Universitatea Titu Maiorescu-Bucureşti

Prof.univ.dr. Nicolae VOICULESCU

PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

-Note de curs şi texte reprezentative-

În societatea contemporană existenţa drepturilor omului şi garantarea lor este în

multe regiuni ale lumii un lucru normal. Meritul acestei stări de fapt revine şi activităţii
prodigioase pe care organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală sau regională au
depus-o cu deosebire în ultimele decenii.

De realizările pe care aceste organizaţii le-au avut şi le au în acest domeniu se

bucură şi românii, dat fiind că, începând cu 1990 România s-a integrat în toate
sistemele internaţionale de protecţie a depturilor omului.

De aceea, este necesar ca orice cetăţean, şi cu atât mai mult cei ce urmează
studii de specialitate juridică, să cunoască cele mai importante documente
internaţionale, precum şi specificul mecanismelor de protecţie şi control, pentru a
putea fi valorificate cât mai eficient pe plan intern.

Aceste note de curs nu sunr redactate astfel încât să cuprindă în mod exhaustiv
informaţia referitoare la normele şi mecanismele de protecţie a drepturilor omului
existente.

Ne-am propus doar să facem o sinteză a acestora, suficientă însă să ghideze

studenţii în demersurile lor proprii de studiu şi cercetare, astfel încât în mod euristic
să le înţeleagă şi să le asimileze întru beneficiul propriei lor formări civice.

Prof.Univ.Dr.
Nicolae Voiculescu

CAPITOLUL I

DREPTURILE OMULUI ÎN SISTEMUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

REZUMAT

Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce

priveşte promovarea internaţională a drepturilor pe de parte prin adoptarea unor
 -2-

documente esenţiale în materie, iar, pe de altă parte, prin numeroasele organe

principale şi subsidiare de control structurate în cadrul ei.

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate documente fundamentale

adoptate în cadrul Organizaţiei naţiunilor Unite, cum sunt Carta O.N.U.,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele internaţionale cu privire la
drepturile omului din 1966, convenţiile privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială, împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante, eliminarea tuturor formelor de discriminare
faţă de femei, ori cea cu privire la drepturile copilului. Cu această ocazie, se trec
în revistă prevederile eseneţiale ale acestor documente, precum şi mecanismele
de control instituite de acestea.

De asemenea, sunt prezentate mecanismele şi procedurile de protecţie a

drepturilor omului dezvoltate sub egida Consiliului Economic şi Social al O.N.U.
(ECOSOC).

I.CARTA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

Chiar documentul constitutiv al organizaţiei, Carta O.N.U., adoptată la 26 iunie

1945 la San Francisco, analizează drepturile omului şi libertăţile fundamentale într-o
serie de dispoziţii. Astfel, în Preambul, poporele Naţiunilor Unite îşi afirmă hotărârea de
“a proclama din nou încrederea lor în drepturile funamentale ale omului, în demnitatea
şi valoarea persoanei umane, în egalitatea drepturilor între bărbaţi şi femei, ca şi între
naţiuni, mari sau mici”.

Voinţa de a dezvolta şi încuraja respectul drepturilor omului şi libertăţile

fundamentale şi de a facilita exercitarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
este afirmată sub diverse forme şi în mai multe rânduri: de exemplu, în articolul unu,
care tratează scopurile şi principiile Naţiunilor Unite; în art.13, relativ la funcţiile şi
puterile Adunării Generale; în art.62 pricind acelea ale Consiliului Economic şi Social.
Art.8 prevede că „nici o restricţie nu va fi impusă de către Organizaţie accesului
bărbaţilor şi femeilor, în condiţii egale, la toate funcţiile în organele sale principale şi
subsidiare. În art. 56, toţi membrii O.N.U. se angajează să acţioneze, atât în comun cât
şi separat, în cooperare cu Organizaţia, în vederea realizării scopurilor enunţate în art.
55, în special „respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără desosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”

Aceste dispoziţii au determinat o serie de importante consecinţe referitoare la

promovarea internaţională a drepturilor omului, printer care amintim:

a) Carta a „internaţionalizat” protecţia drepturilor omului. Aderând la Cartă, care

este un tratat multilateral, statele părţi recunosc că drepturile omului care sunt
 -3-

invocate în ea devin de-acum o materie internaţională şi că, în consecinţă,

aceste drepturi nu ţin numai de competenţa lor exclusivă. Aceste principiu a fost
frecvent contestat de unele state în timpul primilor ani de funcţionare a O.N.U.,
dar astăzi nu există nici o îndoială în această privinţă. Totuşi, aceasta nu
înseamnă că orice violare a drepturilor omului de către un stat membru al O.N.U.
devine automat o problemă internaţională

b) Obligaţia statelor membre O.N.U. de a coopera cu aceasta în promovarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale apermis Organizaţiei să dispună de
baza juridică necesară pentru a realize sarcina d a defini şi codifica aceste
drepturi (pactele şi alte instrumente internaţionale cu vocaţie universală)

c) S-a reuşit, de-a lungul anilor,să se clarifice întinderea obligaţiei statelor de a

„favoriza” drepturile omului, dând acestui termen o interpretare suficient de
precisă şi suficient de largă pentru a permite crearea de instituţii în baza Cartei,
care trebuie să asigure respectul drepturilor omului de către guverne.

Carta O.N.U.a acordat un rol important Adunării Generale, care, prin

numeroasele sale rezoluţii, a contribuit într-o măsură importantă la afirmarea şi
dezvoltarea drepturilor omului.Totodată, ea iniţiază studii şi elaborează
recomandări, în scopul „de a promova cooperarea internaţională în domeniile
economic, social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi de a sprijini înfăptuirea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă,
sex, limbă sau religie”

După anul 1948, data adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,

Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat numeroase declaraţii sau convenţii
privind teme din domeniul drepturilor omului.

Majoritatea problemelor privind drepturile omului sunt rimise de către

Adunarea Generală către Comisia a III-a care se ocupă de problemele sociale,
umanitare şi culturale.

În anul 1993, Adunarea Generală a creat, prin Rezoluţia 48/141 postul de

Înalt Comisar al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului. Acesta este
reprezentantul oficial al O.N.U. pentru problemele referitoare la drepturile omului
şi raportează direct Secretarului General al O.N.U.

Înaltul Comisar se străduieşte să conducă mişcarea internaţională în

favoarea drepturilor omului. El face în mod regulat declaraţii publice şi lansează
apeluri în cazul crizelor ce afectează drepturile omului. De asemenea, el
călătoreşte deseori pentru a se asigura că mesajul drepturilor omului este
înţeles în toate zonele globului. În paralel, Înaltul Comisar dialoghează şi
 -4-

cooperează într-o manieră constructivă cu guvernele pentru a întări protecţia

drepturilor omului la nivel naţional. În plus, Înaltul Comisar colaborează cu un
evantai tot mai lar, printre care organizaţiile neguvernamentale, instituţiile
unversitare şi sectorul privat, în scopul difuzării într-o manieră cât mai largă a
angajamentelor în materia drepturilor omului.

În baza art. 62 al Cartei O.N.U., Consiliul Economic şi Social

(ECOSOC) poate face “recomandări în scopul promovării respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi”. De asemenea, conform art. 68,
Consiliul poate înfiinţa comisii în domeniile economic şi social şi pentru protecţia
drepturilor omului.

ECOSOC poate, de asemenea, să pregătească proiecte de convenţii

pentru a le supune Adunării Generale şi să convoace conferinţe internaţionale
consacrate problemelor referitoare la drepturile omului.

În aplicarea art. 68 al Cartei O.N.U., conform căruia el “va înfiinţa comisii

pentru problemele economice şi sociale şi pentru promovarea dreptrilor omului”,
Consiliul Economic şi Social a creat Comisia drepturilor omului1 şi Comisia
pentru condiţia femeii.

Articolul 64 abilitează Consiliul să convină cu membrii Naţiunilor Unite şi cu

instituţiile specializate spre a obţine rapoarte privind măsurile luate în executarea
propriilor sale recomandări şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de
competenţa Consiliului.

Mai amintim că de-a lungul timpului ECOSOC a constituit o serie de

comitete speciale, a numit sau a autorizat Secretarul General al O.N.U. să
numească raportori speciali sau comitete de experţi în probleme de actualitate
din domeniul drepturilor omului.

Consiliul, care este compus din 54 de membri, ţine, în mod normal, o

sesiune organizatorică şi două sesiuni regulate în fiecare an. Problemele privind
drepturile omului sunt, de obicei, tratnsmise Comitetului al doilea al Consiliului
(comitetul social) în care sunt reprezentaţi toţi cei 54 de membri, deşi unele
probleme sunt dezbătute în plen. Rapoartele Comitetului social, care conţin
rezoluţii şi decizii, sunt supuse Consiliului spre examinare şi decizie în cadrul
unor şedinţe plenare.

II. DOCUMENTE ADOPTATE DE ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE

1
Vezi infra, p. 25.
 -5-

În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost adoptate, începând cu anul 1948,

aproximativ 70 de convenţii şi declaraţii privind drepturile omului. Domeniile acoperite
de acestea sunt următoarele:

- lupta contra discriminării

- genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii

- drepturile femeilor

- drepturile copiilor

- drepturile persoanelor în vârstă

- drepturile persoanelor cu handicap

- drepturile omului în administrarea justiţiei

- bunăstarea, progresul şi dezvoltarea în domeniul social

- promovarea şi protecţia drepturilor omului

- căsătorie

- dreptul la sănătate

- sclavie, servitude, muncă forţată şi practici analoage

- drepturile migranţilor

- cetăţenie, apatridie, azil şi refugiaţi

- drept umanitar

În cele ce urmează ne vom limita a prezenta doar cele mai importante

documente adoptate în cadrul O.N.U. în materia drepturilor omului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948)

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată şi adoptată la 10

decembrie 1948. Ea s-a constituit în primul instrument internaţional care a prevăzut
drepturile de care trebuie să se bucure orice persoană, s-a subliniat că “este esenţial
ca drepturile omului să fie protejate de un sistem de drept”(Preambul). De asemenea,
Declaraţia enumeră două categorii de drepturi: civile şi politice, pe de o parte, precum
şi drepturi economice, sociale şi culturale, pe de altă parte.
 -6-

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un act juridic , ea neavând

puterea juridică a unui tratat. Totuşi, de-a lungul timpului de la adoptarea sa, ea a fost
folosită ca un document de referinţă ce cuprinde standardele minime în domeniul
drepturilor omului. Textul Declaraţiei s-a impus ca incluzând concepţia comunităţii
internaţionale în acest sens, fiind invocată ori de câte ori existau încălcări flagrante ale
acestor drepturi. Ca atare, poate cu temei, ea a fost considerată ca făcând parte din
dreptul internaţional cutumiar2 .
Oricum, de la acest document se originează instrumentele internaţionale din
domeniul drepturilor omului cu caracter normative (pacte şi convenţii) adoptate ulterior
în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al instituţiilor specializate. Împreună cu cu
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi cele două Protocoale facultative
la acesta, Declaraţia formează aşa-numita Cartă internaţională a drepturilor omului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se compune dintr-un preambul şi un

număr de 30 de articole ce enunţă drepturile esenţiale ale omului şi libertăţile
fundamentale pe care le pot pretinde fără discriminare de orice fel.

Primul articol prevede că “ Toate fiintele umane se nasc libere si egale in

demnitate si in drepturi. Ele inzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte
unii fata de altele in spiritul fraternitatii.”

Acest articol defineşte ideal fundamentale din care se inspiră Declaraţia: dreptul la
libertate şi egalitate este un drept dobândit prin naştere şi nu trebuie să fie înstrăinat.
Cum omul este o fiinţă morală dotată cu raţiune, el diferă de celelalte fiinţe de pe
Pământ şi poate, în consecinţă să pretindă anumite drepturi şi anumite libertăţi de care
celelalte vieţuitoare nu se bucură.
  Articolul 2, care enunţă principiul esenţial al egalităţii şi al non-discriminării în
ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, interzice
orice “deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, nastere sau orice
alte imprejurari.

Articolul 3, stabileşte că “Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la

securitatea persoanei sale.” Acest articol, împreună cu articolul 22, care introduce
drepturile economice, sociale şi culturale, sunt considerate adevărate pietre
unghiularep entru că ele exprimă două dintre caracteristicile fundamnetale ale
drepturilor omului: ele sunt universale şi inalienabile3.

2
A. Kiss, Le role de la Declaration universelle des droits de l’homme dans le developpement du droit international, O.N.U.,
Bulletin des droits de l’homme, 1988, p.51.

3
Vezi Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în Dreptul internaţional public, Editura All Bucureşti, 1998, p.173.
 -7-

  Articolul 3 introduce articolele 4-21, în care sunt enunţate alte drepturi civile şi politice
şi care prevăd că nimeni nu va fi tinut in sclavie, nici in servitude; nimeni nu va fi supus
torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; fiecare om are
dreptul sa i se recunoasca pretutindeni personalitatea juridica; orice persoană are
dreptul la un recurs efectif în faţa jurisdicţiilor; nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut
sau exilat in mod arbitrar; orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata
in mod echitabil si public de catre un tribunal independent si impartial; orice persoana
acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa
nevinovata pina cind vinovatia sa va fi stabilita in mod legal in cursul unui proces
public; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in
domiciliul lui sau in corespondenta sa; orice persoana are dreptul de a circula in mod
liber si de a-si alege resedinta şi de a căuta azil; orice persoana are dreptul la o
cetatenie; barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau
religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie; orice persoana are dreptul
la proprietate, la libertatea gindirii, de constiinta si religie, la libertatea opiniilor si
exprimarii, la libertatea de intrunire si de asociere pasnica; orice persoana are dreptul
de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale şi are dreptul de acces egal
la functiile publice din ţara sa.

Articolul 22 prevede că “Orice persoana, în calitatea sa de membru al societatii,

are dreptul la securitatea socială; ea este indreptatita ca prin efortul national si
colaborarea internationala, ţinându-se seama de organizarea si resursele fiecarei tari,
sa obtina realizarea drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile pentru
demnitatea sa si libera dezvoltare a personalitatii sale.”

El introduce articolele 23-27 în care sunt enunţate drepturile economice, sociale

şi culturale, drepturi pe care le poate pretinde orice persoană “în calitatea sa de
membru al societăţii”. Pe de altă parte, trebuie să observăm că întinderea acestor
drepturi depinde, aşa cum chiar art. 22 menţionează, de resursele existente în fiecare
ţară.

Articolele 22-27 recunosc un număr de drepturi economice, sociale şi culturale

de care trebuie să se bucure orice om, cum sunt: dreptul la securitatea socială; dreptul
la muncă, la libera alegere a muncii sale, la conditii echitabile si satisfacătoare de
munca, precum si la ocrotirea impotriva somajului; dreptul la salariu egal pentru munca
egala; dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i asigure atât lui, cât si
familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, la nevoie, prin
alte mijloace de protectie sociala; dreptul de a intemeia sindicate si de a se afilia la
sindicate pentru apararea intereselelor sale; are dreptul la odihna si recreatie, inclusiv
la o limitare rezonabila a zilei de munca si la concedii periodice platite; dreptul la un
nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea lui si familiei sale, dreptul la
invatatura; dreptul de a lua parte in mod liber la viata culturala a colectivitatii, de a se
bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile lui.
 -8-

Articolul 28 recunoaşte că “orice persoana are dreptul la o orânduire sociala si

internationala in care drepturile si libertatile expuse in prezenta Declaratie pot fi pe
deplin infaptuite”. Se subliniază, totodată, faptul că “orice persoana are indatoriri fata
de colectivitate, deoarece numai in cadrul acesteia este posibila dezvoltarea libera si
deplina a personalitatii sale.”

Articolul 29 prevede că “ In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om

nu este supus decit numai ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura
cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie
satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o
societate democratica”.

În sfârşit, articolul 30 stabileşte că “Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu

poate fi interpretata ca implicind pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a
se deda la vreo activitate sau de a savirsi vreun act indreptat spre desfiintarea unor
drepturi sau libertati enuntate in prezenta Declaratie.”

Concepută ca fiind un idela comun de atins de către toate popoarele şi toate

naţiunile, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului e devenit în mod efectiv un etalon
ce permite să se determine în ce măsură sunt respectate şi aplicate normele
internaţionale în material drepturilor omului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un act juridic , ea neavând

puterea juridică a unui tratat. Totuşi, de-a lungul timpului de la adoptarea sa, ea a fost
folosită ca un document de referinţă ce cuprinde standardele minime în domeniul
drepturilor omului. Textul Declaraţiei s-a impus ca incluzând concepţia comunităţii
internaţionale în acest sens, fiind invocată ori de câte ori existau încălcări flagrante ale
acestor drepturi. Ca atare, poate cu temei, ea a fost considerată ca făcând parte din
dreptul internaţional cutumiar4.
Oricum, de la acest document se originează instrumentele internaţionale din
domeniul drepturilor omului cu caracter normative (pacte şi convenţii) adoptate ulterior
în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al instituţiilor specializate.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este menţionată şi în Constituţia
României. Astfel, art.20 alin.1 prevede că “dispoziţiile constituţionale privind drepturile
şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celalalte tratate la care România este
parte.” Prin această prevedere, se recunoaşte faptul că Declaraţia se constituie
documentul ce cuprinde principiile şi normele generale în material drepturilor omului
ce-şi au deplină aplicare şi în ţara noastră.
4
A. Kiss, Le role de la Declaration universelle des droits de l’homme dans le developpement du droit international, O.N.U.,
Bulletin des droits de l’homme, 1988, p.51.
 -9-

Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului

La 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite
2200A (XXI) erau adoptate două documente internaţionale ce sistematizau ansamblul
drepturilor omului, stabilind, totodată, mecanisme specifice de garantare şi de
monitorizare a respectării angajamentelor statelor părţi. Este vorba de Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi de
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ambele ratificate şi de
România prin Decretul nr.212 din 31 octombrie 1974.
Preambulele ambelor Pacte sunt redactate în termeni aproape identici. Ele
precizează că “în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul
fiinţei umane libere, bucurându-se de libertăţile civile şi politice şi eliberată de teamă şi
de mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care permit fiecăruia să
se bucure de drepturile sale civile şi politice, ca şi de drepturile sale economice, sociale
sau culturale”.
De asemenea, primul articol din fiecare act declară dreptul la autodeterminare
este universal şi cere statelor să faciliteze realizarea acestui drept şi să-l respecte.
Articolul 3 din cele două Pacte reafirmă dreptul egal pe care-l are bărbatul şi
femeia de a se bucura de toate drepturile.
Articolul 5, în ambele documente, prevede garanţii contra suprimării sau limitării
nelegale a drepturilor omului sau a libertăţilor fundamentale şi împotriva interpretării
eronate a dispoziţiilor Pactelor pentru a justifica violarea unui drept sau a unei libertăţi.
El interzice de asemenea ca statele să limteze drepturile deja în vigoare pe teritoriul lor
sub pretextul că Pactele nu le recunosc sau le recunosc într-o măsură mai mică.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

Drepturile civile şi politice garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice5 sunt enumerate articolele 6-27 şi prevăd:
- dreptul la viaţă (art. 6)
- Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante art.7
- Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate formele,
sunt interzise; Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute; Nimeni nu va putea fi
constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie art. 8
- Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar art.9
- Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea
demnităţii inerente persoanei umane art. 10
5
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976.
România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 346 din
20 noiembrie 1974.
 - 10 -

- Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să

execute o obligaţie contractuală art. 11
- dreptul de a circula acolo liber şi de a-şi alege liber reşedinţa art. 12
- interzicerea expulzării unui străin care se află în mod legal pe teritoriul unui
stat parte decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea art 13
- Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie şi sunt
prevăzute garanţii pentru persoanele care fac obiectul urmăririlor judiciare art.
14
- Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un
act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care
au fost săvârşite art. 15
- Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică
art. 16

- Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa

particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale
aduse onoarei şi reputaţiei sale art. 17

- Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei art. 18

- Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare art. 19

- Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege; Orice îndemn
la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la
discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzis prin lege art. 20

- Dreptul de întrunire paşnică este recunoscut art. 21

- Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv

dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor
sale art.22

- Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului

şi femeii, începând de la vârsta nubilă art. 23

- Măsurile menite să protejeze copiii sunt prevăzute la art. 24

- Dreptul de a lua parte la conducerea afacerilor publice, de a vota şi de a fi

ales, de a accede în condiţii de egalitate la funcţiile publice art. 25

- Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o
ocrotire egală din partea legii art. 26
 - 11 -

- Dreptul persoanele aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice,

de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă
culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor
limbă art 27.

Spre deosebire de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de pactul

corespondent, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice nu conţine o
dispoziţie generală aplicabilă ansamablului drepturilor prevăzute de Pact, care să
autorizeze restricţii în exercitarea lor. Totuşi, mai multe articole ale Pactului stipulează
că drepturile pe care defineşte nu pot face obiectul restricţiilor decât dacă acestea sunt
prevăzute de lege şi sunt necesare pentru a proteja securitatea naţională, ordinea
publică sau drepturile şi libertăţile altuia.
Oricum, anumite drepturi nu pot fi suspendate sau limitate în nici o circumstanţă,
chiar în situaţii de urgenţă. Este vorba de dreptul la viaţă, la protecţie contra torturii,
sclaviei saiu servituţii, închisoarea pentru datorii şi aplicarea legilor penale retroactive,
dreptul fiecăruia la recunoaşterea personalităţii juridice şi libertatea gândirii, de
conştiinţă şi religie.
Mecanismul de control
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice instituie Comitetul
drepturilor omului, care este un organism de experţi, compus din 18 membri aleşi cu
titlu individual, prin vot secret, pentru patru ani de către statele-părţi la Pact. La alegeri
se are în vedere o reprezentare echitabilă din punct de vedere geografic, a
principalelor sisteme juridice şi diferitelor forme de civilizaţie. Comitetul se reuneşte de
3 ori pe an şi ia decizii pe bază de consens.
Atribuţiile Comitetului, aşa cum reies ele din art.40-45 ale Pactului sunt
următoarele: a) să examineze rapoartele statelor părţi asupra măsurilor luate pentru
aplicarea drepturilor recunoscute în Pact şi progresele realizate în implementarea
acestora; b) să adreseze statelor părţi propriile rapoarte şi observaţiile pe care le
consideră potrivite c) să-şi asume anumite funcţiuni cu scopul de reglementa
diferendele dintre statele părţi privind aplicarea Pactului, cu condiţia ca părţile să fi
recunoscut comptenţa Comitetului în această privinţă d) când este cazul, să
desemneze o comisie consultativă ad hoc care să ofere statelor părţi, interesate în
orice conflic privind aplicarea Pactului, bunele sale oficii. Scopul urmărit de acest
comitet este ajugerea la o soluţie amiabilă fondată pe respectarea Pactului.
Procedura rapoartelor este o procedură de cooperare internaţională ce are drept
obiectiv să promoveze încrederea între statele-părţi şi stabilitatea, încercând să elimine
eventualele percepţii sau interpretări diferite. Procedura rapoartelor are ca scop, în
primul rand, schimbul reciproc de experienţă şi informaţie pentru promovarea
 - 12 -

cooperării, Comitetul încercând să analizeze în comentariile sale generale experienţa

obţinută în examinarea rapoartelor statelor.
Mecanismul de control a fost dezvoltat prin adoptarea primului Protocol
facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice în baza căruia
persoanele care susţin că sunt victime ale încălcării unuia din drepturile enunţate în
pact şi care au epuizat căile interne de atac pot să transmită comunicări scrise pentru a
fi examinate de către Comitetul drepturilor omului.
Comunicările declarate admisibile (condiţiile de admisibilitate sunt enumerate la
art. 2, art. 3 şi par.2 al art. 5) de către Comitet sunt aduse în atenţia statului parte care
ar fi viola una din dispoziţiile Pactului. În cele şase luni care urmează, statul respectiv
trebuie să supună în scris explicaţii sau declaraţii în problema în chestiune şi să indice,
dacă este cazul, măsurile pe care le-ar putea lua pentru a remedia situaţia.
Examinarea comunicărilor primate în conformitate cu dispoziţiile Protocolului
facultativ cu uşile închise ţinând seama de toate informaţiile scrise care le sunt supuse
de către particular şi de către statul parte interesat. Îşi face apoi cunoscută opinia sa
statului parte şi persoanei individuale.
Deciziile Comitetului, pe fond, sunt de fapt, recomandări neobligatorii şi, ca atare,
ele sunt numite “puncte de vedere”, conform art. 5 par. 4 al Protocolului facultativ.
Aşadar, Comitetul nu are atribuţii de tip jurisdicţional, el neputând lua decizii obligatorii
pentru statele părţi. Chiar în cazurile în care aprecierile sale nu sunt urmate, Protocolul
facultativ nu prevede vreun mecanism coercitiv sau sancţiuni.

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale

Spre deosebire de drepturile civile şi politice, incluse în Pactul corespondent,
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale 6 este, aşa
cum am mai subliniat, în corelaţie directă nu numai cu voinţa politică a unui guvern sau
altul, ci, mai ales, cu resursele financiare disponibile, cărora li se adaugă condiţii cum
sunt nivelul de educaţie sau cooperarea internaţională în domeniu. De aceea, alin.1 al
art.2 al Pactului permite statelor părţi să-şi asume un angajament de aplicare
progresivă a drepturilor incluse. Astfel, “ fiecare stat parte se angajează să acţioneze
atât prin propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperarea internaţională, în special
pe plan economic şi tehnic, folosind la maximum resursele sale disponibile pentru ca
exercitarea deplină a drepturilor recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată
progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative”.
Drepturile garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale trebuiesc exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă,

6
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976.
România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 146 din
20 noiembrie 1974.
 - 13 -

culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, origine naţională sau
socială, avere, naştere sau pe orice altă împrejurare(art.2 alin.2).
Partea a III-a a Pactului enumeră drepturile garantate.
Astfel, dreptul la muncă cuprinde, conform art.6 alin.1, dreptul pe care îl are orice
persoană de a avea posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau
acceptată. Statelor părţi li se cere să adopte acele măsuri în vederea asigurării deplinei
exercitări a acestui drept, referitoare în special la orientarea şi pregătirea tehnică şi
profesională, elaborarea de programe, de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura
dezvoltarea economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare
productivă a forţei de muncă în condiţii ce garantează indivizilor folosinţa libertăţilor
politice şi economice fundamentale(art.6 alin2).
Corelativ dreptului la muncă, este dreptul pe care îl are orice persoană de a se
bucura de condiţii de muncă juste şi favorabile care presupune necesitatea asigurării
unui salariu echitabil şi a unei remuneraţii egale pentru o muncă de valoare egală, a
securităţii şi igienei muncii , a limitării raţionale a duratei muncii şi a concediilor
periodice plătite(art.7).
Dreptul de organizare sindicală este detaliat în cuprinsul articolului 8. El cuprinde
dreptul de a forma sindicate, de structurare a acestora în federaţii, confederaţii
naţionale, precum şi organizaţii sindicale internaţionale. Este garantat, de asemenea,
dreptul la grevă.
Mai departe, sunt statuate dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări
sociale(art.9), dreptul la protecţia familiei(art.10), dreptul la un nivel de viaţă
satisfăcător(art.11), dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai
bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge(art.12), dreptul la educaţie(art.13
şi 14) şi dreptul de a participa la viaţa culturală şi a beneficia de progresul ştiinţific şi
aplicaţiile acestuia(art.15).
Pentru a aprecia gradul în care statele părţi respectă dispoziţiile Pactului,
acestea trebuie să prezinte “rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra
progreselor obţinute”.
Rapoartele sunt examinate de Comitetul drepturilor economice, sociale şi
culturale, înfiinţat în anul 1985, şi compus din 18 experţi a căror competenţă în
domeniul drepturilor omului este recunoscută şi care îşi desfăşoară activitatea cu titlu
personal. Experţii sunt aleşi de către Consiliul Economic şi Social(ECOSOC) al
Naţiunilor Unite pentru un mandat de 4 ani prin scrutin secret pe o listă de candidaţi
desemnaţi de către statele părţi la Pact.
După ce examinează rapoartele, Comitetul face sugestii şi recomandări de ordin
general. Statele părţi pot desemna reprezentanţi la reuniunile Comitetului atunci când
rapoartele ce le vizează sunt examinate. De asemenea, ele pot face declaraţii asupra
rapoartelor înaintate şi pot răspunde întrebărilor puse de membrii Comitetului.
 - 14 -

Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale are o sesiune de lucru

anuală la Oficiul Naţiunilor Unite din Geneva.
Acest mecanism de control al respectării angajamentelor asumate de diferitele
state prin ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale este limitat deci la analiza rapoartelor şi prezentarea unor sugestii şi
recomandări. El nu instituie un mecanism de garantare care să permită primirea şi
analizarea unor cereri interstatatale sau individuale în cazul încălcării serioase a
drepturilor garantate, aşa cum este posibil în sistemul de monitorizare instituit de
instrumentul internaţional corespondent, şi anume Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice. Această diferenţiere se datorează specificităţii drepturilor
economico-sociale, cărora nu li se pot aplica întotdeauna criterii unice de evaluare a
progreselor înregistrate.

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială7 a fost adoptată prin reafirmarea convingerii că discriminarea între fiinţele
umane pentru motive de rasă, culoare sau origine etnică este un obstacol în calea
relaţiilor paşnice de prietenie între naţiuni, fiind susceptibilă să tulbure pacea şi
securitatea popoarelor, precum şi coexistenţa armonioasă a persoanelor în cadrul
aceluiaşi stat.

Aşa cum se prevede în art. 2 al convenţiei, statele-părţi condamnă discriminarea

rasială şi se angajează să urmeze, prin toate mijloacele potrivite şi fără întârziere, o
politică menită să elimine orice formă de discriminare rasială, să favorizeze înţelegerea
între toate rasele şi în acest scop:

a) fiecare stat parte se angajează să nu recurgă la acte sau practici de discriminare

rasială împotriva unor persoane, grupuri d epersoane sau instituţii şi să facă în
aşa fel încât toate autorităţile publice şi instituţiile publice, naţionale şi locale să
se conformoze acestei obligaţii;
b) fiecare stat parte se angajează să nu încurajeze, să nu apere şi să nu sprijine
discriminarea rasială practicată de vreo persoană sau organizaţie, oricare ar fi
ea;

c) fiecare stat parte trebuie să ia măsuri eficace pentru a reexamina politica

guvernamentală naţională şi locală şi pentru a modifica, abroga sau anula orice

7
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din 21 decembrie 1965.
Intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969. România a aderat la Convenţie la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345, publicat în Buletinul
Oficial al României, partea I, nr. 92 din 28 iulie 1970.
 - 15 -

lege şi orice reglementare având drept efect crearea discriminării rasiale sau
perpetuarea ei, acolo unde există;

d) fiecare stat parte trebuie, prin toate mijloacele corespunzătoare, inclusiv, dacă
împrejurările o cer, prin măsuri legislative, să interzică discriminarea rasială
practicată de persoane, de grupuri sau de organizaţii şi să-i pună capăt;

e) fiecare stat parte se angajează să favorizeze, dacă va fi cazul, organizaţiile şi

mişcările integraţioniste multirasiale şi alte mijloare de natură a eleimina barierele
între rase şi a descuraja ceea ce tinde spre întărirea dezbinării rasiale.

În baza art. 8 al Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de

discriminare rasială a fost creat, în anul 1970, Comitetul pentru eliminarea
discriminării rasiale, compus din 18 experţi aleşi prin vot secret de statele părţi la
Convenţie care se reunesc de două ori pe ani şi îşi desfăşoară activitatea cu titlu
individual.

Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale examinează rapoartele

prezentate de statele-părţi la Convenţie, odată la doi ani, în legătură cu măsurile de
ordin legislative, judiciar, administrative sau de altă natură, întreprinse în aplicarea
Convenţiei.

Comitetul este competent să analizeze nu numai rapoartele statelor asupra

problemelor menţionate şi de plângerile interstatale referitoare la violări ale Convenţiei,
dar şi comunicări din partea unor personae sau grupuri de personae ţinând de
jurisdicţia statelor părţi, cu condiţia ca aceste să fi recunoscut competenţa Comitetului
în acest domeniu.

Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane

sau degradante

În înţelesul acestei Convenţii8, termenul “tortură” desemnează orice act prin care
se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură
fizică sau psihică,în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o
persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta
sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a
face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă
de discriminare, oricare ar fi ea, atunci o asemenea durere sau suferinţă sunt
provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care
acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sa cu consimţământul expres sau tacit al
unor asemenea persoane.
8
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. Intrată în
vigoare la 26 iunie 1987. România a ratificat Convenţia la 9 octombrie 1990 prin Legea nr. 19/1990, poblicată în Buletinul Oficial al
României, partea I, nr. 112 din 10 octombrie 1990
 - 16 -

Convenţia solicită fiecărui stat parte să ia măsurile legislative, administrative,

judiciare şi alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea unor acte de tortură pe
teritoriul de sub jurisdicţia sa. Nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că
este vorba de starea de război sau ameninţarea cu războiul, de instabilitate politică
internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica
tortura(art.2).

De asemenea, nici un stat parte nu va expulza, respinge şi nici extrădao

persoană către un alt stat, când există motive serioase de a crede că acolo aceasta
riscă să fie supusă la tortură(art.3).

Fiecare stat parte trebuie să vegheze ca toate actele de tortură să constituie

infracţiuni din punctul de vedere al dreptului penal.Se va proceda la fel în privinţa
tenatativei de a practica tortura sau orice act săvârşit de oricare persoană şi care ar
constitui complicitate sau participare la tortură(art.4).

În temeiul art. 17 din Convenţie a fost constituit, în anul 1987, Comitetul

împotriva torturii compus din zece experţi independenţi aleşi de statele-părţi pe o
perioadă de patru ani. Articolele 19-24 din Convenţie stabilesc competenţa Comitetului
de a studia rapoartele pe care i le supun statele-părţi în legătură cu măsurile pe care
le-au întreprins pentru aplicarea acesteia, de a primi plângerile unui stat parte, legate
de aplicarea Convenţiei de către alt stat parte şi de a examina plângerile particularilor
care pretind că sunt victime ale violării Convenţiei de către propriul stat.

Comitetul intervine numai atunci când din surse sigure, demne de încredere, are
informaţii că tortura este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte la
Convenţie. În acest caz, el invită statul în chestiune să coopereze în eaminarea
probelor şi, dacă consideră necesar, desemnează pe unul sau mai mulţi din membrii
săi să întreprindă o anchetă confidenţială în acest sens. Rezulatul anchetei, împreună
cu comentariile şi sugestiile Comitetului sunt transmise statului în cauză. Până în acest
moment procedurile sunt confidenţiale dar, după consultarea statului împotriva căruia
există plângeri, Comitetul poate decide includerea unui rezumat al constatărilor sale în
raportul său anual.

Pentru soluţionarea eventualelor diferende dintre state în legătură cu aplicarea

Convenţiei, Comitetul poate exercita anumite funcţii de conciliere, cu condiţia ca statele
respective să fi recunoscut competenţa sa în acest domeniu. În acest sens, el poate
constitui comisii de conciliere ad hoc, punând la dispoziţia părţilor interesate bunele
sale oficii, în scopul ajungerii la o soluţie amiabilă.

Comitetul poate examna comunicările (plângerile) supuse de particulari, sau în

nmele acestora, care pretind că sunt victime ale unei violări ale dispoziţiilor Convenţiei
 - 17 -

de către statul parte, sub jurisdicţia căruia se află numai în condiţiile în care statul
respectiv a recunoscut competenţa Comitetului în materie.

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost

adoptată9 plecându-se de la premise conform căreia discriminarea faţă de femei
violează principiile egalităţii în drepturi şi respectului demnităţii umane, că ea împiedică
pariciparea femeilor, în aceleaşi condiţii ca barbaţii, la viaţa politică, socială, economică
şi culturală din ţara lor, creează obstacole creşterii bunăstării societăţii şi a familiei şi
împiedică femeile să-şi servească ţara şi omenirea în deplinătatea posibilităţilor lor.

În înţelesul Convenţiei, expresia discriminare faţă de femei vizează orice

diferenţiere, excludere sau restricţie bazată pe sex, care are drept effect sau scop să
compromită ori să anihileze recunoaşterea, beneficul şi exercitatea de către femei,
indifferent de starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a
drepturilor omului omului şi libertăţilor fundamentale, în domeniul politic, economic,
social, cultural şi civil în orice alt domeniu.

Convenţia solicită statelor părţi să adopte măsurile necesare pentru eliminarea

discriminării faţă de femei în viaţa politică şi publică, în ceea ce priveşte educaţia, în
domeniul angajării în muncăşi în domeniul sănătăţii(art.7-11).

De asemenea, se reţine dezideratul de a se ţine seama de probleme specifice

ale femeilor din mediul rural şi de rolul important pe care aceste femei îl au în
susţinerea materială afamiliilor lor, în special prin munca lor în sectoarele nefinanciare
ale economiei(art.14).

Staele părţi recunosc egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii. În acest sens, ele
recunosc femeia, în materie civilă, ca având o capacitate juridică identică cu aceea a
bărbatului şi aceleaşi posibilităţi pentru a o exercita(art.15).

În sfârşit, Convenţia solicită statelor părţi să ia toate măsurile necesare pentru a

elimina discriminarea faţă de femei în toate problemele decurgând din căsătorie şi în
raporturile de familie(art.16).

În aplicarea art. 17 din Convenţie, a fost constituit în anul 1982 Comitetul pentru
eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei compus din 23 de experţi ce-
şi desfăşoară activitatea cu titlu individual şi care se reuneşte de două ori pe an. Pe
baza rapoartelor statelor-membre ale Convenţiei, Comitetul întocmeşte un raport
anual, cuprinzând sugestii şi recomandări în domeniu, pe care îl înaintează Adunării
9
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/ 180 din 18 decembrie 1979. Intrată în
vigoare la 3 septembrie 1981. România a ratificat Convenţia la 26 noiembrie 1981 prin Decretul nr. 342, publicat în Buletinul Oficial
al României, partea I, nr. 94 din 28 noiembrie 1981.
 - 18 -

Generale a O.N.U., prin ECOSOC. Potrivit Convenţiei, acest Comitet nu este autorizat
să analizeze petiţii individuale sau plângeri ale unui stat împotriva altuia.

Convenţia cu privire la drepturile copilului

Convenţia cu privire la drepturile copilului10 constituie expreia importanţei

acordate cooperării internaţionale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în toate
ţările şi în mod deosebit în ţările în curs de dezvoltare.

În sensul Convenţiei, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18
ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit
sub această vârstă.

Drepturile enunţate în această Convenţie trebuie să fie garantate tututor copiilor

care ţin de jurisdicţia statelor părţi, fără nici o distincţie, indifferent de rasă, culoare,
sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor sau a
reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor
materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie.

Cele mai importante drepturi garantate de către Convenţia cu privire la drepturile

copilului sunt următoarele:

- dreptul la viaţă(art.6)
- dreptul la nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie(art.7)
- dreptul la identitate (art.8)
- dreptul copilului de a nu fi separat de părinţii săi(art.9)
- dreptul la opinie(art.12)

- libertateade exprimare (art.13)

- dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie(art.14)

- dreptul la libertatea de asociere şi la libertatea de de reuniune paşnică(art.15)

- dreptul de a nu face obiectul ingerinţelor arbitrare sau ileale în viaţa personală,

familia sa, domiciliul sau corespondenţa sa şi nici al unor atacuri ilegale la
onoarea şi reputaţia sa(art.16)

- protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau de abuz

fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de
exploatare, inclusiv violenţa sexuală(art.19)
10
Adoptată de Adunarea Generală a naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Intrată în vigoare la 2 septembrie 1990. România a ratificat
Convenţia la 27 septembrie 1990 prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 109 din 28
septembrie 1990.
 - 19 -

- dreptul copilului handicapat mental sau fizic de a se bucura de o viaţă plină şi

decentă, în condiţii care să îi garanteze demnitatea, să îi promoveze autonomia
şi să îi faciliteze participarea activă la viaţa colectivităţii(art. 23)

- dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate

posibilă(art.24)

- dreptul de a beneficia de securitate socială, inclusiv de asigurări sociale(art.26)

- dreptul oricărui copil la un nivel de viaţă suficient pentru dezvoltarea sa fizică,

mentală, spirituală, morală şi socială(art.27)

- dreptul la educaţie (art.28)

- dreptul la odihnă şi timp liber, dreptul de a se juca şi de a practica activităţi

recreative(art. 31)

- dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice şi a implicării în

orice muncă ce ar comporta riscuri sau ar împiedica educaţia sau care ar dăuna
sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale(art.32)

- dreptul de afi protejat împotriva oricărei forme de exploatare sexuală şi de abuz

sexual (art.34)

- dreptul de a nu fi supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane

sau degradante şi de a nu fi privat d elibertate în mod ilegal sau arbitrar(art.37)

dreptul oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii
penale de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de demnitate şi
al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului şi
libertăţile fundamentale ale altora şi să ţină seama de vârsta sa ca şi de necesitatea
de a promova reintegrarea copilului şi asumarea de către acesta a unui rol
constructiv în societate (art.40).

În temeiul art. 43 din Convenţie se prevede instituirea unui Comitet al

drepturilor copilului compus din 10 experţi prin vot secret de pe o listă desemnată
de statele părţi şi care-şi desfăşoară activitatea cu titlu individual.

Comitetul analizează rapoartele pe care statele părţi trebuie să le întocmească o

dată la cinci ani asupra modului în care aplică Convenţia, precum şi asupra
dificultăţilor întâmpinare.

Comitetul poate face sugestii şi recomandări de ordin general. Aceste sugestii şi

recomandări de ordin general sunt transmise oricărui stat parte interesat şi aduse în
 - 20 -

atenţia Adunării Generale a O.N.U., însoţite, dacă este cazul, de observaţiile statelor
părţi.

Mecanisme şi proceduri de protecţie a drepturilor omului

sub egida ECOSOC

Atunci când analizăm organele şi mecanismele de protecţie a drepturilor omului

structurate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, trebuie să facem distincţie între cele
care au fost instituite în temeiul diverselor tratate şi cele care au fost create în temeiul
Cartei O.N.U..

Primele, care îşi datorează existenţa dispoziţiilor conţinute în instrumentele

juridice specifice (pactele internaţionale şi convenţiile menţionate în lucrare) au
mandate mai restrânse ( de exemplu, ansamblul aspectelor codificate în instrumentul
respectiv), se adresează unei audienţe limitată ( de exemplu, instrumentul se
adresează doar ţărilor care l-au ratificat ). Aceste caracteristici au organisme pe care
le-am analizat deja cum sunt Comitetul drepturilor omului, Comitetul drepturilor
economice, sociale şi culturale, Comitetul drepturilor copilului etc.

Al doilea tip de mecanisme, care îşi îşi datorează existenţa dispoziţiilor conţinute
în Carta O.N.U., au mandate foarte largi în materia drepturilor omului, se adresează
unei audienţe nelimitate şi iau măsuri în funcţie de votul majorităţii. Astfel, Consiliul
Economic şi Social (ECOSOC) al O.N.U.11 a creat în temeiul prevederilor Cartei
O.N.U. în 1946 Comisia privind condiţia femeii şi Comisia drepturilor omului care, la
rândul său, a înfiinţat, în 1947, Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii
şi protecţia minorităţilor.

Comisia drepturilor omului este principalul organ al ECOSOC în domeniul

drepturilor omului. Ea efectuează studii, pregăteşte recomandări şi elaborează proiecte
de instrumente internaţionale privind drepturile omului.

Compusă din 43 de membri, selectaţi potrivit reprezentării geografice echitabile

pentru o perioadă de 3 ani, Comisia întreprinde, totodată, unele sarcini speciale pe
care i le conferă Adunarea Generală a O.N.U. sau Consiliul Economic şi Social.

Comisia drepturilor omului poate să ancheteze în privinţa alegaţiilor privind violări

ale drepturilor omului şi să examineze comunicările relative la aceste violări, precum şi
răspunsurile statelor în legătură cu pretinsele violări. Comisia îşi îndeplineşte aceste
competenţe în cadrul următoarelor tipuri de proceduri:

11
Vezi Supra, p.
 - 21 -

a) Procedura instituită prin Rezoluţia ECOSOC 1503 din 27 mai 1970.

Comisia drepturilor omului este autorizată să examineze violări flagrante,
sistematice şi temeinic dovedite ale drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale indiferent de ţara în care se produc. Comunicările pot proveni
de la orice persoană sau grup care susţin a fi victime ale unei violări a
drepturilor omului sau au cunoştinţă directă şi sigură. Pentru a se evita ca nici
o comunicare să nu fie în contra dispoziţiilor Cartei O.N.U, Subcomisia de
luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor a instituit o
serie de reguli de admisibilitate a comunicărilor.
b) Proceduri şi organe de anchetă pentru analiza situaţiilor ce afectează
drepturile omului. Când Procedura 1503 nu şi-a atins scopul, Comisia
drepturilor omului a mandatat un anumit număr de organe pentru a analiza
situaţiile afectând drepturile omului într-un număr de ţări. Ţelul urmărit fiind de
a stabili faptele în situaţia în cauză şi a contribui la restabilirea drepturilor,
rapoartele sunt supuse Comisiei şi adunării Generale de către personalităţi
(experţi, raportori speciali, reprezentanţi speciali) însărcinaţi să cerceteze
situaţiile de violare a drepturilor omului fie în regiuni, fie într-o ţară, fie un
fenomen determinat.

Caracteristicile organelor de anchetă instituite de aceste proceduri ar putea fi

sintetizate astfel:

 Scopul lor este de a ajuta la restaurarea drepturilor omului şi nu de a

judeca nici de a condamna
 În aplicarea principiului conform căruia guvernele sunt responsabile
pentru respectul drepturilor omului, confruntate cu situaţii evidente de
violare a acestor drepturi, incumbă guvernului să dovedească
inexactitatea alegaţiilor sau de a arăta că există măsuri sau înţelege să
ia măsuri necesare pentru a asigura respectul drepturilor omului

 Rolul şi scopul acestor organe este de a asigura protecţia drepturilor

omului, prevenind vioările, ţintind să le oprească dacă au avut loc şi să
reinstituie într-o manieră generală drepturile omului.

Pe de altă parte, organele de anchetă urmăresc o serie de obiective specifice

în activitatea lor, şi anume:

1. clasificarea situaţiilor
2. asistenţă acordată organelor internaţionale în deliberarea lor în privinţa
situaţiilor şi fenomen

3. ajutor guvernelor implicate în luarea la cunoştinţă a existenţei exceselor

comise de agenţii naţionali
 - 22 -

4. stabilirea stărilor de violare ce au avut loc în trecut permiţând astfel

guvernului să ia măsurile adecvate pe plan legislativ sau de a întări
instituţiile de protecţie existente

5. sprijin în stabilirea tendinţelor (torturi, dispariţii, execuţii sumare sau

arbitrare, intoleranţă religioasă)

6. mijloc de a face să intervină o prezenţă internaţională însărcinată să se

ocupe de anumite situaţii.

Aşa cum s-a menţionat un rol important în derularea acestor proceduri de

anchetă îl are Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi protecţia
minorităţilor. Aceasta a fost creată pentru a întreprinde studii, în special în lumina
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, şi de a adresa recomandări Comisiei
drepturilor omului având ca temă lupta împotriva măsurilor discriminatorii de orice fel
luate prin violarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Subcomisia are un
număr de 28 de membri, care sunt aleşi de către Comisie, la recomandSprearea
guvernelor, pentru o perioadă de 3 ani, însă nu ca reprezentanţi ai guvernelor ci ca
experţi cu titlu individual.

De-a lungul timpului, pe lângă Subcomisie s-au creat grupe de lucru pe diverse
teme (comunicaţii, sclavie, populaţii autohtone) sau de lucru în timpul sesiunilor
anuale.

Prin Rezoluţia A/RES/60/251 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 15

martie 2006, a fost instituit Consiliul drepturilor omului, compus din 47 de membri,
care înlocuieşte Comisia drepturilor omului, ca organ subsidiar al Adunării
Generale. Noul organism are sarcina să promoveze respectul universal şi apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără nici o deesebire şi într-o
manieră justă şi echitabilă. Consiliul are competenţa să examineze violările drepturilor
omului, cu deosebire atunci când acestea sunt flagrante şi sistematice şi face
recomandări în acest sens.

De asemenea, Consiliul drepturilor omului procedează la un examen periodic

universal, pe baza informaţiilor obiective şi fiabile, al modului în care fiecare stat
respectă obligaţiile şi angajamentele sale în materia drepturilor omului.

Spre deosebire de Comisie, Consiliul drepturilor omului se reuneşte în mod

regulat tot timpul anului şi ţine minimum 3 sesiuni pe an, din care o sesiune principală,
care durează cel puţin 10 săptămâni. În plus, se poate reuni şi în sesiuni extraordinare
dacă un membru solicită aceasta sprijinit de o treime din membrii Consiliului.

SĂ REŢINEM!
 - 23 -

Deosebiri între procedura prevăzută de Rezoluţia 1503 şi Procedura prevăzută în

Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice

Deosebirea fundamentală

o Procedura 1503 se aplică analizei situaţiilor

o Procedura prevăzută de Protocolul facultativ priveşte analiza
plângerilor individuale, altfel-zis cazurilor izolate de violare presupusă
a drepturilor omului

Alte deosebiri

1. - Procedura 1503 se bazează pe o rezoluţie a unui organ O.N.U., care

este ECOSOC; cooperarea voluntară a statelor este indispensabilă în
funcţionarea sa

- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ rezultă dintr-un tratat

internaţional în termenii căruia statele părţi acceptă să fie examinate, după
o procedură determinată, plângerile depuse împotriva lor

2. - Procedura 1503 este aplicabilă tuturor statelor

- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ nu se aplică decât statelor

care au aderat la Pact şi la Protocol sau care le-au ratificat

3. - Procedura 1503 se aplică la orice violare a drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale, în general

- Procedura prevăzută de Protocolul facultativ nu priveşte decât

drepturile civile şi politice menţionate în Pact

4. - La Procedura 1503 pot recurge orice persoană, grup de persoane sau

organizaţie neguvernamentală, cu condiţia de a avea cunoştinţă directă
sau indirectă a unei violări a drepturilor omului

- Comunicările prezentate în virtutea Protocolului facultativ trebuie să fie

semnate de victima prezumată sau de o persoană având dreptul să
acţioneze în numele său

5. - Autorii comunicărilor făcute în baza Procedurii 1503 nu participă la nici

un stadiu al acestei proceduri, ei nefiind informaţi asupra măsurilor care pot
fi luate de Naţiunile Unite, afară de cazul în care ele sunt făcute publice
 - 24 -

- Autorul unei comunicări adresate Comitetului drepturilor omului în

virtutea Protocolului facultativ este participant la procedură, este informat
asupra tuturor măsurilor luate de Comitet sau de grupul de lucru privind
comunicările

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Care sunt prevederile Cartei O.N.U. privind respectul drepturilor omului?

2. Ce atribuţii are Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului?
3. Care este importanţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului?
4. Ce drepturi garantează Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice?
5. Care este mecanismul de control prevăzut de Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice?
6. Ce drepturi garantează Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale
7. Care este mecanismul de control prevăzut de Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale
8. Care este specificul mecanismelor de control al respectării drepturilor civile şi
politice în raport cu cele economice, sociale şi culturale?
9. Ce mecanisme de control prevăd diversele convenţii adoptate în cadrul O.N.U. în
materia drepturilor omului?
10. Care sunt mecanisme şi proceduri de protecţie a drepturilor omului
înfiinţate sub egida ECOSOC?
11. Care este raportul între Procedura instituită prin Rezoluţia ECOSOC 1503
şi Procedurile şi organele de anchetă pentru analiza situaţiilor ce afectează
drepturile omului?
12. Care sunt deosebirile între procedura prevăzută de Rezoluţia 1503 şi
Procedura prevăzută în Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice?

CAPITOLUL II
Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.)

REZUMAT
Acest capitol prezintă structura şi specificul normelor adoptate de cea mai
vastă instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite în ceea ce priveşte
protecţia şi promovarea drepturilor economice şi sociale. Prin convenţiile şi
recomandările adoptate, Organizaţia Internaţională a Muncii a creat Codul
 - 25 -

internaţional al muncii, ce a influenţat activitatea de reglementare şi a altor

organizaţii internaţionale cu atribuţii în materie.
Totodată, sunt prezentate mecanismele de control structurate în cadrul
acestei organizaţii, si anume controlul regulat şi procedurile speciale, inclusiv
cele vizând protecţia libertăţii sindicale şi a drepturilor sindicale.

a. Istoric; domenii de activitate

Organizaţia Internaţională a Muncii, cea mai veche şi mai vastă instituţie

specializată din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite, a luat fiinţă în anul 1919 prin
Tratatul de la Versailles(partea XIII), concretizând ideea fundamentală înscrisă în
Constituţia sa conform căreia o pace universală şi durabilă nu se poate stabili decât pe
baza justiţiei sociale.
In accepţiunea O.I.M., justiţia socială implică respectul drepturilor omului, un
nivel de viaţă decent, condiţii de muncă umane, perspective pozitive pentru ocuparea
forţei de muncă şi securitatea economică.
În 1944, prin Declaraţia de la Philadelphia, au fost dezvoltate scopurile şi
principiile sale fundamentale, afimându-se principial că:
- munca nu este o marfă:
- libertatea de expresie şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui
progres susţinut:
- sărăcia, oriunde ea există, constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor:
- toate fiinţele umane, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex, au dreptul de a-
şi urmări progresul lor material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate şi demnitate, în
securitate economică şi cu şanse egale.
Organizaţia Internaţională a Muncii este singura instituţie internaţională ce
funcţionează pe principiul tripatitismului, politica şi programele sale fiind formulate
de reprezentanţii patronatelor şi ai sindicatelor pe picior de egalitate cu cei
guvernamentali. O.I.M. încurajează, de asemenea, instaurarea tripartitismului în cadrul
statelor membre, îndemnându-le să stabilească un dialog social eficient prin asocierea
organizaţiilor sindicale şi patronale la elaborarea şi, dacă este cazul, la punerea în
aplicare a politicilor naţionale în domeniul social şi economic, ca şi în multe alte
sectoare.
Considerându-se că “neadoptarea de către o naţiune anume a unui regim de
muncă cu adevărat uman constituie un obstacol în calea eforturilor altor naţiuni
doritoare să îmbunătăţească soarta muncitorilor în propriile lor ţări” 3 , O.I.M. a constituit
şi constituie cadrul instituţional cel mai adecvat care, la scară internaţională, permite
 - 26 -

abordarea problemelor şi preconizarea soluţiilor pentru ca peste tot în lume condiţiile

de muncă şi securitate socială să fie cât mai bune.
În concretizarea principiilor constituţionale, Organizaţia Internaţională a Muncii şi-
a structurat activităţile în următoarele direcţii:
- elaborarea de politici şi de programe internaţionale ce vizează promovarea
drepturilor fundamentale ale omului, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă şi
dezvoltarea posibilităţilor de angajare în muncă:
- stabilirea normelor internaţionale de muncă în paralel cu structurarea unui
sistem de control al aplicării normelor, destinat să orienteze acţiunea naţională în
sensul aplicării acestor principii:
- organizarea unui vast program de cooperare tehnică pe plan internaţional,
definit şi pus în aplicare în cadrul unui parteneriat activ cu mandanţii, menit să ajute
ţările să aplice în mod concret aceste principii:
- derularea de programe de formare, de învăţământ, de cercetare şi publicaţii ce
vin în sprijinul celorlalte forme de activitate.

b. Structura O.I.M.

Organizaţia Internaţională a Muncii este compusă dintr-o adunare generală

anuală, Conferinţa Internaţională a Muncii, un consiliu executiv- Consiliul de
Administraţie, şi un secretariat permanent- Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.).
Organizaţia îşi desfăşoară activitatea şi prin organisme subsidiare, cum ar fi
conferinţele regionale, comisiile industriale şi reuniunile de experţi.
Conferinţa Internaţională a Muncii alege Consilul de administraţie, adoptă
bugetul O.I.M., finanţat prin contribuţia statelor membre, stabileşte norme
internaţionale în domeniul muncii, oferind, totodată, un cadru global pentru discutarea
problemelor sociale şi de muncă. Delegaţia naţională a fiecărei ţări cuprinde doi
reprezentanţi ai guvernului, un reprezentant al patronatului şi unul din partea
organizaţiilor sindicale însoţiţi de consilieri tehnici după necesităţi. Delegaţii
patronatelor şi ai sindicatelor se bucură de libertate de expresie. Ei pot fi în dezacord
cu guvernele lor, ca şi între ei, ceea ce se şi întâmplă adesea.
Consiliul de Administraţie are, de regulă, trei sesiuni pe an la Geneva, în
vederea adoptării unor decizii privind chestiuni politice, precum şi a programelor de
acţiune. Ca şi Conferinţa, Consiliul de Administraţie este de natură tripartită. El este
alcătuit din 28 de membri din partea guvernelor, 14 din partea organizaţiilor patronale
şi 14 din partea sindicatelor. Guvernele unui număr de 10 state puternic industrializate
sunt reprezentate permanent, restul membrilor fiind aleşi la fiecare 3 ani de Conferinţă.
 - 27 -

Consiliul de Administraţie are un rol important în ceea ce priveşte controlul

aplicării normelor internaţionale ale muncii. El a instituit, în acest scop, trei organisme,
asupra cărora vom mai reveni, şi anume: Comisia de experţi pentru aplicarea
convenţiilor şi recomandărilor, Comisia de investigare şi de conciliere în materia
libertăţii sindicale şi Comitetul libertăţii sindicale.
Biroul Internaţional al Muncii este, aşa cum am amintit, secretariatul
permanent al O.I.M.. El elaborează documentele şi rapoartele care constituie
documentaţia indispensabilă pentru conferinţele şi reuniunile organizaţiei. De
asemenea, B.I.M. recrutează experţii pentru activităţile de cooperare tehnică ce se
derulează în lumea întreagă. B.I.M. organizează activităţi diverse de publicare şi
publicare a unor documente privind o sferă largă de probleme sociale şi de muncă.

c. Normele internaţionale în domeniul muncii

Una dintre sarcinile principale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii a fost, încă
de la crearea sa, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă prin construirea unui
cuprinzător cod de legi şi practici. Se poate spune, astfel, că O.I.M. a creat dreptul
internaţional al muncii prin cele 188 convenţii şi 199 recomandări adoptate până în
anul 2007.
Convenţiile O.I.M. sunt instrumente juridice ce reglementează unul sau altul
dintre aspectele administrării forţei de muncă, ale bunăstării sociale sau ale drepturilor
omului. Ratificarea unei convenţii implică o dublă obligaţie din partea unui stat
membru: ea este un angajament de a aplica prevederile convenţiei respective şi, în
acelaşi timp, indică disponibilitatea statului ratificant de a accepta măsurile de
supraveghere internaţională specifice organizaţiei.
Recomandările adoptate de către O.I.M. sunt instrumente juridice similare
convenţiilor, nefiind însă supuse ratificării şi cuprinzând orientări mai detaliate. Ele nu
au, aşadar, forţă juridică, ci oferă un model şi un stimul pentru legislaţia şi practica
ţărilor membre. De regulă, o dată cu o convenţie se adoptă o recomandare
corespondentă.
Convenţiile şi recomandările sunt adoptate după ce obţin două treimi din voturile
Conferinţei Internaţionale a Muncii. Ele sunt definitivate la capătul unui proces ce
începe cu studiul comparativ al legislaţiei şi practicii în statele membre şi continuă cu
analiza proiectelor instrumentelor normative internaţionale de către B.I.M., guverne,
sindicate, patronate, precum şi de către o comisie specială tripartită instituită în timpul
Conferinţei Internaţionale a Muncii.
Dat fiind că normele O.I.M. se adresează unor ţări cu structuri sociale foarte
diversificate, mai mult sau mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, au fost
concepute o serie de formule menite să permită unui număr cât mai mare de state să
asigure în mod progresiv nivelul de de protecţie dorit. Astfel, se oferă posibilitatea
 - 28 -

acceptării doar a anumitor părţi ale unei convenţii , a excluderii anumitor sectoare de
activitate, categorii de muncitori sau anumitor regiuni ale ţării din câmpul de aplicare a
convenţiei. Mai trebuiesc amintite, în acest sens, “ clauzele de aplicare graduală” care
permit de a ridica în mod progresiv nivelul de aplicare sau de lărgire a câmpului de
protecţie. De asemenea, în unele situaţii sunt adoptate convenţii care se limitează la
enunţarea principiilor fundamentale, norme mai precise şi mai detaliate figurând în
recomandări complementare. Mai amintim posibilitatea oferită de unele convenţii de a
alege soluţii diferite pentru a rezolva o problemă, ca şi supleţea prevăzută în metodele
de aplicare.
Totuşi, trebuie subliniat că asemenea clauze de aplicare graduală nu pot fi
incluse în convenţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
In sistemul O.I.M. sunt cunoscute şi aşa-numitele convenţii “promoţionale” prin
care statele se angajează, în momentul ratificării, să atingă obiectivele enunţate, dar
prin metode care, în mare parte, sunt lăsate la discreţia lor, ca şi, de altfel, calendarul
măsurilor ce urmează a fi aplicate.
d. Codul internaţional al muncii - conţinut
Cele 185 convenţii şi 195 recomandări adoptate de către O.I.M. în perioada
1919-2004 constituie, aşadar, codul internaţional al muncii. Analiza conţinutului acestor
norme demonstrează că O.I.M. are o competenţă generală, ele privind, de fapt, toate
aspectele ce ţin de muncă şi securitate socială. Ele acoperă, conform clasificării
realizate de O.I.M. însăşi4 , următoarele domenii:
1. Drepturile fundamentale ale omului
In fapt, toate normele O.I.M. sunt reflexia voinţei statelor membre de a asigura
prin reglementare internaţională un drept fundamental al omului: dreptul la muncă şi
securitate socială, precum şi drepturile conexe acestuia.
Dar pentru pentru raţiuni de sistematizare vom cuprinde în categoria convenţiilor
vizând garantarea drepturilor fundamentale ale omului pe cele referitoare la:
A. Libertatea sindicală
Materia libertăţii sindicale a fost reglementată prin mai multe convenţii, dintre
care două sunt de o deosebită importanţă, şi anume Convenţia nr.87 privind libertatea
sindicală şi protecţia dreptului sindical (1948) şi Convenţia nr.98 privind dreptul de
organizare şi de negociere colectivă(1949).
Prima dintre ele, Convenţia nr.87, prevede că muncitorii şi patronii, fără nici o
deosebire, au dreptul, fără autorizare prealabilă, să constituie organizaţii, la alegerea
lor, precum şi să se afilieze la aceste organizaţii, cu singura condiţie de a se conforma
statutelor acestora din urmă(art. 2). Autorităţile publice trebuie să se abţină de la orice
intervenţie de natură să limiteze acest drept sau să-i împiedice exercitarea legală(art.3
par.2). In acest sens, convenţia stabileşte garanţii menite să permită organizaţiilor
 - 29 -

sindicale să-şi desfăşoare activitatea în deplină independenţă. Totuşi, în exercitarea

acestor drepturi care le sunt recunoscute de către convenţie, cei interesaţi şi
organizaţiile ce-i reprezintă sunt ţinuţi să respecte legalitatea. Pe de altă parte,
legislaţia naţională şi maniera în care ea este aplicată nu trebuie, totuşi, să aducă
atingere garanţiilor prevăzute de convenţie.
Convenţia nr.98 urmăreşte ca organizaţiile de muncitori şi de patroni să
beneficieze de o protecţie adecvată împotriva oricăror acte de ingerinţă ale unora faţă
de celelalte(art.2). Pentru aceasta, trebuiesc luate măsuri corespunzătoare condiţiilor
naţionale pentru a încuraja şi a promova dezvoltarea şi folosirea cât mai largă a
procedurilor de negociere voluntară . Sunt interzise actele prin care se subordonează
angajarea unui muncitor condiţiei de a nu se afilia la un sindicat sau de a înceta să
facă parte dintr-un sindicat.
B. Interzicerea muncii forţate
Convenţia nr. 29 privind munca forţată(1930) vizează suprimarea recurgerii la
muncă forţată sau obligatorie sub toate formele ei. Totuşi, Convenţia nu se aplică, sub
rezerva anumitor condiţii şi garanţii,în cazul: serviciului militar obligatoriu, anumitor
obligaţii civice, munca în penitenciar, munca depusă în cazuri de forţă majoră.Cu o
singură excepţie, munca forţată sau obligatorie, sub toate formele ei, va trebui să fie
remunerată(art.140).
O altă convenţie, şi anume Convenţia nr.105 privind abolirea muncii
forţate(1957), a interzis folosirea muncii forţate şi obligatorii în scopuri politice, ca
metodă de mobilizare şi utilizare a forţei de muncă în scopul dezvoltării economice, ca
măsură de disciplină a muncii şi pedeapsă pentru participarea la greve şi ca măsură de
discriminare rasială, socială, naţională sau religioasă.
C. Egalitatea de şanse şi tratament
Convenţia cea mai importantă în materie este Convenţia nr.111 privind
discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei(1958).
Discriminarea este definită ca fiind orice diferenţiere, excludere sau preferinţă
întemeiată pe rasă, culoare, sex, religie, convingeri politice, ascendenţă naţională sau
origine socială, care are ca efect să suprime sau să ştirbească egalitatea de şanse sau
de tratament în materie de ocupare a forţei de muncă şi de exercitare a profesiei(art.1,
par.1, lit.a). Câmpul de aplicare a Convenţiei include accesul la pregătirea
profesională, accesul la ocuparea forţei de muncă şi la exercitarea diferitelor profesii,
precum şi condiţiile de ocupare a forţei de muncă.
Ca atare, statul care ratifică această convenţie trebuie să abroge orice dispoziţie
legislativă şi să modifice orice dispoziţie sau practică administrativă incompatibilă cu
politica menţionată, să adopte legi şi să încurajeze programe de educare capabile să
asigure acceptarea şi aplicarea politicii naţionale în colaborare cu organizaţiile
lucrătorilor şi patronilor.
 - 30 -

România a ratificat toate convenţiile O.I.M. ce se raportează la drepturi

fundamentale ale omului în procesul muncii.
Mai trebuie să amintim că în anul 1998 a fost adoptată Declaraţia O.I.M.
referitoare la principiile şi drepturile fundamentale ca o expresie a angajamentului
guvernelor, organizaţiilor patronale şi sindicale de a promova valorile umane
fundamnetale- valor care sunt de primă importanţă pentru viaţa economică şi socială a
oricărei societăţi. Aceste principii şi drepturi sunt:
 Libertatea de asociere şi recunoaşterea efectivă adreptului de negociere
colectivă;
 Eliminarea oricărei forme de muncă forţată sau obligatorie;
 Abolirea efectivă a muncii copiilor;
 Eliminarea discriminării în materie de angajare şi profesie

Declaraţia stabileşte în mod clar că aceste drepturi sunt universale şi se aplică

tuturor popoarelor şi tuturor statelor, indifferent de nivelul lor de dezvoltare economică.
Pentru ţările care n-au ratificat toate convenţiile fundamentale din domeniul drepturilor
omului, Declaraţia prevede elaborarea unor rapoarte anuale privind progresele
realizate la nivel naţionale, ca şi dificultăţile întâmpinate în procesul de ratificare.
2. Ocupare
A.Politica de ocupare
Obiectivul unei depline ocupări a forţei de muncă, în scop productiv şi în condiţii
de liberă alegere a muncii este promovat de Convenţia nr.122 privind politica de
ocupare a forţei de muncă(1964). Politica adoptată în vederea atingerii obiectivului
menţionat va trebui să aibă în vedere stadiul şi de nivelul dezvoltării economice,
precum şi de legăturile dintre obiectivele utilizării forţei de muncă şi alte obiective
economice şi sociale şi va fi aplicată prin metode adaptate la condiţiile şi obiceiurile
naţionale.(art.1, par.3). In plus, reprezentanţii celor ce angajează şi ai lucrătorilor vor
trebui să fie consultaţi asupra politicilor de angajare, pentru ca să se ţină seama în
mod deplin de experienţa şi opinia lor, ca ei să colaboreze la elaborarea acestor politici
şi să ajute la obţinerea sprijinului în favoarea acestora.
Convenţia nr.168 privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului
(1988) stabileşte în sarcina statelor ratificante obligaţia coordonării sistemelor de
protecţie contra şomajului cu politicile de ocupare.
Două dintre convenţii concretizează principiul timpului de muncă elastic ce
caracterizează o politică de ocupare modernă. Este vorba de Convenţia nr.175 privind
munca cu timp parţial(1994), precum şi de Convenţia nr. 177 privind lucrul la
domiciliu(1996).
B.Serviciul de angajare
 - 31 -

In baza Convenţiei nr.88(1948), statul trebuie să instituie un serviciu public şi

gratuit de angajare. De asemenea, Convenţia nr.96 privind birourile de plasare cu
plată(1949) prevede suprimarea progresivă a birourilor de plasare cu plată.
C. Orientare şi formare profesională
Convenţia nr. 142 privind punerea în valoare a resurselor umane(1975) solicită
statelor părţi să adopte şi să dezvolte politici şi programe complete şi concertate de
orientare şi formare profesională, prin stabilirea, în special datorită serviciilor de
angajare, a unei relaţii strânse între orientarea şi formarea profesională, pe de o parte,
şi ocuparea forţei de muncă, pe de altă parte.
D. Readaptarea şi angajarea persoanelor handicapate
Dispoziţiile Convenţiei nr.159(1983) vizează să asigure persoanelor handicapate,
în deplină egalitate, un loc de muncă convenabil , ca şi inserţia lor socială.
E. Securitatea angajării
Convenţia nr.158 privind concedierea(1982) urmăreşte protejarea muncitorilor în
cazul încetării relaţiei de muncă la iniţiativa patronilor.

3. Politica socială
O Convenţie generală privind politica socială nr.117 (obiective şi norme de bază)
a fost adoptată în 1962. Ea statuează, principial, că orice politică trebuie să
urmărească în primul rând bunăstarea şi dezvoltarea populaţiei, precum şi încurajarea
acesteia către progresul social. De asemenea, în definirea oricărei politici de
importanţă generală va trebui să se ţină seama de repercusiunile acestei politici asupra
bunăstării populaţiei (art.1). In vederea concretizării acestor obiective, Convenţia
instituie o serie de norme de bază privind, în special, nivelurile de salarizare, protecţia
salariilor, protecţia contra oricărei discriminări, vârsta minimă de admitere la angajare,
precum şi educaţie şi formare profesională.
4. Administraţia muncii
In această categorie sunt grupate norme ce vizează instituirea unor ministere
ale muncii competente şi eficiente. Sunt avute în vedere domenii de activitate cum
sunt:
a. Inspecţia muncii
Convenţia nr.81(1947) prevede un sistem de inspecţie a muncii menit să asigure
aplicarea dispoziţiilor legale relative la condiţiile de muncă şi de protecţie a muncitorilor
în unităţile industriale şi, în mod facultativ, în cele comerciale.
b. Statistici
In baza Convenţiei nr.160 privind statisticile de muncă(1985) statele ratificante
se obligă să publice periodic statistici de bază
 - 32 -

într-o serie de domenii expres prevăzute de convenţie. In situaţia elaborării sau

revizuirii conceptelor, definiţiilor şi metodologiei utilizate în acest scop, acestea trebuie
să ia în considerare normele şi directivele cele mai recente stabilite sub auspiciile
O.I.M.
c.Consultări tripartite
O.I.M. a adoptat în 1976 Convenţia nr.144 prin care se instituie în sarcina
statelor ce o ratifică obligaţia asigurării unor consultări tripartite în vederea punerii în
aplicare a normelor internaţionale ale muncii. Natura şi formele procedurilor de
consultare sunt stabilite conform practicii naţionale şi după consultarea organizaţiilor
reprezentative ale patronilor şi lucrătorilor.
5. Relaţii profesionale
In această categorie sunt incluse o serie de instrumente normative ce se referă
la diverse aspecte ale relaţiilor între patroni şi lucrători.
a. Negociere colectivă, conciliere şi arbitraj voluntare, consultare şi
colaborare
Amintim, în acest sens, Convenţia nr. 154 privind negocierea colectivă(1981),
prin care se promovează negocierea colectivă liberă şi voluntară în toate domeniile de
activitate economică, cu excepţia forţelor armate şi poliţiei care pot fi exceptate. In ce
priveşte funcţia publică, prin legislaţie sau practica naţională pot fi fixate modalităţi
speciale de aplicare(art.1).
b.Comunicaţii în interiorul întreprinderii, analiza reclamaţiilor
Referitor la aceste aspecte ale relaţiilor profesionale, în cadrul O.I.M. nu au fost
adoptate convenţii , ci două recomandări, nr.129 şi 130, ambele din 1967, prin care se
expun elementele unei politici de comunicare la nivelul întreprinderii , reafirmându-se
dreptul muncitorilor (individuali sau în grup) de a înainta reclamaţii care să nu rămână
nesoluţionate.
6. Condiţii de muncă
a. Salarii
Convenţia nr.131 privind fixarea salariilor minime(1970) solicită statelor
ratificante să instituie un sistem de salarii minime care să protejeze toate grupurile de
salariaţi ale căror condiţii de muncă sunt de asemenea natură încât acestor salariaţi să
li se asigure o protecţie corespunzătoare. Aceste gupuri sunt determinate de acord cu
organizaţiile reprezentative ale celor care angajează şi ale lucrătorilor sau după deplina
consultare a acestora.
Protecţia salariilor este asigurată de Convenţia nr.95(1949). Se instituie obligaţia
plăţii rapide şi integrale a salariului prin evitarea practicilor care sunt de natură să
sporească peste măsură dependenţa salariaţilor faţă de patron. Reţinerile din salariu
 - 33 -

nu vor fi autorizate decât în condiţiile şi limitele prescrise de legislaţia naţională sau

stabilite printr-un contract colectiv ori o hotărâre arbitrală(art.8).
b. Durata muncii, munca de noapte şi concedii
Prima convenţie adoptată de O.I.M. în anul 1919 fixa durata maximă a muncii în
industrie la 8 ore pe zi şi 48 ore pe săptămână. Mai târziu, prin Recomandarea
nr.116(1962) se încuraja adoptarea principiului săptămânii de 40 ore fără reducerea
salariului.
Normele privind munca de noapte( Convenţia nr.171 din 1990 şi recomandarea
corespondentă) vizează protecţia femeilor şi copiilor sau adolescenţilor.
Repausul săptămânal face obiectul Convenţiei nr.14(1921), iar concediile anuale
plătite de cel puţin trei săptămâni sunt prevăzute de Convenţia nr.132(1970).
c. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă
Acest subiect face obiectul a peste 30 de convenţii şi al unui număr şi mai ridicat
de recomandări, adeverind faptul că el este în centrul preocupărilor O.I.M.
Convenţia nr. 155 privind securitatea şi sănătatea muncitorilor (1981) vizează
crearea unei politici coerente în materie de securitate şi sănătate a muncitorilor şi
mediului de muncă. Convenţia defineşte direcţiile de acţiune ale unei astfel de politici.
Ea stabileşte o serie de norme destul de detaliate privind acţiunile la nivel naţional,
precum şi la nivel de întreprindere.
De asemenea, o serie de norme vizează să protejeze muncitorii contra unor
riscuri precise. Printre convenţiile adoptate în ultimii ani, se referă la acest aspect,
Convenţia nr.172 privind condiţiile de muncă în hoteluri şi restaurante(1991),
Convenţia nr. 174 asupra prevenirii accidentelor industriale majore(1993), Convenţia
nr. 176 privind securitatea şi sănătatea în mine(1995).

d. Servicii sociale, locuinţe, timp liber

O serie de recomandări (21/1924, 102/1956, 115/1961) stabilesc norme în
aceste sectoare complementare prestării muncii propriu-zise.
7. Securitate socială
Şi acest domeniu a fost bogat normativizat prin convenţii şi recomandări
Convenţia cadru în materie este Convenţia nr.102 privind securitatea
socială(norme minime) din 1952. Prin adoptarea ei s-a urmărit să se instituie, cu
flexibilitatea cerută de diversitatea existentă în statele membre, a unor niveluri minime
de prestaţii în 9 ramuri ale securităţii sociale, considerate ca fiind esenţiale(îngrijiri
medicale, indemnizaţii de boală, prestaţii de şomaj, prestaţii de bătrâneţe, prestaţii în
cazul accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale, prestaţii către familii, prestaţii de
maternitate, prestaţii de invaliditate şi prestaţii pentru urmaşi). Pentru a ratifica această
 - 34 -

Convenţie, statul interesat trebuie să se angajaze să respecte normele prevăzute

pentru cel puţin 3 din ramurile enumerate, din care una cel puţin din cele referitoare la
prestaţiile de şomaj, accidente de muncă şi boli profesionale, bătrâneţe, invaliditate
sau urmaşi. Ulterior momentului ratificării, statul respectiv îşi poate asuma
angajamentul respectării şi cu privire la alte ramuri .
Pe lângă Convenţia nr. 102, au fost adoptate numeroase convenţii care detaliază
diferitele domenii ale securităţii sociale.
8. Munca femeilor
Normele O.I.M. urmăresc să asigure egalitatea de remunerare(Convenţia
nr.100/1951) a femeilor cu bărbaţii, precum şi să instituie măsuri suplimentare de
protecţie în cazul maternităţii(convenţiile nr.3/1919, nr.103/1952 şi nr. 183/2000), al
muncii de noapte(Convenţia nr.89/1948), interzicându-se totodată munca femeilor în
muncile subterane (Convenţia nr.45/1935).

9. Munca copiilor şi adolescenţilor

Ca şi în cazul muncii femeilor, munca copiilor şi adolescenţilor a fost
reglementată prin convenţiile O.I.M. Au fost stabilite, astfel, norme privind vârsta
minimă de admitere la angajare(Convenţia nr.138/1973) care nu poate fi sub 15 ani,
sau 18 ani pentru muncile periculoase, precum şi referitoare la examenul medical la
angajare (convenţiile nr.77/1946 şi 124/1965) De asemenea, adolescenţii sub 18 ani
nu pot fi folosiţi în munci de noapte (convenţiile nr.79/1946 şi 90/1948).
De asemenea, pentru a se evita exploatarea muncii copiilor a fost adoptată
Convenţia nr. 182/1999 privind eliminarea celor mai grave forme de muncă a copiilor.

10. Alte categorii de muncitori

Norme de protecţie a altor categorii de muncitori pot fi regăsite în sistemul
convenţional O.I.M. Ne vom limita însă , în continuare, la enumerarea lor.
- muncitorii vârstnici
- muncitorii migranţi
- muncitorii indigeni, muncitorii din teritoriile nemetropolitane, popoare
indigene şi tribale
- marinari( mai mult de 50 convenţii şi recomandări)
- pescari
- muncitori agricoli
- docheri
- personal infirmier.

e. Mecanisme de control
 - 35 -

Ratificarea uneia sau alteia dintre convenţiile O.I.M. de către un stat implică
angajamentul acestuia de a lua toate măsurile necesare pentru a concretiza
prevederile acestora. Conform Constituţiei O.I.M. , există un control regulat bazat pe
sistemul rapoartelor şi un sistem cvasijurisdicţional bazat pe sistemul plângerilor şi
reclamaţiilor.
A. Controlul regulat
Guvernele trebuie să prezinte rapoarte către B.I.M. asupra măsurilor luate pentru
a supune convenţiile nou adoptate autorităţilor competente, asupra cadrului legislativ şi
a practicii lor în ceea ce privesc convenţiile neratificate, ca şi asupra măsurilor luate
pentru a pune în aplicare convenţiile ratificate. Rapoartele asupra convenţiilor ratificate
sunt realizate după un formular de raport aprobat de către Consiliul de Administraţie.
Copii după aceste rapoarte trebuiesc transmise organizaţiilor sindicale şi patronale
cele mai reprezentative.
Rapoartele guvernelor sunt examinate în primă instanţă, în şedinţă anuală, de
Comisia de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor compusă din
20 personalităţi independente de prim plan, cu o înaltă competenţă în domeniul
juridic sau social, şi care îşi desfăşoară activitatea cu titlu personal.
Raportul Comisiei de experţi, cuprinzând observaţii şi cereri directe către
diversele guverne, este supus Conferinţei Internaţionale a Muncii ce se convoacă
anual pentru a fi examinat şi discutat de către o comisie tripartită a Conferinţei special
constituită în acest scop: Comisia de aplicare a convenţiilor şi recomandărilor.
Punctele esenţiale ale dezbaterilor şi concluziile comisiei sunt incorporate într-un raport
ce se înaintează plenului Conferinţei. O dată adoptat de către Conferinţă, raportul este
comunicat guvernelor, cărora li se atrage atenţia asupra punctelor pe care trebuie să le
ia în considerare în momentul redactării viitoarelor rapoarte.
B. Proceduri speciale
Pe lângă controlul regulat, Constituţia O.I.M. prevede două proceduri speciale în
cazul încălcării unei convenţii ratificate de către o ţară anume: reclamaţiile şi plângerile.
În baza art.24 şi 25 ale Constituţiei O.I.M., orice organizaţie patronală sau
sindicală, fie ea naţională sau internaţională, poate prezenta Biroului Internaţional al
Muncii o reclamaţie prin care se invocă maniera nesatisfăcătoare prin care un stat
membru face aplicarea unei convenţii pe care a ratificat-o. Reclamaţiile sunt analizate
de o comisie tripartită a Consiliului de Administraţie. De asemenea, ele pot fi transmise
guvernului în cauză pentru ca acesta să facă o declaraţie în acest sens. Dacă nu se
primeşte nici o declaraţie, sau dacă declaraţia primită nu este satisfăcătoare, Consiliul
de Administraţie poate face publică reclamaţia şi, dacă este cazul, răspunsul primit.
O procedură mai complexă, este aceea a plângerilor, prevăzută de articolele
26-29, 31-34 ale Constituţiei O.I.M. Plângerile pot fi depuse de oricare stat membru
contra unui alt stat membru care, în opinia sa, nu ar asigura în mod satisfăcător
 - 36 -

aplicarea unei convenţii pe care ambele state au ratificat-o. O procedură analoagă

poate fi angajată de către Consiliul de Administraţie fie din oficiu, fie în baza unei
plângeri depuse de un delegat(guvernamental, patronal, sindical) la Conferinţa
Internaţională a Muncii. Plângerile sunt de obicei analizate de o comisie de anchetă
compusă din trei membri independenţi desemnaţi în acest scop de Consiliul de
Administraţie. Comisia poate asculta mărturii şi poate desfăşura anchete pe teren
pentru a putea redacta un raport în care se includ constatările privind situaţia de fapt şi
de drept, ca şi recomandările pe care consideră necesar a le face pentru asigurarea
aplicării convenţiei în chestiune. Raportul Comisiei de anchetă este comunicat
Consiliului de Administraţie şi fiecăruia din guvernele interesate: totodată, el este
publicat. Fiecare din guverne dispune de un termen de 3 luni pentru a indica dacă el
acceptă sau nu recomandările conţinute în raport. Orice guvern care nu acceptă
aceste recomandări poate supune diferendul Curţii Internaţionale de Justiţie, fapt ce nu
s-a întâmplat până în prezent.

C. Protecţia libertăţii sindicale şi a drepturilor sindicale

În concepţia O.I.M., libertatea sindicală este condiţia prealabilă a oricărui progres
către justiţia socială, ea permiţând lucrătorilor să-şi exprime aspiraţiile lor, să le
întărească poziţia lor în negocierile colective reechilibrând contribuţia părţilor. De
asemenea, libertatea sindicală constituie o utilă contrapondere puterii statului,
permiţând lucrătorilor să participe la elaborarea şi aplicarea politicii economice şi
sociale5 .
Importanţa deosebită a protecţiei libertăţii sindicale a determinat instituirea unor
proceduri speciale pentru examinarea plângerilor referitoare la violarea drepturilor
sindicale, proceduri stabilite pe baza unui acord din anul 1950 între O.I.M. şi Consiliul
Economic şi Social al Naţiunilor Unite.
Trebuie reţinut că procedurile speciale referitoare la libertatea sindicală nu
înlocuiesc ci completează controlul regulat al aplicării convenţiilor ca şi mecanismele
speciale bazate pe sistemul reclamaţiilor şi plângerilor. Totodată, aceste proceduri pot
fi angajate împotriva guvernelor chiar dacă ele nu au ratificat convenţiile O.I.M.
referitoare la libertatea sindicală, în baza ideii conform căreia libertatea siindicală este
unul din obiectivele afirmate de Constituţia O.I.M., trebuind deci să fie respectată de
statele membre în virtutea apartenenţei lor la organizaţie.
Prin acordul dintre O.I.M. şi ECOSOC au fost instituite două organe: Comisia de
investigare şi conciliere în materia libertăţii sindicale şi Comitetul libertăţii sindicale al
Consiliului de Administraţie.
Comisia de investigare şi conciliere în materia libertăţii sindicale este
chemată să se pronunţe în cazuri de importanţă deosebită. Compusă, de obicei din 3
membri numiţi de Consiliul de Administraţie din rândul personalităţilor independente de
înaltă calificare, ea nu-şi poate desfăşura activitatea decât având consimţământul
 - 37 -

statului în cauză, fapt ce de-a lungul timpului a îngreunat aplicarea întregii

proceduri( folosită numai în 6 situaţii).
Mult mai operaţional s-a dovedit a fi Comitetul libertăţii sindicale al Consiliului
de Administraţie, instituit în anul 1951 ca un organism tripartit compus din 9 membri
(3 pentru fiecare grup) şi prezidat de o personalitate independentă. Funcţiile sale au un
caracter cvasijudiciar, procedura pe care el o urmează fiind conformă principiilor
fundamentale care guvernează procedurile judiciare.
Reunindu-se de 3 ori pe an, la Geneva, Comitetul libertăţii sindicale examinează
plângerile ce-i sunt înaintate referitoare la violări ale convenţiilor privind libertatea
sindicală, indiferent dacă statul în cauză a ratificat aceste convenţii sau nu. In plus,
consimţământul guvernelor vizate nu este necesar pentru analiza acestor plângeri.
Comitetul examinează documentele scrise ce-i sunt înaintate, precum şi comentariile
statului în cauză. In cazurile de o gravitate deosebită, Directorul General al B.I.M.
poate cere guvernului să autorizeze un reprezentant al Directorului General pentru a
efectua o anchetă în ţara respectivă pentru definitivarea unui raport ce va fi utilizat de
comitet în redactarea concluziilor şi recomandărilor.
Dacă se stabileşte că a avut loc o încălcare a drepturilor sindicale, guvernul
interesat poate fi invitat de către Consiliul de Administraţie să ia măsurile necesare
pentru redresarea situaţiei şi să facă, totodată, un raport despre acesta într-un termen
determinat. În plus, dacă este necesar a se înlătura o situaţie care aduce atingere
libertăţii sindicale şi dacă statul respectiv a ratificat convenţiile pertinente, chestiunea
este trimisă Comisiei de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor pentru a
putea fi urmărită conform procedurilor controlului regulat.
De la crearea sa Comitetul libertăţii sindicale a examinat mai mult de 1800 de
cazuri, unele destul de serioase, referitoare la probleme cum sunt: constituirea
organizaţiilor şi dreptul de a se afilia la acestea, alegerea şi destituirea liderilor,
ingerinţe ale administraţiei în activitatea sindicatelor, dizolvarea sau suspendarea
organizaţiilor, dreptul la grevă, actele de discriminare antisindicală în angajare,
arestarea sindicaliştilor şi interzicerea reuniunilor şi manifestaţiilor sindicale. Prin
activitatea sa, Comitetul libertăţii sindicale a elaborat un ansamblu de principii care
formează un veritabil drept internaţional al libertăţii sindicale 12.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Care este conţinutul noţiunii de justiţie socială în accepţiunea O.I.M.?

2. Care sunt scopurile şi principiile sale fundamentale ale O.I.M. conţinute în
Declaraţia de la Philadelphia?
3. Care sunt diferenţele între convenţiile şi recomandările adoptate în cadrul
O.I.M.?
12
Vezi, Droit syndical de l’OIT, BIT, Geneve,1996, p.126.
 - 38 -

4. Care sunt domeniile de reglementare ale normelor O.I.M.?

5. În ce constă controlul regulat al aplicării normelor O.I.M.?
6. Care sunt procedurile speciale de control aplicate în cadrul O.I.M.?

CAPITOLUL III
CONSILIUL EUROPEI

REZUMAT
Acest capitol prezintă structura şi activitatea normativă a Consiliului
Europei. Un spaţiu extins este destinat Convenţiei pentru protecţia drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, precum sistemului de control creat în
temeiul acesteia. De asemenea, se subliniază specificul procedurii în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, precum şi condiţiile de admisibilitate a cererilor
cu care aceasta este sesizată.
În materia drepturilor economico-sociale a fost adoptată Carta socială
europeană. În curs se prezintă conţinutul acestui important document al
Consiliului Europei, precum şi mecanismul de control prevăzut de acesta.
În încheierea acestui capitol, sunt trecute în revistă alte convenţii ale
Consiliului Europei, şi anume Convenţia pentru prevenirea torturii şi a
pedepselor şi tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale, precum şi Convenţia europeană privind lupta
împotriva traficului de fiinţe umane.

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
a. Obiective, scopuri

Consiliul Europei a luat fiinţă în anul 1949, ca organizaţie europeană de

cooperare interguvernamentală şi parlamentară, numărând, în prezent, 47 de state
membre.
Conform primului articol din Statutul său, scopul organizaţiei este de a realiza o
uniune mai strânsă între membrii săi pentru salvgardarea şi promovarea idealurilor şi
principiilor care le sunt patrimoniu comun şi de a favoriza progresul lor economic şi
social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ.
Principiile statutare ale Consiliului Europei sunt: democraţia pluralistă,
respectul drepturilor omului şi statul de drept.
Activităţile Consiliului Europei acoperă principalele domenii ce preocupă
diversele societăţi, cu excepţia celui militar, şi anume: drepturile omului, mass-media,
cooperare juridică, probleme sociale şi economice, sănătate, educaţie, cultură, sport,
tineret, administraţie locală şi regională, mediu.
 - 39 -

În termenii articolului 3 al Statutului Consiliului European, semnat la Londra la 5

mai 1949, "orice membru al Consiliului Europei recunoaşte principiul preeminenţei
dreptului şi principiului în virtutea căruia orice persoană plasată sub jurisdicţia sa
trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului".
Respectul preeminenţei dreptului, al drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale constituie, în acelaşi timp, principalul criteriu al admiterii în cadrul
Consiliului Europei, ca şi obligaţia esenţială pe care şi-o asumă statele membre.
Normele Consiliului Europei au dat conţinut noţiunii statului de drept. Aceasta
implică principiul legalităţii, dreptul la o bună administrare a justiţiei, accesul la un
tribunal, garantarea unui proces echitabil şi public, imparţialitatea judecătorului,
proporţionalitatea pedepselor. Aceste principii trebuie să caracterizeze acţiunea
executivului şi administraţiei, ca şi aceea a puterii judecătoreşti şi legislative.
Cât priveşte respectul drepturilor omului, acesta a fost obiectivul major al
Consiliului Europei, sistemul instituit în acest scop având un dublu fundament
convenţional: Convenţia europeană a drepturilor omului (1950) şi Carta socială
europeană (1961).

b . Structura

Consiliul Europei are două organe principale: Comitetul Miniştrilor şi Adunarea

Parlamentară. Acestea sunt asistate de un Secretariat, plasat sub autoritatea unui
secretar general ales de Adunarea Parlamentară. De asemenea, mai funcţionează un
Congres al puterilor locale şi regionale, compus dintr-o Cameră a puterilor locale şi o
cameră a regiunilor Comitetul Miniştrilor este organul de decizie al Consiliului
Europei. El se compune, de regulă, din miniştrii de externe ai ţărilor membre ca titulari,
putând fi supliniţi, în anumite situaţii, şi de alţi miniştri. Ei se reunesc de cel puţin două
ori pe an pentru a analiza stadiul cooperării la nivel european şi pentru a discuta
probleme de interes politic.
Adjuncţii miniştrilor sunt reprezentanţi permanenţi ai guvernelor la Consiliul
Europei. Aceştia se întrunesc câte o săptămână în fiecare lună şi au, practic, aceleaşi
puteri cu cele ale miniştrilor, supervizând activităţile Consiliului.
Deciziile Comitetului Miniştrilor se fundamentează pe recomandările Adunării
Parlamentare, pe propunerile comitetelor de experţi guvernamentali şi pe cele ale
conferinţei specializate ale miniştrilor şi ale Secretariatului General al Consiliului
Europei.
Deciziile Comitetului Miniştrilor se concretizează fie în recomandări către
guvernele statelor membre, fie în convenţii şi acorduri europene, acestea din urmă
având un caracter obligatoriu pentru statele ce le ratifică.
Comitetul adoptă, de asemenea, declaraţii şi rezoluţii în probleme politice
internaţionale.
Cea mai mare parte a deciziilor necesită o majoritate de 2/3 din voturile
exprimate. Anumite decizii importante, cum ar fi adoptarea unor recomandări adresate
 - 40 -

guvernelor, trebuie luate în unanimitate. În problemele de procedură, majoritatea

simplă este suficientă.
Comitetul Miniştrilor poate decide crearea unor comitete de experţi
guvernamentali care devin responsabile pentru un sector determinat. Cele mai
reprezentative comitete directoare sau europene, cum mai sunt denumite, au ca obiect
de activitate drepturile omului, politica socială, securitatea socială, populaţia,
sănătatea, migraţia şi azilul, cooperarea juridică, problemele criminalităţii ş.a.
Trebuiesc amintite, totodată, conferinţele miniştrilor din ţările europene, care
au un important rol în fundamentarea deciziilor Comitetului Miniştrilor. Astfel, începând
din anul 1959 se desfăşoară periodic conferinţele miniştrilor însărcinaţi cu problemele
familiale, precum şi cele ale miniştrilor educaţiei, din anul 1961 ale miniştrilor justiţiei,
din anul 1972 ale miniştrilor muncii, din 1979 ale miniştrilor securităţii sociale, din 1980
ale miniştrilor însărcinaţi cu problemele migraţiei, din 1986 ale responsabililor
ministeriali însărcinaţi cu problemele egalităţii dintre femei şi bărbaţi.
Cel de-al doilea organ reprezentativ al Consiliului Europei, Adunarea
Parlamentară, este, spre deosebire de Comitetul Miniştrilor, care este un organ de
decizie, un organ consultativ, fără putere de legiferare. Numărul reprezentanţilor
fiecărui stat membru (între 2 şi 18) este stabilit în funcţie de populaţia ţării respective,
compoziţia delegaţiilor reflectând raportul de forţe între partidele politice din statul
respectiv. Parlamentarii se pronunţă, însă, în nume propriu şi nu în numele
parlamentului care i-a desemnat sau al partidului pe care-l reprezintă.
În cadrul Adunării Parlamentare, s-au format următoarele grupuri politice:
socialist, partidul popular european, grupul democraţilor europeani, liberal, grupul
democratic şi reformator, grupul pentru stânga unitară europeană.
România este reprezentată de un număr de 10 parlamentari.
Hotărârile Adunării Parlamentare se constituie în orientări pentru guvernele
statelor membre, respectiv pentru parlamentele naţionale.
Pe lângă Adunare sunt organizate o serie de comitete de experţi în diverse
domenii, inclusiv în cel al relaţiilor cu statele nemembre.
Adunarea întreţine un dialog permanent, la toate nivelurile, cu Comitetul
Miniştrilor, căruia îi prezintă rapoarte şi recomandări.
În sarcina Adunării Parlamentare stă alegerea Secretarului General al Consiliului
Europei, a Secretarului General adjunct, a judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului, precum şi a grefierului Adunării.

c. Activitatea normativă

Activitatea normativă a Consiliului Europei s-a concretizat în elaborarea a 196 de

convenţii şi acorduri europene până în anul 2005, precum şi protocoale la acestea,
majoritatea deschise spre ratificare sau aderare şi statelor care nu fac parte din
organizaţie.
 - 41 -

Spre deosebire de instrumentele normative adoptate în cadrul Uniunii Europene,

care sunt obligatorii pentru statele membre, convenţiile Consiliului Europei sunt
obligatorii doar în ţările care le semnează şi le ratifică sau aderă la acestea. Aşadar,
ele nu conferă un caracter supranaţional Consiliului Europei.
Pe de altă parte, convenţiile şi acordurile neratificate se constituie într-o sursă
de inspiraţie sau de iniţiativă pentru guvernele statelor membre.
Pe lângă convenţii, au fost adoptate de către Consiliul Europei numeroase
recomandări adresate statelor membre, ce stabilesc orientări în diverse probleme.
Nefiind documente strict juridice, cu caracter obligatoriu, ele trasează direcţii de
acţiune ale organizaţiei, putând fi transformate în convenţii sau acorduri.
Este interesant de amintit că prin cele 196 de convenţii şi acorduri încheiate sub
egida Consiliului Europei se acoperă ceea ce ar fi trebuit să se reglementeze în zeci de
mii de tratate bilaterale. Se învederează, astfel, eficienţa constituirii organizaţiei
europene în girarea relaţiilor atât de complexe interstatale prin intermediul tratatelor
multilaterale.
Actele normative adoptate în cadrul Consiliului Europei acoperă aproape toate
domeniile dreptului: dreptul civil, inclusiv dreptul familiei, dreptul administrativ, drept
internaţional, drept penal etc.
Întreg acest edificiu normativ vizează crearea unei infrastructuri care să
favorizeze cooperarea interstatală în Europa, să stimuleze actualizarea sistemelor
naţionale de drept, precum şi să acopere, când e cazul, unele lacune legislative.

II. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI (1950)

a. Caracteristici generale

Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

a fost semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie
1953. Ea a transformat, pe plan regional european, 18 principii proclamate în 1948 în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite, în
obligaţii juridice concrete. România a ratificat acest document internaţional prin Legea
nr. 30/1994 privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie (publicată in
Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994).
Fiind cel mai important instrument juridic în sistemul convenţional al Consiliului
Europei, Convenţia europeană a drepturilor omului constituie un reper de marcă în
dezvoltarea dreptului internaţional. Influenţa sa a fost resimţită nu numai de-a lungul
Europei, dar şi pe toate continentele şi în toate ţările în care s-au depus eforturi
pentru a se asigura o mai bună protecţie a drepturilor omului.
La ora actuală, sistemul de protecţie european instituit prin Convenţie este nu
numai cel mai vechi, dar, totodată, şi cel mai avansat şi eficace din toate sistemele
existente de protecţie a drepturilor omului.
 - 42 -

Convenţia europeană a drepturilor omului este un tratat internaţional în virtutea

căruia statele contractante îşi asumă anumite obligaţii juridice. Guvernele au obligaţia
de a veghea ca persoanele care sunt sub jurisdicţia lor, şi nu numai cetăţenii ţării
respective, să se bucure de drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie.
Unele ţări au integrat Convenţia în dreptul naţional, astfel încât orice individ să
poată prezenta o plângere sau un apel la un tribunal naţional sau către o altă autoritate
bazându-se direct pe prevederile acesteia. Dar, chiar dacă o ţară nu a integrat
Convenţia în dreptul său, acesta nu trebuie să fie în conflict cu instrumentul european.
Convenţia nu este destinată să înlocuiască sistemele naţionale de protecţie a
drepturilor omului, ci să constituie o garanţie internaţională ce se adaugă dreptului de
recurs în fiecare stat. Această garanţie se concretizează prin posibilitatea indivizilor
care se consideră lezaţi în drepturile lor de a antama proceduri în faţa instituţiilor create
în baza Convenţiei în contra guvernului pe care-l consideră responsabil
Începând cu anul 1950, 14 protocoale au întărit Convenţia europeană a
drepturilor omului. Ele garantează anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele ce
figurau deja în Convenţie sau modifică anumite dispoziţii procedurale.

b. Drepturi şi libertăţi garantate

Majoritatea drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţia europeană a

drepturilor omuluişi protocoalele adiţionalea la aceasta au un caracter civil sau politic.
Drepturile sociale şi economice sunt înscrise şi garantate prin Carta socială
europeană.
Drepturile şi libertăţile înscrise în Convenţie sunt recunoscute "oricărei persoane
aflate sub jurisdicţia statelor membre" (art. 1). Sunt protejate, aşadar, nu numai
drepturile cetăţenilor statului respectiv, dar şi cele ale străinilor, persoanelor fără
cetăţenie, precum şi persoanelor fără capacitate juridică, cum sunt copiii sau
persoanele cu handicap sever.
Sistemul normativ instituit de Convenţia europeană a drepturilor omului cuprinde
următoarele drepturi

Conventia din 1950

Articolul 2: Dreptul la viata

Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu este
considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar
rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:
a) pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane
legal detinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.
 - 43 -

Articolul 3: Interzicerea torturii

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.

Articolul 4: Interzicerea sclaviei si a muncii fortate

Sclavia şi munca forţată presupun forme de control asupra individului şi sunt
caracterizate de condiţii opresive pe care individul nu le poate schimba sau pe care nu
le poate înlătura.
Cât priveşte munca forţată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut apel,
în definirea acesteia, la convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, conform cărora
ea priveşte "orice muncă sau serviciu care este impus de la orice persoană sau
ameninţarea oricărei pedepse şi pentru care persoana respectivă nu s-a oferit ea
însăşi ca voluntară" (art. 2 al Convenţiei O.I.M. nr. 29).

Potrivit art. 4 din Convenţia Europeană, nimeni nu poate fi constrâns să

desfăşoare o muncă forţată sau obligatorie; prin excepţie de la această regulă, nu se
consideră muncă forţată sau obligatorie:

- munca prestată în mod normal de către o persoană aflată în detenţie sau pe

durata cât este pusă în libertate condiţionată;
- serviciul cu caracter militar sau, în cazul obiecţiei de conştiinţă, în ţările în care
aceasta este recunoscută, serviciul cerut în locul serviciului militar obligatoriu;

- orice serviciu cerut în caz de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;
- orice muncă sau serviciu făcând parte din obligaţiile civice normale.

Articolul 5: Dreptul la libertate si securitate

Convenţia prevede o serie de garanţii menite să elimine orice încălcare sau
abuzuri legate de exercitarea acesrtui drept. Astfel:
1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:
a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal
competent;

b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la
o hotarire pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii
executarii unei obligatii prevazute de lege;
c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare
competente, atunci cind exista motive verosimile de a banui ca a savirsit o infractiune
 - 44 -

sau cind exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa

savirseasca o infractiune sau sa fuga dupa savirsirea acesteia;

d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarita pentru educatia sa sub
supraveghere sau despre detentia sa legala, in scopul aducerii sale in fata autoritatii
competente;

e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o
boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui
vagabond;

f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o
impiedica sa patrunda in mod ilegal pe teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o
procedura de expulzare ori de extradare.

2. Orice persoana arestata trebuie sa fie informata, in termenul cel mai scurt si intr-o
limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii
aduse impotriva sa.

3. Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c)

din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui
magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi
judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate
poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la
audiere.
4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa
introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen
scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este
ilegala.

5. Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare
dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii.

Articolul 6: Dreptul la un proces echitabil

La fel ca şi articolul precedent, art. 6 are o importanţă deosebită pentru că
prevede garanţii procedurale pentru a se asigura un proces echitabil. În acest sens:
1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un
termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita
de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter
civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.
Hotarirea trebuie sa fie pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinte poate
fi interzis presei si publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia
 - 45 -

in interesul moralitatii, al oridinii publice ori al securitatii nationale intr-o societate

democratica, atunci cind interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la
proces o impun, sau in masura considerata absolut necesara de catre instanta atunci
cind, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor
justitiei.
2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pina ce
vinovatia va fi legal stabilita.

3. Orice acuzat are, in special, dreptul:

a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod
amanuntit, asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;
b) sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;
c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune
de mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de
un avocat din oficiu, atunci cind interesele justitiei o cer;
d) sa intrebe daca sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si
audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii;
e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba
folosita la audiere.

Articolul 7: Nici o pedeapsa fara lege

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul
in care a fost savirsita, nu constituia o infractiune, potrivit dreptului national si
international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severa decit aceea
care era aplicabila in momentul savirsirii infractiunii.

Articolul 8: Dreptul la respectarea vietii personale si familiale

Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a
domiciliului sau si a corespondentei sale.
Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decit
in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura
care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala,
siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor
penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.

Articolul 9: Libertatea de gândire, constiinta si religie

Orice persoana are dreptul la libertatea de gindire, de constiinta si de religie;
acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si
libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea in mod individual sau in colectiv, in
public sau in particular, prin cult, invatamint, practici si indeplinirea ritualurilor.
 - 46 -

Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restringeri decit acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o
societate democratica, pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a
moralei publice ori pentru protejerea drepturilor si libertatilor altora.

Articolul 10: Libertatea de expresie

Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde
libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara
amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu
impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de
televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi
supusa unor formalitati, conditii, restringeri sau sanctiuni prevazute de lege, care
constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala,
integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si pevenirea infractiunilor,
protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora pentru a
impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si
impartialitatea puterii judecatoresti.

Articolul 11: Libertatea de întrunire si asociere

Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire pasnica si la libertatea de
asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu altii sindicate si de a se afilia la sindicate
pentru apararea intereselor sale.
Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restringeri decit acelea
care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica,
pentru securitatea nationala, siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea
infractiunilor, protejarea sanatatii sau a moralei ori pentru protectia drepturilor si
libertatilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restringeri legale sa fie impuse
exercitarii acestor drepturi de catre membrii fortelor armate, ai politiei sau ai
administratiei de stat.

Articolul 12: Dreptul la casatorie

Incepind cu virsta stabilita prin lege, barbatul si femeia au dreptul de a se casatori si de
a intemeia o familie conform legislatiei nationale ce reglementeaza exercitarea acestui
drept.

Articolul 13: Dreptul la un recurs efectiv

Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de Convenţia europeană a
drepturilor omului au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante
nationale, chiar si atunci cind incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in
exercitarea atributiilor lor oficiale.
 - 47 -

Articolul 14: Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de Convenţia europeană a
drepturilor omului trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata, in special, pe
sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala
sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta
situatie.

Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 1

Articolul 1: Protectia proprietăţii

Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in
conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Articolul 2: Dreptul la educaţie

Articolul 2 al Protocolului nr. 1 dispune că "nimănui nu i se poate refuza dreptul la

instruire". Mai departe, partea a doua a articolului prevede că "statul, în exercitarea
funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta
dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform
convingerilor lor religioase şi filosofice". Aşadar, se lasă la discreţia statului
determinarea naturii şi scopului implicării sale în sistemul educaţional, neavând
obligaţia să asigure anumite facilităţi educaţionale sau să garanteze că fiecare individ
primeşte educaţia pe care o doreşte. Pe de altă parte, este garantat dreptul părinţilor
de a fi respectate convingerile lor în raport cu educaţia copiilor lor.
La rândul ei, jurisprudenţa a adâncit prin interpretare semnificaţia art. 2 al
Protocolului nr. 1. Astfel, Curtea a apreciat că "formularea negativă (a dreptului la
educaţie) indică faptul că părţile contractante nu recunosc un astfel de drept la
educaţie astfel încât să le impună să instituie pe cheltuiala lor sau să subvenţioneze
orice educaţie de un anumit tip sau de un anumit nivel". În fond, este vorba de "a
garanta persoanelor aflate sub jurisdicţia părţilor contractante dreptul, în principiu, de a
dispune ele însele de mijloacele de instruire existente la un moment dat". De
asemenea, pentru ca dreptul la educaţie să fie efectiv, "este necesar ca beneficiarul să
aibă posibilitatea să profite de pe urma educaţiei primite, adică să aibă dreptul să
obţină, în conformitate cu legile în vigoare în fiecare stat, şi într-o formă sau alta,
recunoaşterea oficială a studiilor absolvite" (cazul Legislaţie lingvistică belgiană, 1968).

Articolul 3: Dreptul la alegeri libere

 - 48 -

În concretizarea acestui drept, statele părţi se angajeaza să organizeze, la

intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, in conditiile care asigura libera
exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.

Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 4

Articolul 1: Interzicerea detentiei pentru datorie

Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv ca nu este în masura sa
execute o obligatie contractuala.

Articolul 2: Libertatea de circulatie

1. Oricine se gaseste in mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sa circule in mod
liber si sa-si aleaga in mod liber resedinta sa.
2. Orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor constrigeri decit acelea
care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica,
pentru securitatea nationala, siguranta publica, mentinerea ordinii publice, prevenirea
faptelor penale, protectia sanatatii sau a moralei, ori pentru protejarea dreptirilor si
libertatilor altora.
4. Drepturile recunoscute in paragraful 1 pot, de asemenea, in anumite zone
determinate, sa faca obiectul unor restringeri care, prevazute de lege, sint justificate de
interesul public intr-o societate democratica.
Articolul 3: Interzicerea expulzarii nationalilor
1. Nimeni nu poate fi expulzat printr-o masura individuala sau colectiva, de pe teritoriul
statului al carui cetatean este.
2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al carui cetatean
este.

Articolul 4: Interzicerea expulzarilor colective ale strainilor

Protocolul nr. 6
Articolul 1: Abolirea pedepsei cu moartea
În temeiul acestui articol, pedeapsa cu moartea este abolită, nimeni neputând fi
condamnat la o asemenea pedeapsa si nici executat.

Drepturi prevăzute de Protocolul nr. 7

Articolul 1: Garantii procedurale în caz de expulzare a strainilor

1. Un strain care isi are resedinta in mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat
decit in temeiul executarii unei hotariri luate conform legii si el trebuie sa poata:
a)sa prezinte motivele care pledeaza impotriva expulzarii sale;
 - 49 -

b) sa ceara examinarea cazului sau; si c) sa ceara sa fie reprezentat in acest scop in

fata autoritatilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de catre
aceasta autoritate.

2. Un strain poate fi expulzat inainte de exercitarea drepturilor enumerate in paragraful

1 a), b) si c) al acestui articol, atunci cind expulzarea este necesara in interesul ordinii
publice sau se intemeiaza pe motive de securitate nationala.

Articolul 2: Dreptul la dublu grad de jurisdictie în probleme penale

1. Orice persoana declarata vinovata de o infractiune de catre un tribunal are dreptul

sa ceara examinarea declaratiei de vinovatie sau a condamnarii de catre o jurisdictie
superioara. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi
exercitat, sint reglementate de lege.

2. Acest drept poate face obiectul unor exceptii in cazul infractiunilor minore, asa cum
acestea sint definite de lege, sau cind cel interesat a fost judecat in prima instanta de
catre cea mai inalta jurisdictie ori a fost declarat vinovat si condamnat ca urmare a unui
recurs impotriva achitarii sale.

Articolul 3: Dreptul la indemnizatie în caz de eroare judiciară

Atunci cind o condamnare penala definitiva este ulterior anulata sau cind este acordata
gratierea, pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeste ca s-a produs o
eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsa din cauza acestei condamnari
este despagubita conform legii ori practicii in vigoare in statul respectiv, cu exceptia
cazului in care se dovedeste ca nedescoperirea in timp util a faptului necunoscut ii este
imputabila in tot sau in parte.

Articolul 4: Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori

1. Nimeni nu poate fi urmarit sau pedepsit penal de catre jurisdictiile aceluiasi stat
pentru savirsirea infractiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotarire definitiva conform legii si procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispozitiile paragrafului precedent nu impiedica redeschiderea procesului, conform

legii si procedurii penale a statului respectiv, daca fapte noi ori recent descoperite sau
un viciu fundamental in cadrul procedurii precedente sint de natura sa afecteze
hotarirea pronuntata.

Articolul 5: Egalitatea între soti.

 - 50 -

Sotii se bucura de egalitate in drepturi si in responsabilitati cu caracter civil, intre ei si

in relatiile cu copiii lor in ceea ce priveste casatoria, pe durata casatoriei si cu prilejul
desfacerii acesteia. Acest articol nu impiedica statele sa ia masurile necesare in
interesul copiilor.

c. Condiţii de exercitare

În exercitarea drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, statele membre trebuie să urmărească respectarea următoarelor exigenţe:

1. Nediscriminarea
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute trebuie să fie asigurată "fără
vreo deosebire fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii publice
sau orice alte opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate
naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie" (art. 14).
În acelaşi sens, Protocolul 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale interzice în mod general discriminarea.
Distincţiile necesare pe care unele legi le prevăd în favoarea anumitor categorii
de persoane nu trebuie să depăşească anumite limite, de altfel destul de flexibile în
perspectiva jurisprudenţei Curţii europene (cazul Lithgow şi alţii C. Regatul Unit, 1987).
Convenţia europeană a drepturilor omului garantează drepturile indivizilor, şi nu
ale grupurilor ca atare. Practic, aceasta înseamnă că numai părţile care sunt în mod
direct afectate prin violarea unuia sau mai multor drepturi prevăzute de Convenţie pot
înainta o cerere la Strasbourg. Chiar în cazul cererilor prezentate în grup, fiecare
individ din cadrul acestuia trebuie să susţină că a fost victima unei violări anume 15.

2. Restrângerea exerciţiului unor drepturi

Aşa cum am mai amintit, după ce primul paragraf al articolelor 8-11 ale
Convenţiei şi al art. 1 al Protocolului nr. 4 garantează o serie de drepturi, cel de-al
doilea paragraf al articolelor amintite (al 3-lea în cazul art. 2 al Protocolului nr.4)
stabilesc o serie de temeiuri care pot fi invocate în vederea restrângerii drepturilor şi
libertăţilor respective. Această structură contribuie la identificarea unui echilibru între
drepturile individului şi interesele mai largi ale unei societăţi democratice, ca şi în
instanţele la care s-ar ajunge în caz de conflict (cazul Klass şi alţii c. R.F. Germania,
1978).
Jurisprudenţa a stabilit regula strictei interpretări a acestor clauze, astfel, încât să
fie evitate eventualele abuzuri. Aceasta înseamnă că "nici un alt criteriu decât acelea
menţionate în însăşi clauza de exceptare nu va fi la baza vreunei restricţii şi că aceste
criterii trebuie să fie înţelese astfel încât limbajul să nu fie extins dincolo de înţelesul
obişnuit" (cazul Times c. Regatul Unit, 1979).
15
Vezi, Donna Gomien, Short guide to the European Convention on Human Rights, Council of Europe,
Strasbourg, 1991, p. 32, 113.
 - 51 -

În toate paragrafele menţionate, există două condiţii cărora li se aplică regula

strictei interpretări, şi anume restricţiile drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie prevăzute
de lege şi necesare într-o societate democratică.
Adoptarea de restricţii în condiţiile legii impune ca legea respectivă să fie
accesibilă şi formulată în mod precis "astfel ca orice cetăţean să-şi poată adapta
conduita" (cazul Sunday Times c. Regatul Unit), iar exerciţiul puterii de discreţie a
statului să vizeze un scop legitim (cazul Malone c. Regatul Unit, 1984).
De asemenea, un stat nu poate invoca o stare generală de necesitate pentru a
justifica restrângerea drepturilor şi libertăţilor (cazul Grecia, 1969).
Articolele 17 şi 18 ale Convenţiei europene a drepturilor omului privesc şi ele
restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor prevăzute de aceasta. Articolul 17
interzice statelor, grupărilor sau indivizilor de a acţiona astfel încât să fie afectate sau
chiar înfrânte drepturile şi libertăţile recunoscute în Convenţie sau de a aduce limitări
mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de ea. Sunt posibile,
conform acestui articol, două situaţii: aceea în care statul consideră că un grup sau un
individ a acţionat contrar principiului, şi aceea în care un grup sau un individ acuză
statul că a depăşit limitele competenţei sale.

În schimb, art. 18 dispune că "restrîngerile care, în termenii prezentei Convenţii,

sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru
care ele au fost prevăzute". Acest articol poate fi invocat în legătură cu unul sau altul
din drepturile garantate de Convenţie.

3. Derogări în caz de război sau alt pericol public

Articolul 15 al Convenţiei europene a drepturilor omului reglementează în mod
foarte strict derogările de la obligaţiile asumate de statele membre, în caz de război
sau alt pericol public, şi anume "numai în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu
condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul
internaţional".
Termenul de "pericol public" trebuie să întrunească următoarele elemente (vezi,
cazul Grecia, 1969) :
1. să fie actual sau iminent;
2. efectele sale să implice întreaga naţiune;
3. să fie ameninţată continuarea vieţii organizate a comunităţii;
4. criza sau pericolul să fie excepţionale, astfel încât măsurile normale sau restricţiile
permise de Convenţie pentru asigurarea siguranţei publice, sănătăţii şi ordinii să se
dovedească ineficiente.
Mai mult, paragraful 2 al art. 15 interzice derogările la art. 3 (tortura, pedepsele sau
tratamentele inumane ori degradante), art. 4 par. 1 (sclavia) şi art. 7 (neretroactivitatea
legii penale).
 - 52 -

d. Mecanismul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia europeană

a drepturilor omului

Respectarea drepturilor omului este asigurată, de către Curtea europeană a

drepturilor omului, instituită de către Convenţie, amendata de Protocolul nr. 11.
Curtea examinează cererile conţinând alegaţii privind încălcări ale Convenţiei
emanând, în temeiul art. 33 al Convenţiei, fie de la state (cereri interstatale), fie,
conform art. 34, de la persoane fizice, organizaţii neguvernamentale sau orice grup de
particulari care se pretind victime ale vreunei violări a drepturilor şi libertăţilor garantate
prin Convenţie (recursuri individuale).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are atât o competenţă jurisdicţională
(vizând interpretarea şi aplicarea Convenţiei europene a drepturilor omului), cât şi o
competenţă consultativă.

Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea europeană a drepturilor omului se compune dintr-un numar de judecatori egal
cu acela al statelor contractante, neexistând însă nici o restrictie în ceea ce priveste
numarul de judecatori de aceeasi nationalitate.
Judecatorii sunt alesi de fiecare data pentru sase ani, de catre Adunarea
Parlamentara a Consiliului Europei. Totusi, mandatul unei jumatati din numarul
judecatorilor alesi la primele alegeri va expira dupa trei ani, astfel încât reînnoirea
mandatelor unei jumatati din numarul judecatorilor sa se faca la fiecare trei ani.

Judecatorii îsi exercita activitatea cu titlu individual si nu reprezinta nici un stat. Ei

nu pot exercita vreo activitate incompatibila cu obligatiile lor de independenta si
impartialitate sau cu disponibilitatea ceruta de o activitate exercitata pe timp complet.
Mandatul judecatorilor expira la atingerea vârstei de saptezeci de ani.
Curtea, în plenul ei îsi alege presedintele, doi vicepresedinti si doi presedinti de
sectiune pe o perioada de trei ani.
Conform regulamentului sau, Curtea este formata din patru sectiuni, a caror
compozitie, fixata pe trei ani, trebuie sa fie echilibrata atât din punct de vedere
geografic, cât si din punct de vedere al reprezentarii pe sexe si tinând seama de
diferitele sisteme juridice existente în statele contractante. Fiecare sectiune este
prezidata de un presedinte, doi dintre presedintii de sectiune fiind în acelasi timp
vicepresedinti ai Curtii. Presedintii de sectiune sunt asistati si, daca este cazul, sunt
înlocuiti de vicepresedintii de sectiune.

Comitete formate din trei judecatori sunt constituite pe o perioada de 12 luni,

în cadrul fiecarei sectiuni. Aceste comitete au un rol important în activitatea de selecţie
a cererilor din punct de vedere al indeplinirii condiţiilor de admisibilitate.
Camere din sapte membri (pentru judecata de fond) sunt constituite în cadrul
fiecarei sectiuni, pe baza sistemului rotatiei, presedintele de sectiune si judecatorul
 - 53 -

ales în numele statului interesat participând de drept. Atunci când judecatorul ales în
numele statului interesat nu este membru al sectiunii, el participa în calitate de membru
de drept al camerei. Membrii sectiunii care nu sunt membri plini ai Camerei iau parte
ca membri supleanti.
Compusa din saptesprezece judecatori, Marea Cameră este constituita pentru o
durata de trei ani şi este competentă să analizeze cauzele privind probleme grave de
interpretare a Convenţiei precum şi pentru cauzele interstatale.
În afara membrilor de drept – presedintele, vicepresedintii si presedintii de
sectiuni – ea se compune, dupa sistemul rotatiei, pornind de la doua grupe care
alterneaza la fiecare noua luni si a caror compozitiei se doreste echilibrata din punct de
vedere geografic si tine seama de diferitele sisteme juridice existente în statele
contractante.
Judecătorul ales în numele unui stat parte într-un litigiu este membru din oficiu al
Camerei şi al Marii Camere. Fac parte, de asemenea, din Marea Cameră, Preşedintele
Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform
Regulamentului Curţii. Când cauza este deferită Marii Camere, după ce anterior fusese
prezentată Camerei, nici un judecător al Camerei respective nu poate intra în
componenţa Marii Camere, cu excepţia Preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în
numele statului parte interesat.

Procedura în fata Curtii

1. Generalitati

Fiecare stat contractant (cerere statala) sau persoana particulara care se considera
victima violarii Conventiei (cerere individuala) poate adresa direct Curtii de la
Strasbourg o cerere invocând violarea de catre un stat contractant a unuia din
drepturile garantate de Conventie. O nota pentru îndrumarea petitionarilor si formulare
de cerere pot fi obtinute de la grefa.
Procedura în fata noii Curti europene a drepturilor omului este adversativa si publica.
Audientele sunt publice, daca Camera/Marea Camera nu decide altfel din cauza unor
circumstante exceptionale. Memoriile si alte documente depuse la grefa Curtii de catre
parti sunt accesibile publicului.
Solicitantii individuali pot supune ei însisi cererile, dar se recomanda reprezentarea de
catre un avocat si aceasta este chiar necesara pentru audieri sau dupa ce cererea a
fost declarata admisibila. Consiliul Europei a înfiintat un sistem de asistenta juridica
pentru reclamantii care nu au resurse suficiente.
Limbile oficiale ale Curtii sunt franceza si engleza, dar cererile pot fi redactate în una
din limbile oficiale ale statelor contractante. Îndata ce solicitarea a fost declarata
admisibila, trebuie utilizata una din limbile oficiale ale Curtii, daca presedintele
Camerei/Marii Camere nu autorizeaza folosirea în continuare a limbii folosite în cerere.
 - 54 -

2. Procedura referitoare la admisibilitate

Fiecare cerere individuala este repartizata unei sectiuni al carei presedinte
desemneaza un raportor. Dupa o examinare preliminara a cazului, raportorul hotaraste
daca acesta trebuie examinat de un comitet de trei membri sau de o camera.

Un comitet poate declara, în unanimitate, o cerere inadmisibila sau sa o stearga

de pe rolul Curtii atunci când o astfel de hotarâre poate fi luata fara alta examinare.

În afara cazurilor care le sunt repartizate direct de raportori, camerele au cereri

individuale nedeclarate inadmisibile de comitetul celor trei membri, precum si cereri
statale. Ele se pronunta în privinta admisibilitatii ca si a fondului cererilor, în general
prin decizii separate, dar când este cazul, prin decizii unice.

Camerele pot oricând sa renunte în favoarea unei Mari Camere atunci când un
caz ridica o problema grava de interpretare a Conventiei, sau daca solutionarea
problemei poate conduce la o contradictie cu hotarârea data anterior de Curte, cu
conditia ca una din parti sa nu se opuna în termen de o luna de la data notificarii
intentiei de renuntare a Camerei.
Prima etapa a procedurii este de obicei scrisa.

Luate cu majoritate de voturi, hotarârile Camerei privind admisibilitatea trebuie sa

fie motivate si aduse la cunostinta publicului.

Condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale sunt stabilite de către art. 35

al Convenţiei europene a drepturilor omului. Astfel, Curtea nu poate fi sesizată decât
după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept
internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei
definitive.
Tototdată, Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34,
dacă:
a) este anonimă;
b) este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte
sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de
reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi.

De asemenea, Curtea declară indmisibilă orice cerere individuală introdusă în

aplicarea art. 34, atunci când ea consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiiile
Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.
Regula epuizării căilor de recurs interne se regăseşte, de altfel, în toate sistemele
de protecţie a drepturilor omului. Ea permite statelor să rezolve, cu propriile mijloace, o
situaţie născută din violarea dreptului internaţional. De asemenea, se evită posibilitatea
 - 55 -

supraaglomerării instituţiilor internaţionale prin multiplicarea plângerilor care pot fi

soluţionate pe plan intern16.
Conform jurisprudenţei organelor Convenţiei, recursurile trebuie să fie accesibile,
adecvate şi eficace, în măsură să remedieze violarea drepturilor garantate.
Dacă cererea nu este respinsă de către Curte, statul în cauză poate solicita
neacceptarea ei pentru că nu au fost epuizate căile de recurs interne, trebuind să facă
dovada în acest sens. Statul respectiv, însă, poate renunţa la beneficiul regulii epuizării
căilor de recurs interne. Renunţarea trebuie să fie formulată în mod explicit, dar în
practică, cel mai adesea, ea este implicită, în special atunci când statul reclamat
acceptă continuarea procedurii fără să ridice această excepţie.
Atunci când se analizează dacă un reclamant a epuizat recursurile interne, Curtea
ia în consideraţie atât fondul cazului, astfel cum a fost cercetat la nivelul jurisdicţiei
interne, cât şi gradul în care recursurile sunt în mod efectiv disponibile. Curtea a fost
de părere că un reclamant nu este obligat să invoce Convenţia europeană a drepturilor
omului în faţa instanţelor naţionale, atât timp cât el a invocat prevederi ale legislaţiei
interne cu conţinut în mod esenţial similar (cazul Cardot c. Franţa, 1991). Totuşi, un
reclamant trebuie să invoce Convenţia atunci când ea constituie singura bază legală
pentru o anumită cauză (cazul Deweer c. Belgia, 1980 ).
O cerere declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne poate
fi reexaminată de Curte o dată ce reclamantul a epuizat căile de atac disponibile.
Cea de-a doua condiţie impusă de art. 35, conform căreia cererea trebuie
introdusă într-un termen de şase luni de la data deciziei interne definitive răspunde
necesităţii de a se asigura încheierea procesului într-un termen rezonabil, evitându-se
astfel ca deciziile judiciare să fie în mod constant puse în cauză (cererea nr. 214/56,
cazul De Becker c. Belgia).

3. Procedura referitoare la fond

Conform art. 38, în cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea:
a) procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună
cu reprezentanţii părţilor, şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei
desfăşurare eficientă statele interesate vor furniza toate facilităţile necesare;
b) se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea
cauzei pe cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel, cum
acestea sunt recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele sale.

Îndata ce Camera a hotarât sa admita cererea, ea poate invita partile sa supuna

probe suplimentare si observatii scrise, inclusiv în ceea ce îl priveste pe reclamant, o

16
Vezi, Thomas Buergenthal, Alexandre Kiss, La protection internationale des droits de l’homme, Editions
N.P. Engel, Kehl, Strasbourg, Arlington, 1991, p. 60, 64.
 - 56 -

eventuala cerere de “satisfactie echitabila” si sa asiste la o audiere publica privind

fondul cauzei.

Presedintele Camerei poate, în interesul unei bune administrari a dreptatii, sa

invite sau sa autorizeze orice stat contractant care nu este parte la procedura, sau
orice persoana interesata în afara reclamantului, sa faca observatii scrise, sau, în
împrejurari exceptionale, sa ia parte la audiere. Un stat contractant al carui cetatean
este petitionar în caz poate interveni de drept.
În cursul procedurii referitoare la fond, tratative destinate încheierii unei
reglementari amiabile pot fi duse prin intermediul grefierului. Aceste negocieri sunt
confidentiale.

4. Hotarârile

Camerele iau hotarâri cu majoritate de voturi. Fiecare judecator care ia parte la

examinarea cazului are dreptul de a anexa hotarârii, fie opinia sa separata –
concordanta sau diferita - fie o simpla declaratie de dezacord.
În decurs de trei luni de la data pronuntarii hotarârii unei camere, oricare parte
poate solicita ca afacerea sa fie deferita Marii Camere, daca ea ridica o problema
grava referitoare la interpretarea sau la aplicarea Conventiei sau a Protocoalelor sale,
sau o problema grava cu caracter general. Astfel de cereri sunt examinate de un
colegiu de cinci judecatori ai Marii Camere, compus din presedintele Curtii, presedintii
sectiunilor, cu exceptia presedintelui sectiunii de care apartine camera care a emis
hotarârea, si un alt judecator, ales, prin rotatie, dintre judecatorii care nu au fost
membrii camerei initiale.

Hotarârea Camerei devine definitiva la expirarea termenului de trei luni sau

înainte daca partile declara ca nu au intentia de a face apel la Marea Camera sau daca
colegiul de cinci judecatori a respins asemenea cerere.

Daca colegiul accepta cererea, Marea Camera se pronunta asupra cazului cu

majoritate de voturi sub forma unei hotarâri care este definitiva.
Toate hotarârile definitive ale Curtii sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauza.
Dacă Curtea decide că a avut loc o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor şi
dacă dreptul intern al părţii contractante nu permite decât în mod imperfect să se
înlăture consecinţele acesteia, Curtea acordă părţii lezate o reparaţie echitabilă (art.
41).
Bineînţeles, o reglementare amiabilă a cazului este posibilă pe tot parcursul
procedurii.

Controlul executarii deciziilor Curtii si constatarea încalcarilor survenite
revine Comitetului Ministrilor, care asigura, în special, adoptarea de catre state
 - 57 -

a masurilor generale (modificarea legislatiei, jurisprudentei, reglementarilor si

practicilor) necesare evitarii noilor încalcari. El asigura, de asemenea, plata catre
reclamant/ă a reparaţiei echitabile acordate de Curte si, în anumite cazuri,
aplicarea masurilor concrete care garanteaza o reparatie integrala
(redeschiderea procedurii, ridicarea unei decizii de interdictie sau a unei
ordonante de confiscare, stergerea mentiunilor din cazierul judiciar, acordarea
unui permis de sedere etc.).

5. Avizele consultative

Curtea poate, la cererea Comitetului Ministrilor, sa dea avize consultative asupra

problemelor juridice privind interpretarea Conventiei si a Protocoalelor sale. Hotarârea
Comitetului Ministrilor de a cere avizul Curtii este luata cu majoritate de voturi.

Cererile de opinii consultative sunt examinate de Marea Camera, ale carei opinii
sunt emise cu majoritate de voturi. Fiecare judecator poate sa-i anexeze fie expozeul
opiniei sale separate – concordanta sau diferita – fie o simpla declaraţie de dezacord.
III. CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ (1961) ŞI CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ
REVIZUITĂ (1996)

a. Caracteristici generale

Convenţia europeană a drepturilor omului nu se referă, aşa cum am arătat, decât

la drepturile civile şi politice.
Ulterior, în vederea garantării drepturilor economice şi sociale, au fost adoptate o
serie de convenţii, dintre care cele mai importante sunt Carta socială europeană
(1961), împreună cu Protocolul său adiţional (1988), Codul european de securitate
socială (1964), revizuit în 1990, Convenţia europeană de securitate socială (1972) şi
Convenţia europeană privind statutul juridic al muncitorului migrant (1977).
Carta socială europeană, care-şi are originile în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948, ale cărei articole 22-25 consacră un anumit număr de
drepturi sociale (dreptul la muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la concedii
plătite, dreptul sindical, dreptul la protecţia mamelor şi copiilor), constituie corolarul
Convenţiei europene a drepturilor omului, instituind un sistem european pentru
protecţia drepturilor economice şi sociale.
Elaborarea acestui instrument internaţional nu a fost lipsită de dificultăţi, datorită
noutăţii relative a acestor drepturi care, spre deosebire de drepturile civile şi politice, nu
şi-au găsit decât relativ târziu un loc în constituţiile naţionale. Pe de altă parte,
diferenţele considerabile existente în structurile sociale şi economice ale diverselor
state complică elaborarea oricărui acord internaţional în acest domeniu. De altfel,
 - 58 -

acestea sunt dificultăţi pe care le întâmpină şi în prezent statele ce vor să adere la

sistemul instituit de acest instrument juridic internaţional.
Definitivarea Cartei sociale europene a durat aproape zece ani, redactorii ei care
au lucrat cu asistenţa OIM, inspirându-se, mai mult sau mai puţin, pe de o parte, din
substanţa Pactului ONU relativ la drepturile economice şi sociale, cât, mai ales, din
convenţiile şi recomandările OIM.
Dincolo de denumirea sa, Carta socială europeană nu este numai o declaraţie, ci
reprezintă un ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării,
relaţiilor sociale şi securităţii sociale. Efortul redactorilor ei a fost de a identifica, pentru
fiecare dintre drepturile recunoscute, un ansamblu de obligaţii mai mult sau mai puţin
precise ce vor reveni statului ce ratifică acest instrument 17.

Semnată la Torino, la 18 octombrie 1961, Carta socială europeană a intrat în

vigoare la 26 februarie 1965.
Deşi numele său este "Carta socială europeană", trebuie precizat că nu este
vorba de o simplă declaraţie de principii, fiind, de fapt, o convenţie internaţională
obligatorie pentru statele care au ratificat-o. Cu alte cuvinte, nu ne aflăm numai în faţa
unui text programatic, ci a unui ansamblu de dispoziţii obligatorii.
Mai precis, după o primă parte declarativă, ce enumeră 19 drepturi sociale, a
doua parte indică obligaţiile ce incumbă statelor semnatare ale convenţiei, reluându-se
aceste 19 puncte.
Ulterior, Carta socială europeană a fost completată prin trei protocoale, şi
anume:
- Protocolul adiţional din 5 mai 1988, prin care se garantează noi drepturi
grupate în patru articole;
- Protocolul de amendare din 21 octombrie 1991 prin care se restructurează
procedura de control;
- Protocolul adiţional din 9 noiembrie 1995, care stabileşte procedura de
reclamaţii colective.

La 3 mai 1996 a fost adoptată Carta socială europeană revizuită, ratificată şi

de România prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, care va înlocui Carta socială din
1961.Textul reuneşte drepturile garantate de Carta din 1961, cu un număr de
amendamente, drepturile garantate de Protocolul adiţional din 1988, cât şi o serie de
noi drepturi, care ating, în noua redactare, un număr de 31.
În procesul elaborării Cartei, s-a pus problema opţiunii între a se stabili un nivel
ridicat al normelor sau, din contra, un nivel mediu, care să permită un număr cât mai
mare de ratificări. Din maniera de redactare a Cartei, se pare că s-a preferat un nivel
evident sub cel mediu, autorii dovedindu-se relativ prudenţi în acest sens.
De altfel, Partea I a Cartei reprezintă o declaraţie ce determină obiectivele ce
urmează a fi realizate prin aplicarea documentului internaţional
17
X. Prétot - Le droit social européen, Presses universitaires de France, Paris, 1990.
 - 59 -

Pe lângă această caracteristică a nivelului de reglementare, pentru ca un stat să

ratifice Carta socială europeană (revizuită) este suficient a fi acceptate 6 articole din
următoarele 9 articole ale din cele 31 de articole ale Părţii a I -a a Cartei: art. 1, 5, 6, 7,
12, 13, 16, 19 şi 20, precum şi, la alegere, cel puţin 16 articole ale Părţii a II-a sau 63
de paragrafe.
Această tehnică poate să pară puţin ciudată, dar în materia dreptului social
internaţional, ea a devenit obişnuită. Iniţiatorul ei a fost Organizaţia Internaţională a
Muncii (O.I.M.) în procesul elaborării Convenţiei nr.102 privind securitatea socială
(norme minime, 1952).
În acest sens, menţionăm că, potrivit Legii nr.74/1999, România a ratificat un
număr de 17 articole, respectiv 65 paragrafe numerotate.

b. Conţinut

Articolele Cartei sociale europene (revizuite) conţin dispoziţii privind:

Art. 1 - Dreptul la muncă

Prin garantarea dreptului la muncă, părţile se angajează să recunoască ca unul
din principalele lor obiective "realizarea şi menţinerea nivelului cel mai ridicat şi cel mai
stabil posibil de ocupare a forţei de muncă" (par.1).

Art.2 - Dreptul la condiţii de muncă echitabile

În aplicarea acestui sistem se urmăreşte a se fixa o "durată rezonabilă" a zilei de
muncă sau a săptămânii de lucru, a se prevedea zile de sărbătoare plătite şi un
concediu anual de cel puţin patru săptămâni, protecţia lucrătorilor ce-şi desfăşoară
activitatea în condiţii periculoase, precum şi acordarea unui repaus săptămânal.
Dar, aşa cum s-a observat în literatura de specialitate, Carta se limitează la
generalităţi şi nu se pune problema stabilirii unei durate de muncă uniforme, comune.
Un paragraf special obligă statele ce ratifică Carta să se asigure că lucrătorii sunt
informaţi asupra aspectelor esenţiale ale contractului sau relaţiei de muncă.

Art. 3 - Dreptul la securitate şi la igienă în muncă

Se prevede necesitatea adoptării de reglementări privind securitatea şi igiena
muncii, precum şi a măsurilor necesare privind controlul aplicării acestor reglementări.
Carta socială europeană revizuită a introdus o serie de dispoziţii prin care statele
părţi sunt obligate să definească, să aplice şi să reexamineze periodic o politică
naţională coerentă privind securitatea şi sănătatea lucrătorilor la locul de muncă.

Art.4 - Dreptul la o salarizare echitabilă

 - 60 -

Statele membre se angajează să recunoască dreptul lucrătorilor la o remuneraţie

suficientă pentru a le asigura lor, ca şi familiilor lor un nivel de viaţă decent (par.1).
Un salariu minim legal nu există în toate ţările semnatare. Totuşi, organele
însărcinate cu controlul aplicării Cartei au reuşit, prin interpretări, să dea o semnificaţie
mai concretă acestei dispoziţii (salariul cel mai scăzut nu trebuie să fie inferior unui
procent de 60% din salariul mediu naţional). Se prevede, totodată, că remunerarea
orelor suplimentare trebuie să se facă la un tarif majorat.
În problema salariilor femeilor, textul afirmă dreptul lucrătorilor, bărbaţi şi femei,
la o remunerare egală, pentru o muncă de valoare egală, fără alte precizări în plus. În
fapt, acest text nu este decât puţin diferit de cel privind egalitatea salariilor bărbaţilor şi
femeilor, înscris în convenţia corespondentă a Organizaţiei Internaţionale a Muncii
(Convenţia nr. 100/1951).
Articolul 4 conţine, de asemenea, o dispoziţie privind eliminarea reţinerilor din
salarii.
În sfârşit, se arată că, pentru a se stabili o remunerare echitabilă, statele membre
pot alege între negocieri colective sau o metodă legală.

Art.5 - Dreptul sindical

Conform art.5, "în vederea garantării libertăţii pentru muncitori şi patroni de a
constitui şi de a adera la aceste organizaţii, părţile contractante se angajează ca
legislaţia naţională să nu afecteze această libertate şi nici să nu fie aplicată astfel încât
să afecteze această libertate".
Carta autorizează o serie de excepţii care au fost solicitate de ţările în care
dreptul sindical nu aparţine tuturor categoriilor de lucrători, cum este cazul
funcţionarilor care nu se bucură, peste tot, de deplină libertate sindicală.
De asemenea, textul prevede că, pentru membrii forţelor armate, măsura în care
garanţiile dreptului sindical vor fi prevăzute va fi determinată de legislaţiile naţionale.

Art.6 - Dreptul de negociere colectivă

Recunoaşterea dreptului de negociere colectivă este corelată cu aceea a
dreptului la grevă. Acesta este un serios pas înainte, dacă luăm în considerare că
dreptul la grevă nu este recunoscut în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii,
iar unele legislaţii ale ţărilor membre ale Consiliului Europei nu recunosc ca atare acest
drept.

Art.7 Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie

Vârsta minimă de admitere la angajare este fixată la 15 ani, ceea ce este
conform cu prevederile convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Totodată, vârsta minimă pentru a fi admis la muncă în cazul anumitor ocupaţii
determinate, considerate ca fiind periculoase sau insalubre, a fost fixată prin Carta
socială europeană revizuită la 18 ani.
 - 61 -

De asemenea, este prevăzută o protecţie deosebită din punct de vedere medical,

inclusiv un control medical periodic, pentru lucrătorii sub18 ani.
Vârsta până la care durata de muncă trebuie să fie limitată a fost stabilită la 18
ani.

Art.8 - Dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii

Carta socială spre deosebire de convenţiile O.I.M., prevede că repaosul de

maternitate va putea fi însoţit, fie de un concediu plătit, fie de prestaţii de securitate
socială, fie de un vărsământ prelevat din fondurile publice.
Altfel spus, dreptul la concediul de maternitate dă posibilitatea unei alegeri, fapt
ce distinge Carta socială de prevederile Convenţiei O.I.M. nr.3 privind protecţia
maternităţii (1919). Conform convenţiei europene, protecţia maternităţii se poate face
în cadrul unei politici de securitate socială sau în cadrul dreptului muncii, trebuind să
existe o compensare cvasiintegrală a salariului femeii în timpul concediului său de
maternitate. Carta merge, din acest punct de vedere, mai departe faţă de
convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Carta revizuită a extins perioada în care o femeie însărcinată nu poate fi

concediată. Această perioadă începe din momentul în care muncitoarea notifică
angajatorului faptul că este însărcinată şi se întinde până la sfârşitul concediului de
maternitate (stabilit la minimum 14 săptămâni.

Art.9 - Dreptul la orientare profesională

Statele membre se angajează să instituie un sistem instituţional care să sprijine
toate persoanele, inclusiv cele cu handicap, să rezolve problemele legate de alegerea
unei profesii sau de promovare profesională, ţinând seama de caracteristicile acestora,
precum şi de posibilităţile pieţei forţei de muncă.

Art.10 - Dreptul la formare profesională

Acest articol instituie obligativitatea statelor de a implementa un sistem de
pregătire, general şi coerent, şi a altor sisteme de formare profesională în folosul
tinerilor.
De asemenea, se prevăd măsuri speciale pentru recalificarea profesională a
muncitorilor adulţi, conform necesităţilor progresului tehnic şi noilor orientări pe piaţa
forţei de muncă, prin măsuri speciale de reconversie şi reinserţie de lungă durată a
şomerilor.

Art.11 - Dreptul la protecţia sănătăţii

Se prevede angajamentul adoptării acelor măsuri care să elimine, pe cât posibil,
factorii ce induc o sănătate deficientă, precum şi organizarea unor servicii de
 - 62 -

consultaţie şi educaţie vizând ameliorarea stării de sănătate şi întărirea simţului de

responsabilitate individuală în materie de sănătate.

Art.12 - Dreptul la securitate socială

Se înscrie dezideratul menţinerii unui regim de securitate socială la un nivel
satisfăcător, cel puţin egal celui necesar pentru ratificarea Codului european de
securitate socială.
În acelaşi timp, statele membre se angajează să ridice, progresiv, nivelul
regimului de securitate socială, inclusiv prin încheierea unor acorduri bilaterale şi
multilaterale sau prin alte instrumente juridice internaţionale.

Art.13 - Dreptul la asistenţă socială şi medicală

În vederea asigurării exercitării efective a dreptului de asistenţă socială şi
medicală, statele semnatare se angajează să vegheze ca orice persoană care nu
dispune de resurse suficiente şi care nu este în măsură să şi le procure prin propriile
mijloace sau să le primească din altă sursă, în special prin prestaţii rezultând dintr-un
regim de securitate socială, să poată obţine o asistenţă adecvată şi, în caz de boală,
îngrijirile cerute de situaţia sa.

Art.14 - Dreptul de a beneficia de servicii sociale

În aplicarea acestui drept se urmăreşte încurajarea şi organizarea serviciilor ce
utilizează metode proprii serviciului social şi care contribuie la bunăstarea şi
dezvoltarea indivizilor şi grupurilor profesionale, ca şi adaptarea lor la mediul social.

Art.15 - Dreptul persoanelor cu handicap la autonomie, integrare socială şi

participare la viaţa comunităţii.
Se prevăd măsuri adecvate pentru plasarea persoanelor cu handicap fizic, în
special prin intermediul serviciilor specializate de plasare, precum şi măsuri de
încurajare a patronilor pentru a angaja în muncă persoane cu handicap.

Art.16 - Dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică

Este un drept asigurat prin intermediul prestaţiilor sociale familiale, prin dispoziţii
fiscale de încurajare a construcţiilor de locuinţe adaptate necesităţilor familiale, de
ajutorare a tinerelor familii sau prin orice alte măsuri adecvate.

Art.17 - Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi

economică
Articolul prevede, în mod general, că statele contractante vor lua toate măsurile
necesare şi adecvate în acest sens, inclusiv crearea sau menţinerea instituţiilor sau
serviciilor corespunzătoare.

Art.18 - Dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte Părţi

 - 63 -

Pe lângă cadrul creat de Uniunea Europeană, acest articol instituie obligaţia de a

aplica, într-un spirit liberal, reglementările privind exercitarea de către străini a unei
activităţi pe teritoriul altui stat.
Statele semnatare se angajează să faciliteze cetăţenilor altor state contractante
să lucreze pe teritoriul lor, fiind expres indicat că se vor adapta reglementările în
vigoare şi că se vor simplifica formalităţile care privesc lucrătorii străini.

Art.19 - Dreptul muncitorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă

O dată ce se permite lucrătorilor străini să se instaleze pe teritoriul unui alt stat,
trebuie să li se recunoască acestora egalitatea drepturilor.
Cele 12 paragrafe ale articolului instituie egalitatea cu privire la impozite, taxe,
acţiuni în justiţie, expulzare, transferul câştigurilor ş.a.
Totuşi, conform art.19, lucrîtorul migrant poate cere doar în limitele legislaţiei
statului în cauză ca familia să i se alăture, precum şi să transfere integral câştigurile şi
economiile sale.

Art.20 - Dreptul la egalitate de şanse şi tratament în materie de angajare şi

profesie, fără discriminare bazată pe sex
Sunt vizate, în principal, accesul la angajare, protecţia contra concedierii şi
reinserţia profesională, reciclarea, recalificarea profesională, condiţiile de angajare şi
de muncă, inclusiv remunerarea, evoluţia profesională, inclusiv promovarea.

Art.21 - Dreptul la informare şi consultare

Conform legislaţiei şi practicii naţionale, statele membre se angajează să ia sau
să promoveze acele măsuri care să permită lucrătorilor să fie informaţi periodic sau în
timp oportun asupra situaţiei economice şi financiare a întreprinderii. Este reţinută,
totodată, obligaţia organizării de consultări privind deciziile susceptibile să afecteze în
mod substanţial interesele muncitorilor.

Art.22 - Dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de

muncă şi a mediului de muncă
Sunt reglementate protecţia sănătăţii şi securităţii în cadrul întreprinderii,
organizarea serviciilor şi facilităţilor sociale şi socio-culturale ale întreprinderii, precum
şi controlul respectării reglementărilor în aceste domenii.

Art.23- Dreptul persoanelor în vârstă la o protecţie socială

Sunt avute în vedere, printre altele, măsuri ce au ca obiect garantarea de resurse
suficiente, locuinţe adecvate, diverse ajutoare, îngrijirea sănătăţii etc.

Art. 24- Dreptul la protecţie în caz de concediere

Acest articol protejează lucrătorii împotriva concedierilor abuzive, precum şi
dreptul acestora la o indemnizaţie adecvată sau la o altă reparaţie corespunzătoare.
 - 64 -

Art. 25- Dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate

a patronului acestora
Creanţele lucrătorilor rezultate ca urmare a contractelor de muncă sau a relaţiilor
de muncă trebuie să fie garantate de o instituţie de garantare sau orice altă formă
eficientă de protecţie.

Art. 26-Dreptul la demnitate în muncă

Articolul urmăreşte să promoveze sensibilizarea, informarea şi prevenirea în
materie de hărţuire la locul de muncă sau în legătură cu munca, precum şi în privinţa
oricărui alt comportament ostil sau ofensiv.

Art. 27- Dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi

tratament
Scopul acestei prevederi este acela de a se evita ca responsabilităţile familiale
să diminueze şansele profesionale ale lucrătorilor. De aceea, statele trebuie să adopte
măsuri specifice, în special în favoarea menţinerii şi întoarcerii la viaţa activă după o
perioadă de absenţă ca urmare a îngrijirii copilului şi a concediului parental.

Art. 28- Dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi

facilităţile acordate acestora
Părţile se angajează ca, în întreprinderi, reprezentanţii lucrătorilor să beneficieze
de o protecţie efectivă împotriva actelor care ar putea să le aducă un prejudiciu,
inclusiv împotriva concedierii, şi care ar fi motivate de calitatea sau de activităţile
acestora ca reprezentanţi ai lucrătorilor din întreprindere.

Art. 29- Dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere

colectivă
Articolul prevede obligaţia patronilor de a informa şi consulta reprezentanţii
lucrătorilor, în timp util, înaintea unor concedieri colective, precum şi asupra
posibilităţilor de a evita concedierile colective sau a limita numărul şi de a diminua
consecinţele acestora.

Art. 30- Dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale

Se reţine imperativul adoptării unor măsuri în cadrul unei abordări globale şi
coordonate pentru promovarea accesului efectiv în special la angajare, locuinţă,
formare, învăţământ, cultură, asistenţă socială şi medicală al persoanelor care se
găsesc sau riscă să se găsească într-o situaţie de excludere socială sau de sărăcie şi
al familiei acestora.

Art. 31- Dreptul la locuinţă

 - 65 -

Se prevede necesitatea adoptării unor măsuri menite să favorizeze accesul la

locuinţă la un nivel adecvat.

c. Mecanismul de control

Există două tipuri principale de metode pentru a veghea la aplicarea convenţiilor

internaţionale în domeniul social.
În primul rând, sunt plângerile emanând de la persoane individuale sau de la
grupuri sau asociaţii. În al doilea rând, există sistemul analizei periodice a rapoartelor
generale anuale, elaborate de guvernele ce au ratificat o anumită convenţie.Aceste
rapoarte fac referire la diferite puncte prevăzute de convenţia respectivă.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a arătat în capitolul
anterior, se referă la sistemul plângerilor.
Iniţial, Carta socială europeană a adoptat sistemul rapoartelor. Ulterior, prin
Protocolul adiţional din 1995 s-a adăugat un sistem de control bazat pe reclamaţiile
colective.
Carta socială europeană prevede transmiterea de către guverne a două feluri de
rapoarte: unele vizează posibilitatea unui control de legalitate propriu-zisă, altfel spus
executarea angajamentelor asumate; celelalte urmăresc un aşa-zis control al
eficacităţii, vizând, în principal, dispoziţiile care nu au fost acceptate de statul respectiv.
Aceste rapoarte sunt redactate în mod similar celor elaborate sub auspiciile
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Carta prevăzând maniera în care ele sunt
examinate.
Rapoartele se întocmesc bienal pentru dispoziţiile nucleului dur (respectiv la
patru ani pentru alte dispoziţii) şi privesc aplicarea dispoziţiilor părţii a II-a a Cartei pe
care statul respectiv le-a acceptat.
Rapoartele sunt redactate urmărindu-se un formular adoptat de Comitetul
Miniştrilor. Copii după aceste rapoarte trebuie adresate anumitor organizaţii naţionale
sindicale şi patronale reprezentative (art.23), care pot formula observaţii asupra
conţinutului lor şi pot cere ca acestea să fie comunicate Secretarului General al
Consiliului Europei.
Procedura de control propriu-zisă prevede intervenţia a trei organe.
1) Primul este Comitetul european al drepturilor sociale, comitet de experţi
independenţi, compus din nouă membri desemnaţi de Comitetul Miniştrilor al
Consiliului Europei şi asistat de un observator al Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
După analizarea rapoartelor bienale şi a eventualelor observaţii ale partenerilor sociali,
acest comitet prezintă observaţiile sale privind gradul de aplicare a dispoziţiilor Cartei
sub forma "concluziilor"21.
21
În activitatea de interpretare a anumitor norme ale Cartei, Comitetul european al drepturilor sociale a invocat prevederi ale
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în special art. 6 (accesul la un tribunal) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv). Este situaţia
unor drepturi cum sunt nediscriminarea în folosirea forţei de muncă, egalitatea de remunerare, egalitatea şanselor şi de tratament în
folosirea forţei de muncă şi în profesiune etc.
 - 66 -

2) Aceste concluzii, precum şi rapoartele bienale sunt apoi transmise unui

comitet format din reprezentanţi ai fiecăruia din statele ratificante şi denumit Comitetul
guvernamental. Acest comitet îşi desfăşoară activitatea în prezenţa unor observatori
ai organizaţiilor internaţionale sindicale şi patronale, care participă la şedinţele sale cu
titlu consultativ. Comitetul poate, de asemenea, să consulte reprezentanţi ai
organizaţiilor internaţionale neguvernamentale ce au statut consultativ pe lângă
Consiliul Europei.
Comitetul guvernamental pregăteşte deciziile Comitetului Miniştrilor şi, în
particular, selecţionează, pe baza consideraţiilor de politică socială şi economică,
situaţiile care ar trebui să facă obiectul recomandărilor pentru fiecare stat parte în
cauză.
Comitetul guvernamental poate adresa un avertisment unui stat care nu se
conformează unei prevederi a Cartei, în cazul unei concluzii negative a Comitetului
european al drepturilor sociale sau al lipsei de informaţii. Acest avertisment nu are
însă valoare juridică, fiind mai degrabă un semnal de alarmă care este menit să
determine statul respectiv să acţioneze, în caz contrar fiind adoptată o recomandare la
următorul ciclu de control.
3) Conform articolului 27, paragraf 3 al Cartei, Comitetul guvernamental al Cartei
trebuie să elaboreze un raport, pentru Comitetul Miniştrilor, în anexa căruia sunt
cuprinse, totodată, concluziile Comitetului de experţi amintit.
Comitetul Miniştrilor este apoi chemat să-şi exercite funcţiile ce i-au fost atribuite
prin Carta socială şi care se concretizează în emiterea de recomandări, solicitând
statelor să-şi modifice legile sau practicile pentru a se conforma Cartei.

În noiembrie 1995, a fost adoptat, un Protocol adiţional la Carta socială care

instituie procedura reclamaţiilor colective, un sistem similar celui existent în cadrul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, prin care organizaţii patronale şi sindicale, precum
şi organizaţii internaţionale care au statut consultativ pe lângă Consiliul Europei pot
invoca încălcări ale Cartei sociale europene.
Se concretizează, astfel, un sistem care permite plângerile colective privind
nerespectarea obligaţiilor asumate prin ratificarea Cartei.
Plângerile sunt examinate de Comitetul european al drepturilor sociale, care
trebuie să decidă mai întâi admisibilitatea lor pe baza criteriilor enumerate de protocol.
Comitetul înaintează un raport către Comitetul Miniştrilor, care în cazul aplicării
nesatisfăcătoare a dispoziţiilor Cartei sociale va adresa o recomandare statului
contractant în cauză. De asemenea, în circumstanţe speciale, Comitetul Miniştrilor
poate să consulte Comitetul guvernamental asupra chestiunii în cauză.
Pentru a fi admisibilă (conform art. 4 al Protocolului nr.3) reclamaţia trebuie
prezentată în scris, să se refere la o prevedere acceptată de partea contractantă în
cauză şi să indice în ce măsură această prevedere nu a fost aplicată în manieră
satisfăcătoare.
 - 67 -

Paragraful 31 al raportului explicativ reţine în sarcina Comitetului european al

drepturilor sociale necesitatea de a lua în considerare şi următoarele elemente:
- o reclamaţie poate fi declarată admisibilă chiar dacă un caz similar a fost
supus unei alte instanţe naţionale sau internaţionale 22;
- faptul că substanţa unei reclamaţii a constituit obiectul examinării în cadrul
procedurii normale a rapoartelor guvernamentale nu trebuie să împiedice- în
sine- admiterea reclamaţiei;
- o reclamaţie nu se poate referi la situaţii individuale.

d. Domeniu de aplicare

Având un caracter mai restrictiv decât Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, conform căreia părţile contractante recunosc oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile enunţate în Convenţie, Carta socială nu se aplică
decât cetăţenilor statelor contractante. Anexa sa dispune în mod clar că "persoanele
vizate la articolele 1-17 şi 20-30 nu includ străinii decât în măsura în care ei sunt
cetăţeni ai altor Părţi, care îşi au reşedinţa legală sau care lucrează în mod obişnuit pe
teritoriul Părţii respective, fiind înţeles că articolele menţionate vor fi intrepretate în
lumina dispoziţiilor art. 18 şi 19".
Această concepţie, care se bazează pe noţiunea de reciprocitate, obişnuită în
tratate, se îndepărtează de aceea din care se inspiră convenţiile internaţionale ale
muncii "deschise" ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii care, în mod normal,
stabilesc norme de protecţie aplicabile ansamblului lucrătorilor dintr-o ţară,
independent de naţionalitatea lor. În literatura de specialitate se apreciază că aceasta
este o trăsătură de evidentă inferioritate în maniera de concepţie a Cartei sociale 23.
Articolul G al Părţii a V-a a Cartei sociale revizuite prevede o serie de restricţii ce
pot fi aduse drepturilor prevăzute de Cartă. Conform acestui articol, punerea în
aplicare a drepturilor enunţate nu va putea face obiectul unor restricţii sau limitări, cu
excepţia celor care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta
respectarea drepturilor şi libertăţilor altora sau pentru a proteja ordinea publică,
securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Pe de altă parte, pentru ţările care nu au legislaţie socială dezvoltată, Carta le
permite să pună în aplicare unele din dispoziţiile conţinute prin intermediul convenţiilor
colective încheiate între patroni sau organizaţii patronale şi organizaţii sindicale. De
altfel, această metodă prevăzută în articolul 33 este deja admisă şi în cadrul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

22
Este evident o derogare de la regulile ce guvernează alte mecanisme de control existente la nivel internaţional ce se explică prin
faptul că mecanismul reclamaţiilor colective prevăzut în această situaţie nu este unul jurisdicţional .
23
Vezi, Gerard Lyon-Caen, Antoine Lyon-Caen, Droit social international et européen. Précis Dalloz, Paris,
1991, p. 143.
 - 68 -

e. Jurisprudenţa

Controlul aplicării Cartei a condus la elaborarea unei vaste jurisprudenţe. Printre

elementele cele mai importante figurează definirea cu mai mare acurateţe a
beneficiarilor diverselor drepturi recunoscute de Cartă 24.
- A fost, astfel, necesar să se expliciteze conţinutul ratione materiae al Cartei,
dându-se, în unele cazuri, semnificaţie conceptelor sau trasându-se limitele noţiunilor
utilizate. Astfel, angajamentul figurând în articolul 1, paragraf 1, care este de "a
recunoaşte ca obiectiv principal realizarea deplinei angajări", exclude adoptarea unui
"sistem economic ce prevede o rezervă permanentă de şomeri". Comitetul european
pentru drepturile sociale a interpretat această prevedere ca fiind o obligaţie mai
degrabă de mijloace decât o obligaţie de rezultat. Obiectul acestei norme nu este ca
statele să recunoască un drept individual la un loc de muncă, ci acela ca ele să ducă o
politică economică pentru a ameliora situaţia locurilor de muncă şi să ia măsurile
necesare în acest sens.
- Dreptul la securitate şi igienă în muncă, enunţat de articolul 3, nu
menţionează în mod expres categoriile de lucrători interesaţi. Unele organe de control
au apreciat că reglementarea securităţii şi igienei trebuie, în principiu, să fie aplicabilă
atât muncitorilor salariaţi cât şi muncitorilor familiali sau independenţi, în toate
sectoarele economiei. Totuşi, gradul acestei reglementări şi al celui de control al
aplicării sale pot diferi, în funcţie de sectorul respectiv; astfel, de exemplu, normele de
securitate vor avea caracteristici proprii de aplicare în industrie şi agricultură.
- În faţa unei noţiuni atât de imprecise, cum este aceea a "duratei rezonabile de
muncă" (art.2, par.1), organele de control, considerând relativitatea sa în timp şi
spaţiu, s-au abţinut s-o definească în mod absolut. Aprecierea trebuie făcută de la caz
la caz, ţinând seama nu numai de durata muncii, aşa cum este ea stabilită de legislaţia
naţională, dar totodată şi de cea care rezultă din convenţiile colective. De altfel, un alt
element de apreciere trebuie căutat în natura şi întinderea dreptului angajatorului de a
cere, dacă e cazul, efectuarea de ore suplimentare.
- Pentru a fi considerat ca echitabil în sensul articolului 4 par.1, un salariu nu
trebuie să fie mult sub nivelul salariului mediu naţional. Pragul adoptat în acest sens
de Comitetul drepturilor sociale este de 60% (valoare netă). Salariile trebuie să fie, de
asemenea, întotdeauna deasupra pragului de sărăcie din ţara respectivă. Metoda de
calcul Comitetului se bazează pe sumele nete, adică după scăderea cotizaţiilor de
asigurare socială şi ţinând seamă de scutirile de care beneficiază salariatul în privinţa
impozitului pe venit.
- Importantul principiu al egalităţii salariilor între bărbaţi şi femei, pentru o muncă
de valoare egală, recunoscut de articolul 4, par.3, a făcut, de asemenea, obiectul unei
interpretări a organelor de control, prevăzute de Cartă. A rezultat că, în cazul
nerespectării, acest principiu trebuie să poată face obiectul unui recurs efectiv în faţa
unui tribunal sau altei instanţe independente. În astfel de cazuri, reclamantul trebuie să
24
Vezi şi Carta socială europeană-scurt ghid, Consiliul Europei, 2000.
 - 69 -

fie la adăpostul oricărui act de retorsiune din partea angajatorului său. În plus, dacă
clauze contrare acestui principiu ar fi convenite, totuşi, în convenţii colective sau în
contracte de muncă, ele ar trebui să fie considerate ca nule şi neavenite.
- Paragraful 4 al articolului 4 califică, de asemenea, ca "rezonabil" termenul de
preaviz de care trebuie să beneficieze orice muncitor, în caz de încetare a angajării. În
acest caz, demersul organelor de control a fost de a aprecia, de la caz la caz, durata
preavizului, ţinând seama de criterii de echitate, cum sunt, de exemplu, vechimea în
muncă.
- Dreptul la un preaviz rezonabil în caz de încetare a angajării se aplică tuturor
categoriilor de salariaţi, inclusiv celor care se află într-o relaţie de muncă atipică sau
celor care se află în perioada de probă.
- Articolul 5 permite statelor să restricţioneze dreptul sindical al poliţiştilor,
dar nu autorizează suprimarea completă a acestui drept. Se poate impune
funcţionarilor de poliţie să adere la organizaţii sau de a constitui numai organizaţii
compuse esclusiv din proprii membrii. Totuşi, aceste asociaţii ale poliţiştilor trebuie să
poată să-şi exercite anumite prerogative sindicale, precum dreptul de a negocia
condiţiile de muncă, retribuţia şi dreptul de întrunire. Aderarea la sindicat nu poate fi
în nici un caz obligatorie.
- Articolul 6 paragraful 4 recunoaşte dreptul patronilor şi muncitorilor la acţiuni
colective. Organele de control au fost unanime în a recunoaşte că, dacă pentru
lucrători, acest drept se traduce prin recurgerea la grevă, pentru patroni "lock-out-ul"
este mijlocul principal, dacă nu singurul, şi că cele două tipuri de acţiune colectivă nu
trebuie puse, în mod necesar, pe picior de egalitate.
Dreptul la acţiuni colective este garantat doar în cazul conflictelor de interese.
Rezultă că el nu vizează grevele "politice" şi că nu trebuie invocat în cazul conflictelor
de drepturi, adică în cazul diferendelor având ca obiect existenţa, valabilitatea sau
interpretarea unei convenţii colective sau violarea unei astfel de convenţii.
- Dreptul la acţiuni colective, ca orice alt drept, poate fi reglementat în exerciţiul
său, în limitele sale definite. Astfel, articolul 6 par.4 permite, în mod expres, anumite
restricţii, inclusiv obligaţia de a respecta un anumit timp "pacea socială", dacă aceasta
decurge dintr-o convenţie colectivă.
- A fost considerată, de asemenea, ca o măsură admisibilă, obligaţia impusă de
legislaţie, de a respecta, înainte de a se recurge la o acţiune colectivă, o perioadă de
"temporizare", în cazul în care ar fi începute negocieri sau ar fi în curs de desfăşurare
proceduri de conciliere şi arbitraj.
- Referitor la efectele grevei, conform avizului organelor de control, aceasta nu
trebuie să ducă la încetarea contractului de muncă. Totuşi, nu există o violare a Cartei
dacă această încetare nu este decât formală şi dacă, la sfârşitul grevei, muncitorul
continuă să beneficieze de drepturi avute anterior.
- Interzicerea muncii copiilor, prevăzută de paragraful 1 al articolului 7
acoperă toate domeniile de activitate, adică toate sectoarele economice şi toate tipurile
de întreprinderi, inclusiv întreprinderile familiale şi toate formele de muncă, remunerată
 - 70 -

sau nu, muncile agricole, munca domestică şi munca la domiciliu, sub-contractarea şi

munca efectuată de copii în cadrul familiei.
Ca derogare de la interdicţia de a angaja copii sub 15 ani, par. 1 autorizează
angajarea lor la munci uşoare determinate, care nu riscă să dăuneze sănătăţii,
moralităţii şi educaţiei lor. Aceste munci trebuie să fie în principiu enunţate într-o listă
restrictivă.
- Aplicarea principiului egalităţii de tratament în domeniul muncii, s-a concretizat
în diverse ţări, prin eliminarea progresivă şi constantă a oricărei forme de
discriminare bazată pe sex. Aceasta a condus organele de control la precizarea
întinderii articolului 8 par.4, care comportă obligaţia de a reglementa angajarea
femeilor pentru munca de noapte în unităţile industriale şi de a interzice orice folosire a
forţei de muncă feminine în lucrul subteran în mine, ca şi, dacă există, în orice lucrări
ce nu convin acestora, datorită caracterului lor periculos, insalubru sau penibil.
Interdicţia angajării forţei de muncă feminine în locuri de muncă subterane nu
vizează decât folosirea femeilor la lucrări de extracţie subterane în mine, putând fi
admise pentru activităţi în special de natură socială, medicală, de inspecţie şi
conducere.

- In termenii articolului 15 par. 2, politica locurilor de muncă pentru

persoanele cu handicap nu trebuie să se limiteze la posibilităţile de acces la un loc
de muncă, ci ea trebuie să vizeze integrarea durabilă a persoanelor cu handicap, de
exemplu , cu ajutorul măsurilor privind menţinearea în serviciu. În acest scop, patronii
trebuie să fie supuşi unor obligaţii pozitive (obligaţia de reabilitare) şi negative
(interzicerea de a concedia o persoană din cauza handicapului).

- Pentru a se asigura respectarea art. 20, statele trebuie să prevadă în legislaţia

lor o protecţie adecvată împotriva oricărei măsuri de discriminare sau de retorsiune.
Legislaţia trebuie să prevadă redresarea situaţiei respective- spre exemplu, în caz de
concediere, reintegrarea persoanei interesate- şi o compensaţie pentru orice pierdere
financiară suferită în cursul perioadei intermediare. Atunci când o asemenea soluţie nu
este posibilă, poate fi prevăzută o compensaţie financiară, dar numai cu condiţia ca
aceasta să fie suficient de importantă pentru a-l descuraja pe patron, dar şi pentru a-l
despăgubi pe lucrător.

De asemenea, este posibil să se prevadă o inversare parţială a sarcinii

dovezii în cazurile alegaţiilor referitoare la discriminare bazată pe sex, pârâtul trebuind
să facă dovada că discriminarea aparentă se datorează unor factori obiectivi care nu
au nimic de-a face cu discriminarea bazată pe sex şi nu constituie, deci, o violare a
principiului egalităţii de tratament.

-Dreptul la informare şi consultare (art.21), precum şi dreptul de a lua parte

la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă (art.
 - 71 -

22) trebuie să fie însoţite de garanţii care să asigure exercitarea sa efectivă, în special
posibilitatea pentru lucrători de a face recurs când drepturile nu le sunt respectate. În
plus, trebuie prevăzute sancţiuni în cazul în care întreprinderile nu se conformează
obligaţiilor lor în această privinţă.

IV. ALTE CONVENŢII ALE CONSILIULUI EUROPEI

Conventia pentru prevenirea torturii si a pedepselor si tratamentelor inumane

sau degradante.

Consiliul Europei a adoptat, in 1987, Convenţia europeană pentru prevenirea

torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, care a intrat în
vigoare în 1989. Aceasta Convenţie completează protecţia asigurată de Convenţia
europeană a drepturilor omului instituind un Comitet european pentru prevenirea
torturii (CPT).

Comitetul este compus din experţi independenţi şi imparţiali, care provin din domenii
diferite: jurişti, medici, experţi în probleme penitenciare sau ale poliţiei.

El poate vizita orice fel de loc de detentie: inchisori si centre de detentie pentru
minori, posturi de politie, centre de detinere a detinutilor imigranti si spitale psihiatrice
pentru a examina tratamentul aplicat persoanelor private de libertate. El are acces
nelimitat la locurile de detentie, poate intervieva fara martori detinutii si poate intra in
contact, in mod liber, cu orice alta persoana sau organizatie neguvernamentala
susceptibila de a-i furniza informatii.

Obiectivul urmarit de Comitet este intarirea protectiei detinutilor impotriva torturii

si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, si nu condamnarea
statelor pentru abuzuri. Dupa fiecare vizita, Comitetul elaboreaza un raport in care
stabileste rezultatele vizitei si recomandarile pe care le considera necesare pentru
imbunatatirea situatiei persoanelor private de libertate. Acest raport confidential este
trimis statului in cauza. Raportul include solicitarea unui raspuns scris din partea
statului, in care sa se precizeze masurile luate pentru aplicarea recomandarilor facute,
reactiile la comentariile formulate si raspunsurile la informatiile solicitate. Rapoartele
Comitetului si raspunsurile statelor in cauza sunt confidentiale, dar a devenit o practica
obisnuita ca statele sa fie de acord sa faca publice aceste documente.

In cazul exceptional in care un stat nu reuseste sa coopereze, Comitetul

european pentru prevenirea torturii poate decide sa faca o declaratie publica.

Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale

 - 72 -

Ca urmare a Summit-ului sefilor de stat si de guvern de la Viena (1993), Consiliul

Europei a adoptat in 1994 Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale,
primul instrument multilateral obligatoriu din punct de vedere juridic destinat protejarii
minoritatilor nationale in general. Aceasta conventie-cadru defineste anumite obiective
pe care statele contractante se angajeaza sa le urmareasca prin intermediul legislatiei
si politicilor nationale, cum sunt egalitatea in fata legii, adoptarea de masuri vizand
pastrarea si punerea in valoare a culturilor, protejarea identitatilor, religiilor, limbilor
minoritare si traditiilor, garantarea accesului la media, stabilirea de relatii
transfrontaliere libere si pasnice.

Conventia-cadru a intrat in vigoare la 1 februarie 1998. Statele contractante

trebuie sa pregateasca un raport privind masurile adoptate si sa-l prezinte in termen de
1 an de la data ratificarii si apoi odata la fiecare 5 ani. Comitetul Ministrilor, ajutat de un
Comitet consultativ alcatuit din 18 experti independenti sunt implicati in monitorizarea
Conventiei cadru. Comitetul Consultativ evalueaza aceste rapoarte si determina daca
obligatiile au fost complet indeplinite. Opiniile lui sunt transmise Comitetului Ministrilor
care informeaza statele parti asupra concluziilor si recomandarilor. Regulile care
guverneaza aceasta procedura de monitorizare permit, de asemenea, organizatiilor
neguvernamentale si asociatiilor minoritatilor sa transmita informatii si/sau rapoarte
alternative.

Consiliul Europei a imaginat o serie de activitati pentru protectia minoritatilor

nationale ca parte a programului sau de cooperare si asistenta: organizarea de
reuniuni pentru a oferi informatii detaliate despre Conventia cadru pentru minoritatile
nationale (si alte instrumente juridice europene) si incurajeaza statele care nu sunt
parte la Conventia-cadru sa o semneze si sa o ratifice. Pentru statele parti reuniunile
de informare permit discutarea, de o maniera aprofundata, evolutiile intervenite la nivel
national si cel privind aplicarea Conventiei-cadru. Delegatiile includ parlamentari,
oficiali guvernamentali si reprezentanti ai minoritatilor nationale. Sunt efectuate, de
asemenea, expertize legislative privind chestiuni relative la protectia minoritatilor
nationale. Sunt organizate, totodata, seminarii de pregatire asupra redactarii
rapoartelor statale cu scopul de a eficientiza procedura de supervizare.

La 3 noiembrie 2004, Delegatii Ministrilor au decis reactivarea Comitetului de

experti privind chestiunile relative la minoritatile nationale (DH-MIN). Mandatul DH-MIN
prevede cooperarea cu alte organizatii internationale, precum si participarea acestora.

Conventia europeana privind lupta impotriva traficului de fiinte umane

In fiecare an, mii de femei, copii si barbati sunt victime ale traficului in scopul
exploatarii sexuale sau alt gen de exploatare, in interiorul or in exteriorul frontierelor
tarilor lor. Acest fenomen a dobandit o amploare fara precedent, incat se poate vorbi
de o noua forma de sclavaj.
 - 73 -

Consiliul Europei este o organizatie internationala a carei preocupare principala

consta in salvgardarea si protectia drepturilor persoanei umane. Printre cele 46 de
state membre ale sale exista tari de origine, de tranzit si de destinatie a victimelor
acestui trafic.

Consiliul Europei a adoptat Conventia europeana privind lupta contra traficului cu

fiinte umane la 3 mai 2005, deschisa in vederea semnarii tuturor statelor membre.

Obiectul acestei conventii este prevenirea si combaterea traficului cu fiinte

umane sub toate formele, nationale si internationale, legate sau nu de crima
organizata.

Un prim principiu fundamental enuntat cu precizie in noua conventie prevede ca

protectia si promovarea drepturilor victimelor trebuie sa fie asigurata fara nici o
diseminare, indiferent daca este bazata pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii
politice sau de alta natura, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate
nationala, avere, nastere sau orice alta situatie.

Principala valoare adaugata a acestei conventii este adoptarea unei perspective

bazate pe drepturile persoanei umane, atentia pe care ea acorda protectiei victimelor si
mecanismul sau independent de monitorizare, care garanteaza respectarea de catre
Parti a dispozitiilor conventiei.

Comisarul drepturilor omului

Postul de Comisar al drepturilor omului a fost instituit în cadrul Consiliului

Europei in anul 1999.

Comisarul este o institutie independenta imputernicita sa promoveze educatia,

sensibilizarea asupra drepturilor omului, cat si respectarea acestor drepturi si sa
asigure conformitatea deplina si eficienta cu instrumentele normative ale Consiliului
Europei.

Jucand un rol complementar si esentialmente preventiv, Comisarul exercita

functii diferite fata de cele ale Curtii europene a drepturilor omului si a altor organe
conventionale. Fara a avea putere jurisdictionala, el ofera consilii, analize si
recomandari statelor membre pentru remedierea insuficientelor legislative si prevenirea
incalcarii drepturilor omului in practica.

Mandatul sau prevede, de asemenea, cooperarea cu alte institutii internationale

pentru promovarea si protectia drepturilor omului, cat si posibilitatea de a interveni pe
baza oricarei informatii pertinente care ii este furnizata de guverne, parlamente
 - 74 -

nationale, avocatul poporului sau alte institutii similare, particulari sau organizatii
neguvernamentale.

Lucrand impreuna cu alte institutii ale Consiliului Europei, Comisarul poate

adresa un raport, o recomandare sau un aviz asupra oricarei chestiuni specifice
Comitetului Ministrilor cat si Adunarii Parlamentare.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Ce diferenţiază Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale de alte norme internaţionale în materie?
2. Care sunt drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţia pentru
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele
adiţionale?
3. Care sunt condiţiile de exercitare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
garantate de Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi protocoalele adiţionale
4. Cum este organizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului?
5. Care este procedura în fata Curtii Europene a Drepturilor Omului?
6. Care sunt condiţiile de admisibilitate a unei cereri individuale la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului?
7. Care este conţinutul Cartei sociale europene (revizuite)?
8. Care este mecanismul de control innstituit de Carta socială europeană?
9. Care sunt prevederile esenţiale ale Conventiei cadru pentru protectia
minoritatilor nationale?

CAPITOLUL IV
UNIUNEA EUROPEANĂ

REZUMAT

Acest capitol prezintă contribuţia Uniunii Europene la evoluţia

mecanismelor internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Sunt analizate
documente cum sunt Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale
ale lucrătorilor sau Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.
O atenţie deosebită este acordată uneia dintre libertăţile fundamentale ale
dreptului comunitar, şi anume libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă. Se explicitează domeniul de aplicare ala cestei libertăţi, precum şi
conţinutul său material concretizat în reglementări referitoare la: Dreptul de
intrare şi de şedere, Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament, Dreptul
de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei activităţi
salariate în acel stat, ori privind restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de
şedere pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică.
 - 75 -

1. Uniunea Europeană - repere istorice

Începutul celei mai importante construcţii economice, sociale şi juridice ale
Europei şi anume Uniunea Europeană, a constat în declaraţia din 9 mai l950 a lui
Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, în care prezenta planul pe
care îl elaborase în vederea unificării industriei europene a cărbunelui şi oţelului. Era,
cu adevărat, o iniţiativă istorică în favoarea unei "Europe organizate şi vii", care este
"indispensabilă civilizaţiei" şi fără de care "pacea în lume nu ar putea fi salvată". Acest
plan a devenit o realitate o dată cu încheierea tratatului ce a instituit Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA), semnat la l8 aprilie l95l la Paris.
Câţiva ani mai târziu, tratatele de la Roma din 25 martie l957 au consfinţit
constituirea Comunităţii Economice Europeane (CEE) şi Comunităţii Europeane a
Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).
Cele 6 state membre fondatoare erau Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda
şi Republica Federală Germania. La l ianuarie 1973 Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord, Danemarca şi Irlanda au aderat la Comunitate.
Ulterior, Comunitatea europeană s-a extins spre sud prin acceptarea ca membri
a Portugaliei şi Spaniei (1 I 1986), precum şi a Greciei (1 I 1981).
Începând cu 1 ianuarie 1995, organizaţia s-a lărgit prin aderarea a trei noi state:
Austria, Suedia, Finlanda.
O dată cu intrarea în vigoare a tratatelor de la Roma, au fiinţat 3 comunităţi
diferite, bazându-se fiecare dintre ele pe câte un tratat. Se poate considera că aceste 3
comunităţi, care privesc domenii diferite, formează o unitate prin organizarea lor
politică şi juridică. Ele au fost instituite de către aceleaşi state membre şi urmăresc
aceleaşi obiective de bază, care sunt reluate în preambulele celor 3 tratate: realizarea
unei "Europe organizate", stabilirea fundamentelor unei "uniuni tot mai strânse între
popoarele europene" şi un efort comun pentru a contribui la "bunăstarea popoarelor
lor". Tocmai în acest spirit Parlamentul European a adoptat Rezoluţia din 16 februarie
1978 prin a care propus desemnarea celor trei comunităţi prin expresia Comunitatea
Europeană.
Un moment important îl constituie semnarea de către cele 12 state membre la
vremea respectivă, în anul 1986, a Actului Unic European. Principal scop al acestui
document a fost eliminarea ultimelor bariere în calea creării pieţei unice până la 31
decembrie 1992. In plus, Actul Unic European a extins sfera competenţelor Comunităţii
şi a introdus o serie de schimbări procedurale menite să accelereze procesul
decizional la nivel comunitar.
La 7 februarie 1992 a fost semnat, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea
Europeană(T.U.E.). Prin ratificarea sa, la sfârşitul anului 1993, de către toate statele
membre ale Comunităţii Europene (numită de-acum oficial Uniunea Europeană), s-a
deschis drumul realizării, în etape, atât a unei uniuni politice, cât şi a unei uniuni
economice şi monetare, constituind, fără îndoială, un reper fundamental în istoria
civilizaţiei europene.
 - 76 -

La 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de Amsterdam al cărui obiectiv l-a

constituit revizuirea Tratatului de la Maastricht prin luarea unor decizii privind, în
principal, următoarele:
1. Perfecţionarea activităţii instituţiilor europene şi adaptarea lor în perspectiva
extinderii Uniunii;
2. Progresele necesare în materie de politică externă şi de securitate comună
pentru a dota Europa cu o identitate şi cu o influenţă externă puternice;
3.Apropierea Uniunii de membrii săi, ceea ce presupune să fie remediate
deficienţele Tratatului de la Maastricht în domeniul social, al justiţiei si al afacerilor
interne, în controlul democratic al funcţionării sale.

Tratatul de la Amsterdam, a contribuit la consolidarea drepturilor fundamentale

ale cetățenilor europeni. Acesta a introdus o procedură de sancționare a statelor
membre care violează drepturile fundamentale ale cetățeanului. De asemenea, aria de
aplicare a principiului nediscriminării, limitată până atunci la naționalitate, a fost extinsă
la sex, rasă, religie, vârstă și orientare sexuală.

Totodată, Tratatul de la Amsterdam a îmbunătățit politica de transparență a

Uniunii și le-a permis cetățenilor un acces mai larg la documentele oficiale ale
instituțiilor europene.

O Conferinţă interguvernamentală convocată pentru a dezbate problemele

instituţionale legate de viitoarea extindere a Uniunii s-a terminat la 11 decembrie 2000
prin adoptarea Tratatului de la Nisa, a cărui ratificare de către statele membre s-a
încheiat la sfârşitul anului 2002.
În anul 2004, a avut loc cea mai consisentă lărgire a Uniunii, 10 noi state căpătând
statutul mult râvint de stat membru.
Începând cu 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană,
ridicând la 27 numărul statelor membre.

Sistemul instituţional al Uniunii Europene care i-au asigurat eficacitatea în

structurarea politicilor, inclusiv pe plan legislativ este compus din: Parlamentul
European, Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie. Un rol important îl au, totodată,
Curtea de Conturi, precum şi Comitetul Economic şi Social.
Trebuie remarcată, totodată, şi adânca implicare a instituţiilor sale în domenii
care, în mod tradiţional, ţineau de controlul exclusiv al fiecărui stat individual, ca şi în
capacitatea sa de a adopta acte normative ce leagă direct şi automat nu numai statele
membre, şi, în egală măsură, persoanele fizice şi juridice din aceste state.
Prin urmare, specific Uniunii este gradul ridicat de implicare a ei în raporturile
juridice interne ale statelor membre, zonă unde organizaţiile internaţionale clasice tind
doar să fie implicate prin intermediul relaţiilor juridice externe ale membrilor lor.
 - 77 -

Pentru a apropia Uniunea de cetățenii săi, prin Tratatul de la Maastricht s-a creat
o nouă instituție, şi anume Mediatorul European. Acesta, denumit și Ombudsman,
este desemnat de Parlamentul European, iar durata mandatului său este egală cu cea
a Parlamentului. Rolul Mediatorului este acela de a investiga plângerile privind
administrarea incorectă în instituțiile și organismele Uniunii Europene. Orice cetățean
al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică cu domiciliul sau sediul într-un stat
membru al UE poate înainta o plângere către Mediator. Acesta încearcă încheierea
unui acord amiabil între reclamant și instituția sau organismul european vizat.

Dreptul la petiție către Parlamentul European de care beneficiază orice persoană

care domiciliază pe teritoriul Uniunii reprezintă un alt factor important de apropiere a
cetățenilor de instituțiile europene.

2.Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000)

La 7 decembrie 2000 la Nisa a fost adoptată Carta drepturilor fundamentale ale

Uniunii Europene cu scopul de a se întări protecţia drepturilor fundamentale în lumina
evoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.
Aşa cum se arată în preambulul său, “Uniunea se întemeiază pe valorile
indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; Uniunea
se sprijină pe principiul democraţiei şi pe principiul statului de drept.Uniunea situează
persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de
libertate, de securitate şi de justiţie. Uniuneacontribuie la păstrarea şi dezvoltarea
acestor valori comune respectând diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei,
precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor publice la
nivel naţional, regional şi local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi
durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a capitalurilor,
precum şi libertatea de stabilire.”

Această Cartă a fost elaborată de către o Convenție alcătuită din membri ai

parlamentelor naționale și ai Parlamentului European, reprezentanți ai guvernelor
statelor membre și un membru al Comisiei Europene. Alcătuită din şase titluri –
Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetățenilor, Justiția – Carta
conține 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii, precum și
drepturile civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni.

Carta mai accentuează un adevăr, şi anume acela conform căruia faptul de a

beneficia de aceste drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi,
precum şi faţă de comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile viitoare.

Primul titlu al Cartei, denumit “Demnitatea”,cuprinde articole care se referă la:

 - 78 -

 demnitatea umană
 dreptul la viață
 dreptul la integritate al persoanei
 Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
 Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Titlul II , “Libertăţile” cuprinde următoarele drepturi şi libertăţi:

 Dreptul la libertate şi la securitate
 Respectarea vieţii particulare şi de familie
 Protecţia datelor cu caracter personal
 Dreptul de căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii
 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă
 Libertatea de exprimare şi de informare
 Libertatea de întrunire şi de asociere
 Libertatea artelor şi ştiinţelor
 Dreptul la educaţie
 Libertatea profesională şi dreptul la muncă
 Libertatea de a desfăşura o activitate comercială
 Dreptul de proprietate
 Dreptul la azil
 Protecţia în caz de evacuare, expulzare sau extrădare

Titlul III, denumit “Egalitatea”, se referă la:

 Egalitatea în drepturi
 Nediscriminarea
 Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică
 Egalitatea între bărbaţi şi femei
 Drepturile copilului
 Drepturile persoanelor în vârstă
 Integrarea persoanelor cu handicap

Titlul IV, “Solidaritatea” este inovator prin faptul că asociază drepturile sociale și
economice după cum urmează:

 Dreptul lucrătorilor la informare și consultare în cadrul întreprinderii

 Dreptul la negociere şi la acţiuni colective
 Dreptul de acces la serviciile de plasament
 Protecţia în cazul concedierii nejustificate
 Condiţii de muncă echitabile şi corecte
 Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă
 - 79 -

 Viaţa de familie şi viaţa profesională

 Securitatea socială şi asistenţa socială
 Asistenţa medicală
 Accesul la serviciile de interes economic general
 Protecţia mediului
 Protecţia consumatorilor

Să observăm includerea în Cartă a prevederilor explicite referitoare la mediu şi

protecţia consumatorilor pe care nu le regăsim în documentele celorlalte organizaţii
internaţionale.

Titlul V enumeră “Drepturile cetăţenilor”, şi anume:

 Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European
 Dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale
 Dreptul la bună administrare
 Dreptul de acces la documente
 Mediatorul European
 Dreptul de petiţie
 Libertatea de circulaţie şi de şedere
 Protecţia diplomatică şi consulară

Titlul VI este dedicate justiţiei, şi cuprinde o serie de garanţii importante

privind:
 Dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă imparţială
 Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare
 Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor
 Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de două ori pentru aceeaşi
infracţiune

Observăm că în cuprinsul diverselor titluri regăsim atât drepturi civile şi politice, cât
şi drepturi economice, sociale şi culturale, Carta optând astfel pentru alte criterii de
sistematizare decât cele existente la nivelul celorlalte organizaţii internaţionale cu
comptenţe în materie.
Dizpoziţiile Cartei se adresează instituţiilor şi organelor Uniunii, ca şi statelor
membre atunci când fac aplicarea dreptului comunitar.
Carta are un caracter mai degrabă declarativ, ea reafirmând, având în vedere
sarcinile specifice ale Uniunii, ca şi principiul subsidiarităţii, drepturile care rezultă în
mod special din tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune statelor
membre, din tratatele comunitare, din Convenţia europeană a drepturilor omului, din
cele două Carte sociale adoptate de Comunitate şi Consiliul Europei, precum şi din
jurisprudenţa Curţii de justiţie a Comunităţilor europene şi a Curţii europene a
 - 80 -

drepturilor omului. Ea stabileşte standardele comunitare în domeniul drepturilor omului

la un nivel cel puţin egal cu cel al Consiliul Europei. Ca atare, ea nu instituie un
mecanism de control şi nici sancţiuni pentru nerespectarea prevederilor sale.
Trimiterea la documentele şi mecanismele de protecţie a drepturilor omului
dezvoltate în cadrul Consiliului Europei nu este întâmplătoare, dacă luăm în
consideraţie eficienţa acestora, cât şi faptul că toate statele membre ale Uniunii
Europene sunt şi membre ale Consiliului Europei.

De altfel, a;a cum se arată în art. 52 par.3., în măsura în care Carta conţine
drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană de apărare a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sensul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca
şi cele cuprinse în Convenţia menţionată. Această dispoziţie nu aduce atingere
dreptului Uniunii în asigurarea unei protecţii mai largi.

Orice limitare în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta

Cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte conţinutul fundamental al acestor
drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, aceste limitări nu pot
fi aduse decât dacă sunt necesare şi dacă răspund efectiv unor obiective de interes
general, recunoscute de către Uniune sau nevoii de protejare a drepturilor şi libertăţilor
persoanei(art.52 par.1.).

Dispoziţiile Cartei, care conţin principii, pot fi puse în aplicare prin acte legislative
şi executive adoptate de către instituţiile şi organismele Uniunii, precum şi prin acte ale
statelor membre în aplicarea dreptului Uniunii, în exercitarea competenţelor pe care le
au în acest sens. Invocarea lor în faţa instanţei însă nu este admisă decât în scopul
interpretării şi controlului legalităţii unor astfel de acte.
De altfel, multe dintre drepturile prevăzute de Cartă fac deja obiectul unor
regulamente şi directive şi care au instituit norme obligatorii în materie.

Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor (1989)

La 9 decembrie 1989, 11 ţări ale Comunităţii Europene (excepţie făcând Marea

Britanie, care a semnat-o, totuşi, în 1998) au adoptat o declaraţie, intitulată "Carta
Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor". Ea nu a extins
competenţele Comunităţii, ideea de bază fiind aceea a formulării unui minim intangibil
de drepturi sociale.
Neprevăzând un sistem de recursuri şi sancţiuni, Carta este totuşi un instrument
menit să faciliteze realizarea obiectivelor comunitare în cadrul Tratatului de la Roma.
În preambulul declaraţiei, făcându-se trimitere la art. 117 al Tratatului CEE, se
reaminteşte necesitatea promovării unor condiţii superioare de muncă şi viaţă ale
lucrătorilor, astfel încât să fie posibilă armonizarea lor, cu menţinerea progreselor
obţinute.
 - 81 -

De asemenea, se arată că realizarea pieţei interne trebuie să favorizeze

apropierea condiţiilor de viaţă şi muncă, ca şi coeziunea economică şi socială în cadrul
Comunităţii Europene. Se urmăreşte, în acelaşi timp, să se asigure, la niveluri
adecvate, dezvoltarea drepturilor sociale ale lucrătorilor din cadrul Uniunii.
Ea stabileşte, prin prevederile sale, principiile fundamentale pe care se bazează
în prezent modelul european de drept al muncii şi, pe un plan mai general, locul muncii
în societate.
După adoptarea Cartei, Comisia Europeană a elaborat un program de acţiune
vizând dispoziţiile din document ce urmează a fi implementate la nivel comunitar.
În context, însă, s-a reiterat importanţa aplicării principiului subsidiarităţii,
acţiunea Uniunii intervenind atunci când obiectivele urmărite pot fi realizate mai eficient
la nivel comunitar decât la nivelul fiecărui stat membru în parte. Pentru anumite
probleme care sunt de competenţa statelor membre, dar care se pun în termeni similari
în toate ţările, Comisia urmează să adopte măsuri neobligatorii în vederea încurajării
unirii eforturilor, în condiţiile respectării practicilor naţionale.

Conţinut
Cât priveşte conţinutul său, Carta defineşte drepturile sociale fundamentale ale
cetăţenilor Uniunii Europene, în special cele ale lucrătorilor, atât salariaţi cât şi
independenţi. În fapt, se confirmă drepturi deja înscrise fie în Tratat (libera circulaţie,
dreptul la formare profesională, egalitatea sexelor), fie în Carta socială europeană sau
în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

1) Dreptul la liberă circulaţie (art. 1-3)

2) Dreptul la angajare şi remunerare (art. 4-6)
3) Dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă
(art. 7-9)
4) Dreptul la protecţie socială (art. 10)
5) Dreptul la libertatea de asociere şi negociere colectivă (art. 11-14)
6) Dreptul la pregătirea profesională (art. 15)
7) Dreptul la egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei (art. 16)
8) Dreptul la informaţie, consultare şi participare (art. 17-18)

9) Dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea la locul de muncă (art. 19)

10) Dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor (art. 20-23)
11) Dreptul persoanelor în vârstă (art. 24-25)
12) Dreptul persoanelor handicapate (art. 26)

Punerea în aplicare a Cartei

Realizarea prevederilor Cartei Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale
ale lucrătorilor depinde, în principal, de statele membre sau de instituţiile lor care au
atribuţii în domeniul social, ca şi de partenerii sociali în măsura în care încheie
 - 82 -

convenţii colective atât la nivelul naţional, regional sau sectorial, cât şi la nivelul
unităţilor propriu-zise.
Pe de altă parte, principiul subsidiarităţii permite Uniunii să acţioneze atunci când
obiectivele pot fi mai uşor realizate la nivelul său decât la cel al statelor membre.
Totodată, Comisia redactează, anual, un raport privind aplicarea prevederilor
Cartei de către statele membre, ca şi de către Uniunea Europeană în ansamblul său.
Aşa după cum am subliniat mai înainte, Carta comunitară nu are valoarea
juridică a unui regulament, ea doar enunţă drepturile fundamentale. În comparaţie cu
Carta Socială Europeană a Consiliului European, Carta respectivă este considerată
chiar "un regres" pe planul reglementărilor europene. Desigur pot fi date mai multe
explicaţii. Ea este rezultatul negocierilor, al unor compromisuri făcute pe parcursul
elaborării, dar, în egală măsură, ea reflectă, din plin, aplicarea principiului subsidiarităţii
căci politica socială revine, în cea mai mare măsură, fiecărui stat membru.

LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI A FORŢEI DE MUNCĂ

Una dintre libertăţile fundamentale ale dreptului comunitar o constituie libera

circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă13.
Libera circulaţie a persoanelor urmăreşte, din punct de vedere economic, să
creeze, în primul rând, o piaţă unică a forţei de muncă, iar din punct de vedere politic
să realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin
eliminarea barierelor privind migraţia şi promovarea unei "cetăţenii comunitare".
De asemenea, libera circulaţie a forţei de muncă trebuie să permită ţărilor care
se confruntă cu un anumit nivel al şomajului să exporte din surplusul său către ţările în
care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru.
Tratatele comunitare disting între salariaţi (muncitori) şi persoane precum liber-
profesioniştii, oamenii de afaceri, care includ atât persoanele fizice cât şi cele juridice.
Libera circulaţie a muncitorilor, asupra căreia vom concentra analiza noastră,
este prezentată în Tratatul de la Roma, ce a instituit Comunitatea Economică
Europeană, în articolele 48-4914, după dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a
mărfurilor şi în corelaţie cu libera circulaţie a serviciilor şi capitalurilor.
Libera circulaţie a muncitorilor se defineşte prin dreptul de a răspunde la oferte
privind locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de
a rămâne pe teritoriul statelor membre pentru a desfăşura o activitate, precum şi de a
rămâne pe teritoriul unuia din acestea după ce o persoană a desfăşurat o activitate
(art.48 par.3).
Deci, libera circulaţie presupune de la început că muncitorul care se deplasează
răspunde unei oferte efectiv făcute cu privire la un loc de muncă. Nu este vorba,
13
Pentru o abordare mai detaliată a întregii problematici expuse în această parte a lucrării, vezi Nicolae Voiculescu, Drept comunitar
al muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005.
14
In versiunea sa consolidată, incluzând modificările aduse de tratatele ulterioare, cum sunt Tratatul de la Maastricht sau Tratatul de la Amsterdam, numerotarea
articolelor Tratatului de la Roma a fost schimbată. In cuprinsul acestei lucrări am optat, în scopul evitării eventualelor confuzii, pentru trimiterea la numerotaţia
originală a diverselor norme prezentate.
 - 83 -

aşadar, de dreptul de a pleca în mod liber pe teritoriul ţărilor membre pentru a căuta un
loc de muncă.
Ca un corolar al acestei libertăţi, statelor membre li se cere să abolească orice
discriminare între muncitori bazată pe naţionalitate, cu privire la angajare, remunerare
şi celelalte condiţii de muncă şi angajare (art.48, par.2).
Totuşi, o restricţie importantă este adusă de paragraful 3 al aceluiaşi articol, prin
care statele membre pot limita dreptul liberei circulaţii pentru raţiuni de ordine publică,
securitate publică, ca şi pentru raţiuni de sănătate publică.
Libera circulaţie a muncitorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forţei
de muncă a principiului general cuprins in articolului 6 al Tratatului CEE conform căruia
“în domeniul aplicării prezentului tratat, şi fără a aduce prejudicii dispoziţiilor particulare
pe care acesta le prevede, este interzisă orice discriminare pe baza nationalităţii.”
Curtea de Justitie a marcat, la rândul său, importanţa acestui principiu subliniind
că articolul 48 este direct aplicabil in sistemele juridice din fiecare stat membru facând
inaplicabilă orice dispozitie juridică naţională contrară (Comisie c. Republica
Franceză, cazul nr.167/73).
Curtea a precizat, de asemenea, că articolul 48 se aplică chiar dacă munca este
depusă în afara Comunităţii, atât timp cât relaţia juridică de angajare este perfectată în
cadrul Comunităţii.

Cerinţelor înscrise în Tratatul CEE le-a fost acordată mai multă consistenţă prin
intermediul unei bogate legislaţii derivate. Este vorba de o serie de regulamente şi
directive , dintre care cele mai importante sunt:
a) Directiva 68/36o privind drepturile de intrare şi reşedinţă;
b) Regulamentul nr.1612/68 privind accesul la condiţiile de angajare;
c) Regulamentul nr. 1251/70 privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui
stat membru după angajarea în acel stat;
d) Directiva 64/221 privind dreptul statelor membre de a deroga de la
prevederile liberei circulaţii pe motiv de ordine publică, securitate publică sau sănătate
publică.

e) Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul

statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a
Regulamentului CEE nr. 1612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE,
68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,
90/364/CEE,90/365/CEE şi 93/96/CEE.

A. DOMENIU DE APLICARE

Drepturile acordate de articolul 48 al Tratatului C.E.E. şi de legislaţia derivată

emisă în aplicarea sa privesc muncitorii şi familiile lor.
 - 84 -

In principiu, numai lucrătorii din statele membre au libertatea de a circula în

cadrul Comunităţii, dar fiecare stat membru stabileşte, conform propriei legislaţii, cine îi
sunt cetăţenii, ca şi modalităţile de pierdere şi dobândire a cetăţeniei.
Referitor la circulaţia persoanelor din ţările terţe, trebuie subliniat că ţările Uniunii
Europene nu au conturată încă o politică comună. Ultimele restricţii existente în spaţiul
comunitar în domeniul deplasării şi condiţiilor de angajare ale lucrătorilor au fost
ridicate prin Regulamentul Nr. 1612/68 şi Directiva 68/36o. S-a răspuns prin această
reglementare obiectivelor fixate prin Tratatul de la Roma, concretizându-se realizarea
integrală a liberei circulaţii şi precizându-se în acelaşi timp mecanismele şi procedurile
de punere în contact şi compensare rapidă şi eficace a ofertelor şi cererilor de locuri de
muncă pe teritoriul statelor membre.
În acelaşi timp, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în
mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mişcare a forţei de
muncă.
Astfel, a reieşit că legislaţia comunitară vizează "lucrătorii" în sensul dreptului
comunitar şi nu al dreptului naţional. In cazul Lawrie-Blum (Nr.66/85), Curtea de
Justiţie a stabilit că pentru un muncitor "caracteristica esenţială" este că, în timpul unei
anumite perioade de timp, el prestează servicii pentru şi sub conducerea altuia în
schimbul unei remuneraţii.
Termenul "lucrător" cuprinde persoanele angajate în ţara gazdă, cele care se află
în căutarea unui loc de muncă, şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi
(cazul Hoekstra, Nr.75/63), persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau
accidentării suferite în timpul angajării în ţara gazdă (art.7(l), Directiva 68/36o),
persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfăşurării activităţii
în ţara gazdă.
Aşadar, se acordă o semnificaţie mai largă noţiunii de lucrător salariat. Lucrător,
în înţelesul dreptului comunitar, este şi cel care prestează doar o activitate ocazională
sau cu timp parţial. E suficient ca activitatea să fie efectivă, să nu fie pur şi simplu una
benevolă (cazul Levin Nr.53/81).
De asemenea, pentru acordarea statutului de lucrător, munca prestată trebuie să
îndeplinească sau să derive dintr-un scop economic (cazul Bettray Nr. 344/87).
Mult mediatizată la timpul său a fost cauza adusă cu succes în faţa Curţii de
fotbalistul belgian Jean-Marc Bosman. Acesta a susţinut că aşa zisă “ clauză a
naţionalităţii”, existentă în fotbalul profesionist contravine art. 48 al Tratatulul C.E.E.,
deoarece limita libertatea de mişcare a lucrătorilor în interiorul Uniunii .
Mai mult, Avocatul General al Curţii a apreciat că obligaţia clubului care preia un
jucător de a plăti o primă de transfer pentru acesta restrânge şi ea libertatea de
mişcare a jucătorilor. Ambele aspecte contravin, totodată, articolelor 85 şi 86 ale
Tratatului, care interzic abuzurile de poziţie dominantă şi practicile concertate pentru
limitarea concurenţei.
Ceea ce Curtea a stabilit prin jurisprudenţa sa este faptul că libera circulaţie a
forţei de muncă stabilită prin articolul 48 nu este menită numai să realizeze o piaţă
 - 85 -

unică în beneficiul economiei statelor, dar ea are scopul de a acorda dreptul lucrătorilor
de a-şi ridica standardul de viaţă prin orice mijloace, chiar dacă acesta nu este
suficient pentru atingerea nivelului minim de subzistenţă într-un stat anume. Faptul că
lucrătorul are mijloace adiţionale, cum sunt sprijinul familiei sau proprietăţile private
pentru a-şi suplimenta veniturile nu afectează statutul său de lucrător protejat în cadrul
Comunităţii (Cazul Levin, nr.53/81).
Preluând generoasele interpretări jurisprudenţiale anterioare, Directiva 2004/38
prevede, la art. 7 alin.(3) că un cetăţean care nu mai este lucrător sau persoană care
exercită o activitate independentă îşi menţine statutul de lucrător sau persoană care
exercită o activitate independentă în următoarele condiţii:
a) se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau
al unui accident;
b) este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar,
după ce a fost angajat(ă) pe o perioadă de peste un an, şi s-a înregistrat
ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forţelor de muncă
competent;
c) este înregistrat(ă) în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar,
după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata
sub un an, sau după ce a devenit şomer(ă) în mod involuntar în timpul
primelor douăsprezece luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de
lucru la oficiul de plasare a forţelor de muncă relevant. În acest caz,
statutul de lucrător se menţine pentru o perioadă de cel puţin şase luni;
d) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se
află în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca
pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

Membrilor familiei lucrătorului care se deplasează li se asigură, de asemenea,

dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene.
Familia este definită în acest context, ca fiind compusă din soţia(ul)
lucrătorului(ei) şi descendenţii lor direcţi care au vârsta sub 21 de ani sau care se află
în întreţinerea lor, precum şi rudele directe întreţinute în linie ascendentă ale
lucrătorului şi ale soţiei (lui).
Directiva 2004/38 a inclus în definiţia “membrului de familie” şi partenerul cu
care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, pe baza legislaţiei unui
stat membru, dacă legislaţia statului membru gazdă tratează parteneriatele înregistrate
drept echivalente ale căsătoriei şi înconformitate cu condiţiile prevăzute în legislaţia
relevantă a statului membru gazdă.

B. CONŢINUTUL MATERIAL

1. Dreptul de intrare şi de şedere

 - 86 -

Directiva 68/360, a suprimat restricţiile privind deplasarea şi rezidenţa cetăţenilor

din Uniunea Europeană şi ale membrilor familiilor acestora (art.1).
Astfel, ea a asigurat lucrătorului migrant dreptul :
a) de a părăsi statul de reşedinţă pentru a desfăşura o activitate ca persoană
angajată într-un alt stat membru (art.2);
b) de a intra pe teritoriul altui stat membru pe baza doar a unei cărţi de
identitate sau paşaport (art.3(1)).
Vizele de intrare (sau echivalentul lor) nu au mai fost solicitate, cu excepţia
membrilor de familie care nu sunt cetăţeni ai unui stat membru. Acestor state li s-a
cerut să acorde facilităţi pentru obţinerea vizelor necesare (art.3(2)).
c) de a obţine un permis de rezidenţă, pe baza:
c -documentului cu care a intrat în teritoriu
d -confirmării angajării de la angajator sau a unui certificat de angajare (art.3(3) lit.a şi
b).

Prin Directiva 2004/38 s-a dorit să se codifice şi să se revizuiască instrumentele

comunitare existente care tratează în mod separat salariaţii, persoanele care exercită o
activitate independentă, precum şi studenţii şi alte persoane inactive în scopul
simplificării şi întăririi dreptului la liberă circulaţie şi şedere 15 pentru toţi cetăţenii
Uniunii. Ca atare, Directiva 68/360 a fost abrogată de la 30 aprilie 2006, urmând ca
sediul materiei să fie Directiva 2004/38.
Acest din urmă act comunitar reţine ca şi cel pe care-l înlocuieşte dreptul de intrare
pe teritoriul unui stat membru pe baza unei cărţi de identitate valabile sau a unui
paşaport valabil, precum şi necesitatea de a nu se impune cetăţenilor Uniunii nici o
viză de intrare sau formalitate echivalentă (art.5(1)).
Spre deosebire de actul comunitar anterior, Directiva 2004/38 reţine nu numai
dreptul de intrare, ci şi dreptul de ieşire pe care-l toţi cetăţenii Uniunii de a părăsi
teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru (art.4(1)).
Membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru li se cere numai
să posede o viză de intrare în conformitate cu Regulamentul CE nr. 539/2001, care
enumeră ţările ale căror resortisanţi trebuie să posede vize, atunci când traversează
frontierele externe ale statelor membre, precum şi cele ale căror resortisanţi sunt scutiţi
de această cerinţă, sau, dacă este cazul, cu legislaţia naţională. În scopul facilitării
liberei circulaţii a membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, cei
care au obţinut deja un permis de rezidenţă ar trebui să fie scutiţi de necesitatea de a
obţine o viză de intrare în sensul Regulamentului CE nr. 539/2001.
Cetăţenii Uniunii beneficiază de dreptul de şedere în statul membru gazdă
pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiţii sau

15
Regulamentul nr. 883/2004 a clarificat şi terminologic termenii de “rezidenţă” şi cel de şedere. Astfel, “rezidenţa” înseamnă locul în
care locuieşte de obicei o anumită persoană, pe când “şedere” înseamnă rezidenţă temporară (Preambul alin. j) şi k)).
 - 87 -

formalităţi, alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport
valabil, fără a se aduce atingere unui tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care
caută de lucru, conform Curţii de Justiţie (art.6).
În schimb, dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni se acordă,
conform art. 7alin. (1) al Directivei 2004/38, dacă cetăţenii Uniunii care-l valorifică :
a) - sunt salariaţi sau exercită o activitate independentă în statul membru gazdă ;
b) - au suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să
nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru
gazdă în timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare medicală
cuprinzătoare, valabilă în statul membru gazdă ;
c) – sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de
către statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale
administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare
profesională; şi posedă o asigurare cuprinzătoare în statul membru gazdă şi
asigură autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă
procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru
ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru
sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de
şedere ; sau
d) - sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii
care îndeplinşete condiţiile menţionate la lit.(a), (b) sau (c).

Directiva 2004/38 nu mai reţine necesitatea eliberării permiselor de rezidenţă. În

schimb, art. 8 acordă acordă posibilitatea statelor membre gazdă să ceară
cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente atunci când
perioadele de şedere depăşesc trei luni.
Termenul pentru înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii. Se
eliberează imediat un certificat de înregistrare, care conţine numele şi adresa
persoanei înregistrate, precum şi data înregistrării. Nerespectarea cerinţei de
înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancţiuni
proporţionale şi discriminatorii.
Pentru eliberarea unui certificat de înregistrare, pot fi solicitate în mod limitativ o
serie de documente menţionate la alin.(3) al art. 8. Documentele doveditoare cerute de
autorităţile competente pentru eliberarea unui certificat de înregistrare sau a unui
permis de şedere sunt specificate pentru a se evita ca practicile administrative sau
interpretările divergente să constituie un obstacol disproporţionat în calea exercitării
dreptului de şedere de către cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora. În acest
sens:
e) cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin.(1) lit.(a) trebuie să prezinte o
carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, o confirmare de angajare
 - 88 -

din partea angajatorului sau un certificat de angajare, ori o dovadă că sunt

persoane care exercită o activitate independentă;
f) cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin.(1) lit.(b) trebuie să prezinte o
carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil şi să furnizeze dovezi că
satisfac condiţiile prevăzute în directivă;
g) cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7 alin.(1) lit.(c) trebuie să prezinte o
carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, să furnizeze dovezi privind
înscrierea lor într-o instituţie acreditată şi faptul că posedă o asigurare
medicală cuprinzătoare, precum şi declaraţia sau procedura echivalentă
menţionată la art. 7 alin.(1) lit.(c). Statele membre nu pot cere ca această
declaraţie să precizeze valoarea resurselor.

Dat fiind că noţiunea de „resurse suficiente” este natură să genereze o serie de

ambiguităţi şi neclarităţi, se prevede că statele membre nu pot stabili valoarea
acestora, ci trebuie să ia în considerare situaţia personală a persoanei în cauză. În
orice caz, această valoare nu poate fi mai mare decât pragul sub care resortisanţii din
statul membru gazdă pot beneficia de asistenţă socială, sau, dacă acest criteriu nu
este aplicabil, mai mare decât pensia minimă de asigurări sociale plătită de către statul
membru gazdă.
De asemenea, alin.(5) al art. 8 enumeră documentele care pot fi cerute membrilor
de familie ai cetăţenilor Uniunii, care sunt ei înşişi cetăţeni ai Uniunii, în vederea
eliberării certificatului de înregistrare.
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu
sunt resortisanţi ai unui stat membru se confirmă, în condiţiile art. 10 al Directivei
2004/38, prin eliberarea unui document intitulat „Permis de şedere de membru de
familie pentru un cetăţean al Uniunii”.
Acest permis de şedere, care are natura juridică a permiselor de rezidenţă ce se
acordau în temeiul Directivei 68/360, este valabil timp de cinci ani de la data eliberării
sau pe perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă
este mai mică de cinci ani (art.11).
Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care nu
depăşesc şase luni pe an sau de absenţe de durată mai mare datorată serviciului
militar obligatoriu, sau de o absenţă de maximum douăsprezece luni consecutive
determinată de motive importante, precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiu sau
formare profesională, sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o
ţară terţă.

Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează
dreptul de şedere al membrilor săi de familie care sunt resortisanţi ai unui stat membru.
Cât privesc membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, aceştia
nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul decesului capului familiei, cu condiţia să fi avut
 - 89 -

reşedinţa în statul membru gazdă în calitate de membri de familie timp de cel puţin un
an înainte de decesul cetăţeanului Uniunii (art. 12).
Totuşi, înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, dreptul de şedere al
persoanelor interesate rămâne supus obligaţiei ca aceştia să poată dovedi că sunt
salariaţi sau persoane care exercită o activitate independentă sau că au suficiente
resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o
povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul
perioadei de şedere şi că posedă o asigurare medicală cuprinzătoare. Aceşti membri
de familie îşi menţin dreptul de şedere exclusiv pe bază personală.
De asemenea, plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă sau decesul
său nu atrage după sine după pierderea dreptul de şedere pentru copiii săi sau pentru
părintele care are custodia acestor copii, indiferent de naţionalitate, în cazul în care
copiii îşi au reşedinţa în statul membru gazdă şi sunt înscrişi într-o instituţie de
învăţământ pentru a studia acolo, până la terminarea studiilor.
Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului sau încetarea parteneriatului său
înregistrat nu afectează dreptul de şedere al membrilor familiei sale, care sunt
resortisanţi ai unui stat membru (art. 13).
Cât privesc membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui
stat membru, aceştia nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul divorţului, anulării
căsătoriei cetăţeanului sau încetării parteneriatului său înregistrat în condiţiile
prevăzute al alin. 2 al art. 13, printre care aceea ca durata căsătoriei sau a
parteneriatului înregistrat să fi fost de cel puţin trei ani, ori soţul sau partenerul care nu
este resortisant al unui stat membru să aibă custodia copiilor cetăţeanului Uniunii.
Dreptul de şedere de care se bucură cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor
lor subzistă atât timp cât aceştia nu devin o povară exagerată pentru sistemul de
asistenţă socială al statului membru gazdă. Totuşi, preluând idei din jursiprudenţa
anterioară a Curţii de Justiţie, Directiva 2004/38 subliniază, la art. 14 alin.4, că o
măsură de expulzare nu trebuie să fie consecinţa automată a faptului că cetăţeanul
Uniunii sau membrii familiei sale au recurs la sistemul de asistenţă socială al statului
membru gazdă.
În orice caz, o măsură de expulzare nu poate fi în nici un caz adoptată împotriva
unor cetăţeni ai Uniunii Europene sau membrilor de familie ai acestora (cu excepţia
situaţiilor în care restricţionarea dreptului de şedere se face pe temeiul ordinii publice,
siguranţei publice sau sănătăţii publice) dacă (conform art. 14 alin.4):
a) cetăţenii Uniunii sunt salariaţi sau persoane care exercită activităţi
independente, sau
b) cetăţenii Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă pentru a căuta de
lucru. În acest caz, cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora nu pot fi
expulzaţi, atât timp cât cetăţenii Uniunii pot furniza dovezi că sunt în continuare
în căutare de lucru şi că au o şansă reală de a fi angajaţi.
 - 90 -

În plus, expirarea cărţii de identitate sau a paşaportului pe baza căruia persoana în

cauză a intrat în statul membru gazdă şi i s-a eliberat un certificat de înregistrare sau
un permis de şedere nu constituie un motiv de expulzare din statul membru gazdă (art.
16 alin.2

2. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament

Dreptul de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute este consacrat de
Regulamentul Nr.16l2/68. După adoptarea acestui act normativ, în toate ţările
Comunităţii Europene regimul angajării are două caracteristici :

 în primul rând, recrutarea prin grija serviciului public este de acum facultativă.
Orice cetăţean al unui stat membru şi orice angajator ce exercită vreo activitate
pe teritoriul unui stat membru pot să-şi schimbe cererile şi ofertele lor de muncă,
să încheie contracte de muncă şi să le pună în executare conform legilor în
vigoare şi fără discriminare;
 în al doilea rând, pentru a obţine eliberarea unui permis de rezidenţă, salariatul va
aduce dovada că el este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declaraţie
de angajare sau un certificat de muncă furnizat de angajator.
Acesta este regimul liberului acces la angajare. Astfel, s-a putut afirma că
Regulamentul Nr. 1612/68 a consacrat existenţa unei veritabile pieţe europene a
muncii, acordându-se prioritate lucrătorilor comunitari în detrimentul celor proveniţi din
terţe ţări.
Pentru a se mări eficacitatea sa, mecanismul instituit prin Regulamentul nr,
1612/68 a fost perfecţionat prin Regulamentul Nr. 2434/92 din 27 iulie 1992. Astfel,
articolul 15 al Regulamentului 1612/68, astfel cum a fost reformulat de Regulamentul
2434/92, obligă serviciile specializate din fiecare stat membru să trimită în mod
periodic serviciilor specializate din celelalte state membre, precum şi Biroului european
de coordonare16 informaţii privind:
a) ofertele de locuri de muncă susceptibile să fie ocupate de resortisanţii altor
state membre;
b) ofertele de locuri de muncă adresate statelor membre;
c) cererile de locuri de muncă depuse de persoanele ce au declarat în mod
formal că doresc să lucreze în alt stat membru;
d) informaţii, pe regiuni şi ramuri de activitate, privind solicitanţii de locuri de
muncă ce s-au declarat în mod efectiv dispuşi să ocupe un loc de muncă în
altă ţară.

16
Conform Deciziei Comisiei 2003/8/CE, Biroul european de coordonare ( redenumit « Biroul de coordonare EURES »)
supervizează respectarea dispoziţiilor părţii a II din Regulamentul nr. 1612/68 şi ajută reţeaua europeană de servicii de ocupare
EURES să-şi îndeplinească activităţile. Vezi şi Infra, p.
 - 91 -

De asemenea, articolul 16 în redactarea Regulamentului nr. 2434/92 impune ca

orice ofertă de locuri de muncă adresată serviciilor de ocupare ale unui stat membru să
fie comunicată şi analizată de serviciile de ocupare competente ale statelor membre în
cauză.

Discriminările de orice fel trebuie să fie înlăturate, indiferent de sursa acestora:

reglementări legale sau clauze ale contractelor colective sau individuale. Curtea de
justiţie a accentuat asupra acestei idei atunci când s-a pronunţat asupra
Regulamentului Uniunii Cicliste Internaţionale, şi anume asupra dispoziţiilor referitoare
la compunerea echipelor de sportivi. Ea a reiterat, cu acest prilej, că interdicţia
discriminărilor bazate pe cetăţenie "se impune nu numai acţiunii autorităţilor publice, ci
şi, în aceeaşi măsură, reglementărilor de altă natură ce vizează să reglementeze, într-
o manieră colectivă, munca salariată"(cazul Walrave şi Koch nr.36/74).

Datorită importanţei deosebite pe care o are Regulamentul 16l2/68 pentru dreptul

comunitar al muncii, vom trece în revistă, în continuare, principalele sale prevederi.
Titlul I (art.1-6) instituie libertatea în procesul angajării. Astfel, orice cetăţean
al unui stat membru are dreptul să desfăşoare o activitate, ca persoană angajată, pe
teritoriul unui alt stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art.1).
Un stat membru nu poate discrimina, în mod deschis sau voalat, pe cetăţenii altui
stat membru prin limitarea cererilor şi ofertelor de angajare (art.3(1)) sau prin stabilirea
unor proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea prin orice alte mijloace a
recrutării lucrătorilor nerezidenţi (art.3(2)).
De asemenea, nu trebuiesc impuse restricţii prin număr sau procentaj cetăţenilor
străini ce urmează a fi angajaţi, în nici o activitate şi în nici un domeniu (art.4).
Statele membre trebuie, totodată, să ofere solicitanţilor străini aceeaşi asistenţă
în căutarea locurilor de muncă pe care o acordă cetăţenilor proprii (art.5).
Unele state pot, totuşi, să permită impunerea unor condiţii nerezidenţilor legate
de cunoştinţele lingvistice cerute de natura postului ce urmează a fi ocupat (art.3(l)).

Titlul II al Regulamentului Nr. 16l2/68 (art.7-9) conţine dispoziţii privind

angajarea şi egalitatea de tratament. Acestea se referă la :

a) Condiţiile de muncă
Conform art.7(1), "un lucrător care are cetăţenia unui stat membru nu poate, pe
teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit faţă de lucrătorii acelui stat pe
temeiul cetăţeniei cu privire la oricare din condiţiile de muncă, şi în special în ceea ce
priveşte remuneraţia, concedierea, ca şi în situaţiile în care ar fi şomer, reinstalat sau
reangajat".
Acest articol acoperă toate formele de discriminare, directă sau indirectă.

b) Avantajele sociale şi în legătură cu taxele

 - 92 -

Articolul 7(2) acordă lucrătorului migrant aceleaşi avantaje sociale şi în domeniul

taxelor ca şi acelea ale lucrătorilor naţionali. Termenul "avantaje sociale" a fost
interpretat de Curtea de Justiţie a Comunităţii în cel mai larg sens, acoperind şi drepturi
care nu erau direct legate de contractul de angajare (cazul Fiorini Nr.32/75).

c) Accesul în şcolile de pregătire profesională sau în casele de pensionari

Se acordă (art.7(3) lucrătorilor migranţi accesul, în aceleaşi condiţii cu ale
lucrătorilor autohtoni, în şcolile de pregătire profesională sau în casele de pensionari.

d) Drepturi sindicale; drepturi de reprezentare şi management

Conform art.8, un lucrător migrant are dreptul la tratament egal în ceea ce
priveşte apartenenţa la sindicate şi exerciţiul drepturilor derivând din aceasta. El poate
fi exclus de la "conducerea organismelor guvernate de dreptul public şi de la posesia
unui oficiu guvernat de dreptul public", dar el poate fi ales în organismele
reprezentative ale lucrătorilor existente în astfel de întreprinderi.

e) Locuinţe
Un lucrător imigrant se bucură de toate drepturile şi beneficiile acordate
lucrătorilor naţionali în domeniul locuinţelor, incluzând proprietatea locuinţei necesare
(art.9).

Prin dispoziţiile incluse în Titlul II al Regulamentului 1612/68 şi care se adaugă

celor din Tratatul CEE (art.7,48,52 şi 59), se desfiinţează orice discriminare bazată
pe cetăţenie între lucrătorii statelor membre. Principiul fundamental al nediscriminării
se adaugă, deci, celui al libertăţii de circulaţie. Prin el se explică, de fapt, întinderea
regulii liberului acces la angajare.
Nediscriminarea, egalitatea completă a cetăţenilor Uniunii, a făcut obiectul unei
bogate activităţi de interpretare a Curţii de Justiţie. Astfel, ea priveşte o activitate
profesională oarecare. Ea se aplică tuturor celor care doresc să exercite în Uniune o
activitate salariată, prestări servicii sau să se stabilească din raţiuni profesionale.
De asemenea, nediscriminarea priveşte atât pe cetăţenii unui stat membru cât şi
pe străini. Dacă un cetăţean al unui stat a obţinut o diplomă într-un alt stat al Uniunii şi
revine în ţara sa de origine, lui nu i se poate opune o reglementare naţională care n-ar
fi opozabilă unui locuitor al unei alte ţări a Uniunii. Este necesară, în mod evident, o
armonizare a valorii şi nivelului diplomelor.
In sfârşit, jurisprudenţa a atenţionat asupra cauzelor indirecte de discriminare,
care pot fi disimulate de alte condiţii ţinând, de exemplu, de reşedinţă (cazul R.Italiană
c.Comisie Nr.13/83). De aceea, s-a arătat necesitatea îndepărtării oricăror dispoziţii,
chiar nebazate pe cetăţenie, care au ca efect (principal sau exclusiv) îndepărtarea
cetăţenilor altor state membre.
 - 93 -

Titlul III al Regulamentului Nr. 1612/68 (art.10-12) conţine dispoziţii privind

membrii de familie ai lucrătorului migrant. Pe lângă cele amintite mai înainte, mai
putem reţine pe cele referitoare la:
a) Rezidenţă
Membrii familiei unui lucrător au dreptul să se instaleze ei înşişi cu lucrătorul
migrant (care trebuie să fie un cetăţean al Uniunii), indiferent de cetăţenia lor (art.10
(1)).
Statelor membre li se cere să faciliteze admiterea oricărui membru de familie
dacă "el este dependent de lucrător (...) sau trăieşte sub acelaşi acoperiş în ţara de
unde vine" (art.10(2)).
În scopul ca familia să se poată instala cu lucrătorul, acesta trebuie să aibă la
dispoziţie locuinţa considerată ca normală pentru lucrătorii naţionali în regiunea în care
el este angajat (art.10 (3)).

b) Angajare
Conform art.11, soţia(ul) lucrătorului migrant şi copiii sub 21 de ani sau aflaţi în
întreţinere au dreptul să desfăşoare orice activitate ca persoană angajată pe întreg
teritoriul statului respectiv, chiar dacă ei nu sunt cetăţenii nici unui alt stat membru.

c) Accesul copiilor la cursurile de pregătire profesională şi ucenicie

Copiii unui cetăţean al unui stat membru care este sau a fost angajat pe teritoriul
altui stat membru vor fi admişi în învăţământul general, la cursurile de ucenicie şi
profesionale în aceleaşi condiţii cu cele ale cetăţenilor acelui stat, dacă copiii respectivi
îşi au rezidenţa pe teritoriul său (art.12).
În interpretarea acestui articol, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a decis
că un copil al lucrătorului migrant are dreptul la un tratament naţional cu privire la toate
formele învăţământului de stat, chiar dacă părintele lucrător a fost pensionat sau a
decedat în acel stat (cazul Comisie c. Belgia, Nr. 42/87).
Curtea a mers chiar mai departe în cazul Moritz (Nr.390/87). Având în vedere
necesitatea unei continuităţi în educaţia copiilor, nu se va considera că se pierde
statutul de "copil din familie" ce beneficiază de prevederile Regulamentului 1612/68
doar pentru faptul că familia sa s-a reîntors în statul de origine.
Totuşi, trebuie reţinut, în general, aşa cum a decis şi Curtea de Justiţie (cazul
Lebon Nr. 316/85), că membrii familiei unui lucrător sunt numai indirect beneficiari ai
dreptului la tratament egal acordat lucrătorului conform art.7(2) al Regulamentului
1612/68. Avantajele sociale pot fi acordate membrilor de familie conform acestui articol
doar ca avantaje ale lucrătorului. Aceasta este o distincţie de fineţe, dar una destul de
importantă17.
Tot pe baza interpretării oferite de Curtea de Justiţie, a fost asigurată libera
circulaţie a studenţilor în spaţiul comunitar (cazurile Gravier nr.293/83, Forcheri
nr.15/82, Blaizot nr.24/86 ş.a.).
17
J. Steiner, Textbook on EEC Law, Blackstone Press Limited, London, 1991., p.140.
 - 94 -

3. Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei

activităţi salariate în acel stat

Cetăţenii Uniunii pot fi în anumite perioade neangajaţi. Pot fi, de aceea, privaţi de
dreptul de a se deplasa şi de a rezida în ţările ce constituie Uniunea ?
Articolul 48 (3) (d) al Tratatului CEE recunoaşte dreptul de a rămâne pe
teritoriul unui stat după ce un lucrător a fost angajat în acesta.
Regulamentul Nr. 1251/70 a detaliat conţinutul acestui drept. In cuprinsul
acesteia se prevede dreptul lucrătorului şi al familiei sale de a rămâne permanent în
statul în care el a lucrat în cazul pensionării, incapacităţii sau, pentru familie, al morţii
lucrătorului.
Sunt incluse, de asemenea, dispoziţii speciale pentru lucrătorul "frontalier", adică
acela care trăieşte într-un stat şi lucrează în altul adiacent.
Membrii familiei lucrătorului vor avea dreptul să rezideze în mod permanent
atunci când sunt îndeplinite o serie de condiţii
Directiva 2004/38 cuprinde şi ea în cadrul Capitolului IV dispoziţii referitoare la
dreptul de şedere permanentă. Regula generală pe care ea o introduce pentru
cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor lor este aceea conform căreia cetăţenii
Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă pe o perioadă
neîntreruptă de cinci ani au dreptul de şedere permanentă în statul respectiv (art. 16
alin.1). Dispoziţia amintită se aplică şi în cazul membrilor de familie care nu sunt
resortisanţi ai unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu
cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc un
total de şase luni pe an sau de absenţe de durată mai lungă datorate serviciului militar
obligatoriu ori de o absenţă de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de
motive importante, precum sarcina sau naşterea, boli grave, studiu sau formare
profesională, sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă .
Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe
din statul membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi (art. 16
alin.3 şi 4).
Reformulând într-un sens mai larg dispoziţiile din Regulamentul nr, 1251/70 (prin
enumerarea şi a persoanelor care exercită o activitate independentă), art. 17 al
Directivei 2004/38 prevede că dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă
se acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de cinci ani de şedere
dacă:
a) salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă, în
momentul în care încetează să lucreze, au împlinit vârsta prevăzută de legislaţia
statului membru respectiv pentru pensia pentru limită de vârstă sau lucrătorii care
încetează să exercite o muncă salariată pentru a se pensiona înainte de limita de
vârstă, cu condiţia să fi lucrat în statul membru respectiv cel puţin în cele
 - 95 -

douăsprezece luni precedente şi să-şi fi avut reşedinţa acolo pe o perioadă

neîntreruptă mai mare de trei ani.
b) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi au avut
reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani şi au încetat lucrul din cauza
unei incapacităţi permanente de muncă. Dacă această incapacitate este rezultatul unui
accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îndreptăţeşte persoana
respectivă la o indemnizaţie plătită integral sau parţial de o instituţie a statului membru
gazdă, nu se impune nici o condiţie privind durata şederii.
Condiţiile privind durata şederii şi a activităţii prevăzute la lit.a) şi b) nu se aplică dacă
lucrătorul sau persoana care exercită o activitate independentă are un soţ/soţie sau un
partener care este resortisant al satului mebru gazdă sau şi-a pierdut naţionalitatea
statului membru respectiv prin căsătoria cu lucrătorul sau persoana care exercită o
activitate independentă.
c) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi care
după trei ani de muncă şi şedere neîntreruptă în statul membru gazdă, lucrează ca
angajaţi sau persoane care exercită o activitate independentă în alt stat membru, dar
îşi păstrează reşedinţa în statul membru gazdă în care se întorc de obicei în fiecare zi
sau cel puţin o dată pe săptămână.
În mod extensiv, perioadele de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător la oficiul
de plasare a forţelor de muncă competent, perioadele în care persoana nu a lucrat din
motive independente de voinţa sa, precum şi absenţele de la lucru şi încetarea lucrului
datorită unei boli sau accident se consideră perioade de muncă.
Indiferent de naţionalitate, membrii de familie ai unui salariat sau ai unei persoane care
exercită o activitate independentă care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul
statului membru gazdă au dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv,
dacă lucrătorul salariat sau persoana care exercită o activitate independentă a
dobândit dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv.
Totodată, membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de şedere sau
dreptul de şedere permanentă într-un stat membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau
să exercite o activitate independentă în statul respectiv (art. 23).
În mod similar art. 3 al Regulamentului nr. 1251/70, şi în aceleaşi condiţii
enumerate în acesta, alin. 4 al art. 17 al Directivei 2004/38 prevede acordarea
dreptului de şedere permanentă membrilor familiilor salariaţilor sau persoanelor care
exercită o activitate independentă şi care decedează în timpul perioadei de activitate,
dar înainte de a dobândi statutul de rezident permanent în statul membru gazdă.
Astfel, membrii familiei dobândesc dreptul de şedere permanentă în statul
respectiv, dacă:
a. în momentul decesului, salariatul sau persoana care a exercitat o activitate
independentă îşi avusese reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv
timp de doi ani neîntrerupţi, sau
b. decesul a fost urmarea unui accident de muncă sau a unei boli
profesionale, sau
 - 96 -

c. soţul/soţia care a supravieţuit şi-a pierdut naţionalitatea statului membru

respectiv prin căsătoria cu salariatul sau persoana care a exercitat o
activitate independentă.

Din punct de vedere administrativ, statele membre urmează să elibereze, la

cerere, cetăţenilor Uniunii îndreptăţiţi la şedere permanentă un document care să
ateste şederea permanentă.
În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru, dar sunt îndreptăţiţi la şedere permanentă, se eliberează un permis de
şedere permanentă, care se reînnoieşte automat la fiecare zece ani (art. 20).
Toţi cei care în temeiul Directivei 2004/38 îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat
membru gazdă beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului
respectiv. Totuşi, nu există obligaţia statului gazdă de a acorda dreptul la asistenţă
socială în timpul primelor trei luni de şedere şi nici nu este obligat ca, înainte de
dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii,
inclusiv pentru formare profesională, constând în burse studenţeşti sau credite
studenţeşti unor persoane altele decât lucrătorii, persoanele care exercită o
activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi membrii
familiilor acestora (art.24).
Astfel reglementat dreptul de şedere permanentă, acesta are menirea de a întări
sentimentul cetăţeniei în cadrul Uniunii Europene şi este perceput ca un element
cheie în promovarea coeziunii sociale, care reprinzintă, de altfel, unul dintre
obiectivele fundamentale ale Uniunii.
Directiva 2004/38 nu prevede în mod explicit abrogarea Regulamentului nr.
1251/70. Ca atare, prevederile celor două acte comunitare urmează a fi avute în
vedere în mod corelativ.

4. Angajarea în administraţia publică

Conform art. 48(4) al Tratatului CEE, statele membre pot refuza sau restrânge accesul
la locurile de muncă din domeniul administraţiei publice pe temeiul cetăţeniei
lucrătorului.
Datorită gradului mare de generalitate al acestei prevederi, Curtea de Justiţie a
fost nevoită să se pronunţe în mai multe rânduri asupra sa.
Astfel, în cazul Sotgiu (Nr.152/73) s-a arătat că excepţia prevăzută în art. 48 (4)
nu se aplică tuturor locurilor de muncă din administraţia publică. Ea se aplică numai
anumitor activităţi, aflate în legătură cu exerciţiul autorităţii de stat. În viziunea Curţii,
activităţile respective trebuie să implice în mod necesar participarea la exerciţiul
drepturilor conferite de dreptul public şi să se refere la activităţi ce vizează
salvgardarea intereselor generale ale statului. Mai mult, excepţia se aplică numai
condiţiilor privind accesul în domeniul respectiv. Ea nu permite existenţa unor condiţii
discriminatorii în angajare o dată ce lucrătorului i s-a acceptat accesul la locul de
muncă respectiv.
 - 97 -

Clarificări în interpretarea textului amintit au fost aduse cu ocazia dezbaterilor

prilejuite de cazul Comisie c. Belgia (Nr.149/79). Conceptul de administraţie publică
este, conform Curţii de Justiţie, un concept comunitar. El se aplică numai exerciţiului
autorităţii oficiale şi are în vedere numai lucrătorii şi funcţiile care urmăresc apărarea
intereselor generale ale statului.
În aplicarea acestui criteriu, derogarea prevăzută de art.48(4) va fi de uz limitat
aplicându-se, deci, posturilor care solicită din partea persoanelor care le ocupă o
loialitate specială către stat, cum sunt funcţiile judecătoreşti, eşaloanele superioare ale
administraţiei de stat, forţele armate şi poliţia.
Articolul 48 (4) trebuie să fie analizat împreună cu art.55 al Tratatului CEE care
prevede că libertatea de stabilire permisă de dreptul comunitar nu se va aplica
activităţilor care au legătură, chiar şi ocazional, cu exerciţiul autorităţii de stat.
Având în vedere practica răspândită printre statele membre de a exclude pe cei ce
nu-i sunt cetăţeni de la un număr mare de profesii în administraţia de stat, Comisia
Europeană a publicat în l988 o Notă prin care a propus anumite sectoare de angajare
ce urmează a fi considerate "suficient de îndepărtate de activităţile specifice sferei
publice astfel cum le-a definit Curtea Europeană şi care nu ar putea fi acoperite decât
în cazuri rare de excepţia din art.48(4)". Acestea cuprind :
 serviciile privind îngrijirea sănătăţii publice;
 predarea în instituţiile de învăţământ ale statului;
 cercetare în domenii nemilitare în instituţii publice;
 organisme publice responsabile cu prestarea serviciilor comerciale.
Trebuie totuşi să subliniem că prin dispoziţiile privind cetatenia comunitară introduse
prin Tratatul de la Maastricht şi dezvoltate prin Tratatul de la Amsterdam, nu puţini
teoreticieni si practicieni ai dreptului consideră ca excepţia prevăzută la art. 48(4),
expresie a unei concepţii mai tradiţionale privind noţiunea de loialitate faţă de stat, va
diminua ca importanţă. Şi aceasta pentru că se consideră că există o contradicţie între
art. 48(4) şi derularea unui proces tot mai complex de integrare europeană.
5. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe motive de ordine publică,
securitate publică şi sănătate publică
Articolele 48(3) şi 56 ale Tratatului CEE prevăd posibilitatea limitării liberei
circulaţii a lucrătorilor.
După ce defineşte libertatea de circulaţie, art. 48(3) precizează că ea "implică
dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordine publică, securitate publică
şi sănătate publică, de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute".
Articolul 56 este mai complet, el precizând că "prescripţiile referitoare la
libertatea de stabilire nu prejudiciază aplicabilitatea dispoziţiilor legislative
regulamentare şi administrative prevăzând un regim special pentru cetăţenii străini şi
justificat de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică". Alineatul 2
 - 98 -

dispune că "înaintea expirării perioadei de tranziţie, Consiliul adoptă directive pentru

coordonarea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative precitate".
Acest text a stat la baza adoptării Directivei 64/221 privind coordonarea
măsurilor speciale aplicate străinilor în domeniul deplasării şi rezidenţei, justificate de
raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică şi care privesc toţi
cetăţenii statelor membre care exercită sau intenţionează să exercite o activitate
profesională, indiferent dacă este o activitate salariată sau independentă. Această
directivă este abrogată, începînd cu data de 30 aprilie 2006, de către Directiva
2004/38, care, la Capitolul VI instituie noile standarde în materie.
Scopul directivei este dublu. Pe de o parte, ea stabileşte principiile pe baza
cărora un stat poate refuza intrarea sau rezidenţa acelora care, în alte condiţii ar fi
eligibili, pe temeiul ordinii publice, securităţii publice sau sănătăţii publice. În al doilea
rând, ea stabileşte o serie de garanţii procedurale care trebuie să fie respectate de
autorităţile competente atunci când se pune problema excluderii unor străini pe baza
unuia din motivele amintite.
În timp ce noţiunile de securitate publică şi sănătate publică nu au ridicat
probleme de interpretare, înţelesul şi scopul noţiunii de ordine publică au necesitat
interpretarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Astfel, în cazul Rutili
(Nr.36/75) Curtea a decis că restricţiile pe acest temei nu pot afecta dreptul unui
cetăţean al unui stat membru de a intra pe teritoriul altui stat membru, să rămână şi să
circule în acesta decât dacă prezenţa sa constituie o ameninţare reală şi suficient de
gravă pentru ordinea publică. Curtea a adăugat că această abordare constituie o
aplicare a principiilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului (l950),
conform căreia nu vor fi aplicate restricţii privind drepturile prevăzute în art.8-11 pe
temeiul securităţii naţionale şi siguranţei publice decât dacă acestea ar fi necesare
pentru protecţia acestor interese într-o societate democratică 18. Restricţiile fac deci
subiectul principiului proporţionalităţii.
Directiva 2004/38 porneşte de la ideea conform căreia expulzarea cetăţenilor
Uniunii şi a membrilor familiilor lor din motive de ordine publică sau securitate publică
este o măsură care poate afecta grav persoane care, folosindu-se de drepturile şi
libertăţile conferite de Tratat, s-au integrat în mod real în statul membru gazdă.
Domeniul de aplicare al unor asemenea măsuri ar trebui prin urmare să fie limitat, în
conformitate cu principiul proporţionalităţii, evocat de jurisprudenţă, pentru a se ţine
seama de gradul de integrare al persoanelor în cauză, durata şederii acestora în statul
membru gazdă, vârsta, starea de sănătate, situaţia lor familială şi economică, precum
şi legăturile cu ţara de origine.
În consecinţă, cu cât este mai mare gradul de integrare al cetăţenilor Uniunii şi al
membrilor familiilor lor în statul gazdă, cu atât ar trebui să fie mai mare gradul lor de
protecţie împotriva expulzării.
În acest sens, o măsură de expulzare îndreptată împotriva unor cetăţeni ai
Uniunii care au locuit mulţi ani pe teritoriul statului membru gazdă, în special dacă s-au
18
Este vorba despre următoarele drepturi: respectul vieţii private şi familiale, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, libertatea de opinie.
 - 99 -

născut şi şi-au avut reşedinţa acolo întreaga lor viaţă, ar trebui să se ia numai în
circumstanţe excepţionale, dacă există motive imperative ce ţin de securitatea publică
(Preambul, alin.24)
Directiva 2004/38 stabileşte un număr de circumstanţe în care măsurile luate pe
temeiul ordinii publice sau securităţii publice nu vor fi justificate:
a) ele pot fi invocate pentru a sluji unor scopuri economice (art.27(1));
b) măsurile luate din motive de ordine publică sau securitate publică respectă
principiul proporţionalităţii şi se bazează exclusiv pe conduita personală a
individului în cauză. Dar, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie în cazul Van Duyn
(Nr.41/74), acest comportament nu trebuie să fie ilegal pentru a justifica
excluderea străinilor, atât timp cât statul a arătat explicit că el consideră
activităţile respective ca fiind "social dăunătoare" şi a luat măsuri administrative
pentru a le neutraliza.
De asemenea, condamnările penale anterioare nu constituie motive în sine pentru
luarea unor asemenea măsuri (art.27(2);
c) nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al Uniunii, cu
excepţia cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de securitate
publică, definite de statele membre, dacă acesta :
b) şi-a avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau
c) este minor, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul copilului,
conform Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului din 20
noiembrie 1989.

Cât priveşte excepţia bazată pe sănătatea publică, singurele boli care justifică
măsuri de restricţionare a liberei circulaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, conform
definiţiei din documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi
alte boli infecţioase sau boli parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor
dispoziţii de protecţie ce se aplică resortisanţilor din statul membru gazdă. În plus,
bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu constituie
motive de expulzare de pe teritoriul respectiv (art. 29).
Directiva 2004/38 stabileşte, totodată, dispoziţii menite să protejeze pe cei ce vor
să-şi valorifice drepturile de intrare şi de şedere în statele membre. Acestea se referă
la :

a) Notificarea deciziilor
Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată
în situaţia sa, astfel încât să poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia
(art.30 alin.1).

b) Motivarea deciziilor
Persoanele interesate sunt informate în mod precis şi complet cu privire la
motivele de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică pe care se bazează
 - 100 -

decizia luată în cazul lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este contrar
intereselor de securitate ale statului (art.30 alin.2).

c) Dreptul la apărare
Notificarea precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care persoana
interesată poate face recurs şi, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective
pentru a părăsi teritoriul statului membru, care nu poate fi mai mic de o lună de la data
notificării (art. 30 alin.3).

d) Garanţii procedurale
Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs
judiciare şi, dacă este cazul, administrative, pentru a face apel sau a solicita o
revizuire în legătură cu o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică,
securitate publică sau sănătate publică (art. 31 alin.1).

Persoanele care fac obiectul unei interdicţii de acces în teritoriu din motive de
ordine publică sau securitate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicţiei
după o perioadă de timp rezonabilă, în funcţie de circumstanţe, şi în orice caz după trei
ani de la executarea hotărârii definitive de interdicţiei care a fost pronunţată în mod
valabil în conformitate cu dreptul comunitar, aducând argumente ce atestă că s-a
produs o schimbare reală a circumstanţelor care au justificat decizia de interdicţie
pronunţată împotriva lor (art. 32 alin.1).
Mai trebuie menţionat faptul că statele membre pot adopta măsurile necesare
pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit de Directiva 2004/38, în caz de
abuz de drept sau fraudă, cum sunt căsătoriile de convenienţă sau alte forme de relaţii
contractate exclusiv în scopul de a beneficia de dreptul de liberă circulaţie şi şedere
(art.35).

C. INSTITUŢII COMPETENTE

Autoritatea competentă în domeniul liberei circulaţii a lucrătorilor este Consiliul.

Acesta, conform art.49 al Tratatului C.E.E., astfel cum a fost modificat prin Tratatul de
la Maastricht, respectând o anume procedură (stabilită în art.189 B şi după consultatea
Comitetului Economic şi Social), dispune, prin directive şi regulamente, măsurile
necesare în vederea realizării liberei circulaţii.
În acest sens, se urmăreşte:
a) asigurarea unei strânse cooperări între serviciile naţionale cu atribuţii în domeniul
forţei de muncă;
b) abolirea sistematică şi progresivă a procedurilor şi practicilor administrative ce
rezultă din legislaţiile naţionale sau din înţelegeri anterior încheiate între statele
membre şi a căror menţinere ar constitui un obstacol în ceea ce priveşte libera
circulaţie a lucrătorilor;
 - 101 -

c) instituirea unui mecanism adecvat care să pună în legătură ofertele cu cererile de

locuri de muncă, precum şi asigurarea unui echilibru între cerere şi ofertă pe piaţa
forţei de muncă, astfel încât să fie evitate ameninţările serioase în ceea ce priveşte
nivelul de viaţă şi al angajării în diferite regiuni şi sectoare economice.
O deosebită importanţă în formarea unei conştiinţe comunitare în rândul
cetăţenilor o are prevederea înscrisă în art. 5o al Tratatului C.E.E., conform căreia
statele membre sunt chemate să încurajeze schimbul de lucrători tineri, pe calea unor
programe comune.

Prin adoptarea Deciziei Comisiei nr 2003/8/CE din 23 decembrie 2002

referitoare la punerea în aplicare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului
în ceea priveşte compensarea ofertelor şi cererilor de locuri de muncă, s-a
urmărit întărirea reţelei de servicii de ocupare europene, cunoscute sub acronimul
EURES (EURopean Employment Services), instituită prin Decizia nr. 93/569/CEE
(decizie abrogată prin noul act comunitar).
EURES contribuie la punerea în aplicare a dispoziţiilor părţii a II-a a
Regulamentului nr. 1612/68. Ea sprijină strategia europeană de ocupare şi contribuie
la întărirea pieţei unice europene, promovând, în interesul solicitanţilor de locuri de
muncă, al lucrătorilor şi angajatorilor:
a) dezvoltarea pieţelor de forţă de muncă europene deschise şi accesibile
tuturora;
b) schimbul transnaţional, interregional şi transfrontalier de oferte şi cereri de
locuri de muncă;
c) transparenţa şi schimbul de informaţii asupra pieţelor forţei de muncă
europene, inclusiv asupra condiţiilor de viaţă şi posibilităţilor de dobândire de calificări;
d) elaborarea de metode şi indicatori în acest sens.

Decizia Comisiei nr 2003/8/CE, intrată în vigoare la 1 martie 2003, a fost

adoptată luându-se în considerare şi viitoarea lărgire a Uniunii Europene, reţinîndu-se
necesitatea punerii în aplicare a reţelei EURES în ţările aflate în curs de aderare.

Conform articolului 3 al deciziei, EURES cuprinde:

a) membrii reţelei EURES, adică serviciile specializate desemnate de către
statele membre conform art. 13, paragraful 2, al Regulamentului nr. 1612/68, precum
şi Biroul european de coordonare, conform dispoziţiilor articolelor 21, 22 şi 23 din
regulamentul amintit şi
b) partenerii EURES prevăzuţi la articolul 17, paragraful 1, al Regulamentului nr
1612/68, şi anume:
i) serviciile regionale de ocupare ale statelor membre;
ii) serviciile de ocupare competente pentru regiunile limitrofe;
iii) serviciile de ocupare specializate comunicate Comisiei conform art. 17 par.2
al Regulamentului nr. 1612/68.
 - 102 -

Aceste grupuri cuprind organizaţiile sindicale şi patronale desemnate de către

membrii EURES.
D. LEGISLAŢIE INTERNĂ ARMONIZATĂ PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A
PERSOANELOR ŞI A FORŢEI DE MUNCĂ

Directiva 38/2004 a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie

2004 privind libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de
familie pe teritoriul statelor membre a fost transpusă în dreptul intern prin intermediul
Ordonanţei de urgenţă nr. 102 din 14 iulie 2005 privind libera circulaţie pe
teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi
Spaţiului Economic European19, act normativ de o deosebită importanţă în ceea ce
priveşte integrarea pieţei forţei de muncă autohtone în cea europeană.
Astfel, se bucură de o serie de drepturi fundamentale privind raporturile lor
juridice de muncă şi de securitate socială, recunoscute de lege lata într-o serie de acte
comunitare de o deosebită importanţă şi pe care actul normativ român le recunoaşte
la rândul său. Astfel, cetăţenii Uniunii Europene, precum şi membrii familiilor lor care
intră şi locuiesc legal în România, beneficiază de o serie de drepturi şi libertăţi, printre
care şi acela al unui acces neîngrădit pe piaţa forţei de muncă din România, precum şi
la desfăşurarea altor activităţi de natură economică, în condiţiile legii aplicabile
cetăţenilor români (art. 3 lit. e)).
Urmărind structura directivei europene, O.U.G. nr. 102/2005 cuprinde prevederi
referitoare la aspecte cum sunt:

 Intrarea, şederea pe/de pe teritoriul României a cetăţenilor Uniunii

Europene, precum şi a membrilor familiilor lor
 Restrângerea dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul României, a
cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor familiilor lor

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Care sunt drepturile şi libertăţile conţinute în Carta drepturilor fundamentale ale

Uniunii Europene?
2. În ce condiţii se acordă dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni
într-un stat membru al Uniunii Europene pentru cetăţenii comunitari?
3. În ce constă liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament prevăzute de
dreptul comunitar?
4. Care sunt condiţiile acordării dreptului de şedere permanentă prevăzute de
Directiva 38/2004
19
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 646/21iulie 2005. Aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 260/2005
(M.Of. nr. 900/7 octombrie 2005). Modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2006(M.Of. nr. 636/24 iulie 2006), aprobată, cu
modificări şi completări, prin Legea nr. 500/2006 (M.Of. nr. 1055/30 decembrie 2006).
 - 103 -

5. În ce condiţii se poate restricţiona dreptul de intrare şi dreptul de şedere pe

motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică ?
6. care sunt prevederile esenţiale ale Ordonanţei de urgenţă nr. 102 din 14 iulie
2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre
ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European ?

TEME REFERATE
LA DISCIPLINA
PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

1. Drepturile omului în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite - Carta O.N.U., Declaraţia

universală a drepturilor omului, Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului

2. Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială,

Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante şi Convenţia asupra eliminării formelor de discriminare faţă de femei -
drepturi garantate, mecanisme de control

3. Convenţia cu privire la drepturile copilului - drepturi garantate, mecanisme de

control, legislaţie naţională, politici internaţionale şi naţionale

4. Mecanisme şi proceduri de protecţie a drepturilor omului sub egida ECOSOC

5. Organizaţia Internaţională a Muncii - conţinutul normelor adoptate şi transpunerea

lor in dreptul intern

6. Organizaţia Internaţională a Muncii - mecanisme de control

7. Convenţia europeană a drepturilor omului - drepturi garantate

8. Curtea Europeană a Drepturilor Omului - organizare şi procedură

9. Dreptul de a nu fi supus torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane ori

degradante în jurisprudenţa CEDO împotriva României

10. Dreptul la educaţie în România şi în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor

omului

11. Dreptul la un proces echitabil – jurisprudenţa împotriva României privind

neexecutarea hotărârilor judecătoreşti

12. Dreptul la un proces echitabil – jurisprudenţa împotriva României privind accesul la

justiţie
 - 104 -

13. Dreptul de proprietate – jurisprudenţa împotriva României – sinteză şi concluzii

14. Drepturile minorităţilor în Europa

15. Carta socială europeană revizuită - drepturi garantate şi mecanisme de control

16. Convenţii ale Consiliului Europei - Convenţia pentru prevenirea torturii si a
pedepselor si tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia europeana privind
lupta împotriva traficului de fiinţe umane, Codul European de securitate socială -
drepturi garantate şi mecanisme de control

17. Uniunea Europeană şi drepturile omului - Carta drepturilor fundamentale

18. Libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă în dreptul comunitar

NOTĂ: ELABORAREA REFERATELOR PRESUPUNE O ACTIVITATE PERSONALĂ

DE COLECTARE ŞI ANALIZĂ A INFORMAŢIEI RELEVANTE ÎN MATERIE. CA
ATARE, REFERATELE IDENTICE PRECUM ŞI CELE COPIATE DE PE INTERNET
(ŞI CARE SE POT IDENTIFICA FOARTE UŞOR!) VOR FI PENALIZATE ÎN MOD
CORESPUNZĂTOR.

BIBLIOGRAFIE

1. Aurescu Bogdan, Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional

contemporan, All Beck, 2000
2. Lidia Barac, Europa şi drepturile omului; România şi drepturile omului, Lumina
Lex, Bucureşti, 2001

3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional : introducere în dreptul internaţional

public - Ed. a 3-a, rev. şi adăugită, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003

4. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în Dreptul internaţional

public, Editura All Bucureşti, 1998

5. Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe

articole. Vol. 1 şi 2. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005-2006

6. Thomas Buergenthal, Alexandre Kiss, La protection internationale des droits de

l’homme , Editions N.P. Engel, 199l

7. D. Bogdan, M. Selegean, Drepturile şi libertăţile fundamentale în jurisprudenţa

CEDO, Ed. All Beck, Bucureşti 2005;
 - 105 -

8. Radu Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I şi II, Editura

CHBeck, 2007;

9. Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în sistemul

Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, Bucureşti, 2000

10.Ion Diaconu, Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului,

Bucureşti, 1993

11.Răzvan Dincă, Cereri în faţa C.E.D.O. Condiţii de admisibilitate, Ed. All-Beck,

Bucureşti, 2001;

12.Nicolae Ecobescu, Mariana Niţelea ; coord. Nicolae Ecobescu, Manualul

Consiliului Europei, Biroul de Informare al Consiliului Europei, Bucureşti, 2006

13.D.J. Harris, M. O’Boyle, C. Warbrick, Law of the European Convention on

Human Rights, Butterworths, London, Dublin, Edinburgh 1995;

14.Cristian Jura, Drepturile omului : drepturile minorităţilor naţionale, Editura C. H.

Beck, Bucureşti, 2006

15.Corneliu Liviu Popescu, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului

pronunţate în cauzele împotriva României (1998-2002), Ed. All-Beck, Bucureşti,
2003;

16.Corneliu-Liviu Popescu, Curtea Europeană a drepturilor Omului, All Beck,

Bucureşti, 2004

17.Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România

este parte, vol.I-II, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007

18.J.F.Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2002;

19.Michele De Salvia, Compendium de la CEDH, 2003;

20.Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a Drepturilor omului. Ediţia a doua.

Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006

21.Bianca Selejan-Guţan, Horaţiu Rusu, Hotărârile CEDO împotriva României

(1998-2006). Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006

22.Adrian Năstase, Drepturile omului- religie a sfârşitului de secol, Institutul Român

pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992
 - 106 -

23.Fredric Sudre, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Editura

Polirom Iaşi, 2006

24.F. Sudre, J.P. Marguenaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M. Levinet,

Les grands arrêts de la Cour européenne des Droits de l’Homme, PUF 2003;

25.Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii-reglementări interne şi comunitare, Editura

Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007

26. Nicolae Voiculescu, Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer ,

Bucureşti, 2009;

27.Irina Moroianu Zlătescu, Radu Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi

drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005;

28.OG nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei şi
regresul statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 87/2001, modificată prin OUG
nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea,
reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al
Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale şi a unor instituţii publice;

29.HG nr. 868/2003 privind organizarea şi funcţionarea Agentului guvernamental

pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, modificată prin HG nr. 425/2005
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe.

30.Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele care privesc

România: Monitoarele Oficiale ale României, partea I, site-ul Curţii Europene a
Drepturilor Omului (www.echr.coe.int), site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(www.scj.ro);

Adrese INTERNET:

www.ilo.org., Organizaţia Internaţională a Muncii

www.coe.int. , Consiliul Europei

www.echr.coe.int, Curtea europeana a drepturilor omului

www.coe.int/T/E/Human_Rights, Directia generala a drepturilor omului

www.coe.int/T/E/Commissioner_H.R, Comisarul drepturilor omului

 - 107 -

www.europa.eu, Uniunea Europeană

ANEXE

DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI

(adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de septembrie
1948)
Preambul

Considerind ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a

drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in
lume,

Considerind ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie

care revolta constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi in care fiintele umane se vor
bucura de libertatea cuvintului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a
fost proclamata drept cea mai inalta aspiratie a oamenilor,

Considerind ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii

pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei
si asupririi,

Considerind ca este esential a se incuraja dezvoltarea relatiilor prietenesti intre natiuni,

Considerind ca in Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou

credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea
persoanei umane, drepturi egale pentru barbati si femei si ca au hotarit sa favorizeze
progresul social si imbunatatirea conditiilor de Articolul 6

Fiecare om are dreptul sa i se recunoasca pretutindeni personalitatea juridica.

Articolul 7

Toti oamenii sint egali in fata legii si au, fara nici o deosebire, dreptul la o egala
protectie a legii. Toti oamenii au dreptul la o protectie egala impotriva oricarei
discriminari care ar viola prezenta Declaratie si impotriva oricarei provocari la o
asemenea discriminare.

Articolul 8

Orice persoana are dreptul la satisfactia efectiva din partea instantelor juridice
 - 108 -

nationale competente impotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale ce-i sint
recunoscute prin constitutie sau lege.

Articolul 9

Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar.

Articolul 10

Orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata in mod echitabil si public
de catre un tribunal independent si impartial care va hotari fie asupra drepturilor si
obligatiilor sale, fie asupra temeiniciei oricarei acuzari in materie penala indreptata
impotriva sa.

Articolul 11

Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie
presupusa nevinovata pina cind vinovatia sa va fi stabilita in mod legal in cursul unui
proces public in care i-au fost asigurate toategarantiile necesare apararii sale. Nimeni
nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nui constituiau, in momentul cind
au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national.
De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decit aceea care era
aplicabila in momentul cind a fost savirsit actul cu caracter penal.

Articolul 12

Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in

domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale.
Orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau
atingeri.

Articolul 13

Orice persoana are dreptul de a circula in mod liber si de a-si alege resedinta in
interiorul granitelor unui stat. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv
a sa, si de reveni in tara sa.

Articolul 14

In caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil
 - 109 -

in alte tari.
Acest drept nu poate fi invocat in caz de urmarire ce rezulta in mod real dintr-o crima
de drept comun sau din actiuni contrare scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor
Unite.

Articolul 15

Orice persoana are dreptul la o cetatenie.

Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si
schimba cetatenia.

Articolul 16

Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce

priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o
familie. Ei au drepturi egale la contractarea casatoriei, in decursul casatoriei si la
desfacerea ei.
Casatoria nu poate fi incheiata decit cu consimtamintul liber si deplin al viiitorilor soti.
Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire
din partea societatii si a statului.

Articolul 17

Orice persoana are dreptul la proprietate, atit singura, cit si in asociatie cu altii.
Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.

Articolul 18

Orice om are dreptul la libertatea gindirii, de constiinta si religie; acest drept include
libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si
manifesta religia sau convingerea, singur sau impreuna cu altii, atit in mod public, cit si
privat, prin invatatura, practici religioase, cult si indeplinirea riturilor.

Articolul 19

Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea
de a avea opinii imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a
raspindi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.

Articolul 20
 - 110 -

Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire si de asociere pasnica.

Nimeni nu poate fi silit sa faca parte dintr-o asociatie.

Articolul 21

Orice persoana are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale,
fie direct, fie prin reprezentanti liber alesi.
Orice persoana are dreptul de acces egal la functiile publice din tara sa.
Vointa poporului trebuie sa constituie baza puterii de stat; aceasta vointa trebuie sa fie
exprimata prin alegeri nefalsificate, care sa aiba loc in mod periodic prin sufragiu
universal, egal si exprimat prin vot secret sau urmind o procedura echivalenta care sa
asigure libertatea votului.

Articolul 22

Orice persoana, in calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitatea

sociala; ea este indreptatita ca prin efortul national si colaborarea internationala,
tinindu-se seama de organizarea si resursele fiecarei tari, sa obtina realizarea
drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile pentru demnitatea sa si libera
dezvoltare a personalitatii sale.

Articolul 23
Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la conditii
echitabile si satisfacatoare de munca, precum si la ocrotirea impotriva somajului.
Toti oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala.
Orice om care munceste are dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i
asigure atit lui, cit si familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si
completata, la nevoie, prin alte mijloace de protectie sociala.

Orice persoana are dreptul de a intemeia sindicate si de a se afilia la sindicate pentru

apararea intereselelor sale.

Articolul 24

Orice persoana are dreptul la odihna si recreatie, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei
de munca si la concedii periodice platite.

Articolul 25

Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea lui si
familiei sale, cuprinzind hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medicala, precum si
 - 111 -

serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare in caz de somaj, boala,

invaliditate, vaduvie, batrinete sau in celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de
subzistenta, in urma unor imprejurari independente de vointa sa.

Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite. Toti copiii, fie ca sint nascuti
in cadrul casatorii sau in afara acesteia, se bucura aceeasi protectie sociala.

Articolul 26

Orice persoana are dreptul la invatatura. Invatamintul trebuie sa fie gratuit, cel putin in
ceea ce priveste invatamintul elementar si general. Invatamintul elementar trebuie sa
fie obligatoriu. Invatamintul tehnic si profesional trebuie sa fie la indemina tuturor, iar
invatamintul superior trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de
merit.
Invatamintul trebuie sa urmareasca dezvoltarea deplina a personalitatii umane si
intarirea respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale. El trebuie sa
promoveze intelegerea, toleranta, prietenia intre toate popoarele si toate grupurile
rasiale sau religioase, precum si dezvoltarea activitatii Organizatiei Natiunilor Unite
pentru mentirenea pacii.
Parintii au dreptul de prioritate in alegerea felului de invatamint pentru copiii lor
minori.

Articolul 27
Orice persoana are dreptul de a lua parte in mod liber la viata culturala a
colectivitatii, de a se bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la
binefacerile lui.
Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale si materiale care decurg din orice
lucrare stiintifica, literara sau artistica al carei autor este.

Articolul 28

Orice persoana are dreptul la o orinduire sociala si internationala in care drepturile si

libertatile expuse in prezenta Declaratie pot fi pe deplin infaptuite.

Articolul 29

Orice persoana are indatoriri fata de colectivitate, deoarece numai in cadrul acesteia
este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.
In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decit numai
ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si
respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale
moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica.
 - 112 -

Aceste drepturi si libertati nu vor putea fi in nici un caz exercitate contrar scopurilor si
principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.

Articolul 30

Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicind pentru vreun

stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savirsi
vreun act indreptat spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate in prezenta
Declaratie.

PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE

PREAMBUL

Statele părţi la prezentul Pact,

Considerând că, în conformitate cu principiile enunţate în Carta Naţiunilor Unite,
recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor
egale şi inalienabile, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Recunoscând că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei
umane,
Recunoscând că, în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
idealul fiinţei umane libere, bucurându-se de libertăţile civile şi politice şi eliberată de
teamă şi de mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care permit
fiecăruia să se bucure de drepturile sale civile şi politice, ca şi de drepturile sale
economice, sociale sau culturale,
Considerând că, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a promova
respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului,
Luând în considerare faptul că individul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă
de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze şi să
respecte drepturile recunoscute în prezentul Pact,
Au convenit asupra următoarelor articole:

PARTEA ÎNTÂI

ARTICOLUL 1

1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui

drept, ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică,
socială şi culturală.
2. Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi
de resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg din cooperarea
 - 113 -

economică internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, şi din dreptul

internaţional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.
3. Statele părţi la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării
de teritorii neautonome şi de teritorii sub tutelă, trebuie să înlesnească realizarea
dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi să respecte acest drept, în
conformitate cu dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite.

PARTEA A DOUA

ARTICOLUL 2

1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor

indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute
în prezentul Pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau
întemeiată pe orice altă împrejurare.
2. Statele părţi la prezentul pact se angajează să garanteze că drepturile
enunţate în el vor fi exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere,
naştere sau orice altă împrejurare.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează:
a) să garanteze că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute în
prezentul Pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci
când încălcarea a fost comisă de persoane acţionând în exerciţiul funcţiunilor lor
oficiale;
b) să garanteze că autoritatea competentă, judiciară, administrativă ori legislativă
sau orice altă autoritate competentă potrivit legislaţiei statului, va hotărî asupra
drepturilor persoanei care foloseşte calea de recurs şi să dezvolte posibilităţile de
recurs jurisdicţional;
c) să garanteze că autorităţile competente vor da urmare oricărui recurs care a
fost recunoscut ca justificat.

ARTICOLUL 3

Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal legal al

bărbaţilor şi al femeilor de a se bucura de toate drepturile civile şi politice enunţate în
prezentul Pact.

ARTICOLUL 4

1. În cazul în care un pericol public excepţional ameninţă existenţa naţiunii şi este

proclamat printr-un act oficial, statele părţi la prezentul Pact pot ca, în limita strictă a
 - 114 -

cerinţelor situaţiei, să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute în prezentul Pact,

cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligaţii pe care le au
potrivit dreptului internaţional şi ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată
numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, sau origine socială.
2. Dispoziţia precedentă nu autorizează nici o derogare de la prevederile
articolelor 6, 7, 8 (paragraful 1 şi 2), 11, 15, 16 şi 18.
3. Statele părţi la prezentul Pact care fac uz de dreptul de derogare trebuie ca
prin intermediul Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite să semnaleze de
îndată celorlalte state părţi dispoziţiile de la care au derogat, precum şi motivele care
au provocat această derogare. O nouă comunicare va fi făcută, prin acelaşi intermediu,
la data la care ele au pus capăt derogărilor.

ARTICOLUL 5

1. Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru

un stat, o grupare sau un individ vreun drept de a se deda la o activitate sau de a
săvârşi un act urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în prezentul
Pact ori limitări ale lor mai ample decât cele prevăzute în Pact.
2. Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale
ale omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul Pact în aplicarea
legilor, convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu
recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.

PARTEA A TREIA

ARTICOLUL 6

1. Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin
lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
2. În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de
condamnare la moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave,
în conformitate cu legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă,
legislaţie care nu trebuie să fie în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu
cele ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Această
pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunţată de un
tribunal competent.
3. Când privarea de viaţă constituie crimă de genocid, se înţelege că nici o
dispoziţie din prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge
în nici un fel de la vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
 - 115 -

4. Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea

pedepsei. Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în
toate cazurile.
5. O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime
comise de persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei
gravide.
6. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se întârzia
sau a se împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la prezentul Pact.

ARTICOLUL 7

Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără
consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice.

ARTICOLUL 8

1. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate formele,

sunt interzise.
2. Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute.
3. a) Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie;
b) alineatul a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicând, în
ţările în care anumite infracţiuni pot fi pedepsite cu detenţiunea însoţită de muncă
forţată, executarea unei pedepse de muncă forţată, pronunţată de un tribunal
competent;
c) nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie“ în sensul prezentului paragraf:
(i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui
individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma
unei asemenea decizii;
(ii) orice serviciu cu caracter militar şi, în ţările în care obiecţia de conştiinţă este
admisă, orice serviciu naţional cerut în virtutea legii celor care ridică obiecţii de
conştiinţă;
(iii) orice serviciu cerut în cazurile de forţă majoră sau de sinistre care ameninţă
viaţa sau bunăstarea comunităţii;
(iv) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligaţiile cetăţeneşti
normale.

ARTICOLUL 9

1. Orice individ are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu

poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa
decât pentru motivele legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
 - 116 -

2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele

acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice învinuire care i se
aduce.
3. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi
adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau a unei alte autorităţi
împuternicite prin lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un
interval rezonabil sau să fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise
în judecată nu trebuie să constituie regulă, dar punerea în libertate poate fi
subordonată unor garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele de judecată, pentru
toate celelalte acte de procedură şi, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii.
4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a
introduce recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra
legalităţii detenţiunii sale şi să ordone eliberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală.
5. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are drept la
o despăgubire.

ARTICOLUL 10

1. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea

demnităţii inerente persoanei umane.
2. a) Persoanele aflate în prevenţie vor fi, în afară de circumstanţe excepţionale,
separate de condamnaţi şi vor fi supuse unui regim distinct, potrivit condiţiei lor de
persoane necondamnate.
b) Tinerii aflaţi în prevenţie vor fi separaţi de adulţi şi se va hotărî în legătură cu
cazul lor cât mai repede cu putinţă.
3. Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor având drept
scop esenţial îndreptarea lor şi reclasarea lor socială. Tinerii delincvenţi vor fi separaţi
de adulţi şi supuşi unui regim potrivit vârstei şi statutului lor legal.

ARTICOLUL 11

Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să

execute o obligaţie contractuală.

ARTICOLUL 12

1. Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a
circula acolo liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.
3. Drepturile sus-menţionate nu pot face obiectul unor restricţii decât dacă
acestea sunt prevăzute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea naţională,
 - 117 -

ordinea publică, sănătatea ori moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora şi
sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute în prezentul Pact.
4. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în propria sa ţară.

ARTICOLUL 13

Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul Pact
nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea şi,
dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă
posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de
a obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de câte una sau
mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind reprezentat în acest
scop.

ARTICOLUL 14

1. Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană
are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către
un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie
asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra
contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată
poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfăşurării ei, fie în
interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate
democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer, fie în
măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datorită
circumstanţelor speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei; cu toate
acestea, pronunţarea oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară
de cazurile când interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se
referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor.
2. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a
fi nevinovată cât timp culpabilitatea sau nu a fost stabilită în mod legal.
3. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în
condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:
a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în
mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să
comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;
c) să fie judecată fără o întârziere excesivă;
d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui
apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea
şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără
plată dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera;
 - 118 -

e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină

înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu cele ale martorilor
acuzării;
f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată;
g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască
vinovată.
4. Procedura aplicabilă tinerilor care nu sunt încă majori potrivit legii penale va
ţine seama de vârsta lor şi de interesul reeducării lor.
5. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune are dreptul de a obţine
examinarea de către o jurisdicţie superioară, în conformitate cu legea, a declarării
vinovăţiei şi a condamnării sale.
6. Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă
graţierea deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare
judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o
indemnizaţie în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă ei, în întregime sau
în parte.
7. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care
a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea şi
cu procedura penală a fiecărei ţări.

ARTICOLUL 15

1. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un

act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost
săvârşite. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât cea care era
aplicabilă în momentul comiterii infracţiunii. Dacă ulterior comiterii infracţiunii, legea
prevede aplicarea unei pedepse mai uşoare, delincventul trebuie să beneficieze de
aceasta.
2. Nimic din prezentul articol nu se opune judecării sau condamnării oricărui
individ din pricina unor acţiuni sau omisiuni care atunci când au fost săvârşite erau
considerate ca fapte criminale, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de
toate naţiunile.

ARTICOLUL 16

Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică.

ARTICOLUL 17
 - 119 -

1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa

particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse
onoarei şi reputaţiei sale.
2. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni
sau atingeri.

ARTICOLUL 18

1. Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept
implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa,
precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun,
atât în public cât şi în particular prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin
învăţământ.
2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertăţii sale
de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.
3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât
restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii
publice ori a moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.
4. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi,
atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a
copiilor lor, în conformitate cu propriile lor convingeri.

ARTICOLUL 19

1. Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale.

2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde
libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent
de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la
alegerea sa.
3. Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă
obligaţii şi răspunderi speciale. În consecinţă, ea poate fi supusă anumitor limitări care
trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare:
a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora;
b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice.

ARTICOLUL 20

1. Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege.

2. Orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare
la discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzis prin lege.

ARTICOLUL 21
 - 120 -

Dreptul de întrunire paşnică este recunoscut. Exercitarea acestui drept nu poate

fi supusă decât restricţiilor, conforme cu legea şi necesare într-o societate
democratică, în interesul securităţii naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori
pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora.

ARTICOLUL 22

1. Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv

dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale.
2. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de
lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii
naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau
moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora. Prezentul articol nu se opune ca
exercitarea acestui drept de către membrii forţelor armate şi ai poliţiei să fie supusă
unor restricţii legale.
3. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia din
1948 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi ocrotirea
dreptului sindical să ia măsuri legislative aducând atingere – sau să aplice legea
într-un mod care să aducă atingere – garanţiilor prevăzute în acea Convenţie.

ARTICOLUL 23

1. Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la

ocrotire din partea societăţii şi a statului.
2. Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi
femeii, începând de la vârsta nubilă.
3. Nici o căsătorie nu va putea fi încheiată fără consimţământul liber şi deplin al
viitorilor soţi.
4. Statele părţi la prezentul Pact vor lua măsurile potrivite pentru a asigura
egalitatea în drepturi şi răspunderi a soţilor în privinţa căsătoriei, în timpul căsătoriei şi
atunci când ea se desface. În cazul desfacerii, se vor lua măsuri pentru a asigura
copiilor ocrotirea necesară.

ARTICOLUL 24

1. Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă,
religie, origine naţională sau socială, avere sau naştere, are dreptul din partea familiei
sale, a societăţii şi a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia de minor.
2. Orice copil trebuie să fie înregistrat imediat după naştere şi să aibă un nume.
3. Orice copil are dreptul de a dobândi o cetăţenie.
 - 121 -

ARTICOLUL 25

Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una dintre discriminările la
care se referă articolul 2 şi fără restricţii nerezonabile:
a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul
unor reprezentanţi liber aleşi;
b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu
universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor;
c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara
sa.

ARTICOLUL 26

Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o
ocrotire egală din partea legii. În această privinţă legea trebuie să interzică orice
discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra
oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice
altă împrejurare.

ARTICOLUL 27

În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele

aparţinând acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi
membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor
religie sau de a folosi propria lor limbă.

PARTEA A PATRA

ARTICOLUL 28

1. Se instituie un Comitet al drepturilor omului (denumit în continuare, în

prezentul Pact, Comitetul). Acest Comitet este compus din optsprezece membri şi are
funcţiile stabilite în cele de mai jos.
2. Comitetul este compus din resortisanţi ai statelor părţi la prezentul Pact, care
trebuie să fie personalităţi de înaltă moralitate şi având o competenţă recunoscută în
domeniul drepturilor omului. Se va ţine seama de interesul pe care îl prezintă
participarea la lucrările Comitetului a câtorva persoane având o experienţă juridică.
3. Membrii Comitetului sunt aleşi şi exercită această funcţie cu titlu individual.

ARTICOLUL 29
 - 122 -

1. Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret, dintr-o listă de candidaţi care
întrunesc condiţiile prevăzute în articolul 28, propuşi în acest scop de către statele părţi
la prezentul Pact.
2. Fiecare stat parte la prezentul Pact poate să propună cel mult doi candidaţi.
Aceşti doi candidaţi trebuie să fie resortisanţi ai statului care îi propune.
3. Candidatura aceleiaşi persoane poate fi propusă pentru o nouă alegere.

ARTICOLUL 30

1. Prima alegere va avea loc în cel mult şase luni de la data intrării în vigoare a
prezentului Pact.
2. Cu cel puţin patru luni înainte de orice alegere în Comitet, alta decât o alegere
pentru completarea unui loc declarat vacant în conformitate cu articolul 34, Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite invită în scris statele părţi la prezentul Pact să
desemneze, în termen de trei luni, candidaţii pe care îi propun ca membri ai
Comitetului.
3. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite întocmeşte o listă alfabetică
a tuturor candidaţilor astfel propuşi şi o comunică statelor părţi la prezentul Pact cel
mai târziu cu o lună înainte de fiecare alegere.
4. Membrii Comitetului sunt aleşi în cursul unei reuniuni a statelor părţi la
prezentul Pact, convocată de Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite la
sediul Organizaţiei. La această reuniune, unde cvorumul este constituit de două treimi
din statele părţi la prezentul Pact, sunt aleşi ca membri ai Comitetului candidaţii care
obţin cel mai mare număr de voturi şi majoritatea absolută a voturilor reprezentanţilor
statelor părţi prezenţi şi votanţi.

ARTICOLUL 31

1. Comitetul nu poate să cuprindă mai mult de un resortisant al unui stat.

2. Pentru alegerile în Comitet se va ţine seama de o repartiţie geografică
echitabilă şi de reprezentarea diferitelor forme de civilizaţie, precum şi a principalelor
sisteme juridice.

ARTICOLUL 32

1. Membrii Comitetului sunt aleşi pe patru ani. Ei sunt reeligibili dacă li se

propune din nou candidatura. Cu toate acestea, mandatul a nouă membri aleşi la
prima alegere ia sfârşit două doi ani: imediat după prima alegere, numele acestor nouă
membri va fi tras la sorţi de către preşedintele reuniunii la care se referă paragraful 4 al
articolului 30.
2. La expirarea mandatului, alegerile au loc în conformitate cu dispoziţiile
articolelor precedente din această parte a Pactului.
 - 123 -

ARTICOLUL 33

1. Dacă după părerea unanimă a celorlalţi membri, un membru al Comitetului a

încetat a-şi îndeplini funcţiile pentru orice cauză alta decât o absenţă cu caracter
temporar, preşedintele Comitetului informează despre aceasta pe Secretarul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite, care declară atunci vacant locul pe care îl ocupa membru
menţionat.
2. În caz de deces sau de demisie a unui membru al Comitetului, preşedintele
informează despre aceasta de îndată pe Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite, care declară locul vacant cu începere de la data decesului sau de la data când
operează demisia.

ARTICOLUL 34

1. Când un loc a fost declarat vacant în conformitate cu articolul 33, dacă

mandatul membrului care trebuie înlocuit nu expiră în cele şase luni următoare datei la
care a fost declarat vacant, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite
înştiinţează despre aceasta statele părţi la prezentul Pact, care pot, în termen de două
luni, să desemneze candidaţi în conformitate cu dispoziţiile articolului 29, în vederea
completării locului vacant.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite întocmeşte o listă alfabetică
a candidaţilor astfel propuşi şi o comunică statelor părţi la prezentul Pact. Alegerea în
vederea completării locului vacant va avea apoi loc în conformitate cu dispoziţiile
pertinente din această parte a Pactului.
3. Orice membri al Comitetului ales pentru completarea unui loc declarat vacant,
în conformitate cu articolul 33, face parte din Comitet până la data expirării normale a
mandatului membrului al cărui loc a devenit vacant în Comitet, în conformitate cu
dispoziţiile articolului menţionat.

ARTICOLUL 35

Membrii Comitetului primesc, cu aprobarea Adunării Generale a Naţiunilor Unite,

remuneraţii suportate din fondurile Organizaţiei Naţiunilor Unite în condiţii stabilite de
Adunarea generală, luându-se în considerare importanţa funcţiilor Comitetului.

ARTICOLUL 36

Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pune la dispoziţia Comitetului

personalul şi mijloacele materiale care îi sunt necesare pentru a îndeplini în mod
eficient funcţiile care îi sunt încredinţate în virtutea prezentului Pact.
 - 124 -

ARTICOLUL 37

1. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va convoca membrii

Comitetului, pentru prima reuniune, la sediul Organizaţiei.
2. După prima sa reuniune, Comitetul se va întruni cu orice prilej prevăzut prin
regulamentul său interior.
3. Reuniunile Comitetului au loc, în mod obişnuit, la sediul Organizaţiei Naţiunilor
Unite sau la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva.

ARTICOLUL 38

Înainte de a intra în funcţie, orice membru al Comitetului trebuie să-şi ia, în

şedinţă publică, angajamentul solemn că îşi va îndeplini funcţia cu deplină
imparţialitate şi conştiinciozitate.

ARTICOLUL 39

1. Comitetul îşi alege un birou pe o perioadă de doi ani. Membrii biroului sunt
reeligibili.
2. Comitetul stabileşte el însuşi regulamentul său interior; acesta trebuie să
cuprindă însă, între altele, următoarele dispoziţii:
a) cvorumul este de doisprezece membri;
b) deciziile Comitetului se iau cu majoritatea membrilor prezenţi.

ARTICOLUL 40
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să prezinte rapoarte asupra
măsurilor pe care le-au adoptat şi care transpun în viaţă drepturile recunoscute în
prezentul Pact, precum şi asupra progreselor realizate în folosinţa acestor drepturi:
a) în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului Pact, pentru fiecare
stat parte interesat, în ceea ce îl priveşte;
b) după aceea, de fiecare dacă când Comitetul i-o va cere.
2. Toate rapoartele vor fi adresate Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite care le va transmite spre examinare Comitetului. Rapoartele vor trebui să indice,
dacă va fi cazul, factorii şi dificultăţile care afectează punerea în aplicare a dispoziţiilor
prezentului Pact.
3. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite poate, după consultări cu
Comitetul, să transmită instituţiilor specializate interesate copia oricăror părţi din
rapoarte care pot avea legătură cu sfera lor de competenţă.
4. Comitetul studiază rapoartele prezentate de statele părţi la prezentul Pact. El
înaintează statelor părţi propriile sale rapoarte, precum şi orice observaţii generale pe
care le socoteşte potrivite. Comitetul poate, de asemenea, să transmită Consiliului
 - 125 -

Economic şi Social aceste observaţii, însoţite de copii ale rapoartelor pe care le-a
primit de la statele părţi la prezentul Pact.
5. Statele părţi la prezentul Pact pot să prezinte Comitetului comentarii cu privire
la orice observaţie făcută în virtutea paragrafului 4 al prezentului articol.

ARTICOLUL 41

1. Orice stat parte la prezentul Pact poate, în virtutea prezentului articol, să

declare în orice moment că recunoaşte Comitetului competenţa de a primi şi examina
comunicări în care un stat poate pretinde că un alt stat parte nu-şi îndeplineşte
obligaţiile ce decurg din prezentul Pact. Comunicările prezentate în virtutea prezentului
articol nu pot fi primite şi examinate decât dacă ele emană de la un stat parte care a
făcut o declaraţie prin care recunoaşte, în ceea ce îl priveşte, competenţa Comitetului.
Comitetul nu va primi nici o comunicare privitoare la un stat parte care nu a făcut o
asemenea declaraţie. Comunicărilor primite în conformitate cu prezentul articol li se
aplică următoarea procedură:
a) Dacă un stat parte la prezentul Pact socoteşte că un alt stat, de asemenea
parte la Pact, nu aplică dispoziţiile Pactului, el poate, printr-o comunicare scrisă, să
atragă atenţia acelui stat asupra chestiunii. În termen de trei luni de la primirea
comunicării, statul destinatar va furniza statului care a adresat comunicarea explicaţii
sau orice alte declaraţii scrise lămurind chestiunea, care vor trebui să cuprindă, pe cât
este posibil şi util, indicaţii asupra regulilor sale de procedură şi asupra căilor de recurs
fie folosite deja, fie pendinte, fie deschise încă.
b) Dacă în termen de şase luni de la primirea comunicării originale de către statul
destinatar chestiunea nu a fost soluţionată spre satisfacerea celor două state părţi
interesate, şi unul şi altul vor avea dreptul de a o supune Comitetului, adresând câte o
notificare Comitetului şi celuilalt stat interesat.
c) Comitetul nu poate lua în examinare o cauză care îi este supusă decât după
ce s-a asigurat că toate căile interne de recurs disponibile au fost utilizate şi epuizate,
în conformitate cu principiile de drept internaţional unanim recunoscute. Această regulă
nu se aplică însă în cazurile în care procedurile de recurs depăşesc termenele
rezonabile.
d) Şedinţele în care Comitetul examinează comunicările prevăzute în prezentul
articol sunt secrete.
e) Sub rezerva dispoziţiilor alineatului c), Comitetul îşi va oferi bunele oficii
statelor părţi interesate, spre a se ajunge la o soluţie amiabilă a chestiuni, întemeiată
pe respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, aşa cum le recunoaşte
prezentul Pact.
f) În orice cauză care îi este supusă, Comitetul poate cere statelor părţi
interesate, la care se referă alineatul b), să-i furnizeze orice informaţie pertinentă.
 - 126 -

g) Statele părţi interesate la care se referă alineatul b) au dreptul de a fi

reprezentate cu prilejul examinării problemei de către Comitet şi de a prezenta
observaţii orale sau scrise, ori în ambele forme.
h) În termen de douăsprezece luni din ziua când a primit notificarea la care se
referă alineatul b), Comitetul trebuie să prezinte un raport.
i) Dacă s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu dispoziţiile alineatului e),
Comitetul se mărgineşte, în raportul său, la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei la
care s-a ajuns;
ii) Dacă nu s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu dispoziţiile alineatului e),
Comitetul se mărgineşte în raportul său la o scurtă expunere a faptelor; textul
observaţiilor scrise şi procesul-verbal al observaţiilor orale prezentate de statele părţi
interesate vor fi alăturate raportului. Raportul pentru fiecare cauză va fi comunicat
statelor părţi interesate.
2. Dispoziţiile prezentului articol vor intra în vigoare când zece părţi la prezentul
Pact vor fi făcut declaraţia prevăzută la paragraful 1 din prezentul articol. Declaraţia
menţionată va fi depusă de către statul parte Secretarului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care o va transmite în copie celorlalte state părţi. O declaraţie poate fi
retrasă oricând printr-o notificare adresată Secretarului general. Această retragere nu
va aduce atingere examinării oricărei chestiuni care face obiectul unei comunicări deja
transmise în virtutea prezentului articol; nici o altă comunicare a unui stat parte nu va fi
însă primită după ce Secretarul general va primi notificarea de retragere a declaraţiei,
decât dacă statul parte interesat va fi făcut o nouă declaraţie.

ARTICOLUL 42

1. a) Dacă o chestiune supusă Comitetului în conformitate cu articolul 41 nu a

fost soluţionată spre satisfacţia statelor părţi interesate, Comitetul poate, cu
asentimentul prealabil al acestora, să desemneze o Comisie de conciliere ad-hoc
(denumită în continuare Comisia). Comisia îşi oferă bunele oficii statelor părţi
interesate spre a se ajunge la o soluţie amiabilă a chestiunii, întemeiată pe respectarea
prezentului Pact.
b) Comisia se compune din cinci membri numiţi cu acordul statelor părţi
interesate. Dacă ele nu ajung în termen de trei luni la o înţelegere asupra compunerii
Comisiei în întregime sau în parte, membrii Comisiei în privinţa cărora nu s-a realizat
acordul vor fi aleşi prin scrutin secret dintre membrii Comitetului, cu o majoritate de
două treimi din membrii Comitetului.
2. Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile cu titlu individual. Ei nu trebuie să fie
resortisanţi nici ai statelor părţi interesate, nici ai unui stat care nu este parte la
prezentul Pact şi nici ai unui stat parte care nu a făcut declaraţia prevăzută de articolul
41.
3. Comisia îşi alege preşedintele şi îşi adoptă regulamentul interior.
 - 127 -

4. Comisia îşi ţine şedinţele în mod normal la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite
sau la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva. Cu toate acestea, ea se poate întruni în
orice alt loc potrivit, pe care Comisia îl poate stabili consultându-se cu Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu statele părţi interesate.
5. Secretariatul prevăzut în articolul 36 îşi va oferi serviciile şi comisiilor
desemnate în virtutea prezentului articol.
6. Informaţiile obţinute şi examinate de Comitet sunt puse la dispoziţia Comisiei,
iar Comisia poate să ceară statelor părţi interesate să-i furnizeze orice informaţii
complementare pertinente.
7. După ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar în orice caz într-un
termen de douăsprezece luni de când a fost sesizată, Comisia supune un raport
preşedintelui Comitetului, care îl va comunica statelor părţi interesate:
a) dacă Comisia nu poate să termine examinarea chestiunii în douăsprezece luni,
ea se mărgineşte să arate pe scurt în raportul său stadiul în care se află examinarea
chestiunii;
b) dacă s-a ajuns la o soluţionare amiabilă a chestiunii, întemeiată pe
respectarea drepturilor omului recunoscute în prezentul Pact, Comisia se mărgineşte
să arate pe scurt, în raportul său, faptele şi soluţia la care s-a ajuns.
c) dacă nu s-a ajuns la o soluţionare în sensul alineatului b), în raportul Comisiei
vor figura concluziile sale cu privire la toate aspectele de fapt ale chestiunii dezbătute
de statele părţi interesate, precum şi constatările sale cu privire la posibilităţile de
soluţionare amiabilă a cauzei; raportul va cuprinde, de asemenea, observaţiile scrise şi
un proces-verbal al observaţiilor orale prezentate de statele părţi interesate;
d) dacă raportul Comisiei este înaintat în conformitate cu alineatul c), statele părţi
interesate vor înştiinţa pe preşedintele Comitetului, în termen de trei luni de la primirea
raportului, dacă acceptă sau nu cele formulate de raportul Comisiei.
8. Dispoziţiile precedentului articol nu aduc atingere atribuţiilor Comitetului
prevăzute în art. 41.
9. Toate cheltuielile membrilor Comisiei se repartizează în mod egal între statele
părţi interesate, pe baza unui calcul estimativ stabilit de Secretarul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
10. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este împuternicit ca, dacă
este nevoie, să plătească cheltuielile membrilor Comisiei înainte ca rambursările să fi
fost efectuate de statele părţi interesate, în conformitate cu paragraful 9 al prezentului
articol.

ARTICOLUL 43

Membrii Comitetului şi membrii Comisiilor de conciliere ad-hoc care ar putea fi

desemnaţi în conformitate cu articolul 42 au drept la înlesnirile, privilegiile şi imunităţile
recunoscute experţilor în misiune ai Organizaţiei Naţiunilor Unite, aşa cum sunt ele
 - 128 -

enunţate în secţiunile pertinente ale Convenţiei cu privire la privilegiile şi imunităţile

Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 44

Dispoziţiile de punere în practică a prezentului Pact se aplică fără a aduce

atingere procedurilor instituite în materie de drepturi ale omului în virtutea, sau potrivit
instrumentelor constitutive şi Convenţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instituţiilor
specializate şi nu împiedică statele părţi de a recurge la alte proceduri pentru
soluţionarea unui diferend în conformitate cu acordurile internaţionale generale sau
speciale care le leagă.

ARTICOLUL 45

Comitetul înaintează anual Adunării Generale a Naţiunilor Unite, prin intermediul

Consiliului Economic şi Social, un raport asupra lucrărilor sale.

PARTEA A CINCEA

ARTICOLUL 46

Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu trebuie interpretată ca aducând atingere

dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite şi celor ale constituţiilor instituţiilor specializate care
definesc răspunderile diverselor organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale
instituţiilor specializate cu privire la chestiunile prevăzute în prezentul Pact.

ARTICOLUL 47

Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu va fi interpretată ca aducând atingere

dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a se folosi pe deplin şi în
mod liber de bogăţiile şi resursele lor naturale.

PARTEA A ŞASEA

ARTICOLUL 48

1. Prezentul Pact este deschis spre semnare oricărui stat membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau membru al uneia dintre instituţiile sale specializate, oricărui stat
parte la statutul Curţii internaţionale de justiţie, precum şi oricărui alt stat invitat de
Adunarea generală a Naţiunilor Unite să devină parte la prezentul Pact.
2. Prezentul Pact este supus ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi
depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
 - 129 -

3. Prezentul Pact va fi deschis spre aderare oricărui stat la care se referă

paragraful 1 din prezentul articol.
4. Aderarea se va face prin depunerea la Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite a unui instrument de aderare.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite informează toate statele
care au semnat prezentul pact sau care au aderat la el despre depunerea fiecărui
instrument de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 49

1. Prezentul Pact va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii la Secretarul

general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de al treizeci şi cincilea instrument de
ratificare sau aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezentul Pact sau vor adera la el
după depunerea celui de al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau de aderare,
pactul va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii de către acest stat a
instrumentului său de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 50

Dispoziţiile prezentului Pact se aplică fără nici o limitare sau excepţie tuturor
unităţilor constitutive ale statelor federative.

ARTICOLUL 51

1. Orice stat parte la prezentul Pact poate să propună un amendament şi să-i

depună textul la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul general
va transmite apoi toate proiectele de amendament statelor părţi la prezentul Pact,
cerându-le să-i comunice dacă doresc să se convoace o conferinţă a statelor părţi
pentru a examina aceste proiecte şi a le supune votării. Dacă cel puţin o treime din
state se declară în favoarea acestei convocări, secretarul general va convoca
conferinţa sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Orice amendament adoptat de
majoritatea statelor prezente şi votante la conferinţă, va fi supus spre aprobare
Adunării generale a Naţiunilor Unite.
2. Aceste amendamente intră în vigoare după ce au fost aprobate de Adunarea
generală a Naţiunilor Unite şi acceptate de o majoritate de două treimi a statelor părţi
la prezentul Pact, în conformitate cu respectivele lor reguli constituţionale.
3. Când aceste amendamente intră în vigoare, ele sunt obligatorii pentru statele
părţi care le-au acceptat, celelalte părţi rămânând legate de dispoziţiile prezentului
Pact şi de orice amendament pe care l-au acceptat anterior.

ARTICOLUL 52
 - 130 -

Independent de notificările prevăzute în paragraful 5 al articolului 48, Secretarul

general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate statele la care se referă
paragraful 1 al menţionatului articol:
a) cu privire la semnăturile, instrumentele de ratificare şi de aderare depuse în
conformitate cu articolul 48;
b) cu privire la data când prezentul Pact va intra în vigoare în conformitate cu
articolul 49 şi la data când vor intra în vigoare amendamentele prevăzute în articolul
51.

ARTICOLUL 53

1. Prezentul Pact, ale cărui texte în chineză, engleză, rusă şi spaniolă sunt în
egală măsură autentice, va fi depus la arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite tuturor statelor
la care se referă articolul 48 câte o copie după prezentul Pact.

PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE ECONOMICE, SOCIALE

ŞI CULTURALE

PREAMBUL

Statele părţi la prezentul Pact,

Considerând că, în conformitate cu principiile enunţate în Carta Naţiunilor Unite,
recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor
egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Recunoscând că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei
umane,
Recunoscând că, în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
idealul fiinţei umane libere, eliberate de teamă şi mizerie, nu poate fi realizat decât
dacă se creează condiţii care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale
economice, sociale şi culturale, ca şi de drepturile sale civile şi politice,
Considerând că, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a promova
respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului,
Luând în considerare faptul că omul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de
colectivitatea căreia îi aparţine, şi este dator a se strădui să promoveze şi să respecte
drepturile recunoscute în prezentul Pact,
Au convenit asupra următoarelor articole:

PARTEA ÎNTÂI

ARTICOLUL 1
 - 131 -

1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept

ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială
şi culturală.
2. Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi
de resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg din cooperarea
economică internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, şi din dreptul
internaţional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.
3. Statele părţi la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării
de teritorii neautonome şi de teritorii sub tutelă, trebuie să înlesnească realizarea
dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi să respecte acest drept, în
conformitate cu dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite.

PARTEA A DOUA

ARTICOLUL 2

1. Fiecare stat parte la prezentul Pact, se angajează să acţioneze, atât prin

propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în special pe plan
economic şi tehnic, folosind la maximum resursele sale disponibile, pentru ca
exercitarea deplină a drepturilor recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată
progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative.
2. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să garanteze că drepturile
enunţate în el vor fi exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere,
naştere sau orice altă împrejurare.
3. Ţările în curs de dezvoltare, ţinând seama în modul cuvenit de drepturile
omului şi de economia lor naţională, pot să stabilească în ce măsură vor garanta celor
care nu le sunt cetăţeni drepturile economice recunoscute în prezentul Pact.

ARTICOLUL 3

Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal pe care îl au

bărbatul şi femeia de a beneficia de toate drepturile economice, sociale şi culturale
care sunt enumerate în prezentul Pact.

ARTICOLUL 4

Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în ce priveşte folosinţa drepturilor

asigurate de către stat în conformitate cu prezentul Pact, statul nu poate supune
aceste drepturi decât la limitările stabilite de lege, numai în măsura compatibilă cu
 - 132 -

natura acestor drepturi şi exclusiv în vederea promovării bunăstării generale într-o

societate democratică.

ARTICOLUL 5

1. Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru

un stat, o grupare sau un individ vreun drept de a se deda la o activitate sau de a
săvârşi un act urmărind suprimarea drepturilor sau libertăţilor recunoscute în prezentul
Pact ori limitări ale lor mai ample decât cele prevăzute în Pact.
2. Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale
ale omului, recunoscute sau în vigoare în orice ţară în virtutea unor legi, convenţii,
regulamente sau cutume, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste
drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.

PARTEA A TREIA

ARTICOLUL 6

1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul

pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o
muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui
drept.
2. Măsurile pe care fiecare stat parte la prezentul Pact le va lua spre a asigura
deplina exercitare a acestui drept trebuie să includă orientarea şi pregătirea tehnică şi
profesională, elaborarea de programe, de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura
o dezvoltare economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare
productivă a forţelor de muncă în condiţii care garantează indivizilor folosinţa libertăţilor
politice şi economice fundamentale.

ARTICOLUL 7

Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a
se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice, care să asigure îndeosebi:
a) remuneraţia care asigură tuturor muncitorilor cel puţin:
(i) un salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală,
fără nici o distincţie; în special femeile trebuie să aibă garanţia că condiţiile de muncă
ce li se acordă nu sunt inferioare acelora de care beneficiază bărbaţii şi să primească
aceeaşi remuneraţie ca ei pentru aceeaşi muncă;
(ii) o existenţă decentă pentru ei şi familia lor, în conformitate cu dispoziţiile
prezentului Pact;
b) securitatea şi igiena muncii;
 - 133 -

c) posibilitatea egală pentru toţi de a fi promovaţi în munca lor la o categorie

superioară adecvată, luându-se în considerare numai durata serviciilor îndeplinite şi
aptitudinile;
d) odihna, timpul liber, limitarea raţională a duratei- muncii şi concediile periodice
plătite, precum şi remunerarea zilelor de sărbătoare.

ARTICOLUL 8

1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure:

a) dreptul pe care îl are orice persoană, în vederea favorizării şi ocrotirii
intereselor sale economice, de a forma, împreună cu alte persoane, sindicate şi de a
se afilia la un sindicat la alegerea sa, sub singura rezervă a regulilor stabilite de
organizaţia interesată. Exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restricţii
decât cele prevăzute de lege şi care constituie măsuri necesare într-o societate
democratică, în interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice, ori pentru a ocroti
drepturile şi libertăţile altora;
b) dreptul pe care îl au sindicatele de a forma federaţii sau confederaţii naţionale
şi dreptul pe care îl au acestea din urmă de a forma organizaţii sindicale internaţionale
şi dreptul de a se afilia la acestea;
c) dreptul pe care îl au sindicatele de a-şi exercita liber activitatea, fără alte
limitări decât cele prevăzute de lege şi care constituie măsuri necesare într-o societate
democratică, în interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice ori pentru a ocroti
drepturile şi libertăţile altora;
d) dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu legile fiecărei ţări.
2. Prezentul articol nu se opune ca exercitarea acestor drepturi de către membrii
forţelor armate, ai poliţiei sau de către funcţionarii publici să fie supusă unor restricţii
legale.
3. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia din
1948 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi ocrotirea
dreptului sindical să ia măsuri legislative aducând atingere – sau să aplice legi într-un
fel care ar aduce atingere – garanţiilor prevăzute în menţionata Convenţie.

ARTICOLUL 9

Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la
securitate socială, inclusiv asigurări sociale.

ARTICOLUL 10

Statele părţi la prezentul Pact recunosc că:

1. O ocrotire şi o asistenţă cât mai largă cu putinţă trebuie acordată familiei,
elementul natural şi fundamental al societăţii, în special pentru întemeierea sa şi în
 - 134 -

răstimpul cât are responsabilitatea întreţinerii şi educării copiilor care sunt în sarcina
sa. Căsătoria trebuie să fie liber consimţită de viitori soţi.
2. O ocrotire specială trebuie acordată mamelor, într-o perioadă de timp
rezonabilă, înainte şi după naşterea copiilor. Mamele salariate trebuie să beneficieze,
în decursul acestei perioade, de un concediu plătit sau de un concediu beneficiind de
alocaţii de securitate socială adecvate.
3. Măsuri speciale de ocrotire şi de asistenţă trebuie luate în favoarea tuturor
copiilor şi adolescenţilor, fără nici o discriminare din motive de filiaţiune sau din alte
motive. Copiii şi adolescenţii trebuie ocrotiţi împotriva exploatării economice şi sociale.
Folosirea lor la lucrări de natură a le dăuna moralităţii sau sănătăţii, de a le pune viaţa
în primejdie sau de a dăuna dezvoltării lor normale trebuie sancţionată prin lege.
Statele trebuie, de asemenea, să stabilească limite de vârstă sub care folosirea muncii
salariate a copiilor va fi interzisă şi sancţionată prin lege.

ARTICOLUL 11

1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul oricărei persoane la un nivel de

trai suficient pentru ea însăşi şi familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă
suficiente, precum şi la o îmbunătăţire continuă a condiţiilor sale de existenţă. Statele
părţi vor lua măsuri potrivite pentru a asigura realizarea acestui drept şi recunosc în
acest scop importanţa esenţială a unei cooperări internaţionale liber consimţite.
2. Statele părţi la prezentul Pact, recunoscând dreptul fundamental pe care îl are
orice persoană de a fi la adăpost de foame, vor adopta, individuale şi prin coperare
internaţională, măsurile necesare, inclusiv programe concrete:
a) pentru a îmbunătăţi metodele de producţie, de conservare şi de distribuire a
produselor alimentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin
difuzarea principiilor de educaţie în ce priveşte nutriţia şi prin dezvoltarea sau reforma
regimurilor agrare, în aşa fel încât să asigure cât mai bine punerea în valoare şi
utilizarea resurselor naturale;
b) pentru a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale în
raport cu nevoile, ţinând seama de problemele care se pun atât ţărilor importatoare, cât
şi ţărilor exportatoare de produse alimentare.

ARTICOLUL 12

1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană
de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge.
2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor adopta în vederea
asigurării exercitării depline a acestui drept vor cuprinde măsurile necesare pentru a
asigura:
a) scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi
dezvoltarea sănătoasă a copilului;
 - 135 -

b) îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;

c) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a
altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii;
d) crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor
medical în caz de boală.

ARTICOLUL 13

1. Statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la
educaţie. Ele sunt de acord că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a
personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Pe lângă aceasta, ele sunt de acord că
prin educaţie orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o
societate liberă, că educaţia trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia
între toate naţiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau religioase şi să încurajeze
dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.
2. Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în vederea asigurării deplinei
exercitări a acestui drept:
a) învăţământul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor în mod gratuit;
b) învăţământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învăţământul
secundar tehnic şi profesional, trebuie să fie generalizat şi să devină accesibil tuturor
prin toate mijloacele potrivite şi în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuităţii
lui;
c) învăţământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în
funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite şi în special prin
introducerea treptată a gratuităţii;
d) educaţia de bază trebuie încurajată sau intensificată cât mai mult posibil,
pentru persoanele care au primit instrucţie primară sau care n-au primit-o până la
capăt;
e) trebuie să se urmărească activ dezvoltarea unei reţele şcolare la toate
nivelurile, să se stabilească un sistem adecvat de burse şi să se amelioreze în mod
continuu condiţiile materiale ale personalului didactic.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi,
atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituţii de
învăţământ altele decât cele ale autorităţilor publice, dar conforme cu normele
minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în matereie de educaţie şi de a
asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor
convingeri.
4. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu trebuie interpretată ca aducând
atingere libertăţii indivizilor şi persoanelor juridice de a înfiinţa şi de a conduce instituţii
de învăţământ cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 al prezentului articol să
 - 136 -

fie respectate, iar educaţia dată în aceste instituţii să fie conformă cu normele minimale
pe care le poate prescrie statul.

ARTICOLUL 14

Orice stat parte la prezentul Pact care în momentul în care devine parte nu a
putut încă asigura în teritoriul său metropolitan sau în teritoriile aflate sub jurisdicţia sa
obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, se angajează să stabilească şi să
adopte, într-un termen de doi ani, un plan detaliat de măsuri necesare pentru a realiza
treptat, într-un număr rezonabil de ani, fixat prin acest plan, deplina aplicare a
principiului învăţământului primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi.

ARTICOLUL 15

1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc fiecăruia dreptul:

a) de a participa la viaţa culturală;
b) de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale;
c) de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din orice
producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărui autor este.
2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor lua pentru a asigura
deplina exercitare a acestui drept trebuie să cuprindă măsurile necesare pentru a
asigura menţinerea, dezvoltarea şi difuzarea ştiinţei şi culturii.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea
indispensabilă cercetării ştiinţifice şi activităţilor creatoare.
4. Statele părţi la prezentul Pact recunosc urmările binefăcătoare care trebuie să
rezulte din încurajarea şi dezvoltarea cooperării şi contactelor internaţionale în
domeniul ştiinţei şi culturii.

PARTEA A PATRA

ARTICOLUL 16

1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să prezinte, în conformitate cu

dispoziţiile cuprinse în această parte a Pactului, rapoarte asupra măsurilor pe care
le-au adoptat şi asupra progreselor obţinute în asigurarea respectării drepturilor
recunoscute în Pact.
2. a) Toate rapoartele vor fi adresate Secretarului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care le va transmite în copie, spre examinare, Consiliului Economic şi
Social, în conformitate cu dispoziţiile prezentului Pact.
b) Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite, de asemenea,
instituţiilor specializate, copii de pe rapoartele sau de pe părţile relevante din rapoartele
trimise de statele părţi la prezentul Pact, care sunt şi membre ale instituţiilor
 - 137 -

specializate respective, în măsura în care aceste rapoarte sau părţi din rapoarte
privesc probleme de competenţa instituţiilor lor menţionate, potrivit actelor lor
constitutive.

ARTICOLUL 17

1. Statele părţi la prezentul Pact îşi vor prezenta rapoartele pe etape, potrivit unui
program pe care îl va stabili Consiliul Economic şi Social în termen de un an de la data
intrării în vigoare a prezentului Pact, după ce va fi consultat statele părţi şi instituţiile
specializate interesate.
2. Rapoartele pot să aducă la cunoştinţă factorii şi dificultăţile care împiedică
statele de a-şi îndeplini întrutotul obligaţiile prevăzute în prezentul Pact.
3. În cazul în care informaţii cu privire la acest subiect au fost deja trimise
Organizaţiei Naţiunilor Unite sau unei instituţii specializate de către un stat parte la
Pact, nu va mai fi necesar a se reproduce informaţiile, ci o referire precisă la aceste
informaţii va fi suficientă.

ARTICOLUL 18

În virtutea responsabilităţilor care îi sunt conferite de Carta Naţiunilor Unite în

domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Consiliul Economic şi Social va
putea încheia înţelegeri cu instituţiile specializate, în vederea prezentării de către
acestea de rapoarte cu privire la progresul realizat în îndeplinirea dispoziţiilor
prezentului Pact, care intră în cadrul activităţilor lor. Rapoartele vor putea cuprinde
date asupra deciziilor şi recomandărilor adoptate în legătură cu traducerea în viaţă, de
către organele competente ale instituţiilor specializate, a acestor dispoziţii.

ARTICOLUL 19

Consiliul Economic şi Social poate transmite Comisiei drepturilor omului, în scop

de studiu şi de recomandări de ordin general, sau pentru informare, dacă este cazul,
rapoartele privind drepturile omului pe care le comunică statele în conformitate cu
articolele 16 şi 17 şi rapoartele privind drepturile omului, pe care le comunică instituţiile
specializate, în conformitate cu articolul 18.

ARTICOLUL 20

Statele părţi la prezentul Pact şi instituţiile specializate interesate pot prezenta

Consiliului Economic şi Social observaţii cu privire la orice recomandare de ordin
general făcută în virtutea articolului 19 sau cu privire la orice menţiune a unei
recomandări de ordin general figurând într-un raport al Comisiei drepturilor omului sau
în orice alt document menţionat în raportul respectiv.
 - 138 -

ARTICOLUL 21

Consiliul Economic şi Social poate prezenta periodic Adunării Generale rapoarte

cuprinzând recomandări cu caracter general şi un rezumat al informărilor primite de la
statele părţi la prezentul Pact şi de la instituţiile specializate în legătură cu măsurile
luate şi progresele realizate în vederea asigurării respectării generale a drepturilor
recunoscute în prezentul Pact.

ARTICOLUL 22

Consiliul Economic şi Social poate supune atenţiei celorlalte organe ale

Organizaţiei Naţiunilor Unite, organelor subsidiare şi instituţiilor specializate interesate,
care se ocupă de furnizarea unei asistenţe tehnice, orice problemă pe care o ridică
rapoartele menţionate în prezenta parte a prezentului Pact şi care poate ajuta acestor
organisme să se pronunţe fiecare în propria sa sferă de competenţă asupra
oportunităţii măsurilor internaţionale capabile să contribuie la punerea în aplicare
efectivă şi progresivă a prezentului Pact.

ARTICOLUL 23

Statele părţi la prezentul Pact sunt de acord că măsurile de ordin internaţional

destinate să asigure realizarea drepturilor recunoscute în Pact cuprind în special
încheierea de convenţii, adoptarea de recomandări, furnizarea unei asistenţe tehnice şi
organizarea, împreună cu guvernele interesate, a unor reuniuni regionale şi reuniuni
tehnice în scop de consultare şi de studiu.

ARTICOLUL 24

Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu trebuie interpretată ca aducând atingere

dispoziţiilor din Carta Naţiunilor Unite şi din datele instituţiilor specializate care definesc
răspunderile diverselor organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor
specializate cu privire la chestiunile prevăzute în prezentul Pact.

ARTICOLUL 25

Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu va fi interpretată ca aducând atingere

dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a se folosi pe deplin şi în
mod liber de bogăţiile şi resursele lor naturale.

PARTEA A CINCEA
 - 139 -

ARTICOLUL 26

1. Prezentul Pact este deschis spre semnare oricărui stat membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau membru al vreuneia dintre instituţiile sale specializate, oricărui stat
parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, precum şi oricărui alt stat invitat de
Adunarea generală a Naţiunilor Unite să devină parte la prezentul Pact.
2. Prezentul Pact este supus ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi
depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
3. Prezentul Pact va fi deschis spre aderare oricărui stat la care se referă
paragraful 1 din prezentul articol.
4. Aderarea se va face prin depunerea la Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite a unui instrument de aderare.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate statele care
au semnat prezentul Pact sau care au aderat la el despre depunerea fiecărui
instrument de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 27

1. Prezentul Pact va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii la Secretarul

general al Organizaţiei Naţiunilor Unite al celui de-al treizeci şi cincilea instrument de
ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor fi ratificat prezentul Pact sau vor adera la
el după depunerea celui de-al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau de
aderare, Pactul va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii de către acel stat a
instrumentului său de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 28

Dispoziţiile prezentului Pact se aplică, fără nici o limitare sau excepţie, tuturor
unităţilor constitutive ale statelor federative.

ARTICOLUL 29

1. Orice stat parte la prezentul Pact poate să propună un amendament şi să

depună textul acestuia la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul
general va transmite apoi toate proiectele de amendamente statelor părţi la prezentul
Pact, cerându-le să-i comunice dacă doresc să se convoace o conferinţă a statelor
părţi pentru a examina aceste proiecte şi a le supune votării. Dacă cel puţin o treime
din state se declară în favoarea acestei convocări, Secretarul general va convoca
conferinţa sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Orice amendament adoptat de
majoritatea statelor prezente şi votante la conferinţă va fi supus aprobării Adunării
generale a Naţiunilor Unite.
 - 140 -

2. Aceste amendamente intră în vigoare după aprobarea lor de către Adunarea

Generală a Naţiunilor Unite şi acceptarea de către o majoritate de două treimi a
statelor părţi la prezentul Pact, în conformitate cu respectivele lor reguli constituţionale.
3. Când aceste amendamente intră în vigoare, ele sunt obligatorii pentru statele
părţi care le-au acceptat, celelalte state părţi rămânând legate de dispoziţiile
prezentului Pact şi de orice amendament anterior pe care l-au acceptat.

ARTICOLUL 30

Independent de notificările prevăzute la paragraful 5 al articolului 26, Secretarul

general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, va informa toate statele la care se referă
paragraful 1 al aceluiaşi articol:
a) cu privire la semnăturile, instrumentele de ratificare şi de aderare depuse în
conformitate cu articolul 26;
b) cu privire la data la care prezentul Pact va intra în vigoare, în conformitate cu
articolul 27 şi la data când vor intra în vigoare amendamentele prevăzute în articolul
29.

ARTICOLUL 31

1. Prezentul Pact, ale cărui texte în limbile chineză, engleză, franceză, rusă şi
spaniolă sunt în egală măsură autentice, va fi depus la arhivele Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite tuturor statelor
la care se referă articolul 26 câte o copie certificată după prezentul Pact.

CONVENŢIILE ORGANIZAŢIEI INTERNAŢIONALE A MUNCII

RATIFICATE DE ROMÂNIA 20

C1. Convenţia privind durata muncii (industrie), 1919;

C2. Convenţia privind şomajul, 1919;
C3. Convenţia privind protecţia maternităţii, 1919;
C4.Convenţia privind munca de noapte (femei), 1919; denunţată
C5. Convenţia privind vârsta minimă (industrie), 1919; denunţată
C6. Convenţia privind munca de noapte a copiilor (industrie), 1919;
C7. Convenţia privind vârsta minimă (munca maritimă), 1920; denunţată

20
Situaţia existentă la 15 VIII. 2007.
 - 141 -

C8. Convenţia privind indemnizaţiile de şomaj (naufragiu), 1920;

C9. Convenţia privind plasarea în muncă a marinarilor, 1920;
C10. Convenţia privind vârsta minimă (agricultură), 1921; denunţată
C11. Convenţia privind dreptul de asociere (în agricultură), 1921;
C13. Convenţia privind ceruza (vopsitorie), 1921;
C14. Convenţia privind repausul săptămânal (industrie), 1921;
C15. Convenţia privind vârsta minimă (marinari), 1921; denunţată
C16. Convenţia privind examinarea medicală a tinerilor (munca maritimă), 1921;
C.22. Convenţia privind contractul de angajare al marinarilor, 1926
C24. Convenţia privind asigurarea de boală (industrie), 1927;
C27. Convenţia privind indicarea greutăţii pe coletele transportate cu vaporul,
1929;
C29. Convenţia privind munca forţată, 1930;
C59. Convenţia (revizuită) privind vârsta minimă (industrie), 1937; denunţată
C68. Convenţia privind alimentaţia şi serviciul la masă (echipajul navelor), 1946
C81. Convenţia privind inspecţia muncii, 1947;
C87. Convenţia privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical, 1948;
C88. Convenţia privind serviciul de ocupare, 1948;
C89. Convenţia privind munca de noapte (femei) (revizuită), 1948 şi Protocolul
1990;
C.92 Convenţia privind cazarea echipajelor (revizuită), 1949
C95. Convenţia privind protecţia salariului, 1949;
C98. Convenţia privind dreptul de organizare şi negociere colectivă, 1949;
C100. Convenţia privind egalitatea de remuneraţie, 1951;
C105. Convenţia privind abolirea muncii forţate, 1957;
C108. Convenţia privind carnetele de identitate ale marinarilor, 1958;
C111. Convenţia privind discriminarea (angajare şi profesie), 1958;
 - 142 -

C116. Convenţia privind revizia articolelor finale, 1961;

C117. Convenţia privind politica socială (obiective şi norme de bază), 1962;
C122. Convenţia privind politica de angajare, 1964;
C127. Convenţia privind greutatea maximă, 1967;
C129. Convenţia privind inspecţia muncii (agricultură), 1969;
C131. Convenţia privind fixarea salariilor minime, 1970;
C133. Convenţia privind cazarea echipajelor (dispoziţii complementare), 1970
C134. Convenţia privind prevenirea accidentelor (navigatori), 1970;
C135. Convenţia privind reprezentanţii lucrătorilor, 1971;
C136. Convenţia privind benzenul, 1971;
C137. Convenţia privind munca în porturi, 1973;
C138. Convenţia privind vârsta minimă, 1973;
C144. Convenţia privind consultările tripartite referitoare la normele internaţionale
ale muncii, 1976;
C147. Convenţia privind marina comercială (norme minime), 1976 şi Protocolul
relativ la aceasta, 1996;
C154. Convenţia privind negocierea colectivă, 1981;
C163. Convenţia privind bunăstarea marinarilor, 1987;
C166. Convenţia privind repatrierea marinarilor (revizuită), 1987
C168. Convenţia privind promovarea ocupării şi protecţia împotriva şomajului,
1988;
C180. Convenţia privind durata muncii navigatorilor şi efectivele navelor, 1996
C182. Convenţia privind eliminarea celor mai grave forme de muncă a copiilor,
1999;
C183. Convenţia asupra protecţiei maternităţii, 2000

CONVENŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI

 - 143 -

ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE*

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,

Luând în considerare Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de
Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948,
Considerând că această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi
aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă,
Considerând că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune cât
mai strânsă între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop
este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
Reafirmând ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care
constituie temelia înseşi a justiţiei şi a păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în
mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă
parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din care
acestea decurg,
Hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de acelaşi
spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al
libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure
garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală,
Au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1
Obligaţia de a respecta drepturile omului

Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor
drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei Convenţii.

TITLUL I - Drepturi şi libertăţi

Articolul 2
Dreptul la viaţă

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate
de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin
lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în
cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă;
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

*
Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30 din
18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994.
 b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Articolul 3
Interzicerea torturii

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante.

Articolul 4
Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.

2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în
condiţiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenţie sau în timpul în care se află în
libertate condiţionată;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă
serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca
legitim, un alt serviciu, în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa
sau bunăstarea comunităţii;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

Articolul 5
Dreptul la libertate şi la siguranţă

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit

de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal
competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru
nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea
garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica
să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
 d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa
sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa
autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să
transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a
unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a
o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o
procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi
într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei
acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1
lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în
libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în
cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen
scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este
ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii
contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

Articolul 6
Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-
un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei
părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către
instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
 a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în
mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere.

Articolul 7
Nici o pedeapsă fără lege

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în

momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional
sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât
aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane
vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era
considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate.

Articolul 8
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a

domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o
măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor
penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Articolul 9
Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie;

acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în
public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul
altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare,
 - 147 -

într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau
a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Articolul 10
Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu
împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de
televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi
supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a
împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Articolul 11
Libertatea de întrunire şi de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de

asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate
pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât
acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia
drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie
impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai
administraţiei de stat.

Articolul 12
Dreptul la căsătorie

Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se

căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează
exercitarea acestui drept.

Articolul 13
Dreptul la un recurs efectiv
 - 148 -

Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie

au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi
atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea
atribuţiilor lor oficiale.

Articolul 14
Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie

să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la
o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Articolul 15
Derogare în caz de stare de urgenţă

1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă
parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta
Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să
nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepţia
cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 (paragraful
1) şi art. 7.
3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl
informează pe deplin pe Secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile
luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze
pe Secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au
încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile Convenţiei devin din nou aplicabile.

Articolul 16
Restricţii ale activităţii politice a străinilor

Nici o dispoziţie a art. 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând înaltelor

părţi contractante să impună restrângeri activităţii politice a străinilor.

Articolul 17
Interzicerea abuzului de drept

Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând,

pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate
sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor
 - 149 -

recunoscute de prezenta Convenţie sau a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi
libertăţi decât cele prevăzute de această Convenţie.

Articolul 18
Limitarea folosirii restrângerii drepturilor

Restrângerile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor

drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

TITLUL II - Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Articolul 19
Înfiinţarea Curţii

Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi

contractante din prezenta Convenţie şi din Protocoalele sale, se înfiinţează o Curte
Europeană a Drepturilor Omului, numită în continuare Curtea. Aceasta va funcţiona
permanent.

Articolul 20
Numărul judecătorilor

Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al înaltelor părţi

contractante.

Articolul 21
Condiţii de exercitare a funcţiilor

1. Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să

întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni judiciare sau să fie
jurişti având o competenţă recunoscută.
2. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual.
3. În cursul mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nici o activitate
incompatibilă cu cerinţele de independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate
impuse de o activitate cu caracter permanent; orice problemă ridicată în aplicare
acestui paragraf este rezolvată de către Curte.

Articolul 22
Alegerea judecătorilor
 - 150 -

1. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei înalte părţi

contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi
prezentaţi de înalta parte contractantă.
2. Aceeaşi procedură este urmată pentru a completa Curtea în cazul aderării de
noi înalte părţi contractante şi pentru a se ocupa locurile devenite vacante.

Articolul 23
Durata mandatului

1. Judecătorii sunt aleşi pentru o durată de 6 ani. Ei pot fi realeşi. Totuşi,

mandatele unei jumătăţi din numărul judecătorilor desemnaţi la prima alegere se vor
încheia la împlinirea a 3 ani.
2. Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea perioadei iniţiale de 3
ani sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de către Secretarul general al
Consiliului Europei, imediat după alegerea lor.
3. Pentru a asigura, în măsura posibilului, reînnoirea mandatelor unei jumătăţi
din numărul judecătorilor la fiecare 3 ani, Adunarea Parlamentară poate, înainte de a
proceda la orice alegere ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe mandate ale
judecătorilor ce urmează să fie aleşi să aibă o altă durată decât cea de 6 ani, fără ca
totuşi ea să poată depăşi 9 ani sau să fie mai mică de 3 ani.
4. În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate şi Adunarea Parlamentară
aplică paragraful precedent, repartizarea se face prin tragere la sorţi , efectuată de
către Secretarul general al Consiliului Europei, imediat după alegere.
5. Judecătorul ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat va duce la
sfârşit mandatul predecesorului său.
6. Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei împlinesc vârsta de 70 de ani.
7. Judecătorii rămân în funcţie până la înlocuirea lor. Ei continuă totuşi să se
ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi.

Articolul 24
Revocare

Un judecător nu poate fi revocat din funcţiile sale decât dacă ceilalţi judecători
decid, cu majoritate de două treimi, că el a încetat să corespundă condiţiilor necesare.

Articolul 25
Grefă şi secretari juridici

Curtea dispune de o Grefă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin
regulamentul Curţii. Ea este asistată de secretari juridici.

Articolul 26
 - 151 -

Adunarea plenară a Curţii

Curtea reunită în Adunare plenară:

a) alege, pentru o durată de 3 ani, pe preşedintele său şi pe unul sau doi
vicepreşedinţi; ei pot fi realeşi;
b) constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c) alege preşedinţii camerelor Curţii, care pot fi realeşi;
d) adoptă regulamentul Curţii;
e) alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.

Articolul 27
Comitete, Camere şi Marea Cameră

1. Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea îşi desfăşoară

activitatea în Comitete de trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare
Cameră de şaptesprezece judecători. Camerele Curţii constituie comitete pentru o
perioadă determinată.
2. Judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu este membru de drept al
Camerei şi al Marii Camere; în cazul absenţei acestui judecător sau atunci când el nu-
şi poate desfăşura activitatea, acest stat-parte desemnează o persoană care să
activeze în calitate de judecător.
3. Fac, de asemenea, parte din Marea Cameră preşedintele Curţii,
vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform
regulamentului Curţii. Când cauza este deferită Marii Camere în virtutea art. 43, nici un
judecător al Camerei care a emis hotărârea nu poate face parte din aceasta, cu
excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în numele statului-parte
interesat.

Articolul 28
Declaraţii ale Comitetelor privind inadmisibilitatea

Un Comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe

rol o cerere individuală, introdusă în virtutea art. 34, atunci când o astfel de decizie
poate fi luată fără o examinare complementară. Decizia este definitivă.

Articolul 29
Decizii ale Camerelor asupra admisibilităţii şi fondului

1. Dacă nici o decizie nu a fost luată în virtutea art. 28, o Cameră se poate
pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale introduse în virtutea art.
34.
 - 152 -

2. O Cameră se pronunţă asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor introduse de

state în virtutea art. 33.
3. În afara unei decizii contrare a Curţii în cazuri excepţionale, decizia asupra
admisibilităţii este luată în mod separat.

Articolul 30
Desesizarea în favoarea Marii Camere

În cazul în care cauza adusă înaintea unei Camere ridică o problemă gravă
privitoare la interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea
unei probleme poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de
Curte, Camera poate, atât timp cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se desesizeze în
favoarea Marii Camere, în afara cazului în care una dintre părţi se opune la aceasta.

Articolul 31
Atribuţii ale Marii Camere

Marea Cameră:
a) se pronunţă asupra cererilor introduse în virtutea art. 33 sau a art. 34, atunci
când cauza i-a fost deferită de Cameră în virtutea art. 30 sau când cauza i-a fost
deferită în virtutea art. 43; şi
b) examinează cererile de aviz consultativ introduse în virtutea art. 47.

Articolul 32
Competenţa Curţii

1. Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea

Convenţiei şi a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute în art. 33,
34 şi 47.
2. În caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.

Articolul 33
Cauze interstatale

Orice înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse
încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă parte
contractantă.

Articolul 34
Cereri individuale
 - 153 -

Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice
organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă
a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute
în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu
împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept.

Articolul 35
Condiţii de admisibilitate

1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa
cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un
termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă:
a) ea este anonimă; sau
b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte
sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi
dacă ea nu conţine fapte noi.
3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art.
34, atunci când ea consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale
Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea
prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.

Articolul 36
Intervenţia terţilor

1. În orice cauză aflată în faţa unei Camere sau a Marii Camere, o înaltă parte
contractantă, al cărei cetăţean este reclamantul, are dreptul de a prezenta observaţii
scrise şi de a lua parte la audieri.
2. În interesul bunei administrări a justiţiei, preşedintele Curţii poate invita orice
înaltă parte contractantă care nu este parte în cauză sau orice persoană interesată,
alta decât reclamantul, să prezinte observaţii scrise sau să ia parte la audiere.

Articolul 37
Scoaterea de pe rol

1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei

cereri atunci când circumstanţele permit să se tragă concluzia că:
a) solicitantul nu doreşte să o mai menţină; sau
b) litigiul a fost rezolvat; sau
c) pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se
mai justifică.
 - 154 -

Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului

garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere.
2. Curtea poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci când ea consideră că
împrejurările o justifică.

Articolul 38
Examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate şi
procedura de rezolvare pe cale amiabilă

1. În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă,ea:

a) procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialiate, împreună
cu reprezentanţii părţilor, şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare
eficientă statele interesate vor furniza toate facilităţile necesare;
b) se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea
cauzei pe cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt
recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la paragraful 1 b) este confidenţială.

Articolul 39
Rezolvarea pe cale amiabilă

În cazul rezolvării pe cale amiabilă, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie
care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.

Articolul 40
Audiere publică şi acces la documente

1. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivat
de circumstanţe excepţionale.
2. Documentele depuse la Grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în
care preşedintele Curţii nu decide altfel.

Articolul 41
Reparaţie echitabilă

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a

Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

Articolul 42
 - 155 -

Hotărârile Camerelor

Hotărârile Camerelor devin definitive conform dispoziţiilor art. 44, par. 2.

Articolul 43
Retrimiterea în faţa Marii Camere

1. Într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză
poate, în cazuri excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
2. Un Colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul în
care cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea
Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. În cazul în care Colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra
cauzei printr-o hotărâre.

Articolul 44
Hotărâri definitive

1. Hotărârea Marii Camere este definitivă.

2. Hotărârea unei Camere devine definitivă;
a) atunci când părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii
Camere; sau
b) la 3 luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a
fost cerută; sau
c) atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată
potrivit art. 43.
3. Hotărârea definitivă se publică.

Articolul 45
Motivarea hotărârilor şi deciziilor

1. Hotărârile, precum şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile

sunt motivate.
2. Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a
judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale
separate.

Articolul 46
Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor

1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive

ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
 - 156 -

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor, care

supraveghează executarea ei.

Articolul 47
Avize consultative

1. Curtea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să dea avize consultative

asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.
2. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conţinutul sau de
întinderea drepturilor şi libertăţilor definite în titlul I al Convenţiei şi în Protocoalele sale,
nici asupra altor probleme de care Curtea sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia
cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie.
3. Decizia Comitetului Miniştrilor de a cere un aviz Curţii este luată prin votul
majorităţii reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din acesta.

Articolul 48
Competenţa consultativă a Curţii

Curtea decide dacă cererea de aviz consultativ prezentată de Comitetul

Miniştrilor este de competenţa sa, aşa cum aceasta este definită de art. 47.

Articolul 49
Motivarea avizelor consultative

1. Avizul Curţii trebuie motivat.

2. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a judecătorilor,
oricare judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei sale separate.
3. Avizul Curţii este transmis Comitetului Miniştrilor.

Articolul 50
Cheltuieli de funcţionare a Curţii

Cheltuielile de funcţionare a Curţii sunt în sarcina Consiliului Europei.

Articolul 51
Privilegii şi imunităţi ale judecătorilor

Judecătorii se bucură, pe timpul exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi

imunităţile prevăzute la art. 40 din Statutul Consiliului Europei şi de acordurile încheiate
în virtutea acestui articol.

TITLUL III - Dispoziţii diverse

 - 157 -

Articolul 52
Anchetele Secretarului general

Oricare înaltă parte contractantă va furniza, la solicitarea Secretarului general al

Consiliului Europei, explicaţiile cerute asupra felului în care dreptul său intern asigură
aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor acestei Convenţii.

Articolul 53
Apărarea drepturilor omului recunoscute

Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau

aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi
recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte Convenţii la
care această parte contractantă este parte.

Articolul 54
Competenţele Comitetului Miniştrilor

Nici o dispoziţie a prezentei Convenţii nu aduce atingere competenţelor conferite

Comitetului Miniştrilor prin Statutul Consiliului Europei.

Articolul 55
Renunţarea la alte mijloace de reglementare a diferendelor

Înaltele părţi contractante renunţă reciproc, în afara unei înţelegeri speciale, să

se prevaleze de tratatele, convenţiile sau de declaraţiile care există între ele, în
vederea supunerii, pe calea unei cereri, a unui diferend apărut din interpretarea sau
aplicarea prezentei Convenţii unui alt mod de reglementare decât cele prevăzute de
numita Convenţie.

Articolul 56
Aplicarea teritorială

1. Orice stat poate, în momentul ratificării, sau în orice alt moment ulterior, să
declare, prin notificare adresată Secretarului general al Consiliului Europei, că
prezenta Convenţie se va aplica, sub rezerva paragrafului 4 al prezentului articol,
tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror relaţii internaţionale el le asigură.
2. Convenţia se aplică teritoriului sau teritoriilor desemnate în notificare începând
cu a 30-a zi socotită de la data la care Secretarul general al Consiliului Europei va fi
primit această notificare.
 - 158 -

3. În respectivele teritorii, dispoziţiile prezentei Convenţii vor fi aplicate ţinând

seama de necesităţile locale.
4. Orice stat care a făcut o declaraţie conform primului paragraf din acest articol
poate ulterior, în orice moment, să declare relativ la unul sau mai multe teritorii vizate
în această declaraţie că acceptă competenţele Curţii de a lua cunoştinţă de cererile
persoanelor fizice, organizaţiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane
particulare, conform art. 34 din Convenţie.

Articolul 57
Rezerve

1. Orice stat poate, în momentul semnării prezentei Convenţii sau al depunerii

instrumentului său de ratificare, să formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziţie
anume a Convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este
conformă cu această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în
termenii prezentului articol.
2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere
privind legea în cauză.

Articolul 58
Denunţare

1. Orice înaltă parte contractantă nu poate denunţa prezenta Convenţie decât

după expirarea unui termen de 5 ani începând cu data intrării în vigoare a Convenţiei
în ceea ce o priveşte şi prin intermediul unui preaviz de 6 luni, dat printr-o notificare
adresată Secretarului general al Consiliului Europei, care informează despre aceasta
celelalte părţi contractante.
2. Această denunţare nu poate avea drept efect să dezlege înalta parte
contractantă interesată de obligaţiile conţinute în prezenta Convenţie în ceea ce
priveşte orice fapt care, putând constitui o încălcare a acestor obligaţii, ar fi fost comis
de ea anterior datei la care denunţarea îşi produce efectele.
3. Sub aceeaşi rezervă ar înceta de a mai fi parte la prezenta Convenţie orice
parte contractantă care ar înceta de a mai fi membru al Consiliului Europei.
4. Convenţia poate fi denunţată conform dispoziţiilor paragrafelor precedente în
ceea ce priveşte teritoriul pentru care ea a fost declarată aplicabilă potrivit art. 56.

Articolul 59
Semnare şi ratificare

1. Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare membrilor Consiliului

Europei. Ea va fi ratificată. Ratificările vor fi depuse la Secretarul general al Consiliului
Europei.
 - 159 -

2. Prezenta Convenţie va intra în vigoare după depunerea a zece instrumente de

ratificare.
3. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, Convenţia va intra în vigoare
din momentul depunerii instrumentului de ratificare.
4. Secretarul general al Consiliului Europei va notifica tuturor membrilor
Consiliului Europei intrarea în vigoare a Convenţiei, numele înaltelor părţi contractante
care au ratificat-o, precum şi depunerea oricărui instrument de ratificare intervenită
ulterior.
Încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în limbile franceză şi engleză, ambele
texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus la arhivele
Consiliului Europei.
Secretarul general va transmite copie certificată tuturor semnatarilor.

NOTĂ
în atenţia persoanelor ce doresc să se adreseze
CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

I. CU CE FEL DE CAZURI SE OCUPĂ CURTEA?

1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituţie internaţională care, în
anumite circumstanţe, poate fi sesizată cu plângeri de către persoane ce pretind că
drepturile lor, prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost violate.
Această convenţie este un tratat internaţional prin care numeroase state europene au
căzut de acord să protejeze anumite drepturi fundamentale ale cetăţenilor. Aceste
drepturi sunt prevăzute în Convenţia însăşi, precum şi în protocoalele nr. 1, 4, 6, 7 şi
13, la care o parte dintre state au subscris. Citiţi aceste texte şi rezervele anexate.
2. Dacă consideraţi că unul din statele prevăzute în anexă a violat în detrimentul
dumneavoastră direct şi personal vreunul dintre aceste drepturi fundamentale, vă
puteţi plânge Curţii.
3. Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai multor
drepturi enumerate în Convenţie şi protocoale. Ea nu este o instanţă de apel împotriva
instanţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile lor. Nici nu poate interveni
direct în favoarea dumneavoastră pe
lângă autoritatea de care vă plângeţi.
4. Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele care
au ratificat
Convenţia ţi Protocoalele sale, şi dacă se referă la evenimente posterioare unei date
determinate.
Această dată variază de la stat la stat şi după cum cererea se referă la un drept
enunţat în Convenţie sau în Protocoale.
5. Vă puteţi plânge Curţii numai cu privire la actele unei autorităţi publice dintr-unul
dintre aceste state (Parlament, administraţie, tribunal etc). Curtea nu se poate ocupa
 - 160 -

de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor instituţii

private.
6. Conform articolului 35 § 1 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât după ce
au fost epuizate în prealabil căile de recurs interne şi în termen de şase luni
începând cu data deciziei definitive interne. O plângere care nu respectă aceste
condiţii de admisibilitate nu va putea fi examinată de către Curte.
7. Înainte de a vă adresa Curţii, trebuie să fi utilizat, în statul în cauză, toate remediile
juridice care ar fi putut fi utile în situaţia de care vă plângeţi; în caz contrar, va trebui
să demonstraţi că aceste remedii nu puteau fi eficace. Prin urmare, mai întâi ar fi
trebuit să sesizaţi tribunalele interne, până la
şi inclusiv instanţa supremă competentă, în faţa căreia ar fi trebuit să prezentaţi, cel
puţin în substanţă, motivele plângerii pe care doriţi să le supuneţi atenţiei Curţii.
8. În exercitarea acestor remedii, trebuie să fi respectat regulile de procedură
naţionale, mai ales termenele prescrise de acestea. Dacă, de exemplu, recursul
dumneavoastră a fost respins ca tardiv sau pentru nerespectarea unei reguli de
competenţă sau de procedură care vă poate fi imputată, Curtea nu va putea examina
cererea dumneavoastră.
9. Dacă totuşi vă plângeţi de o decizie judecătorească, mai ales de condamnare, nu
este necesar să fi încercat să obţineţi revizuirea procesului după ce aţi parcurs
instanţele judiciare uzuale. Nu este necesar nici să fi exercitat recursuri de graţiere sau
să fi solicitat graţierea sau amnistierea. În plus, petiţiile (adresate Parlamentului, şefului
statului sau al guvernului, unui ministru sau ombudsman) nu constituie remedii pe care
trebuia să le fi încercat.
10. După ce autoritatea naţională competentă cea mai înaltă a pronunţat o decizie,
dispuneţi de un interval de şase luni pentru a sesiza Curtea. Acest interval începe sa
curgă de la data la care aţi luat cunoştinţă dumneavoastră personal sau avocatul
dumneavoastră de decizia finală în ordinea normală a
instanţelor, şi nu începând de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri în
revizuire a procesului sau a unui alt recurs extraordinar, a unei cereri de graţiere sau
amnistiere sau a oricărei alte cereri adresate unei autorităţi cu titlu de graţiere.
11. Termenul de şase luni este întrerupt de prima dumneavoastră scrisoare
adresată Curţii, expunînd cu claritate, chiar dacă în mod sumar, obiectul plângerii
dumneavoastră eventuale sau de trimiterea formularului de cerere completat. O simplă
cerere de informaţii nu este suficientă pentru a întrerupe termenul de şase luni.
12. Cu titlu informativ, mai mult de 90% din cererile examinate de către Curte sunt
declarate inadmisibile pentru nerespectarea uneia sau alteia din condiţiile de
admisibilitate mai sus menţionate.

II. CUM SĂ VĂ ADRESAŢI CURŢII?

13. Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar, dacă vă este mai uşor,
puteţi, de asemenea, scrie Grefei în limba oficială a unuia dintre statele care a ratificat
Convenţia. În timpul fazei iniţiale a procedurii, puteţi primi, de asemenea, şi scrisori în
 - 161 -

aceste limbi. Vă rugăm să notaţi că, într-un stadiu ulterior al procedurii, atunci când
Curtea nu va declara cererea dumneavoastră inadmisibilă, pe baza dosarului trimis de
dumneavoastră, şi va decide, totodată, să ceară guvernului să prezinte observaţii
scrise în privinţa plângerilor dumneavoastră, toată corespondenţa pe care grefa Curţii
o va adresa părţilor va fi redactată în franceză sau engleză, iar dumneavoastră sau
reprezentantul dumneavoastră, veţi fi obligaţi, în principiu, să folosiţi franceza sau
engleza pentru a redacta observaţiile dumneavoastră ulterioare.
14. Nu puteţi depune o plângere la Curte decât prin curier normal (şi nu prin telefon).
Dacă dumneavoastră trimiteţi o plângere prin curier electronic sau prin fax, este
imperativ necesar să o retrimiteţi prin curier normal. Este inutil să vă deplasaţi
personal la Strasbourg pentru a vă expune cazul oral.
15. Orice curier relativ la plângerea dumneavoastră trebuie trimis la adresa următoare:
Monsieur le Greffier de la
Cour européenne des Droits de l’Homme
Conseil de l’Europe
F–67075 STRASBOURG CEDEX.
Avem rugămintea de a nu capsa, lipi sau lega prin orice modalitate copiile
documentelor
transmise Curţii. Toate paginile trebuiesc numerotate de la prima până la ultima
(numere consecutive).
16. La primirea primei dumneavoastră scrisori sau a formularului de cerere, grefa Curţii
vă va răspunde informându-vă de deschiderea în numele dumneavoastră a unui dosar
al cărui număr trebuie menţionat în orice corespondenţă ulterioară. În continuare,
vi se vor solicita probabil documente, informaţii sau explicaţii suplimentare referitoare
la plângerea dumneavoastră. Dimpotrivă, grefa nu va poate da informaţii cu privire la
dispoziţiile legale în vigoare în statul împotriva căruia vă plângeţi şi nu dă consultaţii
juridice privind aplicarea şi interpretarea dreptului naţional.

17. Este în interesul dumneavoastră să faceţi dovada de diligenţă în corespondenţa

cu grefa. Orice întârziere sau absenţă a răspunsului este susceptibilă să fie
considerată ca o manifestare de dezinteres cu privire la continuarea examinării
dosarului dumneavoastră.
18. Dacă estimaţi că motivele dumneavoastră de plângere se referă la unul dintre
drepturile garantate de Convenţie sau de unul dintre Protocoale şi dacă aţi îndeplinit
condiţiile descrise mai sus, sunteţi invitat să completaţi cu grija şi lizibil formularul
de cerere şi să îl trimiteţi împreună cu toate documentele pertinente cât mai
curând posibil, şi în orice caz nu mai târziu de şase luni de la data primei
dumneavoastră scrisori la Curte. Dacă formularul de cerere şi toate documentele
pertinente nu vor fi trimise în acest termen, aceasta va fi considerată ca o manifestare
de dezinteres cu
privire la continuarea examinării dosarului şi se va proceda la distrugerea dosarului
dumneavoastră.
 - 162 -

19. Conform articolului 47 al regulamentului Curţii, formularul de cerere va trebui să

conţină:
a) un scurt rezumat al faptelor de care doriţi să vă plângeţi, precum şi al capetelor de
cerere;
b) menţionarea dreptului sau drepturilor garantate de Convenţie care consideraţi că
v-au fost încălcate;
c) indicarea remediilor juridice pe care le-aţi exercitat;
d) lista deciziilor pronunţate în cazul dumneavoastră de către o autoritate publică,
precizând pentru fiecare decizie: data, conţinutul (în mod sumar) şi autoritatea care a
pronunţat-o. Anexaţi la scrisoarea dumneavoastră o copie completă de pe aceste
decizii. (Aceste documente nu vă vor fi returnate. Prin urmare, este în interesul
dumneavoastră să trimiteţi numai copii şi nu originale).
20. Conform articolului 45 din regulamentul Curţii, formularul trebuie semnat de
dumneavoastră personal în calitate de reclamant sau de către reprezentantul
dumneavoastră.
21. Dacă nu doriţi ca identitatea dumneavoastră să fie dezvăluită, trebuie să precizaţi
acest lucru şi să expuneţi motivele ce justifică o derogare de la regula normală de
procedură publică. Curtea poate autoriza anonimatul în cazuri excepţionale şi
motivate.
22 Pentru depunerea plângerii iniţiale, eventualul dumneavoastră reprezentant nu
trebuie să fie neapărat avocat. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea va decide să
ceară guvernului să trimită observaţii scrise în rîspuns la plângerile făcute de
dumneavoastră, veţi fi obligat, în principiu, să fiţi reprezentat în procedura ulterioară de
un avocat, care trebuie să fie, numai dacă nu este dispensat, un consultant abilitat să-
şi exercite activitatea într-unul dintre statele care au ratificat Convenţia. În plus, acesta
trebuie să aibă cunoştinţe adecvate ale uneia dintre limbile oficiale ale Curţii (engleza
şi franceza). Vă reamintim că, începând cu acest stadiu al procedurii, corespondenţa
pe care grefa Curţii o va adresa părţilor va fi redactată în franceză sau englezî, iar
dumneavoastră sau reprezentantul dumneavoastră veţi utiliza pentru răspuns, una
dintre cele două limbi oficiale, excepţie făcând cazul în care aţi primit autorizare scrisă
din partea Curţii spre a continua a folosi o limbă neoficială. Dacă doriţi să sesizaţi
Curtea prin intermediul unui avocat sau al unui alt reprezentant, trebuie să anexaţi
la formularul de cerere o procură în favoarea acestuia. Reprezentantul unei persoane
juridice (societate, asociaţie etc) sau al unui grup de persoane trebuie să justifice ce
drept statutar sau legal de reprezentare are.
23. Curtea nu acordă asistenţă judiciară pentru a vă ajuta să plătiţi un avocat în
vederea redactării plângerii dumneavoastră iniţiale. Într-un stadiu ulterior al procedurii,
şi anume după decizia Curţii de a comunica cererea guvernului respectiv pentru
observaţii scrise, veţi putea, dacă este cazul, să
obţineţi asistenţa judiciară dacă nu dispuneţi de mijloacele de a retribui un avocat şi
dacă Curtea consideră necesar să acorde această asistenţă în vederea bunei
desfăşurări a procedurii.
 - 163 -

24. Examinarea cererii dumneavoastră este gratuită. Grefa vă va ţine la curent cu

privire la progresele înregistrate de procedură. Aceasta, cel puţin la început, este
scrisă. Aşadar, nu trebuie să vă prezentaţi la sediul Curţii.

MODEL CERERE
CĂTRE CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

Voir Note explicative Numéro de dossier

See Explanatory Note File-number
A se vedea nota explicativă Număr de dosar
ROM

COUR EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME

EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

Conseil de l’Europe - Council of Europe-Consiliul Europei

Strasbourg, France

REQUÊTE
APPLICATION
CERERE

présentée en application de l’article 34 de la Convention européenne des Droits de l’Homme,

ainsi que des articles 45 et 47 du Règlement de la Cour

under Article 34 of the European Convention on Human Rights

and Rules 45 and 47 of the Rules of Court

prezentată în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,

precum şi cu articolele 45 şi 47 ale Regulamentului Curţii

IMPORTANT: La présente requête est un document juridique et peut affecter vos droits et
obligations.
 - 164 -

This application is a formal legal document and may affect your rights
and obligations.
Prezenta cerere este un document juridic şi poate afecta drepturile şi
obligaţiile dumneavoastră.
 - 165 -

I- LES PARTIES
THE PARTIES
PARTILE

A. LE REQUÉRANT/LA REQUÉRANTE
THE APPLICANT
RECLAMANTUL/RECLAMANTA

(Renseignements à fournir concernant le/la requérant(e) et son/sa

représentant(e) éventuel(le))
(Fill in the following details of the applicant and the representative, if any)
(Informaţii cu privire la reclamant/reclamantă şi eventualul/a său
reprezentant/reprezentantă)

1. Nom de famille ……………………………………. 2. Prénom (s)

…………………………………………………….
Surname First name (s)
Nume Prenume

Sexe:masculin/féminin
Sex: male/female
Sex: masculin/feminin

3. Nationalité ………………………………………… 4. Profession

……………………………………………………..
Nationality Occupation
Cetăţenie Profesia

5. Date et lieu de naissance

…………………………………………………………………………………………………
…….
Date and place of birth
Data şi locul naşterii

6. Domicile
…………………………………………………………………………………………………
……………………..
Permanent address
Domiciliul
 - 166 -

7. Tel. N°
…………………………………………………………………………………………………
………………………

8. Adresse actuelle (si différente de 6.)

…………………………………………………………………………………………...
Present address (if different from 6.)
Adresa actuală (dacă diferă de 6)

9. Nom et prénom du/de la représentant(e)*

……………………………………………………………………………………...
Name of representative*
Numele şi prenumele reprezentantului/reprezentantei*

10. Profession du/de la représentant(e)

…………………………………………………………………………………………….
Occupation of representative
Ocupaţia reprezentantului/reprezentantei

11. Adresse du/de la représentant(e)

……………………………………………………………………………………………….
Address of representative
Adresa reprezentantului/reprezentantei

12. Tel. N° …………………………………………… Fax N°

…………………………………………………………

B. LA HAUTE PARTIE CONTRACTANTE

THE HIGH CONTRACTING PARTY
INALTA PARTE CONTRACTANTA
(Indiquer ci-après le nom de l’Etat/des Etats contre le(s)quel(s) la requête est
dirigée)
(Fill in the name of the State(s) against which the application is directed)
(Indicaţi aici numele Statului/Statelor împotriva căruia/cărora introduceţi
cererea)
13. ...............................................................................................................................
__________
* Si le/la requérant(e) est représenté(e), joindre une procuration signée par
le/la requérant(e) en faveur du/de la représentant(e).
 - 167 -

A form of authority signed by the applicant should be submitted if a

representative is appointed.
Dacă reclamantul/reclamanta este reprezentat/ă, a se anexa o procură
semnată de reclamant/ă în favoarea reprezentantului/reprezentantei.
 - 168 -

II - EXPOSÉ DES FAITS

STATEMENT OF THE FACTS
EXPUNEREA FAPTELOR

(Voir chapitre II de la note explicative)

(See Part II of the Explanatory Note)
(A se vedea Partea a II-a a Notiţei Explicative)

14. Si nécessaire, continuer sur une feuille séparée

Continue on a separate sheet if necessary

III -
EXPOSÉ DE LA OU DES VIOLATION(S) DE LA CONVENTION ET/OU
DES PROTOCOLES ALLÉGUÉE(S), AINSI QUE DES ARGUMENTS À
L’APPUI
STATEMENT OF ALLEGED VIOLATION(S) OF THE CONVENTION
AND/OR PROTOCOLS AND OF RELEVANT ARGUMENTS
EXPUNEREA PRETINSEI SAU A PRETINSELOR VIOLARII ALE
CONVENTIEI SI/SAU A
PROTOCOALELOR, PRECUM SI A ARGUMENTELOR IN SPRIJINUL
ACESTOR
AFIRMATII
(Voir chapitre III de la note explicative)
(See Part III of the Explanatory Note)
(A se vedea Partea a III-a a Notiţei Explicative)

15.IV - EXPOSÉ RELATIF AUX PRESCRIPTIONS DE L’ARTICLE 35 § 1

DE LA CONVENTION
STATEMENT RELATIVE TO ARTICLE 35 § 1 OF THE CONVENTION
EXPUNERE IN LEGATURA CU PREVEDERILE ARTICOLULUI 35 § 1
DIN CONVENTIE

(Voir chapitre IV de la note explicative. Donner pour chaque grief, et au

besoin sur une feuille séparée, les renseignements demandés sous les
points 16 à 18 ci-après)
 - 169 -

(See Part IV of the Explanatory Note. If necessary, give the details

mentioned below under points 16 to 18 on a separate sheet for each
separate complaint)
(A se vedea capitolul IV al notiţei explicative. A se prezenta pentru
fiecare capăt de cerere, şi dacă este nevoie pe o filă separată,
informaţiile cerute la punctele 16 până la 18 de mai jos)

16. Décision interne définitive (date et nature de la décision, organe -

judiciaire ou autre – l’ayant rendue)
Final decision (date, court or authority and nature of decision)
Decizia internă definitivă (data şi natura deciziei, organul - judiciar sau
altul - care a pronunţat-o)

17. Autres décisions (énumérées dans l=ordre chronologique en indiquant,

pour chaque décision, sa date, sa nature et l’organe - judiciaire ou autre
– l’ayant rendue)
Other decisions (list in chronological order, giving date, court or authority
and nature of decision for each of them)
Alte decizii (enumerate în ordine cronologică, indicînd, pentru fiecare
decizie, data, natura şi organul - judiciar sau altul - care a pronunţat-o)

18. Dispos(i)ez-vous d’un recours que vous n'avez pas exercé? Si oui,
lequel et pour quel motif n’a-t-il pas été exercé?
Is there or was there any other appeal or other remedy available to you
which you have not used? If so, explain why you have not used it.
Dispuneţi sau aţi dispus de un recurs pe care nu l-aţi exercitat? Dacă da,
care şi pentru ce motiv acesta
nu a fost exercitat?

Si nécessaire, continuer sur une feuille séparée

Continue on a separate sheet if necessary
Dacă este necesar, continuaţi pe o filă separată
V - EXPOSÉ DE L'OBJET DE LA REQUÊTE
STATEMENT OF THE OBJECT OF THE APPLICATION
EXPUNEREA OBIECTULUI CERERII

(Voir chapitre V de la note explicative)

(See Part V of the Explanatory Note)
(A se vedea capitolul V din notiţa explicativă)
 - 170 -

19.
VI -AUTRES INSTANCES INTERNATIONALES TRAITANT OU AYANT
TRAITÉ L’AFFAIRE
STATEMENT CONCERNING OTHER INTERNATIONAL
PROCEEDINGS
ALTE INSTANTE INTERNATIONALE CARE EXAMINEAZA SAU AU
EXAMINAT CAZUL

(Voir chapitre VI de la note explicative)

(See Part VI of the Explanatory Note)
(A se vedea capitolul VI al notiţei explicative)

20. Avez-vous soumis à une autre instance internationale d’enquête ou de

règlement les griefs énoncés dans la présente requête? Si oui, fournir
des indications détaillées à ce sujet.
Have you submitted the above complaints to any other procedure of
international investigation or settlement? If so, give full details.
Aţi prezentat în faţa unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau
reglementare capetele de cerere din prezenta plângere? Dacă da,
furnizaţi indicaţii detaliate cu privire la acest aspect.

VII. PIÈCES ANNEXÉES (PAS D’ORIGINAUX,

UNIQUEMENT DES COPIES,
PRIÈRE DE N'UTILISER NI AGRAFE, NI ADHÉSIF,
NI LIEN D'AUCUNE SORTE)

LIST OF DOCUMENTS (NO ORIGINAL DOCUMENTS,

ONLY PHOTOCOPIES,
DO NOT STAPLE, TAPE OR BIND DOCUMENTS)

LISTA DOCUMENTELOR (NU TRIMITETI ORIGINALE,

CI NUMAI COPII ;
FĂRĂ A LE CAPSA, LIPI SAU LEGA)

(Voir chapitre VII de la note explicative. Joindre copie de toutes les

décisions mentionnées sous ch. IV et VI ci-dessus. Se procurer, au
besoin, les copies nécessaires, et, en cas d’impossibilité, expliquer
 - 171 -

pourquoi celles-ci ne peuvent pas être obtenues. Ces documents ne

vous seront pas retournés.)
(See Part VII of the Explanatory Note. Include copies of all decisions
referred to in Parts IV and VI above. If you do not have copies, you
should obtain them. If you cannot obtain them, explain why not. No
documents will be returned to you.)
(A se vedea capitolul VII al notiţei explicative. Anexaţi copii ale tuturor
deciziilor menţionate la cap. IV şi VI de mai sus. Dacă nu aveţi copii, va
trebui să le obţineţi. Dacă nu le puteţi obţine, explicaţi din ce motive.
Aceste documente nu vă vor fi înapoiate).

21. a)..........................................................................................................................

b)..........................................................................................................................

c)..........................................................................................................................

III - DÉCLARATION ET SIGNATURE

DECLARATION AND SIGNATURE
DECLARATIA SI SEMNATURA

(Voir chapitre VIII de la note explicative)

(See Part VIII of the Explanatory Note)
(A se vedea capitolul VIII al notiţei explicative)

22. Je déclare en toute conscience et loyauté que les renseignements qui

figurent sur la présente formule de requête sont exacts.
I hereby declare that, to the best of my knowledge and belief, the
information I have given in the present application form is correct.
Declar pe onoare că informaţiile ce figurează în prezentul formular de
cerere sunt exacte.

Lieu/Place/Locul............................................................................................................
Date/Date /Data............................................................................................................

(Signature du/de la requérant(e) ou du/de la représentant(e))

 - 172 -

(Signature of the applicant or of the representative)

(Semnătura reclamantului/ei sau a reprezentantului/ei)

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

PREAMBUL
Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să
aibă un viitor paşnic
bazat pe valori comune.
Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea se întemeiază pe
valorile indivizibile şi
universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; Uniunea se
sprijină pe principiul
democraţiei şi pe principiul statului de drept. Uniunea situează persoana în
centrul acţiunii sale
instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, de securitate şi de
justiţie. Uniunea
contribuie la păstrarea şi dezvoltarea acestor valori comune respectând
diversitatea culturilor şi
tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor
membre şi a organizării
puterilor publice la nivel naţional, regional şi local; Uniunea caută să
promoveze o dezvoltare
echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor,
serviciilor şi a
capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire.
În acest scop, este necesar ca evidenţiindu-le printr-o cartă să fie întărită
protecţia drepturilor
fundamentale în spiritul evoluţiei societăţii, a progresului social şi a
dezvoltărilor ştiinţifice şi
tehnologice.
Prezenta Cartă reafirmă, prin respectarea competenţelor şi îndatoririlor
Uniunii, precum şi a
principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă în special din tradiţiile
constituţionale şi din
obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia europeană
privind apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din cartele sociale adoptate de
Uniune şi de către
 - 173 -

Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene şi a Curţii
Europene a Drepturilor Omului. În acest context, Carta va fi interpretată de
către instanţele Uniunii
şi ale statelor membre luând în considerare în întregime explicaţiile stabilite
sub autoritatea
preşedinţiei Convenţiei care a elaborat Carta.
Faptul de a beneficia de aceste drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri
atât faţă de terţi, precum
şi faţă de comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile viitoare.
În consecinţă, Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate
în continuare.

TITLUL I: DEMNITATEA
Articolul II-1: Demnitatea umană
Demnitatea umană este inviolabilă. Ea trebuie respectată şi protejată.
Articolul II-2: Dreptul la viaţă
1. Orice persoană are dreptul la viaţă.
2. Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.
Articolul II-3: Dreptul la integritate al persoanei
1. Orice persoană are dreptul la integritate fizică şi psihică.
2. În cadrul medicinii şi biologiei, trebuie respectate în special:
a) consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei implicate,
conform
prevederilor legii;
b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a acelora care au drept scop
selecţia
persoanelor;
c) interzicerea utilizării corpului uman şi părţilor sale, ca atare, ca sursă de
profit;
d) interzicerea clonării umane în scopul reproducerii.
Articolul II-4: Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante
Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante.
Articolul II- 5: Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în servitute.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forţată sau obligatorie.
3. Este interzis traficul cu fiinţe umane.
 - 174 -

TITLUL II:LIBERTĂŢILE
Articolul II-6: Dreptul la libertate şi la securitate
Orice persoană are dreptul la libertate şi la securitate.
Articolul II-7: Respectarea vieţii particulare şi de familie
Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii particulare şi de familie, a
domiciliului şi la secretul
corespondenţei.
Articolul II-8: Protecţia datelor cu caracter personal
1. Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o
privesc.
2. Aceste date trebuie tratate în mod loial, în scopuri precise şi pe baza
consimţământului
persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege.
Orice persoană are
drept de acces la datele colectate care o privesc şi să obţină rectificarea
acestora.
3. Respectarea acestor reguli se supune controlului unei autorităţi
independente.
Articolul II-9: Dreptul de căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii
Dreptul de căsătorie şi de întemeiere a unei familii sunt garantate în
conformitate cu legile naţionale
care reglementează exercitarea acestor drepturi.
Articolul II-10: Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi
religioasă. Acest drept
presupune libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi
libertatea de a-şi
manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în
particular, prin
intermediul cultului, învăţării, practicilor şi îndeplinirii riturilor.
2. Este recunoscut dreptul la obiecţie de conştiinţă, conform legilor naţionale
care reglementează
exercitarea acestui drept.
Articolul II-11: Libertatea de exprimare şi de informare
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde
libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei, fără amestecul
autorităţilor
publice şi indiferent de frontiere.
2. Sunt respectate libertatea şi pluralismul mijloacelor de informare în masă .
 - 175 -

Articolul II-12: Libertatea de întrunire şi de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea
de asociere la toate
nivelele, în special în domeniile politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul
oricărei
persoane de a înfiinţa împreună cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la
aceasta pentru
apărarea intereselor sale.
2. Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor sau
cetăţenelor Uniunii.
Articolul II-13: Libertatea artelor şi ştiinţelor
Artele şi cercetarea ştiinţifică sunt libere. Este respectată libertatea academică.
Articolul II-14: Dreptul la educaţie
1. Orice persoană are dreptul la educaţie, precum şi la accesul la formarea
profesională şi la
formare continuă.
2. Acest drept include posibilitatea de a urma, în mod gratuit, învăţământul
obligatoriu.
3. Libertatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ respectând principiile
democratice, precum şi
dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor, potrivit
convingerilor lor
religioase, filozofice şi pedagogice, sunt respectate conform legilor naţionale
care
reglementează exercitarea acestora.
Articolul II-15: Libertatea profesională şi dreptul la muncă
1. Orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o profesie
aleasă sau acceptată în
mod liber.
2. Fiecare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are libertatea de a-şi căuta un loc
de muncă, de a
lucra, de a se stabili sau de a-şi oferi serviciile în orice stat membru.
3. Resortisanţii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să lucreze pe teritoriul statelor
membre au
dreptul la condiţii de lucru echivalente acelora de care beneficiază cetăţenii
sau cetăţenele
Uniunii.
Articolul II-16: Libertatea de a desfăşura o activitate comercială
 - 176 -

Libertatea de a desfăşura o activitate comercială este recunoscută în

conformitate cu dreptul Uniunii
şi cu legislaţiile şi practicile naţionale.
Articolul II-17: Dreptul de proprietate
1. Orice persoană are dreptul de a se bucura de proprietatea bunurilor pe care
le-a dobândit în
mod legal, de a le folosi, de a dispune de ele şi de a le lăsa moştenire. Nimeni
nu poate fi
privat de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în cazurile şi
condiţiile
prevăzute de o lege şi în schimbul unei recompense juste acordate în timp util
pentru
pierderea pe care a suferit-o. Folosirea bunurilor poate fi reglementată prin
lege în limitele
impuse de interesul general.
2. Proprietatea intelectuală este protejată.
Articol II-18: Dreptul la azil
Dreptul la azil este garantat prin respectarea normelor prevăzute prin
Convenţia de la Geneva din 28
iulie 1951 şi prin Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor şi
conform
Constituţiei.
Articolul II-19: Protecţia în caz de evacuare, expulzare sau extrădare
1. Sunt interzise expulzările colective.
2. Nimeni nu poate fi evacuat, expulzat sau extrădat către un stat unde există
un risc deosebit de
a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente
inumane sau
degradante.

TITLUL III : EGALITATEA

Articolul II-20: Egalitatea în drepturi
Toate persoanele sunt egale în faţa legii.
Articolul II-21: Nediscriminarea
1. Se interzice orice discriminare bazată în special pe motive de sex, rasă,
culoare, origini etnice
sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice
sau orice altă
opinie, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, un handicap,
vârstă sau orientare
 - 177 -

sexuală.
2. În domeniul de aplicare a Constituţiei şi fără să aducă atingere dispoziţiilor
specifice, se
interzice orice discriminare pe motiv de naţionalitate.
Articolul II-22: Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică
Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică.
Articolul II-23: Egalitatea între bărbaţi şi femei
Egalitatea între bărbaţi şi femei trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în
ceea ce priveşte
angajarea, lucrul şi remunerarea.
Principiul egalităţii nu exclude menţinerea sau adoptarea de măsuri care să
prevadă avantaje
specifice în favoarea sexului aflat în minoritate.
Articolul II-24: Drepturile copilului
1. Copiii au dreptul la protecţia şi îngrijirile necesare pentru asigurarea
bunăstării lor. Copiii îşi
pot exprima în mod liber opinia. Opinia lor este luată în considerare în
problemele care îi
privesc, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate.
2. În toate actele referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi
publice sau de
instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să fie primordial.
3. Orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi
contacte directe cu
ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare interesului său.
Articolul II-25: Drepturile persoanelor în vârstă
Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o
viaţă demnă şi
independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală.
Articolul II-26: Integrarea persoanelor cu handicap
Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor cu handicap de a
beneficia de măsuri care să le
asigure autonomia, integrarea socială şi profesională, precum şi participarea la
viaţa comunităţii.

TITLUL IV: SOLIDARITATEA

Articolul II-27: Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul
întreprinderii
Lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora li se garantează, la nivelele
corespunzătoare, o informare
 - 178 -

şi o consultare în timp util, în cazurile şi condiţiile prevăzute de dreptul Uniunii

şi de legislaţiile şi
practicile naţionale.
Articolul II-28: Dreptul la negociere şi la acţiuni colective
Lucrătorii şi angajatorii sau organizaţiile lor au dreptul, conform dreptului
Uniunii şi al legislaţiilor
şi practicilor naţionale, de a negocia şi de a încheia convenţii colective la
nivelele corespunzătoare
şi de a recurge la acţiuni colective, inclusiv la grevă, în caz de conflict de
interese, în scopul apărării
intereselor lor.
Articolul II-29: Dreptul de acces la serviciile de plasament
Orice persoană are dreptul de a avea acces la un serviciu gratuit de
plasament.
Articolul II-30: Protecţia în cazul concedierii nejustificate
Fiecare lucrător are dreptul la protecţie împotriva oricărei concedieri
nejustificate, conform dreptului
Uniunii şi al legislaţiilor şi practicilor naţionale.
Articolul II-31: Condiţii de muncă echitabile şi corecte

1. Orice lucrător are dreptul la condiţii de lucru care să respecte sănătatea,

securitatea şi
demnitatea sa.
2. Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de lucru şi la
perioade de repaus
zilnic şi săptămânal, precum şi la o perioadă anuală de concediu cu plată.
Articolul II-32: Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de
muncă
Se interzice munca copiilor. Vârsta minimă de acceptare la lucru nu poate fi
inferioară celei la care
încetează perioada de şcolarizare obligatorie, fără să aducă atingere normelor
mai favorabile
tinerilor şi în absenţa unor derogări limitate.
Tinerii acceptaţi să lucreze trebuie să beneficieze de condiţii de muncă
adaptate vârstei şi sunt
protejaţi împotriva exploatării economice sau oricărei activităţi care ar putea
pune în pericol
securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială sau
care le-ar putea
compromite educaţia.
 - 179 -

Articolul II-33: Viaţa de familie şi viaţa profesională

1. Protecţia familiei este asigurată pe plan juridic, economic şi social.
2. Pentru a putea concilia viaţa de familie şi cea profesională, orice persoană
are dreptul de a fi
protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum şi
dreptul la un
concediu de maternitate cu plată şi la un concediu parental acordat după
naşterea sau adopţia
unui copil.
Articolul II-34: Securitatea socială şi asistenţa socială
1. Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul de acces la prestaţiile de securitate
socială şi la
serviciile sociale care acordă protecţie în caz de maternitate, boală, accident
de muncă,
dependenţă sau bătrâneţe, precum şi în caz de pierdere a locului de muncă,
conform normelor
stabilite de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale.
2. Orice persoană care are reşedinţa şi se deplasează în mod legal în
interiorul Uniunii are
dreptul la prestaţii de securitate socială şi la avantaje sociale, conform
dreptului Uniunii şi
legislaţiilor şi practicilor naţionale.
3. În lupta împotriva excluderii sociale şi a sărăciei, Uniunea recunoaşte şi
respectă dreptul la
asistenţă socială şi la asistenţă în ceea ce priveşte locuinţa destinate să
asigure o viaţă demnă
tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, conform normelor stabilite
de dreptul
Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale.
Articolul II-35: Asistenţa medicală
Orice persoană are dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă şi de a
beneficia de îngrijiri
medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale. Prin
definirea şi punerea în
aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii, se asigură un nivel ridicat de asistenţă
medicală.
Articolul II-36: Accesul la serviciile de interes economic general
Uniunea recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes economic
general, aşa cum este
 - 180 -

prevăzut în legislaţiile şi practicile naţionale, conform Constituţiei, pentru

promovarea coeziunii
sociale şi teritoriale a Uniunii.
Articolul II-37: Protecţia mediului
Potrivit principiului dezvoltării durabile, politicile Uniunii trebuie să prevadă un
nivel înalt de
protecţie a mediului şi de îmbunătăţire a calităţii acestuia.
Articolul II-38: Protecţia consumatorilor
Politicile Uniunii asigură un nivel înalt de protecţie a consumatorilor.

TITLUL V. DREPTURILE CETĂŢENILOR

Articolul II-39: Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European
1. Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are drept de a alege şi de a fi ales
în cadrul alegerilor
pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta îşi are
reşedinţa, în aceleaşi
condiţii ca şi resortisanţii acelui stat.
2. Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi
secret.
Articolul II-40: Dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale
Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales
în cadrul alegerilor
locale în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca
şi resortisanţii acelui
stat.
Articolul II-41: Dreptul la bună administrare
1. Orice persoană are dreptul de a beneficia de un tratament imparţial,
echitabil, şi într-un
termen rezonabil, din partea instituţiilor, organismelor şi agenţiilor Uniunii, în
ceea ce
priveşte problemele sale.
2. Acest drept implică în special:
a) dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri
individuale
care ar putea să o afecteze în mod nefavorabil;
b) dreptul de acces al fiecărei persoane la dosarul propriu, cu respectarea
intereselor
legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional;
c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.
 - 181 -

3. Orice persoană are dreptul la despăgubire din partea Uniunii pentru daunele
cauzate de către
instituţiile, organismele sau agenţii acesteia, aflaţi în exerciţiul funcţiunii,
conform
principiilor generale comune şi drepturilor statelor membre.
4. Orice persoană se poate adresa instituţiilor Uniunii într-una din limbile
Constituţiei şi are
dreptul de a primi răspuns în aceeaşi limbă.
Articolul II-42: Dreptul de acces la documente
Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică
cu reşedinţa sau cu
sediul social într-unul din statele membre are drept de acces la documentele
instituţiilor,
organismelor şi agenţiilor Uniunii, oricare ar fi forma sub care se prezintă
aceste documente.
Articolul II-43: Mediatorul European
Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică
cu reşedinţa sau cu
sediul social într-unul din statele membre are dreptul de a sesiza Mediatorul
European cu privire la
unele cazuri de proastă administrare în activitatea instituţiilor, organismelor
sau agenţiilor Uniunii,
cu excepţia Curţii Europene de Justiţie şi a Tribunalului de Mare Instanţă, în
exercitarea
funcţiunilor jurisdicţionale ale acestora.
Articolul II-44: Dreptul de petiţie
Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică
cu reşedinţa sau cu
sediul social într-unul din statele membre are dreptul la petiţie adresată
Parlamentului European.
Articolul II-45: Libertatea de circulaţie şi de şedere
1. Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are dreptul de circulaţie şi de
şedere liberă pe
teritoriul statelor membre.
2. Libertatea de circulaţie şi de şedere poate fi acordată, conform Constituţiei,
resortisanţilor
unei ţări terţe cu reşedinţa pe teritoriul unui stat membru.
Articolul II-46:
 - 182 -

Oricare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări

terţe în care statul
membru al cărui resortisant este nu este reprezentat, de protecţia autorităţilor
diplomatice şi
consulare ale oricăruia din statele membre, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
statului respectiv.

TITLUL VI: JUSTIŢIA

Articolul II-47: Dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă
imparţială
Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt
încălcate are dreptul
de a apela efectiv la o instanţă, cu respectarea condiţiilor prevăzute în
prezentul articol.
Orice persoană are dreptul de a i se analiza cauza în mod echitabil, public şi
într-un termen
rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, stabilită în prealabil
prin lege. Orice
persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată.
Asistenţă juridică gratuită se acordă acelora care nu dispun de resurse
suficiente, în măsura în care
acest ajutor ar fi necesar pentru a asigura în mod efectiv accesul la justiţie.
Articolul II-48: Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare
1. Orice acuzat este presupus nevinovat până în momentul când i se
stabileşte, în mod legal,
vinovăţia.
2. Fiecărui acuzat i se garantează respectarea dreptului la apărare.
Articolul II-49: Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi
pedepselor
1. Nici o persoană nu poate fi condamnată pentru o acţiune sau omisiune care,
la momentul
săvârşirii acesteia, nu constituia infracţiune potrivit dreptului naţional sau
internaţional. De
asemenea, nu se aplică o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la
momentul săvârşirii
infracţiunii. Dacă ulterior infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară,
aceasta din urmă
se aplică.
2. Prezentul articol nu aduce atingere hotărârii pronunţate şi pedepsei aplicate
contra unei
 - 183 -

persoane care s-a făcut vinovată de o acţiune sau omisiune care, la momentul
săvârşirii, era
incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de toate naţiunile.
3. Pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.
Articolul II-50: Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de două ori
pentru aceeaşi
infracţiune
Nici o persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal pentru o infracţiune
pentru care a fost deja
achitată sau condamnată în interiorul Uniunii, printr-o hotărâre definitivă,
conform legii.

TITLUL VII: DISPOZIŢII GENERALE CARE REGLEMENTEAZĂ

INTERPRETAREA
ŞI APLICAREA CARTEI
Articolul II-51: Domeniul de aplicare
1. Dispoziţiile prezentei Carte se adresează instituţiilor, organismelor şi
agenţiilor Uniunii, cu
respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre, atunci când
acestea pun în
aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, fiecare dintre aceşti actori respectă
drepturile şi
principiile promovând aplicarea acestora, în conformitate cu competenţele pe
care le au în
acest sens şi prin respectarea limitelor de competenţă conferite Uniunii
conform celorlalte
părţi ale Constituţiei.
2. Prezenta Cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara
competenţelor
Uniunii, nu creează nici o competenţă şi nici o responsabilitate nouă pentru
Uniune şi nu
modifică competenţele sau responsabilităţile stabilite în celelalte părţi ale
Constituţiei.
Articolul II-52: Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor
1. Orice limitare în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin
prezenta Cartă trebuie să
fie prevăzută de lege şi să respecte conţinutul fundamental al acestor drepturi
şi libertăţi. Prin
respectarea principiului proporţionalităţii, aceste limitări nu pot fi aduse decât
dacă sunt
 - 184 -

necesare şi dacă răspund efectiv unor obiective de interes general,

recunoscute de către Uniune
sau nevoii de protejare a drepturilor şi libertăţilor persoanei.
2. Drepturile recunoscute prin prezenta Cartă care fac obiectul unor dispoziţii
prevăzute în alte
părţi ale Constituţiei se exercită în condiţiile şi limitele stabilite în părţile
menţionate.
3. În măsura în care prezenta Cartă conţine drepturi ce corespund unor
drepturi garantate prin
Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, sensul şi
întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele cuprinse în Convenţia menţionată.
Această dispoziţie nu
aduce atingere dreptului Uniunii în asigurarea unei protecţii mai largi.
4. În măsura în care prezenta Cartă recunoaşte drepturi fundamentale aşa
cum rezultă ele din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt
interpretate în
conformitate cu aceste tradiţii.
5. Dispoziţiile prezentei Carte, care conţin principii, pot fi puse în aplicare prin
acte legislative şi
executive adoptate de către instituţiile şi organismele Uniunii, precum şi prin
acte ale statelor
membre în aplicarea dreptului Uniunii, în exercitarea competenţelor pe care le
au în acest
sens. Invocarea lor în faţa instanţei nu este admisă decât în scopul interpretării
şi controlului
legalităţii unor astfel de acte.
6. Legislaţiile şi practicile naţionale sunt luate în considerare integral, după
cum se precizează în
prezenta Cartă.
Articolul II-53: Nivelul de protecţie
Nici una dintre dispoziţiile prezentei Carte nu trebuie să fie interpretată ca o
limitare sau atingere
adusă drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile
de aplicare
corespunzătoare, prin dreptul Uniunii, dreptul internaţional şi convenţiile
internaţionale la care
Uniunea, Comunitatea sau toate statele membre sunt părţi, în special,
Convenţia europeană de
 - 185 -

apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin

constituţiile statelor
membre.
Articolul II-54: Interdicţia abuzului de drept
Nici una dintre dispoziţiile prezentei Carte nu trebuie să fie interpretată ca
implicând un drept
oarecare de a desfăşura o activitate sau îndeplini un act ce are ca obiectiv
distrugerea de drepturi sau
libertăţi recunoscute prin prezenta Cartă, sau de a aduce drepturilor şi
libertăţilor limitări mai ample
faţă de cele prevăzute în prezenta Cartă.
 3