Smalțul dentar

Coordonator științific: Șef de lucrări dr. Berari Adelina

Referat realizat de studentul Anghel Silvia Evelina

Facultatea de Tehnica Dentara

Anul I, grupa 1
 Dintii sunt structurile cele mai dure din organismul uman, fiind folositi la
muscarea, sfasierea si mestecarea alimentelor, ca un prim pas in digestie. Dintii
au un rol si in vorbire, un proces controlat prin directionarea fluxului de aer in
gura, cu ajutorul dintilor, limbii si a buzelor. Fiecare dinte are doua parti
principale - coroana dintelui - partea vizibila de la suprafata - si radacina situata
in maxilar. Aceste doua parti se intalnesc la gatul dintelui (colet), situat chiar
sub marginea gingiei.
Coroana - Aceasta este partea vizibila a dintelui, situata deasupra
marginei gingivale si acoperita cu smalt. Cu cat inaintam in varsta, dintii pot
parea mai lungi. Acest fapt se datoreaza bolilor parodontale, care produc
retragerea gingiei si dezgolirea dintelui. De asemenea, dintii pot parea mai mici,
datorita tocirii smaltului.
Dintii incisivi au coroana cu capatul lat si ascutit, in forma unei dalte, iar
caninii au capatul ascutit ca o sageata. Molarii si premolarii prezinta o suprafata
mai plata, cu ridicaturi si adancituri.
Gatul dintelui - Numit si colet, este locul in care coroana intalneste
radacina.
Radacina dentara - Radacina dintelui se extinde in osul maxilarului, iar
forma sa depinde de tipul dintelui. Incisivii si caninii au o singura radacina,
premolarii au o radacina sau doua, iar molarii pot avea doua sau trei radacini, in
functie de localizare. Radacinile sunt acoperite de ciment si sunt sustinute cu
ajutorul ligamentului periodontal. La capatul fiecarei radacini se afla un orificiu,
numit foramen apical, prin care ies vase de sange si nervi.
Smaltul - Smaltul este invelisul exterior, dur, al coroanei dentare. Smaltul
poate rezista fortei de mestecare, muscare si zdrobire, insa poate fi si foarte
fragil. Este predispus la fisurare. Lezarea smaltului nu este dureroasa.
Dintele nu poate repara singur smaltul, asa cum oasele rupte se sudeaza,
prevenirea deteriorarii fiind esentiala. Smaltul este translucid (permite trecerea
luminii), insa nu este transparent. Desi smaltul se afla la exterior, stratul de sub
acesta - dentina - este responsabil de culoarea dintilor.
Smaltul poate fi patat de cafea, ceai, tutun si din cauza igienei deficitare.
Medicul poate rezolva aceasta probema prin abraziunea smaltului sau prin alte
metode ce implica afectarea dentinei.
Cimentul dentar - Asa cum smaltul acopera coroana, cimentul acopera
radacina. Nu este la fel de alb sau dur precum smaltul, insa este atasat de mici
fibre (ligamentele periodontale), care ajuta la ancorarea dintelui in maxilar.
Dentina - Dentina este o substanta asemanatoare cu osul, aflata sub smalt
si care alcatuieste cea mai mare parte a dintelui. Pentru a schimba culoarea
dintelui, este necesara schimbarea culorii dentinei. Culoarea dentinei este gri-
alba sau galbuie, nu un alb pur. Petele pot fi produse de diverse boli, fluor, sau
antibiotice, administrate in perioada de dezvoltare.
Dentina inconjoara si protejeaza nervii si vasele de sange - pulpa - din
coroana si radacina. Dentina este un tesut viu si transmite impulsuri dureroase.
Se poate repara singura.
Pulpa dentara - In mijlocul dintelui se afla pulpa dentara (nervul), o
cavitate ce contine vase de sange, nervi si tesut conector - pulpa. Pulpa hraneste
dintele si asigura vitalitatea sa. Partea pulpei situata in radacina se
numeste canal radicular, iar partea situata in coroana se numeste camera
pulpara.
Atunci cand este expusa infectiei, pulpa transmite durere severa si
formeaza un abces dentar. In acest caz, pentru salvarea dintelui, este
necesara extractia pulpei si obturarea canalului radicular.
Ligamentul periodontal - Radacina dintelui este atasata de osul alveolar
prin ligamentul periodontal. Acest ligament contine vase de sange si nervi,
constituind o zona de amortizare flexibila intre dinte si os.
Foramenul apical - Deschizatura mica de la capatul fiecarei radacini, care
permite trecerea vaselor de sange si a nervilor.

Smaltul este singurul tesut calcificat de origine epiteliala, rezultat prin

mineralizarea matricei organice, sintetizata si secretata de catre ameloblasti.
Este cel mai dur tesut din organism, fiind puternic mineralizat, acoperind
coroana anatomica a dintelui si terminandu-se la colet.
 Grosimea sa variaza in functie de dinte (2,6 mm la molari, 2-3 mm la
premolari si 2mm la incisivi), dar difera si la acelasi dinte, fiind mai gros pe fata
ocluzala.

Are o culoare alb-gri-sidefie, ce variaza in functie de individ, dinte, zona

coronara, grosimea smaltului, grad de transparenta, compozitie chimica, stare
patologica.
Propretatile fizice ale smaltului rezulta din continutul sau foarte mare in
elemente minerale.
Smaltul este:
- dur (cel mai dur tesut osos din organism), avand dupa scara lui Moohs,
in raport cu gradul sau de mineralizarea, o duritate variind de la 5 la 8
- casant, in special cand nu este sustinut de dentina subadiacenta
- mai radioopac decat toate celelalte tesuturi mineralizate (os, cement,
dentina)
- vulnerabil la atacurile acide
- translucid
- grosimea sa maxima este in zona ocluzala si diminueaza progresiv catre
colet
Eliberat de depozitele organice de origine exogena, suprafata smaltului
sanatos este neteda si stralucitoare.Analizele chimice ale compozitiei smaltului
au aratat ca partea anorganica variaza intre 95-96%, iar cea organica intre 0,5-
2%. Repartitia acestora variaza de la o zona la alta; astfel, fractiunea anorganica
este mai bogata la suprafata decat la jonctiunea amelodentinara, fata de
fractiunea organica, care este mai slab reprezentata la suprafata. De asemenea,
repartizarea celor doua componente difera la nivelul smaltului in dezvoltare,
comparativ cu smaltul matur
Fractiunea minerala a smaltului este reprezentata de hidroxiapatita
Ca10(PO4)6(OH2). Cristalul de hidroxiapatita are lungimea de 0.05-1µm. Fiecare
cristal de hidroxiapatita este compus din juxtapunerea unor subunitati formate
din 18 ioni si are pe sectiune o forma hexagonala. El este inconjurat de un strat
hidratat care constituie, pe de o parte, o zona de schimb si de difuziune ionica si,
pe de alta parte, o zona de legatura cu fractiunea organica.
Substanta minerala din smalt este formata in cea mai mare parte din calciu
si fosfor.
De asemenea, raportul Ca/P variaza in diversele regiuni ale smaltului
(2,16 ± 0,07 la suprafata fata de 2,07 ± 0,06 in zonele profunde). Aceasta arata
ca substanta minerala din zonele profunde ale smaltului este compusa din
hidroxiapatita mai saraca in calciu, fata de compozitia hidroxiapatitei de
suprafata, care respecta compozitia exacta a acestei substante.
Desi continutul in calciu si fosfor nu variaza cu varsta, in smaltul dintilor
temporari se afla mai putin fosfor decat in smaltul dintilor permanenti, ceea ce
arata o mineralizare mai redusa a dintilor temporari si deci posibilitatea carierii
lor.
Carbonul reprezinta elementul mineral cel mai frecvent intalnit in
structura smaltului (dupa calciu si fosfor), fiind prezent sub forma de anioni:
carbonat si uneori bicarbonat (HCO3)
Analizele chimice au aratat ca, in smalt, carbonatul de calciu nu se afla in
stare amorfa, ci este substituit in reteaua cristalina de hidroxiapatita, ocupand
pozitia hidroxilului. Concentratia sa este de 2,5% (raportata la greutatea uscata a
smaltului) si are o repartitie inegala. Concentratia sa scade progresiv in cursul
maturarii smaltului, in favoarea magneziului. Aceste variatii se inregistreaza la
suprafata smaltului, in timp ce in straturile profunde continutul in carbon nu
sufera nicio modificare.
Ionii de fluor se incorporeaza in masa cristalina a smaltului fie prin
substitutia ionilor OH, fie prin legarea OH-F in diverse etape: inainte de eruptie
(in cursul mineralizarii) si dupa eruptie, prin fixarea la suprafata smaltului a
fluorului din lichidele ce uda dintele sau prin patrunderea prin fisurile dintelui a
salivei si a apei de baut ce contine fluor.
Concentratia fluorului scade de la suprafata spre interior si, totodata,
concentratia sa la nivelul smaltului este dependenta direct de concentratia
fluorului din apa de baut; de asemenea, variaza cu varsta si cu diversele regiuni
ale dintelui.
Fluorul in exces exercita o actiune toxica, prin inhalarea fosfatazei din
ameloblasti, datorita combinarii ionilor de F- cu ionii de Mg2+, care sunt
activatori ai fosfatazei.
Smaltul este tesutul dur si rigid dispus suprajacent dentinei coronare.
Smaltul reprezinta produsul de secretie puternic mineralizate al celulelor
denumite ameloblaste sau adamantoblaste, celule de origine epiteliala, care
dispar in momentul in care coroana este formata. Asadar smaltul este complet
acelular, incapabil de crestere sau remodelare ulterior formarii sale.
Aspectul macroscopic este al unui material ceramic, de culoare alb-galbui
sau alb-albastru, fiind denumit de aceea si email. Fiind semitransparent, culoarea
normala variaza in functie de grosimea sa din zona respectiva si de culoarea
dentinei subjacente. Grosimea maxima, de 2,5 mm, este atinsa la nivelul
cupispizilor molarilor si premolarilor, si ea se reduce mult la nivelul coletului
dintelui.
Deoarece este un tesut extrem de mineralizat (96-98% substante minerale
sub forma de cristale de hidroxiapatita, restul de 2-4% substante organice si
apa), studiul structurii smaltului matur se face cu dificultate in microscopia
optica, fiind posibil numai prin tehnica dintelui slefuit.
Prin demineralizarea dintelui, teritoriul ocupat de smalt este inlocuit de un
spatiu optic vid. Evidentierea structurii smaltului pe dinte demineralizat este
posibila numai in dintele imatur, unde mineralizarea este incompleta, deci
continutul de substante organice este relativ mai crescut. Descrierea structurii
smaltului este facilitata de tehnici de microscopie in lumina polarizata sau de
microscopie electronica de transmisie sau de baleiaj.
Imaginea de ansamblu a smaltului matur pe dinte slefuit permite
identificarea unitatilor morfo-functionale, denumite prismele smaltului sau
prismele adamantatine, precum si a striilor smaltului, considerate fenomene
optice datorita formei si modului de distributie a prismelor.
Prismele smaltului sunt structuri de forma ovalara sau cilindrica, cu aspect
de solzi de peste, de gaura de cheie sau de forma literei “U”. Aceste aspecte
diferite se datoreaza incidentei sectiunii sub care sunt surprinse prismele,
precum si compozitiei lor.
Microscopia electronica de transmisie si baleiaj a aratat ca la baza
structurii smaltului stau cristalele de hidroxiapatita, rezultate la randul lor in
urma depunerii caracteristice a sarurilor de calciu. Modul de distributie si
orientarea cristalelor de hidroxiapatita determina descrierea unui smalt prismatic
si a unuia interprismatic.
Prismele adamantine, in numar de 5-12 milioane/dinte, apar ca tuneluri
pline cu cristale de hidroxiapatita.
Lungimea prismelor este egala cu grosimiea smaltului din zona
respectiva, deci se intind de la jonctiunea amelodentinara pana la 6-12 µm de
suprafata dintelui, si confera smaltului aspectul striat caracteristic in microscopia
optica. Prismele au un diametru de 3-4 mm in smaltul intern si 6 mm aproape de
suprafata.
In microscopia de baleiaj s-a observat ca toate prismele sunt orientate cu
circumferinta in aceeasi directie, ca solzii de peste, partea mai voluminoasa a
unei prisme fiind in dreptul partii subtiate a prismelor vecine, denumita piciorul
prismei. Fiecare prisma este partial delimitata de teaca sau mantaua prismei.
Directia prismelor variaza fata de axul lung al dintelui: este paralela cu
axul lung la varful coroanei, apoi se inclia treptat, pentru a ajunge
perpendiculara pe axul dintelui la jonctiunea smalt-cement. Traiectul este
ondulat in cele doua treimi interne ale smaltului si devine rectiliniu spre
suprafata.
Smaltul prezinta, ca si dentina, trei zone topografice: (i) smaltul de suprafata, (ii)
smaltul mijlociu (iii) smaltul intern.
Cea mai mare suprafata a smaltului este ocupata de smaltul mijlociu, cu
structura prismatica caracteristica.
Smaltul de suprafata sau smaltul superficial prezinta la dintii erupti o
grosime ce variaza in functie de zona (maxim 30 µm). Se caracterizeaza
histologic prin absenta prismelor, sau printr-o dispozitie neregulata a acestora.
Smaltul este acoperit pe toata suprafata sa de pelicula dobandita sau castigata,
un film de natura organica, format prin precipitarea proteinelor salivare.
Smaltul intern, ca si cel de suprafata, este lipsit de prisme. La acest nivel
zona aprismatica are o grosime mai redusa, cuprinsa, in functie de zona, intre 5-
15 µm.
 Jonctiunea amelodentinara reprezinta zona de atasare dintre smalt si
dentina. In microscopia optica, pe dinte slefuit, apare dantelata, cu aspect de
“solzi de peste” datorita intrepatrunderii celor doua tesuturi dure. Convexitatile,
indreptate spre dentina, sunt mai accentuate la nivelul coroanei, estompandu-se
treptat spre coletul dintelui. Imediat deasupra acestei zone se remarca smaltul
aprismatic
La nivel jonctiunii amelodentinare, orientate spre suprafata smaltului se
descriu trei aspecte morfologice particulare (i) fusurile smaltului (ii) tufele
smaltului (iii) liniile smaltului
Lamele smaltului sunt formatiuni lineare care strabat ansamblul smaltului,
de la jonctiunea amelodentinara spre suprafata, paralel cu axul lung al dintelui.
Cauza formarii lor este reprezentata de defecte de mineralizare dezvoltate in
zonele de tensiune asupra smaltului. In aceste fisuri pot patrunde ulterior
detritusuri organice
Fusurile sau spinii smaltului apar ca imgini intunecate, cu extremitatile
mai subtiri si portiunea centrala mai ingrosata, deci de forma fusiforma. Spinii
pornesc de la jonctiunea amelodentinara si se intind pe o mica suprafata din
smalt; au originea in perioada de formare a dintelui si se datoreaza patrunderii
unor procese odontoblastice dincolo de jonctiunea amelodentinara, in grosimea
smaltului. In momentul formarii smaltului aceste procese odontoblastice raman
„captive” printre cristale de hidroxiapatita. S-ar mai putea datora si exercitarii
unor presiuni mari asupra smaltului in formare, cu aparitia unor mici
discontinuitati intre cristalele de hidroxiapatita, in care patrund ulterior resturi
tisulare. Studiile clinice au aratat ca aceasta zona este in mod particular expusa
cariei dentare.
Tufele smaltului sunt formatiuni care pornesc in evantai, ca niste smocuri
de iarba, de la jonctiunea amelodentinara si strabat smaltul pana in treimea sa
mijlocie, avand inaltime mai mare decat fusurile. Sunt mai numeroase in
regiunea coletului dintelui. Ele se datoreaza faptului ca in smaltul intern tecile
prismelor sunt mai numeroase si uneori confluente, fiind zone de
hipomineralizare, cu un continut organic ridicat, ce depaseste de 3-4 ori
cantitatea medie.
Eroziunea smaltului dentar se poate manifesta in urmatoarele forme:
Atriţia reprezintă uzura ca urmare a contactelor dintre dinţi, fără
interpoziţie alimentară şi fără intervenţia altor factori externi. Ea poate fi
fiziologică, normală odată cu vârsta sau patologică, în această categorie intrând
scrâşnirea dinţilor şi bruxismul.
Bruxismul reprezintă afecţiunea ce se caracterizează prin scrâşnirea şi
încleştarea dinţilor în timpul zilei sau noaptea în somn, ducând la pierderi
importante de smalţ până la descoperirea dentinei şi chiar a camerei pulpare.  
Abraziunea apare în urma masticaţiei sau ca urmare a periajului
dentar, dar şi ca urmare a unor obiceiuri vicioase sau ticuri.
 Bibliografie:

1. Dorin Bratu, Marius Ardelean Leretter, Carmen Colojoara, Mihai

Rominu, „Dintii umani permanenti”, Ed. Signata, Timisoara, anul 1991;

2. https://www.scribd.com/document/176232323/SMALTUL;

3. https://www.csid.ro/boli-afectiuni/eroziunea-smaltului-dentar-cauze-
simptome-metode-de-prevenire-si-tratament-16189592/.