MIC DICŢIONAR DE POLITOLOGIE

Democraţia

[lb. greacă, "supremaţia/ puterea poporului"]- formă de organizare şi de conducere statală

în care puterea vine de la popor şi în care acesta şi-o exprimă în mod direct sau (şi)
indirect. Democraţia a apărut pe continentul european mai întâi în polis-urile greceşti sub
forma unei democraţii directe sau imediate.

Democraţia modernă a apărut de pe urma luptelor religioase ale calviniştilor din secolul
XVII, mai ales în Scoţia, Anglia şi Olanda, zone în care comunitatea s-a impus ca
susţinător al vieţii religioase şi politice, mai apoi transpărând în teoriile iluministe, mai
ales în teoriile cu privire la libertate şi egalitate şi la importanţa normativă a gândirii
raţionale a individului. Fundamentale în acest sens au fost teoriile lui J. J. Rousseau
despre suveranitatea poporului ca drept unic şi inalienabil.

Prima ţară modernă şi democratică a fost SUA. În Europa, Revoluţia Franceză a adus cu
sine şi primul stat constituit pe principii democratice.

Democraţia apare în occident în forme deosebit de distincte: în primul rând există o

deosebire clară între democraţia plebiscitară şi cea reprezentativă. Democraţia
plebiscitară se distinge prin posibilitatea apelării la decizii populare directe, poporul
putând alege organul suprem al statului, acesta putând în plus, prin organizarea unui
referendum, să dobândească calităţile de organism legiuitor. Dar şi în această situaţie,
parlamentul îşi păstrează funcţia de organ legislativ. Deciziile plebiscitare sunt doar
cazuri excepţionale. Ele apar cel mai des în Elveţia. – În democraţiile reprezentative nu
există nici un fel de decizie de acet fel.

O altă deosebire importantă se poate face între democraţia parlamentară şi cea ne-
parlamentară. Prin parlamentarism nu înţelegem în primul rând prezenţa şi funcţionarea

136
parlamentului, ci dependenţa guvernului de votul de încredere acordat de puterea
legislativă. – La polul opus se află Statele Unite. Acolo, preşedintele – în a cărui persoană
se reunesc funcţiile de şef de stat şi de şef al guvernului – nu depinde deloc de votul de
încredere al Congresului; Camera Reprezentanţilor şi Senatul nu îl pot obliga pe
preşedinte să se retragă.

Aceste tipuri fundamentale de realizare a formei statale democratice ne permit să

observăm şi care sunt diferenţele mai de detaliu. Deosebirile la nivel de tradiţie naţională
şi existenţa unor particularităţi sociale fac ca democraţia să fie o sarcină a modernităţii,
care apare în foarte multe forme. Constatarea că puterea statală vine de la popor (şi nu de
la o clasă sau grupare socială privilegiată) deschide nenumărate căi şi posibilităţi pentru o
materializare distinctă a democraţiei la nivelul ţărilor care o practică.
Democraţia a devenit cu timpul aşa cum este ea astăzi. Democraţia nu este o ordine
statală şi socială ideala dar, după toate evenimentele înregistrate de-a lungul istoriei, doar
ea poate crea o ordine constituţională şi politică care să garanteze statul de drept şi
demnitatea umană.

Ceea ce ameninţă democraţia nu este doar dictatura care ar putea veni să o înlocuiască, ci
masele orbite ideologic. Democraţia poate fi răsturnată pe cale aparent democratică şi
transformată în opusul ei, o formă de conducere bazată pe o ideologie nedreaptă. Acest
pericol a fost recunoscut încă din antichitate.

O definire mai precisă a democratiei se dovedeşte a fi dificilă. Faptul că acest termen

provine din limba greacă, fiind tradus prin "dominaţia sau puterea poporului", nu ne ajută
prea mult, pentru că situaţia socio-politică s-a schimbat din antichitate.
Există într-adevăr multe forme distincte de democraţie. În vreme ce în entităţile
administrative de mică suprafaţă - polisul grecesc - "poporul" (la acea vreme doar bărbaţii
liberi) se întrunea şi lua decizii directe, în statele de astăzi este extrem de necesar să
existe aşa numite puteri intermediare. Avem nevoie de reprezentanţi care să-şi exercite
puterea în numele electoratului — aceştia fiind însă în permanenţă controlaţi, mandatul

137
lor fiind delimitat temporal. Există însă în acest caz pericolul ca aceşti reprezentanţi -
deputaţii şi partidele - să-şi piardă legăturile cu alegătorii săi. În acest caz se poate ajunge
la o formă de dominaţie a elitelor asupra poporului sau, eventual, în numele acestuia. În
statele din fostul bloc comunist a existat o "democraţie populară" care era de fapt o formă
de conducere a birocraţiei de partid.

Problema fundamentală a democraţiei o reprezintă tensiunea dintre libertatea individuală

şi integrarea individului în comunitate (stat sau societate). Este adevărat că această
integrare a individului presupune o limitare a libertăţilor sale, pe de altă parte doar
comunitatea, ordinea face posibilă exercitarea  acestor libertăţi. Libertatea fără integrare
ar avea ca rezultat instaurarea legii junglei. Ideea "domniei poporului" presupune ca acest
popor care se auto-stăpâneşte este liber — în contrast cu formele de stat în care domneşte
unul sau mai mulţi potentaţi. Abraham Lincoln (1809 - 1865, cel de-al 16-lea preşedinte
SUA din 1861 şi până în 1865) a inclus această axiomă în Gettysburg-Address de la 19
noiembrie 1863. El a spus: "government of the people, by the people, for the people..."
Democraţia îşi găseşte legitimitatea în ideea suveranităţii poporului.
Conceptul de suveranitate ca sursă a tuturor drepturilor a fost dezvoltat în secolul XVI de
către teoreticianul francez Jean Bodin (1530 - 1596). Pe timpul monarhiilor absolutiste,
suveran era cel care susţinea că legitimitatea îi era dată de Dumnezeu; în democraţie însă,
poporul este cel în al cărui nume se exercită şi se transferă puterea. În democraţie, legile,
nu alţi oameni, domnesc peste oameni. Legile trebuie create conform normele în vigoare
şi anunţate poporului, pentru ca acesta să le poată lua la cunoştinţă şi să le urmeze. Aici
nu poate fi vorba de legi secrete. Statul de drept se află în stânsă legătură cu democraţia.

Iluminism

Iluminismul a fost o mişcare spirituală susţinută de intelectualii europeni pe tot parcursul

secolului XVIII. Trăsătura definitorie a acestei mişcări a fost neîncrederea în raţiune ca
sursă primordială a întregii cunoaşteri, ca linie directoare a activităţilor umane şi ca
măsură a tuturor valorilor. În lucrarea sa "Ce este Iluminismul?", Kant a definit în anul
1784 această mişcare ca pe o atingere de către om a maturităţii intelectuale. Prin gndirea

138
raţională şi acţiunile determinate de aceeaşi raţiune, iluminiştii recunoşteau garanţia
progresului permanent al omenirii în vederea stapanirii forţelor naturii, precum şi a
implementării unei ordini sociale mai drepte.

Cauza socio-istorică a iluminismului a fost avantul economic şi social al burgheziei, a

cărei dorinţă de emancipare a primit din partea iluminismului impulsuri importante.
Iluminismul a fost şi acea mişcare spirituală care a pregătit Revoluţia Franceză.
Rădăcinile ideologice ale iluminismului se află în umanism, în reformare şi în sistemele
filosofice raţionaliste ale secolelor XVI şi XVII (Spinoza, Descartes).
Iluminismul a fost o mişcare care a cuprins întreaga Europă şi a ajuns pană în America de
Nord. Ea a apărut mai întai în Olanda şi în Anglia, unde filosofi şi politicieni precum H.
Grotius, T. Hobbes şi J. Locke au dezvoltat ideea dreptului natural, a contractului social
şi al drepturilor fundamentale ale omului. Ei au pus astfel sub semnul întrebării poziţia
imperiului "dat de Dumnezeu", precum şi pretenţia bisericilor de a fi instanţa supremă în
ceea ce privea problemele morale, ştiinţifice, literare, artistice şi educaţionale.
Iluminismul şi efectele sale asupra vieţii intelectuale, sociale şi politice au avut cel mai
mare răsunet în Franţa. Cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei mişcări au fost
Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot, Holbach, d'Alembert. În ceea ce priveşte
teoriile socio-politice, Montesquieu a elaborat - inspirndu-se din modelele englezeşti -
teoria separaţiei puterilor: puterea executivă, legislativă şi justiţia trebuiau separate sub
umbrela unei monarhii constituţionale. Şi Voltaire a aderat la idealul monarhului luminat,
revendicand drepturi politice, ce-i drept, doar pentru proprietari. În schimb, Rousseau a
susţinut ideea suveranităţii poporului şi a egalităţii tuturor cetăţenilor. Astfel, el şi-a
formulat visurile de constituire ale unei republici.

Ideile socio-politice promovate de iluminismul francez, alături de dorinţa acestuia de

respectare a drepturilor omului au avut o influenţă puternică asupra conducătorilor
mişcării de independenţă americane (T. Jefferson, T. Paine). Ele s-au regăsit în declaraţia
de independenţă a coloniilor nord-americane, în "Virginia Bill of Rights" şi în Constituţia
americană. În această formă, ele s-au întors la origini pentru a marca conţinutul ideologic
al Revoluţiei Franceze .

139
Checks and Balances

(engl., "limitări şi echilibre"): principiul care stă la baza democraţiei prezidentiale din
SUA, conform căruia, în sistemul separaţiei puterilor puterile statale trebuie să aibă
aproximativ aceeaşi pondere, adică să fie echilibrate, pentru a se putea limita reciproc,
evitand astfel ca puterea statală să fie folosită în mod abuziv.

Puterea executivă

(din lat. executio): puterea statală constituită şi exercitată de guvern şi administraţie. Ea

mai este cunoscută şi sub numele de "executiv", avand sarcina - prevăzută de principiul
separaţiei puterilor - de a executa deciziile politice luate de legislativ . Guvernul are astfel
misiunea de a lua decizii politice într-un cadru constituţional şi conform legilor în vigoare
şi de a conduce statul; administraţia trebuie să transforme aceste decizii în realitate
politică.

Federalism

( latină foedus, "uniune"): o uniune a mai multor state sub conducere comună, membrii
acestei uniuni beneficiind de o administraţie proprie. Deosebim între federaţii statale şi
stat federal. Trăsătura comună a tuturor ideilor federative este principiul conform căruia
federaţia trebuie să vegheze asupra păstrării autonomiei de către fiecare stat în parte,
obligndu-l pe acesta să-şi îndeplinească atribuţiile întru bunăstarea generală (principiul
subsidiarităţii).Din punct de vedere teoretic, federalismul din Franţa a fost iniţiat pe baza
ideilor lui Montesquieu şi Proudhon.

Contract social

Convenţie încheiată de membrii unei societăţi cu privire la traiul comun; formulat deseori
ca motivaţie pur teoretică  a societăţii şi statului, mai ales în dreptul natural (Augustin,
Toma d'Aquino). Sociabilitatea inerentă naturii umane duce la unitate statală şi la consens

140
între membrii unei comunităţi, susţinnd astfel constituirea unei ordini organizatorice
corespunzătoare. Hobbes, care considera că oamenii tind mai degrabă să se distrugă
reciproc, a cuprins în lucrarea sa "Leviathan", un contract cu o singură faţetă, în care
stipula supunerea societăţii faţă de stat. În schimb, Pufendorf a recunoscut ambele faţete
ale contractului social (la fel ca şi Montesquieu), iar Rousseau, în fine, distingand între
dorinţa generală şi cea particulară, a găsit formula conform căreia fiecare om nu trebuie
să asculte decat de sine însuşi atunci când respectă legile statului, în fond formulate cu
acordul său; prin transmiterea - motivată de dreptul natural - a drepturilor sale asupra
statului, omul le primeşte înapoi sub forma unor drepturi civile.

Iniţiativă legislativă

Introducerea unui proiect de lege în Parlament, acesta urmand a discuta pe marginea

acestuia şi a lua o decizie. Dreptul iniţiativei legislative (dreptul la iniţiativă) era, în
cadrul monarhiilor constituţionale ale secolului XIX, o atribuţie ce se afla exclusiv în
mainile monarhilor. În democraţia prezidenţială acest drept este deţinut exclusiv de
membrii Parlamentului, iar în democraţia parlamentară de membrii Parlamentului şi ai
guvernului.

Separaţia puterilor

Acest principiu separă funcţiile puterii statale în putere legislativă, executivă şi

judecatoreasca, cu menţiunea că aceste funcţii nu trebuie să se afle în aceeaşi mană. Acest
principiu a fost anunţat încă de către J. Locke ("Two treatises on government" 1690) şi
mai ales de C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois" 1748) în lupta împotriva statului
absolutist, constituind baza statului constituţional modern. Prin transmiterea funcţiilor
către Parlament, guvern şi administraţie, precum şi către judecători independenţi, puterea
statală este ţinută, prin intermediul unor controale reciproce, în echilibru (echilibrul
puterilor), cetăţenii fiind astfel apăraţi de potenţialele intervenţii despotice ale statului.
În zilele noastre şi federalismul este deseori o formă de separare a puterilor. În ceea ce
priveşte dictaturile, aici principiul separaţiei puterilor nu-şi găseşte aplicare, pentru că

141
puterea legislativă şi cea executivă se află în aceleaşi mini, iar independenţa sistemului
juridic este în general limitată sau chiar încălcată complet.

Ideologie

(lb. greacă, teoria ideilor): teorie cu privire la realitatea socială şi politică sau cu privire la
dezvoltarea societăţii cu pretenţii de adevăr general valabil. Aceasta poate veni ca un
înlocuitor al religiei (de exemplu, credinţa în progres) sau, aşa cum s-a ntmplat în cazul
marxism-leninismului, să fie ridicată la rang de viziune aproape religioasă asupra lumii şi
istoriei. Definiţie generală: viziune, respectiv convingere politică coerentă, argumentată
teoretic.

Puterea legislativă

(lb. franceză lgislatif = legislativ, din lat. legem latum = a introduce o lege): acea parte a
puterii unui stat în a cărei sarcină cade misiunea de a emite legi (putere legislativă). O
altă funcţie a puterii legislative este să emită noi legi, să modifice legi preexistente, să le
aducă adăugiri sau să le abroge. În statele de drept care se sprijină pe principiul separaţiei
puterilor, puterea legislativă este exercitată de Parlament; acesta este organul legislativ
care ia deciziile politice de bază care urmează a fi puse în practică de executiv. Şi pentru
că puterea legislativă se află, în statele democratice, în mana deputaţilor aleşi de popor,
ea este considerată cea mai importantă dintre puterile deţinute de stat.

Legitimitate / Legitimare

(lat. legitimus = legitim): legitimitatea puterii statale. O ordine statală este legitimă doar
atunci când coincide cu viziunile ei despre lege şi dreptate şi a valorilor şi normelor etice
aflate la baza acestora, sunt recunoscute de societate. Toate formele de conducere statală
au nevoie de legitimare, dacă acestea vor ca puterea lor sa să fie acceptată de cetăţenii săi
şi să nu trebuiască să supravieţuiască doar apeland la teroarea psihică.
Într-o democraţie, conducerea statală este legitimă doar atunci când (a) ea vine din partea
poporului şi este susţinută în conformitate cu voinţa majoritară a acestuia, adică atunci

142
când cei în ale căror maini se află puterea statală nu pot fi aleşi şi controlaţi în mod direct
sau indirect decat pe o perioadă limitată de timp; (b) puterea statală este exercitată în
conformitate cu principiile constituţionale şi mai ales cu principiile legale, de separaţie a
puterilor şi cu drepturile fundamentale.

Sistem parlamentar

O formă de manifestare deosebită a sistemului reprezentativ şi a parlamentarismului,

caracterizat de următoarele trăsături: 1. o relaţie strnsă între guvern şi Parlament
‚ 2.compatibilitate (consens) între guvern şi parlament, ceea ce înseamnă că şeful
guvernului şi miniştrii săi sunt şi deputaţi, aparţind de regulă şi facţiunii / facţiunilor
majoritare; 3. guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, care poate să-i acorde
acestuia un vot de neîncredere; 4. dreptul guvernului de a dizolva Parlamentul şi a
organiza alegeri anticipate. În ceea ce priveşte criteriul principal, şi anume răspunderea
Parlamentului, el poate să dea guvernului, primului ministru sau miniştrilor un vot de
neîncredere sub forma unei moţiuni de cenzură sau a respingerii unei legi susţinute de
guvern. Dacă în cazurile mai sus prezentate, guvernul nu este capabil să-şi asume
răspunderea el trebuie să demisioneze, continund însă să rămnă la putere pnă în
momentul în care este format un guvern nou.

Parlamentarism

Sistem constituţional în care Parlamentul ales de popor influenţează şi controlează

organele statului. Parlamentul deţine în acest caz puterea legislativă. Sub incidenţa
acestui concept mai larg al parlamentarismului cad diverse tipuri de guvernare, de ex.
sistemul prezidenţial (ca cel din SUA) şi sistemul parlamentar (ca cel din Marea Britanie
şi din Republica Federală Germania).

Pluralism

Pluralismul este sistemul dominant din societăţile democratice occidentale. Aici este
vorba despre o multitudine de grupări autonome politice, economice, religioase, etnice

143
etc., aflate în concurenţă şi lupatnd pentru o influenţă cat mai crescută asupra sferei
politice şi sociale. Conform teoriei pluraliste, acest proces nu se derulează sub forma unei
lupte dezorganizate care face apel la toate mijloacele posibile, ci sub forma unor activităţi
constructive, bazate pe compromisuri şi care vizează rezultate care să mulţumească pe
toată lumea. Acest proces nu se derulează însă de la sine şi nici nu poate conduce la o
stare de armonie utopică. Statului îi revine sarcina de a descoperi deficitele acestui sistem
concurenţial şi a le regulariza (bunăoară prin sprijinul acordat unor grupări foarte slabe).

Sistem prezidenţial

Sistemul prezidenţial este o formă de guvernare republicană care îi conferă preşedintelui

ca şef al statului puteri decisive în cadrul procesului politic. În vreme ce sistemul vest-
european rezultat al constituţionalismului alocă preşedintelui o poziţie eminamente
reprezentativă (dezbrăcarea de putere a monarhilor din trecut), Constituţia SUA îi conferă
preşedintelui o putere considerabilă. Preşedintele SUA este şeful statului, al guvernului,
şeful armatei şi ministrul de externe. El nu depinde de Parlament si nu constituie un
guvern în sensul cunoscut al cuvantului, numind în schimb secretari de stat cu statut de
consilieri pe care preşedintele poate să-i revoce din funcţie după bunul său plac. O altă
formă de sistem prezidenţial este cea din Franţa, elaborată sub Ch. de Gaulle (Constituţia
din 1958), mai ales în ceea ce priveşte deciziile plebiscitare (încă de pe vremea lui
Napolon I şi Napolon III). În ambele cazuri, Parlamentul se află pe plan secund iar
puterea executivă se află în minile legislativului.

Jurisprudenţă

Într-un stat de drept constituit după principiul separaţiei puterilor, jurisprudenţa cade în
sarcina tribunalelor şi a judecătorilor independenţi care nu răspund decat în faţa legii ;
aceştia îşi exercită puterea juridică sau jurisdicţia (de la lat. ius = drept, dicere = a vorbi, a
pronunţa), numită din această cauză şi putere judecătorească sau juridică (de la lat. iudex
= judecător, iudicatio = acţiune juridică, sentinţă), în cadrul domeniului reglementat prin
lege (proces).

144
Sistem reprezentativ

Altfel decat democraţia plebiscitară, democraţia reprezentativă este acea formă

democratică de stat în care cetăţeanul activ politic participă mai ales sau doar prin alegeri
parlamentare la actul politic. Sistemul reprezentativ se sprijină pe teoria conform căreia
activitatea politică nu poate fi accesibilă unui grup mai mare de oameni decat în
momentul în care anumiţi membri ai societăţii (senatorii sau deputaţii) "dobndesc mai
întai puterea de a acţiona la comun în numele celor ce i-au numit şi care i-au obligat prin
opţiunea lor colectivă" (K. Loewenstein). Acest sistem este susţinut de organisme care
acţionează (teoretic) în numele poporului, dar care nu deţin mandatul acestuia (mandat
liber).
Deosebim între sisteme reprezentative pure, în care cetăţeanul activ politic ia parte la
procesul de decizie politică exclusiv prin intermediul alegerii organelor reprezentative şi
sisteme reprezentative marcate mai mult sau mai puţin de unele elemente plebiscitare, în
care cetăţenii cu drept de vot îşi exercită influenţa asupra procesului legislativ prin
intermediul referendumului (de ex. Elveţia).

Vocea poporului

Dorinţa poporului de a se adopta o anumită lege sau de a se schimba o anumită decizie a

statului. Această voinţă este înregistrată de Parlament sau supusă referendumului. Vocea
poporului este prevăzută şi de în unele Constituţii. Pentru a se ajunge la rezultatul dorit,
un anumit procentaj din populaţia cu drept de vot trebuie să-şi fi dat semnătura în acest
sens.

Referendum

Decizii în probleme legislative, luate în acest caz direct de către popor, adică de către toţi
cetăţenii cu drept de vot.

145
Suveranitatea poporului

Conform principiului suveranităţii poporului, întreaga putere vine de la popor. Prin

urmare, întreaga putere exercitată de stat trebuie să fie legitimată de cetăţenii statului.
Principiul suveranităţii poporului nu presupune ca deciziile politice să fie luate direct de
către popor, ca de exemplu prin referendum. El stipulează doar că toţi purtătorii de
decizie statali îşi datorează poziţia poporului care i-a ales în mod direct (de exemplu,
deputaţii din Parlament) sau reprezentanţilor aleşi indirect (de exemplu guvernele
parlamentare sau administraţiile numite de acestea).

Edmund Burke: autor de scrieri politice şi parlamentar englez (1729-1797); până în

1790, whig în grupul din jurul lordului Rockingham; se impune pentru libertatea
coloniilor nord-americane. Burke a fost un critic înverşunat al Revoluţiei Franceze, ale
cărei atrocităţi le-a prevăzut. În lucrarea sa "Reflections on the Revolution in France"
(1790) el s-a impus pentru un stat organic, opus statului creat în mod artificial, devenind
astfel iniţiatorul teoriilor statale conservatoare ale epocii moderne.

Thomas Hobbes: filosof englez (1588–1679), unul dintre cei mai mare sistematicieni ai
raţionalismului, bun cunoscător al filosofiei lui Descartes. Pentru a scăpa de Revoluţia
engleză, Hobbes s-a mutat între 1640–1651 la Paris, întorcându-se în ţară la venirea lui
Cromwell la putere.
Filosofia lui Hobbes este strict nominalistă şi mecanistă, excluzând teologia. Ea nu se
preocupă decât cu obiecte, naturale şi artificiale, adică create de om, care pot fi
"calculate" raţional. Teoria sa cea mai de succes a fost teoria despre starea naturală şi
contractul social (dreptul natural).
Pin opera sa principală, "Leviathan" (1651), a devenit întemeietorul filosofiei statale
moderne. Pentru ca în natură domneşte "războiul fiecăruia cu toţi ceilalţi", oamenii
încheia un contract şi îşi transferă puterea în competenţa statului, a cărui legitimitate
constă în datoria sa de a garanta securitatea.

     

146
John Locke: filosof englez (1632–1704), studii la şcoala Westminster, studiază medicina
şi ştiinţele naturii la Oxford; secretar, medic şi educator în casa contelui Shaftesbury;
călătorii în Franţa şi Olanda, se întoarce cu William (III.) de Orania în Anglia unde
activează până în anul 1700 în Ministerul Coloniilor.
Lucrarea sa cea mai importantă, "An Essay Concerning Human Understanding" (proiect
1671, publicat în 1689/90) a pus bazele empirismului englez.
În filosofia statală a lui Locke, spre deosebire de cea a lui Hobbes, statul a fost construit
de oameni pentru a garanta libertatea, egalitatea şi proprietatea prin limitări reciproce.
Astfel, statul se bazează pe principiul suveranităţii poporului, formele patriarhale sau
absolutiste de guvernare nefiind recunoscute. Poporul are dreptul să opună rezistenţă
oricărei forme de stăpânire neconstituţională.
Opera "Two Treatises of Government" (1690) l-a transformat pe Locke în întemeietorul
filosofiei politice liberale, de mare succes în Anglia şi în Statele Unite ale Americii .

Karl Marx: filosof şi revoluţionar (1818-1883), întemeietorul marxismului. Marx

studiază la Bonn şi la Berlin, dedicându-se dreptului şi filosofiei. La Berlin, aderă la
cercul tinerilor şi radicalilor adepţi ai lui Hegel. În 1842/43 este redactor şef al publicaţiei
liberale de opoziţie "Rheinische Zeitung" de la Köln; după interzicerea acesteia, Marx se
mută la Paris. Influenţat de Ludwig Feuerbach, el descoperă materialismul filosofic, sub
influenţa socialiştilor utopici francezi, la socialismul revoluţionar. Împreună cu Friedrich
Engels, Marx îşi elaborează propria viziune materialistă asupra istoriei. Exilat din Paris,
Marx locuieşte între anii 1845–1848 la Bruxelles. În 1847, împreună cu Engels, aderă la
Uniunea Comuniştilor şi concep scrierea programatică "Manifestul comunist" (1848), în
care revoluţia proletariatului este văzută în mod profetic ca fiind rezultatul natural al unui
proces istoric care decurge conform tuturor regulilor.
Revoluţia din 1848 îi permite lui Marx să se întoarcă în Germania. În 1848/49 este
reactor şef al cotidianului democrat radical "Neue Rheinische Zeitung" de la Köln. În
1849, Marx trebuie să emigreze din nou; el îşi va petrece restul vieţii la Londra. Aici este
la început nevoit să trăiască în condiţii precare, fiind susţinut financiar în permanenţă de
către Engels. El scrie articole pentru mai multe publicaţii, se dedică însă mai ales studiilor
istorice şi economice. Cele mai însemnate lucrări economice ale sale sunt "Zur Kritik der

147
politischen Ökonomie" (1859) şi "Das Kapital" (vol. 1, 1867) - ambele neterminate;
multe fragmente importante din aceste cărţi au fost publicate postum. Marx se dedică din
nou politicii practice de abia în 1864: el participă în mod hotărât la înfiinţarea
Internaţionalei muncitoreşti, îi schiţează programul, îi determină politica şi îi provoacă în
1872 şi dizolvarea.
Ideile lui Marx s-au bucurat de succes de abia după moartea sa. Ele au influenţat
programele multor partide socialiste şi comuniste, marcând domenii vaste ale ştiinţelor
sociale din secolul XX. Ele şi-au câştigat relevanţă mondială atunci când partidele
comuniste aflate la putere şi-au justificat acţiunile politice cu ajutorul învăţăturilor lui
Marx.      

John Stuart Mill: filosof şi economist britanic (1806-1873); 1823–1858 secretar la

Indian House, 1866–1868 deputat liberal în Parlament. Mill corespondează cu Auguste
Comte, al cărui pozitivism l-a modificat în sensul empirismului englez, după premise
psihologice. După Mill, filosofia se bazează pe psihologie. Lucrarea sa fundamentală este
"Sistemul logicii deductive şi inductive" (2 volume, 1843), în care poate fi găsită o teorie
extrem de elaborată cu privire la inducţia şi analiza noţiunii de cauzalitate. Teoria
cunoaşterii propusă de el (doar experienţa duce la cunoaştere) nu a apărut decât în 1865.
Mill este autorul a nenumărate eseuri, anticipator al emancipării femeilor, teoretician al
utilitarismului şi unul dintre cei mai importanţi întemeietori ai liberalismului. El a dat o
reinterpretare teoriilor lui Adam Smith şi ale lui David Ricardo (printre altele, teoria
valorilor internaţionale, teoria fondurilor de împrumut).

Charles de Secondat Montesquieu: Baron de La Brède et de Montesquieu, scriitor şi

filosof francez (1689–1755); 1714 consilier parlamentar, 1716–1726 preşedintele
parlamentului la Bordeaux; 1728 membru al Académie Française. Opera sa principală
este lucrarea de filosofie statală şi culturală "De l'Esprit des lois", în care a dezvoltat o
teorie antropologico-sociologico-istorică care descria cele trei forme statale - republica
(democraţie), monarhia şi despotismul: în vreme ce republica şi monarhia se sprijină pe o
bază legală, despotismul (tirania) nu este menţinută decât prin teroare, depinzând de
obiceiuri (şi nu de legi). Din toate acestea, Montesquieu derivă şi cererea ca separaţia
puterilor să fie considerat principiul de bază pe care să fie constituit statul, pentru că doar
aceasta poate evita manifestările despotice; el a elaborat această teorie pe baza

148
constituţiei engleze. În această formulare, ea a devenit unul dintre factorii cei mai
importanţi pe a cărui bază au fost create constituţiile din America de Nord (1776–1787) şi
toate celelalte constituţii ulterioare care prevedeau separaţia puterilor. Montesquieu a mai
scris şi romane şi nuvele; el este considerat primul iluminist francez.

Jean-Jacques Rousseau: scriitor şi filosof francez de origine elveţiană (1712–1778),

duce o viaţă de călător, descrisă cu multă sinceritate în "Confessions" (1782); aparţine
cercului de enciclopedişti, devine celebru în 1750, în urma publicării unei lucrări
premiate despre influenţa (negativă) a artelor şi a ştiinţei asupra moravurilor ("Discours
sur les sciences et les arts", 1750). Atacul formulată în această lucrare la adresa culturii,
care îi înstrăinează pe oameni de la starea lor fericită, apropiată de natură şi care le-a răpit
inocenţa, libertatea şi virtutea, este considerat începutul criticii culturale moderne.
În opera "Contractul social" (1762) statul este văzut ca o asociere voluntară a voinţelor
individuale într-o "voinţă generală" (volonté générale); suveranitatea vine astfel de la
popor. Cu totul, Rousseau a anunţat cele ce aveau să fie exprimate de epoca romantică, el
a fost însă şi un pregătitor al Revoluţiei Franceze şi al democraţiei, influenţând foarte
mult pedagogia modernă.
În filosofia politică, Rousseau este considerat reprezentantul numărul unu al teoriei
democratice a identităţii şi a democraţiei directe (opus principiului reprezentării).

Scrutinul proporţional: Avantaje şi dezavantaje

Scrutinul proporţional se bazează pe principiul că locurile din Parlament sunt distribuite

în mod proporţional în funcţie de voturile exprimate de alegători pentru un partid sau
altul. Parlamentul devine o fotografie politică a opţiunilor electoratului. Toate
minorităţile şi direcţiile politico-programatice sunt astfel reprezentate în Parlament.
Scrutinul proporţional avantajează înfiinţarea multor noi partide, acestea neavând nevoie
decât de câteva voturi pentru a-şi câştiga o poziţie în Parlament. Impulsionarea
constituirii de partide noi este fără îndoială un element care conferă dinamică vieţii
politice, favorizând evident şi apariţia partidelor mici şi a unor grupurilor care reprezintă
interese limitate. De aceea, scrutinului proporţional îi corespunde de multe ori un
Parlament fragmentat în multe facţiuni, din care rezultă coaliţii guvernamentale labile şi
slabe, din a cărei cauză apar deseori serioase crize politice.

149
Alegătorul nu poate să influenţeze decât în foarte mică măsură felul în care se formează
guvernul, pentru că partidele nu stabilesc în campania electorală nici o coaliţie evidentă.
Membrii coaliţiilor îşi revendică succesele guvernării, eşecurile fiind trecute pe seama
partenerului, astfel încât alegătorului îi este greu să recunoască cine poartă
responsabilitatea pentru rezultate, fie ele pozitive sau negative. Candidaţii la fotoliile
parlamentare sunt selectaţi în cazul practicării scrutinului proporţional la nivelul
organizaţiilor principale ale partidelor şi nu cel al organizaţiilor locale, ceea ce oferă
liderilor de partid mai multe posibilităţi de exercitare a puterii de influenţă. Alegătorul
trebuie să aleagă nu un candidat, ci o listă întreagă, întocmită de partid, pe care candidaţii
sunt înşiraţi într-o anumită ordine. Asta înseamnă că alegătorul nu poate alege
reprezentantul unei circumscripţii, permiţând partidelor să ia în considerare, la elaborarea
listei, grupările cele mai importante din cadrul partidului în funcţie de electoratul căruia i
se adresează. Acest lucru permite mai departe grupurilor de interese să-şi treacă pe liste
proprii candidaţi, în schimbul promisiunii de a sprijini partidul.

Scrutinul majoritar: Avantaje şi dezavantaje

In cazul scrutinului majoritar, întregul teritoriul al unei ţări este împărţit în tot atâtea
circumscripţii electorale câte locuri există în Parlament. Acele formaţiuni ies câştigătoare
din alegeri care au câştigat în circumscripţiile electorale majoritatea absolută sau relativă
a voturilor. Acest lucru se întâmplă de regulă doar în cazul acelor candidaţi care se pot
baza pe sprijinul partidelor mari. Acestea, la rândul lor, trebuie să evite să reprezinte
interese limitate. Ele trebuie să prezinte interes pentru cât mai multe grupuri sociale,
astfel încât să obţină majoritatea. Scrutinul majoritar obligă astfel partidele să fie
moderate şi să evite adoptarea unor poziţii extreme în programul şi comportamentul lor.

Din punct de vedere istoric, scrutinul majoritar şi sistemul bipartidist sunt strâns
interconectate. Scrutinul majoritar nu poate provoca constituirea unui sistem bipartidist,
dar îl poate susţine şi consolida. Electoratul trebuie să aleagă între două programe şi
echipe diferite, care se declară pregătite să preia responsabilităţile guvernării. Alegerile
parlamentare tind astfel să se transforme în alegeri guvernamentale. Echipa declarată
câştigătoare se poate mai apoi baza de regulă pe majoritatea parlamentară stabilă
constituită din membri partidului său. Alegătorului îi vine astfel mai uşor să tragă la

150
răspundere guvernul la următoarele alegeri, pentru că în cazul unor raporturi majoritare
clare, succesul sau eşecul politic poate fi constatat fără echivoc, punctele negative
neputând fi puse pe seama unui partener de coaliţie. Influenţa alegătorului asupra
alcătuirii guvernului şi asupra potenţialului şef al unui guvern format pe baza majorităţii
absolute constituie un avantaj pentru sistemul bipartit care se sprijină pe principiile
scrutinului majoritar. În plus, scrutinul majoritar creează un angrenaj destul de strâns
între Parlament şi circumscripţia electorală, legând într-o oarecare măsură parlamentarii
de o anumită zonă a ţării şi împiedicând astfel apariţia unei distanţări între alegători şi
aleşi. Totodată, la stabilirea candidaţilor, organizaţiile locale au o mai mare putere de
influenţă, lucru care este de dorit în sensul democratizării structurii interne a partidelor.

Scrutinul majoritar are şi unele dezavantaje. Selecţionarea candidaţilor doar pe baza

reprezentării intereselor locale înseamnă de multe ori că anumite minorităţi sau grupări
sociale nu pot fi reprezentate de loc. Femeilor, de exemplu, nu le este astăzi mai uşor ca
de pe listele partidelor să ajungă direct în Parlament şi nici să cucerească direct
majoritatea voturilor dintr-o circumscripţie electorală.

În plus, într-o circumscripţie electorală, doar voturile exprimate în favoarea candidatului

ieşit câştigător contează, ceea ce înseamnă că un număr mare de alegători rămân
nereprezentaţi în Parlament. Deseori, un scrutin majoritar "la limită" conduce la o supra-
reprezentare în Parlament. În Anglia s-a întâmplat ca conservatorii să câştige doar 38,2 la
sută din voturile pentru Parlament şi să dispună în final de 56 la sută din locurile
disponibile. Acest lucru se poate întâmpla din pricina modului în care a fost delimitată
circumscripţia electorală. Circumscripţiile nu sunt toate la fel de mari şi pot fi "croite" în
aşa fel încât să favorizeze un partid sau altul. Această "geometrie a circumscripţiei
electorale" lasă câmp liber manipulărilor. În plus, scrutinul majoritar face ca anumite
minorităţi care nu sunt comasate prea tare la nivel local, adică care nu constituie
majoritatea în circumscripţii, să nu poată fi reprezentate în Parlament. Este practic
imposibil să apară partide noi. Cât de stabil este un guvern ales pe baza scrutinului
majoritar se vede la finalul "cursei" electorale dintre partide.

Din acest motiv, un scrutin majoritar funcţional presupune ca ambele partide să fie
deschise şi să nu stea, unul faţă de celălalt, în opoziţie. Pentru ca dacă fiecare partid ar

151
constitui opoziţia celuilalt, alternanţa dintre partide ar aduce cu sine şi o transformare
totală a comunităţii. În plus, sistemul bipartidist stabilizat prin scrutinul majoritar are
nevoie de un consens susţinut în rândul populaţiei. Oamenii nu trebuie să vadă partidele
ca pe un duşman, ei trebuie să le tolereze. Într-un popor fragmentat social şi inconciliabil
în problemele fundamentale ale convieţuirii politice, scrutinul majoritar ar avea deseori
efecte negative, pentru că alternanţa la putere nu s-ar putea produce din pricina înţepenirii
fronturilor, iar minorităţile mari ar rămâne nereprezentate. Aşadar, efectul ar fi o atitudine
inversă moderării, o radicalizare şi polarizare a societăţii.

Ne este greu să spunem care dintre aceste tipuri de scrutin este mai democratic. Tradiţiile
istorice, sistemul de partide existent într-o societate şi contextul social sunt elementele
care trebuie să pledeze în favoarea unui sistem sau altul. Nici pentru acest element
fundamental dintr-o democraţie nu există aşadar o reţetă general valabilă. Există în
schimb forme diferite prin care democraţia poate fi realizată şi a căror eficienţă într-o
societate se măsoară după criteriul dacă prin alegerea unei anumite forme este dată un
maximum de participare politică a electoratului şi, în acelaşi timp, capacitatea de a
guverna a celor aleşi.

Sistemele democratice

Sistemele democratice se disting mai ales prin factorul de competiţie politică. Alegerile
generale, secrete şi libere, ţinute la intervale regulate de timp, la care participă partide cu
obiective diferite, îi legitimează  pe cei ce dobândesc puterea politică, oferind
posibilitatea alternanţei partidului/partidelor la putere, chiar dacă acest lucru poate dura
multă vreme — vezi exemplul Japoniei, unde Partidul Liberal conduce ţara încă din
1946.

Garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului limitează în aceste sisteme puterea

deţinută de stat, făcând posibile structurile pluraliste necesare pentru ca voinţa şi
diversele interese ale poporului să se poată face remarcate în sistemul de guvernare.

O democraţie nu este un simplu sistem bazat pe suveranitatea poporului şi a deciziilor

majoritare. Acestuia i se adaugă principii precum statul de drept şi separaţia puterilor,

152
principii care vin să apere drepturile minorităţilor, care previn excesele de autoritate ale
statului şi care limitează puterea celor aflaţi în vârf.

Pentru ca sistemele democratice să poată supravieţui, este important ca, în afară de

diversitatea de opinii şi de interese, să existe şi nişte valori general acceptate — ca de
exemplu drepturile fundamentale sau chiar şi structura democratică de guvernare, care să
nu fie contestate de populaţia majoritară.

Sistemele totalitare

Totalitarismul este în această tipologie reversul sistemelor democratice. Sistemele

totalitare clasice — nazismul şi stalinismul sovietic — au următoarele trăsături:

- Există un singur partid, care nu se legitimează prin alegeri şi nu acceptă voinţa

poporului ca factor de limitare a propriei puteri.

- Fundamentul pe care se sprijină aceste sisteme este similar ideilor religioase. Ele
pretind a fi sistemele "adevărate", ştiind cum ar trebui să arate societatea ideală şi
procedând spre transformarea ei către alinierea ei la acest ideal. Nucleul
ideologiei naziste şi comuniste a fost supremaţia "rasei ariene", respectiv
construirea unei "societăţi fără clase".

- Acceptarea ideologiei dominante este obligatorie pentru toţi cetăţenii din

sistemele totalitare. Acestora nu li se permite să se ţină deoparte, să se retragă în
sfera privată. Ei sunt obligaţi să susţină în mod activ această ideologie. Acolo
unde susţinerea nu este activă şi voluntară, ea este forţată cu ajutorul
mecanismelor de oprimare ale clasei conducătoare. Şi pentru că mijloacele de
comunicare în masă, care se află în controlul absolut al elitelor aflate la putere nu
s-au ridicat pe deplin la nivelul aşteptărilor nici în statul nazist şi nici în cel
stalinist, nereuşind să creeze o identitate între conducători şi cei conduşi, puterea a
trebuit să apeleze la instrumente suplimentare teroriste şi de oprimare.
Absolutizarea brutală, care încălca în mod flagrant drepturile omului, a propriei
ideologii s-a regăsit în forma ei cea mai explicită în lagărele de concentrare, în
decimarea "vieţilor fără valoare" şi în genocidul căruia i-au căzut victime şase

153
 milioane de evrei europeni, precum şi în acţiunile staliniste de "curăţare", în
decursul cărora au murit alte multe milioane de oameni.

Sistemele autoritare

Sistemele autoritare sunt — în acest punct fiind similare celor totalitare — sisteme
nedemocratice. Noţiunea de "sistem autoritar" nu este foarte clară, ea cuprinde o
multitudine de regimuri foarte diferite. Printre aceste sisteme se numără de exemplu
dictaturile militare de stânga sau de dreapta din multe ţări în curs de dezvoltare, dar şi
Spania lui Franco sau Chile sub Pinochet. Alegerile din aceste sisteme sunt manipulate.
Altfel decât în regimurile totalitare, nu ideologia joacă rolul central ci asigurarea puterii.
Sistemele de acest tip tolerează în mod normal un oarecare pluralism limitat, atâta vreme
cât acesta nu constituie o ameninţare la adresa lor. Mobilizarea poporului în favoarea unei
ideologii cu veleităţi religioase este atipică pentru aceste sisteme. De multe ori, elita
politică tolerează retragerea în sfera privată şi chiar şi unele atitudini politice divergente
ale cetăţenilor, atâta vreme cât aceştia nu critică în mod public regimul. Şi pentru că nu
există o ideologie general valabilă cu caracter obligatoriu, partidul de stat nu joacă de
multe ori un rol important, fiind mai degrabă înlocuit de clici dominante, bazate pe
principiul relaţiilor personale. În regimurile autoritare cetăţenii - atâta vreme cât nu sunt
consideraţi adversari activi ai politicii dominante - sunt supuşi la mai puţine măsuri de
represiune şi teroare decât în regimurile totalitare, ei trebuind să tolereze regimul, nu şi să
îl susţină.

Societatea fabiană era o mişcare de tip socialist construită mai degrabă după modelul

clubului englez decât ca o mişcare de masă, din ea făcând parte notabilităţi ale culturii şi

ştiinţei din Anglia, ca G.B.Shaw, H.G.Wells, Bertrand Russell. Numele societăţi

era preluat de la generalul roman Fabius Quntator (cel care întârzie) renumit în istorie

prin faptul că amâna permanent să dea o bătălie decisivă, dorind să îşi epuizeze inamicul.

La fel mişcarea fabiană dorea să amâne revoluţia socialistă, pregătind în acelaşi timp

societatea pentru epoca socialismului, şi criticând aspru capitalismul. Fabianismul dorea

mai degrabă impunerea noii societăţi prin mijloace paşnice, parlamentare având sprijinul

154
majorităţii cetăţenilor. Spiritul fabianismului a fost preluat mai apoi de Partidul Laburist,

recunoscut şi astăzi ca având o linie deosebită faţă de linia social democraţiei europene.

155