Sunteți pe pagina 1din 96

PSIHODIAGNOSTIC CLINIC I

- NOTE DE CURS -

STRUCTURA CURSULUI

1. ABORDAREA CLINICA IN PSIHOLOGIE


2. OBSERVATIA
3. INTERVIUL
4. INVENTARE DE PERSONALITATE
5. TEHNICI PROIECTIVE
I. ABORDARE CLINICA IN PSIHOLOGIE
Caracteristici generale
Abordarea clinica a fost deseori contestata ca ‘stiinta adevarata”; cu toate acestea are o
istorie lunga. Este bazata pe o metodologie mai putin structurata; este mai degraba “o
maniera de a actiona, simti, proceda” (Grawitz 1993). Metoda clinica se inrudeste cu
examenul medical prin aspectele calitative si relatia cu celalalt.
S-a facut distinctia intre clinica realizata “cu mainile goale” si clinica instrumental.
Lagache (1949) considera ca abordarea clinica vizeaza “studiul aprofundat al cazurilor
individuale”, “studiul conduitei umane individuale si al conditiilor sale” (gandire, maturizare,
conditii fiziologice si patologice, istoria vietii), adica studiul persoanei totale “in situatie”.
Abordarea clinica vizeaza toate aspectele individuale, de la date organice la date de natura
psihosociala. Abordarea clinica este o abordare holista a conduitelor normale si patologice.
Obiectivul psihologiei clinice este studiul si intelegerea subiectilor singulari si a
conduitelor lor in cadrul unei interactiuni directe a psihologului cu acestia. Implicarea
psihologului conduce la “rezultate subiective” si permit accesul la procese inaccesibile
observatiei, care stau la baza comportamentelor observate si masurate prin tehnici
“obiective”.
Metoda clinica se deosebeste de metoda experimental care are ca scop explicit sau implicit pe
cel de a face generalizari. Metoda clinica are un scop practice: realizarea unei evaluari sau
diagnostic, urmate deseori de o prescriptive terapeutica.
Miezul psihologiei clinice este reprezentat de “studiul de caz”: intalnirea unui subiect
singular, constituit de o istorie specifica si perceput in totalitatea sa, refuz al obiectivismului,
sensibilitate la istorie, importanta relatiei observatory-observat, transferul…”
Studiul de caz se bazeaza pe metode diferite (consultative, observare, teste, etc) care pot fi
folosite si izolat in anumite situatii, dar a caror utilizare ramane conforma principiilor
metodei clinice.
Studiul de caz desemneaza o constructie a clinicianului care se bazeaza pe un mod de a
solicita si apoi de a considera anumite informatii provenite de la pacienti: persoana vorbeste
despre ea insasi instituindu-se ca subiect al propriului sau discurs.
Studiul de caz incepe, asadar, prin modul in care subiectul vorbeste despre sine insusi.
Studiul de caz nu este un monolog, ci efectul intalnirii dintre un subiect care prezinta o
problema, vorbeste despre ea si un psiholog care il asculta si va reconstrui aceste elemente
sub forma unei constructii cu sens.
Studiul de caz are o serie particularitati:
a) Singularitatea: cazul sa fie tratat in unicitatea sa sis a n u fie redus la ceea c ear putea
sa exemplifice ( de ex. Tipul de patologie). A considera un caz singular inseamna a fi
atent la ceea ce nu se confunda nici cu evidentele, nici cu obisnuinta, nici cu normalul.
Un caz devine singular prin privirea si asamblarea clinicianului pentru ca acesta va
evidential tot ceea ce se sustrage “comunului”, “obisnuitului”. De exemplu: un subiect
cu boala somatic; referinta la singularitate implica interesul pentru teoriile personale
ale bolnavului, aspect inconstiente exprimate in discurs, convingerile legate de
vindecare.
b) Totalitatea: subiectul este o unitate indivizibila (intrasubiectivitate) in interactiune cu
lumeaexterioara (intersubiectivitate). Elementele notate (reprezentari, conflicte,
angoase…) trebuie intotdeauna repuse in contextual individului si a lumii sale. Un
symptom trebuie interpretat in lumina istoriei subiectului, a functiei pe care acesta o
indeplineste in propria-I existent, a consdecintelor si a reprezentarilor pe care le
suscita.
c) Istoria: discursul present al subiectului trebuie pus in relatie cu o cronologie, un
trecut, un moment al vietii; subiectul nu se afla niciodata inafara timpului, el vorbeste
la present, dar construieste un trecut punctat de amintiri, cautari, semnificatii.
Psihologul il ajuta in aceasta reconstructive.
d) Intalnirea implica o relatie cu psihologul, care prin prezenta si ascultarea sa, este un
catalizator al emotiilor, reprezentarilor.
Atfel, studiul de caz ilustreaza metoda clinica si se poate sprijini pe diverse metode de
culegere a datelor: observatia, interviul, teste psihometrice, teste proiective.
Anzieu (1974) considera ca metoda clinica are la baza trei principii:
1. Postulatul dinamicii
2. Postulatul totalitatii
3. Postulatul genezei
Cloninger (1996) aduce 3 obiectii majore privind valoare stiintifica a studiului clinic al
indivizilor:
a. Nu permite predictii
b. Lipsa obiectivitatii
c. Nu permite generalizari
Acelasi autor enumera resursele studiului clinic:
a. Intelegerea personalitatilor exceptionale sau plasate in situatii exceptionale
b. Ofera ocazia modificarii unor teorii
c. Plasarea individualui in contextual sau
d. Permite evidentierea complexitatii personalitatii
e. Intelegerea schimbarii si dezvoltarii personalitatii
f. Accentual pus pe procesele ce se desfasoara in interiorul personalitatii
Analiza resurselor si limitelor abordarii clinice comparative cu abordare psihometrica
conduce la idea complementaritatii.

MODELE TEORETICE DIN PSIHOLOGIA CLINICA

ABORDAREA PSIHODINAMICA

Există trei idei fundamentale comune tuturor teoriilor psihanalitice ce constituie


fundamentul acestora și prin care pot fi comparate cu alte sisteme psihologice: rolul
inconștientului, fenomenul transferului și relevanța experiențelor trecute pentru
personalitatea și simptomele prezente (Luborsky, O’Reilly-Laundry & Arlow, 2010).

Teoria și practica psihanalitică a cunoscut multiple schimbări care au început cu Freud


însuși și a continuat cu contribuțiile aduse de ceilalți reprezentați ai psihanalizei. Fiecare
modificare teoretică constituie o contribuție la dezvoltarea înțelegerii mecanismelor psihice
ale sănătății și tulburărilor psihice, iar pe de altă parte au îmbunătățit metodologia de aplicare
a terapiilor de tip psihanalitic.

Evoluția teoriei psihanalitice freudiene

Millon (2004, cf. Magnavita, 2008) identifică patru teme fundamentale prin care Freud își
individualizează contribuția la psihanaliză:

(a) structura și procesul inconștientului (universul intrapsihic ascuns);

(b) rolul central al experințelor din copilăria timpurie în modelarea dezvoltării


personalității

(c) metodologia distinctivă pe care a creat-o pentru tratamentul psihologic al


tulburărilor psihice;
(c) recunoașterea faptului că caracterul pacientului este cental în înțelegerea
simptomatologiei psihice.

Teoria și practica psihanalitică a cunoscut multiple schimbări care au început cu Freud


însuși și a continuat cu contribuțiile aduse de ceilalți reprezentați ai psihanalizei. Fiecare
modificare teoretică constituie o contribuție la dezvoltarea înțelegerii mecanismelor psihice
ale sănătății și tulburărilor psihice, iar pe de altă parte au îmbunătățit metodologia de aplicare
a terapiilor de tip psihanalitic. Astfel, principalele contribuții pot fi considerate următoarele:

Carl Gustav Jung (1875-1961) a căutat să dezvolte o abordare holistă care să încorporeze
atât partea psihologică cât și pe cea spirituală a omului. Cunoscut pentru ideile sale despre
tipurile și structura personalității, teoria inconștientului colectiv și a arhetipurilor, Jung a
introdus modificări în practica psihanalizei. El și-a denumit practica Psihologia Analitică.

Alfred Adler (1870-1937) și-a dezvoltat propria teorie accentuând rolul familiei și a
relațiilor sociale în dezvoltarea problemelor psihologice. Adler a accentuat importanța
interesului social pentru sănătatea mentală. De asemenea, a considerat că răspunsurile
timpurii ale copilului la familie devin ”prototipuri” pentru felul în care persoana va aborda
viața ulterior. Abordarea să terapeutică cuprinde aceste diferențe teoretice față de psihanaliza
clasică: dialogul terapeutic între pacient și terapeut este accentuat; focusul este pe schimbarea
convingerilor, comportamentelor și sentimentelor; scopul este de a înlocui auto-protecția și
auto-indulgența exagerate cu contribuția socială.

Sandor Ferenczi (1873–1933) a atacat conceptul freudian de neutralitate considerândul un


obstacol al vindecării psihologice. Cea mai importantă contribuție a să a fost legată de
înțelegerea profundă a relației terapeutice. El a propus terapeuților să fie active, autentici,
calzi iar pacienții i-a considerat parteneri egali în procesul terapeutic. Ferenczi a accentuat
rolul empatiei și a anticipat conceptul de rezonanța emoțională. Autorul a recomandat
terapeuților analiza personală pentru a putea deveni conștienți de sine, de contratransfer –
idee central astăzi în majoritatea teoriilor psihoterapeutice.

Otto Rank (1884–1939) a dezvoltat o teorie nouă focalizată pe relația reală mama-copil, pe
rolul experiențelor perinatale și pe rolul procesului separării copilului de mama în dezvoltarea
anxietății. A introdus formele mai scurte de psihoterapie și a accentuat importanța relației
terapeutice reale, prezente.
Franz Alexander (1891–1964) este cunoscut pentru idea foarte controversată pe care a
lansat-o, aceea că factorul curativ principal în psihoterapie este relația emoțională a
pacientului cu analistul mai degrabă decât insightul intelectual. În viziunea sa, terapeutul
trebuie să ofere pacientului o ”experiență emotional corectivă” care să repare experiențele
relaționale traumatice din trecut.

Harry Stack Sullivan (1892–1949) s-a îndepărtat de teoria freudiană și a dezvoltat o teorie
relațională a dezvoltării personalității. Principalele idei inovatoare propuse de autor au fost:
relația dintre mama și copil ca fiind central pentru dezvoltarea psihologică sănătoasă;
securitatea relațională timpurie, abilitățile mamei de a-și manageria anxietate și de a
manifesta empatie determină dezvoltarea la copil a securității intrapersonale; anxietatea
mamei determină apariția anxietății la copil.

Anna Freud (1895-1982) a rămas adepta ideilor freudiene tradiționale dar a adus propriile
sale contribuții la dezvoltarea Ego Psihologiei: Ego-ul dezvoltă mecanisme de apărare pentru
a se proteja de anxietatea provocată de amenințările intrapsihice sau ale realității; contextual
extern este un factor la fel de important ca și instictele pentru conflictualitatea psihică; a
dezvoltat practica psihanalitică cu copii.

Melanie Klein (1882–1960) a fost cea care a inițiat teoria relațiilor obiectuale. Studiind
etapele foarte timpurii ale dezvoltării copiilor, Klein a lansat idea că bebelușul, care este
incapabil să perceapă distincții între sine și ceilalți, identifică ”obiecte” pe care le percepe ca
fiind ”bune” sau ”rele” în funcție de plăcerea sau durerea pe care o provoacă. Initial, copilul
este incapabil să integreze ”binele” și ”răul” și astfel devin părți splitate; în dezvoltarea
normală, această splitare se reduce gradual iar copilul este capabil să perceapă pe sine și pe
ceilalți ca ”obiecte” integratoare atât ale binelui cât și ale răului. Melanie Klein a accentuat
importanța fanteziilor primare de pierdere (poziția depresivă) și de persecuție (poziția
paranoidă) pentru patogeneza bolii psihice. Klein a fost un pionier al lucrului terapeutic cu
copii. Contribuțiile sale au vizat recunoașterea rolului jocului ca modealitate de a accesa
lumea interioară a copilului.

William Fairbairn (1885-1960), continuator al teoriei relațiilor obiectuale, s-a îndepărtat


de ideile freudiene atunci când a considerat că libidoul caută obiectul, nu plăcerea. Copilul
internalizează pe ”celălalt” sub forma unui obiect intern care devine o parte a structurii
psihologice a copilului. Mișcarea de dezvoltare psihologică pleacă de la dependența totală și
se îndreaptă spre separarea matură de celălalt. Accentual în terapie este pus pe interpretarea
problemelor în termenii relațiilor timpurii și a dezvoltării. Fairbairn a considerat relația
terapeutică o sursă de reparație psihologică, în sensul că oferă șansa ca pacientul să
înlocuiască ”obiectul rău” cu ”obiectul bun” (adică terapeutul internalizat).

Donald Winnicott (1896-1971) a continuat ideile lui Fairbain și a subliniat influența


continuă a experienței psihologice a copilului mic în care reprezentările lumii externe i-au
forma fenomenului tranzacțional. A introdus conceptul de obiect tranzacțional care este o
formă concretă a copilului de a menține conexiunea dintre sine și atașamentele sale. Ideea
esențială susținută de acesta a fost că legătura de iubire (loving bond) există într-o relație
sănătoasă mamă-copil, pe când, dacă această relație este ruptă sau deficient, atunci copilul
este traumatizat. Pentru Winnicot, terapeutul care ”conține” psihologic clientul oferă acestuia
o experiență nouă pe care a numit-o ”good enough mothering”, experiență-lipsă pentru
pacient. Astfel este accentuată idea utilizării relației terapeutice pentru a rezolva deficite de
dezvoltare psihologică. Winnicot a lucrat preponderent cu copiii.

John Bowlby (1907-1990) a introdus aceste idei în domeniul cercetării științifice prin
studiile sale în domeniul psihologiei dezvoltării. În anii 1940-1950 a formulat teoria
atașamentului. Spre deosebire de teoria psihanalitică care postula idea că relația obiectuală a
copilului i-a naștere în fantezia acestuia și se bazează pe instinctele înnăscute, teoria
atașamentului consideră că patologia apare datorită factorilor patologici de mediu. Bowlby și-
a dezvoltat teoria pe idea că bebelușii au un instinct înnăscut de atașament și nevoia de
legături affective. Atașamentul are o valoare deosebită în supraviețuire pentru că asigură
securitatea și protecția contra pericolelor. Relația timpurie dintre mama și copil care răspunde
adecvat nevoilor copilului este sursa relațiilor obiectuale interne securizante. Acest ”model
intern” devine un prototip al relațiilor pe care le va dezvolta pe parcursul vieții adulte, fie
securizant, fie insecurizant.

Heinz Kohut (1913-1981) și psihologia sinelui reprezintă una dintre dezvoltările recente
cele mai semnificative în teoria psihanalitică. Ideile sale au apărut în urma experiențelor sale
clinice cu adulți profund fragmentați interior. Kohut a accentuat importanța relațiilor timpurii
în construirea ”structurii Sinelui”. Funcțiile sinelui (de exemplu, reglarea emoțională) pentru
copil ar trebui performate de adulții semnificativi sau ”obiectele sinelui”; gradual aceste
funcții sunt internalizate iar copilul le poate împlini pentru sine în absența persoanelor
semnificative. Dacă ”obiectele sinelui” nu își îndeplinesc rolurile în diferite etape ale
dezvoltării copilului, vor rezulta deficiențe psihologice la nivelul sentimentului de sine al
persoanei. Clienții cu aceste dificultăți transferă terapeutului nevoia să ca acesta să
funcționeze ca un ”obiect al sinelui”; astfel, relația terapeutică empatică, hrănitoare poate
permite clientului să internalizeze aceste funcții lipsă ale obiectelor sinelui – process pe care
Kohut l-a numit transmutarea internalizării.

Heinz Hartmann (1894-1970) a accentuat idea că bebelușii sunt echipați de la naștere cu


toate mecanismele de adaptare la mediu și a subliniat primordialitatea Egoului în dezvoltarea
psihică, nu doar ca manager al conflictelor intrapsihice între Id, Ego, Superego, ci și în
adaptarea la mediu. Egoul cuprinde un set de capacitate libere de conflict pe care le-a numit
funcții primare autonome ale Eului și care implică abilitatea de a integra și sintetiza
experiențele și astfel, de a se adapta la realitate. Acestea pot funcționa dacă copilului i se
oferă un mediu care îi răspunde rezonabil nevoilor sale.

Margaret Mahrer (1897-1985) a contribuit la dezvoltarea psihanalizei prin studiile sale


asupra apariției sentimentului de sine prin procesul separării și individuării. A studiat
îndeaproape relația mama-copil și impactul separărilor timpurii ale copilului de mama pentru
dezvoltarea acestuia. A lucrat îndeaproape cu copiii psihotici și a identificat psihoza
simbiotică a copiilor ca fiind o tulburare profundă a proceselor normale de separare și
individuare. Tulburările procesului fundamental al separării și individuării determină
tulburarea abilității de a menține un sentiment al identității personale la vârsta adultă.

Concepte utilizate in abordarea psihodinamica

Psihanaliza caută să înțeleagă comportamentul uman prin investigarea experienței


interioare a pacientului iar tratarea problemelor psihologice ale acetuia se face prin aplicarea
clinică a acestei înțelegeri (Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow, 2010).

Cele mai importante obiective ale terapiei psihanalitice sunt: să facă conştiente
conţinuturile inconştiente şi să ajungă la cea mai bună funcţionare a Eului astfel încât
comportamentul să se bazeze mai mult pe realitate decât pe trebuinţele instinctuale. Pe de altă
parte, un obiectiv specific doar abordărilor psihodinamică vizează modificarea semnificativă
a personalităţii individului şi a structurii sale de caracter. Toate aceste obiective se bazează pe
analizarea experiențelor din copilărie care sunt aduse la nivelul conștiinței, apoi analizate,
interpretate și reconstruite. Spre deosebire de abordarea cognitiv-comportamentală care se
rezumă la rezolvarea problemelor și la învăţarea unor noi comportamente, psihoterapia
psihodinamică necesită o incursiune profundă în trecutul pacientului pentru a dezvolta acel
nivel de autoînţelegere care se presupune a fi necesar pentru schimbarea personalităţii.

Principalele concepte clinice ale psihanalizei și modalitățile de utilizare clinică a acestora


sunt:

a. Inconștientul. Inconștientul se referă la tot ceea ce se află înafara


conștientizării, și cuprinde procese emoționale și cognitive, dar și anumite forme ale
memoriei care afectează reacțiile și comportamentul pacientului (Luborsky, O’Reilly-
Laundry și Arlow, 2010). Aducerea materialului inconștient la nivelul conștiinței
pacientului reprezintă principalul obiectiv terapeutic al terapiei psihodinamice.

b. Psihodinamica, sau ceea ce Freud numea ”jocul forțelor minții”, este ilustrată
cel mai bine de conflictul intrapsihic. Un principiu central al abordării psihodinamice
este universalitatea existenței conflictului iar preocuparea este pentru a determina
felul în care oamenii manageriază aceste conflicte. Conflictul intrapsihic (conflictul
dintre părțile psihicului care au percepții sau emoții opozante) determină
comportamentul problematic al pacientului. Astfel, simptomele sunt văzute ca
manifestări ale conflictului intern/intrapsihic. În timpul analizei, are loc decodificarea
semnificației simptomului pentru ca pacientul să identifice modalități mai sănătoase
de a exprima emoțiile conținute de simptom. Freud propune o structură a psihicului
(Id, Ego, Superego) care este marcată de conflicte.

c. Mecanismele de apărare sunt forme de răspuns automat la situații care


determină apariția anxietății la nivel inconștient, anxietate determinată de experiența
conflictului intrapsihic. Aceste mecanisme permit evitarea emoțiilor sau gândurilor pe
care pacientul nu le poate tolera la nivel conștient (dorințe innaceptabile). Partea
pozitivă a mecanismelor de apărare este că permit managementul unor emoții
potențial copleșitoare; partea negativă este că prin mecanismele de apărare, pacientul
distorsionează realitatea și astfel, poate avea dificultăți de adaptare.

d. Transferul se referă la transferul emoțiilor trăite în relațiile timpurii cu ceilalți


semnificativi asupra persoanelor importante din prezent. Relațiile primare sunt
considerate de o importanță crucială pentru înțelegerea clientului. Acest patern
emoțional primar modelează prezentul prin trecut și astfel, afectează atitudinile
pacientului față de oamenii și situațiile prezente. Analiza transferului pe care pacientul
îl face asupra analistului permite identificarea paternurilor trecutului și separarea lor
de realitatea prezentă. Gabbard (2005) menționează pe lângă această dimensiune
repetitivă a transferului, și nevoia pacientului de o experiență emotional corectivă
vindecătoare care să compenseze pentru problemele relaționale ale copilăriei.

e. Contratransferul, după Freud, se referă la reacțiile analistului față de pacient


(transferul analistului) care pot avea legătură cu problemele personale ale terapetului
ce necesită rezolvare. Gabbard (2005) surprinde evoluția teoretică și practică a
conceptului de contratransfer care, astăzi, este considerat un instrument terapeutic
extrem de valoros în psihanaliză. Astfel, contratransferul reprezintă o combinație între
trecutul terapeutului și lumea interioară a pacientului; pacientul induce anumite emoții
în terapeut ceea ce îi oferă acestuia din urmă o idee despre lumea interioară a
pacientului și despre sentimentele evocate de acesta în relațiile sale dinafara terapiei.

f. Rezistența. Una dintre marile descoperiri ale lui Freud a fost aceea că pacienții
pot fi ambivalenți față de vindecare: pe de o parte o doresc, pe de altă parte,
inconștient (sau conștient) se opun acesteia (Gabbard, 2005). Așadar, rezistența se
referă la toate acțiunile prin care pacienții se feresc de schimbare pentru a- și menține
starea (de exemplu, uitarea ședințelor, evitarea anumitor discuții, etc.). În terapia
psihodinamică contemporană, rezistența nu mai este percepută ca un obstacol al
schimbării terapeutice, ci ca un instrument de analiză prin care pacientul poate
conștientiza felul în care paternurile trecutului influențează comportamentul în
relațiile actuale.

g. Interpretarea reprezintă forma fundamentală de răspuns în psihanaliza


tradițională și se referă la împărtășirea cu pacientul a temei sale centrale pentru a-l
ajuta să înțeleagă conflictele din spatele comportamentului său simptomatic
(Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow, 2010). Interpretările sunt afirmaţii pe care
analistul le face despre semnificaţia profundă a conţinuturilor pe care clienţii le aduc
în terapie, prin asociaţii libere, vise, amintiri etc. şi se referă la presupusele experienţe
interioare ale pacienţilor. Scopul lor este acela de a facilita și mări conştientizarea şi
înţelegerea de sine. Interpretarea viselor ocupă un loc special în terapia psihanalitică.
Freud considera că visele sunt ”calea regală către inconștient” și că întregul conținut
manifest al visului trebuie decodat pentru a înțelege conținutul latent, profund.
Interpretarea are la bază răspunsul empatic, ca formă de răspuns terapeutic care
înseamnă rezonanța fină cu emoțiile pacientului și astfel, înțelegerea emoțională a
acestuia. Empatia în relația terapeutică constituie o temă de cercetare frecventă
începând cu a doua jumătate a secolului al 20-lea. Studiile recente accentuează
importanța empatiei terapeutului pentru rezultatele terapiei.

h. Asociația liberă. ”Spune ce-ți vine în minte” este de obicei începutul oricărei
terapii psihanalitice. Psihanaliza consideră că toate gândurile, visele, reveriile și
fanteziile neprelucrate constituie un material clinic bogat care permite înțelegerea
părților sinelui anterior exprimate prin simptome (Luborsky, O’Reilly-Laundry și
Arlow, 2010). Ideea din spatele acestui concept și metode terapeutice este aceea că
cele mai puternice aspecte care structurează materialul interior al pacientului,
operează înafara conștiinței, iar, atât pacientul cât și terapeutul nu au acces la ele. Prin
asociații libere, pacientul intră în contact din ce în ce mai mare cu părți importante ale
sinelui, cu sursele conflictelor sale.

i. Insightul. Psihoterapia de tip psihodinamic pleacă de la asumția că schimbarea


fundamentală nu poate apărea în absența insightului și astfel, îi acordă un rol central.
O altă asumție a psihanaliștilor este aceea că există o distincție între insightul
intelectual și cel emoțional.

Cele două elemente centrale ale tratamentului sunt relația terapeutică (analiza
transferului) și explorarea problemelor pacientului. Balanța dintre cele două elemente
variază în funcție de tipul terapiei dinamice practicate și de nevoile pacientului. Autorii
subliniază faptul că echilibrul correct dintre aceste elemente este ghidat de pacient. În toate
terapiile dinamice, relația terapeutică (analiza transferului) este considerată sursa acțiunii
terapeutice. Analiza transferului ajută pacientul să distingă între fantezie și realitate, între
trecut și prezent; să conștientizeze forța impactului pe care îl au dorințele inconștiente ale
copilăriei; să înțeleagă interpretările și percepțiile eronate ale realității actuale prin prisma
trecutului.

Explorarea problemelor pacientului (munca expresivă) este procesul gradual de a găsi


semnificații în dificultățile pacientului. Înainte de a formula orice ipoteză asupra problemelor
pacientului, terapeutul trebuie să-și adâncească cunoașterea fiind atent la toate canale de
comunicare care au loc. Freud numea acest proces atenție flotantă, în care terapeutul ascultă
tot ceea ce vine și nu ghidează în nici un fel explorarea. Prin metoda asociației libere,
pacientul modelează procesul terapeutic. Terapeutul își dezvoltă înțelegerea luând în
considerare nu numai ceea ce spune pacientul ci și modalitățile nonverbal de exprimare.
Mulți analiști actuali consideră că și reacțiile contratransferențiale sunt surse importante de
informație.

Aprofundarea explorării are loc pe măsură ce apar paternurile (de relaționare și management
al stresului și emoțiilor) din spatele problemelor pacientului. Emoțiile pacientului încep să
aibă sens pe măsură devin clare conexiunile dintre viața trecută și cea prezentă. Apariția
simptomelor dobândește sens pe măsură ce sunt realizate legăturile cu confliectele interne.

Varianta adleriană a procesului terapeutic

Terapia adleriană se bazează pe ideea că psihoterapia este o acțiune de tip educațional ce


se bazează pe cooperarea dintre terapeut și client; condiția esențială a succesului terapeutic
este relația terapeutică fundamentată pe credință, iubire și speranță – aspecte foarte
asemănătoare cu factorii comuni ai terapiei. Aspectele pe care se focalizează re-educarea
vizează stilul de viață al pacientului și relația cu sarcinile vieții (prietenia, munca, iubirea).

După Mosak (1995) procesul educațional din terapia adleriană urmărește câteva scopuri
majore:

a. Creșterea interesului social.

b. Descreșterea sentimentelor de inferioritate, depășirea descurajării, recunoașterea și


utilizarea resurselor personale.

c. Schimbări la nivelul stilului de viață (percepții și scopuri). Scopul terapeutic este de a


transforma erorile mari în erori mici.

d. Schimbarea motivației de tip vinovăție din spatele comportamentelor acceptabile sau


schimbarea valorilor.

e. Încurajarea persoanei de a recunoaște egalitatea între oameni.

f. Ajutarea persoanei de a deveni o ființă umană care participă social.

Obiectivele procesului terapeutic adlerian sunt următoarele (Mosak, 1995):

1. Stabilirea și menținerea unei ”bune” relații. Terapeutul și pacientul stau față în față,
la același nivel, pentru a evita distanțarea sau separarea. Adler abandonează modelul medical
și structurează terapia astfel ca pacientul să se considere o ființă creativă care joacă un rol în
crearea propriilor probleme, o ființă responsabilă pentru acțiunile proprii dar și pentru
schimbare. Astfel pasivitatea pacientului este descurajată iar acesta este încurajat să-și asume
un rol activ în terapie. Terapia necesită cooperare, alinierea scopurilor. Rezistența și
contratransferul sunt definite în termenii unor discrepanțe de scopuri între terapeut și client;
sarcina în acest caz va fi de a realinia scopurile pentru ca terapeutul și pacientul să se miște în
aceeași direcție. Pacientul va învăța că o relație interpersonală bună implică cooperare,
respect mutual și încredere.

2. Analiza dinamicilor pacientului se referă la două aspecte: înțelegerea stilului de viață


al pacientului și înțelegerea felului în care acest stil de viață îi afectează funcționarea curentă
a sarcinilor de viață (prietenie, muncă, iubire). În procedurile de evaluare formale, este
explorată constelația familială a pacientului (de exemplu, poziția copilului în familie) precum
și amintirile timpurii (early recollection), adică cele ce apar înaintea memoriei continue.
Aceste amintiri sunt considerate metode proiective – oamenii își amintesc selectiv
evenimente trecute care sunt consonante cu stilul lor de viață. Rezumatul acestor amintiri
timpurii, povestea vieții pacientului permit evidențierea ”greșelilor de bază”. Stilul de viață
poate fi perceput ca o mitologie personală. Persoana se comportă ”ca și cum” miturile vie ții
sale sunt adevărate. ”Greșelile de bază” sunt următoarele: a. Suprageneralizările (Oamenii
sunt periculoși); b. Scopuri ale securității false sau imposibile (Un pas greșit și ești mort,
Trebuie să mulțumesc pe toată lumea); c. Percepții eronate ale vieții și cerințelor vieții (Viața
este foarte grea); d. Minimizarea sau negarea valorii personale (Sunt prost; Sunt doar o
casnică); e. Valori greșite (Trebuie să fii mereu primul dacă vrei să-i depășești pe ceilal ți).
Analiza continuă cu o examinare a felului în care stilul de viață afectează funcționarea
sarcinilor de viață.

3. Interpretarea încununată de insight. Pentru Adler, insightul înseamnă înțelegerea


tradusă într-o acțiune constructivă și reflectă înțelegerea pacientului asupra naturii teleologice
a comportamentului și asupra apercepțiilor greșite, precum și rolul acestora în mișcarea vieții.
Insightul este facilitat prin interpretarea modalităților obișnuite de comunicare, a viselor,
fanteziilor, comportamentului, simptomelor, tranzacțiilor dintre pacient și terapeut,
tranzacțiilor interpersonale ale pacientului. Interpretările adleriene pun accentul pe cauză, pe
mișcare și mai puțin pe descriere. Prin interpretare, terapeutul pune o oglindă în fața
pacientului. Interpretările relaționează trecutul de viitor doar pentru a puncta continuitatea
stilului de viață dezadaptativ și nu pentru a demonstra o conexiune cauzală.
Adler considera visul ca fiind o activitate de rezolvare de probleme cu orientare spre
viitor, spre deosebire de viziunea lui Freud care vedea visul ca fiind o încercare de rezolvare
a unei probleme vechi, trecute. Adeptul unicității individului, Adler respingea teoria
simbolismului fix în interpretarea viselor. Astfel, pentru Adler, visele permit aducerea la
suprafață a problemelor clientului și indică mișcarea pacientului.

4. Reorientarea înseamnă convingerea pacientului că schimbarea este bună pentru el.


Maniera actuală de a trăi a pacientului îi conferă ”siguranță” dar nu fericire; de aceea, pentru
că terapia sau viața nu oferă garanții, clientul trebuie să riște un pic din siguranță” pentru
posibilitatea unei mai mari fericiri sau auto-împliniri.

Alte tehnici terapeutice adleriene sunt: identificarea unor alternative de către terapeut și
lăsarea pacientului s-o aleagă pe cea mai potrivită; utilizarea extensivă a încurajării (mai ales
datorită faptului că Adler consideră omul mai degrabă descurajat decât bolnav); jocuri de rol,
scaunul gol, și altele în funcție de creativitatea terapeutului și deschiderea să către a
experimenta – toate având scopul de a reorienta pacientul.
Varianta jungiană a procesului terapeutic

Jung și-a construit sistemul terapeutic plecând de la patru principii (Douglas, 1995): a)
psihicul este un sistem autoreglator; b) inconștientul are o componentă creativă și
autoreglatoare; c) relația terapeut-pacient joacă un rol major în facilitarea auto-conștientizării
și vindecării; d) creșterea personalității se desfășoară pe parcursul întregii vieți și a mai
multor stadii.

Omul se confruntă de-a lungul vieții sale cu mai multe sarcini de dezvoltare, iar dacă se
abate de la acestea, apare nevroza. Astfel, nevroza este considerată de Jung un simptom al
tulburării echilibrului personalității, astfel că în loc să se focalizeze pe simptome izolate,
terapeutul jungian caută complexul de la baza simptomului. Jung (1965 cf. Douglas, 1995)
afirma că atunci când terapeutul descoperă secretul pacientului, are și cheia rezolvării
problemelor sale. Psihoterapia analitică se focalizează pe următoarele aspecte: căutarea
rădăcinilor complexelor și nevrozelor actuale în evenimentele și traumele trecute;
descoperirea felului cum acestea se manifestă în relația medic-pacient; recunoașterea
paternurilor arhetipale care se manifestă prin acțiunea complexelor; rezolvarea conflictelor
normale și patologice (diferențierea se face în funcție de gradul de conștientizare a
conflictului și puterea cu care se manifestă complexul de la baza sa). Psihoterapia
psihanalitică vizează nu doar rezolvarea complexelor sau dezvoltarea eului, ci auto-
actualizarea (individuarea), astfel ca pacienții să-și trăiască viața la potențialul lor maxim.

De-a lungul timpului, terapia jungiană a cunoscut modificări; astfel, Fordham (1990 cf.
Douglas 1995) s-a centrat pe observarea și analizarea rănilor primare de la baza complexelor
manifestate în comportamentul copiilor; accentuarea importanței interpretărilor verbale și
explicațiilor comportamentului prezent; focalizarea pe emoțiile, sentimentele și
conștientizarea corporală a pacientului, mai degrabă decât pe interpretarea verbală ca
modalitate principală de analiză (Whitmont, 1982; Hillman, 1992; Sullivan, 1989; Siegelman,
1990; Carotenuto, 1992; Beebe, 1992 cf. Douglas, 1995).

ABORDAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ

Această abordare își are originea în știința comportamentului, teoria învățării, psihologia
cognitivă și psihologia experimentală.

Abordarea cognitiv-comportamentală include câteva tipuri speciale de terapii: terapia


comportamentală, terapia cognitivă, terapia cognitiv-comportamentală și terapia rațional-
emotivă. Aceste terapii promovează rezolvarea problemelor clienților prin producerea de
schimbări la nivelul cognițiilor și/sau comportamentelor, utilizând tehnici validate științific.

În funcție de cât de mult accent se pune pe aspectele cognitive în formularea cazurilor,


acest tip de terapii se întinde pe un continuum în care a) la un capăt se află terapiile
comportamentale ce se focalizează pe comportament și determinanții din mediu ai acestuia, și
b) la celălalt capăt se găsesc terapiile care își conceptualizează cazurile doar în termeni
cognitivi, fără intervenții comportamentale (Grant, Young, DeRubeis, 2005). Majoritatea
terapiilor cognitiv-comportamentale se află între cele două extreme combinând intervenții
comportamentale și cognitive în măduri diferite în funcție de caz.

Abordările cognitiv-comportamentale pot fi caracterizate prin următoarele elemente


specifice:

a. Evaluarea empirică a eficienței metodelor terapeutice cognitiv-comportamentale.


Adepții acestei orientări terapeutice sunt intens și sistematic preocupați de validarea
terapiei. În acest sens, au apărut terapiile validate empiric. Pe de altă parte, abordarea
empirică se remarcă în atitudinea terapeutului pe parcursul procesului terapeutic
concretizată în: colecționarea de informații obiective, organizarea acestora în ipoteze
de lucru testabile în realitate, schimbarea ipotezelor în cazul învalidării acestora,
operaționalizarea obiectivelor terapeutice, evaluarea periodică a progresului
terapeutic.

b. Caracterul structurat și standardizat. Ca urmare a procesului continuu de validare


empirică a tratamentelor cognitiv-comportamentale, au apărut proceduri
standardizate, rezumate în ghiduri/manuale de tratament, pe care adepții orientării le
aplică în cadrul ședințelor. Acestea au pretenția de a mări obiectivitatea, valididatea și
eficiența intervențiilor terapeutice. Acest element de specificitate se remarcă și prin
contractul terapeutic clar pe care terapeutul îl face împreună cu pacientul. Contractul
terapeutic trebuie să expliciteze clar și precis obiectivele terapeutice, planul de
tratament, intervențiile terapeutice și relația terapeutică.

c. Caracterul limitat în timp și orientat spre scop. Orice formă de TCC este limitată în
timp; în medie durează între 10 și 20 de ședințe, putând merge până la 50 în funcție de
gravitatea problematicii clientului. O terapie cognitiv-comportamentală se încheie
atunci când sunt atinse toate obiectivele terapeutice.

d. Focalizarea pe simptom. Terapiile cognitiv-comportamentale nu vizează cauzele


tulburărilor psihopatologice, ci constelațiile de simptome actuale ce provoacă
dezadaptarea clientului.

e. Orientarea spre prezent. Spre deosebire de terapiile psihodinamice care vizează


procesarea terapeutică a trecutului pacientului, terapiile cognitiv-comportamentale se
centrează pe viața prezentă a persoanei, pe problemele sale actuale și modificarea
acestora. Chiar dacă terapeuții recunosc importanța factorilor cauzali din trecutul
(copilăria) clientului, nu se focalizează pe ei.

f. Caracterul colaborativ al relației terapeutice . Clientul este considerat un colaborator


al procesului terapeutic capabil să aleagă și să acționeze împreună cu terapeutul
pentru rezolvarea propriilor probleme.

Mahoney și Ainkoff (1978 cf. Sudak, 2006) au propus o clasificare a tipurilor de terapie
cognitivă în trei categorii, în funcție de orientarea terapiei spre schimbarea cognitivă sau spre
schimbarea comportamentală :
a. Terapii cognitive de restructurare. Ideea de pornire în aceste terapii este că
suferința emoțională și tulburările comportamentale rezultă din erorile de gândire iar
scopul lor este de a ajuta pacientul să gândească mai rațional și mai adaptativ. Cele
două paradigme care se focalizează pe restructurarea cognitivă sunt Terapia
Cognitivă, dezvoltată de Aaron Beck, și Terapia Comportamentală Rațional-Emotivă,
dezvoltată de Albert Ellis.

b. Terapii orientate pe trainingul abilităților de coping. Aceste terapii se


focalizează pe antrenarea clienților de a performa un set de abilități destinate a-i ajuta
să facă față mai bine situațiilor externe stresante și problematice. Gândurile negative
nu sunt abordate terapeutic decât dacă interferează cu răspunsurile clientului la
situațiile stresante. Trainingul de inoculare a stresului (Stress inoculation training -
Meichenbaum, 1977) și Restructurarea sistematică rațională (Systematic rational
restructuring - Goldfried și Davison, 1976) constituie două exemple de astfel de
terapii.

c. Terapii de rezolvare a problemelor. Aceste terapii au rolul de a învăța


pacientul să aplice o serie de strategii cognitive sau comportamentale pentru a rezolva
mai multe situații problematice. Terapeutul colaborează activ cu pacientul pentru a
dezvolta soluții la probleme, pornind de la asumpția că acest lucru conduce la o
îmbunătățire a stării emoționale și a comportamentului. Un exemplu de astfel de
terapie este cea dezvoltată de D'Zurilla și Goldfried (1976) – Terapia de rezolvare a
problemelor.

Evoluția teoriei comportamentale și cognitive

Terapiile orientării cognitiv-comportamentale se bazează pe teoriile comportamentale și


ale învățării dezvoltate de Watson, Pavlov sau Skinner.

John Watson (1878–1958) a dezvoltat teoria comportamentului, introducând psihologia în


aria cercetării experimentale și având ca scop predicția și controlul comportamentului. A
considerat că psihologia trebuie să fie o știință a comportamanetului și a determinan ților
acestuia. Watson dat naștere psihologiei clinice științifice și a realizat primele experimente de
decondiționare a fobiilor la copii.
Ivan P. Pavlov (1849–1936) a studiat mecanismul condiționării clasice a
comportamentului prin care acesta poate fi manipulat. Invățarea prin condiționare clasică
susține ideea că multe reacții emoționale (normale sau patologice), sunt condiționate de
asocierea dintre un stimul condiționat și un stimul necondiționat ce declanșează automat un
răspuns emoțional necondiționat. Această perspectivă teoretică explică, de exemplu, reacțiile
anxioase din cadrul fobiilor specifice și a constituit baza intervențiilor terapeutice pentru
decondiționarea fricilor patologice.

B.F. Skinner (1904–1990) a studiat mecanismul condiționării operante prin care un


comportament își poate mări sau micșora probabilitatea apariției în funcție de consecințele
imediate ale acelui comportament (sistemul de întăriri). Descoperirile lui Skinner au condus
la noi aplicații clinice: analiza funcțională a comportamentului și modificarea voluntară a
comportamentului. Principiile condiționării operante au fost folosite pentru a explica multiple
reacții patologice (de exemplu, comportamentul de evitare din fobii, crizele de bulimie, etc.)
precum și pentru dezvățarea acestor comportamente și re-învățarea unor reacții adaptative.

Hans Eysenck (1916-1997) a criticat lipsa de fundamentare științifică a psihanalizei și, în


consecință, și-a dedicat o mare parte a activității sale explorării și studierii tehnicilor
comportamentale. A fost primul care a folosit sintagma de terapie comportamentală. Scopul
lui Eysenck și a echipei sale a fost acela de a aplica teoria învățării și tehnicile de
condiționare pentru a trata probleme psihiatrice, abilitând astfel pacientul să dezvolte
comportamente mai adaptative.

Joseph Wolpe (1915-1997) este considerat un alt pionier al terapiei comportamentale care
în 1958 a dezvoltat metoda desensibilizării sistematice (expunerea treptată a pacientului la
stimuli fobogeni) pentru tratarea fobiilor până când răspunsul de frică dispare și pacientul
poate tolera o expunere totală fără a asocia un răspuns de frică.

Mowrer (XXX) a formulat teoria bifactorială a învățării, făcând legătura dintre


condiționarea clasică și cea operantă, prin identificarea comportamentului de evitare –
esențial în menținerea comportamentelor fobice.

Arnold Lazarus (născut în 1932) a folosit metoda desensibilizării sistematice a lui Wolpe
împreună cu metodele psihoterapeutice existente (suportul terapeutic și insightul) pentru a
creea o terapie care să poată fi utilizată pentru o plajă largă de probleme psihologice.
Albert Bandura (născut în 1925) a formulat teoria învățării sociale, explicând procese
precum modelarea, procese simbolice și mecanisme auto-reglatoare, orientând terapia
comportamentală spre luarea în considerare a proceselor cognitive ca mediatoare ale
comportamentelor. Învățarea prin modelare (învățarea observațională) susține ideea că
oamenii își pot modifica comportamentul observând comportamentele celor din jur (a
modelelor). Prin modelare se învață expectanțele adică ce ne așteptăm să se întâmple dacă
adoptăm un comportament. A insistat asupra ideii de eficiență personală percepută
(sentimentul autoeficacității) și asupra expectanțelor de reușită în comportamentul uman.
Teoria sa susține ideea determinismului reciproc între individ și mediu în apariția cognițiilor
și comportamentelor și stă la baza elaborării unor tehnici de tratare a fobiilor, depresiei sau
recăderilor în toxicomanii.

Martin Seligman (născut în 1942) a introdus noțiunea de neajutorare învățată (learned


helplessness) – o persoană expusă repetat la evenimente negative incontrolabile ”învață” că
nu există legătură între ceea ce face și ceea ce se întâmplă. A considerat că acesta este unul
dintre mecanismele depresiei.

În anii ’70 cercetările arătau că terapia comportamentală se dovedea eficientă pentru


problemele psihologice variate. Cu toate acestea, tot mai mulți cercetători din domeniul
terapiei comportamentale au simțit nevoia de a depăși noțiunile mecaniciste ale practicii
terapiei comportamentale (Lazarus, 1971 cf. Dafinoiu 2008), considerând ca majoritatea
tratamentelor comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar în termenii teoriei
învățarii.

La mijlocul anilor ’50 s-a dezvoltat un interes crescut pentru cogniție în domeniul
psihologiei experimentale, cunoscut sub denumirea de ”revoluție cognitivă” (Murray, 1995
cf. Hamlyn, 2007).

În anii ’50 Albert Ellis (1913-2007) și Aaron Beck (născut în 1921), doi psihanaliști
practicieni, au început să exploreze ideea conform căreia cognițiile joacă un rol important în
formarea și menținerea problemelor psihologice ale oamenilor. În 1955, Ellis a dezvoltat
terapia rațional-emotivă, respectiv Modelul ABC, conform căruia Evenimente Activatoare
din viața persoanei provoacă Consecințe emoționale dureroase (de tipul depresiei) datorită
Convingerilor interne iraționale (Beliefs) pe care persoana le are în relație cu acel eveniment.
Intervențiile terapeutice propuse de Ellis vizau tocmai schimbarea acestor credințe iraționale
pentru o mai bună funcționare.
În anii ’60 Aaron Beck (născut 1921) și-a publicat pentru prima dată teoria de la baza
Terapiei Cognitive, prin care propunea ideea că cognițiile oamenilor le afectează răspunsurile
emoționale, comportamentale și fiziologice, iar schimbarea cognițiilor va determina
schimbarea răspunsurilor.

Donald Meichenbaum (născut în 1940) a contribuit la dezvoltarea terapiilor cognitive, prin


promovarea acestora și prin contribuția sa la integrarea teoriei comportamentale cu cea
cognitivă. Din 1975 când a publicat ‘Cognitive-Behavior Modification Newsletter’,
terapeuții comportamentaliști au integrat abordările cognitive și astfel a apărut terapia
cognitiv-comportamentală. A dezvoltat modificările cognitiv-comportamentale prin tehnicile
de inoculare a stresului (stress inoculation training) – în care pacientul este învățat, în etape,
să adopte strategii de coping noi la situații stresante - și de autodialog (self-instructional
training) – în care pacientul este învățat să vorbească cu sine până își pot controla
comportamentu.. Scopul acestor tehnici este de a modifica mecanismele de coping ce au un
rol esențial în psihopatologie.

O tendință modernă în orientarea cognitiv-comportamentală este de a considera natura


relativă a experienței mai degrabă decât a o percepe ca pe ceva obiectiv, rațional (de
exemplu, Guidano și Liotti, 1983; Neimeyer, 1986; Mahoney, 1990 cf. Hamlyn, 2007).
Aceste terapii constructivist-cognitive au multe elemente teoretice și tehnice în comun cu
abordările umaniste și psihanalitice (Arnkoff și Glass,

1995 cf. Hamlyn, 2007), și reprezintă probabil o mișcare către integrarea psihoterapiei.
Grant, Young, DeRubeis (2005) identifică câteva curente în domeniul terapiei care
accentuau rolul factorilor cognitivi ca mediatori ai schimbărilor comportamentale:

a. Comportamente deschise precum gândirea obsesională sau învățarea


observațională nu pot fi abordate doar prin metode comportamentale;

b. Datele provenind de la științele cognitive pun sub semnul întrebării modelele


comportamentale stricte;

c. Teoreticieni precum Beck, Ellis și Meichenbaum se auto-denumeau cognitiv-


comportamentaliști;
d. Cercetările științifice publicate demonstrează că metodele cognitiv-
comportamentale sunt echivalente sau chiar mai bune decât metodele
comportamentale pentru anumite tulburări.

Astfel, a apărut un demers eclectic prin care, la tehnicile comportamentale existente au


fost adăugate componente cognitive.

Concepte centrale utilizate în terapiile cognitiv-comportamentale

Terapiile comportamentale

Conceptele folosite pentru a înțelege procesul terapeutic al terapiei comportamentale sunt


cele descrise de reprezentanții teoriilor învățării. În principiu, sub denumirea de terapie
comportamentală sunt reunite un grup eterogen de modele teoretice ale comportamentului
uman și modele de intervenție terapeutică specifice tulburărilor psihopatologice. Nu există o
teorie unificatoare care să stea la baza acestei abordări, ci există modele de comportament
dezvoltate de mai mulți cercetători pe baze empirice.

Wilson (1995) clasifică cele mai importante abordări ale terapiei comportamentale
contemporane în funcție de măsura în care acestea utilizează concepte și proceduri cognitive:

1. Analiza comportamentală aplicată este o extensie directă a behaviorismului


radical a lui Skinner. Principala să asumpție este aceea că comportamentul este o
funcție a consecințelor sale, iar procedurile terapeutice vizează tocmai alterarea
acestor relații. Tehnicile utilizate sunt: întărirea, extincția, controlul stimulului.
Procesele cognitive nu sunt luate în considerare în analiza științifică a
comportamentului.

2. Modelul neo-behaviorist mediațional stimul-răspuns are la bază principiile


condiționării clasice și teoriile învățării (Pavlov, Hull, Miller). Spre deosebire de
condiționarea operantă, modelul S-R este mediat de variabile. Acest model a fost
utilizat mai ales în abordarea tulburărilor de anxietate, prin aplicarea tehnicilor de
desensibilizare sistematică și flooding, în care rolul imaginației dirijate joacă un rol
foarte important.
3. Teoria social-cognitivă, formulată de Albert Bandura, susține că
comportamentul se bazează pe trei sisteme reglatorii care interacționează: (a) stimulul
- evenimentul extern, (b) întărirea externă și (c) procesele cognitive mediatoare.
Influența evenimentelor din mediu asupra comportamentului este determinată de
procese cognitive care mediază felul în care individul le percepe și interpretează.
Asumpția de bază este aceea că nu atât experiența în sine produce tulburări
psihologice ci interpretarea experienței de către client.

Toate terapiile comportamentale au la bază un model psihologic al comportamentului


uman și angajamentul față de fundamentarea științifică a metodelor utilizate. Wilson (1995)
enumeră principalele consecințe ce derivă din aceste idei comune:
1. Comportamentele anormale apar și se mențin la fel ca și cele normale.

2. Evaluarea comportamentală se focalizează pe determinanții actuali ai


comportamentului mai degrabă decât pe analiza trecutului sau a etiologiei
comportamentului.

3. Analiza comportamentului se face împărțind problema în componente iar procedurile


terapeutice țintesc fiecare componentă specifică.

4. Strategiile terapeutice sunt formulate în mod individual pentru probleme și indivizi


diferiți.

5. Terapia comportamentală implică angajamentul față de abordarea științifică (cadru


conceptual explicit, testabil; tehnici terapeutice măsurabile și replicabile; evaluarea
experimentală a metodelor și conceptelor).

Terapiile cognitive

Asumpțiile generale ale terapiilor cognitive și principiile care le fundamentează au fost


sintetizate de Ellis (1962) și Beck (1976) (apud. David, 2006):

1. Problemele psihice sunt răspunsuri dezadaptative/disfuncționale învățate, susținute de


cogniții disfuncționale/iraționale (nesănătoare/deazadaptative), conștiente și/sau
inconștiente; aşadar medierea cognitivă este fundamentală pentru a clasifica o terapie
drept cognitiv-comportamentală.

2. Cogniţiile disfuncţionale/iraţionale pot fi identificate și schimbate.


3. Factorii generatori ai gândirii disfuncționale/iraționale sunt influențele genetice și de
mediu.

4. Cognițiile disfuncționale/iraționale care generează psihopatologia pot fi identificate și


schimbate prin tehnici cognitive.

5. În abordarea cognitiv-comportamentală, atât teoriile cât și procedurile de intervenție


trebuie validate ştiinţific.

Albert Ellis, considerat precursorul terapiilor cognitive, a studiat sistemele de credințe


iraționale ale pacientului cu scopul de a le modifica și a dat naștere propriului sistem
terapeutic – Terapia Rațional-Emotivă a apărut concomitent cu Terapia Cognitivă a lui
Aaron Beck. Asumția sa fundamentală este aceea că oamenii nu sunt reacționează emoțional
la evenimentele trăite ci la felul subiectiv și irațional în care le percep; ei emit convingeri
despre propria persoană (de exemplu, ”Sunt un ratat!”) și nu percep relativitatea
evenimentelor trăite. Scopul general al terapiei rațional-emotive este modificarea acestor
convingeri iraționale despre sine. În acest sens, Ellis a construit Modelul A.B.C.D.E. care
descrie etapele terapeutice. Astfel:

A (Activating Events). În această etapă sunt identificați declanșatorii credințelor iraționale


care pot fi situații externe, obiective sau interne, subiective.

B (Beliefs). În această etapă sunt identificate convingerile iraționale ale pacientului care se
interpun între A (evenimentul activator) și C (consecințele). Ellis a identificat 10 credințe
iraționale frecvent întâlnite la persoanele cu tulburări nevrotice:

1. Trebuie să fiu iubit sau aprobat în toate, totdeauna, de toată lumea.

2. Trebuie să fiu competent, adecvat și să fiu în stare să reușesc în orice activitate


importantă, altfel sunt o persoană inadecvată și lipsită de valoare.

3. Oamenii trebuie să acționeze corect iar dacă nu o fac atunci sunt niște persoane
rele. Cei care fac rău sunt detestabili și trebuie condamnați..

4. Este groaznic, teribil când lucrurile nu sunt așa cum doresc.

5. Tulburarea emoțională are în primul rând cauze externe iar oamenii au puține
capacități de a-și crește sau descrește emoțiile și comportamentele disfuncționale.
6. Dacă există ceva neliniștitor, trebuie să fiu în mod constant și excesiv preocupat și
bulversat de acel lucru.

7. O persoană nu poate și nu trebuie să se confrunte cu responsabilitățile și


dificultățile vieții și este mai ușor să le evite.

8. Trebuie să fiu dependent de ceilalți și să am nevoie de ei și nu-mi pot conduce


singur propria viață.

9. Istoria mea personală este determinant important pentru comportamentul meu


prezent și pentru că, câândva, ceva m-a afectat puternic, va avea acel efect un timp
indefinit.

10. Tulburările altor oameni sunt oribile și trebuie să mă simt nefericit în privința lor.

11. Există o soluție corectă, precisă și perfectă pentru problemele umane și este
groaznic dacă această soluție nu este găsită.

Alți autori (Campbell, 1985, Burgess, 1990 cf. Holdevici, 1999) au categorizat aceste
credințe iraționale în patru grupe: solicitări nerealiste, credințe legate de valoare personală,
tendința de ”catastrofizare”, credințe legate de toleranța scăzută la frustrație. Ei consideră că
aceste credințe iraționale sunt leate de trei motivații ale omului: nevoia de aprobare, nevoia
de realizare și nevoia de confort.

C (Consequences). Sistemele de credințe iraționale determină apariția răspunsurilor


psihopatologice (emoționale, fiziologice și comportamentale).

D (Disputing) – vizează restructurarea cognițiilor iraționale prin jocuri de rol în care


cognițiile sunt evaluate și sunt identificate altele raționale.

E (Effective) este etapa de asimilare a unor cogniții funcționale, raționale.

În anii `60, Aron Beck a dezvoltat o Terapia Cognitivă a depresiei. Aron Beck a
considerat că ideile psihanalitice nu explică tot ceea ce el observa că se întâmplă cu clienții
deprimați. El a observat că pacienții cu depresie au gânduri conștiente care evaluează
experiențele lor iar acestea sunt negative dar și înalt accesibile pentru schimbare. Cu toate
acestea, Beck formulează un model teoretic și aplicativ în care sistematizează aspecte ale
psihanalizei și terapiei comportamentale. Influența psihanalizei este evidentă în două idei
fundamentale ale lui Beck: a. schemele cognitive și b. interrelațiile subtile dintre gândire,
emoție și comportament. Influețta terapiei comportamentale devine evidentă în următoarele
aspect: a. structurarea sistematică a interviului terapeutic, b. definirea scopurilor și proceselor
care permit atingerea lor, c. operaționalizarea tehnicilor terapeutice și a evaluării.

În contrast cu perspectiva psihiatriăa tradițională asupra depresiei, Beck a emis ipoteza că


gândurile negative nu sunt doar un simptom ci au un rol central în menținerea depresiei.
Astfel depresia poate fi tratată ajutând pacientul să identifice și să modifice gândurile
negative. Gândurile negative din depresie își au originea în atitudinile (postulate
disfuncționale) dobândite în prima copilărie.

Beck identifică cercul vicios al menținerii depresiei în care gândurile negative scad
dispoziția generală, care la rândul ei, crește probabilitatea apariției gândurilor negative.
Sarcina terapeutului este de a rupe acest cerc vicios, învățând pacientul să evalueze
veridicitatea gândurilor automate negative. Acest model nu implică faptul că gândirea
negativă determină depresia. Depresia este considerată rezultatul final al unor variabile
complexe – biologice, de dezvoltare, sociale, psihologice. Gândirea depresivă nu este cauza
depresiei ci o parte a ei.

Modelul lui Beck, deși formulat initial doar pentru depresie, este valabil multe tulburările
psihopatologice pentru că evidențiază rolul cognițiilor în interacțiunea sistemică a acestora cu
emoțiile și comportamentele.

Alterările funcționale ale capacității cognitive apar, după Beck, la următoarele 3 niveluri
psihologice (cf. Dafinoiu, 2005):

a) nivelul cognițiilor (gânduri automate disfuncționale). Cognițiile alcătuiesc un


monolog interior automat, repetitiv, dureros, spontan și involuntar; nu sunt produsul
unei prelucrări rationale; sunt greu de identificat de pacient pentru ca au un caracter
habitual, fiind într-o strânsă relație cu sistemul personal de convingeri. Temele
principale ale gândurilor automate sunt: autodeprecierea, sentimentul eșecului,
respingerea de către ceilalți, exagerarea dificultăților, hiperexigența față de sine. Beck
a restrâns aceste teme într-o triadă cognitivă: imaginea de sine (“Sunt un nimeni!”),
experiența curentă negativă (“Nimic din ce fac nu iese bine!”), viitor negativ
(“Niciodată nu-mi va fi mai bine!”).
b) nivelul proceselor cognitive. Beck (1976, cf. David, 2006) identifică câteva
tipuri de erori în procesarea informației responsabile pentru apariția gândurilor
automate negative despre sine și lume.

a. Suprageneralizarea. Un eveniment particular, deseori singular, din experiența


clientului este generalizat. Se evidențiază în afirmații care conțin cuvinte de tipul:
niciodată, nimeni, totul, nimic (”Sunt un nimeni!, Nimeni nu mă iubește!, Niciodată
n-o să mă placă nimeni!”). Varianta funcțională este generalizarea susținută logic.

b. Abstracția selectivă presupune extragerea unui detaliu negativ dintr-o situație și


utilizarea lui în alt context fără a ține cont de toate elementele contextului ințial.
Varianta funcțională este abstracțiunea susținută logic.

c. Inferența arbitrară este în mod obișnuit denumită ”citirea gândurilor” sau ”lectura
realității” și determină persoana care face o astfel de eroare să fie convinsă că știe cu
certitudine ce simte sau gândește altcineva, deși faptele reale nu susțin raționamentul
său. Varianta funcțională este inferența susținută logic.

d. Personalizarea este procesul prin care persoana își autoatribuie responsabilitatea unor
evenimente neplăcute. Varianta funcțională este asumarea responsabilității atunci
când este cazul.

e. Maximizarea sau minimizarea este procesul de evaluare eronată a semnificației și


amplitudinii unui eveniment. Variant funcțională este evaluarea adecvată a
semnificației evenimentului.

f. Gândirea dihotomică (toul sau nimic, alb sau negru) prin care nuanțele și
complexitatea realității sunt eliminate. Varianta funcțională este gândirea nuanțată.

g. Autocomenzile imperative (Trebuie să!) prin care gândurile sau acțiunile devin
constrângeri, obligații, datorii ce-i provoacă neplăcere. Varianta funcțională este
alegerea prin asumare a acțiunilor.

h. Etichetarea este procesul prin care se atașează o etichetă globală propriei persoane
/altor personae fără a tine cont de dovezile care o infirmă. Varianta funcțională este
evaluarea valorii de adevăr prin dovezi.
i. Gândirea emoțională este procesul prin care oamenii cred ceva pentru că așa ”simt”
ei, ignorând dovezile. Varianta funcțională este evaluarea adevărului prin dovezi.

j. Vederea ”în tunel” este procesul prin care sunt selectate doar aspecte positive sau
negative. Varianta funcțională este înregistrarea tuturor dovezilor și elementelor
existente.

Aceste erori, pentru că determincă apariția unei ”hărți” de interpretare a reașității,


provoacă apariția gândurilor negative automate.

c) nivelul schemei cognitive depresogene. După Beck (1995, cf. Dewan ş.a.
2004) indivizii dispun de patternuri sau teme caracteristice de gândire. Într-o stare
psihopatologică indivizii posedă convingeri negative esenţiale (negative core beliefs)
despre sine care se încadrează în una din cele două categorii mai largi: cele relaţionate
cu neajutorarea (helplessness) ori cele relaţionate cu neiubirea (unlovebility).
Conform teoriei cognitive credinţele de bază (core beliefs) sunt stocate în structuri
mentale numite scheme. Schema cognitivă depresogenă (denumită și postulat
silențios, sau atitudine disfuncțională) se află la baza primelor două niveluri și este
responsabilă de vulnerabilitatea la depresie. Schema cognitivă este o structură
emotional-cognitivă, intrapsihică, dezvoltată în copilărie în urma unor evenimente
psihotraumatizante, cu ajutorul căreia stimuli din mediu sunt ordonați și evaluați.
Schema de formează prin selectarea percepțiilor și combinarea lor în structuri
intrapsihice. Ea rămâne inactivă până când este reactivată de anumite evenimente din
viața adultă. Dacă schema este activată, aceasta modifică percepția realității, devine
un filtru al realității. Exemple de scheme cognitive: ”Nu merit să fiu iubit!”, ”Nu am
valoare!”.

După Beck (1996 cf. Dewan ş.a. 2004) schemele cuprind aspecte cognitive, afective,
motivaţionale și fiziologice. Clusterele de scheme activate împreună se numesc moduri
(modes). Rădăcinile cognitive ale psihopatologiei se originează la nivelul primar în care
procesarea informaţiilor este dominată de modurile primare. De exemplu, în modul anxios,
temele de ameninţare sunt hipervalente. În modurile depresive, indivizii sunt dominaţi de
ideile de pierdere şi deprivare. Aceste moduri sunt activate atunci când apariţia unui stresor
negativ întâlneşte o vulnerabilitate de bază a persoanei. Schemele cognitive sunt foarte rigide
și inconștiente, determinând la rândul lor comportamente rigide și emoții neplăcute puternice
– persoana va amplifica tot ceea ce este în acord cu schema sa. Această filtrare a realității prin
intermediul schemei cognitive va conduce la disocierea persoanei de realitate iar convingerile
individului vor deveni predicții care se autoîmplinesc.

În 1990, Clark (cf. Dewan ş.a. 2004) identifică două categorii de scheme care operează în
cadrul sistemului de procesare a informaţiilor. Schemele constructive se află sub control
conştient şi constau din scopuri personale și principii de ghidare în societate. Ele sunt
flexibile, accesibile şi elaborate; facilitează rezolvarea de probleme, gândirea raţională și
creativitatea și ghidează activitatea productivă orientată către un scop. Schemele primare
(primal schemas) sunt rigide, absolute şi din punct de vedere evoluţionist legate de
supravieţuire. Procesarea se realizează la nivel automat sau preconştient. Pentru că sunt
asociate cu nevoile de bază ale organismului (conservarea, dominarea, sociabilitatea și
reproducerea), ele tind să domine sistemul de procesare a informaţiilor atunci când sunt
activate. Când o schemă primară este activată, individul tinde să proceseze informaţia într-un
mod distorsionat.

Abordarea cognitiv-comportamentală foloseşte modelul procesării informaţiei pentru a


înţelege normalitatea şi anormalitatea psihică, respectiv sănătatea şi boala mentală şi pentru a
realiza intervenţii asupra aspectelor psihopatologice. Aspectul central al acestei orientări este
ansamblul concepţiilor despre sine și lume al oamenilor considerate a determina reacţiile
comportamentale. Aspectele patologice ale clienţilor sunt considerate ca fiind răspunsuri
dezadaptative/disfuncţionale învăţate, susţinute de cogniţii disfuncţionale/iraţionale.

Terapiile comportamentale
Terapiile comportamentale sunt terapii de scurtă-durată parcurgând în medie între 25 și 50
de ședințe. Obiectivul principal al terapiei comportamentale este evaluarea comportamentală
detaliată a problemelor clientului – analiza funcțională a comportamentului. În acest sens,
se utilizează Modelul ABC comportamental. Conform acestui model, comportamentele
oamenilor sunt generate de procesări informaționale aactivate de stimuli și care sunt
menținute prin consecințele lor (David, 2006). Prezentăm pe scurt acest model detaliat de
David (2006).
A (Antecedente) – stimuli externi și interni și procesări informaționale (informații
procedurale, autoeficacitate și expectațe pozitive). Schimbarea eficientă presupune și
schimbări la nivelul acestor procesări.
B (Behaviour) – se referă mai ales la comportamentele operante.
C (Consecințe) – se referă la întăriri și pedepse, care cresc, respectiv scad probabilitatea
apariției comportamentului-țintă.
Terapiile comportamentale vizează mai multe etape, fiecare marcate de tehnici terapeutice
specifice.

Terapia cognitivă
Terapiile cognitive au ca obiectiv principal restructurarea cognitivă. În acest sens se
utilizează Modelul ABC cognitiv, inițiat de Ellis și dezvoltat ulterior de Beck (descrise
anterior).
Eliminarea discrepanțelor cognitive se face prin modificări la două niveluri:
a) nivelul cognitiv (B), prin proceduri de restructurare cognitivă;
b) nivelul evenimentului activator (A), prin proceduri de rezolvare de probleme și
antrenament asertiv (David, 2006).

ABORDAREA UMANISTĂ

Apărute în anii ”60 ca reacție la terapiile psihodinamice și comportamentale,


psihoterapiile umaniste sunt considerate ”A III-a Forță” în domeniu. Acestă orientare
terapeutică are rădăcini puternice în abordarea psihodinamică, prin accentul pus pe rolul
experienței reale în apariția problemelor psihologice și pe importanța curativă a relației
actuale ”aici-și-acum” dintre terapeut și client.
Există câteva idei filosofice comune tuturor terapiilor umaniste ce constituie fundamentul
acestora. Deși nici una nu este întâlnită doar în terapia umanistă, constelația lor și
centralitatea lor în paradigma umanistă o individualizează de celelalte abordări.
a. Potențialul uman și libertatea . Toate terapiile umaniste au o viziune optimistă
despre natura umană, considerând că oamenii dispun de o tendință internă automat
orientată către sănătate și de libertatea și responsabilitatea de a alege cum să- și
trăiască viața. Pentru aceasta, ei dispun de toate resursele interne necesare.

b. Holism. Oamenii sunt considerați un întreg indivizibil de context sau de ei


înșiși; aspectele cognitive, emoționale, comportamentale și corporale formează o
unitate aflată în strânsă interacțiune cu contextul de viață al persoanei. Pentru a
înțelege cu adevărat oamenii și problemele lor, terapeuții trebuie să țină cont de aceste
aspecte.
c. Relația. O valoare centrală pentru toate terapiile umaniste o reprezintă
capacitatea umană de relaționare. Din acest punct de vedere, problemele își au
originea în relaționarea dintre oameni iar relația terapeutică este considerată o sursă
centrală de rezolvare și vindecare.

d. Fenomenologia. Centrul de interes al terapeuților umaniști îl constituie


experiența clientului, liberă de asumpțiile personale sau teoretice ale terapeutului.
Clientul este încurajat să acorde atenție tuturor aspectelor experienței sale astfel încât
pot apărea noi semnificații ale ei.

Evoluția teoriei umaniste

Existențialismul în filosofie, apărut în secolul al XIX-lea în Europa, a început să


influențeze psihiatria.
Karl Jaspers (1883-1969), psihiatru și filosof, a conturat o abordare a suferinței și
vindecării umane încorporând idei din existențialism: a identificat rolul observației
fenomenologice, importanța ”ascultării empatice” pentru conectarea cu lumea interioară a
clientului și înțelegerea sa.
Martin Buber (1878-1965), filosof, a detaliat ideile legate de centralitatea relaționării
umane și astfel a influențat masiv dezvoltarea psihoterapiei existențialiste și a Gestalt
terapiei. El considera că existența umană este dialogică și că omul există doar în relație cu un
altul.
Astfel, Jaspers și Buber sunt considerați precursori al abordării umaniste în psihoterapie.
Abordarea umanistă în psihoterapie a fost inițial formată din trei mari forme de
psihoterapie: terapia centrată pe client, terapia existențială și Gestalt terapia.
Abordarea centrată pe client
Carl Rogers (1902-1987) a fost cel care a fundamentat psihoterapia umanistă, oferind o
perspectivă nouă, radicală și diferită față de terapiile anterioare. Rogers considera că oamenii
posedă o tendință înnăscută către sănătate și creștere, care în ciuda experiențelor de viață
adverse, nu dispare niciodată, și la care terapeutul poate face apel pentru a ajuta clientul să-și
rezolve problemele. O relație empatică și autentică între terapeut și client este factorul central
de promovare a schimbării terapeutice iar această idee este miezul terapiei dezvoltate de
Rogers – terapia centrată pe client. Condițiile rogersiene – înțelegerea empatică, acceptarea și
autenticitatea – au devenit centrale pentru toate abordările terapeutice umaniste și au fost
preluate treptat și de alte abordări.
Abordarea existențială
Originile psihoterapiei existențiale se află în ideile filosofice ale lui Kierkegaard (1813–
1855), Nietzsche (1844–1900), Heidegger (1889–1976), Husserl (1859–1938), Sartre (1905–
1980) and Tillich (1886–1965). Acești filosofi existențialiști au protestat împotriva
intelectualismului arid, a înțelegerii realității în termeni abstracți și detașați. Ei considerau că
realitatea este deopotrivă subiectivă și obiectivă iar omul ar trebui studiat ca o persoană vie
care construiește experiența realității.
Martin Buber (1878-1965) a fost unul dintre cei care au contribuit fundamental la
dezvoltarea psihoterapiei existențiale. A realizat o filosofie a dialogului în care a realizat
distincția între dialogul de tip ”I and Thou” și cel de tip ”I and It” pentru a diferen ția
nivelurile de conștientizare, de interacțiune sau de ființare în lume. A plecat de la premisa că
existența este o ”întâlnire”. Autorul considera că în fiecare moment al existenței sale, omul se
angajează în lume într-una din cele două modalități: a. Eu-Tu este un mod de interacțiune
mutuală între două ființe întregi; este un tip special de întâlnire profundă. totală, autentică,
reciprocă care se situază dincole de cuvinte, de timp și spațiu; b. Eu-El este un tip de relație
opusă primeia, în care cele două ființe nu se întâlnesc cu adevărat, pentru că una dintre ele
este tratată de cealaltă ca un obiect – acest efect apare datorită reprezentărilor mentale create
de mintea umană; este un monolog prin care obiectul servește interesului individual. Buber
consideră co bolile modernității (izolarea, deumanizarea) apar datorită relațiilor de tip Eu-El
și a pierderii capacității autentice de întâlnire mutuală între două persoane.
Terapeuții existențialiști sunt precupați de redescoperirea persoanei vii, întregi, a ființei
psihologice care construiește experiența.
Viktor Frankl (1905-1997) a dezvoltat logoterapia în urma experiențelor personale din
lagărele de concentrare. Conform acestei teorii, ”căutarea sensului în viață” este cheia
supraviețuirii psihologice și a sănătății psihologice. Frankl a mutat accentul de pe
experiențele trecute pe prezent, pe ”aici-și-acum”, pe viața aflată în desfășurare.
Emmy van Deurzen (născută în 1951) a promovat psihoterapia existențială în Anglia. Ideea
sa cea mai promovată a fost că viața omului se desfășoară pe patru dimensiuni existen țiale
fundamentale (fizică, socială, personală și spirituală) iar fiecare dintre acestea este dominată
de paradoxuri, dileme și conflicte între poli opuși.
Rollo May (1909-1994)
Irvin Yalom (născut în 1931) a identificat ”daturile” existenței umane (moartea, libertatea,
izolarea și lipsa de sens) pe care le-a considerat extrem de relevante pentru procesul
terapeutic și pentru explicarea psihopatologiei. Omul se poate raporta la aceste ”preocupări
ultime ale existenței” în maniere funcționale sau disfuncționale.
Abordarea Gestalt
Fritz Perls (XXX) este întemeietorul terapiei Gestalt, a cărei teorie fundamentală își are
originile în psihologia gestaltistă și existențialism. Ideile centrale pe care se bazează întreaga
practică a terapiei Gestalt sunt următoarele: focalizarea pe creșterea conștientizării, a
contactului clientului cu sine și cu mediul; conștientizarea de către client a alternativelor pe
care este liber să le aleagă; schimbarea este inevitabilă atunci când clientul este în contact cu
sine și mediul său; întreruperea contactului, datorită unor ”afaceri neîncheiate”, împiedică
persoana să-și satisfacă nevoile; scopul principal al terapiei este rezolvarea acestor întreruperi
ale contactului prin explorarea experienței actuale a clientului.
Terapia Gestalt a evoluat ulterior prin încorporarea conceptului de relație dialogică a lui
Buber astfel încât practica terapeutică actuală accentuează ideea că explorarea
fenomenologică are loc prin intermediul relației dialogice dintre terapeut și client (Yontef,
1993 cf. Hamlyn, 2007).
O altă direcție în care a evoluat terapia Gestalt este aceea a integrării cu teoriile
psihodinamice și ale psihologiei Sinelui.
Deşi au existat numeroase schimbări de accent odată cu evoluţia practicii, Gendlin (1996
cf. Greenberg și al. 1998) identifică doi factori consideraţi fundamentali pentru toate
abordările de tip experienţial: a) importanţa relaţiei terapeutice pentru facilitarea schimbării la
clienţi și b) importanţa experienţei clienţilor în terapie (reprezentarea şi examinarea viziunilor
subiective interioare – emoţii, percepţii, scopuri, valori etc.). Diferitele abordări experienţiale
se disting prin: relaţia terapeutică versus sarcini de experienţă, focalizarea pe client ca sursă
principală a schimbării, focalizarea pe aspectul interpersonal care include atât forţele de
creştere din individ cât și prezenţa validantă a terapeutului care contribuie la acest proces.

Concepte centrale utilizate în abordarea umanistă

Perspectiva centrată pe client

Principalele concepte ale abordării centrate pe client sunt:


a. Încrederea este considerată conceptul fundamental în terapia centrată pe client.
Rogers și-a construit teoria plecând de la convingerea că oamenii posedă tendința de
(auto-)actualizare – împlinirea întregului potențial. În procesul psihoterapeutic, încrederea se
aplică în două direcții (cf. Raskin & Rogers, 1995):

a) încrederea că oamenii și grupurile își pot stabili singuri obiectivele terapeutice, pot
decide lungimea procesului terapeutic, pot decide ce nevoi personale trebuie explorate, pot fi
contructorii propriei vieți.
b) încrederea în terapeut, ca persoană, în relație cu clientul. Deși inițial, încrederea era
acordată în totalitate clientului și abilităților sale de dezvoltare, iar terapeutul oferea un cadrul
empatic continuu și consistent, în timp, aceeași încredere a fost acordată terapeutului.
b. Congruența, considerația pozitivă necondiționată și empatia pe care terapeutul le
oferă continuu în cadrul relației terapeutice, reprezintă concepte de bază ale abordării.
Congruența se referă la corespondența între gândurile și comportamentul terapeutului. Un
concept strâns legat de acesta este cel de autenticitate – terapeutul este invitat să fie el însuși,
ca persoană reală, fără a se ascunde în spatele profesiei. Considerația pozitivă necondiționată
se referă la capacitatea interioară a terapeutului de a accepta lumea interioară a clientului, fără
a o judeca prin prisma propriilor valori, alegeri sau caracteristici. Pentru Rogers acest tip de
atitudine este cel care va face ca mișcarea interioară a clientului să se deblocheze și să
continue procesul vindecării. Această abilitate este transmisă clientului într-o manieră
empatică. Empatia reflectă interesul profund al terapeutului pentru universul emoțional al
clientului. „Empatia, în terapia centrată pe client, este un proces activ, imediat și continuu.
Terapeutul face un efort maxim de a intra înăuntru și de a trăi atitudinile exprimate mai
degrabă decât să le observe, să le diagnosticheze sau să se gândească la modalități pentru a
face procesul să mergă mai repede. O asemenea înțelegere trebuie atinsă printr-o atenție
intensă, continuă și activă față de emoțiile celorlalți mergând până la excluderea oricărui tip
de atenție” (Rogers, 1951 apud. Raskin și Rogers, 1995). Pentru Rogers cel mai important
aspect este conectarea profundă și chiar absorbția sensibilă în lumea interioară a clientului
pentru a putea accesa semnificațiile acordate de client experiențelor sale, cele de care acesta
este conștient dar și cele mai puțin conștientizate.
c. Imaginea de sine a clientului, felul în care plasează evaluarea de sine și experiența
interioară a clientului. Procesul terapeutic în abordarea centrată pe client vizează ca
atitudinea fată de sine a clientului să devină pozitivă, locul controlului și al evaluării de sine
să devină intern iar experiența interioară să devină flexibilă și deschisă. ”Există multiple
dovezi că atunci când clienții primesc congruență, considerație pozitivă necondiționată și
empatie, imaginile lor de sine devin mai positive și realiste, ei devin mai auto-expresivi și
direcționați către sine , mai deschiși și mai liberi în experiențe, comportamentul lor este
considerat mai matur și fac față stresului mai bine” (Rogers, 1986 apud. Raskin și Rogers,
1995 în Corsini, 1995).
Perspectiva existențială

Conceptele care fundamentează și explică terapia existențială sunt:

a.”Daturile” existenței este conceptul prin care este explicat modelul psihodinamic
existenșialist. Conflictul intrapsihic nu mai este cel dintre Id-Ego-Superego sau dintre sine și
persoanele semnificative din prima copilărie ci cel dintre persoană și aceste ”daturi” ale
existenței. Numite și ”preocupările ultime” ale omului, aceste ”daturi” marchează existența
omului chiar dacă acesta conștientizează acest lucru greu, în condiții speciale.
• Moartea este o preocupare evidentă deoarece este, probabil, singura certitudine din
viața omului. Din punctul de vedere existențial, conflictul intrapsihic este între
conștientizarea inevitabilității morții și dorința simultană de a trăi, iar pentru a face
față acestui conflict, omul apelează la mecanisme de apărare bazate pe negare. Acest
lucru conduce la eșecul transcenderii ideii de moarte și astfel, la psihopatologie.

• Libertatea este o sursă de anxietate pentru că, din punct de vedere existențialist, se
referă la responsabilitatea pe care omul o are asupra propriei existențe, respectiv
asupra alegerilor, deciziilor, planurilor de viață. Rollo May (1981 cf. May și Yalom,
1995 în Corsini, 1995) consideră că libertatea, pentru a fi autentică, necesită ca omul
să se confrunte cu limitele prpriului destin. Perspectiva existențială asupra libertății
implică idea abisului, a golului interior, a nimicului. Conflictul intrapsihic este între
conștientizarea libertății, a lipsei fundamentale de structură și nevoia permanentă de
structură. Conceptele legate direct de cel de liberate sunt: responsabilitatea față de
propria viață și disponibilitatea la schimbare (willing) ce urmează conștientizării
responsabilității. Disponibilitatea la schimbare constă din dorință și apoi decizie.
Oamenii blocați emotional nu pot simți emoțiile și astfel, nu pot dori. Mecanismele de
apărare contra schimbării se referă la impulsivitate (lipsa de discriminare între dorințe
și acțiunea impulsivă de a satisface toate dorințele) și compulsivitatea (oameni
conduși de cerințe interioare alienate ale egoului). Dacă totuși omul ajuge să-și
dorească cu adevărat ceva, atunci se află în fața unei decizii ceea ce pentru unii
oameni, conduce la panică.

• Izolarea existențială se referă la singurătatea fundamentală a omului, dincolo de


relațiile sale interpersonale. Fiecare om intră în viață singur și iese, la fel, iar, pe de
altă parte, nu poate niciodată împărtăși totul cu ceilalți. Conflictul dinamic intrapsihic
este între conștientizarea izolării existențiale și nevoia de protecție, de a aparține unui
întreg mai mare. Mecanismele de apărare contra izolării existențiale conduc la
psihopatologie. Un efect clar al acestei dinamici se poate observa în relațiile de cuplu
în care cealaltă persoană este folosită ca un scut pentru a evita acceptarea izolării.
Fuziunea cu partenerul de cuplu în încercarea de a face față izolării înseamnă a slăbi
limitele eului și a deveni o parte din celălalt. Compulsivitatea sexuală este un răspuns
comun la izolarea existențială.

• Lipsa de sens a vieții. Omul are nevoie de sensuri și semnificații. Dacă trebuie să facă
față morții inevitabile, într-o lume pe care trebuie s-o construiască asumându- și
responabilitatea, aflat în izolare existențială, care ar putea fi sensul existenței proprii?
Conflictul intrapsihic este ilustrat prin întrebarea Cum poate o ființă umană care are
nevoie de sensuri să găsească sensuri într-o lume fără sensuri?

b. Experiența ”Eu-sunt” (The "I-Am" Experience). Terapia existențială abordează


problema existenței umane contemporane în care omul există (sau este învățat să existe) doar
prin identificarea cu rolurile sale sociale, cu statutul economic sau cu stilul de via ță,
considerând că o astfel de viață nu face decât să transforme oamenii în victime ale
circumstanțelor, ale tendințelor conformiste și colectiviste. Acest tip de existență conduce la
pierderea sentimentului de sine și respectiv al sensului existenței. Experiența ”Eu-sunt”
propusă clienților înseamnă de fapt asumarea propriului sine și a propriei existențe așa cu este
ea.
Acest tip de experiență nu este, în sine, o soluție la problemele individului, ci mai degrabă
o precondiție pentru găsirea unei soluții. Experiența lui ”a fi” (being) indică și experiența lui
”a nu fi” (not being). ”A nu fi” este ilustrată prin amenințarea morții, ostilitate distructivă,
anxietate severă sau boală. Experiența ”Eu-sunt”, sau experiența de a fi, este cunoscută în
terapia existențială ca experiența ontological – ”știința de a fi” (May și Yalom, 1995 în
Corsini, 1995).
c. Anxietatea normală și anxietatea nevrotică. Anxietatea este un concept definit larg
de către existențialiști; ca și în modelul psihodinamic Freudian, anxietatea se află în centrul
dinamicii interne. Rollo May definea anxietatea ca fiind "amenințarea față de existența
noastră sau față de valorile cu care ne identificăm existența" (1977, apud. May și Yalom,
1995 în Corsini, 1995). Anxietatea este considerată o emoție bazală, o parte inevitabilă a
condiției umane cu care, în procesul terapeutic, clientul trebuie să se confrunte total.
Anxietatea normală are trei caracteristici: este adecvată situației; nu necesită reprimare; poate
fi folosită în mod creativ pentru a rezolva dilema din care aceasta a apărut. În schimb,
anxietatea nevrotică nu este adecvată situației; este reprimată; este distructivă pentru că
paralizează individul în loc să-l stimuleze creativ. Anxietatea nevrotică apare datorită
eșecului de a face față ”daturilor” existenței. Sănătatea mentală înseamnă, pentru
existențialiști, a trăi fără anxietate nevrotică dar cu abilitatea de a tolera anxietatea
existențială inevitabilă.
d. Vinovăția și sentimentele de vinovăție. La fel ca și anxietatea, vinovăția are
semnificații deosebite în terapia existențială. Poate lua forma sentimentelor nevrotice de
vinovăție (apărute din regresii fantasmatice) sau a vinovăției normale (apărute din
considerentele etice ale comportamentului uman). O altă formă de vinovăție apare din eșecul
omului de a-și trăi existența la potențialul său maxim (May și Yalom, 1995 în Corsini, 1995).
e. ”A fi în lume” se referă la universul fenomenologic al clientului. Lumea umană este
structura relațiilor semnificative în care o persoană există și modul în care aceasta participă
(May și Yalom, 1995 în Corsini, 1995). Omul există în lume în trei moduri: Umwelt ("lumea
din jur”) – relația cu mediul, Mitwelt ("cu-lumea") – relația cu cei din jur și Eigenwelt
("propria-lume") – relația cu sine. Terapeuții exietnțialiști consideră cu analiza celor trei
modalități de a-fi-în-lume oferă omului un fundament al înțelegerii profunde a iubirii.
f. Semnificația timpului. Cele mai profunde experiențe umane (anxietatea, depresia sau
bucuria) apar în dimeniunea timpului și nu a spațiului, așa cum, eronat se consideră în
contemporaneitate (May și Yalom, 1995 în Corsini, 1995). Această eroare conduce la
pierderea relației existențiale autentice cu sine și cu ceilalți.
g. Capacitatea umană de a transcende situația imediată este conceptul care permite
terapeuților existențialiști să înțeleagă omul ca o ființă vie, dinamică, în devenire; se referă la
transcenderea trecutului și prezentului pentru a atinge viitorul; este capacitatea omului de a
abstractiza, de a utiliza simboluri, de a depăși limitele unei situații imediate și a imagina
posibilități.
Perspectiva Gestalt: își are originea în munca lui Fritz Perls (Perls, 1947, 1969).
Asumpția abordării gestaltiste este aceea că problemele apar datorită inabilității omului de a
fi cu adevărat conștient de emoțiile, gândurile și comportamentul sale prezente și că se
focaliează pe trecut și viitor mai degrabă decât pe present. Se bazeaza pe 3 principii
fundamentale: teoria campului (accentul pus pe ideea ca totul se afla in relatie si in flux),
fenomenologia (care accentueaza experienta subiectiva si crearea sensului) si dialogul
(implica angajamentul deschis dintre client si terapeut pentru scopuri terapeutice). Practica
terapiei gestalt a evoluat de la o forma mai individualizata care accentua dezvoltarea
propriului sistem de suport la o viziune mai interpersonala care accentueaza importanta
suportului de camp si interdependenta. Intemeietorul terapiei gestaltiste este Friederick
Pearls. La inceput gestalt terapia considera ca fundamentele abordarii sunt “aici si acum” si
“eu si tu”, iar relatia nu juca un rol foarte important in practica. In 1960 Pearls a accentuat 3
aspecte: constientizarea, experienta si experimentul gestalt.
Terapia gestalt s-a divizat in 2 forme:
a)una se focalizeaza pe experienta viscerala si accentueaza experimentul activ
determinand clientii sa faca lucruri care sa-I determine sa aiba experiente, mai degraba decat
sa vorbeasca despre problemele lor
b)cealalta se bazeaza pe analiza contactului organismului cu mediu si implica urmarirea
procesului moment cu moment prin contactul experiential cu situatia actuala. Aceasta
abordare considera constientizarea momentelor formarii contactului ca fiins esentiala pentru
functionarea sanatoasa.
Terapia se concentreaza pe a ajuta oamenii sa devina constienti de stadiile si procesul
formarii contactului; constientizarea intreruperilor contactului si restabilirea contactului sunt
vazute ca fiind curative.
Această abordare se focalizează pe conștientizarea de aici și acum și pe experiența
prezentă; dorește să ajute oamenii să trăiască în momentul present cerându-le să-și mărească
conștiența asupra gândurilor și emoțiilor curente. Asumarea responsabilității personale pentru
propriile emoții, gânduri, comportament și alegeri este de o importanță fundamental pentru
perspectiva gestaltistă. Tehnica clasică gestalt este ”scaunul gol”.

Abordarea integrativă

De la începutul anilor ’90, asistăm la un declin al luptei ideologice şi la o mişcare către o


re-împăcare. În ultimii 20 de ani, interesul pentru integrarea psihoterapiei a crescut foarte
mult. Această mişcare este alimentată de mai mulţi factori, printre care insatisfacţia legată de
abordările unilaterale ale şcolilor (“unic adevăr”) şi lipsa dovezilor pentru eficienţa
diferenţiată a terapiilor (Gold, 1993; Norcross & Newman, 1992, cf. Ottens şi Klein 2005).
De-a lungul anilor, s-a demonstrat că nici o formă de psihoterapie nu este superioară alteia,
deşi toate obţin rezultate superioare faţă de cazul în care nu se aplică nici o formă de
tratament. Aceste descoperiri demonstrează că psihoterapia nu mai poate fi considerată o
colecţie de şcoli diferite, ci o singură entitate care dă naştere mai multor variaţii de şcoli
asemănătoare (Beitman, 2004).

O serie de teoreticieni şi clinicieni au încercat să depăşească “izolaţionismul


psihoterapeuţilor”, să stabilească o comunicare utilă între membrii şcolilor de terapie pentru a
dezvolta cele mai eficiente forme de psihoterapie. “Psihoterapia integrativă s-a cristalizat ca o
mişcare formala, sau, mai dramatic, o <<revoluţie>> (Lebow, 1997) şi o <<metamorfoză>> a
domeniului sănătăţii mentale (London, 1988; Moultrup, 1986)” (cf. Norcross, 2005).
Psihoterapia integrativă a apărut datorită nemulţumirii faţă de abordările unidimensionale ale
teoriilor terapeutice şi a rigidităţii adepţilor lor. Această abordare are ca scopuri generale: să
depăşească limitele şcolilor, să caute aspectele ce pot fi învăţate din abordări diferite, să
crească eficacitatea şi aplicabilitatea psihoterapiei. “Integrarea terapiilor înseamnă sinteza
celor mai “bune şi strălucite” concepte şi metode în teorii noi şi sisteme practice de
tratament” (Stricker şi Gold, 1996). Premisele acestei idei au fost formulate de Pinsof (1995,
cf. Norcross 2005) care preciza: pe de o parte, fiecare orientare deţine un domeniu particular
de expertiză iar, pe de altă parte, aceste domenii pot fi interrelaţionate pentru a depăşi limitele
fiecăreia.

Norcross (2005) a identificat opt variabile ce interacţionează şi au propulsat afirmarea


psihoterapiei integrative:

1. Expansiunea foarte mare a numărului şcolilor de psihoterapie.

Există peste 400 de forme de psihoterapie care anulează mitul modelului teoretic.

2. Eşecul unei singure terapii de a demonstra eficienţă superioară.

Datorită rezultatelor numeroaselor studii care au eşuat demonstrarea superiorităţii vreunei


forme de psihoterapie, a crescut conştientizarea faptului că nici o abordare nu este, din punct
de vedere clinic, adecvată pentru toţi pacienţii şi situaţiile terapeutice. “Proliferarea teoriilor
este atât o cauză cât şi un simptom al acestei probleme – nici teoriile, nici tehnicile nu sunt
adecvate pentru a face faţă complexităţii problemelor psihologice” (Beutler, 1983, apud.
Norcross, 2005). Majoritatea clinicienilor recunosc, chiar dacă n-o afirmă deschis, că
orientările lor nu sunt în totalitate adecvate pentru toate situaţiile întâlnite în practică. Se pare
că realităţile clinice necesită o perspectivă mai flexibilă.

3. Contingenţele socioeconomice externe

Companiile de asigurări au presat psihoterapeuţii să-şi demonstreze eficienţa. Pentru că


studiile nu au reuşit să arate superioritatea vreunui model terapeutic, practicienii riscau
pierderea prestigiului, clienţilor şi banilor. Astfel, ei au început să caute soluţii în afara
propriei paradigme.

4. Creşterea numărului şi importanţei psihoterapiilor de scurtă-durată.

Datorită presiunilor economice, a apărut necesitatea de a găsi forme de terapie focalizate pe


rapiditate şi eficienţă. Focalizarea asupra modalităţilor de a rezolva problemele clientului
repede şi cu succes, a apropiat reprezentanţii diferitelor abordări terapeutice şi a creat variante
de terapie mult mai compatibile unele cu altele.

5. Oportunitatea de a observa tratamente variate, mai ales pentru tulburări dificile.

În timp au apărut clinici specializate pentru diferite tipuri de boli (tulburări post-traumatice de
stres, tulburări de personalitate, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburări anxioase etc.),
situaţie care a apropiat experţii şcolilor de terapie. Accentul s-a mutat de pe orientarea
teoretică, pe expertiză asupra unei probleme particulare.

6. Recunoaşterea faptului că aspectele comune tuturor terapiilor contribuie decisiv


la rezultatele obţinute.

Publicarea manualelor de tratament detaliate şi înregistrările video ale şedinţelor de terapie


propriu-zise au permis comparaţii mai detaliate ale diferitelor forme de terapie. Aspectul
surprinzător a fost acela că practicienii diverselor orientări se asemănau în foarte multe
aspecte, chiar dacă limbajul folosit era foarte diferit.
7. Identificarea efectelor terapeutice specifice şi a tratamentelor empiric validate
(empirically-suported treatments).

Tendinţa majoră a cercetărilor în psihoterapie a fost de a reuni rezultatele obţinute în manuale


standardizate de tratament pentru fiecare tulburare psihică, care să fie susţinute de
experimente clinice controlate. Accentul s-a mutat de pe “ce teorie funcţionează?” pe “ce
funcţionează pentru cine” – ceea ce a condus la o nouă metateorie a terapiei.

8. Dezvoltarea organizaţiilor profesionale, a conferinţelor şi revistelor dedicate


discutării şi studiului integrării psihoterapiei.

În 1983 a fost creată Societatea de Explorare a Psihoterapiei Integrative (SEPI) ce a reunit


teoreticienii şi practicienii care doreau să găsească soluţii pentru depăşirea crizei teoretice
existente. Conferinţele şi revistele apărute ulterior pot fi considerate atât consecinţe cât şi
cauze ale interesului pentru integrarea psihoterapiei.

În recenta sa carte de psihoterapie integrativă, Norcross (2005) enumeră cele mai


discutate forme de integrare:

a) eclectismul tehnic are ca obiectiv dezvoltarea abilităţii de a selecta cele mai bune
metode de tratament pentru clienţi particulari şi patologii specifice. Eclecticii se ghidează
după ceea ce s-a dovedit util în trecut la pacienţi cu caracteristici şi probleme similare.
Criteriile lor sunt mai degrabă statistice şi pragmatice decât teoretice. Ei utilizează proceduri
şi strategii terapeutice din cele mai diferite surse fără a subscrie neapărat la teoriile care le-au
lansat. Terapia multimodală a lui Lazarus (1989, 1997) şi Selectarea Sistematică a
Tratamentului (Systematic Treatment Selection, STS) a lui Beutler (1983, 1990, 2005) pot fi
considerate exemple de eclectism tehnic.
b) integrarea teoretică “este o forma de sinteză în care sunt incluse cel puţin două
teorii, cu speranţa de a obţine rezultate superioare celor ale utilizării separate a teoriilor
iniţiale” (Dafinoiu, 2000). Scopul este de a crea un cadru conceptual superior de înţelegere a
psihoterapiei, care să depăşească simpla combinare de elemente tehnice. Aplicarea a ceea ce
există (cum este în cazul eclectismului tehnic) este înlocuită cu crearea unei teorii emergente
care să orienteze practica şi cercetarea psihoterapeutică. Au existat propuneri de integrare a
teoriei psihanalitice şi comportamentale (cyclical psychodynamics, Watchel, 1988, 1992), a
terapiei psihanalitice cu cea cognitivă (terapia cognitiv-analitică a lui Ryle, 1990), a
sistemelor majore de psihoterapie (abordarea transteoretică a lui Prochaska şi DiClemente,
1984).
c) abordarea factorilor comuni. “Abordarea factorilor comuni pleacă de la supoziţia că
toate metodele de psihoterapie împărtăşesc anumiţi factori curativi, o serie de elemente
comune ce constituie motoarele principale ale schimbării terapeutice, responsabile pentru
beneficiile obţinute şi care “micşorează orice efect atribuibil ingredientelor specifice ale
psihoterapiei” (Drisko, 2002; Frank & Frank; Lambert, 1992; Luborsky şi al., 1999;
Wampold, 2001, apud. Stricker şi Gold, 1996).

Abordarea factorilor comuni începe prin a identifica ingredientele specifice eficiente


pentru orice grup de terapii. Acest efort este urmat de explorarea modalităţilor în care
intervenţiile şi interacţiunile terapeutice promovează şi conţin aceste ingrediente. “Terapiile
integrative care rezultă din acest proces sunt structurate în jurul scopului de a maximiza
expunerea pacientului la combinaţia unică a factorilor terapeutici care îi vor ameliora cel mai
mult problemele” (Stricker şi Gold, 1996).

O modalitate de a determina aceste principii terapeutice comune este focalizarea pe un


nivel de abstractizare (cunoscut sub numele de strategie clinică sau proces al schimbării)
situat între teorie şi tehnică. Este vorba despre euristicile care ghidează implicit munca
terapeuţilor experţi.

d) integrarea asimilativă se bazează pe originarea fermă într-un singur sistem de


psihoterapie, cu dorinţa de a încorpora în mod selectiv (de a asimila) practici şi viziuni
aparţinând altor sisteme. (Messer, 1992, cf. Norcross, 2005). Astfel, integrarea asimilativă
combină avantajele unui sistem teoretic coerent cu flexibilitatea utilizării unei plaje mai largi
de intervenţii tehnice aparţinând unor sisteme diferite. Este o formă sofisticată de integrare
care are potenţialul de a satisface atât nevoia de loialitate cât şi pe cea de flexibilitate. Deşi
majoritatea terapeuţilor sunt formaţi într-un singur model teoretic, practica, prin
complexitatea situaţiilor întâlnite, îi obligă la modificarea şi extinderea repertoriului clinic.
Astfel, terapeuţii nu renunţă la ideile şi practicile originale, ci doar le remodelează în forme
noi. Intenţia unui astfel de demers este de a formula cea mai eficientă abordare pentru nevoile
clientului. Exemple de integrări asimilative sunt: terapia psihodinamică asimilativă (Gold şi
Stricker, 1996), terapia asimilativă cognitiv-comportamentală (Castonguay, 2004) şi terapiile
asimilative interpersonale şi cognitive ale lui Safran (1998).
Norcross (2005) subliniază faptul că distincţiile între cele patru modalităţi de integrare
sunt mai uşor de făcut la nivelul conceptual decât la cel al practicii efective. Pe de altă parte,
aceste strategii integrative nu se exclud reciproc. Eclectismul tehnic nu poate ignora total
teoria, iar teoreticienii integraţionişti nu pot ignora tehnicile şi nici factorii comuni ai
diferitelor şcoli terapeutice. Adepţii integrării asimilative şi eclectismului tehnic au
convingerea comună că sinteza poate apărea doar la nivelul practicii terapeutice. Nu în
ultimul rând, susţinătorii factorilor comuni nu pot evita aplicarea tehnicilor specifice.

Frecvenţa actuală a practicii integrative este în creştere şi a fost demonstrată prin


numeroase cercetări. Norcross (2005) enumeră câteva mai relevante. Astfel, revizuind 25 de
studii realizate în Statele Unite între 1953 şi 1990, Jensen, Bergin şi Greaves (1990) au
constatat că abordarea integrativă are o prevalenţă cuprinsă între 19% şi 68%. Un studiu
realizat în Marea Britanie a constatat că 85%-87% dintre consilierii psihologici nu adoptă un
model pur de psihoterapie (Hollanders şi McLeod, 1999). În Noua Zeelandă, 86% dintre
psihologii cercetaţi utilizau orientări teoretice multiple în practica psihoterapiei (Kazantis şi
Deane, 1998). În 2004, studiul făcut pe un eşantion de psihoterapeuţi în Statele Unite, a
descoperit că 90% dintre psihologi erau adepţii mai multor orientări terapeutice (Norcross,
Karpiak şi Lister, 2004).

Se pare că necesitatea integrării, într-o formă sau alta, nu mai poate fi ignorată sau evitată,
nici de teoreticienii, nici de cercetătorii, nici de practicienii psihoterapiei. Psihoterapia
integrativă este o mişcare internaţională matură ce are contribuţii incontestabile pentru acest
domeniu atât de controversat. Rezultatele relevante ale studiilor privind eficienţa formelor
variate de psihoterapie, dar mai ales, dificultăţile pe care psihoterapeuţii le întâmpină în
practica lor curentă îi determină să ia în considerare, din ce în ce mai mult, oportunităţile
oferite de această nouă perspectivă.

Indiferent de forma de integrare postulată, este evidentă necesitatea de a transcende


modelele teoretice. Ceea ce diferenţiază şcolile de terapie este mai ales limbajul utilizat
pentru a explica normalitatea şi anormalitatea psihică, dezvoltarea personalităţii şi tratarea ei.
Studiind diversele teorii care stau la baza intervenţiilor terapeutice, pare că fiecare vorbeşte
despre o altă persoană umană. Însă omul este acelaşi, iar mecanismele care îl formează şi îl
schimbă nu pot fi decât la fel pentru toţi. Complexitatea umană este cu adevărat de
netăgăduit, iar a avea pretenţia de a o încapsula într-o teorie, care se doreşte exhaustivă, este
o atitudine cel puţin îndrăzneaţă dacă nu utopică. Fiecare şcoală de terapie a apărut încercând
să depăşească limitele celei anterioare. Un demers de tip integrativ are potenţialul de a
apropia perspectivele, a le potrivi una cu cealaltă, a găsi limbajul comun, a identifica ce
determină un om să se formeze în felul în care o face şi să se schimbe la un moment dat în
existenţa sa.

EVALUAREA CLINICA
Evaluarea psihologică este procesul pe care psihologii îl folosesc pentru a aduna și
evalua informații cu scopul diagnosticului, planificării tratamentului sau prezicerii
comportamentului. Evaluarea poate include interviul cu pacientul, înregistrarea activităților
anterioare (rezultate scolare), observarea comportamentului și administrarea de teste
psihologice pentru a măsura factori cognitive, comportamentali, de personalitate, de familie.

Testarea psihologică se referă la tehnici specifice de evaluare prin utilizarea de


instrumente de testare fidele și valide care permit psihologului să compare scorurile obtinute
de pacient cu esantioanele normative.

Oamenii care solicită serviciile unui psiholog clinician sunt motivate să caute ajutor
pentru că anumite gânduri, emoții, comportamente le cauzează discomfort, îi invalidează în
diverse arii de viață și doresc să le elimine.

Evaluarea clinică poate lua diverse forme:

- interviuri clinice cu pacientul sau/si persoanele semnificative din viața sa

- observații comportamentale

- utilizarea de checklists, inventare și teste psihologice (IQ și personalitate)

- analiza produselor activității

- discuții cu alți profesionisti (consilierul scolar, medic, profesori etc).

Alegerea instrumentelor de evaluare depinde de:

- natura problemelor prezentate

- Abilitățile și perspectiva teoretică a psihologului

- Obiectivele pacientului și disponibilitatea sa


- Aspect pragmatic legate de timp și costuri.

II. OBSERVATIA
1. Definitia
Ca metoda stiintifica observatia consta in inregistrarea sistematica prin simturi a
caracteristicilor dar si a transformarea obiectului studiat (Doron, Porot 1999).
Observatia nu este un act pasiv ci ea se prelungeste printr-un comportament reflexiv
de clasificare si sistematizare. Observatia are ca scop intelegerea.
Observatia stiintifica intotdeauna confirma sau infirma o teza anterioara (deci are la
baza anumite intrebari si ipoteze; clinicianul va limita obs la variabile care intra in
formularea ipotezelor sau a intrebarilor sale.). Asadar observatia are un carácter organizat si
sistematizat.
Exista: observatia directa ( prin simturi) si cea indirecta ( o serie de ipoteze si
inferente sau informatii culese de la alte pers)
Observatia ca metoda de cercetare vizeaza obtinerea unor date “obiective” precise,
reproductibile si verificabile. Observatia clinica vizeaza descrierea unui subiect in
individualitatea lui.
2. Observatia sistematica directa se face asupra comportamentului. Dar psihologul
trebuie sa-si situeze observatia la un nivel care integreaza organizarea si finalitatea
comportamentului (astfel mai utilizat este termrnul de conduita)
O data cu dezvoltarea tehnicilor cognitiv-comportamentale se utilizeaza termenul de
comporament, nu doar cu referire la manifestari motorii direct observabile, ci si cu referire
la ganduri (comportament cognitiv), emotii (comportament psiho-emotional). In abordarile
clinice nu se observa doar comportamentul-tinta ci si antecedentele , consecintele acestuia.
Observatia are urmatoarele etape:
1. Selectarea, definirea comportamentului-tinta in termeni concreti, observabili.
2. Utiliz unor proceduri standardizate, sistematizate pentru observarea comportamentului
si inregistrarea observatiilor intr-o maniera adecvata
J. Beaugrand (1988) considera ca identificarea comportamentelor poate fi facuta pe baza
unor:
a. criterii concrete (descriptive): legate de forma sau referitoare la efecte
b. criterii teoretice (interpretative): clasificari dupa cauze (ex. Comportamentul matern este
comportamentul declansat de prezenta copiilor) sau clasificari functionale (ex.
Comportamentul alimentar, de aparare etc).

Tipuri de observatie:
1. Observatia naturala, necontrolata in care practicianul inregistreaza nestingherit
comportamentul subiectului fara stirea acestuia. De exempul: tehnica observatorului ascuns,
tehnica observatorului vizibil dar ignorat; utilizarea unor dispozitive de supraveghere si
inregistrare
Limitele observatiei naturale
- incapacitatea de a controla toate variabilele
- implicatii etice
- datele observatiei naturale nu sunt usor de cunatificat

2. Observatia controlata (sistematica)


Este o procedura de studiere a comportamentului in conditii mai bine controlate. Aceste
conditii ofera oportunitatea unor observatii sistematice si posibilitatea unui control suficient
al mediului, cu scopul provocarii comportamentelor care ne intereseaza.
Observatia controlata in evaluarea clinica a personalitatii:
a) observatia in timpul rezolvarii unor probleme
Exista o valoare deosebita a actului observativ practicat in relatia examinator-examinat. Desi
exista tendinta de a considera testele in primul rand niste instrumente psihometrice, psihologii
atrag atentia asupra importantei felului in care subiectii obtin o anumita performanta. A.
Binet a fost printer primii autori care au inteles si au pledat pentru practicarea unei observatii
sistematice in cursul aplicarii testelor. De exemplu, in timpul aplicarii testului Binet-Simon se
recomanda urmarirea urmatoarelor aspecte: atitudinea la inceperea examenului, atitudinea in
cursul examenului, raspunsurile la consemn, activitati si miscari necontrolate, cuvinte,
metoda spontana de lucru, reactia la insucces, dificultati.
De exemplu, anumite subteste cognitive sunt sensibile la anxietatea manifestata de subiect in
timpul examenului (subtestul de aritmetica, informative, asamblare de obiecte).
Astfel se impune prudenta in interpretarea indicilor comportamentali inregistrati prin
observatie. Pe baza lor se formuleaza ipoteze clinice care vor fi evaluate prin probe specifice.
b) observatia comportamentului in timpul convorbirii psihologice
Analiza oricarei convorbiri psihologice vizeaza intotdeauna doua registre: informatii verbale
(raspunsurile la intrebari) si informatii nonverbal (care evidentiaza atitudini, motivatii, stari
affective etc). Analiza convorbirii necesita multa experienta, practica, prudenta. Orice
informative poate fi un indicator. Evaluarea comportamentului observant in timpul
convorbirii se poate realize la mai multe niveluri de standardizare:
- judecata unui expert (cea mai flexibila): clinicianul expert evidentiaza un ansamblu
de informatii, apoi le sintetizeaza formuland o evaluare. Se bazeaza pe o practica
clinica indelungata.
- Procedura standardizata: se bazeaza pe criteria de evaluare bine definite, ierarhizate
pe o scara cu mai multe puncte). De exemplu: Scala de evaluare a anxietatii
Hamilton ce permite evaluarea anxietatii de catre clinician (14 criterii; scala cu 5
trepte); Scala de evaluare a autismului infantile (CARS, Cottraux si colab 1985) ce
contine 15 itemi si vizeaza diferite teme: comunicare, reactii emotionale, adaptarea
fizica, registrul sensorial, functionarea intelectuala
c) Interactiuni structurate
Vizeaza evaluarea interactiunilor prin sarcini structurate utilizand grille de observatie si
procedure de inregistrare asemenatoare celor utilizate in observatia natura. De exemplu,
incazul relatiei dintre soti se pot propune sedinte de 10 minute in care sa rezolve conflicte din
diferite domenii si se utilizeaza o grila de observatie.
d) Observarea comportamentului in timpul jocurilor de rol
e) Masuratori fiziologice
Relatia dintre parametrii fiziologici si caracteristicile personalitatii este departe de a fi
complet elucidata, dar s-au facut mari progrese. Nivelul de stimulare corporala este cea mai
frecvent evaluata stare fiziologica. O serie de cercetari au aratat ca elementul comun al
starilor placute, precum si relaxarea profunda, meditati il reprezinta un nivel scazut al
stimularii corporale). De exemplu tehnicile de biofeedback isi propun controlul unor
parametrii psihofiziologici cu scopul diminuarii tensiunii psihice si a stresului.

3. Auto-observatia
Desi este foarte controversata, este importanta in evaluarea unor evenimente interne,
inaccesibile unei observatii externe (ganduri, imagini, emotii, etc). De exemplu: fisa de auto-
inregistrare proprusa de A. Beck..

4. Distorsiunile observatiei provocate de observator


1) Efectele centrarii, asimilarii, contrastului, ancorarii si haloului
• Eroarea de centrare: are la baza procesele psihofiziologice prin care aspectele fixate
intr-o panorama plurisenzorialatind sa fie supraevaluate in raport cu altele.
• Eroarea de contrast: daca observatorul se centreaza asupra diferentelor minime pe
care le-a observat intre diverse obiecte, acestea tind sa fie exagerate
• Eroarea de asimilare: daca atentia observatorului este atrasa de asemanarile dintre
obiecte mai degraba decat de deosebirile dintre ele, obiectele tind sa fie considerate
identice sau similare
• Efectele ancorarii: contextul in care se desfasoara observatia se constituie intr-un
cadru de referinta in care observatorul se ancoreaza inconstient
• Efectul de halou: are la baza procesul de “iradiere” a evaluarii unei dimensiuni asupra
altei dimensiuni. De exemplu, apreciind laudativ comportamentul participativ al
cuiva, avem tendinta da a supraestima nivelul de inteligenta.
2) Selectivitatea atentiei si memoriei
Atentia cu cat este mai concentrata cu atat este mai selectiva; atentia e orientata de asteptari,
credinte, teorii care, in virtutea selectiei pe care o opereaza pot avea efecte autoconfirmative.
In ceea ce priveste memoria, pot aparea deformari datorate uitarii, asteptarilor, credintelor.
3) Efectele categorizarii spontane si teoretice
Se refera la filtrele observatorului (Harta nu e teritoriul).
4) “Ecuatia personala” a observatorului
Alfred Binet identifica urmatoarele stiluri perceptive: descriptiv, evaluativ, erudit, imaginativ.
Vernon si Gardner au identificati factorii care diferentiaza observatorii intre ei: tendinta
nivelanta (ancorati in prezent) / tendinta accentuanta (ancorati in trecut); capacitatea de a
surprinde relatiile dintre fapte; largimea / ingustimea campului perceptiei; capacitatea de a
rezista la perturbari nerealiste de perceptie. Trebuie luate in considerare mecanismele
proiectiei care are la baza o anumita similitudine intre observator si observat si favorizeaza o
identificare relativa a primului cu al doilea; se proiecteaza credinte, temeri, asteptari,
convingeri).

III. INTERVIUL
1. Definitie si caracteristici generale
Interviul este o situatie sociala de schimb conversational intre doua persoane cu scopul
intelegerii de informatii intr-un cadru specificat (A. Weil-Barais 1997). Pentru a fi psihologic,
interviul trebuie sa aiba obiective psihologice si sa fie purtat dupa anumite reguli impuse de
psihologia persoanei. Interviul psihologic este o metoda dificil de insusit si practicat deoarece
presupune reflexii teoretice aprofundate, indeosebi cu privire la raportul dintre limbaj si
gandire, limbaj si afectivitate, limbaj si inconstient, limbaj si procesul de influentare sociala
etc. Interviul psihologic presupune, in general, urmatoarele elemente:
a. Intalnirea a doua persoane
Intervin procese psihologice, comunicationale specifice. Se vorbeste despre lipsa de putere a
psihologului (evidentiata in psihologia clinica); de exemplu medicul decide tratamentul;
psihologul consiliaza, nu ia decizii. Lipsa de putere a psihologului este cea care face posibila
redarea puterii pacientului.
b. Un context specific
- Mediul fizic (distanta spatiala, biroul, scaunele etc pot apropria sau distanta
interlocutorii)
- Cadrul temporal (40-60 min)
- Contextul psihosocial (fiecare intra in relatie de comunicare cu toata istoria sa: valori,
credinte, experiente, coduri de comunicare etc.)
c. Un joc de relatii emotive si afective
Convorbirea antreneaza un joc al emotiilor si sentimentelor, jocuri ale puterii, seductiei,
rivalitatii, opozitiei etc. Discutia va fi influentata de perceptiile reciproce ale celor doi
participanti:fenomenele proiectiei, interpretarii, identifcarea cu interlocutorul. De asemenea,
relatia de comunicare poate fi marcata de ambivalente, ambiguitati si contradictiile
afectivitatii.
d. Are obiective: psihodiagnoza, selectie si recrutare, consiliere si psihoterapie. In
functie de obiectivele vizate vor fi utilizate demersuri si tehnici diferite.
e. Interviul este un schimb structurat si tactic de informatii

2. Mecanismele si procesele psihologice implicate in interviul clinic


a. Empatia si identificarea
„A fi empatic inseamna, spune Rogers, a percepe cu acuratete cadrul intern de referinta al
altuia, cu toate componentele sale emotionale si semnificatiile care-i apartin <<ca si cum>>
ai fi cealalta persoana, dar fara a pierde conditia de <<ca si cum>>” (cf Marcus 1997).
Trebuie subliniata functia sanogenetica a identificarii: ia distanta fata de problemele sale, le
observa, le elaboreaza si le reformuleaza; dedramatizeaza problemele; calmul si siguranta
psihologului pot deveni elemente ale cadrului intern al clientului. Daca psihologul se
rapoarteaza la client cu interes, incredere, respect, introiectarea acestor atitudini va diminua
sentimentele de inferioritate si anxietate ale clientului si astfel va creste imaginea de sine.
b. Proiectia
Ca mecanism de aparare poate genera diverse atitudini care modifica realitatea psihologica pe
care ne propunem s-o analizam (de ex. Sotia e de vina).
c. Transferul
Transferul este procesul de actualizare in cadrul unei relatii a unor modalitati relationale
inconstiente si care isi are originea in istoria personala a individului, mai ales in copilaria sa.
Se activeaza paternuri relationale primare (clinicianul este un personaj protector, atotputernic
sau rival).
d. Contratransferul
Contratransferul reuneste ansamblul reactiilor inconstiente ale clinicianului fata de
interlocutorul sau si, in mod deosebit, fata de manifestarile transferentiale ale acestuia de
exemplu: anxietatea, titudinea supraprotectoare, agresivitatea (clinicianul trebuie sa fie
capabil sa suporte agresivitatea clientului si, mai ales, sa-si suporte propria agresivitate pentru
a ajuta clientul sa-si accepte agresivitatea), prejudecatile (de exemplu: cum va reactiona un
clinician in fata unei persoane foarte religioase?)

3. Comunicarea non-verbala
a. Teritoriul (biroul; distanta intima, deplasarea)
b. Postura
c. Fata si mimica
d. Privirea si miscarile oculare
e. Vocea
f. Modificarile fiziologice (ritmul respiratiei, sistemul circulator, tonusul muscular,
pielea si reglarile termice, refluxul deglutitiei)

4. Sincronizarea – stabilirea raportului psihologic

INTERVIUL CLINIC
Majoritatea psihologilor clinicieni folosesc interviul ca metoda standard de a evalua
problemele și de a formula ipoteze și concluzii. Interviul clinic înseamnă mai mult decât a
adresa o serie de intrebări despre un caz. Părți importante ale interviului clinic se referă la:
- Adresarea unor întrebări cheie

- Ascultarea atentă a raspunsurilor

- Adresarea informațiilor inconsistente sau lipsa

- Observarea comportamentului nonverbal

- Formularea ipotezelor

Interviul este o conversație bine gândită, planificată și deliberate destinată să colecteze


informații importante (fapte, atitudini, convingeri) ce permit psihologului să dezvolte ipoteze
de lucru cu privire la problemele clientului și soluțiile acestora.

Utilizarea interviurilor structurate sau nestructurate depinde de scopurile interviului.


Se consideră că interviul este o artă și o știință în același timp, necesită cunoștinte profunde
de psihologie, psihopatologie dar și experiență, practică, supervizare și abilități natural.

Infuncție de scopul specific al interviului, informațiile colectate pot varia foarte mult;
cu toate acestea există o listă de informații standard care se obțin prin interviu, iar acesta sunt:

a. Informații de identificare (nume, varsta, gen, adresa, statut marital, nivel educational)

b. Cine la trimis la psiholog și de ce

c. Problema, acuzele pentru care s-a prezentat (lista de simptome); factori asociați cu
aparitia și mentinerea problemei; strategii de coping cu problema

d. Istoric familial

e. Istoric de sanatate

f. Istoric educational

g. Istoricul professional

h. Istoria de dezvoltare (nastere și prima copilărie)

i. Istoria sexuală (experiente sexuale, orientare, preocupari)

j. Tratament medical anterior

k. Tratament psihiatric anterior


l. Istoria traumatică (pierderi majore, abuz sexual, accidente majore)

m. Obiective de tratament actuale

Interviurile clinice pot viza o multitudine de obiective: de exemplu, la inceputul terapiei;


pentru a determina daca pacientul se afla in criza și se poate agresa pe sine sau pe altii; pentru
determinarea statutului mental current.

Indifferent de situațiile de interviu sau de scopurile vizate, există o serie de abilită ți necesare
pentru toate tipurile de interviu:

1. Raport – se refera la construirea relatiei terapeutice (atenție, conectarea


nonverbală, atmosfera empatica, acceptarea neconditionata, etc)

2. Abilități eficiente de ascultare – a fi un bun ascultator; a asculta inseamna a


fi atent la continuturi dar si la emoțiile transmise; se refera la abilitatile de
ascultare activă: parafrazare, reflectare, sumarizare, tehnici de clarificare)

3. Comunicare eficienta – folosirea unui limbaj adecvat clientului, eviatrea


jargonului profesional

4. Observarea comportamentului – clinicianul este atent nu numai la ce se


spune in interviul clinic, ci și la CUM se spune – limbajul nonverbal (postura,
mimica, respiratie, contact visual, voce)

5. Adresarea intrebarilor – are la bază cunoștinte profunde de psihopatologie,


înțelegerea comportamentului uman.

Interviul clinic vizeaza dobandirea de informatii si intelegarea functionarii psihologice a unui


subiect prin focalizarea asupra trairilor acestuia si punand accent pe relatia stabilita in cadrul
situatiei de interviu. Interviul clinic este insasi paradigma muncii psihologului clinician prin
care poate obtine informatii despre problemele si dificultatile subiectului, despre
evenimentele traite, istoria sa, relatiile cu ceilalti, viata sa intima etc. Interviul clinic este un
instrument care permite accesul la subiectivitatea pacientului si intelegerea acestuia in
specificitatea sa.
Informatiile obtinute prin interviul clinic nu pot fi intelese decat prin raportarea la cadrele de
referinta interne ale subiectului. Felul in care se deruleaza practic un interviu clinic se
desfasoara in functie de mai multi factori:
a. Obiectivul interviului: diagnostic, terapie, cercetare etc.
b. Modelele teoretice si formarea profesionala a clinicianului
c. Cui apartine initiativa interviului: subiectului, familiei, institutiei
d. Momentul si conditiile in care se desfasoara interviul: consultatie externa sau spital,
context de criza sau nu
DE CITIT DIN CARTEA „HANDBOOK OF PSYCHOLOGY” (vol 10) – John Wiley
capitolul 21: „Assessing Personality and Psychopathology with interviews” (Roberst
Craig)

INTERVIUL STANDARDIZAT
Interviul standardizat a fost elaborat pentru a diminua dezacordurile intre specialisti
legate de sursele de informatii si natura criteriilor de evaluare si diagnoza pentru a
controla sursele de varianta. Interviurile standardizate sunt menite sa aduca valorile
indicatorilor fidelitatii si validitatii in limitele acceptate de comunitatea stiintifica. Cele
mai importante si frecvent utilizate interviuri standardizate sunt:
1. Schedule for Affective Disorders and Schizophrenia (SADS) este un interviu
standardizat si semistructurat destinat colectarii sistematice a informatiilor necesare pentru a
stabili diagnosticul diferential pentru 25 de categorii diagnostice. Are 3 versiuni:
a) Versiunea obisnuita are 2 parti: prima este asupra fenomenologiei actuale, din
saptamana premergatoare interviului si asupra simptomatologiei cea mai grava din
perioada recenta a tulburarii; a doua versiune se refera la aspecte trecute ale
tulburarilor si la probleme actuale. Cele doua parti se pot utiliza in cazul pacientilor
din serviciile ambulatorii si al celor spitalizati
b) Versiunea se refera la drumul de viata
c) Versiunea vizeaza schimbarile pacientului
Aplicarea interviului se face de catre persoane cu experienta in utilizarea metodei, ce poseda
cunostinte de psihopatologie la nivel academic. Pregatirea teoretica si abilitatile practice sunt
necesare deoarece interviul solicita efectuarea unor judecati si a unor optiuni legate de
concepte si simptome clinica. Durata interviului este de aprox. 2 ore, in functie de versiune.
Valorile indicatorilor psihometrici difera in functie de tulburare. Coeficientul Conbach are o
valoare de .83-.88 in cazul depresiei majore. Validitatea concurenta prin raportare la scale sau
la liste de verificare a inregistrat corelatii de .42-.90. SADS are capacitatea de a testa ipoteze
legate de clasificarea si subtipurile tulburarilor afective si de a opera distinctii semnificative
intre grupuri.
2. Diagnostic Interview Schedule (DIS)
La solicitarea NIMH (The National Institute of Mental Health), Robins si colab. (1981) a
elaborat un sistem ce permite inregistrarea: prezentei/absentei simptomelor, cotarea nivelului
de severitate si inregistrarea prezentei simptomelor in contextul altor tulburari (boli somatice,
consum de substante)
DIS contine 263 de itemi care solicita evaluarea simptomelor sau a problemelor
experimentate in perioada actuala sau pe parcursul vietii. Simptomele sunt evaluate prin
raportare la 4 perioade de timp: ultimele doua saptamani, ultima luna, ultimele 6 luni si
ultimul an.
DIS ofera informatii referitoare la varsta cautarii serviciilor medicale pentru un anumit
simptom, varsta la care s-a instalat primul simptom, varsta instalarii ultimului simptom. Dis
ofera date privind severitatea simptomelor si masura in care pot fi atribuite bolilor somatice.
Durata de administrare este de 45-90 minute.
3. Structured Clinical Interview for DSM (SCID) masoara aspecte semnificative
aparute in timpul a doua perioade, in ultima luna si pe parcursul vietii. Sunt stabilite date
privind: instalarea, evaluarea bolii, remisa totala, partiala, impactul asupra functionarii de
ansamblu si simptomele diferentiate pentru cauze organice.
SCID are 3 variate:
• SCID-OP (pentru pacienti din servicii ambulatorii)
• SCID –P (pentru pacientii actuali)
• SCID-NP (pentru persoane normale)
SCID-P contine 9 module referitoare la
- sindroame ale dispozitiei
- Simptome psihotice sai antisociale
- Tulburari psihotice (diferentiate)
- Tulburari ale dispozitiei
- Tulburari datorate substantelor psihoactive
- Tulburari de anxietate
- Tulburari somatoforme
- Tulburari de apetit
- Tulburari de adaptare
Durata de administrare este de aprox 1ora (se aplica de specialisti in psihopatologie cu
experienta in stabiliraea diagnosticului diferential).

4. International Diagnostic Checklist (ICDL)


IDCL-ICD10 si IDCL-DSMIV propun o alternativa de evaluare a semnelor si simptomelor
tulburarilor mentale in raport cu evaluarea prin interviu.
Pornesc de la dezavantajele interviurilor standardizate si structurate:
- Limitarea la circumstante precis determinate
- Dificultatile de natura economica ale aplicarii
- Increderea in diagnostic conditionata de omogenitatea grupelor
- Consumul de timp
- Dificultatile explorarii verbale pentru pacientii care refuza comunicarea, simuleaza
sau traverseaza o criza acuta
- Relevanta semnificativa doar pentru pacientii cu simptome acute
Cu ajutorul listelor, specialistul poate aduna toate informatiile relevante pentru stabilirea
diagnosticului in timpul consultatiei obisnuite, pe baza observatiilor sau a datelor de la o terta
persoana. Se poate concentra asupra celor mai proeminente acuze ale pacientilor si, ulterior,
asupra semnelor si simptomelor, ceea ce este foarte important pentru stabilirarea unei relatii
bazate pe incredere. Pacientul poate fi evaluat, chiar daca explorarea deplina este imposibila.
IDCL ofera o evaluare stiintifica si standardizata pentri ICD-10 si DSM-IV, permitand o
examinare sistematica a criteriilor relevante si a deciziilor de diagnoza. Astfel este un
instrument consistent, riguros stabilit, ce poate fi folosit pentru clarificarea pacientilor intr-un
sistem standardizat. Indicatorii psihometrici sunt foarte buni.

EVALUAREA MULTIAXIALĂ ŞI DIAGNOZA MULTIPLĂ

DSM IV (1994) – baza diagnosticului în SUA


ICD 10 – International Classification of Diseases
DSM – Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders

• Cuprinde 5 axe; fiecare se referă la o categorie de informaţii cu valoare diagnostică


implicate în planificarea intervenţiei terapeutice şi în prognoză.
• Aborarea multiaxială oferă o viziune cuprinzătoare, compatibilă cu practica.

Axa I – se asociază cu diferenţe de relaţionare interpersonală şi cu o imagine de sine


negativă.
- aceste probleme reprezintă ţinta demersului terapeutic.
1. tulubrări diagnosticate de obicei pentru prima dată în copilărie şi
adolescenţă
2. delirul, demenţa, amnezia şi alte tulburări cognitive
3. tulburările mentale datorate condiţiilor medicale generale, neclasificate
în altă parte
4. tulburări legate de consum de substanţe
5. schizofrenia şi alte tulburări psihotice
6. tulburări ale dispoziţiei
7. tulburări de anxietate
8. tulburări somatoforme
9. tulburări artificiale
10. tulburări disociative
11. tulburări sexuale şi ale identităţii de gen
12. tulburări de apetit
13. tulburări ale somnului
14. tulburări ale controlului impulsurilor, neclasificate în altă parte
15. tulburări de adaptare
16. alte condiţii ce se pot situa în centrul atenţiei clinice

- decizia diagnostică nu este un proces simplu, datorită coexistenţei la acelaşi


pacient a simptomelor unor tulburări diferite, ceea ce îndreptăţeşte opţiunea
pentru diagnoza multiplă (ex. Tulburările de dispoziţie – anxietatea, depresia –
apar de multe ori combinate => este necesar diagnosticul dierenţial)

Axa II – se asociază cu tulburările de personalitate


CLUSTER A – ciudat sau excentric
1. tulburările de personalitate de tip paranoid
2. tulburările de personalitate de tip schizoid
3. tulburările de personalitate de tip schizotipal
CLUSTER B – dramatic, emoţional sau extravagant
4. tulburările de personalitate de tip antisocial
5. tulburările de personalitate de tip borderline
6. tulburările de personalitate de tip histrionic
7. tulburările de personalitate de tip narcisist
CLUSTER C – anxios, neliniştit, înspăimântat
8. tulburările de personalitate de tip ezitant
9. tulburările de personalitate de tip dependent
10. tulburările de personalitate de tip obsesiv-compulsiv

- diagnosticul de tulburare de personalitate se stabileşte numai dacă pattern-urile


funcţionării sunt de lungă durată, se manifestă în toate planurile vieţii;
însuşirile sunt inflexibile, maladaptative şi determină perturbarea
semnificativă a funcţionării.
- Utilizarea Axei II în evaluarea clinică ridică multe probleme deoarece itemii
unei categorii nu se întrunesc corespunzător criteriilor, apar suprapuneri cu
itemii altor categorii sau suprapuneri cu itemii Axei I.

Axa III – solicită luarea în consideraţie a impactului condiţiilor medicale asupra


cogniţiei, dispoziţiei şi comportamentului
- în unele cazuri condiţiile medicale generale au rol etiologic în
dezvoltarea/înrăutăţirea simptomelor mentale
- dacă o tulburare mentală este consecinţa fiziologică directă a condiţiilor
medicale generale, tulburarea mentală trebuie diagnosticată pe Axa I, iar
condiţiile medicale trebuie înregistrate şi pe Axa I şi pe Axa II
- în Axa III sunt cuprinse:
1. boli infecţioase şi parazitare
2. neoplasme
3. boli endocrine, nutriţionale şi metabolice
4. tulburări ale imunităţii
5. boli ale sângelui şi ale organelor de formare a sângelui
6. boli ale sistemului nervos şi ale organelor senzoriale
7. boli ale sistemului circulator
8. boli ale sistemului respirator
9. boli ale sistemului digestiv
10. boli ale sistemului genito-urinar
11. complicaţii legate de sarcină, naştere, lăuzie
12. boli ale pielii şi ale ţesutului subcutanat
13. boli ale sistemului osteomuscular
14. anomalii congenitale
15. condiţii cu origine în perioada perinatală

Axa IV – probleme psihosociale şi de mediu


- sunt liste ale stresorilor psihosociali
- problemele sunt grupate în mai multe categorii
- în raport de evaluarea multiaxială, specialistul trebuie să identifice categoria
de probleme şi să indice factorii implicaţi
1. probleme în grupul primar de sprijin
2. probleme legate de mediul social
3. probleme educaţionale
4. probleme ocupaţionale
5. probleme legate de locuinţă
6. probleme economice
7. probleme de acces la serviciile de sănătate
8. probleme legate de interacţiunea cu sistemul legal
9. alte probleme psihosociale şi ambientale

Axa V – evaluarea globală a funcţionării


- permite determinarea nivelurilor actuale de funcţionare în plan psihologic,
social şi ocupaţional
- este adoptată o viziune continuă asupra procesului de funcţionare, având la o
extremă sănătatea mentală şi la cealaltă, boala
- evaluarea ia valori între 1 – 100
- scala poate fi raportată şi la alte perioade de timp (ex.cel mai înalt nivel de
funcţionare din anul precedent)
Scala de evaluare globală a funcţionării (Global Assessment of Functioning GAF Scale) a
fost modificată de Goldman prin separarea itemilor funcţionării psihologice de cei ai
funcţionării sociale şi ocupaţionale.

DSM IV cuprinde în partea finală scala de evaluare globală a funcţionării relaţionale (GARF)
şi scala de evaluare a funcţionării sociale şi ocupaţionale.

IV. INVENTARE CLINICE DE PERSONALITATE

1. INVENTARUL DE PERSONALITATE MULTIFAZIC MINNESOTA(MMPI)


– MINNESOTA MULTIPHASIC PERSONALITY INVENTORY

- cel mai utilizat inventar de personalitate pentru uz clinic;


- chestionar standardizat ce solicită autodescrierea referitoare la nivelul adaptării
emoţionale şi la atitudinea faţă de testare.

Scurt istoric: - “Interpreting Personality Tests” R. Craig 1999


- Starke R. Hathaway psiholog la Minnesota University
- J. Charnley McKinley neurochirurg la Spitalul Universitar Minnesota
- au început să lucreze la MMPI la sfârşitul anilor ’30.
scopul: - crearea unui instrument pentru evaluarea pacienţilor adulţi şi pentru determinarea
severităţii tulburărilor şi ulterior, pentru fundamentarea estimărilor schimbărilor în viaţa
pacienţilor produse de terapie sau de alte variabile.
- forma originală: 504 enunţuri afirmative(răspunsuri Adevărat/Fals);
- restandardizarea din 1989 → 567 itemi;
- conţine 13 scale (3 pentru validitate şi 10 scale clinice de personalitate);
- pentru facilitarea interpretării scalelor tradiţionale şi în scopul cercetării au fost alcătuite
scale adiţionale:
- forţa Eului(Es);
- dependenţa(Dy);
- dominare(Do);
- prejudecată(Pr);
- statut social(St).
- scale validare:
- Lie(minciună L – 15 itemi);
- Rar (F) – 64 itemi;
- Corecţie(K) – 30 itemi.
- Scale clinice:
- Ipohondrie Hs
- Depresie D
- Isterie Hy
- Deviaţie psihopată Pd
- Masculinitate/Feminitate Mf
- Paranoia Pa
- Psihastenie Pt
- Schizofrenie Sc
- Hipomanie Ma
- Introversiune socială Si

Subscalele HARRIS şi LINGOES

D1: Subjective Depression(32)


D2: Retardare psihomotorie(14)
D3: Physical malfunctioning(11)
D4: Mental Dullness(15)
D5: Brooding(10)
Hy1: Denial of Social Anxiety(6)
Hy2: Need of Affection(12)
Hy3: Lassitude – Malaise(15)
Hy4: Somatic Complaints
Hy5: Inhibition of Agression
Pd1: Familiar Discord
Pd2: Authority Problems
Pd3: Social Imperturbability
Pd4: Social Alienation
Pd5: Self-Alienation
Pa1: Persecutory Ideas
Pa2: Poignancy
Pa3: Naivete
Sc1: Social Alienation
Sc2: Emotional Alienation
Sc3: Lack of Ego Mastery, Cognitive
Sc4: Lack of Ego Mastery, Conative
Sc5: Lack of Ego Mastery, Defective Inhibition
Sc6: Bizarre Senzory Experiences
Ma1: Amorality
Ma2: Psychomotor Acceleration
Ma3: Imperturbability
Ma4: Ego Inflation
Si1: Shyness/Self-Consciousness
Si2: Social Avoidance
Si3: Alienation – Self and others

CONTENT SCALES

Anxiety(ANX)
Fears(FRS)
Obsesiveness(OBS)
Depression(DEP)
Health Concerns(HEA)
Bizarre Mentation(BIZ)
Anger(ANG)
Cynicism(CYN)
Antisocial Pracices(ASP)
Type A(TPA)
Low Self-Esteem(LSE)
Social Disconfort(SOD)
Family Problems(FAM)
Work Interference(WRK)
Negative Treatment Indicators(TRT)

SCALE SUPLIMENTARE(frecvent utilizate)

Anxiety(A)
Repression(R)
Ego Strength(ES)
MacAudrene Alcoholism Scale – Revised(Mac – R)
Addiction Potential Scales(APS)
Addiction Admission Scales(AAS)
Overcontrolled Hostility(OH)
Dominance(DO)
Social Responsability( Re)
College Maladjustment(MA)
Gender Masculine(GM) and Gender Feminine(GF)
Posttraumatic Stress-Keane(PK)
Posttraumatic Stress-Schlenger(PS)

Marital Distress Scales

2. MILLON CLINICAL MULTIAXIAL INVENTORY – III 260 (MCMI-III260)

MCMI-III este un instrument psihometric menit sa ofere informatii referitoare la


psihopatologie, inclusiv tulburari din DSM-IV. Inventarul MCMI-III este destinat adultilor
(cel putin 18 ani) si necesita un nivel de întelegere a cuvântului scris corespunzator clasei a
opta. Este dezvoltat si standardizat pe populatia clinica (de exemplu, pacienti din spitalele de
psihiatrie si pacienti cu tulburari psihiatrice existente). MCMI-III ofera o evaluare validata
empiric, relevanta si fidela, pentru a veni în sprijinul psihologilor si al altor specialisti în
domeniul sanatatii mintale în mediul clinic, medical, judiciar etc. MCMI-III este ideal pentru
uzul persoanelor care sunt evaluate pentru dificultati emotionale, comportamenttale si
interpersonale.

Instrumentul ajuta la:

- evaluarea interactiunii tulburarilor de Axa I si de Axa II pe baza sistemului de clasificare


DSM-IV;
- identificarea caracteristicilor profunde si pervazive de personalitate care stau la baza
simptomelor pacientului;

- o întelegere integrata a relatiei dintre caracteristicile de personalitate si sindroamele clinice,


pentru a facilita deciziile de tratament.

Chestionarul este format din 175 de itemi, iar majoritatea respondentilor termina completarea
în 25-30 de minute. Astfel, MCMI-III ajuta la obtinerea unei cantitati maxime de informatii
cu un efort minim din partea pacientilor.

MCMI-III a fost creat de Dr. Theodore Millon, pornind de la propria teorie a


personalitatii si se bazeaza pe mai mult de 30 de ani de cercetari. Pâna în prezent au fost
publicate mai multe de 600 de studii stiintifice care au utilizat MCMI într-o modalitate
semnificativa.

MCMI se deosebeste de alte inventare în special prin concizia sa, fundamentarea sa


teoretica, formatul multiaxial, constructia tripartita si schema de validare, utilizarea scorurilor
BR si profunzimea interpretativa. S-a încercat, la fiecare editie a inventarului, sa se pastreze
un numar al itemilor destul de redus încât sa încurajeze utilizarea sa în toate mediile de
diagnostic si tratament, si totusi destul de extins încât sa permita evaluarea unei game largi de
comportamente multiaxiale clinice relevante. Cu cei 175 de itemi ai sai, MCMI-III este mult
mai scurt decât alte instrumente comparabile.

Un aspect important al MCMI-III este faptul ca scalele sale sunt analoage celor din
DSM la un numar de niveluri. În primul rând, scalele sunt grupare în categorii de
personalitate si psihopatologie, pentru a reflecta distinctia între Axa I si Axa II a DSM.
Astfel, scale diferite fac distinctia între caracteristici mai durabile ale pacientilor (Axa II) si
tulburari clinice mai acute pe care le manifesta (Axa I). Profilurile bazate pe toate scalele pot
fi interpretate pentru a întelege influenta reciproca între patternuri de personalitate durabile si
simptome manifestate curent.

1. Schizoid (1 A : Passive - Detached)


2. Avoidant (2A: Active – Detached)
3. Depressive (2B: Passive – Detached)
4. Dependent ( 3: Passive)
5. Histrionic (4: Active- Dependent)
6. Narcissistic (5: Passive – Independent)
7. Autosocial (6A: Active – Independent
8. Aggressive/ Sadistic ( 6B: Active- Discordant)
9. Compulsiv (7: Passive – Ambivalent)
10. Passive – Aggressive (Negativistic: 8A: Active – Ambivalent)
11. Self Defeating (8B: Passive - Discordant)
12. Scyzotypal (S: Active- Dependent)
13. Borderline (C)
14. Paranoid ( P )

SINDROAME CLINICE
1. Anxietate (A)
2. Tulburare somatoforma (H)
3. Tulburare bipolara, manie (N)
4. Distimie (D) = problema si simptomele asociate cu depresia
5. Dependenta de alcool (B)
6. Dependent de droguri (T)
7. Posttraumatic stress disorder (T)
8. Tulburari e gandire (though disorder SS)
Diagnostice posibilie: episod psihotic reactiv, tulburare dschizofreniforma si
schizofrenie
9. Depresie majora (CC)
10. Delusional Disoreder (PP) – tiulburare deliranta
11. Simptomele sunt asociate cu paranoia
MACI - Millon Adolescent Clinical Inventory

Evaluarea multiaxială a caracteristicilor de personalitate și a sindroamelor clinice la


adolescent, conform simptomatologiei DSM-IV

Theodore Millon, Ph.D., DSc, Carrie Millon, Ph.D., Roger Davis, Ph.D., Seth Grossman,
PsyDis

Millon Adolescent Clinical Inventory (MACI) este un inventar de autoevaluare


elaborat în mod specific pentru evaluarea caracteristicilor de personalitate si a sindroamelor
clinice la adolescenti. Testul MACI a fost dezvoltat în colaborare cu psihiatri, psihologi si alti
specialisti din domeniul sanatatii mintale cu experienta în lucrul cu adolescenti. Prin urmare,
acestea reflecta problemele cele mai relevante pentru întelegerea comportamentului si
preocuparilor adolescentilor. Este foarte util în mediul clinic, institutional si corectional.

Psihologii, psihiatrii, psihologii scolari, din domeniul judiciar si alti specialisti în domeniul
sanatatii mintale vor gasi acest instrument versatil esential în:

- evaluari amanuntite în vederea confirmarii ipotezelor diagnostice;

- elaborarea de planuri de tratament individualizate;

- masurarea progresului înainte, în timpul si dupa tratament.

Inventarul MACI se distinge de alte instrumente clinice prin caracterul sau succint,
baza sa teoretica, formatul multiaxial, constructia tripartita si schema de validare, utilizarea
scorurilor BR si profunzimea interpretative.

Inventarul se adreseaza adolescentilor (vârsta 13-19 ani) si necesita un nivel de


întelegere a cuvântului scris corespunzator clasei a sasea. Contine 160 de itemi cu raspuns
Adevarat-Fals, fiind mult mai scurt decât alte instrumente comparabile. Testul este
autoadministrabil. Cei mai multi dintre adolescenti termina completarea testului în 25 de
minute, aspect care minimizeaza rezistenta adolescentilor. Astfel, MACI faciliteaza obtinerea
unei cantitati maxime de informatii cu un efort minim din partea respondentilor.
Instrumentul MACI are la baza o teorie coerenta în domeniul personalitatii si
psihopatologiei, crescând semnificativ valoarea interpretativa a inventarului. Scalele de
personalitate reflecta variantele tulburarilor de personalitate adulte, rafinate prin modelul
autorului, Dr. Theodore Millon. Niciun instrument diagnostic disponibil în momentul de fata
nu este atât de consonant cu nosologia oficiala ca testul MACI. Mai mult, scalele MACI sunt
grupate pentru a reflecta distinctia din DSM între Axa II si Axa I. Astfel, exista scale separate
care disting între caracteristici de personalitate durabile (Axa II) si tulburari clinice mai acute
(Axa I). Profilurile bazate pe toate scalele pot fi interpretate pentru a întelege influenta
reciproca între patternuri de personalitate durabile si simptome manifestate curent. Printre
factorii masurati se numara unii adesea asociati cu adolescenta, printre care Disconfort
sexual, Predilectie spre consumul de substante, Tendinte suicidare si Disfunctii alimentare.

MPACI - Millon Pre-Adolescent Clinical Inventory

Instrument consacrat care permite identificarea corectă a problemelor psihologice ale


copiilor

Theodore Millon, Ph.D., DSc, Carrie Millon, Ph.D., Robert Tringone, Ph.D., Seth
Grossman, PsyDis

Millon Pre-Adolescent Clinical Inventory (M-PACI) este un instrument


comprehensiv special creat pentru a ajuta specialistul în domeniul sanatatii mintale sa
identifice corect problemele psihologice ale copiilor cu vârsta de 9-12 ani. Spre deosebire de
instrumentele care se axeaza pe o singura arie, cum ar fi anxietatea sau depresia, evaluarea cu
M-PACI ofera o viziune integrata, care sintetizeaza stilurile de personalitate emergente si
sindroamele clinice, ajutând specialistii în detectarea semnelor timpurii ale tulburarilor
corespunzatoarea Axei I si Axei II.

M-PACI ajuta la o interventie timpurie în vederea ameliorarii dificultatilor aparute în


preadolescenta si care neidentificate pot conduce la probleme mai mari în viitor. Poate fi
utilizat atât în evaluarea preadolescentilor internati, cât si a celor din ambulatoriu, de catre
psihologi, psihiatri, consilieri si alti specialisti în domeniul sanatatii mintale. Inventarul se
dovedeste util la:
- evaluarea preadolescentilor cu probleme în vederea confirmarii ipotezelor diagnostice
- planificarea tratamentului individualizat prin oferirea unei imagini integrate a patternurilor
de personalitate emergente si a semnelor clinice curente

- masurarea progresului înainte, în timpul si dupa tratament


M-PACI contine 97 de itemi, cu raspuns Adevarat-Fals. Completarea dureaza 15-20 de
minute si necesita un nivel de întelegere a cuvântului scris de clasa a treia.

PANSS - Positive and Negative Syndrome Scale

Evaluarea focalizată a dimensiunilor pozitive și negative ale tulburării schizofrenice

Stanley R. Kay, Ph.D., Lewis A. Opler, M.D., Ph.D., Abraham Fiszbein, M.D.,Paul M.
Ramirez, Ph.D., Mark Opler, Ph.D., MPH, Leonard White, Ph.D.

Positive and Negative Sydrome Scale evaluează severitatea simptomelor în


schizofrenie și alte tulburări psihiatrice. Este folosit în mod curent pentru a evalua diferite
tulburări cum ar fi tulburarea bipolară și psihozele afective.

PANSS oferă o tehnică bine definită, standardizată de evaluare a spectrului pozitiv-


negativ, fiind un instrument solid din punct de vedere metodologic și psihometric. Este
aplicabil într-un timp relativ scurt și poate fi folosit pentru evaluarea longitudinală, cu un
efort minim de instruire și reorientare din partea clinicianului.

Anumite componente ale PANSS au fost folosite în studii asupra bolii Alzheimer,
anorexiei nervoase, psihozelor induse de substanțe si a multor altor tulburări. PANSS are
forma unui interviu clinic semi-structurat formalizat care evaluează dimensiuni ale
simptomelor pozitive, negative și de alt tip, cu ajutorul a 7 trepte de intensitate.

PANSS include 33 de itemi care redau:

Scorul scalei Pozitiv (P),

Scorul scalei Negativ (N),


Indicele compozit (Scala Pozitiv minus scala Negativ),

Scala de Psihopatologie generală (G),

Riscul de agresivitate (S)

Scorul total .

Principalele sale arii de utilitate sunt indică evaluarea clinică, răspunsul la tratament,
prezicerea rezultatelor și evaluarea severității dizabilității, putând fi utilizat în practica
privată, în centre publice de sănătate mintală, în spitale, în centre de consiliere pentru familie,
în centre rezidențiale de psihoterapie etc.

Cele două modalități de cotare permit aflarea scorurilor pe clustere de simptome:


(Lipsa de energie, Perturbarea gândirii, Activarea, Paranoia/Beligeranța și Depresia) și
suplimentar (Negativ, Pozitiv, Dispoziție disforică, Activare și Preocupare autistă).

Beneficiile PANSS sunt extreme de numeroase: definește adecvat simptomele, oferă


criterii operaționale în evaluare, are un număr echilibrat de itemi care constituie sindroamele
pozitiv și negativ, oferă o procedură standard de interviu, evaluează prezența și severitatea
sindroamelor, surprinde schimbările produse de medicație și ponderea simptomelor pozitive
și negative, evaluează psihopatologia generală și influența acesteia asupra severității
sindroamelor.

Simptome evaluate de PANSS

P1. Idei delirante

P2. Dezorganizare conceptuală

P3. Comportament halucinator

P4. Hiperactivitate

P5. Idei delirante/de grandoare

P6. Suspiciune/Persecuție

P7. Ostilitate
N1. Aplatizare afectivă

N2. Detașare emoțională

N3. Relaționare deficitară

N4. Retragere socială de tip pasiv/apatic

N5. Dificultăți în gândirea abstractă

N6. Lipsa spontaneității și fluxului conversației

N7. Gândire stereotipă

G1. Preocupări somatice

G2. Anxietate

G3. Sentimente de vinovăție

G4. Tensiune

G5. Manierisme și posturi

G6. Depresie

G7. Lentoare motorie

G8. Lipsă de cooperare

G9. Conținut neobișnuit al gândirii

G10. Dezorientare

G11. Atenție diminuată

G12. Dificultăți de raționalizare și lipsa conștiinței bolii

G13. Tulburare volițională

G14. Control diminuat al impulsurilor

G15. Preocupare

G16. Evitare socială activă


S1. Furie

S2. Dificultăți în amânarea recompensei

S3. Labilitate afectivă

EVALUAREA COMPORTAMENTULUI

BASC-2 - Behavior Assessment System for Children - 2

Sistem multidimensional și multimetodic, utilizat în evaluarea comportamentului copiilor


și tinerilor

Cecil R. Reynolds, Ph.D. , Randy W. Kamphaus, Ph.D.

BASC 2 reprezinta un sistem multidimensional si multimetodic, utilizat in evaluarea


comportamentului si a perceptiei de sine, pentru copiii si tinerii cu varste cuprinse intre 2 si
25 de ani. BASC 2 reprezinta un sistem multidimensional si multimetodic, utilizat in
evaluarea comportamentului si a perceptiei de sine, pentru copiii si tinerii cu varste cuprinse
intre 2 si 25 de ani. In cazul BASC-2 vorbim despre o abordare multimetoda, deoarece
sistemul contine urmatoarele metode de evaluare, care pot fi utilizate fie in mod individual,
fie in oricare din posibilele lor combinatii:

- Doua scale de evaluare, una pentru profesori (Scala de Evaluare pentru Profesori,
Teacher Rating Scale, TRS) si o alta pentru parinti (Scala de Evaluare pentru Parinti,
Parent Rating Scale, PRS). Fiecare scala este impartita pe mai multe grupe de varsta. Cu
ajutorul acestor scale, se pot colecta descrieri referitoare la comportamentul observabil al
copilului.

- O scala de autoevaluare (Autoevaluare a Personalitatii, Self-Report of Personality,


SRP), prin intermediul careia copilul sau adultul tanar isi poate descrie emotiile sau
perceptiile asupra propriei persoane.

- Un interviu structurat, referitor la istoricul dezvoltarii persoanei evaluate (Structured


Developemental History, SDH).
- O foaie de observatie care poate fi folosita pentru inregistrarea si clasificarea
comportamentelor observate in mod direct in timpul orelor de curs (Student Observation
System, SOS).

BASC-2 a fost construit pentru a facilita diagnosticul diferential si clasificarea educationala a


unei varietati de probleme emotionale si comportamentale care pot fi intalnite la copii,
precum si pentru a ajuta in stabilirea planurilor de tratament si de interventie. Cand sunt
utilizate individual, componentele BASC-2 reprezinta instrumente stabile si sofisticate din
punct de vedere psihometric, care ofera o paleta larga de informatii utile. Cand este folosit ca
un sistem integrat, BASC-2 informatii ofera despre un copil sau tanar, provenind din surse
variate, furnizand clinicianului un set coordonat de instrumente pentru evaluare, pentru
diagnostic si pentru stabilirea unui plan de tratament.

Ca sistem, componentele BASC-2 ofera o perspectiva triunghiulara asupra problemelor


comportamentale ale copilului, utilizand: (1) examinarea comportamentului in contexte
multiple (mediul scolar si mediul familial); (2) evaluarea emotiilor, personalitatii si a
perceptiei de sine a copiilor si (3) un fond important de informatii despre realizarea
clasificarilor educationale si a diagnosticului clinic, arii in care exista schimbari frecvente.

Numeroase aspecte ale BASC-2 il recomanda ca fiind un sistem stabil si de incredere in


evaluarea comportamentului.

BASC-2 evalueaza o arie mare de dimensiuni distincte. Pe langa evaluarea personalitatii, a


problemelor comportamentale si a tulburarilor emotionale, BASC-2 identifica si caracteristici
pozitive, care pot fi utilizate in mod eficient in procesul de interventie si tratament.

Aria de dimensiuni evaluate ajuta la stabilirea diagnosticului diferential pentru diferite


categorii de tulburari, precum cele incluse in Diagnostical and Statistical Manual of Mental
Disorders, (DSM-IV-TR, American Psychiatric Association, 2000), dar surprinde si alte
categorii generale de probleme, cum ar fi de exemplu cele cuprinse in The Individuals with
Disabilities Education Act (IDEA, 1997). Sistemul BASC-2 respecta riguros regulile federale
americane, sub aspectul diagnosticului tulburarilor emotionale severe in scoli, fiind, de
asemenea, suficient de sensibil pentru a putea detecta chiar si probleme comportamentale
minore in randul copiilor inclusi in alte categorii de dizabilitati, precum probleme de invatare
si de retard mintal.
BASC-2 permite compararea informatiilor obtinute din surse multiple deoarece utilizeaza
instrumente cu etaloane convergente, facilitand astfel stabilirea unui diagnostic precis.
- Fiecare componenta a BASC-2 a fost special construita pentru un anumit context specific
sau pentru un anumit tip de respondent, deoarece anumite comportamente sau constructe se
preteaza mai mult la a fi masurate in anumite contexte decat in altele.

- Interpretarea Scalelor BASC-2 este accesibila, datorita faptului ca acestea au fost construite
pornind de la dimensiuni clar specificate, continutul itemilor fiind adecvat constructului, iar
scalele fiind dezvoltate prin imbinarea bazei teoretice si a datelor empirice.

- Scalele primare si cele Compozite ale BASC-2 au o coeficienti inalti de fidelitate, atat
atunci cand sunt luate in considerare consistenta interna, sau fidelitatea test-retest.

- BASC-2 poate fi scorat manual.

- Normele BASC-2 sunt alcatuite din esantioane reprezentative, cu volume mari, fiind
diferentiate sub multe aspecte importante: varsta, gen, conditia clinica a copilului. Clinicienii
pot opta pentru obtinerea scorurilor standard prin raportare la esantioane normative feminine,
masculine sau mixte.

- BASC-2 utilizeaza diferite tipuri de verificare a validitatii, asistand clinicianul in detectarea


unor distorsiuni care afecteaza validitatea cum ar fi cele generate de neatentie, neintelegere
sau lipsa de sinceritate.

- Scalele au o coerenta ridicata, nu numai sub aspectele legate de gen sau de varsta, dar si
atunci cand comparam formele pentru parinti si cele pentru profesori. Astfel, se ofera o baza
pentru interpretarea corecta si consistenta a scalelor, dar si pentru o interpretare relevanta a
scorurilor provenite din diferite surse sau culese in diferite perioade de timp.

- BASC-2 acopera o spectru mare de varste, de la 2 ani la 21 de ani, pornind de la prescolari,


pana la liceeni, fiind sensibil la diferentele de dezvoltare, si mentinand o continuitate a
constructelor. BASC-2 ofera si o versiune a SRP care poate fi utilizata pentru persoane cu
varsta cuprinsa intre 18 si 25 de ani si care se poate utiliza in scoli tehnice, colegii sau
universitati.
- BASC-2 acopera extensiv aspecte clinice, dar si comportamente adaptative, avand in acelasi
timp si scale cu un grad inalt de specializare (de exemplu Probleme de atentie,
Hiperactivitate, Depresie, Anxietate) pentru stabilirea mai clara a diagnosticului diferential.

ABAS - Adaptive Behavior Assessment System, Second Editon

Standard internațional în evaluarea complexă pentru acordarea gradului de handicap

Patti Harrison, Ph.D., Thomas Oakland, Ph.D., ABPP, ABPN

ABAS oferă o evaluare comprehensivă, bazată pe norme culese cu grijă, a abilităților


adaptative ale persoanelor. Acest instrument are o arie largă de utilitate, aplicându-se de la
nou-născuți și până la vârsta de 89 de ani; el poate fi folosit pentru:

• a evalua deprinderile adaptative ale unei persoane, cât și capacitatea acesteia de a trăi
independent,
• diagnosticarea și clasificarea anumitor dizabilități sau tulburări,
• identificarea punctelor tari și a limitelor,
• a ajuta la documentarea și monitorizarea progresului

Evaluează în totalitate cele zece arii de deprinderi adaptative specificate de Manualul de


Diagnostic a tulburărilor Mintale, Ediția a Patra Revizuită (DSM-IV-TR) și de
Asociația de Psihiatrie Americană (APA, 2000).

De asemenea, el încorporează direcțiile curente oferite de American Association of


Intellectual Disabilities (AAID) pentru evaluarea celor trei arii de comportament
adaptativ (Conceptual, Social, Practic).

Deprinderile adaptative măsurate și domeniile din care acestea fac parte corespund
specificațiilor identificate de Asociația Americană a retardului Mintal (AARM; 1992,
2002b)

În numeroase state, a fost ales ca standard în determinarea eligibilității pentru acordarea


beneficiilor Serviciilor sociale.
Kitul ABAS-II cuprinde manualul de utilizare şi cele cinci tipuri de formulare de
evaluare care măsoară:

• Comunicare
• Utilizarea resurselor comunităţii
• Funcţionalitate preşcolară
• Viaţa în şcoală/familie
• Sănătate şi siguranţă
• Timp liber
• Autoîngrijire
• Autodirecţionare
• Social
• Motricitate
• Muncă

Aşa cum sunt măsurate de ABAS-II, deprinderile adaptative sunt definite ca: acele
abilităţi practice de zi cu zi care sunt necesare pentru ca persoana să funcţioneze şi să
corespundă cerinţelor mediului înconjurător, incluzând aici şi capacitatea de a avea grijă
efectiv de propria persoană în mod independent, dar şi interacţiunea cu alţi oameni.

Evaluarea abilităţilor adaptative poate oferi informaţii importante pentru diagnosticare şi


pentru planificarea tratamentului sau a intervenţiei pentru persoane cu:

• întârzieri de dezvoltare,
• factori de risc biologici,
• traume craniene,
• autism,
• ADHD,
• tulburări de ȋnvăţare şi comportament,
• insuficienţă senzorială,
• dizabilităţi sau traume fizice,
• sănătate precară,
• insuficienţă motorie,
• tulburări emoţionale,
• leziuni cerebrale,
• atac cerebral,
• demenţe,
• Alzheimer,
• tulburări legate de consumul de diverse substanţe,
• tulburări psihotice şi multiple dizabilităţi.

deprinderile adaptative ale unei persoane, cât și


diagnosticarea și clasificarea anumitor dizabilități sau

EVALUAREA NIVELULUI DE DEZVOLTARE

DDST II - Denver Developmental Screening Test

Instrument consacrat în detectarea potențialelor probleme de dezvoltare ale copiilor cu


vârste cuprinse între 0 și 6 ani

William K. Frankenburg, M.D., M.S.P.H., FAAP

Istoric

Testul DENVER, Denver Developmental Screening Test (DDST) a fost publicat pentru
prima data in 1967, cu scopul de a oferi un sprijin specialistilor din domeniul dezvoltarii si
sanatatii, in detectarea potentialelor probleme de dezvoltare la copiii mici. DDST a fost
utilizat pe scara larga in Statele Unite si in alte tari din lume, inca imediat dupa publicarea sa.
A fost utilizat in 54 de tari, a fost adaptat si standardizat prin studii profesioniste in peste o
duzina de tari si a fost utilizat pana la acest moment pentru a evalua peste 50 de milioane de
copii in intreaga lume. Ca rezultat al acestei utilizari extensive au fost trase concluzii
importante, care au fundamentat revizuirea testului, aceasta concretizandu-se prin publicarea
versiunii DENVER II.

La baza acestei revizii au stat patru motive principale: nevoia unor itemi suplimentari din
domeniul limbajului, nevoia de a revizui normele care proveneau din 1967, nevoia de a
revizui anumite caracteristici ale unor itemi (cum ar fi dificultatea in administrare si/sau
scorare) si nevoia de a evalua gradul de potrivire al anumitor itemi pentru anumite subgrupuri
specifice (cum ar fi cele definite de etnie, nivelul de educatie al mamei sau localitatea de
rezidenta). O alta problema abordata in cursul reviziei a fost lipsa de sensibilitate demonstrata
de versiunea originala a testului in predictia unor situatii sau comportamente viitoare, cum ar
fi de exemplu performanta scolara.

O problema intuita de autorii testului se leaga si de utilizarea uneori incorecta si lipsita de


acuratete a testului (fie in etapa de administrare a testului fie in cea de scorare), iar din acest
motiv au fost dezvoltate si resursa multimedia pentru training, precum si testele de
autoevaluare de la sfarsitul acestui manual.

Toate aceste posibile probleme au fost fundamentale pentru decizia de a revizui testul, de a-l
restandardiza, de a modifica interpretarea sa, de a dezvolta resurse multimedia pentru
formarea specialistilor si de a pune un accent mai puternic pe auto-evaluarea periodica a
competentelor de interactiune cu testul.

Deviatiile în dezvoltare ale copiilor mici si sugarilor sunt deseori dificil, daca nu imposibil,
de detectat prin examinari fizice de rutina. Astfel de copii arata de cele mai multe ori normal
si e posibil sa nu aiba niciun handicap fizic sau congenital; de aceea astfel de copii manifesta
putine sau chiar nu manifesta niciun semn exterior de întârziere în dezvoltare. Deseori
parintii, sau profesionistii în sanatate mentala sau în pedagogie, pot sa nu observe problemele
de dezvoltare ale acestor copii decât atunci când încep sa apara problemele la scoala.

În general este recunoscut atât de profesionisti cât si de publicul larg ca astfel de copii cu
probleme de dezvoltare ar trebui sa fie identificati si tratati cât mai devreme posibil, caci
tratamentul timpuriu si educatia timpurie sunt mai putin costisitoare si mult mai eficiente
decât interventia la un moment mai întârziat. În multe state din lume acest lucru este
recunoscut de lege, care obliga, în functie de stat, ori sistemul sanitar, ori comunitatile locale,
ori sistemul educational, sa realizeze programe de screening comunitar pentru identificarea
din timp a acestor copii. În multe din aceste tari standardul pentru aceste programe este testul
DENVER II.

Testul DENVER II a fost dezvoltat pentru a fi utilizat cu copii aparent normali, între nastere
si vârsta de 6 ani. Testul este administrat prin evaluarea performantei copilului la un numar
de sarcini potrivite din punctul de vedere al vârstei sale. Testul este util în mod special în
evaluarea si identificarea unor posibile probleme la copiii asimptomatici, dar si pentru
confirmarea, pe baza unui instrument obiectiv, a anumitor suspiciuni la care s-a ajuns în mod
intuitiv, precum si pentru monitorizarea copiilor care au fost identificati ca fiind în situatii de
risc pentru probleme de dezvoltare, cum ar fi de exemplu copii care au trecut prin dificultati
perinatale.

DENVER II nu este un test de IQ si nici nu este un predictor definitiv al abilitatii adaptative


sau intelectuale viitoare. Testul nu a fost dezvoltat pentru a genera etichete diagnostice,
precum cele de dizabilitate de învatare, afectiune a limbajului, sau afectiune emotionala si nu
ar trebui sa fie niciodata utilizat pentru a substitui o evaluare diagnostica sau o examinare
fizica. Testul a fost dezvoltat pentru a compara performanta unui copil la o varietate de
sarcini, cu performanta altor copii de aceeasi vârsta.

DENVER II consta din 125 de sarcini (itemi) aranjate pe formularul de testare în patru
sectiuni si care au scopul de a evalua copilul în urmatoarele arii, sau functii:
- Personal-Social: interactiunea cu alte persoane si capacitatea de a avea grija de propriile
nevoi (25 itemi);
- Motor Fin-Adaptativ: coordonare ochi-mâna, manipularea obiectelor mici si rezolvarea de
probleme (29 itemi);
- Limbaj: auzul, întelegerea si utilizarea limbajului (39 itemi);
- Motor Grosier: statul jos, mersul, saritul si în general miscarile care implica muschii mari
ai corpului (32 itemi).
De asemenea, testul include cinci itemi de comportament în timpul testarii, care sunt
completati dupa administrarea testului. Evaluarea comportamentului copilului în acest mod
ajuta specialistul sa evalueze în mod subiectiv performanta si comportamentul general al
copilului, obtinând astfel un indicator grosier al felului în care copilul îsi utilizeaza abilitatile.

DENVER II este acompaniat de asemenea de DENVER PDQ-II (Pre-Screening


Developmental Questionnaire). PDQ este o transpunere a acelor itemi din DENVER II care
pot fi scorati prin raportare de catre parinte sau care, desi în aplicarea propriu-zisa a testului
sunt scorati exclusiv prin observarea comportamentului, este posibil sa fie observati si
raportati de parinte, cel putin pentru scopul unui screening preliminar.
PDQ consta în 4 formulare, câte un formular pentru fiecare din cele patru categorii de vârsta:
0-9 luni, 9-24 luni, 2-4 ani si 4-6 ani. Fiecare formular este o foaie A4 tiparita pe ambele
fete, iar formularele sunt codificate pe baza urmatoarelor culori: portocaliu (0-9 luni), violet
(9-24 luni), galben (2-4 ani) si alb (4-6 ani).

EVALUAREA ANXIETATII ȘI AGRESIVITATII

MASC - Multidimensional Anxiety Scale for Children

Screening multi-dimensional al nivelului de anxietate pe criterii simptomatologice


conform DSM-IV-TR

John March, M.D., M.P.H.

Instrument de screening practic și eficient pentru măsurarea anxietății la copiii cu vârstele


cuprinse între 8 și 19 ani, validând diferite clustere de simptome, manualul DSM-IV-TR,
include patru tulburări de anxietate cu debut în copilărie: tulburarea de anxietate generalizată,
fobia socială, mutismul selectiv și anxietatea de separare. Scala de Anxietate
Multidimensionala Pentru Copii (MASC, Multidimensional Anxiety Scale for Children)
este un instrument psihometric usor de administrat, care evalueaza multiple dimensiuni ale
anxietatii la copii si adolescenti.

In conditiile in care cadrul conceptual al tulburarilor anxioase ale copilariei evolueaza, atat
clinicienii cat si cercetatorii sunt confruntati cu sarcina dificila de a distinge intre anxietatea
patologica si fricile care reprezinta o parte a procesului normal de dezvoltare. Pe baza unei
literaturi considerabile, validand diferite clustere de simptome, manualul DSM-IV-TR,
include patru tulburari de anxietate cu debut in copilarie: tulburarea de anxietate generalizata,
fobia sociala, mutismul selectiv si anxietatea de separare. In general, fricile devin patologice
cand sunt excesive, nu reprezinta o etapa a procesului normal de dezvoltare, sau sunt asociate
cu comportamente de coping dezadaptative. Avand in vedere ca prevalenta anxietatii cu
debut in copilarie nu este cunoscuta la nivelul populatiei, crearea unui instrument de evaluare
a anxietatii la copii si adolescenti este cu atat mai importanta. MASC a fost dezvoltat ca si un
instrument de screening practic si eficient pentru masurarea anxietatii la copiii cu varstele
cuprinse intre 8 si 19 ani.
MASC este un chestionar usor de administrat ce evalueaza dimensiunile majore ale anxietatii
la copii si adolescenti. In dezvoltarea MASC s-au avut in vedere urmatoarele aspecte:

1. Scala trebuie sa ofere o evaluare fidela si valida a simptomelor de anxietate in domeniile


simptomatologice importante din punct de vedere clinic.

2. Scala trebuie sa discrimineze intre simptomele de anxietate.

3. Scala include si reconciliaza observatii multiple, cum ar fi atat evaluarile completate de


copii, cat si de catre parinti.

4. Scala trebuie sa fie sensibila la efectul interventiilor terapeutice.

Aceste aspecte au definit contextul in care MASC a fost dezvoltat ca cel mai util instrument
de evaluare a anxietatii la copii si adolescenti existent pana in prezent. Chestionarul include o
forma prescurtata - MASC-10 - ce poate fi utilizata in situatii speciale in care este necesara o
evaluare rapida (pe baza a 10 itemi) a simptomelor de anxietate.

Indicele de Inconsistenta este util in identificarea raspunsurilor aleatoare, in timp ce Indicele


Tulburarilor Anxioase este util in identificarea subiectilor care se incadreaza in categorii
diagnostice si pot beneficia de o evaluare clinica mai detaliata. MASC este utilizat pentru
copii si adolescenti cu varste cuprinse intre 8 si 19 ani si utilizeaza o scala Likert in patru
trepte pe baza careia participantii sunt solicitati sa evalueze fiecare item cu privire la propria
experienta. MASC necesita un nivel de comprehensiune corespunzator clasei a patra pentru
citirea itemilor.
Copiii cu varsta sub 10 ani trebuie sa fie ajutati de clinician sau de un intervievator bine
pregatit. Optiunile de raspuns pentru MASC sunt: 0- niciodata adevarat pentru mine, 1-rareori
adevarat pentru mine, 2 -uneori adevarat pentru mine si 3 -adesea adevarat pentru mine.
Pentru a reduce variabilitatea raspunsurilor, toti itemii au fost formulati in directie pozitiva
(de exemplu ma simt tensionat(a) sau nervos (nervoasa), tremur sau am stari de neliniste, evit
lucrurile care ma supara). Diferitele subscale MASC au fost elaborate astfel incat scorurile
ridicate sa indice probleme emotionale.

MASC este un instrument usor de administrat si cotat. Chestionarul poate fi completat de


catre subiect in mai putin de 15 minute, iar clinicianul poate cota si construi profilul
rezultatelor evaluarii in mai putin de 10 minute. Intrucat instrumentul poate fi administrat si
cotat rapid, MASC este util in situatiile in care este necesara o evaluare rapida a problemelor
de anxietate ale copilului sau adolescentului. In situatiile in care sunt necesare fie o testare
repetata sau o evaluare foarte rapida, se recomanda utilizarea formei prescurtate (MASC-10).
Aceasta poate fi completata si cotata in cateva minute.

Participantii care completeaza MASC, noteaza raspunsurile lor in formularul de cotare


manuala. Acest formular a fost creat pentru a facilita completarea chiar si de catre cei cu
abilitati de citire reduse. Odata completat, formularul este utilizat pentru cotarea MASC si
transferul scorurilor in formularul de trasare a profilului. Pentru MASC-10 se utilizeaza un
formular de cotare manuala separat.

Profilul MASC permite prezentarea vizuala a scorurilor evaluarii si comparatia cu grupul


normativ corespunzator. Conversia scorurilor brute in cote T se face automat in momentul
completarii formularului MASC de trasare a profilului. Nu sunt necesare tabele speciale de
cotare intrucat toata informatia necesara cotarii este inclusa in formularul de cotare manuala
si formularele de trasare a profilului. Exista etaloane separate pentru copiii (baieti si fete)
aflati in intervale de varsta cuprinse intre 8 si 19 ani (8-11 ani, 12-15 ani si 16-19 ani).
Aceasta informatie este bazata pe un larg esantion normativ (N=2398).

Considerat cel mai util instrument de evaluare a anxietatii la copii si adolescenti existent
pana in prezent, MASC consta din 39 de itemi distribuiti in:
- patru scale de baza (Simptome Fizice, Evitarea Lezarii, Anxietate Sociala si
Separare/Panica);

- cate doua subscale la primele trei scale de baza: Tensiune si Simptome somatice,
Perfectionism si Coping anxios; Frici de umilire si Frici de performanta;

- o scala ce masoara anxietatea totala;

- doi indici majori (Indicele Tulburarilor Anxioase si Indicele de Inconsistenta).

STAI – Y - State-Trait Anxiety Inventory Y Form

Unul dintre cele mai reușite instrumente psihometrice pentru evaluarea anxietă ții pe
modelul stare-trăsătură la adulți.

Charles D. Spielberger, Ph.D.

State-Trait Anxiety Inventory (Form Y) este versiunea revizuită și îmbunătățită a inventarului


STAI, Forma X, care este considerat de mulți a fi unul dintre cele mai reu șite, instrumente
psihometrice pentru evaluarea anxietății. STAI, Forma Y este versiunea revizuita si
îmbunatatita a inventarului STAI, Forma X, care este considerat de multi a fi unul dintre cele
mai reusite, instrumente psihometrice pentru evaluarea anxietatii. STAI, Forma Y are 40 de
itemi, care scoreaza pe 2 scale : S-Anxiety (Anxietatea ca Stare) si T-Anxiety (Anxietatea ca
Trasatura).

Forma Y a STAI reprezinta forma revizuita a vechiul inventar (Forma X), aceasta revizuire
avand loc in principal din trei motive:

1. Dezvoltarea unei masuri mai pure a anxietatii, care sa furnizeze o baza solida pentru
diferentierea trairilor anxioase de cele depresive, dar si pentru realizarea unor diagnostice
diferentiale în cazul pacientilor care sufera de tulburari anxioase si reactii depresive.

2. Înlocuirea unor itemi ale caror proprietati psihometrice au fost identificate ca


nereprezentative pentru cei mai tineri, mai putin educati, sau pentru indivizi din grupuri
socio-economice cu un statut social scazut.
3. Îmbunatatirea structurii scalei T-Anxiety prin echilibrarea itemilor care indica prezenta
anxietatii cu cei care marcau absenta anxietatii.

STAI este disponibil atât pentru aplicare creion-hârtie (recomandat) cât si pentru aplicare
electronica (online si nu prin soft client-side). State-Trait Anxiety Inventory este o proba
psihologica de clasa B conform clasificarii APA (American Psychological Association), fiind
accesibila exclusiv psihologilor.

STAI este un instrument de 40 de itemi care se adreseaza adultilor, completarea lui


necesitând în general între 12-15 minute. Inventarul poate fi administrat individual sau în
grup, creion-hârtie sau on-line. STAI, Forma Y a fost generat pentru a oferi specialistului un
instrument usor de administrat si obiectiv în cuantificare, în ceea ce priveste (a) anxietatea ca
stare, intr-un moment specific si (b) anxietatea ca trasatura generala, stabila in timp.

Itemii instrumentului STAI, Forma Y sunt grupati pe 2 scale, descrise in continuare:

1. Scala Anxietatii ca stare (S-Anxiety) evalueaza conditia temporara de starea anxioasa,


caracterizata de trairi subiective de tensiune, neîncredere, nervozitate si îngrijorare si prin
activarea sau excitarea sistemului nervos central.

2. Scala Anxietatii ca trasatura (T-Anxiety) care masoara anxietatea ca si trasatura generala,


care denota diferente individuale relative stabile in predispozitia catre anxietate si se refera la
tendinta generala de a resimti anxietatea in situatii amenintatoare din mediul inconjurator.

STAI, Forma Y este utilizat cu precadere în urmatoarele situatii:

Diagnoza clinica

Evaluarea anxietatii clinice la pacientii psihiatrici, psihosomatici, ai chirurgiei sau ai


medicinei generale

Diferentierea anxietatii de depresie

Cercetari in domeniul psihologiei si al sanatatii

STAI – C - State-Trait Anxiety Inventory Form for Children


Unul dintre cele mai reușite instrumente psihometrice pentru evaluarea anxietă ții pe
modelul stare-trăsătură, la copii

Charles D. Spielberger, Ph.D.

State-Trait Anxiety Inventory (Form C) a fost construit inițial ca instrument de cercetare


pentru studiul anxietății copiilor din școala primară. Chestionarul este compus din scale
separate, de auto-evaluare, care măsoară două fațete distincte ale anxietății: anxietatea ca
stare (S-Anxiety) și anxietatea ca trăsătură (T-Anxiety). Inventarul STAIC este similar din
punct de vedere al construcției și structurii cu Inventarul STAI, care este o măsură a anxietății
adolescenților și adulților. Chiar dacă este folosit în mod special pentru evaluarea anxietății
copiilor cu vârsta între 9 și 12 ani, STAIC poate fi folosit și pentru copiii cu vârstă mai mică
ce au abilități medii sau peste medii de citit, ca și pentru copii mai mari ca vârstă, dar care au
această abilitate dezvoltată sub medie. STAI este disponibil atât pentru aplicare creion-hârtie
(recomandat), cât si pentru aplicare electronica (online, si nu prin soft client-side). State-Trait
Anxiety Inventory este o proba psihologica de clasa B conform clasificarii APA (American
Psychological Association), fiind accesibila exclusiv psihologilor.

STAI-C a fost construit pentru a permite auto-adminstrarea și nu are timp limită pentru
completarea sa. Poate fi adminstrat individual sau în grup. Instrucțiunile complete su nt
imprimate pe formularul de testare atât pentru scala S-Anxiety, cât și pentru scala T-Anxiety.
În general, copiii de clasa a IV-a, a V-a și a VI-a, nu au nevoie de mai mult de 8-12 minute
pentru completarea uneia dintre cele două scale (S-Anxiety sau T-Anxiety) și mai pu țin de 20
de minute pentru a le completa pe amândouă.

Itemii instrumentului STAI, Forma C sunt grupati pe 2 scale, descrise in continuare:

1. Scala Anxietatii ca stare (S-Anxiety) este construită pentru a evalua stările tranzitorii de
anxietate, subiective, percepute în manieră conștientăsub formă de temeri, tensiune și
îngrijorare, stări ce pot varia în intensitate și pot fluctua în timp. Această scală este alcătuită
din 20 de itemi, prin intermediul cărora copiii sunt întrebați cu privire la modul în care se
simt într-un moment dat din timp.

2. Scala Anxietatii ca trasatura (T-Anxiety) măsoară diferențele individuale relativ stabile


în ceea ce privește predispoziția către anxietate, cu alte cuvinte diferențele în tendința de a
simți stări anxioase la copii. Copiii ce înregistrează scoruri ridicate la scala T-Anxiety sunt
mai predispuși să răspundă la situații percepute ca amenințătoare cu creșteri în intensitate pe
scala S-Anxiety decât copiii ce înregistrează scoruri scăzute pe scala T-Anxiety. Scala constă
din 20 de itemi, dar respondenții răspund acestor itemi prin indicarea modului în care ei se
simt în general.

STAXI-2 - State-Trait Anger Expression Inventory, 2nd Edition

Instrument psihometric pentru evaluarea furiei, cel mai de succes instrument folosit în
anger management la nivel mondial.

Charles D. Spielberger, Ph.D.

State-Trait Anger Expression Inventory este versiunea revizuita si îmbunatatita a


celebrului STAXI, care este considerat de multi a fi unul dintre cele mai reusite, daca nu cel
mai reusit, instrument psihometric pentru evaluarea furiei, cel mai de succes instrument
folosit în anger management la nivel mondial. STAXI-2 are 57 de itemi, care scoreaza pe 6
scale structurale si 5 subscale, toate acestea organizate pe trei domenii separate de
psihodiagnostic.

STAXI este disponibil atât pentru aplicare creion-hârtie (recomandat) cât si pentru aplicare
electronica (online si nu prin soft client-side). State-Trait Anger Expression Inventory este o
proba psihologica de clasa B conform clasificarii APA (American Psychological
Association), fiind accesibila exclusiv psihologilor.

STAXI este un instrument de 57 de itemi care se adreseaza adolescentilor si adultilor,


completarea lui necesitând în general între 12-15 minute. Inventarul poate fi administrat
individual sau în grup, creion-hârtie sau on-line. STAXI-2 a fost generat pentru a oferi
specialistului un instrument usor de administrat si obiectiv în cuantificare, în ceea ce priveste:

• (a) starile situationale de furie,

• (b) trasatura de personalitate care predispune la resimtirea si exteriorizarea furiei,

• (c) trairea interna a furiei,


• (d) exprimarea ei externa

• (e) controlul furiei.

Itemii instrumentului STAXI-2 sunt grupati pe 6 scale, 5 subscale si un Index al Exprimarii


Furiei (Anger Expression Index), care ofera o masura agregata a modalitatilor de exprimare si
control a furiei. Componentele furiei, descrise de catre fiecare scala si subscala sunt
prezentate în continuare:

1. Scala Furia ca stare (State Anger, S-Ang) masoara intensitatea sentimentelor de furie si
gradul în care o persoana este tentata sa îsi exprime furia la un anumit moment. Scala S-Ang
are trei subscale: subscala Sentimentul de furie (Feeling Angry, S-Ang/F), subscala Tendinta
de a exprima verbal furia (Feel Like Expressing Anger Verbally, S-Ang/V) si subscala
Tendinta de a exprima fizic furia (Feel Like Expressing Anger Physically, S-Ang/P).

2. Scala Temperament furios (Trait Anger, T-Ang) masoara cât de des sunt exprimate
sentimentele de furie în timp. Scala T-Ang are doua subscale: subscala Temperament furios
(Angry Temperament, T-Ang/T) si subscala Reactie furioasa (Angry Reaction, T-Ang/R).

3. Scala Exprimarea exterioara a furiei (Anger Expression-Out, AX-O) masoara cât de des
sunt exprimate sentimentele de furie în comportamente agresive din punct de vedere fizic sau
verbal.

4. Scala Exprimarea interioara a furiei (Anger Expression-In, AX-I) masoara cât de des
sentimentele de furie sunt resimtite, dar nu exprimate.

5. Controlul exterior al furiei (Anger Control-Out, AC-O) masoara cât de des controleaza
subiectul exprimarea exterioara a sentimentelor de furie.
6. Controlul interior al furiei (Anger Control-In, AC-I) masoara cât de des o persoana
încearca sa controleze sentimentele de furie prin calmare sau linistire.

7. Indicele de exprimare a furiei (Anger Expression Index, AX Index) este o masura generala
a exprimarii furiei, bazata pe raspunsurile date la itemi din scalele AX-I, AX-O, AC-I si AC-
O.

Inventarul Stare-Trasatura a Exprimarii Furiei (STAXI, State-Trait Anger Expression


Inventory; Spielberger, 1988) a fost revizuit si extins de la 44 la 57 de itemi pe baza
cercetarilor realizate de-a lungul ultimilor 10 ani. Aceasta noua versiune, STAXI-2, ofera
modalitati valide pentru masurarea felului în care este resimtita, exprimata si controlata furia.
STAXI-2 a fost dezvoltat din doua principale motive:

a) pentru a masura componentele furiei, cu scopul de a facilita evaluarile detaliate a


personalitatii normale, dar si a patologiei psihologice;

b) pentru a furniza o modalitate de a masura contributia avuta de multiplele componente ale


furiei la evolutia starii de sanatate, în special fiind vizate hipertensiunea arteriala, afectiunile
coronariene si cancerul.

STAXI-2 este utilizat cu precadere în urmatoarele situatii:

• psihodiagnostic clinic / terapie, în special în cadrul programelor de anger management


este un ingredient nelipsit;

• diagnoza traumelor;

• delincventa si devianta;

• dezvoltare personala;

• selectie de personal;

• coaching si training de soft-skills.

STAXI a fost folosit intensiv în cercetari din domeniul medicinei si a psihologiei sanatatii.
Într-o serie de studii au fost examinate efectele pe care componentele furiei masurate de
scalele STAXI le au asupra hipertensiunii, a reactivitatii cardio-vasculare, a bolilor de inima,
a sindromului de stres post-traumatic si asupra altor probleme medicale si psihologice.
Scalele STAXI au fost de asemenea folosite pentru a examina relatiile dintre exprimarea
furiei, greutatile cotidiene, starea psihologica si fizica de bine, si copingul cu stresul
(Johnson-Saylor, 1984; Schlosser & Sheeley, 1985a, 1985b). Miank (1981) a investigat
relatia dintre scala T-Anger si satisfactia muncii. Informatii despre fidelitatea test-retest a
scalelor STAXI au fost raportate de catre Jacobs, Latham & Brown (1988).

V. TEHNICI PROIECTIVE

1. Mecanismul psihologic al proiecţiei

1.1. Definiţia proiecţiei

Proiecţia face parte dintre mecanismele bazale ale psihismului. Este atribuirea în afara Eu-
lui, altcuiva sau asupra unui obiect sau situaţie - a unor caracteristici sau a "ceva " ce aparţine
Eu-lui. Cu alte cuvinte, este un mecanism psihologic general care transferă conţinuturi
subiective în orice fel de obiect. Este un mecanism prin care creem relaţii mai mult sau mai
puţin imaginare cu realitatea. Proiecţia este întotdeauna un mecanism inconştient,
conştientizarea duce la disoluţia acestuia.
Transferul este un proces care are loc între două persoane şi este de natură emoţională şi
compulsivă. Este însoţit de o emoţionalitate copleşitoare.

S.Freud introduce termenul de proiecţie în 1894. În 1896 dă următoarea definiţie asupra


proiecţiei: "Proiecţia este un mecanism de apărare al cărui rezultat este plasarea în exterior a
surselor neplăcerii." Subiectul expulzează din sine şi localizează în altul calităţi, sentimente,
obiecte pe care nu le cunoaşte sau le refuză în sine însuşi.
Din punct de vedere psihanalitic proiecţia este un mecanism de apărare. Este un tip de
operaţie psihică realizată de Eu prin intermediul căreia se realizează apărarea faţă de mişcarea
ascensională a refulatului.
Iniţial, Freud considera că proiecţia este o problemă a persoanei nevrotice care-şi reprimă
un conflict emoţional prin schimbarea lui pe altceva ca obiect proiectat. Astfel, proiecţia ar fi
specifică isteriei de angoasă şi funcţionării paranoide, caz în care proiecţia duce la totala
separare a subiectului de obiect.
În “Totem şi Tabu” (1912-1913), Freud dă o dezvoltare mai întinsă acestor idei:
animismul, gândirea magică şi atot- puterea ideilor pe care le observăm la primitiv, copil şi
nevrozat rezultă din proiecţia proceselor psihice primare (guvernate de principiul plăcerii) în
mediul exterior. De aici decurge, deasemenea, intuiţia lui Freud după care creaţia artistică
este o proiecţie a artistului în opera sa.

C.G. Jung vede acest mecanism psihologic într-un sens mai larg. După el, proiecţia este
un mecanism de disimulare ce constă în transferarea într-un obiect exterior al unui conţinut
subiectiv. Conţinutul poate să fie negativ, penibil, incompatibil cu subiectul sau pozitiv,
situaţie în care este inaccesibil conştiinţei din cauza auto- deprecierii.
Inconştientul celui care proiectează nu alege orice obiect, ci unul care are ceva sau chiar mai
multe dintre caracteristicile celui care proiectează. Jung vorbeşte de un "cârlig" în obiect pe
care cel care proiectează îşi aşează proiecţiile ca pe nişte haine.( Cf. M..-L. von Franz, 1993)
Destul de des, şi aici Freud şi Jung sunt de acord, proiecţiile conţin caracteristici neplăcute,
refulate din copilăria timpurie. Procesul proiecţiei se întemeiază pe identitatea arhaică a
subiectului cu obiectul, moment din filogeneză în care lumea interioară nu era complet
delimitată de lumea exterioară.

Jung vorbeşte de:

1. Proiecţia pasivă: forma patologică a proiecţiei şi care se manifestă în multe proiecţii


normale, neintenţionate, automate. Persoana nu este conştientă de sine, neacceptând
responsabilitatea celor proiectate în altceva sau altcineva. Proiecţia dă naştere la eroare în
aprecierea celorlalţi (persoane, relaţii, situaţii, evenimente) şi blochează adaptarea.

2. Proiecţia activă: este o componentă esenţială a actului creativ. Pentru a empatiza,


subiectul separă de sine un conţinut şi îl transferă în obiect, atrăgându-l astfel în sfera sa
subiectivă.
Proiecţia activă participă la procesele creatoare, artistice, dar şi în actul de judecată care
separă subiectul de obiect. O judecată subiectivă considerată valabilă este separată de subiect
şi transferată în obiect; astfel subiectul se detaşează de obiect.

L. Frank dă în 1939 o definiţie operaţională a proiecţiei : “Proiecţia este tendinţa


oamenilor de a fi influienţaţi de trebuinţele, emoţiile şi structura lor psihologică de ansamblu
în interpretarea realităţii, ori de câte ori câmpul perceptive prezintă o anumită ambiguitate.”

Introiecţia, termen introdus de Ferenczi, este opusul proiecţiei. Este o tulburare a graniţei
de contact a Eu-lui (Psihologia gestalt) ce constă din absorbirea, captarea, preluarea şi
asimilarea fără discriminare a ceea ce nu aparţine Eu-lui: informaţii, valori, comportamente
cu care persoana intră în contact în mediul său de viaţă. Preluarea unor roluri şi
comportamente din exterior care dau "osatura nevăzută " a personalităţii cuiva.
Ferenczi: "În timp ce paranoicul expulzează, elimină din egoul său emoţii ce au devenit
dezagreabile, nevroticul se serveşte de lumea exterioară şi face din ea o bucată a fanteziilor
sale".

1.2. Spre o teorie proiectivă asupra percepţiei

Percepţia lumii exterioare depinde de amintiri personale, uneori cele mai vechi conştiente
sau inconştiente (Bellak) şi de nivelul actual de anxietate al subiectului (Abt). Pentru prima,
câmpul psihologiei proiective este constituit prin interacţia percepţiilor prezente şi percepţiile
trecute. Termenii tradiţionali de proiecţie şi percepţie sunt inadecvaţi.
Realitatea reală, obiectivă este imposibil de cunoscut. Ponderea proiecţiei este atât de
mare încât nu vom putea afla niciodată cum arată in - sinele lumii (Jung) deoarece în
demersul cunoaşterii transformăm procesul fizic într-unul psihic. Tot ceea ce este necunoscut,
orice vid este cunoscut prin proiecţie. Ceea ce se crede că se cunoaşte în materie este de fapt
proiecţia datelor inconştiente ale subiectului cunoscător.
Bellak preferă să împrumute de la Herbard noţiunea de apercepţie, concepută ca „procesul
prin care experienţa nouă este asimilată şi transformată prin intermediul percepţiei trecute a
fiecăruia, în maniera de a forma un nou tot." Apercepţia este o interpretare, ea dă un sens
experienţei.
Există o distorsiune aperceptivă atunci când interpretarea este esenţialmente subiectivă. În
fapt, orice interpretare este în parte subiectivă; o percepţie pur obiectivă, pur cognitivă, poate
nici nu există.

Bellak propune să se facă distincţia între 4 nivele ale distorsiunilor perceptive:

1. nivelul cel mai apropiat de conştient: exteriorizarea, când subiectul recunoaşte că


răspunsul său este încărcat de subiectivitate, de exemplu că o anumită istorie pe care el a
inventat-o la T.A.T. (Testul de apercepţie tematică) descrie un episod din propia sa viaţă.
2. conştientul intervine, dar mai puţin: sensibilizarea - atunci când personalitatea este sub
tensiune, ea efectuează discriminări aperceptive mult mai fine, în domenii ce răspund
nevoilor sale sau emoţiilor suscitate de tensiune. O astfel de apercepţie aduce subiectului nu
numai o informaţie asupra lumii exterioare, dar în acelaşi timp satisfacerea unei dorinţe.
3. proiecţia simplă sau transferul prin învăţare: când cineva a încercat refuzuri succesive
cu mai multe persoane se aşteaptă la refuz şi are tendinţa să perceapă orice nou partener ca
iritant (conform proiecţiei complementare după Cattel şi Ombredane).
4. proiecţia de inversiune: este mecanismul de apărare descris de Freud în paranoia - a
atribui cuiva ura pentru mine, deoarece, în străfundul meu îl urăsc.
Ultimele două nivele sunt exclusiv inconştiente.

Percepţia are două funcţii: una cunoscută de mult timp: selecţia de informaţii utile
organismului; alta, pusă în evidenţă de către psihologia proiectivă: apărarea Eu-lui.
Mai exact, după Abt, percepţia permite persoanei să menţină constant în ea o stare de
anxietate pentru care el a achiziţionat, prin învăţare un grad adecvat de toleranţă (ceea ce este
conform principiului homeostaziei sau echilibrului mediului intern).
Când câmpul perceptiv devine din ce în ce mai puţin structurat, anxietatea are tendinţa să
crească, persoana neputând să uzeze de scheme vechi şi neânsuşite. Astfel, Eul este nevoit să
proiecteze pentru a stabili noi relaţii adecvate cu mediul şi a se sinţi în securitate. Realitatea
fizică şi socială este astfel investită cu nevoile, valorile, dorinţele, fantasmele subiectului care
percepe.
Percepţia persoanei se găseşte colorată cu elemente din personalitatea sa şi aceste elemente
antrenează o distorsiune în realitate aşa încât ea să se simtă în siguranţă. Ea se simte în
siguranţă când poate acţiona într-un mod vechi şi cunoscut.
În principiu, orice material poate fi prezentat unei persone pentru a suscita un
comportament proiectiv, dar este preferabil să se menţină o structurare de un nivel minim, cu
scopul de a permite factorului subiectiv să funcţioneze.
Această teorie explică, de asemenea, efectul catartic al tehnicilor proiective: parcurgerea
lor diminuează într-adevăr anxietatea subiectului, care poate astfel să-şi regăsească relaţiile
cu mediul.

2. Istoricul tehnicilor proiective

În 1939 L.K. Frank publica un articol în "Journal of American Psychology" intitulat


"Metodele proiective pentru studiul personalităţii". El a inventat această expresie de "metode
proiective" pentru a ţine cont de legătura dintre 3 probe psihologice: “Testul asociaţiei de
cuvinte” al lui Jung (1904), “Testul petelor de cerneală” a lui Rorschach (1920) şi “Testul
inventării istoriilor, T. A. T.” a lui Murray (1935). Frank arăta că aceste tehnici constituie
prototipul unei investigaţii dinamice şi holistice a personalităţii; aceasta din urmă fiind privită
ca o totalitate în evoluţie, a căror elemente constitutive sunt în interacţiune.
Definiţie: "În esenţă, o tehnică proiectivă este o metodă de studiu a personalităţii în
care subiectului i se prezintă o situaţie la care va răspunde urmând sensul pe care îl are
pentru el şi în funcţie de ceea ce resimte în timpul acestui răspuns. Caracterul esenţial al
unei tehnici proiective este acela că evocă în subiect ceea ce este, în diferite feluri,
expresia lumii sale personale şi a proceselor personalităţii sale." (în P. Pichot, Les Tests
mentaux, PUF, 1967).

Tehnicile proiective au devenit unul dintre elementele cele mai preţioase ale metodelor
clinice în psihologie şi unul dintre aplicaţiile practice cele mai fecunde ale concepţiilor
teoretice ale psihologiei dinamice şi mai ales ale psihanalizei.
Alături de tehnicile de interviu şi observarea conduitei ele constituie unul dintre
instrumentele esenţiale ale psihologiei clinice. Ca şi aceasta din urmă, ele se sprijină pe o
concepţie psihodinamică a persoanlităţii.

3. Principalele caracteristici ale tehnicilor proiective

Tehnicile proiective se disting de testele de aptitudini în special prin ambiguitatea


materialului prezentat şi prin libertatea răspunsurilor. Prin aceste două caractertistici,
metodele proiective se situează pe linia dintre psihologia formei şi psihanaliză.

3. 1. Metodele proiective se situează pe un continuum între tehnicile testării


psihometrice propiu-zise şi tehnicile terapeutice clinice, între examenul psihometric, cu
regulile sale de standardizare şi sistematizare care-i oferă principala sa calitate, aceea a
directivităţii materiale şi examenul clinic care conferă în esenţă o individualizare a
cunoaşterii personalităţii subiectului examinat.
De-a lungul acestui continuum pot fi vizualizate poziţiile diferitor tehnici şi probe
proiective, unele denumite simplu "test", altele "tehnici", tocmai pentru a sublinia
complexitatea abordării şi distanţarea de condiţiile propiu-zise ale unui test psihologic. Mai
mult, în funcţie de modalităţile noi de interpretare- în general de sorginte psihanalitică- una şi
aceeaşi metodă poate fi încadrată în condiţiile de tehnică diagnostică şi/ sau tehnică
terapeutică (ex: tehnica desenului serial).

3. 2. Stimulii din tehnicile proiective sunt slab structuraţi - condiţie favorabilă, dar nu
indispensabilă - şi dau naştere la o varietate mare de răspunsuri.
Tehnicile proiective utilizează în mare măsură conceptele psihanalitice. Proiecţia, în sens
psihanalitic, implică: caracterul inconştient al procesului proiecţiei, funcţia de apărare a Eu-
lui şi reducerea tensiunilor interioare.

3. 3. Din perspectiva aplicativităţii lor, putem vorbi de un continuum care are la o


extremă utilizarea acestor tehnici proiective ca mijloc de "a sparge gheaţa", de a distrage
atenţia subiectului de la propia anxietate faţă de examen, reducând-o, trecând apoi prin
aplicarea lor ca mijloc diagnostic propiu-zis ce are ca obiectiv determinarea şi evaluarea
caracteristicilor funcţionării psihice şi conţinuturilor psihice ale subiectului.
Unii psihologi utilizează aceste tehnici pentru a susţine procesul de auto-conştientizare, de
auto- clarificare a unor aspecte anterior neverbalizate.
La cealaltă extremă, ca tehnici terapeutice sunt utilizate pentru a exprima şi elibera
tensiunile psihice (ceea ce duce la reducerea lor), dar şi pentru sensibilizarea lor în
surprinderea schimbărilor intra-psihice, ceea ce permite o diagnoză- prognoză privind tipul de
terapie şi efectele terapiei asupra psihismului subiectului. De asemenea, unele dintre aceste
sunt utilizate ca tehnici terapeutice expresive.
Întreaga arie a psihologiei aplicative utilizează tehnicile proiective, indiferent dacă este
vorba de psihologia educaţională, psihologia organizaţională sau psihologia clinică.

3.4. Caracteristicile psihometrice rămân aceleaşi ca pentru orice probă psihologică:


fidelitatea, validitatea, normarea, sensibilitatea.

3.5. Caracteristicile specifice de ordin calitativ le disting însă de testele obişnuite. Astfel,
orice probă proiectivă introduce în joc principala ipoteză ştiinţifică: interdependenţa dintre
gradul de ambiguitate al materialului stimul şi activarea proiecţiei ca mecanism intra-psihic.
Cu cât stimulii situaţiei problemetice cu care se confruntă subiectul sunt mai puţin
structuraţi, mai ambigui, cu atât sunt mai capabili să activeze zone mai profunde ale
psihismului subiectului. Din cercetările care s-au realizat asupra acestui aspect, rezultă însă
că un grad intermediar de ambiguitate ar reprezenta un optim din perspectiva atingerii
proiecţiei.
Pentru probele proiective, spre deosebire de probele psihometrice, principalele
caracteristici rămân gradul de ambiguitate/ nedeterminere/ nestructurare a situaţie
stimul cât şi consemnele deschise. De asemenea, subiectului i se cere un răspuns deschis,
ceea ce în majoritatea cazurilor reprezintă expresia creativă divergentă (mai multe răspunsuri
înalt individuale). În plus, în aceste condiţii chiar relaţia subiect - psiholog reprezintă o sursă
de stimulare a proiecţiei.

3. 6. Specificul situaţiei de testare

Putem vorbi de existenţa în mediul extern a unor factori care acţionează asupra
subiectului activând proiecţia- respectiv materialul specific tehnicii proiective, personalitatea
conştientă şi inconştientă a examinatorului, consemnul deschis. În plus, în termeni aleatorii,
va interveni şi eroarea datorată întâmplării, influienţa unor factori precum foamea, deprivarea
de somn, efectul unor medicaţii, anxietatea, frustrarea şi în acelaşi timp modul de percepere
de către subiect a situaţiei de testare. Intervin, aleator, şi factori de abilitare a subiectului, mai
ales verbală, dar şi de manipulare şi percepţie.

Concreteţea şi calitatea perceptivă a stimulilor şi consemnul ating Eul conştient, raţional al


subiectului (capacitatea subiectului de a controla realitatea).
Calităţile nestructurate, ambigue, precum şi libertatea creării unui răspuns accesează
nivelele inconştiente. Aceste conţinuturi sunt obiectul proiecţiilor sau identificărilor
subiectului.
Răspunsul va fi elaborat purtând, într-o măsură mai mare sau mai mică şi urmările
activării acestor conţinuturi, în funcţie şi de forţa Eu-lui şi de capacitatea de a media între real
şi fantasma inovatoare (reprezentările). În viziunea lui Jung, răspunsul este o construcţie
simbolică care participă atât dominantele inconştiente cât şi Eul subiectului, într-o sinteză
sui-generis.
Psihismul conştient al subiectului trebuie să ia o decizie care e mult îngreunată datorită
caracterului deschis şi/ sau ascuns al unora dintre stimuli, astfel încât în dinamica specifică
subiectului, se vor activa unele conţinuturi inconştiente atrase de caracteristicile ambigui ale
materialului, de caracteristicile inconştiente ale examinatorului, de caracteristici ale
consemnelor şi în funcţie de capacitatea subiectului de a face faţă acestor trăiri se va constitui
mai degrabă un răspuns simbolic decât unul raţional.

4. Proiecţie şi Simbolizare

Modul de realizare a proiecţiei cu ajutorul materialului tehnicilor proiective este de tip


simbolic, prin reproducerea în „imagini simbolice" a conţinutului intra-psihice.
Termenul "simbolic" este folosit în sensul dezvoltat de Jung, acela al "expresivităţii
creative proiective". Conţinuturile astfel activate se vor proiecta pe ansamblul de stimuli
exteriori, iar răspunsul va fi marcat de aceste conţinuturi inconştiente cărora Eul va încerca să
le dea un sens adaptativ faţă de real. De asemenea, pentru unele probe, răspunsul subiectului
va fi influienţat şi de nivelul de dezvoltare al unor abilităţi, în special cea verbală. Răspunsul
subiectului este o structură complexă care poate fi analizată din perspectiva unei
polisemantici.

Expresia este procesul psihic asociat proiecţiei reprezentând forma exterioară de


manifestare şi instrumentul prin care este vehiculat conţinutul proiectat; expresia este deci
purtătoarea sensului simbolic astfel încât proiecţia desemnează sensuri iar expresia le
vehiculează. Astfel, mecanismul de simbolizare sunt constituite din 2 componente:
- componenta internă- mecanismul proiecţiei
- componenta externă- expresia

Procesul expresiei este de tip superior, conştient, intelectual, purtător al conţinului


proiectat. Cele două componente ale mecanismele de simbolizare - proiecţia, care consacră
conţinutul şi expresia care determină forme - sunt reunite în cadrul actului de creaţie.

În cadrul psihodiagnosticului proiectiv se determină o creaţie experimentală declanşată şi


dirijată de situaţia- test. Etapele trecerii de la „imaginea mentală" la „imaginea plastică" în
testul proiectiv includ:
- etapa receptiv - cognitivă în care se formează imaginea primară a obiectului perceput.
- etapa reproductiv - instrumentală în care se formează schema imaginii mentale.
- etapa simbolică - în care schema se transformă prin proiecţie, într-o structură mentală cu
semnificaţie simbolică.
- etapa instrumental-simbolică - în care se realizează reproducerea externă a structurii cu
ajutorul expresiei.

Dilema constă în modul de înţelegere a simbolului: simbolul ne spune ceea ce gândeşte


persoana sau simte în raport cu sine şi ceilalţi sau el reflectă ceea ce se petrece în el însuşi cu
adevărat.

5. Poziţii critice extreme legate de valoarea şi limitele tehnicilor proiective

Principala dificultate a tehnicilor proiective, dificultate ce se repercutează asupra


capacităţii sale de a face faţă cerinţelor psihometrice, este faptul că prin ele nu se explorează
o dimensiune lineară a personalităţii, altfel spus o singură variabilă, ci explorează şi prezintă
persoana în termenii unei scheme dinamice de variabile, ele însele inter-corelate.
Anzieu (1961) subliniază în acest sens că un test proiectiv implică transformarea unei
mase de date cantitative într-o formă manipulabilă, astfel încât fiecare sistem de interpretare a
testului se leagă în fapt de un sistem de interpretare a răspunsurilor care nu va avea sens decât
prin interpretarea pe care o legitimează (teoria care stă la baza testului).

Principalele limite sunt legate de un proces complex al standardizării, normării şi


evidenţierii fidelităţii şi validităţii probelor.

5. 1. Dintre dificultăţile ce contravin standardizării, sunt subliniate aspecte de


administrare care conduc la faptul că o varietate datorată chiar şi unei uşoare schimbări în
setul de instrucţiuni, datorate intervenţiei aleatoare a psihologului, sau chiar unor
caracteristici ale stimului, poate influienţa decisiv calitatea trăirilor şi răspunsurilor
subiectului.
O dificultate constă în primul rând în faptul că variabilele care trebuie cotate nu sunt
adesea cuantificabile, pentru că sunt aspecte calitative.
De asemenea, din perspective standardizării interpretării şi cerinţelor privind normarea, se
consideră că există o prea mare imprecizie la unele tehnici în scorarea şi mai ales în
interpretarea datelor brute. Adepţii preciziei extreme au desfăşurat studii de restructurare a
cotări şi interpretării cantitative chiar şi pentru tehnici care aveau deja un sistem cantitativ
bine exprimat, precum Rorschach - varianta realizată de J. Exner jr. sistem cuprinzător strict
cantitativ de cotare şi interpretare.

Importanţa expertizei, a nivelului formării şi a "experienţei clinice" a psihologului


format pentru a lucra cu o anumită tehnică rămâne însă un deziderat princeps pentru
autenticitatea interpretării.

În ceea ce priveşte relaţia subiect- psiholog, diminuarea gradului de subiectivitate se referă


inclusiv la capacitatea psihologului de a-şi cunoaşte şi neutraliza principalele vulnerabilităţi
psihice pentru a nu provoca fenomene de transfer şi contra-transfer, care să influienţeze
situaţia stimul şi interpretarea protocolului. De asemenea, interpretarea mai poate fi subiectul
infuienţei unei distorsiuni determinată de memorie, îngustimii unor cadre teoretice, unor
preconcepţii şi ideosincrazii ale psihologului.
Din perspectiva interpretării, există tehnici care refuză o normare propiu-zisă sau altele a
căror normare e relativă, bazată fiind pe populaţii descrise prea vag.

5. 2. O altă limită în termenii psihometriei este numărul inadecvat de studii privind


fidelitatea atât din perspectiva consistenţei interne cât şi a constanţei rezultatelor.
Ambiguitatea fundamentală pentru astfel de studii constă în contribuţia necunoscută a
deprinderilor şi subiectivităţii celui care cotează.

5.3. Validitatea, sub diversele ei forme a fost mai mult studiată dar şi aici sunt dificultăţi
ce provin din cauze precum: criterii externe care ele însele au o validitate contestabilă:
rezultatele persoanei, datorită caracterului global al variabilelor şi intercorelării lor, trebuie
considerate în ansamblul lor.
Anzieu (1992): tehnicile nu explorează o singură variabilă, ci prezintă subiectul sub forma
unei scheme dinamice de variabile, ele însele intercorelate.
Pichot (1967) observă că un rezultat izolat nu are nici o valoare în sine; valoarea o realizează
contextul.
În general, studierea unui protocol are două etape, cea formală şi cea de conţinut calitativ/
simbolic.
Chiar faza analitică e complexă, cerând adesea nivele succesive de interpretare. În acest
fel, paradoxal, datorită faptului că fiecare subiect este unic şi această unicitate este esenţa
interpretării materialului proiectiv, acest întreg eşafodaj de analiză cuantificabilă şi calitativă
nu face decât să aducă în final o progresivă obiectivitate, mai mare decât a testelor
psihometrice.
Majoritatea studiilor de validitate se adresează validării concurente prin criteriu, bazându-
se pe performanţele unor grupe contrastante.
Există şi studii privind validitatea predictivă, mai ales succesul în formarea specializată, în
performanţe sau răspunsul la terapie. De asemenea sunt studii comparative adresate validării
prin construct.
Există semne multiple în contravalidare şi în validarea semnelor diagnozei clinice.

Progresele contemporane în validare s-au petrecut odată cu:


- perfecţionarea standardizării în administrare (vezi Rorchach- metode Exner)
- controlul relaţiei dintre subiect- examinator, îm sensul reducerii factorilor care provoacă
transferal şi contra-transferul.

5.4. Aspecte privind sensibilitatea


Tehnicile proiective au ca obiectiv determinarea şi evaluarea caracteristicilor de
funcţionare psihică ale subiectului, deci ne punem problema dacă ele pot reflecta, într-un sens
coerent cu schimbările fundamentale survenite în personalitatea acestuia odată cu vârsta,
boala, circumstanţele excepţionale existenţiale.
Dacă schimbarea indusă în personalitate de astfel de evenimente nu este decât temporară
sau parţială, protocolul relevă o structură de personalitate intactă.

6. Aspecte pozitive privind aplicativitatea tehnicilor proiective

6.1. Probele proiective, spre deosebire de cele care implică pregnant abilităţile şi
capacităţile de acţionare şi decizie, distrag atenţia subiectului de la el însăşi reducând
apărarea şi stânjeneala.
6.2. Sunt mai puţin susceptibile de falsificări pentru că scopul lor real nu este vizibil şi
subiectul nu cunoaşte metode de interpretare. Totuşi există studii cere indică că sunt posibile
falsificări pozitive sau în sens negativ a conţinutului răspunsului.
6.3. Majoritatea probelor proiective pot fi aplicate pe subiecţi cu aptitudini verbale
reduse sau defavorizaţi cultural. Sunt deosebit de utile pentru copii, persoane analfabete
sau cu handicap ori deficienţe de vorbire.
6.4. Pot dezvălui aspecte mai profunde ale personalităţii subiectului (temeri, dorinţe,
conflicte inconştiente). Nivelul de profunzime al proiecţiei pe care o suscită diferă în funcţie
de tehnică, dar şi de rezonanţa subiectului la ea.

7. Clasificări ale Tehnicilor Proiective

Există multe clasificări ale tehnicilor proiective în funcţie de diferite criterii, ca de exemplu:
tipul de stimuli, gradul de standardizare, cotarea- analize formale sau simbolice.
Sunt autori care intervin cu o perspectivă formală şi alţii cu o perspectivă funcţională în
clasificarea tehnicilor proiective.

7.1. Exemplificative pentru perspectiva formală sunt clasificările lui Eysenck şi Bell.
Eysenck consideră că există 4 tipuri de teste proiective.
* Teste de completare- subiectul completează un lanţ de asociaţii, o frază, o povestire al
cărei debut este stimulul.
* Teste de interpretare- subiectului i se cere să interpreteze, să discute, să povestească
pornind de la o situaţie stimul: imagine, povestire.
* Teste de producere- subiectul pornind de la situaţia stimul desenează, pictează,
construieşte, produce o construcţie ce va fi interpretată.
* Teste de observare- subiectului plasat într-o situaţie vag structurată i se observă
comportamentul.

Bell vorbeşte de:


* Tehnici de asociaţii de cuvinte şi similare
* Tehnici ce utilizează stimuli verbali
* Tehnici de mişcare expresivă şi similare
* Tehnică de joc, dramă, similare.

7.2. Din perspectiva funcţională, reprezentative sunt taxonomiile realizate de Frank şi


Rosenzweig.
Clasifiacrea lui Frank cuprinde:
* Tehnici constatative în care subiectul trebuie să aplice o structură şi organizare asupra
unui material non-structurat şi plastic (Rorschach)
* Tehnici constructive în care subiectul, plecând de la un material definit, trebuie să
construiască o structură mai largă (testul mozaic, testul lumii, jocul de nisip)
* Tehnici interpretative, în care subiectul interpretează o experienţă sau o imagine cu o
semnicaţie afectivă: tip T.A.T., Szondi, Rosenzweig.
* Tehnici catartice, în care sub efectul stimului subiectul exteriorizează o reacţie
emoţională: pictura cu degetele, dansul.
* Tehnici refractive, unde personalitatea subiectului este revelată prin supunerea la un
mijloc de comunicare convenţional: de tip miokinetic.

Discipolii lui Rappaport, formaţi în anii 70 în psihologia Eului, au propus o clasificare în


4 tipuri în funcţie de intersecţia a 2 dimensiuni: claritatea sau ambiguitatea scopului şi
claritatea sau ambiguitatea stimulului.
• Astfel, caracteristicile sarcinii date intervin semnificativ în tehnicile de structurare
vizuală, precum testul Bender, în care se cere subiectului ceva în mod explicit iar
subiectul poate controla ceea ce face comparînd cu un model dat.
• Comparativ, în Roschach ambiguitatea aparţine atît scopului cît şi stimulului.
• Alte probe, precum completare de fraze sau imagini, desenul omului, sunt clare ca
scop dar ambigui ca stimul.
• Complementar, teste precum TAT, Rosenzweig sau testul mozaicului care sunt
ambigui ca scop şi clare ca stimul.
7.3. D. Anzieu consideră că în practica lor cotidiană, psihologii disting două categorii de
tehnici proiective:

a. Tematice, al căror model esenţial rămâne T.A.T., ce relevă conţinuturi semnificative ale
persoanei: natura conflictelor, dorinţe fundamentale, reacţii la anturaj, momente cheie trăite
în viaţă.
Acestea sunt: jocurile dramatice, desenele şi povestirile libere sau de completat,
interpretarea desenelor, fotografiilor. Subiectul poate, conform lui Ombredane, proiecta aici
ceea ce el crede că este, ceea ce ar vrea să fie, ceea ce refuză să fie, ceea ce alţii sunt sau ar
trebui să fie faţă de el. Prin acestea, noi suntem în mod esenţial informaţi asupra reţelei de
motivaţii dominante ale subiectului, asupra mecanismelor de apărare, asupra a ceea ce Cattel
numea "dinamica eului."
Marja de incertitudine şi eroare priveşte efectul acestor diverse motivaţii: sunt ele sursă de
conduite, obişnuite sau rare, la subiect? Sunt ele numai cauza unor paraziţi în realizarea
conduitelor? Sau nu produc ele decât reverii interioare?

b. Structurale, ce au ca prototip testul Rorschach Ele nu mai culeg, ca precedentele,


manifestarea forţelor vii ale subiectului, care corespund la punctul de vedere "dinamic" din
psihanaliză, la "teme" în psihologia tendinţelor, la "de ce" al conduitei. El conduc, mai
curând, la o secţiune reprezenativă a sistemului personalităţii, informând asupra structurii,
echilibrului său, modul său de a prinde lumea, de "lumea sa de forme"; este vorba aici de
interacţiunile între Sine, Eu şi Supra-eu (conform punctului de vedere "economic" în
psihanaliză, "schemelor" în psihologia tendinţelor, al lui "cum" al conduitei).
Aici, marja de incertitudine şi eroare cuprinde reprezentativitatea secţiunii: a fost ea efectuată
într-un loc bun? La momentul bun? Ce a lăsat ea la o parte?
Pericolul ar fi să se creadă că am putea sesiza totalitatea personalităţii cu unul dintre aceste
teste. Astfel, psihologul care stabileşte un bilanţ al unei persoanlităţi recurge la aplicarea a cel
puţin un test tematic şi unul structural, în plus examenul intelectual, interviul clinic şi
eventual examene complementare (cunoştinţe, interese, aptitudini specializate, lateralitate,
etc)

7.4. N. Dumitraşcu (2005) realizează o clasificare a tehnicilor proiective în funcţie de


limbajele proiective pe care le suscită şi le traduc.

a. limbajul desenelor (proiecţia “garfică”) Exemple: Testele de desen (“Testul desenul


persoanei”, “Testul Arborelui”, “Testul familiei”);
b. limbajul percepţiei (“proiecţia structurală”) Exemple: testele Rorschach, Zullinger,
Holtzmann, la care subiectul trebuie să spună ce vede în nişte pete de cerneală ambiguie;
c. limbajul poveştilor (“proiecţia tematică”) Exemple: Testul de Apercepţie Tematică
(T.A.T.), Testul de Apercepţie Tematică pentru Copii (C.A.T.), la care subiectul trebuie să
alcătuiască nişte poveşti plecând de la anumite imagini. Testul Fabulelor Duss unde subiecţii
(în special copii) trebuie să completeze nişte poveşti neterminate;
d. limbajul culorilor (“proiecţia cromatică”) Exemplu : testul Luscher, unde subiectul trebuie
să selecteze nişte culori în ordinea preferinţelor;
e. limbajul pulsiunilor (“proiecţia pulsională”) Exemplu: testul Szondi, la care subiectul
trebuie să aleagă din nişte fotografii pe cele care-i plac şi pe cele care-i displac cel mai mult;
f. limbajul cuvintelor (“proiecţia asociativă”). Exemplu: Testul de Asociere Verbală a lui
Jung, la care subiectul trebuie să asocieze cât mai repede la stimulii verbali prezentaţi de
examinator;
g. limbajul frustrării Exemplu: testul Rosenzweig, unde subiectul trebuie să răspundă la nişte
situaţii frustrante prezentate de test.

BIBLIOGRAFIE
Montreuil, M., Doron, J. (2009) – Tratat de psihologie clinica si psihopatologie, Editura Trei,
Bucuresti
Dafinoiu, I. (2002) – Personalitatea. Metode calitative de abordare, Editura Polirom, Iasi
Athanasiu, A. (1983) – Tratat de psihologie medicala, Editura Medicala, Bucuresti
Ionescu, G.(coord.), (1985) – Psihologie clinica, Editura Academiei, Bucuresti