de pus pe piatra funerară palid

ca bogart în big city blues

trec pe stradă parcă am picioare de lut
rece și lipicios gândul mă poartă
spre casa goală plină de voci
oglinda acoperită mobila zgâriată cu unghiile
sunt tot atât de departe de mine ca
tălpile goale ale lui yahwe de stația мир
deschid o ușă
și dincolo de ea văd toate ușile pe care
nu le-am deschis un copil în
tricoul meu cu winnie the pooh mă strigă
pe un nume uitat și strigătul
lui sparge aerul
cade tencuiala cu fulgi mari
întind mâinile prin spărturile cerului
și îl îmbrățișez pleoapele ni se
lipesc inocența lui mă face să văd în viitor
cum așez fața de masă
pun două tacâmuri deschid o sticlă de vin
și aștept ca d-zeu să vină la masă
la priveghi îngerii ne scapă printre
degete îmi spune la următorul prag
un bărbat care scria pe pereți pe
întâmplări pe oameni un poem nesfârșit
de parcă voia să ia cu el toate aceste lucruri
inutile din debaraua neantului
moartea prietene îi spun nu încape în cuvinte
și cuvintele ei nu apar în dex
la ultimul prag mă întâmpină
toate iubitele mele unele au
chipul blurat altele fumează altele se
epilează și toate plâng în timp ce exersează
scena balconului pe fața nevăzută a lunii eu
trec cu ceasul tatei ruginind pe piept
fotograful îmi înmânează o
fotografie albită de ploi