Constantin Brâncuşi- sculptorul sufletului românesc

În limba egipteană, cuvântul sculptor înseamnă „creator“. Pentru marele maestru Constantin
Brâncuşi, acest epitet se potriveşte cel mai bine, el fiind considerat demiurg al unui univers artistic
unitar, articulat şi armonios în toate etajele sale: „Artistul trebuie să ştie să scoată la lumină fiinţa din
interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică într-o existenţă cu
adevărat vizibilă. Arta nu face decât să înceapă continuu“, spunea odinioară marele artist, subliniind
rolul novator al artei şi rolul demiurgic al artistului. Constantin Brâncuşi s-a născut la 19 februarie
1876 în satul Hobiţa, comuna Peştişani, din judeţul Gorj, într-o casă construită în întregime din lemn.
Imaginea satului natal a fost păstrată cu sfinţenie de marele artist, mărturisind că „nu aş fi fost nimic
şi nu aş fi dăltuit nimic fără Hobiţa, fără porţile şi fântânile ei, care au însemnat, pentru mine, o
adevărată Academie de Belle-Arte“.

Nu a avut urmaşi, refuzând să se căsătorească pentru a-şi păstra deplina libertate de acţiune şi de
creaţie. A avut, în schimb, fii spirituali, care „i-au dus în cele patru vânturi zestrea artistică şi
spirituală“.

Temperament iscoditor şi neliniştit, stăpânit de o puternică dorinţă de independenţă, pleacă foarte

de timpuriu de acasă. Având doar 7 ani, părinţii l-au găsit „fugit în lume“, la Târgu Jiu, unde se
angajase la o boiangerie, şi ca ucenic la o tâmplărie. La numai 13 ani (1893), vine la Craiova,
angajându-se la prăvălia vestitului negustor Ion Zamfirescu, în a cărui casă este găzduit pe perioada
studiilor. Aici, în puţinele clipe de răgaz pe care le avea la dispoziţie, reuşeste să cioplească, dintr-o
lădiţă de portocale, o vioară, la care, după ce-i pune cele patru strune, cântă cu îndemânare. La
prăvălia lui Zamfirescu îşi câştigă primii admiratori, la îndemnul cărora, în toamna anului 1894, se
înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş. Domeniul pe care se specializează este sculptura
lemnului (din această perioadă datează câteva sculpturi din lemn: o casetă, un dulap, două rame în
stil rococo, după moda vieneză a timpului.

În 1904 părăseşte România „fără alte mijloace decât cunoştiinţele însuşite“, iar după o lungă
călătorie prin Austria, Ungaria şi Elveţia ajunge în capitala Franţei. Deşi la început mijloacele de
vieţuire de aici au fost anevoioase, lucrând şi ca ospătar, norocul îi surâde din nou tânărului artist,
care primeşte o bursă din partea Ministerului Instrucţiunii Publice, la propunerea ambasadorului
României la Paris, Grigorie Ghika. Face parte din rândul membrilor Asociaţiei „Cercle des etudiants
roumains“ alături de: George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Nicolae Dărăescu, Camil Ressu.
Foarte importantă pentru cariera tânărului artist este experienţa pe care o are în atelierul celebrului
sculptor francez Rodin. Avea doar 30 de ani. Aici îl cunoaşte printre alţii şi pe Henri Coandă, cu care
va lega o strânsă prietenie. Ştiind că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, Brâncuşi părăseşte
atelierul maestrului său la data de 27 martie 1907, pentru a-şi deschide propriul atelier. Este
momentul în care artistul român trăieşte întoarcerea cu faţa către izvoarele folclorice. De acum
înainte va începe cascada marilor realizări artistice: „Ansamblul de la Buzău“, „Rugăciunea“ (operă
care marchează „momentul depăşirii influenţei lui Rodin“), „Sărutul“, „Cuminţenia Pământului“.
Toate aceste lucrări îl vor impune pe Constantin Brâncuşi pe piedestalul lumii artistice.

Una dintre operele lucrate acum este „Sărutul“ („La Baiser“). Printre lucrările de mare valoare ale
artistului mai amintim: „Muza adormită“ (1909), „Pasărea măiastră“ (1910), „Prometeu“ (1911).
Lucrează mai apoi la o nouă operă, „unul dintre cele mai celebre şi cuprinzătoare portrete ale
secolului XX“, aşa cum spunea A. H. Barr, „Mademoiselle Pogany“, lucrare ce a avut-o drept muză pe
celebra pictoriţă Margit Pogany. „Poetul formelor cioplite“ construieşte o vastă operă cu un complex
caracter tematic.

Astfel, realizează tripticul „Masa Tăcerii“, „Poarta Sărutului“ şi „Coloana fără sfârşit“ (1937-1938). Pe
lângă binecunoscuta temă populară, care se face simţită în mai toate operele marelui artist,
ansamblul de la Târgu Jiu îmbracă şi o dimensiune spirituală: exprimarea sentimentului cosmic
manifestat prin reunirea celor patru elemente fundamentale ale lumii – apă (pornind de la râul Jiu),
pământ („Masa tăcerii“ care încorporează pământul), focul (flacăra care asigură triumful asupra
morţii, în „Poarta Sărutului“) şi aer (avântul „Coloanei fără sfârşit“, care escaladează văzduhul în
drumul spre veşnicie).Simbolul Ansamblului brâncuşian de la Târgu Jiu poate îmbrăca şi o
dimensiune biblică: cele douăsprezece scaune, aşezate de jur împrejurul mesei, îi simbolizează pe cei
12 Apostoli, „Poarta sărutului“ descrie unitatea organică din interiorul familiei, iar „Coloana fără de
sfârşit“ descrie ascensiunea permanentă a sufletului, care se odihneşte deplin în veşnicie.

La 16 martie 1957, marele artist român Constantin Brâncuşi a trecut în veşnicie în atelierul său din
Impasse Rosin din Paris. Artistul român care „în piatră, în blocul ei mut“ a simţit „ritmurile
universale“. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse.