcinile cresc în lungime mai mult dar au o ramificare mai slabă.
Partea epigee. Cireşul este un pom viguros, care în primii ani creşte mai lent. Trunchiul este de
regulă drept, scoarţa prezintă un ritidom concentric, foarte rezistent, care adesea împiedică creşterea în
grosime a trunchiului. Coroana este piramidală în tinereţe şi invers piramidală la maturitate. Capacitatea
de ramificare şi formarea lăstarilor este în general slabă, rezultând coroane rare, bine luminate şi cu o
vădită tendinţă de etajare. Axul principal al tulpinii şi ramurile de schelet se îngroaşă mult şi se
degarnisesc spre bază, iar după 10-15 ani formaţiunile de fructificare migrează către exteriorul coroanei.
Ramurile de rod la cireş se formează din muguri axilari sau terminali vegetativi. Acestea sunt: pintenul,
buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura pleată.
Ciclul anual. Cireşul porneşte în vegetaţie şi înfloreşte timpuriu, concomitent cu piersicul, cu unele
soiuri de vişin şi prun. Florile sunt de tip rozaceu, cu petale mari, albe, bogate în nectar. Din mugurii
floriferi se formează inflorescenţe cu 2-4 flori. Înfloritul poate fi timpuriu (Cea mai timpurie, Timpurie de
Mai, Ramon Oliva, Germersdorf, Pietroase Dönissen) şi durează 10-14 zile.
Înfloritul se suprapune parţial la toate soiurile, ceea ce favorizează polenizarea încrucişată.
Polenizarea este entomofilă, iar majoritatea soiurilor sunt autosterile, cu unele excepţii (Stella, Stella
Compact şi unii hibrizi nou creaţi care sunt autofertili) şi au nevoie de polenizatori.
Frecvent apare şi fenomenul de intersterilitate între soiuri. Când 25-30 % din florile unui pom sunt
fecundate se obţine o producţie normală.
De la înflorire la maturarea fructelor sunt necesare 35-38 zile pentru soiurile timpurii şi 60-65 zile
pentru cele târzii.
Potenţialul productiv al cireşului este de 7-11 t/ha şi este influenţat de soi, tehnologia de cultură şi
condiţiile ecologice.
Durata de viaţă a pomilor este influenţată de tehnologia de cultură, condiţiile ecologice, portaltoi
etc. Astfel, în condiţii normale tehnologice şi ecologice, longevitatea economică a cireşului altoit pe cireş
sălbatec sau franc este de 35-40 ani, iar a celui altoit pe mahaleb este mai scurtă de 25-30 ani.
Factori care influenţează diferenţierea, repartiţia şi calitatea rodului:
Factorul varietal – soiul influenţează numărul, poziţia şi calitatea mugurilor de rod.
Vârsta şi vigoarea pomilor influenţează dezvoltarea ramurilor de rod, ceea ce face ca volumul de
recoltă să fie proporţional cu numărul de muguri floriferi raportaţi la metrul liniar de ramură.
Înclinarea ramurilor – orizontală sau oblică – favorizează fructificarea.
Foliajul - bogat cu frunze mai mari stimulează diferenţierea şi creşterea fructelor.
Portaltoiul - modifică parametrii de creştere, ramificare, precocitate de rodire, diferenţiere florală,
distribuţia mugurilor şi calitatea fructelor la acelaşi soi.
Rezervele stocate - influenţează în prima parte a perioadei de vegetaţie procesele de creştere şi
fructificare.
Gradul de interceptare a energiei solare - influenţează direct şi pozitiv intensitatea fotosintezei şi
inducţia florală.
Cerinţele cireşului faţă de factorii ecologici:
3
 Cerinţele faţă de lumină. Intensitatea luminii, cu componentele ei – directă şi difuză – depinde de
factori ca: latitudinea, altitudinea, relieful, nebulozitatea, proprietăţile suprafeţei solului, vegetaţia etc.
Cireşul este o specie heliofilă, fapt dovedit de răspânderea lui în stare sălbatică numai în locuri bine
luminate, niciodată în locuri umbrite. Producţia de fructe este determinată de gradul de pătrundere a
luminii în interiorul coroanei pomilor şi crearea pe această cale a unor condiţii optime de creştere şi
dezvoltare a ramurilor fructifere şi a mugurilor florali situaţi în această zonă (Gautier, 1970).
Pentru o bună creştere şi dezvoltare, cireşului îi sunt necesare 2100-2300 ore de strălucire a
soarelui/an, repartizate astfel încât în perioada de primăvară să fie cât mai mare, iar în perioada de vară şi
toamnă să nu depăşească anumite limite. Pomii tineri, în perioada de creştere cer mai multă lumină decât
în perioada de rodire maximă, precum şi în timpul creşterii intense a lăstarilor şi maturării fructelor, în
comparaţie cu perioada dezmuguritului. Indicele foliar al cireşului este de 0,5-2,6 mai mic decât al
mărului, dar mai mare decât al prunului.
Cerinţele faţă de temperatură. Temperatura este un factor limitativ pentru cultura cireşului. Nevoile
de căldură ale cireşului sunt variate şi corespund soiului, stadiului de dezvoltare, fazei de vegetaţie, nivelului de
nutriţie şi sănătate a pomilor etc. Oscilaţiile destul de mari se înregistrează în interiorul speciei, în funcţie de
originea geografică a soiului. Cele mai favorabile pentru cultura cireşului sunt zonele cu temperaturi medii
anuale de 9-10,5oC şi cu temperatura medie a lunii mai de +13…+14oC. Soiurile timpurii sunt mai pretenţioase
la căldură, necesitând 14-16oC în luna mai. Rezultate bune se onţin şi în zone cu temperatura media anuală de
8-8,5oC (Bistriţa, Fălticeni etc.). Limitele rezistenţei la ger ale cireşului sunt mai scăzute decât ale vişinului şi
prunului. Astfel, mugurii de rod degeră în masă sub –24oC, însă lemnul rezistă până la –30oC. Mugurii floriferi
în stadiul de butoni florali rezistă până la -3,9oC, iar florile deschise până la –2,2oC.
Foarte sensibil este pistilul şi ovarul recent fecundat. Distrugerea acestora, în timp ce celelalte părţi
ale florii rămân intacte, se întâmplă destul de frecvent. Rezistenţa rădăcinilor la ger depinde de fenofază,
grosimea acestora, adâncimea la care se găsesc în pământ, textura solului, conţinutul în apă, stratul
acoperitor etc. şi este cuprinsă între –11 şi –13oC, mai ridicate toamna târziu şi mai coborâte la sfârşitul
iernii. Rădăcinile de mahaleb degeră la –14…-18oC (Gautier, 1971).
Cireşul nu suportă temperaturile ridicate şi arşiţa din timpul verii.
Pentru maturarea fructelor, la soiurile timpurii este necesară o sumă de temperatură de 470-670oC
de la înflorit, în timp ce la soiurile cu maturare târzie sunt necesare 1100-1150oC. Cireşul este o specie la
care necesarul de frig este mare, între 1000 şi 1700 ore, ceea ce face ca acesta să aibă un repaus profund
mai mare. Pragul biologic al cireşului este de 9oC.
Cerinţele faţă de apă. Cireşul este o specie cu pretenţii moderate faţă de apă. Nevoia de precipitaţii
este de cca 700 mm/an, iar coeficientul de transpiraţie este cuprins între 2500-3501. Altoit pe mahaleb,
cireşul reuşeşte în zonele de stepă şi silvostepă, cu precipitaţii anuale sub 550 mm. Cireşul nu suportă
perioadele lungi de secetă, de aceea în zonele respective se impune irigaţia culturii.
Totodată, acestă specie, mai mult decât oarecare altă specie pomicolă, nu suportă excesul prelungit
de umiditate în sol, în special când este altoit pe mahaleb. Limita de rezistenţă la asfixia radiculară este de
câteva zile în perioada de vegetaţie, până la 95-100 zile în timpul repausului vegetativ pentru
Prunus avium şi de 70-75 zile pentru Prunus mahaleb (Sannier, 1970). Umiditatea relativă anuală a
aerului trebuie să se menţină în jurul valorii de 75% şi să nu scadă sub 60-65% în perioada martie-august.
La umiditate ridicată, fructele şi ramurile sunt atacate de Monilinia, mai ales pe fondul crăpării epidermei.
Apa freatică influenţează prin adâncime oscilaţia multianuală şi sezonieră a nivelului, mobilitatea şi
gradul de mineralizare. Aceasta trebuie să fie la adâncimi mai mici de 1,5-2 m pentru zonele cu mai puţin
de 600 mm şi la 2,5-5 m în zone cu peste 600 mm precipitaţii. În această situaţie ea poate suplini deficitul
de precipitaţii, dacă are un nivel constant la o astfel de adâncime cum se întâmplă de fapt în zona Iaşi,
unde precipitaţiile sunt în jur de 500 mm.
Importanţa apei pentru cireş creşte începând cu luna aprilie şi devine maximă în perioada creşterii
intense a lăstarilor şi fructelor.
Cerinţele faţă de condiţiile edafice. Fertilitatea potenţială a solului se poate determina în funcţie
de caracteristicile morfologice, fizice, chimice şi biologice ale acestuia. Pentru fiecare dintre acestea,
cireşul are exigenţe specifice, a căror satisfacere este obligatorie pentru reuşita unor plantaţii comerciale.
Cireşul este o specie cu pretenţii relativ mari faţă de sol, cele mai favorabile fiind solurile mijlocii sau
uşoare, nisipo-lutoase sau nisipo-argiloase, permeabile, profunde. Nu suportă terenurile argiloase,
grele,umede şi reci. Cerinţele sunt dependente foarte mult de portaltoi.
Parametrii fizici şi chimici optimi ai solurilor pentru cultura cireşului sunt: adâncimea profilului de
sol = 100 cm; textura: argilă=15-25%, praf=15-20%, permeabilitatea=2-3 mm/oră; reacţia solului (pH)
=5,5-7,2; conţinutul în Na schimbabil mai mic de 12%; humus = 160-200 t/ha; indicele de N = 4-5; calcar
activ maxim 6 % pentru portaltoiul mahaleb şi 3-4% pentru ceilalţi portaltoi.
4
 Cireşul este o specie la care se menaifestă cu destulă pregnanţă fenomenul de “oboseală biologică a
solului” atât la plantarea cireşului după cireş, cât şi la plantarea după piersic. De aceea, în această situaţie
se vor lua măsurile deja cunoscute.
Capacitatea de producţie a terenurilor pentru cultura cireşului poate fi îmbunătăţită prin aplicarea
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a altor tehnologii ameliorative.
Cerinţele faţă de aer. Cireşul este o specie puţin adaptată la excesul de apă şi slabă aeraţie a
solului, aceste condiţii determinând diminuări de creştere şi fructificare. Reglarea regimului de aer în sol
se realizează în principal prin sisteme adecvate de lucrare şi întreţinere, precum şi prin fertilizări cu
îngrăşăminte organice. În ceea ce priveşte pulberile din aer, atunci când nu intră în reacţie chimică cu alte
componente, indiferent că sunt în suspensie sau se depun pe părţile aeriene ale pomilor şi sol, ecranează
radiaţia solară, schimbă proprietăţile fizico-chimicie ale solului, intră în compoziţia chimică a fructelor cu
efecte periculoase pentru sănătatea oamenilor
Vânturile puternice sunt defavorabile, pe când cele uşoare au un efect benefic deoarece împrăştie
aerul îngheţat, usucă fructele şi frunzişul după ploaie, micşorează efectul dăunător al arşiţelor, primenesc
aerul în coroana pomilor. Deşi este o specie cu înrădăcinare puternică, neexistând practic pericolul
dezrădăcinării, totuşi dominanţa accentuată a unei direcţii din care bate vântul provoacă creşteri vegetative
cu pronunţată asimetrie către direcţia mişcării aerului, fenomen frecvent întâlnit pe culmile dealurilor,
defilee, văile apelor curgătoare etc.

Particularităţi tehnologice
Specificul producerii materialului săditor
La specia cireş, producerea portaltoilor se face într-o proporţie destul de mare încă pe cale
generativă (cca 80%).
Înfiinţarea şcolii de puieţi se va face toamna, în prima decadă a lunii octombrie, şi numai în cazuri
deosebite se va semăna primăvara foarte devreme.
Sâmburii se vor îmbăia într-o soluţie de sare 2-4 % pentru înlăturarea celor seci, în special a celor
atacaţi de Rhynchites sp., a cărei larvă se dezvoltă în interiorul sâmburelui.
În şcoala de puieţi, cireşul este atacat puternic de ciuperca Cocomyces italica, mai els în zonele
unede şi în anii ploioşi, fapt ce necesită tratamente săptămânale cu fungicide.
Portaltoii vegetativi omologaţi (I.P.C1, C12 etc.) se înmulţesc prin marcotaj orizontal, obţinându-se
producţii de peste 200.000 marcote/ha/an. Unii portaltoi vegetativi se înmulţesc relativ uşor şi prin
micropropagare “in vitro”.
Producerea ramurilor altoi - se face după tehnologia clasică obişnuită, cu precizarea că unele
soiuri de cireş manifestă tendinţa de a produce lăstari puţini şi groşi. Pentru evitarea acestui fenomen se
vor face operaţiuni “în verde”, de ciupire.
În câmpurile de formare - cireşul are un randament destul de scăzut la altoire, apărând fenomenul
scurgerii gomoase, mai ales în zonele umede şi mai reci când se altoieşte pe lemn de 2 ani.
Acest fenomen se înlătură prin folosirea puieţilor portaltoi produşi la ghivece şi prin scurtarea
portaltoilor mai groşi de 8 mm proveniţi din şcoala de puieţi, la 2-3 muguri. Operaţia se face la înfiinţarea
câmpului I, iar altoirea se face pe lemn nou.
În cazul semănatului direct în câmpul I, se impune scurtarea pivotului toamna, în luna octombrie.
Creşterea soiurilor de cireş în pepinieră
Cireşul altoit pe portaltoi franc şi chiar pe vegetativ creşte viguros în pepinieră, depăşind frecvent
1,5 m înălţime la majoritatea soiurilor.
Având muguri foarte proeminenţi şi depărtaţi de ramură, aceştia se rup uşor la manipulare, astfel că
la mulţi pomi nu se poate proiecta coroana corect în livadă sau formarea este dificilă. Multe soiuri de cireş
formează lăstari anticipaţi numai la bază (Van, Bing, Uriaşe de Bistriţa, Hedelfinger), altele (Rubin,
Jubileu 30, Roşii de Bistriţa, Germersdorf) emit lăstari anticipaţi pe porţiunea de cca 1 m de la bază.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Alegerea terenului
În vederea alegerii terenului pentru plantarea cireşului se vor studia şi analiza mai multe surse de
informare cum ar fi: studiul geologic, pedologic şi topografic; studiul profilului de sol; analizele fizico-
chimice şi nematologice ale solului; studiul culturilor şi al vegetaţiei existente etc.
Fiind pretenţios la sol şi la “oboseala solului”, cireşul nu se va planta după el însuşi sau după alte
drupacee (în special piersic) mai devreme de 10-12 ani.
Pregătirea terenului în vederea plantării constă în:
- defrişarea plantaţiei anterioare;
5
 - nivelarea solului;
- desfundarea şi scarificarea;
- ameliorarea proprietăţilor chimice ale solului în funcţie de pH;
- fertilizarea de bază cu 60-80 t/ha gunoi de grajd, 200-300 kg P, 150-200 kg K.
Întrucât suprafeţele plane consacrate culturii cireşului sunt puţine, pentru plantare vor fi utilizate de
preferinţă terenurile cu panta de 18-20 %, cu condiţia să fie uniforme şi să se efectueze lucrări
antierozionale.

Tipuri şi sisteme de plantaţii; distanţe de plantare. La proiectarea unei plantaţii de cireş se va

avea în vedere faptul că de tipul de plantaţie şi sistemul de cultură depinde în mare măsură dinamica
intrării pe rod, producţia, calitatea acesteia, precum şi perioada de exploatare economică.
Cele mai bune rezultate s-au obţinut atunci când cireşul se cultivă în plantaţii pure. El se poate planta şi asociat
cu alte specii cum ar fi vişinul, piersicul, caisul, cu rezultate bune mai ales în primii 10-12 ani de la plantare.
Luând ca bază numărul de pomi la hectar, factor ce influenţează în cea mai mare măsură şi celelalte
elemente definitorii ale sistemului, precizăm că cireşul se poate cultiva astfel:
- în sistem extensiv (clasic) cu până la 350 pomi/ha;
- în sistem semiintensiv cu 350-500 pomi/ha;
- în sistem intensiv cu 500-1250 pomi/ha.
Pentru a se realiza aceste densităţi, distanţele de plantare ale cireşului vor fi: 6x5 m; 5x5 m; 5x4 m
şi 5x3 m. Alegerea uneia din aceste densităţi se va face funcţie de mai mulţi factori cum ar fi: vigoarea
portaltoilor şi soiurilor, starea de favorabilitate a terenului, forma de coroană, destinaţia producţiei, modul
de recoltare a fructelor şi măsurile tehnologice ce se vor aplica (fertilizări, irigări, aplicarea unor inhibitori
de creştere, tăieri etc.).
La plantarea cireşului, o atenţie deosebită se va acorda pregătirii materialului săditor deoarece
această specie are un sistem radicular foarte sensibil, iar mugurii se rup uşor.
Epoca optimă de plantare în condiţiile ţării noastre este toamna. Întrucât cireşul suportă greu
transplantarea, de la scoaterea din pepinieră până la plantarea la locul definitiv trebuie să treacă un timp
cât mai scurt, iar pomii să fie stratificaţi cu atenţie.
Pentru asigurarea polenizării, se plantează cel puţin trei soiuri, în rânduri alternative, în funcţie de
valoarea lor comercială.
Forma de coroană. La cireş, în funcţie de tendinţa naturală de creştere a pomilor, dar şi de alţi
factori genetici sau tehnologici, cele mai folosite forme de coroană sunt: piramida neetajată, piramida
întreruptă, vasul ameliorat, vasul aplatizat, tufa vas, palmeta cu braţe oblice, palmeta ypsilon, fusul liber
etc. Pentru soiurile cu creştere globuloasă şi vigoare slabă a axului (Pietroase Donissen, Timpurii de
Bistriţa, Cerna) se vor folosi formele de vas; pentru formele cu dominanţă a axului (Germersdorf, Van,
Bing, Stella, Boambe de Cotnari) se vor folosi formele piramidale, iar pentru soiurile de vigoare mică şi
mijlocie se vor folosi formele aplatizate, fusiforme etc.
Tăierile de producţie. La cireş, tăierile de producţie sunt mai reduse ca volum decât la celelalte
specii pomicole, această specie fiind mai sensibilă în special la tăierile severe, mai ales dacă acestea sunt
practicate în perioada de iarnă. De aceea, în toate tăierile cu pomicultură avansată şi în România din ce în
ce mai mult, tăierile în perioada de repaus la cireş sunt înlocuite cu tăieri şi intervenţii în perioada de
vegetaţie. Pentru a putea efectua tăieri corecte trebuie cunoscute câteva reguli generale privind
diferenţierea şi fructificarea la cireş.
Astfel, aşezarea mugurilor floriferi este axială, iar diferenţierea pe ramură centrifugă. Mugurii
vegetativi care vor deveni floriferi sunt inversaţi terminal.
Lungimea optimă a creşterilor anuale să fie de 35-60 cm, lipsa acestor creşteri sau creşteri foarte
mici indică necesitatea unor tăieri mai severe.
Raportul optim între formaţiunile florifere şi cele vegetative trebuie să fie de 1:3; un raport de 1:5-6
indică o producţie foarte mică, iar unul de 1:1 o producţie excesivă dar inferioară calitativ.
Mugurii de rod se diferenţiază pe ramurile roditoare simultan cu cei vegetativi. Ca urmare, ramurile
fructifere sunt purtătoare de rod încă din anul în care iau naştere. Această particularitate determină
fructificarea pe o ramură nouă de semischelet în al doilea sau al treilea an de la formarea sa. Fructificarea
anuală este asigurată de creşterile noi ce se formează din mugurii vegetativi apicali sau axiali, creşteri ce
au loc în acelaşi timp cu formarea şi diferenţierea mugurilor floriferi.
Durata mare de viaţă a buchetelor de mai asigură un ritm lent de degarnisire a semischeletului.
În perioada de tinereţe a pomilor (6-8 ani de la intrarea pe rod), tăierile de fructificare sunt foarte
reduse sau chiar pot lipsi, acestea fiind suplinite de tăierile de întreţinere. Acestea se rezumă la o scurtare
cu1/3-2/3 a prelungirilor anuale a semischeletului, pentru formarea unui număr mai mare de ramuri de rod
6
viguroase, în detrimentul buchetelor. La soiul Ramon Oliva se vor aplica operaţii în verde pentru
ramificarea lăstarilor. Scurtaţi la 25-30 cm, lăstarii principali ramifică şi formează 3-4 lăstari anticipaţi
care măresc volumul productiv al coroanei şi permit ulterior reîntinerirea ramurei plete.
La soiurile de tip spur, tăierile sunt mai intense în primii ani, pentru formarea structurii de bază a
coroanei, ulterior intensitatea tăierilor se diminuează mult.
Ramurile anuale care se formează pe şarpante şi subşarpante nu se scurtează dacă au sub 25 cm
lungime şi sunt în număr redus.
Tăierile “în verde”. La cireş, tăierile în verde se pot efectua înainte de recoltarea fructelor, odată cu
recoltarea fructelor sau după recoltarea fructelor. Tăierea în verde după recoltarea fructelor dă rezultate
bune. La tăierea în verde se suprimă lăstarii debili şi prea deşi; se scurtează unele ramuri îmbătrânite (de
peste 5-6 ani), se înlătură lăstarii care tind să diminueze spaţiul liber dintre rânduri sau să ridice talia
pomilor. Tăierile se pot face şi mecanizat, dar trebuie completate cu intervenţii manuale în verde.
Întreţinerea solului. La alegerea sistemului de întreţinere a solului în plantaţiile de cireş se va ţine
seama şi de următoarele considerente: cireşul are o rezistenţă scăzută la secetă; nu suportă băltirea; nu
suportă deranjarea sau tăierea sistemului radicular; panta terenului; nivelul precipitaţiilor etc.
Într-o plantaţie de cireş, solul poate fi întreţinut în mai multe moduri, fiecare cu avantajele şi
dezavantajele sale: ogorul lucrat, ogorul lucrat combinat cu erbicidare, culturi intercalate, ogorul cu
îngrăşăminte verzi, înierbarea artificială parţială, înierbarea totală.
Obiectivul prioritar al sistemului de întreţinere a solului este acela de a crea în permanenţă spaţiu
suficient de dezvoltare şi exploatare pentru rădăcini, precum şi o bună aprovizionare hidrică şi minerală.
În cazul când solul se întreţine sub formă de culturi intercalate (fasole, mazăre, căpşuni etc.) este
necesar ca în afara îngrăşămintelor care se dau la pomi, să se administreze îngrăşăminte organice şi
minerale suplimentare.
Pe terenurile cu fertilitate scăzută sau pe cele nisipoase se poate folosi ogorul cu îngrăşăminte verzi.
Pe rândul de pomi solul se va lucra sau se va erbicida. Pe terenurile cu panta de peste 8 %, unde apare
pericolul eroziunii se face înierbarea intervalelor dintre rânduri, iar pe rând solul se întreţine lucrat. Pe
intervalele înierbate se fac cosiri repetate, iar iarba rezultată se va lăsa ca mulci. După fiecare cosire se va
aplica o doză suplimentară de îngrăşăminte cu azot pe zona înţelenită. Pe pante mai mari de 15-20 %
terenul se amenajează sub formă de platforme individuale menţinute ca ogor lucrat.
Fertilizarea plantaţiilor. Cireşul este o specie cu cerinţe mari faţă de elementele nutritive din sol.
O determinare exactă a necesarului de substanţe nutritive a plantaţiilor de cireş şi evitarea risipei de
îngrăşăminte poate fi obţinută ca rezultantă a analizei următoarelor elemente:
- starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor asimilabile;
- conţinutul în elemente nutritive a frunzelor stabilit prin diagnoza foliară;
- rezultatele obţinute în baza experienţelor de fertilizare;
- efectuarea de observaţii asupra creşterii şi fructificării pomilor.
Ca doze orientative de fertilizare anuală sunt: 120 kg/ha azot administrat în trei reprize, din care 1/3
toamna, 1/3 înainte de pornirea în vegetaţie şi 1/3 în perioada creşterii intensive a lăstarilor; 120 kg/ha
fosfor şi 80 kg/ha potasiu, încorporate în sol concomitent cu arătura de toamnă. Pe terenurile înţelenite,
dozele de îngrăşăminte se vor mări şi se va administra gunoi de grajd 40 t/ha la 2-3 ani şi anual 240 kg/ha
azot, 120 kg/ha fosfor şi 120 kg/ha potasiu.
Pentru a stimula legarea fructelor, la unele soiuri de cireş se recomandă administrarea foliară a
îngrăşămintelor cu bor sau a unor îngrăşăminte complexe foliare care au determinat sporuri de producţie
de 26-63 %.
Irigarea plantaţiilor. Deşi cerinţele cireşului faţă de apă sunt satisfăcute în cele mai multe zone de
cultură pe seama precipitaţiilor, totuşi, rezultate bune se obţin prin irigare.
La cireş, se aplică 3-4 udări în timpul perioadei de vegetaţie, cu 300-400 m3/ha şi 1-2 udări în
timpul perioadei de repaus cu 400-600 m3 apă/ha, dacă această perioadă este secetoasă.
Pentru a aprecia plafonul minim de umiditate, deci momentul de intervenţie prin irigare, ne putem
folosi de capacitatea de câmp pentru apă sau de intervalul umidităţii active (I.U.A.). În primul caz se
consideră că nivelul apei din sol nu trebuie să coboare sub 70-80 % din capacitatea de câmp pentru apă.
Perioadele critice pentru apă ale cireşului sunt: înainte de înflorit – pentru a favoriza legarea fructelor, în
timpul întăririi endocarpului şi la diferenţierea mugurilor de rod.

Îngrijirea pomilor şi a recoltelor. Cireşul este o specie destul de sensibilă, fiind expus la
numeroase calamităţi naturale provocate de îngheţuri tardive primăvara şi timpurii toamna, grindină,

7
furtuni, inundaţii, căderi masive de zăpadă, secete prelungite etc. Aceste fenomene vegetative sunt
accentuate la noi în ţară de poziţia geografică.
Plăgile provocate de ger se tratează cu CuSO4 5 % sau cu fenol 10 %, după care se ung cu un lac
poliuretanic. Pomii tineri din pepinieră se recepează. Fumigaţia, irigarea prin aspersiune sunt alte metode
pentru diminuarea efectelor temperaturilor scăzute. Efectele grindinei sunt diminuate cu ajutorul
rachetelor speciale, a plaselor etc. Apărarea contra păsărilor se face prin mijloace acustice sau vizuale.
Cea mai eficientă metodă pentru răritul fructelor este cea chimică. Prin folosirea unor regulatori de
creştere se poate reduce talia cireşului şi poate devansa cu 3-7 zile maturarea fructelor, intensificarea
culorii acestora, sporirea fermităţii structotexturale, îmbunătăţirea indicatorilor de calitate etc.
Crăparea fructelor de cireş este un fenomen negativ ce poate afecta până la 90 % din recoltă.
Factorii care pot favoriza fenomenul sunt de ordin climatic şi tehnologic pe de o parte şi genetic pe de alta.
Fenomenul poate fi diminuat printr-o aprovizionare moderată cu apă, prin tăieri de rărire a coroanei, prin
răritul fructelor, prin tratamente chimice etc.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Obţinerea de recolte mari şi fructe de bună calitate, este
corelată cu o bună stare de sănătate a pomilor. Ca toate speciile pomicole, cireşul este atacat (în special când
este cultivat în masiv) de un mare număr de boli şi dăunători, care afectează fructele, frunzele, lăstarii, florile,
trunchiul, ramurile şi sistemul radicular. Acest lucru determină o proastă stare de vegetaţie a pomilor,
calamitează parţial sau total producţia de fructe ori depreciază calitatea acestora, iar în cazuri severe şi
repetate, pune în primejdie însăşi viaţa plantelor.
Cireşul este afectat de boli specifice şi nespecifice, cum ar fi virozele şi micoplasmele; nanismul
cireşelor; compactarea cireşului; bacteriozele (ulceraţia bacteriană a cireşului); cancerul pomilor şi
micozele; răsucirea frunzelor, ciuruirea frunzelor; putrezirea şi mumificarea fructelor; băşicarea frunzelor;
boala plumbului; pătarea roşie a frunzelor –; rapănul cireşului; uscarea micotică a ramurilor.
În ceea ce priveşte dăunătorii, aceştia pot fi nematozi, paianjeni bruni şi roşii şi insecte ca:
păduchele din San Jose, păduchele negru, musca sau viermele cireşelor, viespea frunzelor de cireş, omida
stejarului, omida păroasă a dudului, gândacul păros, gărgăriţa cireşului, cotarii, sfredelitorii tulpinilor şi a
ramurilor, carii, molia florilor şi minatoarele.
Particularităţi ale maturării, recoltării, păstrării şi valorificării fructelor
În perioada de pârgă şi în zilele premergătoare recoltatului, cireşele au o creştere accentuată atât în
volum, cât şi în greutate, desăvârşindu-şi totodată şi însuşirile gustative. După desprinderea de pe pom,
cireşele nu-şi mai continuă maturarea, rămânând cu un gust amărui, ierbos şi se depreciază în scurt timp.
Cireşele sunt considerate fructe foarte perisabile alăruti de caise, vişine, piersici, prune etc.
Recoltarea industrială a cireşelor se face la o singură trecere, deşi maturarea are loc eşalonat în 5-6 zile.
Lucrarea de recoltare este foarte costisitoare şi reprezintă 70-80 % din necesarul anual de forţă de muncă.
Recoltatul propriu-zis constă în prinderea fructelor dintr-o inflorescenţă între degetul mare şi arătător, cât
mai aproape de ramură, imprimându-i o mişcare de torsionare, concomitent cu aplecarea în sens invers
prinderii de ramură. Nu se va trage de pedunculii fructelor pentru că odată cu aceştia se vor rupe şi buchetele de
mai.Pentru consum în stare proaspătă, fructele se vor recolta numai cu peduncul şi numai manual.
Ambalajele cele mai adecvate pentru cireşe sunt cele de capacitate mică, 5-6 kg maxim 10-12 kg.
Pentru industrializare fructele se pot recolta şi mecanizat sau semimecanizat. Problema păstrării
cireşelor se pune, în special, în vederea transportului la distanţe mari. Pierderile şi deprecierile sunt
minime la 0oC şi 85 % umiditate relativă, păstrarea putând fi 14-16 zile. La 12oC păstrarea se reduce la 12
zile, iar la 18oC la 4 zile. În condiţii de atmosferă controlată (3 % O2 şi 5 % CO2, 0oC, 85 % U.R.),
păstrarea se poate face până la 30 zile.
Tehnologia “View Fresh” patentată de Thomas Bailey la Orchard View Farms, Oregan, SUA şi
comercializată de Teknoterm, Norvegia în Europa, permite păstrarea cireşelor în stare proaspătă (fără
alterări) timp de 90 zile. Această tehnică constă în ambalarea fructelor în pungi speciale din material
plastic într-o compoziţie de gaze total modificată.