Sunteți pe pagina 1din 13

SUPORT DE CURS

CEPA - Anul I

TITULAR DISCIPLINĂ,
Lector dr. Elena UNGUREANU
Departament: Ştiinţe Exacte
Facultatea de Horticultură
U.Ş.A.M.V. IAŞI
BIBLIOGRAFIE

1. A.Onu, ,,Chimia fizică a stării macromoleculare”, Editura Tehnopress, Iaşi, 2002.


2. A.Trofin, ,,Chimie fizică şi coloidală, lucrări practice”, Editura Pim, Iaşi, 2008.
3. A.Trofin, ,,Chimie fizică şi coloidală”, Editura Pim, Iaşi, 2011.
4. A.Trofin, E.Ungureanu, ,,Chimie anorganică şi analitică ”, Editura Pim, Iaşi, 2011.
5. C. Beldie, A. Onu, Gh. Ionescu, ,,Chimie fizică”, Editura I.P.Iaşi, 1987.
6. C.G. Zoski, „Handbook of Electrochemistry”, Editura Elsevier, 2007
7. C.H.Hamann, A.Hamnett, W.Vielstieh „ Electrochemistry”, EdituraWiley – VCH,
2007.
8. E.Ungureanu, ,,Chimia prin experimente”, Editura Pim, Iaşi, 2012.
9. E.Ungureanu, A.Trofin, ,,Chimia fizică teoretică şi aplicativă a sistemelor disperse şi
a fenomenelor de transport”, Editura Pim, Iaşi, 2012.
10. E.Ungureanu, A.Trofin, ,,Bazele experimentale ale chimiei fizice şi coloidale”,
Editura Pim, Iaşi, 2013.
11. E.Ungureanu, A.Trofin, ,,Chimia fizica si coloidala prin probleme”, Editura Pim,
Iaşi, 2014.
12. F.Daniels, I.W.Wiliams, P.Bender, R.A.Alberty, C.D.Cornwell, „ Experimental
Physiscal Chemistry”,Ed. a VI-a, Editura Mc.Graw Hill, 1962.
13. F.Daniels, J.H.Mathews, J.W.Williams, P.Bender, R.Alberty, „Experimental Physical
Chemistry”, Editura McGraw-Hill, Ediţia a 5-a, 1956.
14. G.Bourceanu, ,,Fundamentele termodinamicii chimice”, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza” Iaşi, 1998.
15. G. Cârjă, D. Mareci, N.Aelenei, ,,Chimie fizică (Partea I”), Editura Cermi, Iaşi, 2003.
16. K.Ösz, A.Benyei, „Experiments in Physical Chemistry for Students in Pharmacy“,
University of Debrecen, 2003.
17. K.A. Connors, „Chemical Kinetics – The Study of Reaction Rates in Solution”,
Editura VCH – John Wiley and Sons, 1990.
18. L.Jantschi, M.L.Ungureşan, ,,Chimie fizică. Cinetică şi dinamică Moleculară”, Editura
Mediamira, Cluj-Napoca, 2001.
19. L.Odochian, ,,Chimie coloidală şi macromoleculară”, volumul 1, Editura I.P.Iaşi,
1989.
20. M.Berka, „Manual for Colloid Chemistry Practical Course”, Universityof Debrecen,
2008.
21. M.Berka, I. Banyai, „Colloid and Surface Chemistry”, University of Debrecen, 2006.
22. M.Leca, „Rheological Behavior of Concentrated Solutions of AromaticEsther-Imide
Oligomers”, Analele Universităţii Bucureşti, Editura Universităţii, 2003. 
23. N.Hurduc, ,,Lucrări practice de chimie coloidală şi macromoleculară”, Editura I.P.Iaşi,
1977.
24. P.H. Rieger, „Electrochemistry”, Editura Springer, Ediţia a 2-a, 1994.
25. R. Vâlcu, „Termodinamică Chimică”, Editura Tehnică, 1975.
26. R.G.Mortimer, „Mathematics for Physical Chemistry”, Second Edition, Editura
Academics Press, 1999.
27. R.J. Hunter, ,,Foundations of Colloid Science”, Clarendon Press, Oxford, 1993.
28. S. Gut, ,,Chimie fizică si coloidală”, Editura ,,Univ. Ştefan cel Mare”, Suceava, 1997.
29. V.Chiriac, D. Dascălu, D. Isac, „Curs de chimie generală”, Editura Mirton, 2003.
30. V.Agotici, Gh.Dehelean, S.P.Agotici, A.Dărăban, ,,Îndrumător de lucrări
practice:cinetică chimică, electrochimie şi chimie coloidală, Editura Universităţii
,,Vasile Goldiş” Arad, 2009.
ACUMULARE PUNCTAJ EXAMEN
CHIMIE FIZICĂ ŞI COLOIDALĂ
Nota finală: 10 (zece)

Punctaj maxim de intrare examen: 3


o Colocviu de laborator -1 punct
o Prezenţă laborator - 0,5 puncte (- 0,1 puncte pentru o refacere)
o Activitate laborator (notă teoretică:0,3 şi notă practică:0,2) - 0,5 puncte
o Prezenţă curs – 1 punct (10 prezenţe)
Punctaj maxim bilet examen: 7

! Pentru a putea susţine examenul la disciplina Chimie Fizică şi Coloidală


este necasară prezenţa integrală la lucările practice.
Se pot recupera 7 şedinţe de laborator, dintre care 3 şedinţe gratuit şi 4
şedinţe în regim cu plată.
PRINCIPALELE OBIECTIVE ALE CURSULUI DE CHIMIE FIZICĂ ŞI
COLOIDALĂ
 însuşirea noţiunilor teoretice şi practice de chimia fizică şi chimia coloidală
necesare studiului disciplinelor de specialitate din anii următori;
 formarea unui raţionament ştiinţific pe bazat pe teoriile moderne din chimie,
necesar în explicarea proceselor fiziologice, biochimice şi microbiologice din sol şi
plantă;
 dobândirea unor metode necesare şi moderne folosite în prelucrarea şi
condiţionarea materiilor prime agricole în vederea îndeplinirii standardelor de
calitate.

CURS 1

OBIECTUL CHIMIEI FIZICE ŞI COLOIDALE

Chimia derivă din cuvântul egiptean, kēme, care înseamna pământ şi este una dintre
stiintele fundamentale, ce studiază substantele cu structura și proprietățile lor, urmărind în
același timp modificările produse asupra acestora de reactiile chimice.
Fizica derivă din cuvântul grec, physikos, care înseamnă natural şi este știința care
studiază proprietățile și structura materiei, formele de mișcare ale acesteia, precum și
transformările lor reciproce.
Chimia fizică reprezintă o ramură a chimiei care se ocupă cu studierea fenomenelor
macroscopice, atomice, subatomice și particulare în sistemele chimice, în ceea ce privește
legile fizice. Chimia fizică folosește concepte din fizică precum: miscare, energie, forta,
timp, termodinamica, chimie cuantica, mecanica statistica sau dinamica.
Chimia coloidală este o ştiinţă, aflată la graniţa dintre fizică şi chimie, putând fi
considerată o ramură independentă a chimiei fizice. Obiectul chimiei coloidale, este studiul
sistemelor coloidale, care sunt sisteme eterogene speciale datorită suprafeţelor de separare
dintre faze foarte mari. Denumirea de coloid îşi are originea în lucrările lui Groham (1861)
care este considerat părintele chimiei coloidale şi provine de la cuvântul grecesc colla (clei).

PARTEA I: CHIMIA FIZICA


Introducere
Chimia fizică reprezintă disciplina care are ca obiectiv principal utilizarea legilor din
fizică pentru explicarea fenomenelor chimice.
Obiectul studiat este sistemul. Pentru partea de termodinamică, obiectul de studiu va fi
sistemul termodinamic, reprezentat de un corp sau un ansamblu de corpuri având ca limită în
raport cu restul corpurilor o suprafaţă reală sau imaginară. Corpurile vecine sistemului poartă
denumirea generică de mediu exterior.
Un sistem termodinamic are un număr minim de parametri care îi determină starea. Aceşti
parametri pot fi modificaţi independent şi se numesc variabile independente sau parametri de
stare ai sistemului.

În afara acestora, sistemul este caracterizat şi de alte mărimi fizice. Acestea depind
de parametrii fundamentali şi se numesc mărimi (funcţii) de stare.
Trecerea unui sistem termodinamic de la anumite valori ale variabilelor independente la alte
valori modifică starea sistemului şi poartă denumirea de proces.
Procesele efectuate de sistem se pot desfăşura cu viteză infinit mică şi atunci procesul este
reversibil. Procesul reversibil constituie însă o succesiune de stări de echilibru. Parametrii
sistemului variază cu cantităţi infinit mici. Schimbând semnul de variaţie pentru unii
parametri, procesul îşi inversează sensul de desfăşurare. Dacă variaţia parametrilor se face
prin cantităţi finite, măsurabile, viteza de desfăşurare a procesului este şi ea finită, măsurabilă
şi procesul este ireversibil.
Observatii:
• Termodinamica s-a dezvoltat prin studiul proceselor reversibile, deoarece astfel de
procese pot fi descrise matematic prin calcul diferenţial şi integral.
• Teoria proceselor ireversibile s-a dezvoltat mai târziu şi face, în general, obiectul
fenomenelor de transfer.
Concluzie: trecerea unui sistem dintr-o stare iniţială într-una finală şi invers are loc pe acelaşi
traseu dacă procesul este reversibil şi pe trasee diferite, dacă procesul este ireversibil.
Ramurile chimiei fizice:

• termodinamică chimică: schimbul de energie în reacţiile chimice;


• cinetică chimică: viteza şi mecanismul reacţiilor chimice;
• electrochimie: schimbul reciproc de energie chimică şi electrică;
• chimie cuantică: noţiuni de chimie teoretică.
Chimisti fizicieni straini si romani reprezentativi:
Svante Arrhenius - fizician și chimist suedez Este unul din fondatorii chimiei fizice.
Groham- este unul din fondatorul chimiei coloidale.
Petre Bogdan - academician, prof. univ. la Iasi, creator al invatamantului de chimie fizica din
Romania, a excelat in domeniul disociatiei electrolitice, al constitutiei moleculare a
lichidelor.
Radu Cernatescu – studii in domeniul chimiei fizice, aplicarea legii Dalton la solutii
concentrate.
Eugen Angelescu- bazele chimiei coloidale in Romania.

UNITĂŢI DE MĂSURĂ

Actual, sistemul international (SI) este cel mai utilizat sistem de unităti de măsură pe
plan mondial. Sistemul este folosit in majoritatea tărilor lumii, la ora actuală doar Marea
Britanie, Statele Unite ale Americii, Liberia si Myanmar. n-au trecut încă oficial la SI:

Unităti fundamentale în Sistemul Internaţional


SI are sapte unităti fundamentale independente, din care se obtin prin analiză
dimensională toate celelalte unităti, adică unitătile SI derivate. Unitătile fundamentale sunt
considerate independente în măsura în care permit măsurarea mărimilor fizice independente.
Pentru definirea unitătilor fundamentale ale SI se folosesc fenomene fizice reproductibile.
Doar kilogramul este încă definit printr-un obiect material degradabil.
Mărime Simbol Denumire Simbol Definiție, Observații
unitate
lungime l metru m Metrul este lungimea drumului parcurs
de lumină în vid în timp de 1°/299 °792
°458 dintr-o secundă.
masă m kilogram kg Kilogramul este masa prototipului
internațional al kilogramului
confecționat dintr-un aliaj de platină și
iridiu (90 % - 10 %).
timp t secundă s Secunda este durata a 9 °192° 631° 770
perioade ale radiației care corespunde
tranziției între două nivele de energie
hiperfine ale stării fundamentale a
atomului de cesiu 133 la temperatura de
0 °K.
curent electric I amper A Amperul este intensitatea unui curent
electric constant care, menținut în două
conductoare paralele, rectilinii, cu
lungimea infinită și cu secțiunea
circulară neglijabilă, așezate în vid, la o
distanță de 1 metru unul de altul, ar
produce între aceste conductoare o forță
de 2×10−7 dintr-un newton pe o lungime
de 1 metru.
temperatură T kelvin K Kelvinul, unitate de temperatură
termodinamică termodinamică, este fracțiunea 1/273,16
din temperatura termodinamică a
punctului triplu al apei.
cantitate de substanță n mol mol Molul este cantitatea de substanță a unui
sistem care conține atâtea entități
elementare câți atomi există în 0,012
kilograme de carbon (12C). Acest număr
de unități elementare se numește
numărul lui Avogadro.
intensitate luminoasă Iv candelă cd Candela este intensitatea luminoasă,
într-o direcție dată, a unei surse care
emite o radiație monocromatică cu
frecvența de 540×1012 hertzi.

Unităti derivate în Sistemul Internaţional


Unitățile derivate sunt date de expresii algebrice formate prin înmulțirea și împărțirea
unităților fundamentale. Numărul acestor unități folosite în știință este nelimitat, așa că în
tabelul următor se prezintă câteva exemple de astfel de unități.
Simbol
Mărime Simbol Denumire
dimensional
arie A metru pătrat m2
volum V metru cub m3
viteză v metru pe secundă m s−1
accelerație a metru pe secundă la pătrat m s−2
masă volumică (densitate) ρ kilogram pe metru cub kg m−3
densitate de curent j amper pe metru pătrat A m−2
câmp magnetic H amper pe metru A m−1

Unităti derivate cu denumiri speciale în Sistemul Internaţional


Unele unități derivate au căpătat o denumire specială și un anumit simbol.
Mărime Denumire Simbol Expresia în Expresia în
alte unități unități SI
SI fundamentale
unghi plan radian rad 1 m m−1
unghi solid steradian sr 1 m2 m−2
frecvență hertz Hz s−1
forță newton N m kg s−2
presiune (tensiune mecanică) pascal Pa N m−2 kg m−1 s−2
energie, lucru mecanic, cantitate
joule J Nm kg m2 s−2
de căldură
putere, flux energetic watt W J s−1 kg m2 s−3
sarcină electrică, cantitate de
coulomb C As
electricitate
diferență de potențial electric
volt V J C−1 kg m2 A−1 s−3
(tensiune electromotoare)
capacitate electrică farad F C V−1 A2 s4 kg−1 m−2
rezistență electrică ohm Ω V A−1 kg m2 A−2 s−3
conductanță electrică siemens S A V−1 A2 s3 kg−1 m−2
flux de inducție magnetică weber Wb Vs kg m2 A−1 s−2
inducție magnetică tesla T V s m−2 kg A−1 s−2
inductanță henry H V s A−1 kg m2 s−2 A−2
temperatură Celsius grad Celsius(e) °C K
flux luminos lumen lm cd sr
iluminare lux lx m−2 lm
activitate catalitică katal kat mol s−1
Unități coerente în Sistemul Internaţional
Unitățile derivate se definesc prin produsul puterilor unităților fundamentale. Dacă acest
produs nu conține alt factor numeric decât 1, ele se numesc unități derivate coerente. De
exemplu, unitatea de viteză metru pe secundă este coerentă, în timp ce unitățile kilometru pe
secundă, centimetru pe secundă sau milimetru pe secundă, deși fac parte din SI, nu sunt
unități coerente.

Mărime Denumire Simbol Expresia în unități SI


fundamentale
viscozitate dinamică pascal-secundă Pa s m−1 kg s−1
momentul unei forțe newton-metru Nm m2 kg s−2
tensiune superficială newton pe metru N m−1 kg s−2
viteză unghiulară radian pe secundă rad s−1 m m−1 s−1 = s−1
radian pe secundă la
accelerație unghiulară rad s−2 m2 kg s−2
pătrat
capacitate termică, entropie joule pe kelvin J K−1 kg m2 s−2 K−1
capacitate termică masică,
joule pe kilogram-kelvin J kg−1 K−1 m2 s−2 K−1 = m² s−2 K−1
entropie masică
energie masică joule pe kilogram J kg−1 m2 s−2
energie volumică joule pe metru cub J m−3 m−1 kg s−2
câmp electric volt pe metru V m−1 m kg s−3 A−1
inducție electrică
coulomb pe metru pătrat C m−2 m−2 s A
deplasare electrică
permitivitate farad pe metru F m−1 m−3 kg−1 s4 A2
permeabilitate henry pe metru H m−1 m kg s−2 A−2
energie molară joule pe mol J mol−1 m2 kg s−2 mol−1
entropie molară J mol−1
joule pe mol-kelvin m2 kg s−2 K−1 mol−1
capacitate termică molară K−1

Unități care nu fac parte din Sistemul International


Deși utilizarea SI este recomandată în știință, tehnologie și comerț, este recunoscut
faptul că mai sunt încă utilizate o serie de unități pregnant înrădăcinate în decursul timpului.
Dintre acestea fac parte:
unități de timp: minutul, ora, ziua, anul;
unități ale geometriei: gradul, minutul și secunda;
unități de masă: tona;
unități de volum: litru;
unități tehnice: bar, mmHg, decibelul;
unități de navigație (inclusiv aeriană): piciorul, mila marină, nodul;
unități ale fizicii experimentale: unitatea astronomică, viteza luminii, electronvoltul;
unități de cantitate de informa ție și de capacitate de memorie de computer: bitul, baitul și
octetul.
Lista prefixelor in Sistemul International
Prefixele care formează multiplii și submultiplii unităților de măsură din SI au fost
adoptate începând cu anul 1960.
Nume yott zetta exa peta tera giga mega kilo hecto deca
a
Simbol Y Z E P T G M k h da
Factor 1024 1021 1018 1015 1012 109 106 103 102 101
Nume deci cent mili micro nano pico femto atto zepto yokto
i
Simbol d c m µ n p f a z y
Factor 10−1 10−2 10−3 10−6 10−9 10−12 10−15 10−18 10−21 10−24
CAPITOLUL I.
STĂRI DE AGREGARE

Substanţele chimice pot exista în patru stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă.
Stările de agregare pot fi tratate:
1) din punct de vedere fenomenologic - se urmăresc doar proprietăţile fizico-chimice
accesibile măsurării directe, pentru a stabili relaţiile existente între proprietăţi, fără a ţine
seama de structura substanţelor. Din acest punct de vedere, gazele sunt substanţe ce nu au
volum şi nici formă proprie, manifestând tendinţa de a umple uniform spaţiul accesibil.
Lichidele au volum propriu dar nu şi formă iar solidele au şi formă şi volum propriu, dar
prezintă o anizotropie a proprietăţilor.
2) din punct de vedere statistic - substanţele sunt formate din molecule, atomi, ioni care se
mişcă şi interacţionează, iar proprietăţile substanţelor se deduc din structura lor internă, din
mişcarea şi interacţiunea particulelor.
Pentru a caracteriza astfel stările de agregare trebuie ţinut cont că particulele au două forme de
energie: cinetică (datorată agitaţiei termice determinată de temperatură) şi potenţială (datorată
forţelor de interacţiune dintre particulele constituente). Aceste forţe de interacţiune se numesc
forţe de coeziune (electrovalenţa, covalenţa, legătura metalică, forţele van der Waals şi
legătura de hidrogen).
Substanţele din natură sunt rezultatul a două acţiuni antagoniste: una de împrăştiere, de
dezordonare, iar cealaltă de ordonare şi adunare. Există de fapt două stări extreme ale
substanţelor:
a. starea de ordine perfectă = cristalul ideal;
b. starea de dezordine totală = gazul ideal.
În primul caz, poziţia fiecărei particule este exact determinată de particulele vecine, iar în al
doilea caz, particulele se răspândesc în spaţiu fără să se influenţeze reciproc.
Între cele două situaţii extreme se găsesc mai multe stări intermediare, după cum se manifestă
cele două tendinţe. Posibilitatea de a adopta o stare mai ordonată variază de la o stare la alta,
iar pentru aceeaşi substanţă, această posibilitate creşte cu scăderea temperaturii şi creşterea
presiunii.
Gazele reale se abat de starea de gaz ideal din cauza tendinţelor de ordonare.
Starea lichidă are trăsături ce o apropie mult de cea solidă; în lichide există o ordine la mică
distanţă, la aproximativ 3-4 diametre moleculare, dar agitaţia termică împiedică formarea unei
reţele.
Starea solidă adevărată are particulele componente prinse fie într-un cristal propriu-zis, ceea
ce determină forme geometrice vizibile macro sau microscopic, fie în agregate policristaline,
ale căror cristale nu sunt perceptibile.
Plasma este un gaz în care atomii se află în stare ionizată, ca urmare a pierderii unuia sau mai
multor electroni ce coexistă împreună cu restul gazului. În plasmă găsim: fotoni, electroni,
ioni (încărcaţi pozitiv) şi atomi sau molecule (neutre).
Fenomenul este acelaşi în toate situaţiile: din învelişul electronic al atomului sunt smulşi unul
sau mai mulţi electroni, atomul rămânând încărcat pozitiv (ion), adică se produce ionizarea
atomului.
Starea gazoasă
Volumul unei probe de gaz poate fi determinat doar prin trei parametri: presiune, temperatură
şi număr de molecule. Menţinând constanţi unii dintre parametri, se obţin relaţii numite legile
gazelor. Principalele caracteristici ale stării gazoase sunt:
mişcarea foarte intensă a moleculelor care determină o variaţie continuă a distanţelor
intermoleculare;
difuzia foarte mare, cu tendinţa de a ocupa întreg volumul (gazele iau forma şi
volumul vasului în care se găsesc);
variaţia pronunţată a volumului cu presiunea şi temperatura;
densitatea extrem de mică;
compresibilitatea ridicată.
Gazele, pure sau în amestec, sunt sisteme termodinamice cu legi relativ bine stabilite. Pentru
raportatea proprietăţilor sistemelor gazoase la un sistem gazos de referinţă s-a introdus
noţiunea de gaz perfect (ideal), cu proprietăţile :
inexistenţa interacţiunilor intermoleculare;
moleculele nu se atrag reciproc şi nici nu se resping;
moleculele nu sunt atrase sau respinse de pereţii vasului cu care vin în contact;
moleculele au dimensiuni neglijabile.
Aceste ipoteze sunt ideale. Sistemul „gaz perfect" este un sistem idealizat, dar prezintă
avantajul că are legi bine stabilite. Restul gazelor (reale) respectă aceste legi cu o bună
aproximaţie, în cadrul multor procese fizice şi chimice.
Legi particulare şi legea generală a gazelor perfecte
Considerăm un sistem gazos cu un singur component şi o singură fază. Pentru
asemenea sisteme sunt caracteristice următoarele variabile:
presiune (p), temperatură (T) şi volum molar (Vm).
Între aceste variabile există o interdependenţă, doar două dintre ele putând varia independent:
Vm = Vm (p, T)
p = p (Vm, T)
T = T (p, Vm).
Ecuaţia termică de stare f (p, T, Vm) = 0 va avea forme concrete pentru fiecare tip de sistem.
Pentru sistemul "gaz perfect", ecuaţia termică are câteva expresii particulare şi o expresie
generală.
Legea Boyle – Mariotte
R Boyle (1662) şi E. Mariotte (1676) au descoperit, independent unul de celălalt, următoarea
relaţie:
(p • Vm) T=cst = constant
Legea presupune că temperatura este constantă, deci sistemul este termostatat.
T = cst - p1, Vm1
- p2, Vm2
- .........
de unde rezultă că: p1 · Vm1 = p2 · Vm2 = p · Vm= constant .

Definiţie. La temperatură constantă, produsul presiunii şi volumului unui gaz este constant.
Această lege se mai numeşte şi legea dilatării izoterme
Legea Gay – Lussac

Definiţie. Volumul unei cantităţi (1 mol) de gaz la presiune constantă variază cu temperatura.
(Vm)p = cst = cst · T sau (Vm / T)p = cst = cst
Această lege se mai numeşte şi legea dilatării izobare
Parametrul T (temperatura) rezultă ca mărime de stare din principiul "0" al termodinamicii,
care se referă la schimbul de căldură dintre corpurile aflate în contact termic şi la starea de
echilibru termic.
Temperatura este legată şi de mişcarea de agitaţie termică, cu caracter perfect dezordonat.
Cu ajutorul parametrului T şi a legii Gay - Lussac se poate stabili o origine absolută pentru
scala de măsură a temperaturii:

Diagramă volum molar - temperatură

Prelungind două drepte la presiuni constante, dar diferite, ele se intersectează pe abscisă în
punctul A. Segmentul OA, măsurat în 0C, reprezintă - 273,15 unităţi. Punctul A este originea
scalei de măsurare a temperaturilor absolute (Kelvin).
T (K) = t + 273,15 (0C)
Pentru gazul perfect, agitaţia termică încetează la 0 grade Kelvin(- 273,15 0C) şi moleculele
sedimentează.

Legea lui Charles

Este tot o lege experimentală, ca şi primele două.


Definiţie. La volum constant, presiunea unei anumite cantităţi de gaz variază cu temperatura
(p)Vm = cst = cst · T sau (p / T)Vm = cst = cst

Această lege se mai numeşte şi legea dilatării izocore.

Legea lui Avogadro

Definiţie. Volume egale de gaze diferite, măsurate în aceleaşi condiţii de presiune şi


temperatură, conţin acelaşi număr de molecule NA = 6,023 · 1023.
Acest număr poartă numele de numărul lui Avogadro.
Această lege are o serie de consecinţe:
² diatomicitatea unor gaze (cu excepţia gazelor rare);
² monoatomicitatea gazelor rare şi a metalelor;
² legea se aplică atât gazelor cât şi vaporilor;
² în condiţii normale, volumul ocupat de un mol din orice gaz are valoarea de 22,4 litri, numit
volum molar (Vm).
² numărul de molecule cuprins într-un volum molar de gaz biatomic (sau de atomi, în cazul
unui gaz monoatomic), în condiţii normale de presiune şi temperatură, este egal cu N A =
6,0225 · 1023.
Legea lui Dalton
J. Dalton a formulat o lege referitoare la amestecurile de gaze. În conformitate cu aceasta,
fiecare component gazos al unui amestec de gaze perfecte exercită aceeaşi presiune pe care ar
exercita-o dacă ar fi singur în volumul respectiv al amestecului.
Această presiune se numeşte presiune parţială
Definiţie. Presiunea unui amestec de gaze este egală cu suma presiunilor parţiale ale gazelor
componente luate separat.

p = Σ pi
unde p = presiunea totală, pi = presiuni parţiale.
Presiunea parţială a fiecărei componente dintr-un amestec de gaze este proporţională cu
fracţiunea de volum ocupată de acea componentă.

Ecuaţia de stare a gazelor ideale

Legile enunţate anterior pot conduce la o relaţie generală între volumul, presiunea şi
temperatura unui gaz, numită ecuaţia lui Clapeyron.
p·V = R·T
Această ecuaţie permite calcularea uneia dintre mărimile de stare (p, V sau T) atunci când
sunt cunoscute celelalte două mărimi. Relaţia este valabilă pentru un mol de gaz. Pentru n
moli de gaz, expresia devine:
p·V = n·R·T
Constanta de proporţionalitate R se mai numeşte constanta universală a gazelor şi este
independentă de natura gazului. Ea este egală cu 8,314 J/mol K.
Ecuaţia generală de stare a gazelor ideale are o serie de alte forme utile. Considerând n
(număr de moli) = raportul dintre masa gazului m(g) şi masa molară M,

ecuaţia devine:
p·V·M= m·R·T
Împărţind ambii termeni la volumul gazului, rezultă:
p·M= ρ·R·T
unde ρ = densitatea gazului.

Gaze reale
Aplicând legile anterioare gazelor reale, se constată abateri cu atât mai mari cu cât presiunea
la care se lucreează este mai mare.
Gazele reale se deosebesc de cele perfecte prin existenţa forţelor intermoleculare şi a
volumului molecular propriu.
Pentru un gaz ideal, p·V = R·T, deci :

Pentru gazele reale,

unde z este un factor de compresibilitate, care variază şi el în funcţie de presiunea aplicată.


Dacă se reprezintă grafic p·V / R·T în funcţie de presiune pentru un gaz real, se observă că la
o anumită temperatură nu mai au loc abateri ale gazului real de la gazul ideal. Această
temperatură se numeşte temperatura Boyle.
Corecţii:
1) la presiuni mari, volumul propriu al moleculelor de gaz nu este neglijabil şi el trebuie
scăzut din volumul V pe care l-ar ocupa gazul ideal.
Vm = V - b ,
unde b este volumul inaccesibil agitaţiei termice şi este constant.
2) între moleculele gazului există forţe de atracţie, pentru că la presiuni mari, volumul gazului
este mai mic decât volumul calculat pentru un gaz ideal, deci presiunea efectivă a gazului real
va fi o sumă de două presiuni:
pe = p + pi ,
unde pi este presiunea internă.
Van der Waals a admis că pi depinde de gradul de condensare şi anume este invers
proporţional cu pătratul volumului ocupat de gaz, sau direct proporţional cu pătratul densităţii
gazului la presiunea aplicată. S-a introdus termenul:
a / V2 , unde a = cst [atm · l2 · mol-2]
Constantele a şi b sunt specifice fiecărei substanţe. Introducând aceste corecţii legii generale a
gazelor, se obţine ecuaţia lui van der Waals pentru gazele reale:
Johannes Diderikvan der Waals (1837 – 1923)

sau

Pentru ca termenul rezultat din calcule este neglijabil,


Cand = 0 , rezultă că gazul se comportă ca un gaz ideal.
Temperatura Boyle va fi deci:

Domeniul de existenţă pentru starea gazoasă poate fi definit în funcţie de


temperatură şi presiune. Unele gaze pot fi lichefiate la temperatură obişnuită, prin
comprimare. Altele (H2, O2, N2) nu pot fi lichefiate astfel, oricât de mare ar fi presiunea.
Acestea se mai numesc gaze permanente.
Fiecare gaz are o temperatură deasupra căreia nu poate fi lichefiat, numită temperatură critică
(Tc), căreia îi corespunde o presiune critică (pc) şi un volum critic (Vc).
Exemple: H2O : Tc = 3740C ; pc = 218,5 atm ; Vc = 57 cm3
CO 2 : Tc = 310C ; pc = 73 atm ; Vc = 95 cm3
O 2 : Tc = - 1180C ; pc = 49,7 atm ; Vc = 74 cm3
Cel mai greu compresibil gaz este heliul:
He : Tc = - 267,80C ; pc = 2,26 atm ; Vc = 60 cm3.