Sunteți pe pagina 1din 14

UNIVERSITATEA "DIMITRIE CANTEMIR'' DIN TÂRGU MUREŞ

DEPARTAMENTUL DE STUDII MASTERALE


Consiliere şi psihoterapie

Terapii de cuplu
Prof. Dr. POPESCU SPERANTA

ABORDAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALA IN
TERAPIA DE FAMILIE

Student:
...................................................

1
‘Viata in doi’ este cel mai fascinant domeniu de studiu, nu numai pentru
psihologii avizati, cat si pentru omul de rand, care in fiecare etapa a existentei
sale se confrunta cu probleme, dificultati, suferinte generate de o comunicare
defectoasa in familie – acel loc minunat ce ar trebui sa constituie adevarata
pavaza impotriva greutatilor vietii. Vine o vreme cand grijile serviciului, mai ales
in actuala si acuta lupta pentru ceea ce simbolic – si nu numai – numim
supravietuire, demascarea mirajelor copilariei si pierderea parintilor sunt
dramatic resimtite. Fiecaruia i se pare ca daca ar exista retete, daca s-ar scrie in
carti cum sa-ti pastrezi partenerul, cum dragostea sa dainuie vejnic – casatoria si
aderarea la statutul de familist ar fi mai simpla. Unicitatea noastra structurala,
morala, cocnitiva si emotionala ne face sa receptam diferit trecerea anilor, dar
dincolo de aceasta exista o relativa ciclicitate fireasca, mutuala, traversata
oarecum universal si fara exceptii, de acea entitate spirituala nou creata si veche
ca biblia insasi numita cuplu.
Terapia de familie s-a nascut in 1950, a crescut intre anii 1960 si s-a
maturizat in anii 1970. Perioada dintre anii 1975 – 1985 poate fii privita ca fiind
varsta de aur a terapiei de familie. Acei ani au vazut inflorirea abordarilor cele
mai imaginative si vitale de tratament, a fost o perioada plina de entuziasm si
incredere. Terapeutii de familie poate aveau puncte de vedere diferite in ceea ce
priveste tehnica, dar ei impartasiau optimismul si scopul comun. Tendintele
dominante ale ultimelor decenii au fost constructionismul social (ideea ca
experienta noastra este in functie de modul in care gandim despre aceasta),
terapia narativa, abordarile integrative si o preocupare in crestere pentru
problematica sociala si politica.
Terapia de familie are o istorie scurta, dar un trecut indelungat. De multi
ani terapeutii au rezistat la ideea de a vedea membrii familiei pacientului, pentru
a salva caracterul privat al relatiei pacient – terapeut. Freudienii au exclus familia
reala pentru a descoperii familia inconstienta, introvertita; rogerianii au tinut
familia departe pentru a asigura o privire pozitiva neconditionata, iar pshihiatrii de
spital au descurajat vizitele familiei deoarece ele puteau sa distruga mediul
benign din spital. In momentul in care familia a devenit pacient s-a simtit nevoia

2
unor noi cai de gandire despre si de tratament ale problemelor umane. In anii de
inceput, terapeutii de familie erau insufletiti de un simt senzational al
entuziasmului si convingerii. Astazi, ca urmare a criticilor postmoderne, sanatatii
institutionalizate si a renasterii psihiatriei biologice suntem mai putin siguri de noi
insine. Terapeutii de familie de astazi au gestionat sinteza ideilor noi creatoare
cu unele din cele mai bune modele timpurii. Dar, daca cercetam fiecare din
modelele celebre in profunzime, v-om vedea si unele idei bune pe care le-am
neglijat.
Terapeutii de familie ne invata ca familia este mai mult decat o colectie de
indivizi separati, ea este un sistem, un tot organic ale carui parti functioneaza
intr-un fel care transcent carecteristicile individuale. Dar, chiar daca avem
calitatea de membrii ai unui sistem de familie, nu incetam sa fim indivizi, cu inimi,
minti si dorinte numai ale noastre. Chiar daca nu etse posibil sa intelegem
oamenii fara sa luam in considerare contextul lor social – in special familia – am
gresi daca ne-am limita numai la suprafata interactiunilor – la conportamentul
social separat de experienta interna....Ideea este aceasta : pentru a pune la
dispozitie un ajutor psihologic eficient si de lunga durata, psihoterapeutul are
nevoe sa inteleaga si sa motiveze indivizii si sa influenteze interactiunile lor.
Între anii 1970-1985, au înflorit faimoase şcoli de terapie, s-au înfiinţat
centre de formare şi s-au studiat implicaţiile sociale ale noilor modele. Cele trei
linii terapeutice principale individuale (comportamentală, psihanalitică şi
experienţială) au dat naştere unor abordări de familie similare: terapii de familie
psihodinamice, cognitiv comportamentale şi experienţiale, fiind completate de trei
linii terapeutice ce nu au derivat din nici o terapie individuală, ci din revoluţia
sistemică: terapia de familie structurală, strategică şi Bowniană (R. Schwartz, M.
Nichols, 2001).
Pionierii terapiei de familie au avut orientări clinice diferite şi pregătiri
diverse, lucru care s-a reflectat în orientările care le-au succedat în epoca de aur
a terapiei de familie. Întreaga complexitate a cîmpului terapiei de familie nu ar
trebui să piardă din vedere ideea de la care a plecat: familia este contextul
problemelor umane, şi ca toate grupurile umane, familia are o serie de proprietăţi

3
emergente - întregul nu este dat de suma părţilor. Indiferent de multitudinea şi
varietatea proprietăţilor emergente, toate se împart în două categorii: de
structură şi proces. Structura familiei include triunghiuri, subsisteme şi graniţe iar
procesele care descriu interacţiunile în familie sunt: reactivitate emoţională,
comunicare disfuncţională, circularitate - decît să caute sursa (cine a început)
terapeuţii se concentrează pe înţelegerea şi tratarea problemelor ca pe o serie
de reacţii şi reacţii la reacţii, în cercuri repetitive.
Principalele şcoli de terapie de familie de obicei sunt grupate în literatura
de specialitate în două mari grupe: şcolile clasice ale terapiei de familie şi şcolile
recente ale terapiei de familie (M.P. Nichols, R.C. Schwartz, 2001). În prima
grupă, a celor clasice, sunt incluse după aceeaşi autori: teoria lui Bowen, terapia
de familie experienţială, terapia de familie psihanalitică, terapia de familie
structurală, terapia de familie cognitiv-comportamentală. A doua grupă, cea a
terapiilor care au suferit influenţa secolului XXI, include: terapia de scurtă durată,
terapia narativă, modelul integrativ de terapie de familie, terapia de familie
medicala şi psihoeducaţia, precum şi teme speciale cum ar fi feminismul şi
terapia de familie, săracia şi clasele sociale, homosexualitatea şi lesbianismul,
violenţa domestică etc.
Dintre şcolile clasice ale terapiei de familie voi aborda doar terapia de familie
cognitiv-comportamentală.

Abordarea cocnitiv – comportamentala in terapia de familie

Terapia cocnitiva de familie a urmat aceasi pfogresie ca terapia cocnitiva a


cuplurilor – mai intai ca o componenta suplimentara a abordarii comportamentale
si, apoi, mai mult ca un sistem cuprinzator de interventie.Munson (1993) observa
ca existau cel putin 18 tipuri diferite de terapie cocnitiva folosita de practicieni
diferiti. Abordarea cocnitiv-comportamentala care echilibreaza accentuarea
cunoasterii si a comportamentului, ca o abordare mai extinsa si mai inclusiva prin
concentrarea mai profunda asupra paternurilor interactiunii familiei. Relatiile de
familie, perceptiile, emotiile si comportramentul sunt vazute ca exercitand o

4
influenta reciproca una asupra alteia, astfel o interferenta cocnitiva poate evoca
emotia si comportamentul, iar emotia si comportamentul pot influenta perceptia.
Abordarea cocnitiv-comportamentala a familiilor este compatibila cu teoria
sistemica si include premisa ca membrii unei familii sunt influentati simultan si se
influentiaza unul pe celalalt. In consecinta, comportamentul unui membru al
familiei declanseaza comportamente, perceptii si emotii in ceilalti membrii care,
in schimb, aleg perceptii, comportamente si emotii reactive in membrul familiei de
origine. Asa cum acest proces se expune, volatilitatea dinamicii familiei creste,
facand familia vulnerabila la spiralele negative ale conflictului.
Terapeuţii de orientare comportamentistă au aplicat pricipiile teoriei învăţării
pentru a antrena părinţii să-şi modifice comportamentele, să înveţe cuplurile
tehnici de comunicare şi de rezolvare de probleme. Problemele de
comportament sunt privite ca fiind cauzate de patternuri disfuncţionale de
întărire între părinţi şi copii, sau între soţi.
Simptomele familiei sunt considerate ca fiind nişte răspunsuri învăţate,
achiziţionate involuntar şi întărite pe parcurs. Conform teoriei învăţării sociale, un
comportament este învăţat şi menţinut de consecinţele sale, dar poate fi
modificat în egală măsură prin modificarea acestor consecinţe. Tratamentul este
determinat în timp şi centrat pe simptom.
Abordarea cognitiv-comportamentală creează un echilibru între cogniţii şi
comportament, se focalizează mai mult pe patternurile de interacţiune dintre
membrii familiei şi constituie o bază pentru terapia sistemica. Relaţiile din
familie, emoţiile, cogniţiile şi comportamentul, sunt văzute ca exercitând o
influenţă mutuală asupra membrilor, aşa încât o inferenţă cognitivă poate
declanşa comportamente, emoţii şi invers, menţinând în familiile disfuncţionale o
buclă de feedback.
Pe măsură ce acest proces de influenţare reciprocă se desfăşoară, se pot
crea spirale negative de conflict. Odată cu creşterea numărului de persoane
implicate în conflict, dinamica devine mai complexă, conflictul devenind mai uşor
de escaladat. Epstein şi Schlessinger, (1996) citează patru modalităţi prin care
cogniţiile, comportamentele, emoţiile membrilor familiei pot interacţiona, creând

5
un climat instabil: 1. cogniţiile, emoţiile şi comportamentul individului privind
propria familie (de ex., persoana care se percepe ca retrasă faţă de membrii
familiei); 2. acţiunile membrilor familiei faţă de individ; 3. acţiunile combinate (nu
întotdeauna în consens) ale membrilor faţă de individ; 4. caracteristicile relaţiilor
dintre ceilalti membri ai familiei.
Beck accentuează importanţa schemei, sau a ceea ce numeşte el credinţe
adânci. Teoria cognitiv-comportamentală nu spune că procesele cognitive sunt
cauza tuturor comportamentelor din familie, dar accentuează că au un rol
semnificativ în interrelaţionarea evenimentelor, cogniţiilor, emoţiilor şi
comportamentelor (Epstein, 1988). În procesul terapeutic cognitiv-
comportamental, restructurarea credinţelor distorsionate are un impact esenţial
asupra schimbării comportamentelor disfuncţionale.
Într-o familie schema cognitivă funcţionează într-un mod similar, formându-se
de fapt, schema familiei. Dattilio (1993,1998) sugerează că acestă schemă este
formată din credinţe despre familie formate de-a lungul anilor, în urma integrării
interacţiunilor dintre membri. Există două seturi de scheme: cea a familiei de
origine şi cea legată de familie în general. Ambele influenţează felul în care
individul gândeşte, simte sau se comportă în familie (credinţe despre cum ar
trebui să fie relaţiile în familie, cum ar trebui să se poarte soţii între ei, ce
probleme sunt suspecte de a apare în familie şi cum ar trebui rezolvate, ce
responsabilităţi ar trebui să aibă fiecare membru, distribuţia rolurilor, ce costuri
şi beneficii ar trebui să se obţina în urma mariajului, etc).
Se deduce că este foarte important rolul familiei de origine a fiecărui partener
în modelarea schemei familiei curente. Această schemă devine subiect al
schimbării în functie de apariţia unor evenimente de viaţă semnificative (moarte,
divorţ) sau în funcţie de rutina zilnică.
Sfârşitul anilor ‘80 şi începutul anilor ‘90 este marcat de aplicarea mai intensă
a modelului cognitiv-comportamental în terapia de familie de către Epstein,
Schlessinger, Dryden. Mai recent, Datillio (1998) preluând modelul pionierilor,
încearcă integrarea strategiilor cognitiv-comportamentale cu variate modele

6
terapeutice de cuplu, de familie, prin aceasta demonstrând compatibilitatea
tehnicilor cognitiv-comportamentale cu alte modele terapeutice.
Teoria. În anii 1970, terapia comportamentală aplicată la probleme de familie
s-a dezvoltat în trei mari direcţii: educaţia părinţilor (parent training), terapia
comportamentală de cuplu şi terapia sexuală.
Premisa centrală a terapiei comportamentale este că un comportament este
menţinut de consecinţele sale. Dacă un nou comportament nu oferă consecinţe
mai plăcute, vechiul comportament va fi rezistent la schimbare. Ecuaţia
comportamentală poate cuprinde termenii: stimul, răspuns, întărire.
Întărirea presupune consecinţe care afectează rata comportamentului, prin
accelerarea (se numesc întăritori) sau încetinirea (sunt numiţi inhibitori) lui.
Consecinţele care întăresc un comportament se pot grupa în două categorii:
pozitive, sau de recompensare, şi negative, sau aversive. Astfel, un părinte
poate întări pozitiv un comportament al copilului -a face curat în cameră- prin
recompensarea lui după ce a efectuat sarcina, sau negativ, prin a-l cicăli până
face curat.
Stingerea se produce când răspunsul nu este urmat de întărire. Neatenţia
este de obicei cel mai bun răspuns la un comportament care nu ne place.
Relaţia dintre un răspuns şi consecinţele sale defineşte cadrul ce guvernează
acel răspuns. Schema de întărire descrie relaţia dintre răspuns şi apariţia
consecinţelor. Când întărirea se realizează la intervale neregulate, răpunsul
devine din ce în ce mai rezistent la stingere.
Pentru mulţi, acest model terapeutic poate părea mecanicist deoarece ignoră
sentimentele şi gîndurile oamenilor. Dacă acest lucru era valabil în trecut, astăzi
terapeuţii au devenit din ce în ce mai conştienţi de necesitatea integrării
behaviorismului cu teoriile cognitive. Evenimente interne cum ar fi cogniţiile,
verbalizări şi sentimente sunt considerate astăzi ca mediatori care funcţionează
ca stimuli în controlarea comportamentului.
Terapeuţii au început să deplaseze interesul de la individul singur la relaţiile
familiale, apelînd la teoria schimbului social (Thibaut şi Kelley, 1959). Conform
acestei teorii, oamenii au tendinţa de a maximiza recompensele şi de a

7
minimaliza costurile. Aplicarea acestei teorii la relaţia maritală, ajută la
înţelegerea mecanismelor de reciprocitate dezvoltate între soţi. Astfel,
interacţiunile din cadrul cuplurilor care nu se înteleg, se caracterizeaza frecvent
prin comportamente negative reciproce: dacă un partener reacţionează negativ,
celălalt este înclinat să-i răspundă în acelaşi mod şi se produce un lanţ de
interacţiuni negative (Gottman, 1979). Într-un cuplu reuşit, ambii parteneri se
străduiesc să maximizeze recompensele reciproce şi să minimalizeze costurile.
Pentru că behavioriştii s-au centrat pe comportamentele deschise,
observabile, au avut tendinţa de a se centra pe beneficiile vieţii de familie în
termenii unor evenimente tangibile şi manifeste. De aceea au omis faptul că
beneficiile inconştiente sunt o sursă puternică de satisfacţie şi stabilitate în viaţa
familiei, şi faptul că autoevaluarea are un rol important - în contextul vieţii de
familie aceasta este influenţată de modelele anterioare (mai ales părinţi), şi de
imaginea partenerului ideal, care poate să intre în contradicţie cu
comportamentul real al partenerului de viaţă, generând puternice insatisfacţii.
Abilităţile de comunicare sunt considerate cea mai importantă trăsătură a unei
relaţii sănătoase (Gottman, Markman, Notarius, 1977; Jacobson, Waldron,
Moore, 1980). Comunicarea clară îi ajută pe membrii familiei să discrimineze
între evenimente şi să-şi îmbunătăţească abilităţile de a înţelege şi oferi suport.
Conflictul este inerent vieţii de cuplu. Familiile care apelează la terapie vor de
multe ori să se elibereze de problemele care-i copleşesc, întrucât singuri nu au
abilităţile necesare de a face acest lucru. Aici iese în evidenţă componenta
puternic educativă a acestui tip de terapie întrucât furnizează, îi învaţă pe indivizi
o serie de abilităţi pentru a face faţă problemelor în prezent şi eventual pe viitor,
dacă mai apar.
În gândirea obişnuită se propagă deseori mitul că, pentru a face o relaţie să
meargă, oamenii trebuie doar să se iubească si să se potrivească. Dar nimeni
nu detaliază conţinutul expresiei „să se potrivească” şi se asteaptă ca potrivirea
să vină de la sine. Mariajul perfect nu cade din cer, ci este produsul unui proces
de învăţare reciproc, desfăşurat în timp şi permanent îmbunătăţit.

8
După Patterson şi Reid (1970), reciprocitatea există întotdeauna şi între
părinţi şi copii: părinţii care se comportă aversiv faţă de copiii lor, primesc acelaşi
lucru în schimb. Părinţii şi copiii dezvoltă patternuri de întăriri negative. Atunci
când copiii devin conştienţi de aceste patternuri, pot deveni manipulativi.
Schemele care contaminează relaţiile sunt învăţate în procesul de creştere în
propria familie. O parte dintre aceste credinţe disfuncţionale sunt presupuneri
despre rolurile familiale, în timp ce altele sunt presupuneri despre interacţiunile
familiale în general. Aceste scheme formează osatura internă a formularilor
tip"trebuie", a profeţiilor care se autoîmplinesc, citirea gândurilor, geloziei,
neîncrederii care otrăveşte relaţiile interfamiliale prin distorsionarea răspunsurilor
membrilor la diverse comportamente.
Rolul terapeutului. „În terapia cognitiv-comportamentală terapeutul are un
rol activ, directiv care implică în egală măsură procese precum: orientare,
ghidare, colaborare, parteneriat. Putem sintetiza rolul şi atitudinea terapeutului în
terapia cognitiv-comportamentală astfel:
 Culege datele şi efectuează analiza funcţională a comportamentului
 Explică, informează, dedramatizează,
 Defineşte simptomul ţintă, identifică factorii de menţinere şi cercetează
beneficiile secundare ale acestuia
 Alege strategia terapeutică
 Stimulează motivaţia de participare la terapie a pacientului
 Aplică tehnica terapeutică
 Pune capăt relaţiei terapeutice (conform contractului
terapeutic)”(I.Dafinoiu, 2002).
Terapeutul nu trebuie să fie într-un anumit fel (M.P.Nichols, R.C.Schwartz,
2001) ci trebuie să facă ceva. Terapeuţii de familie de orientare behavioristă pun
accent pe prezent şi analizează secvenţe curente de comportament.
Se subliniază rolul directiv al terapeutului care, totuşi, se pune în poziţia
expertului. El decide care sunt comportamentele a căror frecvenţă va fi mărită
sau scăzută. Pentru accelerarea comportamentului se aplică Principiul Premack
(Premack, 1965): comportamentul cu o mare probabilitate de apariţie (mai ales

9
o activitate plăcută) devine întăritor pentru comportamentul cu mai mica
probabilitate de apariţie.
Clienţii se aşteaptă ca terapia să fie un fel de lecţie ce trebuie învăţată, iar
terapeuţii acestui curent au tendinţa de a opera în stil didactic, construind un
model tipic al problemei părinţilor, şi alegând soluţiile care ar fi folositoare.
Dezavantajul este că, atunci când terapia se reduce numai la a preda şi educa,
terapeuţii nu mai descoperă şi rezolvă conflictele responsabile de menţinerea
problemelor şi nici nu le mai aduc în primul plan. Astfel că, avantajele terapiei
cognitiv-comportamentale, de a fi o abordare directă cu strategii simple, devine
un dezavantaj în mâinile unui terapeut care presupune în mod eronat că, dacă
principiile de întărire sunt simple atunci aşa ar trebui să fie şi terapia. Ceea ce îi
diferenţiază de alte abordari, este felul în care aplică principii experimentale la
probleme clinice, şi atenţia cu care verifică rezultatele procedurii aplicate.
Intervenţia. Mulţi terapeuţi de familie pornesc de la premisa că nu individul ci
familia reprezinta problema, aşa că, întreaga familie ar trebui să o rezolve.
Terapeuţii behaviorişti, pe de altă parte, acceptă punctul de vedere al părinţilor -
copilul reprezintă problema, şi în general, se întâlnesc cu un singur părinte, şi
copilul (sunt terapeuţi care se întâlnesc cu ambii părinţi şi chiar cu ceilalţi fraţi).
Părinţii sunt învăţaţi cum să aplice teoria învăţării pentru a-şi putea controla
copiii, cuplurile sunt ajutate să substituie controlul aversiv cu cel pozitiv,
partenerii cu probleme sexuale sunt ajutaţi să decondiţioneze anxietatea.
Multitudinea de tehnici dezvoltate în timp, poate fi grupată în trei categorii:
• Condiţionare operantă - foarte mult utilizată, deoarece întăririle folosite pot
fi tangibile sau sociale (zâmbetul, mândria, atenţia). Tehnicile operante
sunt: modelarea, "token economies" sau acumularea de economii,
legătura condiţionată, managementul condiţionării şi "time out".
Modelarea sau configurarea (Schwitzgebel si Kolb, 1964) constă în întărirea
schimbării produsă cu paşi mici îndreptaţi spre scopul final. Strângerea de
economii (Baer si Sherman, 1969) se foloseşte de un sistem de puncte şi
steluţe recompensatoare care sunt primite de copil atunci când îndeplineşte un
comportament de succes. La strângerea unui anumit număr de puncte copilul

10
este răsplătit cu o recompensă stabilită împreună cu el anterior programului.
Kristin Robinson a dezvoltat un program de reducere a agresivităţii în fratrie,
pornind de la această teorie (A group contingency program, 2000).
Managementul condiţionării (Schwitzgebel, 1967) constă în a da şi a retrage
recompense sau pedepse, în funcţie de comportamentul copilului. "Time out"
(Rimm si Masters, 1974) reprezintă o pedeapsă prin care copilul este pus la colţ
sau trimis în camera lui.
• Conditionare clasică: implica modificarea răspunsurilor fiziologice.
Mai comune sunt desensibilizarea sistematică (Wolpe), antrenamentul
asertiv(Lazarus), terapii aversive (Risley,1968), terapii sexuale (Master şi
Johson). Majoritatea acestor terapii sunt aplicate adulţilor în primul rând, şi
aceştia la rândul lor, le pot aplica pe copiii lor.
• Tehnici cognitiv-afective: includ stoparea gândurilor, terapia
raţional-emotivă (Ellis), modelarea (Bandura), reatribuirea (Kanfer si
Philips) şi auto-monitorizarea (Rimm si Masters).
Terapia începe cu o evaluare extensivă. Procedurile variază de la clinică la
clinică. Putem întâlni modelul SORKC (Kanfer si Philips 1970) în care: S-stimul,
O-starea organismului, R-răspunsul ţintă, KC pentru natura şi contingenţa
consecinţelor. Astfel de scheme sunt integrate, de fapt, în modele mult mai
complexe în care răspunsul devine stimul pentru un alt răspuns. Comunicarea şi
cauzalitatea devin circulare, explicaţia fiind dată în funcţie de punctul de vedere
al observatorului.
Evaluarea, ca prim stadiu în trainingul comportamental al părinţilor (Minuchin,
2001), implică definirea, observarea şi înregistrarea frecvenţei
comportamentului ce trebuie schimbat, precum şi evenimentele care îl precedă
şi urmează. Interviurile, de obicei cu mama, au ca scop obţinerea unei definiţii a
problemei şi o listă de potenţiali întăritori. Observarea se poate face printr-o
vizită la domiciliul clientului sau în spatele "oglinzii". Se mai pot administra, în
completare, chestionare sau scale de evaluare de orientare specifica (J.
Cottraux si M.Bouvard, 1996).

11
Stadiul măsurării şi analizei funcţionale, se desfăşoară prin înregistrarea şi
observarea comportamentului ţintă (în clinică sau în mediul familial, de către
terapeut şi părinti). În stadiul următor, terapeutul proiectează un program
terapeutic care să satisfacă nevoile familiei.
Scopul general al terapiei este de a-i învăţa pe participanţi să comunice
sănătos şi echilibrat şi să achiziţioneze un set de abilităţi necesare în rezolvarea
de probleme. Poate că unul dintre punctele forte ale acestei terapii este faptul
că se concentrează atât de mult asupra procesului şi măsoară schimbarea,
consecinţa fiind crearea unui set de insrtumente terapeutice foarte utile.

12
GLOSAR
Terapie cognitiv comportamentala = tratament care subliniaza schimbarea
atitudinii, precum si intarirea comportamentului
Familia de origine = Parintii si rati unei persoane; se refera de obicei la familia
nucleara de origine a unui adult.
Familia extinsa = Reteaua relatiilor de rudenie de-a lungul mai multor generatii.
Familia nucleara = Parintii si copiii acestora.
Familii amestecate = Familii separate, unite prin casatorie, familii vitrege.
Feedback = Reantoarcerea unei portiuni din ceea ce intra intr-un sistem, in
special stunci cand este folosit pentru a mentine iesirea in limite predeterminate
(feedback negativ) sau pentru a semnala nevoia de a modifica sistemul
(feedback pozitiv).
Modelare = Invatare observationala
Miturile familiei = un set de cinvingeri bazate pe distorsionarea realitatii istorice
si impartasirea de catre toti membri familiei care ajuta sa formuleze reguli care
guverneaza functionarea familiei.
Reformulare = Reetichetarea descrierii comportamentului unei familii pentru a o
face mai predispusa la schimbare terapeutica; de exemplu, descrierea cuiva
drept “lenes”, mai degraba decat ‘’depresiv”.
Regresiune = Intoarcerea la un nivel mai putin matur de functionare in fata
stresului.
Reguli de familie = Un termen descriptiv pentru paternurile comportamentale
redundante.
Teoria schimbarii comportamentului = Explicarea comportamentului in relatii
asa cum este mentinut de un raport al costurilor si beneficiilor.

13
BIBLIOGRAFIE

• Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan. Elemente de psihologie a cuplului.

Casa de editura si presa SANSA SRL Bucuresti 1994

• Iolanda Mitrofan, Diana Vasile. Terapii fe familie. Editura SPER. Colectia

Alma Mater. Bucuresti 2001

• Michael P. Nichols si Richard C. Schwartz. Terapia de familie concepte si

metode, editia a sasea

• Dr. Simona Trifu. Cuplul o entitate veche ca biblia insasi, Editura viata

medicala romaneasca, Bucuresti 2002

14