VIII.

CULTURA GUTUIULUI
Cydonia oblonga, Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoideae

Importanţă, origine si arie de răspândire

Importanţă. Gutuiul este una din speciile cele mai vechi aflate în cultură, fiind semnalat în documente de
cca. 4000 ani.
Fructele sale erau foarte apreciate la greci, romani şi alte popoare antice, atât pentru consumul în
stare proaspată, cât şi prelucrate.
Gutuia – “mărul de aur” – era considerată simbolul fertilităţii. Importanţa acestei specii a scăzut
treptat pe masura dezvoltării altor specii pomicole, în principal mărul şi părul.
În prezent, deşi cultura acestei specii s-a restrâns mult, fructele se consumă atât în stare proaspată,
cât, mai ales, prelucrate şi industrializate. Fructele au un grad ridicat de gelificare, îşi menţin aroma,
aciditatea şi fermitatea şi după fierbere.
Compoziţia biochimică a gutuilor este destul de complexă: zaharuri 6,6-13,3%; acizi 0,6-1,76%;
substanţe tanoide 0,19-0,50 %; substanţe proteice 0,33-0,95%; pectine 0,69-1,13%; lipide 0,50%; săruri de
potasiu 201 mg %; calciu 10 mg %; magneziu 8 mg %; fier 0,60 mg %; vitamina C 10-40 mg/100 g.
Fructele se pastrează bine o perioadă lungă de timp, permiţând prelungirea perioadei de prelucrare
industrială. De la gutui, în scopuri terapeutice se folosesc seminţele, frunzele şi florile.
Gutuiul este un bun portaltoi (generativ şi vegetativ) pentru plantaţiile intensive şi superintensive de păr
şi gutui. Sub aspect agrobiologic, cultura gutuiului este mai puţin pretenţioasă decât a altor specii pomicole.
Pomul este în general rustic, robust, cu plasticitate ecologică bună. Specia valorifică bine terenurile
cu exces temporar de umiditate sau cu apa freatică la suprafaţă chiar sub 1 m.
Având cea mai tardivă înflorire, nu este expus îngheţurilor târzii de primăvară. Fructifică regulat,
dând producţii sigure şi constante.
Preţul de cost al gutuilor este mai redus cu 20-25% faţă de cel al merelor, perelor, la o producţie cel puţin egală.
Originea şi aria de răspândire. Gutuiul este originar din Asia (Transcaucazia, Iran, Asia Centrală).
Se mai întâlneşte în stare sălbatică în Asia Mijlocie, Crimeea şi în Balcani.
Gutuiul era mult cultivat în Insula Creta, în jurul oraşului Cydon, de unde se pare că ar proveni şi
denumirea genului Cydonia. În prezent, se cultivă în toată zona temperată, cu preponderenţă în Europa,
China, Japonia, Asia Centrală, Iran, Asia Mică, nordul şi sudul Africii, America de nord şi Australia.
În Europa, ţara cu cea mai mare producţie este Italia, dar în descreştere.
În România, gutuiul ocupă cca 2% din totalul suprafeţei pomicole, este cultivat dar în special ca
pom izolat sau în amestec cu alte specii. După numărul de pomi aflaţi în cultură, pe primele locuri se
situează judeţele: Ilfov, Vaslui, Teleorman, Dolj, Olt, Buzău, Iaşi, urmate de o a doua grupă reprezentată
de Tulcea, Prahova, Constanţa, Vrancea etc. În unele judeţe (Braşov, Covasna, Sibiu, Maramureş,
Harghita), cultura gutuiului nu întâlneşte condiţii ecologice favorabile. Datele statistice arată că în
majoritatea judeţelor ţării gutuiul deţine un procent mai mare ca pom răzleţ decât în masiv.
Particularităţi biologice şi ecologice
Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor
Gutuiul face parte din familia Rosaceae Juss, subfamilia Pomoideae Focke, genul Cydonia Mill. şi
este reprezentat în cultură printr-o singură specie – Cydonia oblonga (sin. C. vulgaris Pers.).
În cadrul speciei Cydonia oblonga se cunosc 5 varietăţi:
- var. maliformis (Mill.) C.K. Schneid - care are fructele asemănătoare cu cele de măr (de Huşi,
Leskowatz etc.);
- var. piriformis (sin. C. oblonga var. tipica) - cu fructe în formă de pară fără coaste (Champion, De
Portugalia, Aromate, De Moşna etc.);
- var. lusitanica C.K. Schneid - cu fructe piriforme şis coaste proeminente (Bereczki, Aurii ş.a.);
- var. marmorata C.K. Schneid - caracterizată prin frunze marmorate, cu pete albe şi galbene;
- var. piramidalis C.K. Schneid - care are coroana piramidală naturală spre deosebire de celelalte
varietăţi, care au coroana mai mult sau mai puţin globuloasă.
În afară de genul Cydonia, în cultură se mai întâlnesc încă alte două genuri înrudite, şi anume:
Genul Chaenomales – gutuiul oriental – cu mai multe specii, dintre care mai importante sunt:
- Chaenomales japonica (Cydonia japonica) –cultivat în Japonia
- Chaenomales sinensis (Cydonia sinensis) - cultivat în China.
1
 Cele două specii se caracterizează prin fructe foarte mari (cca. 4000 g).
În Europa, cele două genuri se cultivă doar ca plante ornamentale.
- Chaenomales (Cydonia) Maulei –specie decorativă, dar care se cultivă şi pentru fructe în zona
nordică a Rusiei pentru conţinutul foarte ridicat în vitamina C (910 mg/100 g), vitamina P (1,2 mg/100 g),
coratină şi pectină, acizi, arome, care se extrag industrial. Exemplu: din fructele obţinute de pe un hectar
plantaţie se extrag 1000-1500 kg acizi organici şi 20-30 kg vitamina C. De asemenea, fructele acestei
specii se industrializează sub formă de siropuri, băuturi alcoolice, marmelade etc., înlocuind lămâia, gutuia
dulce şi alte fructe ce nu cresc în zonă.
Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea gutuiului
Mai multe centre de cercetare din ţară, printre care un loc de frunte îl ocupă S.C.P.P.Târgu Jiu, se
ocupă cu ameliorarea şi crearea de noi soiuri.
Principalele obiective şi genitori sunt:
- rezistenţa la Erwinia amylovora (arsura bacteriană);
- rezistenţa la monilioză a florilor şi fructelor (Aromate, Aurii, De Vranija);
- frăgezimea pulpei şi armonia mai bună între zahăr, aciditate, substanţe tanante;
- conţinut sporit în vitamine (De Huşi) şi substanţe pectice (De Moşna);
- capacitate de păstrare mai lungă, fără a pierde din calităţile organoleptice şi biochimice
(Moldoveneşti, Champion, De Portugalia);
- vigoare redusă şi caracterul spur al formaţiunilor de rod (Moldoveneşti, Tălpăşeşti 63).
Ca genitor de bază se va folosi soiul Bereczki, productiv, cu fruct mare de calitate, inclusiv pentru
consum în stare proaspătă.
Există încă posibilitatea de selecţie individuală din flora cultivată şi semicultivată, precum şi de selecţie
intraclonală, soiurile vechi de tip Bereczki oferind o mare varietate de caractere, mai ales ale fructului.
Hibridarea intraspecifică este metoda de bază în ameliorarea soiurilor la gutui. De reţinut este
faptul că polenul gutuiului are o capacitate de păstrare foarte redusă şi va trebui folosit la polenizare cât
mai repede după extragerea din antere.
Restul metodologiei este asemănătoare cu cea de la măr şi păr.
Sortimentul de soiuri vezi Lp
Portaltoii gutuiului
Portaltoii gutuiului sunt: gutuiul franc, gutuiul vegetativ şi păducelul.
Portaltoiul de gutui franc este obţinut pe cale generativă din soiurile şi biotipurile locale (De Moşna,
De Huşi etc.), având afinitate bună cu toate soiurile. Imprimă soiurilor vigoare mare, dar au o bună
ancorare în sol, rezistenţă bună la secetă şi vânt.
Gutuiul vegetativ este reprezentat de mai multe selecţii (BA 29, Sydo, Adams, EMA, EMC. Cts etc.),
descrise la Cultura părului. Acestea imprimă gutuiului vigoare mică, precocitate şi productivitate bună.
Păducelul (Crataegus monogyna Jacq.) se poate folosi mai ales pentru solurile uscate, granitice sau şistoase.
În ţara noastră nu se utilizează acest portaltoi care, printre altele, este şi foarte sensibil la Erwinia amylovora.
Particularităţile de creştere şi fructificare ale gutuiului
Sistemul radicular al gutuiului este în general trasant, dispus superficial în sol. Marea majoritate a
rădăcinilor active se află situate în stratul de sol cuprins între 10-60 cm. Până la 10 cm şi peste 60 cm gutuiul
formează doar câteva rădăcini de schelet.
Datorită acestor caracteristici, pomii trebuie palisaţi pe toată durata vieţii pentru a nu fi răsturnaţi de
vânturi. Dezvoltarea sistemului radicular pe orizontală depăşeşte de peste două ori proiecţia coroanei.
Creşterea rădăcinilor este aproape continuă în timpul anului, însă devine evidentă primăvara, când
temperatura solului depăşeşte 3oC şi se continuă toamna târziu, până când temperatura solului scade la
2oC. Sistemul radicular are două valuri de creştere: în mai-iunie şi septembrie-octombrie.
În mod natural, gutuiul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini ce pornesc din zona coletului,
ajungând la 3-5 m înălţime. În plantaţii industriale, pomii se conduc de regulă cu un singur trunchi de 30-
60 cm, care de regulă se torsionează puternic. Pomii pot ajunge la înălţimi de 3-8 m.
Coroana gutuiului este deasă, în general neregulată, formată din ramuri groase, acoperite cu o
scoarţă netedă de culoare brună-roşiatică cu nuanţă verzuie şi cu lenticele cenuşii-deschis sau castanii.
Lăstarii sunt tomentoşi, iar frunzele sunt mari, ovat-alungite cu marginile întregi. Florile sunt mari, tipice
rozaceelor, terminale, solitare şi se formează în vârful unor lăstari scurţi (8-12 cm), crescuţi în aceeaşi
primăvară din muguri micşti. Înflorirea este tardivă (ultima specie pomicolă), în mai-iunie, după formarea
frunzelor, când se acumulează 248oC temperatură şi durează 10-15 zile (Doina Toma, 1976). După legarea

2
fructelor, creşterea în lungime a lăstarilor de rod se opreşte. Dacă nu are loc procesul fecundării şi, deci,
nu se formează fructe, atunci dintr-un mugure axilar de pe lăstarii de rod apare un lăstar anticipat.
Ramurile de rod sunt: ramura mixtă, măciulia, coarnele de melc şi ramificaţia fructiferă. Pe fiecare
măciulie, în treimea superioară, se formează câte 1-3 muguri micşti, din care, în anul următor, se vor
forma doi lăstari fertili. Mugurii micşti se mai pot forma şi pe unii lăstari lungi, în treimea mijlocie şi
superioară. Mugurii din treimea inferioară a lăstarilor lungi rămân dorminzi.
Diferenţierea mugurilor floriferi începe la sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie.
Fructul, de mărimi şi forme diferite (conform descrierii la 4.2.3.), este inserat direct pe ramură, fără
peduncul, prezintă sclereide şi seminţe multe.
În perioada de tinereţe gutuiul creşte viguros, dar după intrarea pe rod intensitatea creşterii se reduce foarte
mult. Gutuiul este o specie foarte precoce. El produce primele fructe în anul al II-lea de la plantare, rodeşte
economic începând cu anul al IV-lea, timp de 25-35 ani. Unele exemplare pot trăi chiar 45-50 ani.
Majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile sau parţial autofertile. Procentul de flori fecundate este mai
mare decât la alte specii pomicole, deoarece înfloritul are loc după formarea completă a aparatului foliar.
În perioada de fructificare maximă, un gutui produce 30-80 kg de fructe, în funcţie de vârsta şi
vigoarea soiului, condiţiile ecologice şi tehnologice, dar s-au întâlnit exemplare care au produs şi 100-170
kg. Gutuiul nu prezintă periodicitate de rodire.

Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici

Cerinţele faţă de lumină. Gutuiul este o specie pretenţioasă faţă de lumină, de aceea se va amplasa
pe terenuri plane sau cu pante mici, bine expuse. În cazul plantării pe terenuri în pantă se vor folosi numai
expoziţiile sudice sau sud-vestice. De acest considerent se va avea în vedere şi la strabilirea distanţelor de
plantare. În cazul unei iluminări insuficiente, gutuiul continuă să crească vegetativ, coroana se îndeseşte,
intră târziu pe rod, fructifică puţin şi apoi intră într-o entropie accelerată.
Cerinţele faţă de temperatură. Căldura este un factor limitativ în cultura gutuiului, acesta fiind o
specie termofilă care necesită 3350-3510oC, în perioada de vegetaţie fiind cea mai sensibilă specie dintre
pomaceae. Iarna pomii rezistă la temperaturi de –27…-30oC dacă au vegetat normal şi au intrat bine
pregătiţi în iarnă. Florile rezistă până la –1,5oC, iar fructele, toamna, până la –2,2oC. Sistemul radicular
rezistă până la –12…-13oC. În general, soiurile autohtone sunt mai rezistente la temperaturi scăzute decât
cele introduse din sortimentul mondial. Pragul biologic al gutuiului este de 8,5 oC. Din punct de vedere al
temperaturii, gutuiul suportă mai bine căldura excesivă decât temperaturile foarte scăzute.
Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari, mai ales datorită sistemului radicular trasant. Reuşeşte bine în zone
cu precipitaţii de 600-650 mm, dar dă rezultate bune şi în zone cu 500-550 mm precipitaţii (ex.: Câmpia Dunării şi
Dobrogea). Se comportă bine şi la precipitaţii mai mari de 650-800 mm, dacă temperatura este corespunzătoare şi
solurile sunt uşoare. Poate suporta destul de bine lipsa apei din sol, cât şi umiditatea excesivă, chiar şi băltirea
temporară (25-30 zile). Cerinţele mari faţă de apă se înregistrează în lunile august şi septembrie.
Cerinţele faţă de sol sunt modeste, dar preferă solurile uşoare, calde, fertile, umede, cu carbonaţii
situaţi la mare adâncime, iar în zona rădăcinilor active să nu depăşească 8 %; salinitatea să fie sub 1 %.
Aceste condiţii corespund solurilor luto-argiloase sau argilo-nisipoase de pe cursurile şi albiile râurilor,
precum şi cele de la baza pantelor.

Particularităţi tehnologice
Specificul producerii materialului săditor
În plantaţiile intensive se foloseşte portaltoiul vegetativ de gutui EMA (B. Marangoli, 1980). Pentru o
mai bună ancorare în sol se poate folosi şi portaltoiul de gutui franc, obţinut din soiurile locale. În acest sens s-a
altoit soiul “Champion” pe portaltoiul franc “De Moşna”, obţinându-se rezultate foarte bune (A. Liacu şi colab.,
1975). Altoirea se face pe marcote sau puieţi care cresc bine în câmpul I, ajung la grosimea de altoire, au seva
activă pe toată campania de altoire. O parte din soiuri se înmulţesc şi prin marcotaj. Un alt portaltoi recomandat
pentru solurile uscate este păducelul, cu inconvenientele prezentate anterior.

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor

Distanţele de plantare ale gutuiului se corelează cu soiul, portaltoiul, fertilitatea solului şi zona de
cultură. Astfel, pentru zona dealurilor mici şi mijlocii şi în zonele de şes, soiurile viguroase altoite pe gutui
se plantează la 4  2 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mari la 3,5  1,25 m. În zona inundabilă a Dunării,
soiurile viguroase altoite pe gutui se plantează la 3  1,5 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mică altoite pe
acelaşi portaltoi la 3  1 m.

3
 Din experienţele proprii putem preciza că pentru o bună iluminare a pomilor trebuie mărite
distanţele prezentate cu cel puţin 1 m şi alegerea judicioasă a formei de coroană.
Deşi majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile, pentru obţinerea unei producţii ridicate calitativ
şi cantitativ, într-o parcelă se vor planta 2 sau 3 soiuri într-un raport de 1:1, 2:1 sau 3:1.
Conducerea pomilor - Tradiţional, gutuiul se conduce în formă de vas ameliorat sau tufă cu 3-4
tulpini crescute din zona coletului, însă mai poate fi condus şi sub formă de piramidă mixtă întreruptă,
palmetă neetajată cu braţe oblice etc. Datorită creşterilor foarte mari din perioada de tinereţe, pentru o
bună garnisire, în special cu ramuri de rod, se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor.
Tăierile de întreţinere şi fructificare
Gutuiul formează ramuri de rod puţine şi scurte, de aceea coroana lui române suficient de luminată.
Măciuliile cele mai viguroase, apte să asigure suficientă hrană fructelor, se găsesc pe ramurile de
semischelet groase, în vârstă de 3-4 ani. Semischeletul subţire, fiind garnisit cu măciulii debile, care nu-şi
menţin rodul, trebuie scurtat sau suprimat total. Măciuliile viguroase, grupate sub formă de coarne de melc
sau ramificaţii fructifere, se vor reţine în coroană iar cele debile se suprimă sau se simplifică.
Ramurile anuale periferice, care depăşesc lungimea de 60 cm, se vor scurta cu cca 1/3 pentru
provocarea ramificării şi reducerea lungimii zonei cu muguri dorminzi.
Semischeletul gutuiului se întinereşte (simplifică) la intervale de 4—5 ani. În perioada de bătrâneţe,
tăierile vor fi mai severe în lemn de 5-6 ani pentru reîntinerire şi evitarea degarnisirii.
Epoca cea mai bună pentru tăierea gutuiului este primăvara devreme sau toamna.
Întreţinerea solului - în plantaţiile de gutui este diferită, în funcţie de vârsta plantaţiei, panta
terenului, cantitatea de precipitaţii, densitate etc.
Astfel, în plantaţiile tinere (primii 2-3 ani de la plantare), se pot folosi culturile intercalate în cazul
unei umidităţi a solului asigurate. Alte sisteme de întreţinere a solului: ogorul lucrat asociat cu
îngrăşăminte verzi, ogorul lucrat, benzi înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat etc.
Fertilizarea plantaţiilor - de gutui trebuie să fie mai intensă decât cea a mărului şi părului. Astfel,
în plantaţiile tinere (până la 6 ani), se recomandă următoarele doze: 10-20 t/ha gunoi de grajd, o dată la 3
ani, iar anual 40, 30, 30 kg substanţă activă N, P, K; în plantaţiile de 6-10 ani N.P.K.: 60, 60, 40 kg s.a./ha;
în plantaţiile de 10-20 ani N.P.K.: 90, 90, 60 kg s.a./ha; în plantaţiile de peste 20 ani N.P.K.: 120, 120, 90
kg s.a./ha. De menţionat este importanţa fertilizării cu microelemente: B, Ca, Mg.
Irigarea plantaţiilor - este obligatorie în zonele cu precipitaţii sub 600 mm. Cantitatea de apă ce se
administrează este corelată cu vârsta pomilor şi deficitul hidric. Astfel, în plantaţiile tinere se vor aplica
anual 2-3 udări cu 250-300 m3 apă/ha, iar în cele mature norma de udare va creşte la 400-450 m3/ha. În
general se vor aplica udări mai multe, cu cantităţi mai mici de apă.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor - Deşi gutuiul are mai puţine boli şi dăunători, totuşi unii dintre
aceştia pot compromite producţia dintr-un an sau chiar cultura în întregime. Dintre boli, cele mai frecvente sunt
Monilinia (mumifierea fructelor) şi Diplocarpon (pătarea brună a fructelor). Foarte periculoasă pentru plantaţiile
de gutui este arsura bacteriană (Erwinia amylovora) care atacă întreaga parte epigee a pomilor, distrugând în scurt
timp întreaga plantaţie. Combarea acestei bacterioze este aproape imposibilă.
Dintre dăunători, cei mai periculoşi sunt: viermele fructelor, păduchele din San Jose, afidele şi
păianjenii roşii. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente la avertizare cu produsele
recomandate pentru măr şi păr.
Maturarea şi recoltarea fructelor - Gutuile sunt fructele care se recoltează toamna târziu. Cu cât
menţinerea pe pom este mai îndelungată, cu atât fructele sunt mai colorate şi mai aromate. La maturitatea
de consum fructele ajung după minim 30 de zile.
Între soiurile de gutui se disting 3 grupe de maturare a fructelor: soiuri timpurii, soiuri semitimpurii şi soiuri
târzii. Majoritatea soiurilor de gutui aflate în cultură în ţara noastră au perioada de maturare târzie, cu excepţia
soiului De Constantinopol. Momentul optim de recoltare se poate aprecia după: schimbarea culorii fructelor de la
verde la gălbui, cu excepţia cavităţii pedunculare şi caliciale; căderea naturală a pufului; uşurarea desprinderii
fructelor de pe ramuri; hidroliza amidonului din jurul camerei seminale; numărul de zile de la înflorirea deplină
(ex. 190 la soiul Champion, 172 la soiul Bereczki, 198 la soiul De Huşi, 185 la soiul De Moşna).
Recoltate înainte de momentul optim, fructele nu mai ajung la calităţile organoleptice caracteristice
soiului şi se prelucrează dificil. Recoltarea se va face cu atenţie pentru a nu se rupe ramurile de rod,
deoarece în treimea superioară acestea poartă mugurii micşti ce vor asigura producţia anului următor.
Recoltarea se va face în saci de recoltat, după care fructele se vor transfera în lăzi containere care se vor
introduce în depozite frigorifice până la industrializare sau consum în stare proaspătă.
Deşi marea majoritate a bibliografiei de specialitate precizează că gutuile se păstrează puţin,
rezultatele cercetărilor proprii şi a altor cercetători din domeniu au demonstrat că acestea se pot păstra 90-
120 zile în condiţii frigorifice şi 120-180 zile în condiţii de atmosferă controlată.
4