„ Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

„Povestea lui Harap Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult, în care autorul, pornind de la modelul folcloric,
reactualizează teme de circulație universală, lupta dintre bine și rău, trecându-le prin filtrul propriei viziuni.
Basmul este specia literară a genului epic în proză (foarte rar în versuri), în care tema este confruntarea dintre bine şi
rău, acţiunea este fabuloasă, personajele sunt reale cu puteri supranaturale sau fantastice, finalul aducand victoria binelui
asupra răului. Din literatura populară, specia a trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea artistică a unui
singur creator.
Încadrarea în categoria basmului cult este justificată, în primul rând, de folosirea unor formule atipice care nu au
aceaşi expresivitate şi culoare ca cele din basmele populare, pentru ca că este transmis pe cale scrisă şi nu orală. Astfel,
formula inițială, „Amu cică era odată”, face trecerea din realitate în planul fantastic. Formula mediană menține lectorul
implicat şi asigură succesiunea episoadelor: „ şi merseră şi merseră, ca cuvântul din poveste înainte mult mai este”. Formula
finală face trecerea înapoi la realitate: „cine merge acolo, be şi mănâncă, iară aici numai cine are be şi mănânca, cine nu, se
uită şi rabdă’. Caracterul de basm cult al textului se remarcă si prin modul în care sunt individualizate personajele. Cu
excepţia eroului care parcurge un drum iniţiatic, celelalte personaje pot fi încadrate în anumite tipologii reductibile la o
trăsătură dominantă: răul, frigurosul, mâncăciosul.
Titlul reprezintă conșinutul de idei al textului şi este format din grupul nominal „Povestea lui Harap-Alb” care se
referă la personajul principal. Personajul dobândește acest nume după încălcarea sfatului părintesc, din cauza inocenței și
naivității . Statutul inferioir în care decade este în opoziție totală cu firea, caracterul și educația sa . Acest oximoron , „Harap”
semnifică slugă neagră, iar „alb”- lipsa maturitatii, neinițierea personajului, indică incapacitatea acestuia de a distinge Binele
și Răul. De asemenea substantivul „povestea” se refera la specia literară căreia îi apartine textul, anunțând prezența
fantasticului. Acest titlu anunță tema operei şi prefigureaza destinul personajului central.
Tema basmului o reprezintă triumful binelui asupra răului, dar se ilustrează și inițierea unui tânăr de la stadiul de
novice, până la acela de bărbat matur.
Viziunea autorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe întâmplări supranaturale, săvârșite
de multe personaje cu însușiri ieșite din comun. O scenă semnificativă pentru tema și viziunea autorului basmului este cea a
fântânii, când protagonistul primește o nouă identitate. Naiv, lipsit de experiență și excesiv de credul, personajul își schimbă
statutul din fiu de crai, în cel de slugă a Spânului. O altă scenă se regăsește în finalul basmului, când moartea Spânului
anunță sfârșitul drumului inițiatic. Spânul îl acuză pe Harap Alb că a divulgat secretul și îi retează capul. Spânul va fi și el ucis
de calul eroului, dovadă că răul, chiar dacă mai târziu, va fi totuși pedepsit.
Acțiunea basmului se desfășoară linear și cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative. Personajul principal
parcurge o aventură eroica imaginară, un drum al maturizării morale și etice presărat de diferite probe și obstacole. Lumea în
care se petrece acțiunea este una miraculoasă, hiperbolizata; o oglindire exagerată, carnavalescă și fabuloasă a realității, ce nu
provoacă o reacție particulară cititorului sau personajelor, acestea acceptând îmbrățișarea unor convenții diferite decât cele ale
lumii reale, raționale.
Conflictul exterior este specific basmelor și constă în confruntarea dintre bine (Harap Alb) și rău(Spânul), iar
conflictului interior, constă în frământările interioare și trăirile personajului principal în momentele în care este pus în situații
dificile. Eroul basmului, după ce a parcurs întregul drum al maturizării, aduce victoria binelui și reușește să restabilească
armonia lumii.
Cronotopul se realizeaza prin indici spațio-temporali vagi, precum cel din formula inițiala: „Amu cica era odată” care
contureaza un univers situat într-un spațiu îndepartat şi nederminat, fiind vorba de atemporalitate și aspațialitate.
Perspectiva narativă constă în prezența unui narator omniscient si omniprezent care nareaza faptele la persoana a
III-a dintr-o perspectiva narativa nonfocalizata, fiind vorba despre o naratiune heterodiegetica.
În concluzie, ca toate basmele lui Creangă, și „Povestea lui Harap- Alb” ilustrează pe marginea schemei univesale a
basmului o imagine a lumii rurale de odinioară, cu tradițiile și credințele ei și cu comportamentul ei specific.
În opinia mea, prin „Povestea lui Harap –Alb”, Ion Creangă ne oferă un model de viață care nu este redus doar la
împlinirea unor sarcini cu rol generic de probe, ci întâlnim o descriere profundă a transformărilor interioare, luptelor și
pierderii de sine prin care trecem cu toții în devenirea noastră ca oameni. Sensul basmului dat de cele două personaje aflate în
antiteză, Harap Alb și Spânul, demonstrează teza morală conform căreia în cele din urmă, bunătatea și curajul, dublate de
istețime vor fi întotdeauna capabile să triumfe asupra egoismului și vicleniei.
PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ (Harap Alb)
Povestea lui Harap Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult, în care autorul, pornind de la modelul folcloric,
reactualizează teme de circulație universală, lupta dintre bine și rău, trecându-le prin filtrul propriei viziuni.
Titlul reprezinta continutul de idei al textului şi este format din grupul nominal „Povestea lui Harap-Alb” care se
refera la personajul principal. Personajul dobandeste acest nume dupa incalcarea sfatului parintesc, din cauza inocentei si
naivitatii . Statutul inferioir in care decade este in opozitie totala cu firea, caracterul si educatia sa . Acest oximoron , “Harap”
semnifica sluga neagra si “alb”- lipsa maturitatii, neinitierea personajului, indica incapacitatea acestuia de a distinge Binele si
Raul. De asemenea substantivul „povestea” se refera la specia literara căreia îi apartine textul, anuntand prezenta fantasticului.
Acest titlu anunta tema operei şi prefigureaza destinul personajului central.
Tema basmului o reprezintă triumful binelui asupra răului, dar se ilustrează și inițierea unui tânăr de la stadiul de
novice, până la acela de bărbat matur.
Acțiunea basmului se desfășoară linear și cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative. Personajul principal
parcurge o aventură eroica imaginară, un drum al maturizării morale și etice presărat de diferite probe și obstacole. Lumea în
care se petrece acțiunea este una miraculoasă, hiperbolizata; o oglindire exagerată, carnavalescă și fabuloasă a realității, ce nu
provoacă o reacție particulară cititorului sau personajelor, acestea acceptând îmbrățișarea unor convenții diferite decât cele ale
lumii reale, raționale.
Conflictul exterior este specific basmelor și constă în confruntarea dintre bine (Harap Alb) și rău(Spânul), iar
conflictului interior, constă în frământările interioare și trăirile personajului principal în momentele în care este pus în situații
dificile. Eroul basmului, după ce a parcurs întregul drum al maturizării, aduce victoria binelui și reușește să restabilească
armonia lumii.
Cronotopul se realizeaza prin indici spatio-temporali vagi, precum cel din formula initiala: „Amu cica era odata” care
contureaza un univers situat intr-un spatiu indepartat şi nederminat, fiind vorba de atemporalitate si aspatialitate.
Perspectiva narativă constă în prezența unui narator omniscient si omniprezent care nareaza faptele la persoana a
III-a dintr-o perspectiva narativa nonfocalizata, fiind vorba despre o naratiune heterodiegetica.
Harap- Alb este personajul principal , protagonist și eponim al basmului. El ilustrează tipul tânărului neinițiat și naiv,
care trebuie să parcurgă drumul spre maturizare.
Din punct de vedere social, Harap Alb este înfățișat la început ca fiind mezinul Craiului, făcând parte dintr-o familie
de viță nobilă. După întâlnirea cu Spânul își pierde acest statut, devenind slugă, pentru ca apoi, la finalul basmului să își
recapete adevărata identitate nobilă, ajungând chiar împărat. Sub aspect moral este un reprezentant al binelui.. Psihologic
reprezintă tipul tânărului în formare, având la început o personalitate slabă, o fire introvertită, devenind apoi o persoană
sociabilă, comunicativă, un om puternic.
Principala sa trasatura o reprezinta naivitatea care este determinata de lipsa sa de experienta. Ea se manifesta in
relatie cu Spânul care profita de inocenţa sa şi i se arata sub trei infatisari diferite, stiind ca in cele din urma va ceda. O alta
secventa narativa ce scoate in evidenta aceasta trasatura priveste motivul inselaciunii: dupa ce varsa apa din plosca, Spânul îl
imbie cu racoarea din interiorul fantanii, iar mezinul craiului nu ezita şi este prins in capcana de acesta.
Modalitățile de caracterizare sunt relevante în construcția personajului. Caracterizeara directa este realizata de
catre narator care-l numeste „boboc de felul lui la trebi de aistea”, evidentiindu-i lipsa de experienta şi de catre alte personaje,
Sf. Duminica, adresandu-i-se cu apelativul „luminate craisor”, iar calul apostrofandu-l cu o comparatie plastica: „nu te mai
olicai ca o baba”. Caracterizarea indirectă reiese din fapte, limbaj, nume și comportament. Astfel, probele la care este supus
devin modalități de caracterizare, evidențiind curajul, ambiția și caracterul puternic al personajului. Călătoria are rolul de a-i
grăbi maturizarea și de a-l forma drept un bărbat capabil să conducă o împărăție. Întîlnirea cu Spânul este absolut necesară și
stă la baza procesului de maturizare a eroului, acesta dovedind umilință și loialitate prin respectarea jurământului făcut.
Numele lui Harap-Alb face trimitere la o persoana inzestrata cu rabdare, care stie sa fie supusa asemenea unei slugi ("Harap")
si care reprezinta principiul binelui, al curateniei sufletesti ("Alb"). Desi majoritatea trasăturilor sunt pozitive, se constată și
existența unora negative. Astfel, înainte de a avea de suferit de pe urma faptelor sale, personajul dă dovada de nesupunere: nu
respectă porunca tatalui si de naivitate- se lasă păcălit de Spân. 
În concluzie, ca toate basmele lui Creangă, și „Povestea lui Harap- Alb” ilustrează pe marginea schemei univesale a
basmului o imagine a lumii rurale de odinioară, cu tradițiile și credințele ei și cu comportamentul ei specific.
În opinia mea, prin „Povestea lui Harap –Alb”, Ion Creangă ne oferă un model de viață care nu este redus doar la
împlinirea unor sarcini cu rol generic de probe, ci întâlnim o descriere profundă a transformărilor interioare, luptelor și
pierderii de sine prin care trecem cu toții în devenirea noastră ca oameni. Sensul basmului dat de cele două personaje aflate în
antiteză, Harap Alb și Spânul, demonstrează teza morală conform căreia în cele din urmă, bunătatea și curajul, dublate de
istețime vor fi întotdeauna capabile să triumfe asupra egoismului și vicleniei.
RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE (Harap Alb – Spân)
Povestea lui Harap Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult, în care autorul, pornind de la modelul folcloric,
reactualizează teme de circulație universală, lupta dintre bine și rău, trecându-le prin filtrul propriei viziuni.
Titlul reprezinta continutul de idei al textului şi este format din grupul nominal „Povestea lui Harap-Alb” care se
refera la personajul principal. Personajul dobandeste acest nume dupa incalcarea sfatului parintesc, din cauza inocentei si
naivitatii . Statutul inferioir in care decade este in opozitie totala cu firea, caracterul si educatia sa . Acest oximoron , “Harap”
semnifica sluga neagra si “alb”- lipsa maturitatii, neinitierea personajului, indica incapacitatea acestuia de a distinge Binele si
Raul. De asemenea substantivul „povestea” se refera la specia literara căreia îi apartine textul, anuntand prezenta fantasticului.
Acest titlu anunta tema operei şi prefigureaza destinul personajului central.
Tema basmului o reprezintă triumful binelui asupra răului, dar se ilustrează și inițierea unui tânăr de la stadiul de
novice, până la acela de bărbat matur.
Acțiunea basmului se desfășoară linear și cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative. Personajul principal
parcurge o aventură eroica imaginară, un drum al maturizării morale și etice presărat de diferite probe și obstacole. Lumea în
care se petrece acțiunea este una miraculoasă, hiperbolizata; o oglindire exagerată, carnavalescă și fabuloasă a realității, ce nu
provoacă o reacție particulară cititorului sau personajelor, acestea acceptând îmbrățișarea unor convenții diferite decât cele ale
lumii reale, raționale.
Conflictul exterior este specific basmelor și constă în confruntarea dintre bine (Harap Alb) și rău(Spânul), iar
conflictului interior, constă în frământările interioare și trăirile personajului principal în momentele în care este pus în situații
dificile. Eroul basmului, după ce a parcurs întregul drum al maturizării, aduce victoria binelui și reușește să restabilească
armonia lumii.
Cronotopul se realizeaza prin indici spatio-temporali vagi, precum cel din formula initiala: „Amu cica era odata” care
contureaza un univers situat intr-un spatiu indepartat şi nederminat, fiind vorba de atemporalitate si aspatialitate.
Perspectiva narativă constă în prezența unui narator omniscient si omniprezent care nareaza faptele la persoana a
III-a dintr-o perspectiva narativa nonfocalizata, fiind vorba despre o naratiune heterodiegetica.
Harap- Alb este personajul principal , protagonist și eponim al basmului. El ilustrează tipul tânărului neinițiat și naiv,
care trebuie să parcurgă drumul spre maturizare.
Din punct de vedere social, Harap Alb este înfățișat la început ca fiind mezinul Craiului, făcând parte dintr-o familie
de viță nobilă. Însă, după întâlnirea cu Spânul își pierde acest statut, devenind slugă, pentru ca apoi, la finalul basmului să își
recapete adevărata identitate nobilă, ajungând chiar împărat. Sub aspect moral, deși este protagonistul basmului, nu este
înzestrat numai cu calități ci și cu defecte. Așadar, înainte de maturizarea sa dă dovadă de superficialitate, judecând după
aparențe, fiind egoist și laș, pentru ca ulterior să ajungă o persoană generoasă, curajoasă și înțeleaptă. Psihologic reprezintă
tipul tânărului în formare, având la început o personalitate slabă, o fire introvertită, devenind apoi o persoană sociabilă,
comunicativă, un om puternic.
Spanul este personajul secundar, reprezentand forta raului si ilustreaza tipul vicleanului. În ceea ce privește statutul
social al acestuia este prezentat ca o persoană trecută prin viață, deoarece știe cum să îl păcălească pe fiul de Crai pentru a-i
fura identitatea. Moral, ca orice antagonist, este înzestrat doar cu defecte, fiind caracterizat prin ipocrizie, lașitate, viclenie,
fiind considerat însă un rău necesar, ghid spiritual, inițiator pentru Harap Alb.Psihologic este înzestrat cu o personalitate
puternică, chiar dacă este pusă în slujba răului.
Relația dintre cele două personaje poate fi analizată atât din perspectiva temei luptei dintre forțele binelui și ale răului,
cât și din perspectiva drumului de inițiere. Spânul este un maestru spiritual sever, fără de care inițierea nu s-ar fi putut
realiza.O primă secvență semnificativă care surprinde relația dintre cele două personaje este cea a fântânii, când protagonistul
primește o nouă identitate. Naiv, lipsit de experiență și excesiv de credul, fiul craiului îsi schimbă statutul din nepot al
împaratului Verde, în acela de slugă a Spânului. . O altă scenă se regăsește în finalul basmului, când moartea Spânului
anunță sfârșitul drumului inițiatic. Spânul îl acuză pe Harap Alb că a divulgat secretul și îi retează capul.Spânul va fi și el ucis
de calul eroului, dovadă că răul, chiar dacă mai târziu, va fi totuși pedepsit.
În concluzie, ca toate basmele lui Creangă, și „Povestea lui Harap- Alb” ilustrează pe marginea schemei univesale a
basmului o imagine a lumii rurale de odinioară, cu tradițiile și credințele ei și cu comportamentul ei specific.
În opinia mea, prin „Povestea lui Harap –Alb”, Ion Creangă ne oferă un model de viață care nu este redus doar la
împlinirea unor sarcini cu rol generic de probe, ci întâlnim o descriere profundă a transformărilor interioare, luptelor și
pierderii de sine prin care trecem cu toții în devenirea noastră ca oameni. Sensul basmului dat de cele două personaje aflate în
antiteză, Harap Alb și Spânul, demonstrează teza morală conform căreia în cele din urmă, bunătatea și curajul, dublate de
istețime vor fi întotdeauna capabile să triumfe asupra egoismului și vicleniei.
 Alexandru Lapusneanul” de Costache Negruzzi
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
„Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă istorică, de factură romantică, publicată de Costache Negruzzi în perioada
paşoptistă, în primul număr al revistei „Dacia literară” .
Romantismul este curentul literar ce se definește prin exprimarea unor idei sau sentimente puternice, personaje
excepţionale, cultivarea specificului naţional, valorificarea istoriei, a folclorului, a frumuseţilor naturii, modalitatea stilistică
specifică fiind antiteza, dar și prin libertatea absolută în alegerea speciilor literare, totul fiind într-o libertate deplină de creație.
Nuvela istorică este o specie literară cultivată de scriitorii romantici, care evocă trecutul istoric prin temă, personaje, culoarea
epocii.
„Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvela deoarece este o specie epică în proza, cu o construcție riguroasă și un fir
narativ central. Se observă intriga concisă, tendința de obiectivare a perspectivei narative și verosimilitatea faptelor.
Personajele sunt relativ puține, caracterizate succinct si gravitează în jurul personajului principal. . Textul aparţine prozei
romantice, întrucât are ca temă istoria și un conflict romantic, bazat pe antiteza dintre boieri şi domnitor. Trăsătură romantică
este şi naraţiunea lineară, urmărindu-se a doua domnie a lui Lăpuşneanu de la intrarea în ţară până la sfârşitul lui dramatic.
Titlul este în directă relație cu conținutul, anticipând tema nuvelei, istoria. Morfologic este alcătuit din substantivul
propriu compus Alexandru Lăpușneanul, atestând astfel rolul central al personajului eponim. Prezența articolului hotărât „l”
diferențiază personajul fictiv de personalitatea istorică, Alexandru Lăpușneanu.
Tema nuvelei o reprezintă lupta pentru impunerea autorității și consecintele deținerii puterii de către un domnitor
crud.
Viziunea despre lume şi creaţie este influenţată de orientarea romantică a autorului şi de recomandările paşoptiştilor.
Având drept piloni centrali principiile conturate în articolul „Introducţie” scris de Mihai Kogălniceanu şi publicat în ,,Dacia
literară”, nuvela ilustrează viziunea scriitorului paşoptist, fidel crezului formării unei literaturi naţionale. Autorul a valorificat
date din cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, pe care le-a interpretat și a schimbat destinul unor personaje, apelând la
ficțiune, pentru a aduce contemporanilor nu un model de patriotism, ci un antimodel de conducător ca un avertisment într-o
perioada de agitație revoluționară.
O primă secvență narativă care ilustrează tema luptei pentru putere este cea din primul capitol, în care domnitorul
Alexandru Lăpușneanul ajutat de turci intră în Moldova. Acesta este întâmpinat de o solie a boierilor (Motoc, Veveriță,
Spancioc și Stroici) care îi cere să se întoarcă sub pretextul că țara nu îl vrea. Din răspunsul domnitorului „Dacă voi nu mă
vreți, eu vă vreu”, care constituie și motto-ul acestui capitol, reiese hotărârea acestuia de a-și relua tronul și a se răzbuna pe
boierii trădători. O altă scenă semnificativă în acest sens este cea a uciderii celor 47 de boieri. Acest episod, preluat din
cronica lui Grigore Ureche, constituie una dintre cele mai impresionante crime din istoria Moldovei, iar metodele asasinarii,
descrise detaliat de narator, ilustrează indirect firea sângeroasă și feroce a domnitorului, care poruncește să se facă o piramidă
din capetele boierilor.
Ca structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru capitole simetrice, fiecare având ca titlu un moto
semnificativ, două ale domnitorului şi alte două ale unei jupânese căruia îi fusese ucis bărbatul şi ale multimii revoltate:
„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”, „Ai să dai samă, doamnă!, „Capul lui Moţoc vrem…” şi „De mă voi scula, pre mulţi
am să popesc şi eu”. Moto-urile au valoare de sentință, reprezentand un rezumat, esența fiecărei părti. Incipitul nuvelei oferă
o serie de informații despre modul în care Lăpuşneanul pierduse tronul prin complotul boierilor, se refugiase in Imperiul
Otoman și hotărâse să se întoarca în Moldova cu ajutorul armatei turce pentru a-si recâștiga domnia.   Finalul nuvelei
surprinde sfârșitul tragic al tiranului. Ultimile două fraze au rol de concluzie și aparțin naratorului. Acesta precizează că
Alexandru Lăpușneanu a lăsat „o pată se sânge în istoria Moldovei”.
Conflictul nuvelei este complex și pune în lumină personalitatea puternică a personajului.Conflictul exterior este de
ordin politic și îl constituie lupta pentru putere între domnitor și boieri.Conflictul secundar, între domnitor și Moțoc, boierul
care l-a trădat, particularizează dorința de răzbunare a domnitorului.Conflictul interior este surprinde dorințele contradictorii
ale protagonistului, dar și setea sa de putere fără margini.
Cronotopul este bine fixat, având rolul de a creea impresia veridicitatii, a realitatii. Evenimentele se desfășoară în
Moldova, în a doua jumătate a secolului al-XVI-lea, prezentând întoarcerea lui Lăpușneanul la tron, în a doua sa domnie.
Perspectiva narativă aparține unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv care relatează la persoana a III a, fiind
dublată de intervențiile subiective ale naratorului, care își exprimă opinia în legătură cu faptele demonice ale protagonistului.
În concluzie, putem afirma că această nuvelă, așa cum remarca George Călinescu, ar fi devenit celebră ca și „Hamlet”
dacă limba română ar fi avut prestigiul unei limbi universale.
În opinia mea, prin personajul principal al nuvelei autorul a transpus viziunea sa asupra lumii, dar si principiile
„Daciei literare’. Alexandru Lăpușneanul este un personaj tipic romantic, un om al contrastelor şi al trăirilor intense,
memorabil prin amestecul de hotărâre şi dezechilibru psihologic. Negruzzi a depășit modelul clasic de personaj, adăugându-i
complexitate, combinand elementele fictionale cu cele reale, creând astfel o personalitate complexă.
PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ (Alexandru Lăpuşneanul)
„Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă istorică, de factură romantică, publicată de Costache Negruzzi în perioada
paşoptistă, în primul număr al revistei „Dacia literară” .
Titlul este în directă relație cu conținutul anticipând tema nuvelei, istoria. Morfologic este alcătuit din substantivul
propriu compus Alexandru Lăpușneanul, atestând astfel rolul central al personajului eponim, cu atestare istorică. Prezența
articolului hotărât „l” diferențiază personajul fictiv de personalitatea istorică, Alexandru Lăpușneanu.
Tema nuvelei „Alexandru Lăpușneanul” o reprezintă lupta pentru impunerea autorității și consecintele deținerii
puterii de către un domnitor crud .
Conflictul nuvelei este complex și pune în lumină personalitatea puternică a personajului.Conflictul principal, cel
exterior este de ordin psihologic și îl constituie lupta pentru putere între domnitor și boieri.Conflictul secundar, între domnitor
și Moțoc, boierul care l-a trădat, particularizează dorința de răzbunare a domnitorului.Conflictul social este limitat la revolta
mulțimii.
Cronotopul este bine fixat, având rolul de a creea impresia veridicitatii, a realitatii. Evenimentele se desfășoară în
Moldova, în a doua jumătate a secolului al-XVI-lea, prezentând întoarcerea lui Lăpușneanul la tron, în a doua sa domnie.
Perspectiva narativă aparține unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv care relatează la persoana a III a, fiind
dublată de intervențiile subiective ale naratorului, care își exprimă opinia în legătură cu faptele demonice ale protagonistului.
Alexandru Lapusneanul este personajul principal al operei, personaj eponim și romantic. El este este tipul
conducătorului nemilos care încalcă orice principii religioase şi morale în scopul de a-şi păstra puterea.
Din punct de vedere social, Alexandru Lăpușneanul este domnitorul Moldovei, reîntors la tron pentru a doua oară. El
nu face parte dintr-o familie de viță nobilă, fiind un parvenit. Acest statut i-a fost asigurat prin intermediul căsătoriei sale cu
domnișoara Ruxanda. Spre finalul vieții, acesta se căiește, devenind călugăr. Moral, Lăpușneanul are atât calități cât și defecte.
Dezvăluind un caracter impulsiv, însetat de sânge şi incapabil să se controleze, dar totodată este și un om calculat, inteligent,
perspicace și un bun orator. Din punct de vedere psihologic acesta este înzestrat cu o personalitate puternică.
Principala trăsătură a protagonistului este hotărârea de a avea puterea domnească.O primă secvență narativă care
îi scoate în evidență această trăsătură este cea din primul capitol, în care domnitorul Alexandru Lăpușneanul ajutat de turci
intră în Moldova. Este întâmpinat de o solie a boierilor (Motoc, Veveriță, Spancioc și Stroici), care îi cere să se întoarcă sub
pretextul că țara nu îl vrea. Din răspunsul domnitorului „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”, care constituie și motto-ul acestui
capitol, reiese hotărârea acestuia de a-și relua tronul și a se răzbuna pe boierii trădători. Hotărârea de a deține puterea este
pusă în practică prin guvernarea cu ajutorul terorii .O scenă semnificativă în acest sens este cea a uciderii celor 47 de boieri.
Episodul uciderii celor 47 de boieri, preluat din cronica lui Grigore Ureche, constituie una dintre cele mai impresionante crime
din istoria Moldovei, iar procedeele asasinarii, descrise detaliat de narator, ilustrează indirect firea sângeroasă și feroce a
domnitorului, care poruncește să se facă o piramidă din capetele boierilor.
Mijloacele de caracterizare sunt relevante pentru construcția personajului. Naratorul realizează, în mod direct,
portretul fizic al domnitorului, accentuând acele trăsături care ilustreaza caracterul crud, dur și firea imprevizibilă. De
asemenea, este detaliată vestimentația personajului pentru a evidenția condiția sa socială și culoarea epocii. Celelalte personaje
își exprimă, în mod direct părerile. Pentru boieri este un tiran, crud și cumplit, însă soția sa Ruxanda îi găsește calități,
adresându-i-se cu apelativele : „bunul meu  domn” şi „viteazul meu soţ”.
Cele mai multe trăsături ale personajului reies însă din caracterizarea indirectă. Faptele sale evidenţiază cruzimea şi
dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor: uciderea, mutilarea lor, distrugerea cetăţilor. Replicile lui Lăpusneanul sunt
memorabile, răspunsul dat boierilor „ Daca voi nu ma vreti, eu va vreau…”scoate în evidență voința acestuia. De asemenea
amenintarea „ De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…” reda dorința de răzbunare, iar răspunsul „ Proști, dar
mulți!” evidentiază inteligența personajului. Brutalitatea și structura sa diabolică sunt evidențiate și în relația cu soția sa,
doamna Ruxandra, față de care este indiferent, ignorând-o cu desăvârșire.
În concluzie, putem afirma că această nuvelă, așa cum remarca George Călinescu, ar fi devenit celebră ca și „Hamlet”
dacă limba română ar fi avut prestigiul unei limbi universale.
În opinia mea, prin personajul principal al nuvelei autorul a transpus viziunea sa asupra lumii, dar si principiile
„Daciei literare’. Alexandru Lăpușneanul este un personaj tipic romantic, un om al contrastelor şi al trăirilor intense,
memorabil prin amestecul de hotărâre şi dezechilibru psihologic. Negruzzi a depășit modelul clasic de personaj, adăugându-i
complexitate, combinand elementele fictionale cu cele reale, creând astfel o personalitate complexă.
 RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE (Alexandru Lăpușneanul – Moțoc)
„Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă istorică, de factură romantică, publicată de Costache Negruzzi în perioada
paşoptistă, în primul număr al revistei „Dacia literară” .
Titlul este în directă relație cu conținutul anticipând tema nuvelei, istoria. Morfologic este alcătuit din substantivul
propriu compus Alexandru Lăpușneanul, atestând astfel rolul central al personajului eponim, cu atestare istorică. Prezența
articolului hotărât „l” diferențiază personajul fictiv de personalitatea istorică, Alexandru Lăpușneanu.
Tema nuvelei „Alexandru Lăpușneanul” o reprezintă lupta pentru impunerea autorității și consecintele deținerii
puterii de către un domnitor crud .
Conflictul nuvelei este complex și pune în lumină personalitatea puternică a personajului.Conflictul principal, cel
exterior este de ordin psihologic – lupta pentru putere între domnitor și boieri.Conflictul secundar, între domnitor și Moțoc,
boierul care l-a trădat, particularizează dorința de răzbunare a domnitorului.Conflictul social este limitat la revolta mulțimii.
Perspectiva narativă aparține unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv care relatează la persoana a III a, fiind
dublată de intervențiile subiective ale naratorului, care își exprimă opinia în legătură cu faptele demonice ale protagonistului.
Cronotopul este bine fixat, având rolul de a creea impresia veridicitatii, a realitatii. Evenimentele se desfășoară în
Moldova, în a doua jumătate a secolului al-XVI-lea, prezentând întoarcerea lui Lăpușneanul la tron, în a doua sa domnie.
Alexandru Lapusneanul este personajul principal al operei, personaj eponim și romantic. El este este tipul
conducătorului nemilos care încalcă orice principii religioase şi morale, în scopul de a-şi păstra puterea. Din punct de vedere
social, Alexandru Lăpușneanul este domnitorul Moldovei, reîntors la tron pentru a doua oară. Cu toate acestea, el nu face parte
dintr-o familie de viță nobilă, fiind un parvenit. Acest statut i-a fost asigurat prin intermediul căsătoriei sale cu domnișoara
Ruxandra. Spre finalul vieții, acesta se căiește, devenind călugăr. Moral, Lăpușneanul are atât calități cât și defecte.
Dezvăluind un caracter impulsiv, însetat de sânge şi incapabil să se controleze, dar totodată este și un om calculat, inteligent,
perspicace și un bun orator. Din punct de vedere psihologic acesta este înzestrat cu o personalitate puternică.
Potrivit principiilor romantice, personajele nuvelei sunt construite în antiteză și au calități și defecte împinse la
extrem. Lăpușneanul este construit în antiteză, pe baza raportului caracter tare-caracter slab, cu doamna Ruxanda, soția sa,
dar și cu boierul Moțoc.
Personaj secundar, Moțoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laș, intrigant. Lipsit de sentiment patriotic și de
loialitate, acesta l-a tradat pe Lăpușneanul în prima domnie, iar la întoarcerea domnitorului, îl lingușește pentru a scăpa de
răzbunarea acestuia. Din punct de vedere social, este vornicul Moldovei. Moral, acesta are doar puncte slabe: este lingușitor,
ipocrit, lacom, își pune propria persoană pe primul loc, nepăsându-i de nimeni altcineva. . Din punct de vedere psihologic
prezintă o personalitate slabă, incapabil de a face față conflictului cu domnitorul Lăpușneanu.
O primă secvență semnificativă care conturează relația dintre cele două personaje este evidențiată chiar în primul
capitol, în care domnitorul Alexandru Lăpușneanul ajutat de turci intră în Moldova. Este întâmpinat de o solie a boierilor
(Motoc, Veveriță, Spancioc și Stroici), care îi cere să se întoarcă sub pretextul că țara nu îl vrea. Din răspunsul domnitorului
„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”, care constituie și motto-ul acestui capitol, reiese hotărârea acestuia de a-și relua tronul și a
se răzbuna pe boierii trădători.Dintre acești boieri se remarcă Motoc, care încearcă lingușitor să își ceară iertare pentru a
rămâne în viață și pentru a-și păstra privilegiile.Domnitorul îi promite că nu îl va ucide pentru că îi este de ajutor. Din această
secvență se poate desprinde caracterul celor două personaje, Lăpușneanu un domn puternic, răzbunător, dar și sincer și direct,
iar Motoc, lingușitor, trădător și slab.O altă secvență semnificativă este cea a uciderii celor 47 de boieri. Moţoc, asistă,
obligat de domnitor, la scena masacrului, fără să știe care îi este soarta. La întrebarea Domnului dacă a procedat bine
masacrând boierii, Moțoc îl încurajează pe tiran spunându-i că a procedat foarte înțelept. Prin urmare, î n antiteză cu
domnitorul, stăpân pe situaţie şi dominator, Moţoc se dezvăluie laş şi nedemn.
În concluzie, putem afirma că această nuvelă, așa cum remarca George Călinescu, ar fi devenit celebră ca și „Hamlet”
dacă limba română ar fi avut prestigiul unei limbi universale.
În opinia mea, relația dintre cele două personaje este ilustrativă pentru conturarea a două caractere
opuse. Domnul, caracter puternic, hotărât, bun cunoscător al psihologiei umane, își folosește trădătorul până în
momentul în care îi slujește interesele, apoi se descotorosește de el. De celaltă parte, Moțoc e un intrigant priceput, dar cu un
caracter slab, predispus la compromisuri, lingușitor și lipsit de principii. Lașitatea boerului intrigant pune în lumină voința,
hotărârea și abilitatea domnitorului.
.
 „Moara cu noroc” de Ioan Slavici
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
„Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, de factură realistă, care oglindeṣte viziunea
autorului asupra vieții în general și asupra lumii satului românesc, în particular.
Realismul este curentul literar care se caracterizează prin oglindirea veridică și obiectivă a realității cu toate aspectele
ei (economice, sociale, politice ), prin utilizarea tehnicii detaliului, atitudinea critică față de aspecte ale realitatii, realizarea
unor personaje tipice care sunt determinate de mediul și epoca în care trăiesc.
Ca specie, „Moara cu noroc” ilustreză particularitățile nuvelei, fiind vorba de un text epic cu un singur fie narativ
(înstrăinarea lui Ghiță de familie prin complicitatea cu Lică). Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior
trăit de Ghiță, protagonistul nuvelei, care este atras de două forțe contradictorii: cinstea și averea. Din perspectivă realistă se
remarcă faptul că acțiunea este plasată temporal, în a doua jumătate a secolului XIX, iar spațial, în zona Ardealului.
Titlul reprezinta continutul de idei al textului şi este constituit din grupul nominal „Moara cu noroc” ce se refera la
locul desfasurarii actiunii, o carciuma aflata langa o moara parasita. Acest titlu anunta tema textului şi prefigureaza destinul
protagonistului, acesta fiind utilizat cu o conotatie ironica, mutarea familiei lui Ghita la han, aducand numai nenorociri.
Tema o reprezinta dezumanizarea determinata de patima banului si este reliefata prin destinul tragic al personajului
principal ce incearca sa obtina un statul social superior prin orice mijloace, fara a tine cont de avertismentul soacrei care
contine un adevar absolut specific viziunii populare asupra lumii: fericirea este data de armonia familei.
Viziunea despre lume este configurată conform principiilor scriitorului care își construiește subiectele și personajele
pornind de la teze morale și etice, aflate la baza societății tradiționale.
O secvență relevantă in conturarea temei si viziunii autorului poate fi considerată aceea în care Lică își face apariția
pentru prima dată la cârciumă. Sămădăul își împune regulile în fața lui Lică, iar acesta acceptă tacit. Lică intuiește slăbiciunile
lui Ghiță, încercând astfel că îl supună. Mai întâi încearcă să îl îndepărteze de familie, apoi îi pătează imaginea de om cinstit în
fața oamenilor din sat, implicându-l, fără voia lui în jaful de la arendaș și în uciderea văduvei și a copilului acesteia. Din
această secvență reiese că dorința de îmbogățire este mai mare decât cea de a-și proteja familia și de a rămâne cinstit. O altă
secvență este cea din finalul nuvelei și surprinde ultima treaptă a dezumanizării personajului. Orbit de dorința de a se răzbuna,
o oferă pe Ana drept momeală pentru a-l da pe Lică pe mâinile jandarmului. Conștientizând păcatul soției sale în care tot el a
împins-o, Ghiță o omoară pe Ana. La rândul său, Ghiță este ucis din ordinul Sămădăului,care se sinucide pentru a nu cădea viu
în mâinile jandarmului Pintea. Potrivit acestui final moralizator, cei care încalcă normele etice sunt aspru pedepsiți de soartă
Acțiunea nuvelei se desfășoară în decursul unui an, de la Sf. Gheorghe până la Paşti și prezintă drumul sinuos al
conștiinței protagonistului care, deși la început este condus de intenții bune față de famuilia sa, pe parcurs se dezumanizează și
ajunge să cadă pradă propriilor sale slăbiciuni, care îl vor duce spre sfârșitul tragic. Incipitul şi finalul se află în raport de
simetrie. Incipitul nuvelei surprinde vorbele prevestitoare ale soacrei lui Ghiţă, care care prefigurează marile drame şi
conflicte ivite în evoluţia personajelor („... nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”). Finalul este reprezentat de
reluarea incipitului prin faptul ca bătrâna pune întâmplările tragice pe seama destinului („… asa le-a fost dat!…”).
Conflictul este predominant psihologic, cuprinde zbuciumul interior al personajului între dorinţa de înavuţire şi
dorinţa de a rămâne om cinstit. În plan secundar se dezvoltă şi un conflict social, determinat de dorinţa eroului de a-şi
schimba statutul social, iar pe de altă parte relaţia dintre el şi Lică.
Cronotopul este sugestiv și creeaza impresia de veridicitate. Acţiunea are loc la hanul Moara cu noroc aflată într-o
zonă a Ardealului, la o răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de două repere temporale, cu
valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşti.
Perspectiva narativă aparține unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv care relatează la persoana a III a . Pe
lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj
episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei
În concluzie, prin conflict, faptele verosimile și personajele prezentate, precum și prin accentuarea complexității
acestora, opera literară „Moara cu noroc” este o veritabilă nuvelă realistă, una din capodoperele lui Ioan Slavici.
În opinia mea, în nuvela „Moara cu noroc”, autorul a analizat magistral teza morală pe care o susține prin vorbele
bătrânei de la începutul nuvelei și anume că lăcomia pentru bani și îmbogățirea nu sunt cele mai importante valori, dar și teza
potrivit căreia, în viață toți plătim viciile pe care le avem.  Această viziune este pusă în lumină atât prin faptele relatate, cât
și prin evoluția protagonistului și a relațiilor sale cu celelalte personaje. Ghiță depășește limita normală a unui om care aspiră
spre o firească satisfacție materială și socială. Patima pentru bani și fascinația diabolică a personalității Sămădăului îl
determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Finalul tragic sugerează că nimic nu este mai presus de legea
morală, condiţie esenţială a existenţei lumii.
PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ (Ghiță)
„Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, de factură realistă, care oglindeṣte viziunea
autorului asupra vieții în general și asupra lumii satului românesc, în particular.
Titlul reprezinta continutul de idei al textului şi este constituit din grupul nominal „Moara cu noroc” ce se refera la
locul desfasurarii actiunii, o carciuma aflata langa o moara parasita. Acest titlu anunta tema textului şi prefigureaza destinul
protagonistului, acesta fiind utilizat cu o conotatie ironica, mutarea familiei lui Ghita la han, aducand numai nenorociri.
Tema o reprezinta dezumanizarea determinata de patima banului si este reliefata prin destinul tragic al personajului
principal ce incearca sa obtina un statul social superior prin orice mijloace, fara a tine cont de avertismentul soacrei care
contine un adevar absolut specific viziunii populare asupra lumii: fericirea este data de armonia familei.
Conflictul este predominant psihologic, cuprinde zbuciumul interior al personajului între dorinţa de înavuţire şi
dorinţa de a rămâne om cinstit. În plan secundar se dezvoltă şi un conflict social, determinat de dorinţa eroului de a-şi
schimba statutul social, iar pe de altă parte relaţia dintre el şi Lică.
Cronotopul este sugestiv și creeaza impresia de veridicitate. Acţiunea are loc la hanul Moara cu noroc aflată într-o
zonă a Ardealului, la o răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de două repere temporale, cu
valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşti.
Perspectiva narativă aparține unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv care relatează la persoana a III a . Pe
lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj
episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei
Nuvela „Moara cu noroc” îl are ca protagonist pe Ghiţă ce reprezintă tipul arivistului, capabil de orice sacrificiu
pentru a-și atinge scopul. Din punct de vedere social, Ghiță este surprins inițial în ipostaza de cizmar sărac, iar ulterior, după
ce ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, devine cârciumar. Statutul său moral se află în strânsă legătură cu cel
psihologic, protagonistul fiind surprins în mai multe ipostaze care evidențiază transformarea sa morală. De la cizmarul sărac și
onest, devenit cârciumar se transformă într-n om lipsit de principii și capabil de crimă.
Principala trăsătură a protagonistului este dezumanizarea, caracterul său slab. O secvență relevantă poate fi
considerată aceea în care Lică își face apariția pentru prima dată la cârciumă. Sămădăul își împune regulile în fața lui Lică, iar
acesta acceptă tacit. Lică intuiește slăbiciunile lui Ghiță, încercând astfel că îl supună. Mai întâi încearcă să îl îndepărteze de
familie, apoi îi pătează imaginea de om cinstit în fața oamenilor din sat, implicându-l, fără voia lui în jaful de la arendaș și în
uciderea văduvei și a copilului acesteia. Din această secvență reiese că dorința de îmbogățire este mai mare decât cea de a-și
proteja familia și de a rămâne cinstit. O altă secvență este cea din finalul nuvelei și surprinde ultima treaptă a dezumanizării
personajului. Orbit de dorința de a se răzbuna pe Lică, o oferă pe Ana drept momeală pentru a-l da pe Lică pe mâinile
jandarmului.Conștientizând păcatul soției sale în care tot el a împins-o, Ghiță o omoară pe Ana. La rândul său, Ghiță este ucis
de Răuț, din ordinul Sămădăului,care se sinucide pentru a nu cădea viu în mâinile jandarmului Pintea. Potrivit acestui final
moralizator, cei care încalcă normele etice sunt aspru pedepsiți de soartă.
Modalitățile de caracterizare sunt relevante în construcția personajului. Caracterizarea directă făcută de narator  
evidenţiază statutul iniţial de cizmar sărac ṣi cinstit al lui Ghiţă, apoi urmăreste cu atenţie consecinţele pe care schimbarea de
statut le are asupra propriei persoane. Celelalte personaje îl portretizează pe Ghită în mod diferit; daca soacra îl considera un
om „căruia îi râde sufletul când își vede sporul”, Ana ajunge in final sa fie dezamagita de lașitatea lui.  . Autocaracterizarea
evidențiază frământările sufletești prin monologul interior.Neputincios în fața tentației de a se îmbogăți, Ghiță dă vina pe
destin. Caracterizarea indirecta se realizeaza prin mijloace traditionale si din ea reies următoarele trăsături: lașitate (refuză
să își accepte propria vină), slab, ușor de manipulat (de către Lica), om care dorește bunăstarea familiei sale.
În concluzie, prin conflict, faptele verosimile și personajele prezentate, precum și prin accentuarea complexității
acestora, opera literară „Moara cu noroc” este o veritabilă nuvelă realistă, una din capodoperele lui Ioan Slavici.
În opinia mea, în nuvela „Moara cu noroc”, autorul a analizat magistral teza morală pe care o susține prin vorbele
bătrânei de la începutul nuvelei și anume că lăcomia pentru bani și îmbogățirea nu sunt cele mai importante valori, dar și teza
potrivit căreia, în viață toți plătim viciile pe care le avem.  Această viziune este pusă în lumină atât prin faptele relatate, cât
și prin evoluția protagonistului și a relațiilor sale cu celelalte personaje. Ghiță depășește limita normală a unui om care aspiră
spre o firească satisfacție materială și socială. Patima pentru bani și fascinația diabolică a personalității Sămădăului îl
determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Finalul tragic sugerează că nimic nu este mai presus de legea
morală, condiţie esenţială a existenţei lumii.
RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE (Ghiță – Lică Sămădăul)
„Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, de factură realistă, care oglindeṣte viziunea
autorului asupra vieții în general și asupra lumii satului românesc, în particular.
Titlul reprezinta continutul de idei al textului şi este constituit din grupul nominal „Moara cu noroc” ce se refera la
locul desfasurarii actiunii, o carciuma aflata langa o moara parasita. Acest titlu anunta tema textului şi prefigureaza destinul
protagonistului, acesta fiind utilizat cu o conotatie ironica, mutarea familiei lui Ghita la han, aducand numai nenorociri.
Tema o reprezinta dezumanizarea determinata de patima banului si este reliefata prin destinul tragic al personajului
principal ce incearca sa obtina un statul social superior prin orice mijloace, fara a tine cont de avertismentul soacrei care
contine un adevar absolut specific viziunii populare asupra lumii: fericirea este data de armonia familei.
Conflictul este predominant psihologic, cuprinde zbuciumul interior al personajului între dorinţa de înavuţire şi
dorinţa de a rămâne om cinstit. În plan secundar se dezvoltă şi un conflict social, determinat de dorinţa eroului de a-şi
schimba statutul social, iar pe de altă parte relaţia dintre el şi Lică.
Cronotopul este sugestiv și creeaza impresia de veridicitate. Acţiunea are loc la hanul Moara cu noroc aflată într-o
zonă a Ardealului, la o răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de două repere temporale, cu
valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşti.
Perspectiva narativă aparține unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv care relatează la persoana a III a . Pe
lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj
episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei
Protagonistul nuvelei, Ghiţă reprezintă tipul arivistului, capabil de orice sacrificiu pentru a-și atinge scopul. Din
punct de vedere social, Ghiță este surprins inițial în ipostaza de cizmar sărac, iar ulterior, după ce ia în arendă cârciuma de la
Moara cu noroc, devine cârciumar. Statutul său moral se află în strânsă legătură cu cel psihologic, protagonistul fiind surprins
în mai multe ipostaze care evidențiază transformarea sa morală. De la cizmarul sărac și onest, devenit cârciumar se transformă
într-un om ursuz și irascibil.
Lică Sămădăul este un personaj secundar, un spirit satanic, ce exercită asupra celorlalte personaje o dominație
fascinantă. El este un produs al societății, lacom de bani, lipsit de orice scrupule. Statutul său social de șef al porcarilor îi
conferă puterea de a guverna afaceri necinstite. Portretul moral al Sămădăului se conturează la inceput din reflectarea
personalitatii sale în conștiinta celorlalte personaje, un om rău, dur și viclean. Psihologic, Sămădăul este un foarte bun
cunoscător de oameni. Astfel el folosește slăbiciunile lui Ghiță pentru a-l manipula și a-l atrage în afacerile lui necurate, care
duc la distrugerea acestuia.
Relația dintre cele două personaje poate fi reprezentată ca fiind între manipulator (Lică Sămădăul) și manipulat
(Ghiță).O secvență relevantă în analiza relației dintre cei doi poate fi considerată aceea în care Lică își face apariția pentru
prima dată la cârciumă. Sămădăul își împune regulile în fața lui Lică, iar acesta acceptă tacit. Lică intuiește slăbiciunile lui
Ghiță, încercând astfel că îl supună. Mai întâi încearcă să îl îndepărteze de familie, apoi îi pătează imaginea de om cinstit în
fața oamenilor din sat, implicându-l, fără voia lui în jaful de la arendaș și în uciderea văduvei și a copilului acesteia. O altă
secvență este cea din finalul nuvelei și surprinde ultima treaptă a dezumanizării personajului. Orbit de dorința de a se răzbuna
pe Lică, o oferă pe Ana drept momeală pentru a-l da pe Lică pe mâinile jandarmului.Conștientizând păcatul soției sale în care
tot el a împins-o, Ghiță o omoară pe Ana. La rândul său, Ghiță este ucis de Răuț, din ordinul Sămădăului,care se sinucide
pentru a nu cădea viu în mâinile jandarmului Pintea. Potrivit acestui final moralizator, cei care încalcă normele etice sunt
aspru pedepsiți de soartă.
În concluzie, prin conflict, faptele verosimile și personajele prezentate, precum și prin accentuarea complexității
acestora, opera literară „Moara cu noroc” este o veritabilă nuvelă realistă, una din capodoperele lui Ioan Slavici.
În opinia mea, în nuvela „Moara cu noroc”, autorul a analizat magistral teza morală pe care o susține prin vorbele
bătrânei de la începutul nuvelei și anume că lăcomia pentru bani și îmbogățirea nu sunt cele mai importante valori, dar și teza
potrivit căreia, în viață toți plătim viciile pe care le avem.  Această viziune este pusă în lumină atât prin faptele relatate, cât
și prin evoluția protagonistului și a relațiilor sale cu celelalte personaje. Ghiță depășește limita normală a unui om care aspiră
spre o firească satisfacție materială și socială. Patima pentru bani și fascinația diabolică a personalității Sămădăului îl
determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Finalul tragic sugerează că nimic nu este mai presus de legea
morală, condiţie esenţială a existenţei lumii.
 „O scrisoare pierdută”de I.L.Caragiale
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
„O scrisoare pierdută” scrisă de I.LCaragiale este o comedie realistă de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale
societății contemporane autorului.
Realismul este curentul literar care se caracterizează prin oglindirea veridică și obiectivă a realității, cu toate
aspectele ei (economice, sociale, politice etc.), prin utilizarea tehnicii detaliului, atitudinea critică față de aspecte ale realitatii,
realizarea personajelor tipice, care sunt determinate de mediul și epoca în care trăiesc.
Comedia este specia genului dramatic care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor, a unor tipuri de oameni sau a
unor situaţii neaşteptate.
„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri care satirizează vicii ale societății românești de la sfârșitul
secolului al XIX- lea, ridiculizând aspectele vieții politice și familiale ale marii burghezii. Ca specie a genului dramatic, este
destinată reprezentării scenice, dovada fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei și didascaliile, singurele intervenții
directe ale autorului in piesa. Comedia prezintă mai multe trăsături ale realismului, printre care, veridicitatea și tipicitatea,
înfățișând aspecte din viața politică: lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Camera Deputaților și de familie (relația
dintre Tipatescu și Zoe) a unor reprezentanti corupti ai politicianismului românesc.Opera lui Caragiale este fidelă principiilor
promovate de societatea culturală Junimea și esteticii realismului.
Titlul, element paratextual, reprezinta continutul de idei al textului si este constituit din grupul nominal ‘O scrisoare
pierduta’ care pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si esenta: pretinsa lupta pentru putere politica se realizeaza, de
fapt, prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului politic “o scrisoare pierduta”- pretextul dramatic al comediei. Acest
titlu anticipeaza drumul ciclic al scrisorii si prefigureaza conflictul operei, bazat pe o eroare, respectiv pierderea scrisorii de
catre Zoe.
Tema acestei comedii este ironizarea vietii politice și a moravurilor politicienilor. Astfel, se atrage atenția asupra
adulterului, demagogiei, corupției și imoralității.
Viziunea autorului asupra lumii este ironică și caricaturală. Lumea înfățișată de Caragiale este un adevărat spectacol
al măștilor, o lume de parveniți și demagogi pentru care singurul scop existențial este reprezentat de interesul propriu, de
câștigul imediat. O scenă în acest sens este cea în care Trahanache vine la Tipătescu, aducându-i vestea șantajului. Comică
este convingerea lui Trahanache că scrisoarea de amor este un fals, deși textul acesteia este foarte clar, dar și teama ca Zoe să
nu afle pentru că aceasta este sensibilă. O altă scenă este cea a discursului electoral. Cațavencu îi cere lui Trahanache, umil și
cu o modestie exagerată să îi permită să înceapă discursul, iar Trahaache, sub pretextul că vrea să facă liniște pentru discurs, de
fapt întrerupe momentele în care Cațavencu este aclamat și admirat. La rândul său, Cațavencu, demagog din fire, profită de
această situație pentru a-și impresiona auditoriul.
Textul dramatic este structurat pe momentele subiectului, dar intriga „se consumă” înainte de începerea acţiunii:
pierderea scrisorii de amor primită de la Tipătescu, prefectul judeţului de către Zoe. În desfasurarea acţiunii se prezintă
parcursul acestei scrisori pe care o găsește cetățeanul turmentat si de la care o fura Catavencu. Ajunsă în mâinile acestuia
devine obiect de şantaj politic, având în vedere că avocatul era adversarul politic al prefectului și partidului aflat la
guvernare. Punctul culminant este atins în momentul în care, în cadrul ședintei electorale este anunţat numele noului candidat.
În învălmășeala provocată, Cațavencu pierde pălăria în captusala căreia se afla scrisoarea compromițătoare. O găsește însă
cetățeanul turmentat care o înapoiază lui Zoe.    În deznodamânt conflictul se stinge, părțile se împacă, finalul fiind fericit,
Catavencu conducând chiar manifesterile organizate cu acest prilej.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a doua forțe opuse: reprezentanții
partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache – președintele grupării locale a partidului si Zoe,
soția acestuia) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și proprietar al ziarului
„Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la baza contrastul dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară  personajele, între aparență și
esență.  Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Branzovenescu, care se tem de tradarea prefectului.
Acţiunea piesei se petrece „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre” (spre sfârşitul secolului al XIX-lea), în
perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.Nu există o determinare spațio- temporală prin indici exacți,
Caragiale sugerând că astfel de întâmplări pot avea loc oricând și oriunde în spațiul românesc, credința lui fiind aceea că în
acest spațiu nimic nu se schimbă.
Limbajul, principala modalitate de individualizare a personajelor, constituie criteriul după care personajele se
grupează în două categorii parveniții care, prin limbaj își trădează incultura ( Trahanache – Cațavencu) și personajele cu carte
(Tipătescu și Zoe).
In concluzie, „O scrisoare pierdută” este cea mai complexă și rafinată comedie a literaturii române. Deși orice
comedie ascunde o dramă, aceasta are menirea de a delecta și de a corecta în același timp moravurile sociale, prin artă.
În opinia mea, prin personajele sale, Caragiale reflectă cele mai josnice caracteristici umane, care acționează după
principiul „scopul scuză mijloacele”, urmărind menținerea sau dobândirea cu orice preț a unor funcții politice sau a unui statut
social. Personajele sale depășesc granițele ficțiunii prin modul cum gândesc și acționează.
PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ (Zaharia Trahanache)
„O scrisoare pierdută” scrisă de I.LCaragiale este o comedie realistă de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale
societății contemporane autorului.
Titlul operei este sugestiv pentru subiectul acesteia, denumind obiectul ce se află în centrul căutărilor. Astfel,
faimoasa scrisoare devine pretextul dramatic al comediei. Ea este pierdută, găsită, iarăşi pierdută şi, în final, definitiv regăsită.
Din obiect al unei relaţii particulare, scrisoarea ajunge să fie instrument de şantaj, un adevărat simbol al corupţiei şi al
compromisului.
Tema acestei comedii este ironizarea vietii politice și a moravurilor politicienilor. Astfel, se atrage atenția asupra
adulterului, demagogiei, corupției și imoralității.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a doua forțe opuse: reprezentanții
partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache – președintele grupării locale a partidului si Zoe,
soția acestuia) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și proprietar al ziarului
„Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la baza contrastul dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară  personajele, între aparență și
esență.  Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Branzovenescu, care se tem de tradarea prefectului.
Acţiunea piesei se petrece „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre” (spre sfârşitul secolului al XIX-lea), în
perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.Nu există o determinare spațio- temporală prin indici exacți,
Caragiale sugerând că astfel de întâmplări pot avea loc oricând și oriunde în spațiul românesc, credința lui fiind aceea că în
acest spațiu nimic nu se schimbă.
Limbajul, principala modalitate de individualizare a personajelor, constituie criteriul după care personajele se
grupează în două categorii parveniții care, prin limbaj își trădează incultura ( Trahanache – Cațavencu) și personajele cu carte
(Tipătescu și Zoe).
Zaharia Trahanache, este unul din personajele principale ale comediei, tipul încornoratului simpatic pentru că refuză
să creadă din interes sau diplomație în autenticitatea scrisorii de amor și în adulterul soției sale. Statutul său social reiese din
lista întocmită de autor: om politic, unul dintre stâlpii locali ai partidului aflat la putere alături de Tipătescu, Farfuridi și
Brânzovenescu. În ceea ce privește statutul său moral, la începutul piesei lasă impresia că este un om moral, indignat de
corupția care există în societate și imoralitatea altora, în realitate este un individ abil și oportunist care acceptă situația de
adulter a soției sale în favoarea propriului său interes.
Trăsătura dominantă a lui este „ticăiala” (încetineala) ilustrată atât de remarcabil în formula „Ai puțintică răbdare!" ,
rostita in rarele momente de enervare cât și de combinația prenumelui Zaharia (zahariseală, încetineală) și a numelui
Trahanache ( trahana – cocă moale) care indică bătrânețea, senilitatea, însă chiar și în acest context, încetineala lui reprezintă
o armă politică.
Modalitățile de caracterizare sunt relevante în construcția personajului. Prin intermediul caracterizării directe
făcute de autor cu ajutorul indicațiilor scenice (didascălii) sunt evidențiate trăsăturile de bază ale personajului
Trahanache:corupt, ticăit și viclean. Caracterizarea directă realizata de alte personaje, precum Brânzovenescu, exprima
abilitatea si “enigma’personajului : „E tare...tare de tot...Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului”, dar şi lui Caţavencu,
adversarul său, care-l numeşte venerabilul. Cu ajutorul autocaracterizării este dezvăluită, involuntar, demagogia şi
disimularea: „...să-i dau eu machiaverlâcuri... N-am umblat în viaţa mea cu diplomaţie”.
Cracaterizarea indirectă se realizează în primul rând prin replici și particularități de limbaj. Fraza care îi rezumă
principiul de viață și îi motivează falsa naivitate este „Într-o socțietate fără moral și fără prințip, trebuie să ai și puțintică
diplomație!”.. Limbajul trădeaza incultura personajului prin rostirea incorectă a neologismelor (soţietate, prinţip, docoment) şi
ticurile verbale (ai puţintică răbdare). Portretul personajului este realizat şi cu ajutorul elementelor ce aparţin comicului
de moravuri, prin implicarea în intrigile politice, dar şi ale comicului de situaţie, atunci când îi reproduce scrisoarea de
amor chiar celui care a scris-o, dar pe care o consideră drept un fals, o plastografie. Prin comicul de caracter sunt ironizate
cele doua comportamente incompatibile ale caracterului său: sotul înselat este in acelasi timp un politician abil.
In concluzie, „O scrisoare pierdută” este cea mai complexă și rafinată comedie a literaturii române. Deși orice
comedie ascunde o dramă, aceasta are menirea de a delecta și de a corecta în același timp moravurile sociale, prin artă.
În opinia mea, prin personajele sale, Caragiale reflectă cele mai josnice caracteristici umane, care acționează după
principiul „scopul scuză mijloacele”, urmărind menținerea sau dobândirea cu orice preț a unor funcții politice sau a unui statut
social. Personajele sale depășesc granițele ficțiunii prin modul cum gândesc și acționează.
RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE (Zaharia Trahanache- Nae Cațavencu)
„O scrisoare pierdută” scrisă de I.LCaragiale este o comedie realistă de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale
societății contemporane autorului.
Titlul operei este sugestiv pentru subiectul acesteia, denumind obiectul ce se află în centrul căutărilor. Astfel,
faimoasa scrisoare devine pretextul dramatic al comediei. Ea este pierdută, găsită, iarăşi pierdută şi, în final, definitiv regăsită.
Din obiect al unei relaţii particulare, scrisoarea ajunge să fie instrument de şantaj, un adevărat simbol al corupţiei şi al
compromisului.
Tema acestei comedii este ironizarea vietii politice și a moravurilor politicienilor. Astfel, se atrage atenția asupra
adulterului, demagogiei, corupției și imoralității.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a doua forțe opuse: reprezentanții
partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache – președintele grupării locale a partidului si Zoe,
soția acestuia) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și proprietar al ziarului
„Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la baza contrastul dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară  personajele, între aparență și
esență.  Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Branzovenescu, care se tem de tradarea prefectului.
Acţiunea piesei se petrece „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre” (spre sfârşitul secolului al XIX-lea), în
perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.Nu există o determinare spațio- temporală prin indici exacți,
Caragiale sugerând că astfel de întâmplări pot avea loc oricând și oriunde în spațiul românesc, credința lui fiind aceea că în
acest spațiu nimic nu se schimbă.
Limbajul, principala modalitate de individualizare a personajelor, constituie criteriul după care personajele se
grupează în două categorii parveniții care, prin limbaj își trădează incultura ( Trahanache – Cațavencu) și personajele cu carte
(Tipătescu și Zoe).
Între personajele acestei comedii se disting Zaharia Trahanache, personalitatea politică a judetului și Nae
Cațavencu, avocat dornic de putere care tulbura prin ambitia sa liniștea orașului de provincie. Cei doi formează cuplul de
adversari politici, care au același scop: interesul personal și avansarea în politică. Ceea ce îi uneşte pe cei doi lideri este dorinţa
de putere, capacitatea de disimulare, ipocrizia, demagogia, dar şi statutul de păcălitor păcălit care poate fi atribuit fiecăruia
dintre ei.
Zaharia Trahanache, este unul din personajele principale ale comediei, tipul încornoratului simpatic pentru că refuză
să creadă din interes sau diplomație în autenticitatea scrisorii de amor și în adulterul soției sale. Statutul său social reiese din
lista întocmită de autor: om politic, unul dintre stâlpii locali ai partidului aflat la putere alături de Tipătescu, Farfuridi și
Brânzovenescu. În ceea ce privește statutul său moral, la începutul piesei lasă impresia că este un om moral, indignat de
corupția care există în societate și imoralitatea altora, în realitate este un individ abil și oportunist care acceptă situația de
adulter a soției sale în favoarea propriului său interes.
În comedia lui Caragiale, Nae Caţavencu deţine şi el o poziţie centrală. Acesta întrupează tipul demagogului și
arvinistului, reprezentând unul dintre personajele principale ale piesei. Statutul său social reiese, de asemenea din lista
întocmită de autor: avocat, director- proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”, președinte- fondator al unei societăți.
Cațavencu este liderul opoziției locale, aspirând la titlul de deputat, fiind în stare de orice pentru a-și atinge scopul. Nu
întâmplător, dictonul său este „scopul scuză mijloacele”. Statutul său moral se definește chiar prin tipologia pe care o
reprezintă: tipul demagogului, al politicianului lipsit de etica. Catavencu fură, șantajează, manipulează, minte fără scrupule și
fără mustrări de conștiinta. El foloseşte ca armă politică o „scrisorică de amor” trimisă de către prefectul judeţului, Ştefan
Tipătescu, doamnei Zoe Trahanache, soţia „venerabilului” Zaharia Trahanache.
O scenă care evidențiază relația dintre aceste personaje este aceea când Zaharia Trahanache îi povestește lui
Tipătescu, prietenul lui bun, cum a decurs întâlnirea cu Cațavencu: Zaharia a fost întâmpinat cu o falsă și exagerată politețe, la
care a răspuns cu o atitudine rece și la obiect. Când Nae i-a spus adevăratul motiv al întâlnirii, acela că dacă nu va obține
candidatura, va publica scrisoarea de amor, Zaharia nu a părut impresionat, susținând că scrisoarea este un fals. O altă scenă
este cea a discursului electoral. Cațavencu îi cere lui Trahanache, umil și cu o modestie exagerată să îi permisă să înceapă
discursul, iar Trahanache, sub pretextul că vrea să facă liniște pentru discurs, de fapt întrerupe momentele în care Cațavencu
este aclamat și admirat.La rândul său, Cațavencu, demagog din fire, profită de această situație pentru a-și impresiona
auditoriul.
In concluzie, „O scrisoare pierdută” este cea mai complexă și rafinată comedie a literaturii române. Deși orice
comedie ascunde o dramă, aceasta are menirea de a delecta și de a corecta în același timp moravurile sociale, prin artă.
În opinia mea, prin personajele sale, Caragiale reflectă cele mai josnice caracteristici umane, care acționează după
principiul „scopul scuză mijloacele”, urmărind menținerea sau dobândirea cu orice preț a unor funcții politice sau a unui statut
social. Personajele sale depășesc granițele ficțiunii prin modul cum gândesc și acționează.
 Ion de Liviu Rebreanu
TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME
Romanul „Ion„ scris de Liviu Rebreanu este un roman realist şi obiectiv care înfăţişează universul rural. Viziunea
despre lume înfățișată în acest roman este strâns legată de concepția autorului despre literatură și menirea ei. Autorul nu
copiază realitatea, ci creeaza o altă lume, cu legile și întâmplările ei.
Realismul este curentul literar care se caracterizează prin oglindirea veridică și obiectivă a realității, cu toate aspectele
ei (economice, sociale, politice etc.), prin utilizarea tehnicii detaliului, atitudinea critică față de aspecte ale realitatii, realizarea
personajelor tipice, care sunt determinate de mediul și epoca în care trăiesc.
O primă trăsătură a realismului regăsită în romanul „Ion” este prezentarea veridică a realității vieții țăranilor din
satul Pripas, la începutul secolului XX, un sat surprins sub toate caracteristicile sale. Sunt prezentate: relațiile de familie
(bazate pe criterii economice), relațiile culturale ( intelectualitatea și țărănimea), relațiile sociale (satul este divizat în saraci și
bogați), obiceiuri legate de marile evenimente din viața omului ( naștere, botez, nuntă, înmormântare, colindat). și relațiile
dintre membrii acestei comunități. O altă trăsătură realistă este caracterul tipologic al personajului. Personajul lui Rebreanu
pare desprins dintr-o lume reală, deoarece se manifestă și trăiește intens asemeni unei ființe vii. Prin trăsăturile sale, acest
personaj are capacitatea de a impresiona în mod deosebit.
  Titlul operei numește personajul principal care devine reprezentativ pentru țărănime prin dragostea pentru pământ dar
se individualizeaza prin modul în care îl obține
Tema romanului este  problematica pământului, analizată în condițiile socio -economice ale satului ardelenesc de la
începutul secolului al XX-lea.Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii și de tema destinului.
Viziunea asupra lumii este una realist-obiectiva, prin relatarea unor scene dure din care strabate idee ca omul este
stăpânul propriului destin, dar victima a propriilor greșeli. O scenă semnificativă care susține tema centrală și viziunea
autorului despre lume este aceea în care Ion fură o bucată de pământ de la vecinul său. Bucuria pe carte o resimte Ion că și-a
mărit averea surprinde faptul că acesta nu vede gestul său ca pe ceva imoral. O altă scenă reprezentativă este scena sărutării
pământului. Într-o zi de primăvară, îmbrăcat ca de sărbătoare, Ion pleacă să inspecteze pământul ce îl stăpânește de la socrul
său Vasile Baciu. Gestul sărutării pământului demonstrează intensitatea trăirilor sale.
Romanul este structurat în două mari părți:Glasul pământului și Glasul iubirii. Titlurile celor două părți surprind
cele două mari obsesii ale eroului: pământul și iubirea. Prima parte urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a
se impune în ierarhia satului, în care el este marginalizat, neavând avere. El îşi atinge ţelul seducând-o pe Ana, fiica lui Vasile
Baciu, om bogat din Pripas, oprind dragostea sa pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Lăsând-o însărcinată pe Ana, Ion
îl obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă şi împreună cu ea, pământul.Partea a doua urmăreşte personajul principal în ipostaza
de stăpân al averii dorite şi reîntoarcerea sa la prima dragoste, la Florica, măritată însă cu George Bulbuc, rivalul său.
Sinuciderea Anei, moartea lui Petrişor (copilaşul ei şi al lui Ion) sunt evenimente care precipită acţiunea, grăbind şi sfârşitul
tragic al protagonistului omorât cu sapa de George care l-a surprins în ograda sa.
Incipitul romanului surprinde imaginea drumului care duce spre satul Pripas. Prin intermediul drumului cititorul este
introdus în viața satului ardelean de la începutul secolului XX cu aspecte topografice, etnografice (hora) și sociale. Descrierea
caselor ilustrează prin aspect și așezare condiția socială a locuitorilor și anticipează rolul unor personaje. Crucea strâmbă de la
marginea satului anticipează tragismul destinelor.Finalul surprinde aceeași imagine a drumului care iese din sat. Descrierea
finală închide simetric romanul și face mai accesibilă semnificatia simbolică a drumului prin metafora șoselei (viața).
Incipitul si finalul, construite pe motivul drumului, evidențiază aspectul de corp sferoid al romanului, care închide în sine un
bogat univers rural. Această construcţie este o expresie artistică a unei concepţii de viaţă.
Conflictul romanului este un conflict de natura socială, dublat de un puternic conflict interior, deoarece personajul se
între cele doua voci: „pământul” și „iubirea”. În roman, există și câteva conflicte secundare (între Ion și George, între
învăţătorul Herdelea și preotul Belciug, între Ion și preot).
Din punct de vedere temporal, acţiunea este plasată pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea, începând
în plină vară, într-o duminică, la horă. Apoi, evenimentele se succed pe fundalul toamnei, al iernii, uneori alert, alteori mai
lent, în cronologia specifică timpului real. Ritmul se accelerează spre finalul romanului când se consumă drama lui Ion şi se
produce moartea lui. Din punct de vedere spaţial, acţiunea se desfăşoară în regiunea Ardealului
Perspectiva narativă este obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a de către un narator omniscient și
omniprezent.
În concluzie, romanul „Ion” se constituie într-o capodoperă a scriitorului, prin originalitate şi prin capacitatea acestuia
de a contura destine.

În opinia mea, „Ion” este un roman care impresionează, atât prin structura narativă, cât şi prin construcţia
personajului eponim. Consider că Ion este un personaj memorabil, ipostaza a omului simplu dar supus destinului tragc de a fi
strivit de forte mai presus de vointa lui: pamantul. Astfel, Liviu Rebreanu se evidentiază prin construirea unei personalităţi
complexe, cu un impact major asupra cititorului, un personaj marcant al literaturii române.

PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI (Ion)

Romanul „Ion„ scris de Liviu Rebreanu este un roman realist şi obiectiv care înfăţişează universul rural. Viziunea
despre lume înfățișată în acest roman este strâns legată de concepția autorului despre literatură și menirea ei. Autorul nu
copiază realitatea, ci creeaza o altă lume, cu legile și întâmplările ei.
  Titlul operei numește personajul principal care devine reprezentativ pentru țărănime prin dragostea pentru pământ dar
se individualizeaza prin modul în care îl obține
Tema romanului este  problematica pământului, analizată în condițiile socio -economice ale satului ardelenesc de la
începutul secolului al XX-lea.Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii și de tema destinului.
Romanul este structurat în două mari părți:Glasul pământului și Glasul iubirii. Titlurile celor două părți surprind
cele două mari obsesii ale eroului: pământul și iubirea. Prima parte urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a
se impune în ierarhia satului, în care el este marginalizat, neavând avere. El îşi atinge ţelul seducând-o pe Ana, fiica lui Vasile
Baciu, om bogat din Pripas, oprind dragostea sa pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Lăsând-o însărcinată pe Ana, Ion
îl obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă şi împreună cu ea, pământul.Partea a doua urmăreşte personajul principal în ipostaza
de stăpân al averii dorite şi reîntoarcerea sa la prima dragoste, la Florica, măritată însă cu George Bulbuc, rivalul său.
Sinuciderea Anei, moartea lui Petrişor (copilaşul ei şi al lui Ion) sunt evenimente care precipită acţiunea, grăbind şi sfârşitul
tragic al protagonistului omorât cu sapa de George care l-a surprins în ograda sa.
Conflictul romanului este un conflict de natura socială, dublat de un puternic conflict interior, deoarece personajul se
între cele doua voci: „pământul” și „iubirea”. În roman, există și câteva conflicte secundare (între Ion și George, între
învăţătorul Herdelea și preotul Belciug, între Ion și preot).
Din punct de vedere temporal, acţiunea este plasată pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea, începând
în plină vară, într-o duminică, la horă. Apoi, evenimentele se succed pe fundalul toamnei, al iernii, uneori alert, alteori mai
lent, în cronologia specifică timpului real. Ritmul se accelerează spre finalul romanului când se consumă drama lui Ion şi se
produce moartea lui. Din punct de vedere spaţial, acţiunea se desfăşoară în regiunea Ardealului
Perspectiva narativă este obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a de către un narator omniscient și
omniprezent.
În centrul romanului stă destinul personajului principal, Ion, cel care dă titlul romanului (personaj eponim), o
personalitate complexă și contradictorie Din punct de vedere al categoriei sociale este tipul țăranului a cărui patimă pentru
pământ izvorăște din convingerea că acesta susține demnitatea și valoarea în comunitate. Din punct de vedere al categoriei
morale Ion este tipul arivistului fără scrupule morale, care folosește femeia ca mijloc de parvenire. Destinul lui Ion este
prestabilit, îi este dat să rămână sărac și, de aceea, când va încerca să își depășească condiția, va sfârși tragic. Psihologia
personajului principal este dezvaluită prin caracterul slab și prin obsesia care îi dictează atât viața, cât și gesturile și
atitudinile. Ion este obsesiv în dorinta sa de a avea cât mai mult pământ și își manifesta caracterul de manipulator, profitand de
slabiciunile Anei, punând la cale un plan de seductie pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu.
O trăsătură principală a personajului este iubirea pentru pâmânt și proprietate. O primă scenă în conturarea
personajului este scena în care Ion fură o bucată de pământ de la vecinul său. Bucuria pe carte o resimte Ion că și-a mărit
averea surprinde faptul că acesta nu vede gestul său ca pe ceva imoral O altă scenă reprezentativă este scena sărutării
pământului. Într-o zi de primăvară, îmbrăcat ca de sărbătoare, Ion pleacă să inspecteze pământul ce îl stăpânește de la socrul
său Vasile Baciu. Gestul sărutării pământului demonstrează intensitatea trăirilor sale.
Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Naratorul prezintă inițial, în mod direct, biografia personajului, iar pe
parcursul romanului, elemente de portret moral. Caracterizarea directă realizată de alte personaje se subordoneaza tehnicii
pluralitatii perspectivelor: baiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor, isteț. Autocaracterizarea evidențiază frământările
sufletești prin monologul interior .Caracterizarea indirectă se realizeaza prin faptele care evidențiază trăsăturile sale.Limbajul
aparține registrului popular, este diferit în funcție de situație și de interlocutor. Folosește cu naturalețe expresii populare.Este
respectuos cu învățătorul și preotul, dar ironic cu Vasile Baciu. Vestimentatia îi reflectă condiția socială de țăran, iar numele
devine emblematic.  Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea
sau lipsa de consideraţie. Gesturile și mimica îi trădează intentiile.  Prin relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură
mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central. Relația fundamentală se
stabileste între protagonist și un personaj simbolic mai puternic decat el:pământul. Iubește pământul mai presus de orice,
renunță la Florica, pe care o iubea. Toate acțiunile lui se vor orienta spre a-l obtine, indiferent de mijloace.
În concluzie, romanul „Ion” se constituie într-o capodoperă a scriitorului, prin originalitate şi prin capacitatea acestuia
de a contura destine.
 În opinia mea, „Ion” este un roman care impresionează, atât prin structura narativă, cât şi prin construcţia
personajului eponim. Consider că Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului simplu dar supus destinului tragc de a fi
strivit de forte mai presus de vointa lui: pământul. Astfel, Liviu Rebreanu se evidentiază prin construirea unei personalităţi
complexe, cu un impact major asupra cititorului, un personaj marcant al literaturii române.

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE (Ion- Ana)

Romanul „Ion„ scris de Liviu Rebreanu este un roman realist şi obiectiv care înfăţişează universul rural. Viziunea
despre lume înfățișată în acest roman este strâns legată de concepția autorului despre literatură și menirea ei. Autorul nu
copiază realitatea, ci creeaza o altă lume, cu legile și întâmplările ei.
  Titlul operei numește personajul principal care devine reprezentativ pentru țărănime prin dragostea pentru pământ dar
se individualizeaza prin modul în care îl obține
Tema romanului este  problematica pământului, analizată în condițiile socio -economice ale satului ardelenesc de la
începutul secolului al XX-lea.Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii și de tema destinului.
Romanul este structurat în două mari părți:Glasul pământului și Glasul iubirii. Titlurile celor două părți surprind
cele două mari obsesii ale eroului: pământul și iubirea. Prima parte urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a
se impune în ierarhia satului, în care el este marginalizat, neavând avere. El îşi atinge ţelul seducând-o pe Ana, fiica lui Vasile
Baciu, om bogat din Pripas, oprind dragostea sa pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Lăsând-o însărcinată pe Ana, Ion
îl obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă şi împreună cu ea, pământul.Partea a doua urmăreşte personajul principal în ipostaza
de stăpân al averii dorite şi reîntoarcerea sa la prima dragoste, la Florica, măritată însă cu George Bulbuc, rivalul său.
Sinuciderea Anei, moartea lui Petrişor (copilaşul ei şi al lui Ion) sunt evenimente care precipită acţiunea, grăbind şi sfârşitul
tragic al protagonistului omorât cu sapa de George care l-a surprins în ograda sa.
Conflictul romanului este un conflict de natura socială, dublat de un puternic conflict interior, deoarece personajul se
între cele doua voci: „pământul” și „iubirea”. În roman, există și câteva conflicte secundare (între Ion și George, între
învăţătorul Herdelea și preotul Belciug, între Ion și preot).
Din punct de vedere temporal, acţiunea este plasată pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea, începând
în plină vară, într-o duminică, la horă. Apoi, evenimentele se succed pe fundalul toamnei, al iernii, uneori alert, alteori mai
lent, în cronologia specifică timpului real. Ritmul se accelerează spre finalul romanului când se consumă drama lui Ion şi se
produce moartea lui. Din punct de vedere spaţial, acţiunea se desfăşoară în regiunea Ardealului
Perspectiva narativă este obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a de către un narator omniscient și
omniprezent.
În centrul romanului stă destinul personajului principal, Ion, cel care dă titlul romanului (personaj eponim), o
personalitate complexă și contradictorie Din punct de vedere al categoriei sociale este tipul țăranului a cărui patimă pentru
pământ izvorăște din convingerea că acesta susține demnitatea și valoarea în comunitate. Din punct de vedere al categoriei
morale Ion este tipul arivistului fără scrupule morale, care folosește femeia ca mijloc de parvenire. Destinul lui Ion este
prestabilit, îi este dat să rămână sărac și, de aceea, când va încerca să își depășească condiția, va sfârși tragic. Psihologia
personajului principal este dezvaluită prin caracterul slab și prin obsesia care îi dictează atât viața, cât și gesturile și
atitudinile. Ion este obsesiv în dorinta sa de a avea cât mai mult pământ își manifestă caracterul de manipulator, profitand de
slabiciunile Anei, punând la cale un plan de seductie pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu.
La polul opus al statutului social se situează Ana, fiica celui mai bogat om din sat. Tipologic, ea ilustreaza condiția
femeii la țară și greutățile pe care aceasta trebuie să le depășească. Din punct de vedere moral Ana este o jucărie a sorții,
nefericită, ocolită de noroc. Psihologic și Ana reprezintă un caracter slab ca și a lui Ion, obsesia ei fiind iubirea pentru acesta.
Ana poate fi considerată cel mai impresionant personaj al romanului, din perspectiva conditiei sale tragice, fiind mijlocul si
instrumentul prin care Ion ajunge in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu.
În  ilustrarea relaţiei dintre cele două personaje, o scenă semnificativă este scena horei. Ion, deși o iubește pe Florica,
dansează dansul tradițional cu Ana, cu intenția de a se apropia de aceasta pentru pământurile pe care le deține tatăl ei.Ion
simulează iubirea față de Ana, însă aceasta vede în el fericirea.O altă scenă semnificativă pentru relaţiile dintre cei doi este
cea în care, după ce Vasile Baciu află că Ion e tatăl copilului Anei, îşi trimite fata acasă la Glanetaşu. Răceala lui Ion,
indiferenţa şi detaşarea cu o primește pe Ana prefaţează  destinul femeii. Ana este o victimă într-un război al bărbaţilor, o
marionetă care ajunge fără să ştire cum de la o casă la alta, pe când Ion este sigur pe el, arogant şi superior, iar copilul din
pântecele Anei îi dă siguranţa că va reuşi.
În concluzie, romanul „Ion” se constituie într-o capodoperă a scriitorului, prin originalitate şi prin capacitatea acestuia
de a contura destine.
În opinia mea, Prin cele două personaje, Ion și Ana, autorul și-a exprimat viziunea privind relația omului în raport cu
destinul. Încercarea omului de a forța limitele destinului are consecințe tragice. Cele două personaje au încercat să se opună
destinului și de aceea au sfârșit tragic.
RELAȚIA INCIPIT - FINAL
Romanul „Ion„ scris de Liviu Rebreanu este un roman realist şi obiectiv care înfăţişează universul rural. Viziunea
despre lume înfățișată în acest roman este strâns legată de concepția autorului despre literatură și menirea ei. Autorul nu
copiază realitatea, ci creeaza o altă lume, cu legile și întâmplările ei.
Cea mai amplă specie a genului epic în proză, romanul se defineşte prin complexitatea planurilor narative, a
conflictelor, a acţiunii şi a personajelor, surprinse în evoluţie. În structura unei opere epice, incipitul şi finalul au un rol foarte
important, dat fiind faptul că sunt elementele compoziţionale care asigură relaţia dintre lumea cititorului şi lumea imaginară.
Incipitul este o formulă de început al unui roman ( al unei nuvele ) care se ţine minte şi are consecinţe în desfăşurarea
ulterioară a operei. Se poate realiza în mai multe moduri – prin descrierea mediului ( oraş, stradă, casă ), fixarea timpului şi a
locului acţiunii, referirea la un eveniment anterior sau la unul în desfăşurare. Finalul reprezintă formula de încheiere a unei
opere literare, care ilustrează viziunea autorului asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide întotdeauna cu
deznodământul şi foloseşte diverse strategii: descriere care reia datele din incipit; dialog sau replică prin care se rezumă lumea
ficţiunii; prefigurare a unor evenimente care nu mai sunt relatate în operă. Finalul poate fi deschis - opera poate continua -
sau închis – totul este lămurit.
Tema romanului „Ion„ este  problematica pământului, analizată în condițiile socio -economice ale satului ardelenesc
de la începutul secolului al XX-lea.Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii și de tema destinului.
Romanul prezinta drama țăranului ardelean, care trăiește într-o societate pentru care pământul este mai mult decât un mijloc
de subzistenta, este un criteriu al valorii individuale.
Romanul este structurat în două mari părți:Glasul pământului și Glasul iubirii. Titlurile celor două părți surprind
cele două mari obsesii ale eroului: pământul și iubirea. Prima parte urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a
se impune în ierarhia satului, în care el este marginalizat, neavând avere. El îşi atinge ţelul seducând-o pe Ana, fiica lui Vasile
Baciu, om bogat din Pripas, oprind dragostea sa pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Lăsând-o însărcinată pe Ana, Ion
îl obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă şi împreună cu ea, pământul.Partea a doua urmăreşte personajul principal în ipostaza
de stăpân al averii dorite şi reîntoarcerea sa la prima dragoste, la Florica, măritată însă cu George Bulbuc, rivalul său.
Sinuciderea Anei, moartea lui Petrişor (copilaşul ei şi al lui Ion) sunt evenimente care precipită acţiunea, grăbind şi sfârşitul
tragic al protagonistului omorât cu sapa de George care l-a surprins în ograda sa.
Conflictul romanului este un conflict de natura socială, dublat de un puternic conflict interior, deoarece personajul se
între cele doua voci: „pământul” și „iubirea”. În roman, există și câteva conflicte secundare (între Ion și George, între
învăţătorul Herdelea și preotul Belciug, între Ion și preot).
Din punct de vedere temporal, acţiunea este plasată pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea, începând
în plină vară, într-o duminică, la horă. Apoi, evenimentele se succed pe fundalul toamnei, al iernii, uneori alert, alteori mai
lent, în cronologia specifică timpului real. Ritmul se accelerează spre finalul romanului când se consumă drama lui Ion şi se
produce moartea lui. Din punct de vedere spaţial, acţiunea se desfăşoară în regiunea Ardealului
Perspectiva narativă este obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a de către un narator omniscient și
omniprezent.
Incipitul romanului surprinde imaginea drumului care duce spre satul Pripas. Prin intermediul drumului cititorul este
introdus în viața satului ardelean de la începutul secolului XX cu aspecte topografice, etnografice (hora) și sociale. Descrierea
caselor ilustrează prin aspect și așezare condiția socială a locuitorilor și anticipează rolul unor personaje. Crucea strâmbă de la
marginea satului anticipează tragismul destinelor.Finalul surprinde aceeași imagine a drumului care iese din sat. Descrierea
finală închide simetric romanul și face mai accesibilă semnificatia simbolică a drumului prin metafora șoselei (viața).
Incipitul si finalul, construite pe motivul drumului, evidențiază aspectul de corp sferoid al romanului, care închide în sine un
bogat univers rural. Această construcţie este o expresie artistică a unei concepţii de viaţă.
În concluzie, construcția romanului îl consacră pe scriitor ca reprezentant al unei tehnici moderne, a unei structuri
originale.
În opinia mea, Rebreanu este prozatorul cu vocaţia unui constructor, a unui arhitect pentru care fiecare scenă îşi
relevă complexitatea numai în relaţie cu celelalte, întrucât respectă cronologia faptelor şi principiul dispunând echitabil
materialul epic şi creând o relaţie de simetrie între incipit şi final.
„Baltagul” de Mihail Sadoveanu
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
Opera „Baltagul” scrisă de Mihail Sadoveanu este un roman tradițional, realist și obiectiv, care ilustrează viziunea
despre lume şi creaţie a autorului, surprinzând totodată viziunea mioritică asupra morții într-o nouă interpretare.
Tradiționalismul este curentul literar care valorifică lumea rurală, abordând teme precum satul, tradiția, miturile,
istoria, dar și teme religioase. Scriitorii tradiționaliști se opun inovației și progresului.
„Baltagul” se încadreaza în traditionalism, fiind o monografie a satului romanesc de munte, ale cărui legi nescrise
sunt puse în evidență prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan. Este și un roman realist prin tema familiei, a căutării şi a
cunoaşterii adevărului şi prin tipul uman identificat aici, justiţiarul – Vitoria Lipan şi Gheorghiţă.Romanul are ca surse de
inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti.
Titlul, alcătuit din substantivul comun Baltagul, valorifică un simbol ambivalent, având în vedere faptul că acesta
face trimitere la un topor cu două tăişuri, sugerând, în mod antinomic, moartea şi viaţa.
Tema romanului este reprezentată atât de cea a morții și a vieții, cât și de tema căutării adevărului într-un univers
ghidat mai ales de legile nescrise, de tradiţii, obiceiuri, superstiţii.
Viziunea autorului asupra lumii este că nimic nu este la voia întâmplării, totul se supune unei ordini
prestabilite. Inspirat de balada populară „Miorița”, Sadoveanu aşază la temelia viziunii sale întâmplarea celor trei ciobani,
optând pentru deschiderea romanului cu un motto, alcătuit din două versuri ale baladei: „Stăpâne, stăpâne/ Mai chiamă ș-un
câne…”.
O prima scenă care susține tema este parcurgerea drumului de catre Vitoria Lipan și are mai multe semnificatii.
Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce se transpune într-o dublă aventură: a
cunoașterii lumii și a cunoasterii de sine.Căutându-l pe Nechifor, Vitoria parcurge simultan două lumi: spațiul concret, real și
comercial, dar și o lume „de semne și minuni”, al căror sens ea știe să îl descifreze. O altă secvență semnificativă este cea în
care Vitoria și Gheorghiță descoperă osemnintele lui Nechifor într-o râpă. Dându-și seama de locul în care a fost omorât
Nechifor, cei doi pornesc în căutarea aceslui loc. Aceștia își întâlnesc câinele, pe Lupu, care îi conduce într-o râpă. Această
secvență demonstrează atât tăria de caracter a Vitoriei, care coboară în râpă, dar este sugestivă și pentru Gheorghiță care, lăsat
să vegheze osemintele tatălui său, este obligat să se maturizeze rapid.
Compozițional, romanul este structurat în 16 capitole cu o acțiune desfășurată cronologic pe momentele
subiectului.Expozitiunea constă în prezentarea locurilor și a personajelor. Intriga surprinde îngrijorarea Vitoriei pentru soțul ei
care nu mai vine acasă din călătoriile lui. Desfașurarea acțiunii surprinde plecarea la drum a Vitoriei alături de fiul său,
Gheorghiță, căutarile acestora și găsirea osemintelor lui Nechifor. Punctul culminant îl reprezintă mărturisirea crimei înfaptuită
de cei doi asasini, iar deznodământul o înfățisează pe Vitoria cu planurile ei de viitor.
Incipitul de tip prolog, conține o legendă pe care Nechifor Lipan o spunea adesea pe la nunți și botezuri, despre
ocupațiile și modul de viață al pastorilor și al altor neamuri, anticipandu-se astfel dimensiunea monografică a
romanului.Finalul romanului este de asemenea simbolic, el prezentând pedepsirea celor vinovaţi de moartea lui Nechifor şi
întoarcerea Vitoriei la gospodăria sa, pentru a lua toate lucrurile de unde au fost lăsate. Acest final simbolizează împlinirea
datoriei, aceea de a restabili echilibrul cerut de legile datinei şi ale naturii.
Există două tipuri de conflict, ambele cu efecte puternice asupra personajelor. Un prim conflict, cel interior, se
prefigureza la începutul romanului și este marcat de neliniștea Vitoriei, care nu întelege absența prelungită a lui Nechifor
Lipan și nu stie ce solutie să adopte. Acest conflict înceteaza în momentul în care femeia acceptă că soțul ei a murit. Al doilea
tip de conflict , cel exterior se manifesta intre Vitoria și asasinii soțului ei. Ca un veritabil detectiv, aceasta reface pas cu pas
scenariul uciderii lui Lipan și îi identifică pe cei doi răufăcători.
Spațial, acțiunea începe într-un sat de munte din Moldova (Măgura Tarcăului), surprinzând apoi traseul pe care l-a
urmat Nechifor spre Vatra Dornei. Temporal, acțiunea se petrece pe parcursul unui an, având ca repere sfârșitul de toamnă
(plecarea Vitoriei) și începutul primăverii ( întoarcerea acasă).
Perspectiva narativă este cea a unui narator omniprezent și omniscient ce reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica
detaliului si observației, lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei. La finalul romanului Vitoria preia rolul naratorului și
reconstituie crima pe baza propriilor deducții.
În concluzie, Mihail Sadoveanu reușește să reconstituie universul rustic, arhaic cu tradiții şi obiceiuri, caractere,
clase şi categorii sociale prin intermediul personajului pricipal feminin, Vitoria Lipan .
În opinia mea, romanul transpune tema si viziunea despre lume a autorului, care este fascinat de reperele traditionale
ale unui univers arhaic si patriarhal.  Prin Vitoria Lipan, personaj complex , aflat în evolutie, surprins in mai multe ipostaze ,
specific romanului, Sadoveanu intruchipeaza frumusetea inimii omului simplu . Astfel prin intermediul acestui personaj ,
autorul îsi exprima indirect sentimentele de admiratie si pretuire față de valorile morale ale omului simplu .

PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI (Vitoria Lipan)

Opera „Baltagul” scrisă de Mihail Sadoveanu este un roman tradițional, realist și obiectiv, care ilustrează viziunea
despre lume şi creaţie a autorului, surprinzând totodată viziunea mioritică asupra morții într-o nouă interpretare.
Titlul, alcătuit din substantivul comun Baltagul, valorifică un simbol ambivalent, având în vedere faptul că acesta
face trimitere la un topor cu două tăişuri, sugerând, în mod antinomic, moartea şi viaţa.
Tema romanului este reprezentată atât de cea a morții și a vieții, cât și de tema căutării adevărului într-un univers
ghidat mai ales de legile nescrise, de tradiţii, obiceiuri, superstiţii.
Există două tipuri de conflict, ambele cu efecte puternice asupra personajelor. Un prim conflict, cel interior, se
prefigureza la începutul romanului și este marcat de neliniștea Vitoriei, care nu întelege absența prelungită a lui Nechifor
Lipan și nu stie ce solutie să adopte. Acest conflict înceteaza în momentul în care femeia acceptă că soțul ei a murit. Al doilea
tip de conflict , cel exterior se manifesta intre Vitoria și asasinii soțului ei. Ca un veritabil detectiv, aceasta reface pas cu pas
scenariul uciderii lui Lipan și îi identifică pe cei doi răufăcători.
Spațial, acțiunea începe într-un sat de munte din Moldova (Măgura Tarcăului), surprinzând apoi traseul pe care l-a
urmat Nechifor spre Vatra Dornei. Temporal, acțiunea se petrece pe parcursul unui an, având ca repere sfârșitul de toamnă
(plecarea Vitoriei) și începutul primăverii ( întoarcerea acasă).
Perspectiva narativă este cea a unui narator omniprezent și omniscient ce reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica
detaliului si observației, lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei. La finalul romanului Vitoria preia rolul naratorului și
reconstituie crima pe baza propriilor deducții .
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului şi unul dintre cele mai complexe personaje feminine din
literatura noastră. Vitoria reprezintă tipul femeii puternice, cu o voință de neclintit.Din punct de vedere social, Vitoria este o
țărancă din Moldova, soție de oier și mamă a doi copii, Minodora și Gheorghiță. După moartea soțului său, aceasta devine
văduvă. Moral, Vitoria are multe calități. Este o femeie inteligentă, ambițioasă, credincioasă, dar totodată una superstițioasă,
răzbunătoare. Psihologic, Vitoria înfățișează o femeie puternică și o fire introvertită, ghidându-și viața după proverbul „ cine
vorbește mult, știe puțin”.
Principala sa trăsătură este inteligența care se manifestă în toate secvențele narative ale drumului pe care îl parcurge în
căutarea lui Nechifor. Ea reușește să adune informații, să stabilească o cronologie a acestora. Este discretă , participă la botez
și la nuntă, face urări mesenilor, dar nu uită scopul ei și se folosește și de aceste ocazii pentru a afla detalii ale trecerii soțului
prin satele respective. Inteligența sa este evidențiată și în episodul parastasului când, neavând dovezi , Vitoria pune în scenă,
împreună cu Gheorghiță, un plan menit să-i oblige pe criminali să se autodemaște.
Modalităţile de caracterizare sunt multiple .Caracterizarea directa vizează prezentarea făcută de către narator și de
alte personaje. În primul capitol, naratorul realizează un succint portret fizic. Munteanca are ochi căprui și aprigi, păr castaniu.
Impresionează prin frumusețea și farmecul fizic, in ciuda celor 40 de ani pe care îi avea De-a lungul discursului narativ,
celelate personaje o caracterizeaza astfel: Gheorghiță spune despre ea că „trebuie să fie fermecătoare, căci cunoaste gândul
omului”. În timpul călătoriei pe care o întreprinde pentru a afla ce s-a întâmplat cu soțul ei, Vitoria este percepută de oameni ca
fiind o femeie tenace și iscoditoare.Caracterizarea indirectă, conturată din fapte, comportament, limbaj, relația cu celelalte
personaje impune o femeie profundă, devotată soțului și familiei, superstițioasă, dar și cu credință în Dumnezeu, inteligentă,
curajoasă, abilă. Relația cu natura este mijloc de caracterizare indirecta dezvăluind una dintre componentele esențiale ale
profilului moral al Vitoriei, fiind intuitivă , într-o permanentă comuniune cu natura, ea descifrează în schimbările acesteia
semne tainice .Vântul, soarele, norii reprezintă semne  care dictează continuarea drumului sau popasurile, alteori semnele
naturii sunt prevestitoare a unor scene dureroase. Dintre procedeele caracterizarii indirecte accentul care pe prezentarea
frământărilor sufletești ale personajului, tehnica fiind cea a analizei psihologice prin monologul interior. Scriitorul urmărește
evoluția stării sufletești, frământarile dominate de întrebări fără răspuns, de incertitudine. Numele său definește un personaj
puternic ce poate invinge orice obstacol. Acest prenume provine de la substantivul comun „ victorie”, iar absența literei „ c”,
sugerează o victorie incompletă, știrbită, care nu aduce bucurie, ci doar sentimentul datoriei împlinite. În relația cu copii, se
dovedește tolerantă cu Gheorghiță pentru că îl vede sfios și nesigur, dar și pentru că reprezintă dragostea ei din tinerețe pe care
o poartă soțului ei. Când își dă seama că a rămas singurul sprijin al gospodăriei, face din acesta un bărbat curajos și energic.
Cu Minodora este mai aspră pentru că vrea să o educe în spiritul tradiției.
În concluzie, Mihail Sadoveanu reușește să reconstituie universul rustic, arhaic cu tradiții şi obiceiuri, caractere,
clase şi categorii sociale prin intermediul personajului pricipal feminin, Vitoria Lipan .
În opinia mea, romanul transpune tema si viziunea despre lume a autorului, care este fascinat de reperele traditionale
ale unui univers arhaic si patriarhal.  Prin Vitoria Lipan, personaj complex , aflat in evolutie , surprins în mai multe ipostaze ,
specific romanului, Sadoveanu întruchipează frumusetea inimii omului simplu . Astfel prin intermediul acestui personaj ,
autorul își exprimă indirect sentimentele de admirație și pretuire față de valorile morale ale omului simplu .

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE (Vitoria Lipan- Gheorghiță)

Opera „Baltagul” scrisă de Mihail Sadoveanu este un roman tradițional, realist și obiectiv, care ilustrează viziunea
despre lume şi creaţie a autorului, surprinzând totodată viziunea mioritică asupra morții într-o nouă interpretare.
Titlul, alcătuit din substantivul comun Baltagul, valorifică un simbol ambivalent, având în vedere faptul că acesta
face trimitere la un topor cu două tăişuri, sugerând, în mod antinomic, moartea şi viaţa.
Tema romanului este reprezentată atât de cea a morții și a vieții, cât și de tema căutării adevărului într-un univers
ghidat mai ales de legile nescrise, de tradiţii, obiceiuri, superstiţii.
Există două tipuri de conflict, ambele cu efecte puternice asupra personajelor. Un prim conflict, cel interior, se
prefigureza la începutul romanului și este marcat de neliniștea Vitoriei, care nu întelege absența prelungită a lui Nechifor
Lipan și nu stie ce solutie să adopte. Acest conflict înceteaza în momentul în care femeia acceptă că soțul ei a murit. Al doilea
tip de conflict , cel exterior se manifesta intre Vitoria și asasinii soțului ei. Ca un veritabil detectiv, aceasta reface pas cu pas
scenariul uciderii lui Lipan și îi identifică pe cei doi răufăcători.
Spațial, acțiunea începe într-un sat de munte din Moldova (Măgura Tarcăului), surprinzând apoi traseul pe care l-a
urmat Nechifor spre Vatra Dornei. Temporal, acțiunea se petrece pe parcursul unui an, având ca repere sfârșitul de toamnă
(plecarea Vitoriei) și începutul primăverii ( întoarcerea acasă).
Perspectiva narativă este cea a unui narator omniprezent și omniscient ce reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica
detaliului si observației, lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei. La finalul romanului Vitoria preia rolul naratorului și
reconstituie crima pe baza propriilor deducții .
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului şi unul dintre cele mai complexe personaje feminine din
literatura noastră. Vitoria reprezintă tipul femeii puternice, cu o voință de neclintit. Din punct de vedere social, Vitoria este o
țărancă din Moldova, soție de oier și mamă a doi copii, Minodora și Gheorghiță. După moartea soțului său, aceasta devine
văduvă. Moral, Vitoria are multe calități. Este o femeie inteligentă, ambițioasă, credincioasă, dar totodată una superstițioasă,
răzbunătoare. Psihologic, Vitoria înfățișează o femeie puternică și o fire introvertită, ghidându-și viața după proverbul „ cine
vorbește mult, știe puțin”.
Personaj secundar, Gheorgiță , fiul Vitoriei și a lui Nechifor, reprezintă generația tânără. Gheorghiță trebuie să ia
locul tatălui dispărut.Drumul spre maturitate a lui Gheorghiță și experiențele prin care trece tânărul fac din Baltagul un roman
al inițierii (bildungsroman). Din punct de vedere social, Gheorghiță este fiu de oier, care nu își schimbă statutul pe tot
parcursul romanului. Moral, la început este înfățișat ca un copil respectuos, ascultător, devenind pe parcurs mai pregătit pentru
viață. Psihologic, întruchipează tipul tânărului în formare, a cărei personalitate se șlefuiește prin intermediul călătoriei
inițiatice parcurse. Gheorghită trece de la starea de inocență a copilăriei la maturitate, alaturându-se mamei sale în tentativa
acesteia de a-l găsi și a-l pedepsi pe asasinul tatălui său. Un rol hotărâtor îl are Vitoria, care trăiește experiențele alături de fiul
ei.
O secvență semnificativă pentru relația celor două personaje este cea în care Vitoria și Gheorghiță descoperă
osemnintele lui Nechifor într-o râpă. Dându-și seama de locul în care a fost omorât Nechifor, cei doi pornesc în căutarea
aceslui loc. Aceștia își întâlnesc câinele, pe Lupu, care îi conduce într-o râpă. Această secvență demonstrează atât tăria de
caracter a Vitoriei, care coboară în râpă, dar este sugestivă și pentru Gheorghiță care, lăsat să vegheze osemintele tatălui său,
este obligat să se maturizeze rapid. O altă secvență este cea a parastasului, în care are loc sfârșitul inițierii lui
Gheorghiță.Imediat după ce Vitoria reconstituie firul tragic al evenimentelor, aceasta îi cere lui Gheorghiță să răzbune moartea
tatălui său. Gheorghiță , dând dovadă de curaj și de maturitate îl pedepsește pe criminal cu o lovitură de baltag.
În concluzie, Mihail Sadoveanu reușește să reconstituie universul rustic, arhaic cu tradiții şi obiceiuri, caractere,
clase şi categorii sociale prin intermediul personajului pricipal feminin, Vitoria Lipan .
În opinia mea, în evoluția relației dintre cele două personaje se reflectă ideea că mama reprezintă principalul reper în
educația copiilor săi. În finalul romanului, Gheorghiță dovedește că este suficient de matur pentru a-și asuma în familie rolul
tatălui său, în timp ce Vitoria, căreia flăcăul i-a devenit,.în urma călătoriei, un adevărat sprijin, își va continua viața obișnuită
pe care moartea lui Nechifor a întrerupt-o o vreme.
 Enigma Otiliei” de George Călinescu
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
Opera „Enigma Otiliei” scrisă de George Călinescu este un roman realist obiectiv de factură balzaciană, cu elemente
de modernitate care ilustrează viziunea despre lume şi creaţie a autorului, în sensul că literatura trebuie să fie în legătură
directă cu sufletul uman.
Realismul este curentul literar care se caracterizează prin oglindirea veridică și obiectivă a realității, cu toate aspectele
ei (economice, sociale, politice etc.), prin utilizarea tehnicii detaliului, atitudinea critică față de aspecte ale realitatii, realizarea
personajelor tipice, care sunt determinate de mediul și epoca în care trăiesc.
O primă trăsătură a realismului regăsită în creația lui Călinescu este prezentarea în mod veridic a societății burgheze
de la începutul secolului XX. Personajele sunt reprezentative pentru societatea evocată, individul fiind reliefat ca produs al
mediului căruia îi apaține. O altă trăsătură realistă ce se reflectă în romanul „Enigma Otiliei” este preferința pentru tipologii
umane. Sunt astfel conturate personaje tipice, reprezentative pentru o categorie morală sau socială: tipul avarului, tipul babei
absolute, tipul debilului mintal, tipul fetei bătrâne, tipul moșierului de modă veche. Modernismul romanului reiese din
tehnicile noi de caracterizare a personajelor, printre care se numeră: comportamentismul, ambiguitatea, reflectarea poliedrică
și reflectarea inversată. Un alt element nou îl reprezintă interesul pentru procesele psihice deviante- alienarea, senilitatea-
ilustrate de personajele Titi Tulea si Simion Tulea.
Titlul „Enigma Otiliei” sugerează misterul prin care caracterizeaza personajul principal . Inițial, romanul a fost numit
„Părinții Otiliei” , ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii.
Tema fundamentală a romanului este viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX, pe fundalul căreia se
dezvoltă alte trei teme: tema moștenirii, tema paternității și tema iubirii.
Viziunea autorului despre lume în acest roman surprinde degradarea morală a oamenilor, sub determinarea banilor. 
O scenă semnificativă în susținerea temei principale poate fi considerată cea a jocului de table din capitolul întâi. Această
secvență narativă dezvăluie tipologii de personaje și prefigurează conflictele majore ale romanului. Atunci când intră în casa
unchiului său, Felix îi găseste pe toți membrii familiei în camera de zi, jucând carti și table. Scena este un prilej pentru narator
de a face un portret fizic al fiecarui personaj. O scena semnificativă pentru reliefarea temei mosteniri este chiar scena morții
lui Giurgiuveanu, provocată de ginerele sau, Stănica Ratiu, în care este surprinsă atitudinea clanului Tulea. Aceștia asediază
casa bătrânului, Aglae fiind preocupată de bunurile fratelui său.
Romanul este structurat pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea
detaliilor. Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu. Al doilea plan
prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui,
mos Costache,  şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. În planurile secundare, autorul acordă atenție imaginii ample a
societăţii citadine.
   Incipitul romanului fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909”)
şi spaţial (descrierea strazii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor), prezintă principalele personaje,
sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de
un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui
Felix, în momente diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi aproximativ 10 ani mai târziu: „după război”).
Conflictului exterior al romanului, se desfăşoară la nivelul relaţiilor dintre două familii înrudite: Costache
Giurgiuveanu, care deţine o avere considerabilă, râvnită de clanul Tulea, condus de sora sa, Aglae. Conflictul interior este cel
al al tânărului Felix care se naște din aspirația de a se împlini pe plan afectiv și teama de eșecul în dragoste. El parcurge
drumul de la simpla atracție fizică până la iubirea pură. Chinurile prin care trece când Otilia nu îi răspunde la scrisori sunt
revelatoare.
  Perspectiva narativă aparține unui narator omniscient și omniprezent, care relatează faptele la persoana a III-a,
într-un mod obiectiv, impersonal, neimplicat. Omniscienta și obiectivitatea naratorului sunt limitate prin
introducerea personajului-martor Felix Sima.
În concluzie, „Enigma Otiliei” se constituie într-o capodoperă a scriitorului, prin originalitate şi prin capacitatea
acestuia de a contura destine.

În opinia mea, în romanul „Enigma Otiliei”, autorul impune o viziune realistă asupra lumii româneşti de tip citadin,
iar influenţele balzaciene nu exclud perspectiva caricaturală şi comică asupra tipologiei prezentate. Pe acest fundal se
conturează iubirea imposibilă, romantică, pasională şi ambiguă a unei protagoniste care cunoaşte gloria şi declinul propriei
seducţii. Otilia Mărculescu este unul  dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de  realizare, dar și cel
mai modern personaj feminin din literatura noastră, deoarece reprezintă drama feminității, misterul, un echilibru fragil între
copil și femeie. Deşi tema iubirii nu ocupă locul esenţial în acest roman, în care autorul este preocupat de explorarea socialului
şi de crearea unei imagini fidele a societăţii române la începutul secolului al XX-lea, imaginea cuplului Felix – Otilia rămâne
emblematică . Acest cuplu este unul ideal tocmai prin imposibilitatea realizării lui și se înscrie în seria poveştilor de dragoste
cu final melancolic, neîmplinit, care nu ilustrează, în nici un caz, „o formă tipică a iubirii.”
PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ - Otilia Mărculescu
Opera „Enigma Otiliei” scrisă de George Călinescu este un roman realist obiectiv de factură balzaciană, cu elemente
de modernitate care ilustrează viziunea despre lume şi creaţie a autorului, în sensul că literatura trebuie să fie în legătură
directă cu sufletul uman.
Titlul „Enigma Otiliei” sugerează misterul prin care se caracterizeaza personajul principal . Inițial, romanul a fost
numit „Părinții Otiliei” , ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii.
Tema fundamentală a romanului este viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX, pe fundalul căreia se
dezvoltă alte trei teme: tema moștenirii, tema paternității și tema iubirii.
Conflictului exterior al romanului, se desfăşoară la nivelul relaţiilor dintre două familii înrudite: Costache
Giurgiuveanu, care deţine o avere considerabilă, râvnită de clanul Tulea, condus de sora sa, Aglae. Conflictul interior este cel
al al tânărului Felix care se naște din aspirația de a se împlini pe plan afectiv și teama de eșecul în dragoste. El parcurge
drumul de la simpla atracție fizică până la iubirea pură. Chinurile prin care trece când Otilia nu îi răspunde la scrisori sunt
revelatoare.
  Perspectiva narativă aparține unui narator omniscient și omniprezent, care relatează faptele la persoana a III-a,
într-un mod obiectiv, impersonal, neimplicat. Omniscienta și obiectivitatea naratorului sunt limitate prin
introducerea personajului-martor Felix Sima.
Între personajele feminine ale romanului, Otilia ilustrează în mod remarcabil dimensiunea eternului feminin și este
prezentată ca o ființă enigmatică, marcată de un puternic conflict interior. Personaj principal, eponim, rotund, Otilia ilustrează
misterul feminităţii. Statutul social al Otiliei este acela de orfană, fiica celei de-a doua soții a lui moș Costache, rămas
tutorele fetei. Din punct de vedere moral, Otilia este o persoană nonconformistă, care nu respectă eticheta epocii, preferând
să se menifeste așa cum se simte. Din punct de vedere moral, Otilia rămâne o enigmă , fiind o fire schimbătoare și
capricioasă.
Trăsătura care îi definește cel mai bine personalitatea este misterul feminității, dat de spiritul inconsecvent și
capricios. O scenă relevantă în acest sens este aceea în care, prin intermediul unei scrisori, Felix îi mărturisește Otiliei că o
iubește. Pentru că fata nu reacționează în niciun fel, într-un gest de nebunie, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot și îl
găsește în parc, pe o bancă încărcată cu zăpadă. În discuție, comportamentul fetei este la fel de neclar și de misterios ca
întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și suferință. O altă scenă relevantă este cea a întâlnirii dintre Felix și
Otilia, înaintea căsătoriei acesteia cu Pascalopol și a plecării definitive din țară, scenă relevantă pentru înțelegerea
personalităților și atitudinilor față de iubire. Dacă Felix este tânărul care visează o carieră în medicină și crede că femeia este
un sprijin în realizarea acesteia, Otilia este cocheta care crede că rolul femeii este acela de a –și trăi anii tinereții din plin.
Considerând că va fi o piedică în calea carierei lui, Otilia îl părăsește pe Felix, preferând siguranța căsătoriei cu Pascalopol.,
abandonat și el mai târziu.
Mijloace de caracterizare, folosite de autor sunt moderne: tehnnica oglinzilor paralele și a observației
psihologice.La începutul romanului, Otilia este caracterizată direct de către autor care îi creează portretul fizic ale cărui
detalii sugerează frumusețea, eleganța și delicatețea fetei. Autocaracterizarea apare într-o singură secvență atunci când,dorind
să-l convingă pe Felix de nepotrivirea dintre ei, Otilia afirmă: “eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau”.      Definită prin fapte,
gesturi, limbaj, reacții comportamentale, dar și prin mediul în care traiește(caracterizare indirectă), Otilia este un personaj
complex. Camera fetei o prezintă pe aceasta ca într-o oglindă: răsfăţată, dezordonată, înclinată spre lux, copilăroasă, instabilă,
dar cu atât mai fermecătoare.Prin tehnica oglinzilor paralele(viziune poliedrică), Otilia se se reflecta diferit în conștiința
personajelor cu care relaționează. Pentru Moș Costache este fetița mea, Pascalopol o consideră o artistă, o femeie în devenire,
în timp ce pentru Felix reprezintă prima iubire, idealul feminin, Aglae o considera o dezmățată, o stricată, în timp ce Stănică
Rațiu vede în ea o fată deșteaptă, cu spirit practic.
În concluzie, „Enigma Otiliei” se constituie într-o capodoperă a scriitorului, prin originalitate şi prin capacitatea
acestuia de a contura destine.
În opinia mea, în romanul „Enigma Otiliei”, autorul impune o viziune realistă asupra lumii româneşti de tip citadin,
iar influenţele balzaciene nu exclud perspectiva caricaturală şi comică asupra tipologiei prezentate. Pe acest fundal se
conturează iubirea imposibilă, romantică, pasională şi ambiguă a unei protagoniste care cunoaşte gloria şi declinul propriei
seducţii. Otilia Mărculescu este unul  dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de  realizare, dar și cel
mai modern personaj feminin din literatura noastră, deoarece reprezintă drama feminității, misterul, un echilibru fragil între
copil și femeie. Deşi tema iubirii nu ocupă locul esenţial în acest roman, în care autorul este preocupat de explorarea socialului
şi de crearea unei imagini fidele a societăţii române la începutul secolului al XX-lea, imaginea cuplului Felix – Otilia rămâne
emblematică . Acest cuplu este unul ideal tocmai prin imposibilitatea realizării lui și se înscrie în seria poveştilor de dragoste
cu final melancolic, neîmplinit, care nu ilustrează, în nici un caz, „o formă tipică a iubirii.”

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE ( Felix – Otilia)

Opera „Enigma Otiliei” scrisă de George Călinescu este un roman realist obiectiv de factură balzaciană, cu elemente
de modernitate care ilustrează viziunea despre lume şi creaţie a autorului, în sensul că literatura trebuie să fie în legătură
directă cu sufletul uman.
Titlul „Enigma Otiliei” sugerează misterul prin care se caracterizeaza personajul principal . Inițial, romanul a fost
numit „Părinții Otiliei” , ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii.
Tema fundamentală a romanului este viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX, pe fundalul căreia se
dezvoltă alte trei teme: tema moștenirii, tema paternității și tema iubirii.
Conflictului exterior al romanului, se desfăşoară la nivelul relaţiilor dintre două familii înrudite: Costache
Giurgiuveanu, care deţine o avere considerabilă, râvnită de clanul Tulea, condus de sora sa, Aglae. Conflictul interior este cel
al al tânărului Felix care se naște din aspirația de a se împlini pe plan afectiv și teama de eșecul în dragoste. El parcurge
drumul de la simpla atracție fizică până la iubirea pură. Chinurile prin care trece când Otilia nu îi răspunde la scrisori sunt
revelatoare.
  Perspectiva narativă aparține unui narator omniscient și omniprezent, care relatează faptele la persoana a III-a,
într-un mod obiectiv, impersonal, neimplicat. Omniscienta și obiectivitatea naratorului sunt limitate prin
introducerea personajului-martor Felix Sima.
Felix și Otilia formează unul dintre cuplurile care ocupă un loc central în roman și aduce în prim-plan două tipuri
umane distincte, care au în comun nu doar sensibilitatea, ci și forța interioară de a renaște prin iubire în spiritul propriului eu. 
Felix Sima este personajul protagonist al romanului, dinamic și complex, participând la acțiune în calitate de „martor
si actor", precum spune autorul. Acesta reprezintă tipul intelectualului ambitios care își găseste împlinirea afectivă în căsătorie
și împlinirea profesională într-o carieră stralucita și, în egala măsură tânărul îndragostit, naiv, care ezită sa ia o decizie fermă
și, astfel, îsi pierde iubita.Statutul social este de orfan, lăsat în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu, care îi administra
mostenirea pana la vârsta majoratului. Din punct de vedere moral este un tânăr intelectual ambițios și inteligent. Psihologic
este o fire rationala, care nu se pierde în nebuloasa tinereții, deși este stăpânit de o dragoste mare și curată.
Otilia ilustrează în mod remarcabil dimensiunea eternului feminin și este prezentată ca o ființă enigmatică, marcată de
un puternic conflict interior. Personaj principal, eponim, rotund, Otilia ilustrează misterul feminităţii. Statutul social al Otiliei
este acela de orfană, fiica celei de-a doua soții a lui moș Costache, rămas tutorele fetei. Din punct de vedere moral, Otilia
este o persoană nonconformistă, care nu respectă eticheta epocii, preferând să se menifeste așa cum se simte. Din punct de
vedere moral, Otilia rămâne o enigmă , fiind o fire schimbătoare și capricioasă.
Cuplul Felix-Otilia cunoaște o evoluție de scurtă durată, dar completă și complexă, iubirea lor trecând prin prietenie,
erotism și afecțiune părintească, etape trăite cu intensitate, care îi conduc către destinul propriu și către redescoperirea în
celalalt a imaginii sinelui. O scenă relevantă în acest sens este aceea în care, prin intermediul unei scrisori, Felix îi
mărturisește Otiliei că o iubește. Pentru că fata nu reacționează în niciun fel, într-un gest de nebunie, tânărul fuge de acasă.
Otilia îl caută peste tot și îl găsește în parc, pe o bancă încărcată cu zăpadă. În discuție, comportamentul fetei este la fel de
neclar și de misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și duferință. O altă scenă relevantă este cea a
întâlnirii dintre Felix și Otilia, înaintea căsătoriei acesteia cu Pascalopol și a plecării definitive din țară, scenă relevantă pentru
înțelegerea personalităților și atitudinilor față de iubire. Dacă Felix este tânărul care visează o carieră în medicină și crede că
femeia este un sprijin în realizarea acesteia, Otilia este cocheta care crede că rolul femeii este acela de a –și trăi anii tinereții
din plin. Considerând că va fi o piedică în calea carierei lui, Otilia îl părăsește pe Felix, preferând siguranța căsătoriei cu
Pascalopol., abandonat și el mai târziu.
În concluzie, „Enigma Otiliei” se constituie într-o capodoperă a scriitorului, prin originalitate şi prin capacitatea
acestuia de a contura destine.

În opinia mea, în romanul „Enigma Otiliei”, autorul impune o viziune realistă asupra lumii româneşti de tip citadin,
iar influenţele balzaciene nu exclud perspectiva caricaturală şi comică asupra tipologiei prezentate. Pe acest fundal se
conturează iubirea imposibilă, romantică, pasională şi ambiguă a unei protagoniste care cunoaşte gloria şi declinul propriei
seducţii. Otilia Mărculescu este unul  dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de  realizare, dar și cel
mai modern personaj feminin din literatura noastră, deoarece reprezintă drama feminității, misterul, un echilibru fragil între
copil și femeie. Deşi tema iubirii nu ocupă locul esenţial în acest roman, în care autorul este preocupat de explorarea socialului
şi de crearea unei imagini fidele a societăţii române la începutul secolului al XX-lea, imaginea cuplului Felix – Otilia rămâne
emblematică . Acest cuplu este unul ideal tocmai prin imposibilitatea realizării lui și se înscrie în seria poveştilor de dragoste
cu final melancolic, neîmplinit, care nu ilustrează, în nici un caz, „o formă tipică a iubirii.”

RELAȚIA INCIPIT FINAL

„Enigma Otiliei”, a lui George Călinescu este un roman realist obiectiv de factură balzaciană, cu elemente de
modernitate care ilustrează viziunea despre lume şi creaţie a autorului, în sensul că literatura trebuie să fie în legătură directă
cu sufletul uman.
Cea mai amplă specie a genului epic în proză, romanul se defineşte prin complexitatea planurilor narative, a
conflictelor, a acţiunii şi a personajelor, surprinse în evoluţie. În structura unei opere epice, incipitul şi finalul au un rol foarte
important, dat fiind faptul că sunt elementele compoziţionale care asigură relaţia dintre lumea cititorului şi lumea imaginară.
Incipitul este o formulă de început al unui roman ( al unei nuvele ) care se ţine minte şi are consecinţe în desfăşurarea
ulterioară a operei. Se poate realiza în mai multe moduri – prin descrierea mediului ( oraş, stradă, casă ), fixarea timpului şi a
locului acţiunii, referirea la un eveniment anterior sau la unul în desfăşurare. Finalul reprezintă formula de încheiere a unei
opere literare, care ilustrează viziunea autorului asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide întotdeauna cu
deznodământul şi foloseşte diverse strategii: descriere care reia datele din incipit; dialog sau replică prin care se rezumă lumea
ficţiunii; prefigurare a unor evenimente care nu mai sunt relatate în operă. Finalul poate fi deschis - opera poate continua -
sau închis – totul este lămurit.
Enigma Otiliei”, a lui George Călinescu este un roman realist obiectiv de factură balzaciană, cu elemente de
modernitate care ilustrează viziunea despre lume şi creaţie a autorului, în sensul că literatura trebuie să fie în legătură directă
cu sufletul uman.
Titlul „Enigma Otiliei” sugerează misterul prin care se caracterizeaza personajul principal . Inițial, romanul a fost
numit „Părinții Otiliei” , ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii.
Tema fundamentală a romanului este viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX, pe fundalul căreia se
dezvoltă alte trei teme: tema moștenirii, tema paternității și tema iubirii.
Romanul este structurat pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea
detaliilor. Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu. Al doilea plan
prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui,
mos Costache,  şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. În planurile secundare, autorul acordă atenție imaginii ample a
societăţii citadine.
Conflictului exterior al romanului, se desfăşoară la nivelul relaţiilor dintre două familii înrudite: Costache
Giurgiuveanu, care deţine o avere considerabilă, râvnită de clanul Tulea, condus de sora sa, Aglae. Conflictul interior este cel
al al tânărului Felix care se naște din aspirația de a se împlini pe plan afectiv și teama de eșecul în dragoste. El parcurge
drumul de la simpla atracție fizică până la iubirea pură. Chinurile prin care trece când Otilia nu îi răspunde la scrisori sunt
revelatoare.
  Perspectiva narativă aparține unui narator omniscient și omniprezent, care relatează faptele la persoana a III-a,
într-un mod obiectiv, impersonal, neimplicat. Omniscienta și obiectivitatea naratorului sunt limitate prin
introducerea personajului-martor Felix Sima.
   Incipitul romanului fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909”)
şi spaţial (descrierea strazii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor), prezintă principalele personaje,
sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de
un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui
Felix, în momente diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi aproximativ 10 ani mai târziu: „după război”).
În concluzie, construcția romanului îl consacră pe scriitor ca reprezentant al unei structuri originale.
În opinia mea, în romanul „Enigma Otiliei”, este prozatorul cu vocaţia unui constructor, a unui arhitect pentru care
fiecare scenă îşi relevă complexitatea numai în relaţie cu celelalte, întrucât respectă cronologia faptelor şi principiul dispunând
echitabil materialul epic şi creând o relaţie de simetrie între incipit şi final.
 „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică,
ce surprinde drama intelectualului lucid însetat de absolutul sentimentului de iubire.
Modernismul este curentul literar ce reprezinta o ruptură de trecut şi o înnoire notabilă.  Romanul modern impune
un nou univers epic, o altă perspectivă narativă și un nou tip de personaj, o conștiintă lucidă, intelectualul, inadaptatul
superior. Înnoirea romanului romanesc interbelic se produce prin sincronizare cu filosofia și știința, dar și cu literatura
universală, Printre noutățile aduse de modernism se numară intelectualitatea prozei, schimbarea mediului rural cu cel urban și
dezvoltarea romanului de analiză.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” se incadreaza in modernism deoarece sunt folosite
mijloace moderne de analiză psihologică (introspecția, monologul interior). Este un roman al experienței deoarece valorifică
trăirea cât mai intensă de către personaje a unor experiente definitorii, dar si un roman erotic întrucat sunt prezente mitul
iubirii și motivul cuplului.
Titlul, element paratextual, reprezinta continutul de idei al textului si este constituit din doua grupuri nominale
simetrice, coordonate prin juxtapunere “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Opoziția „ultima" – „întâia "
evidențiază succesiunea celor două experienţe care își pun amprenta asupra personalității protagonistului, adică iubirea și
războiul. Substantivul „noapte” exprimă trăirea în conștiință și abolirea timpului.
Tema romanului o constituie dragostea, dar şi războiul ca experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.
Cele doua teme capata consistenta prin raportarea la conditia intelectualului, ce este evidentiata prin constructia complexa a
personajului narator, a carui constiinta se confrunta cu cele doua experiente existentiale.
Viziunea despre lume a scriitorului , transferată personajului –narator Ștefan Gheorghidiu, este viziunea unui spirit
reflexiv cu preocupări filosofice și literare. O secvență semnificativă în susținerea temei și viziunii despre lume este gândul
morții, scenă din care reiese faptul ca moartea nu este o problemă pentru protagonist, ci mai degrabă o alinare în comparație
cu frigul de afară. O altă secvență este atunci când, întors din război, Gheorghidiu își demonstrează bărbăția lăsându-i Elei
toată averea. Aceasta dovedește că răzbioiul l-a învățat faptul că în viață sunt lucruri mult mai importante decât avutia.
Din punct de vedere compoziţional, romanul cuprinde două părţi. Prima parte a romanului, „Ultima noapte de
dragoste”, reprezinta rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Stefan Gheorghidiu si Ela. Partea a doua, „Întaia
noapte de război”, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experienta de pe front, în
timpul Primului Razboi Mondial. Prima parte este în ficțională, în timp ce cea de-a doua valorifică jurnalul autorulu, articole
și documente din epocă, ceea ce ofera autenticitate textului.
În proza modernă, care reflectă lumea interioara a a individului, incipitul și finalul nu mai pot urma logica simetriei.
Incipitul romanului îl constituie prezentarea lui Ștefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspat
sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei. De asemenea,
incipitul are rol dublu, creându-i protagonistului un portret psihologic, sugerând că este mai inteligent decât alți ofițeri, fiind
singurul care își dă seama de superficialitatea pregătirii armatei române pentru intrarea în război. Totodată, oferă pretextul
rememorării poveștii de dragoste dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, acesta declanșându-se de la discuția de la popotă la care
protagonistul asistă, despre uciderea unei femei de către soțul său, fiind acuzată de adulter. Finalul este unul deschis, lăsând
loc unor interpretări multiple, specifice romanului modern. Experiența războiului modifică perspectiva lui Ștefan Gheorghidiu
asupra iubirii, permițându-i, în final, să se despartă de soția sa, căreia îi lasă toată averea, trecutul său.
Spre deosebire de romanele traditionale în care conflictul se desfășoară la nivel exterior între diverse personaje, în
romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior și se produce în constiinta personajului narator, Stefan Gheorghidiu, care
trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce o priveste pe soția sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile
pe care protagonistul le are cu realitatea înconjuratoare.    Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu
societatea, accentuând același orgoliu al respingerii și plasându-l în categoria inadaptatului social.
Cronotopul este fixat cu precizie. Actiunea romanului se petrece atât în mediu citadin (București, Câmpulung), cat
si pe front, si cuprinde evenimentele trăite de protagonist cu aproximativ doi ani și jumatate înainte de 1916, anul intrarii
Romaniei în război, cât și din timpul desfășurarii acestuia. Timpul și spatiul sunt reunite într-un prezent al trăirilor și
frământărilor interioare, în confesiunea personajului narator.
Perspectiva narativă este una subiectiva. Caracterul subiectiv al romanului este redat prin naraţiunea la persoana I,
sub forma unei confesiuni a naratorului – personaj, naratorul utilizând pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul
interior cât şi memoria involuntară.
 În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman modern, psihologic, având
drept caracteristici timpul prezent si obiectiv cât și autenticitatea trairii, întrucât este văzut ca o experiență de cunoaștere a
sinelului și a lumii.
În opinia mea, cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constituie două experienţe decisive pentru devenirea
personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după
traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare  şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se
produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ (Ştefan Gheorghidiu )
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică,
ce surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire.
Titlul, element paratextual, reprezinta continutul de idei al textului si este constituit din doua grupuri nominale
simetrice, coordonate prin juxtapunere “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Opoziția „ultima" – „întâia "
evidențiază succesiunea celor două experienţe care își pun amprenta asupra personalității protagonistului, adică iubirea și
războiul. Substantivul „noapte” exprimă trăirea în conștiință și abolirea timpului.
Tema romanului o constituie dragostea, dar şi războiul ca experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.
Cele doua teme capata consistenta prin raportarea la conditia intelectualului, ce este evidentiata prin constructia complexa a
personajului narator, a carui constiinta se confrunta cu cele doua experiente existentiale.
Spre deosebire de romanele traditionale în care conflictul se desfășoară la nivel exterior între diverse personaje, în
romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior și se produce în constiinta personajului narator, Stefan Gheorghidiu, care
trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce o priveste pe soția sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile
pe care protagonistul le are cu realitatea înconjuratoare.    Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu
societatea, accentuând același orgoliu al respingerii și plasându-l în categoria inadaptatului social.
Cronotopul este fixat cu precizie. Actiunea romanului se petrece atât în mediu citadin (București, Câmpulung), cat
si pe front, si cuprinde evenimentele trăite de protagonist cu aproximativ doi ani și jumatate înainte de 1916, anul intrarii
Romaniei în război, cât și din timpul desfășurarii acestuia. Timpul și spatiul sunt reunite într-un prezent al trăirilor și
frământărilor interioare, în confesiunea personajului narator.
Perspectiva narativă este una subiectivă. Caracterul subiectiv al romanului este redat prin naraţiunea la persoana I,
sub forma unei confesiuni a naratorului – personaj, naratorul utilizând pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul
interior cât şi memoria involuntară.
Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi personajul – narator care oferă o
perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor. Reprezintă  tipul intelectualului atât prin statutul său social (student la
Filosofie) cât și prin statutul psihologic (intelectual lucid, hipersensibil, capabil de introspecție). Din punct de vedere al
statutului moral el se ghidează dupa o serie de principii pe care le consideră absolute, dar care îi fac pe ceilalti să îl privească
drept un inadaptat social (pentru el nu conteaza valorile materiale ci numai cele spirituale).
Principala trăsătură a protagonistului este orgoliul, care se manifestă şi în viaţa publică, şi în viaţa privată.O secvență
care evidentiaza aceasta trasatura este cea din primul capitol,discuția de la popotă pe tema libertății în iubire. Gheorghidiu
percepe iubirea ca un sentiment unic, absolut, capabil să-i izoleze pe cei doi de restul lumii. În concepția sa, cel care iubește
are drept de viață și de moarte asupra celuilalt. O altă scenă semnificativă din care reiese orgoliul nemăsurat este prezentat
prin scena mesei în familie în casa bătrânului avar. Din punctul lui de vedere, iubirea se face din milă, din îndatorire, din
duioșenie.
Modalitățile de caracterizare a personajului sunt moderne. Caracterizarea directa se realizează
prin autocaracterizare. Prin introspectie, si monolog interior, Ștefan Gheorghidiu percepe cu luciditate trăirile, sentimentele,
amintirile în corelatie cu lumea exterioară. Gheorghidiu este suficient de lucid pentru a-și defini singur personalitatea. El este
conștient că ceilalți îl văd ca pe un inadaptat, îl consideră răutacios și îl ocolesc. Portretul lui Gheorghidiu este realizat mai
ales prin caracterizare indirectă. Acțiunile, gândurile și discuțiile din roman îl prezintă ca fiind intelectual preocupat de
probleme de conștiință. Este închis în lumea sa zugravită ideal, pe baza unor concepte filozofice transpuse
din teoria predata în facultate, concepte care îi ordonează și îi guvernează viața. Fire pasională, puternic reflexivă şi
hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le analizează
minuţios, cu luciditate. Personalitatea sa se defineşte în funcţie de acest ideal – dragostea, Ştefan sperând să găsească în Ela
idealul său de iubire şi feminitate către care aspira cu toată fiinţa.
În concluzie, prin Ștefan Gheorghidiu, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română
preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie, între absolut şi relativ , înscriindu-se astfel în seria
capodoperelor literaturii române.
În opinia mea, cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constituie două experienţe decisive pentru devenirea
personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după
traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare  şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se
produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE (Ştefan Gheorghidiu - Ela )

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică,
ce surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire.
Titlul, element paratextual, reprezinta continutul de idei al textului si este constituit din doua grupuri nominale
simetrice, coordonate prin juxtapunere “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Opoziția „ultima" – „întâia "
evidențiază succesiunea celor două experienţe care își pun amprenta asupra personalității protagonistului, adică iubirea și
războiul. Substantivul „noapte” exprimă trăirea în conștiință și abolirea timpului.
Tema romanului o constituie dragostea, dar şi războiul ca experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.
Cele doua teme capata consistenta prin raportarea la conditia intelectualului, ce este evidentiata prin constructia complexa a
personajului narator, a carui constiinta se confrunta cu cele doua experiente existentiale.
Spre deosebire de romanele traditionale în care conflictul se desfășoară la nivel exterior între diverse personaje, în
romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior și se produce în constiinta personajului narator, Stefan Gheorghidiu, care
trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce o priveste pe soția sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile
pe care protagonistul le are cu realitatea înconjuratoare.    Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu
societatea, accentuând același orgoliu al respingerii și plasându-l în categoria inadaptatului social.
Cronotopul este fixat cu precizie. Actiunea romanului se petrece atât în mediu citadin (București, Câmpulung), cat
si pe front, si cuprinde evenimentele trăite de protagonist cu aproximativ doi ani și jumatate înainte de 1916, anul intrarii
Romaniei în război, cât și din timpul desfășurarii acestuia. Timpul și spatiul sunt reunite într-un prezent al trăirilor și
frământărilor interioare, în confesiunea personajului narator.
Perspectiva narativă este una subiectivă.Caracterul subiectiv al romanului este redat prin naraţiunea la persoana I,
sub forma unei confesiuni a naratorului – personaj, naratorul utilizând pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul
interior cât şi memoria involuntară.
Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi personajul – narator care oferă o
perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor. Reprezintă  tipul intelectualului atât prin statutul său social (student la
Filosofie) cât și prin statutul psihologic (intelectual lucid, hipersinsibil, capabil de introspecție). Din punct de vedere al
statutului moral el se ghidează după o serie de principii pe care le consideră absolute, dar care îi fac pe ceilalti să îl privească
drept un inadaptat social (pentru el nu conteaza valorile materiale ci numai cele spirituale).
Sin punct de vedere social, Ela este studentă la litere, orfană, modestă, locuind înainte de căsătoria cu Ștefan, la o
mătușă care o crescuse. După divorțul de Ștefan, ea intră în lumea modernă, schimbându-și astfel statutul social. În ceea ce
privește statutul moral, dacă la început este blândă și inocentă, după primirea averii, devine superficială, egoistă, adulterină și
ipocrită, toate aceste însușiri fiind atribuite prin ochii lui Ștefan. Psihologic este o fire extrovertită cu o personalitate puternică,
o persoană adaptabilă.
Relatia dintre cei doi este privita exclusiv din perspectiva naratorului-personaj. Astfel, la inceput, cand este îndragostit,
o consideră pe Ela angelică, iar în final, când iubirea dispare, i se pare o ființă banală, respingătoare. O secvență
semnificativă este cea a deschiderii testamentului lăsat de unchiul lui Ștefan. Deși primise o mare parte din avere, Ștefan nu
este entuziasmat, fiind chiar dezinteresat. Pe cealaltă parte, Ela este foarte încântată și îl sfătuiește să nu cedeze nimic din
moștenire. Din această secvență, reiese că Ela nu este persoana pe care și-a imaginat-o Ștefan, ci chiar opusul viziubnii sale, o
persoană lacomă și materialistă. O altă secvență este cea a excursiei la odobești, în care cei doi soți îl cunosc pe domnul G.
Acesta îi face curte Elei, iar din punctul de vedere a lui Ștefan, soția sa îi răspunde avansurilor. Ela apare în mintea lui Ștefan
ca o soție infidelă, însă trădarea ei nu este evidentă. Din această scenă reiese că înrtre cei doi există o lipsă de comunicare.
În concluzie, prin Ștefan Gheorghidiu, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română
preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie, între absolut şi relativ , înscriindu-se astfel în seria
capodoperelor literaturii române.
În opinia mea, cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constituie două experienţe decisive pentru devenirea
personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după
traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare  şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se
produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
 „Moromeții” de Marin Preda
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
„Moromeții” de Marin Preda este un roman postbelic, realist, obiectiv care prezintă o viziune nouă, modernă asupra
universului existenţial rustic şi asupra ţăranului român.
Realismul este curentul literar care se caracterizează prin oglindirea veridică și obiectivă a realității, cu toate
aspectele ei (economice, sociale, politice etc.), prin utilizarea tehnicii detaliului, atitudinea critică față de aspecte ale realitatii,
realizarea personajelor tipice, care sunt determinate de mediul și epoca în care trăiesc.
Romanul corespunde realismului pentru că zugrăvește veridic și obiectiv realitatea unei epoci care stă sub semnul unor
evenimente istorice importante.   O altă trăsătură specifică realismului o reprezintă abordarea personajelor în tipologii. Astfel,
Ilie Moromete întruchipează tipul țăranului filosof, unic în literatura română, care luptă pentru păstrarea tradițiilor și a
principiilor sale de viață. Faptul că este un roman postbelic este dovedit prin evidențierea perioadei istorice, când cele două
volume au fost lansate.
Titlul este reprezentat de un substantiv propriu la plural, ce atrage atenţia asupra unei familii.
Tema fundamentală a romanului este destrămarea civilizaţiei tradiţionale ţărăneşti, la care se adaugă familia,
paternitatea, timpul, viaţa şi moartea, iluzia libertăţii. Romanul prezintă istoria unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, care
cunoaşte o adâncă şi simbolică destrămare de-a lungul unui sfert de secol.
Viziunea despre lume a autorului este evidențiată din perspectiva observatorului, Ilie Moromete și a relației acestuia
cu timpul.Țăranul întelege rostul vieții, iar valoarea lui este dată de principiile solide la care ține și de care un se dezlipește nici
măcar atunci când societatea îl fortează să accepte noutatea socială și istorică.
O secvență relevantă pentru tematica romanului este scena cinei din primul volum, care surprinde un moment din
existenţa familiei tradiţionale, condusă de un tată autoritar, dar dezvăluie tensiunile şi conflictele din familie Din așezarea
personajelor în jurul mesei reies neîntelegerile dintre cele două părți ale familiei. În partea dinspre ieșire stăteau băieții din
prima căsătorie a lui Moromete, iar în partea opusă stăteau Catrina și copiii ei . O altă secvenţă relevantă este aceea a tăierii
salcâmului. Ilie Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datorii. Salcâmul face parte din viaţa familiei Moromete şi
din viaţa satului. Prăbușirea lui, în zorii zilei, pe fundalul bocetelor din cimitir, prefigurează destrămarea familiei, prăbuşirea
satului tradiţional, risipirea iluziilor lui Moromete.
Romanul este alcătuit două volume apărute la mare distanță unul față de celalalt, în 1955, respectiv 1967. Cele două
volume scot în evidență două generații, tatăl (Ilie Moromete) și fiul (Niculae Moromete), două personaje care intră în conflict,
din cauza viziunilor de viață diferite.
Primul volum este structurat în trei părți și cuprinde mai multe planuri narative.În prim-plan se află Moromeții, o
familie măcinată de nemulțumiri. Celelalte planuri de acțiune sunt reprezentate de destinele altor familii, aflate și ele in proces
de destrămare, care nu se împletesc cu destinul familiei Moromete și nu se infulenteaza reciproc. Destinul fiecăreia dintre ele
este urmarit prin raportare la atitudinea lor față de valorile fundamentale ale lumii rurale: tradiția, familia și
pămâantul.Volumul al doilea, structurat în cinci părți ce continuă istoria familiei Moromete și a satului după război.Se
prezintă în acest volum două momente mai importante din viața satului, care au avut consecințe pentru țărani: reforma agrară
din 1945 și colectivizarea agriculturii de după 1949. Incipitul şi finalul primului volum aduc în prim plan problema timpului.
La începutul romanului timpul era foarte răbdator cu oamenii; viața se scurgea fără conflicte mari, însă la finalul volumului,
timpul devine nerăbdător. Metafora timpului istoric, care conferă simetrie compoziţională, semnifică impactul istoriei asupra
vieţii. În al doilea volum, relația incipit final nu mai are circularitate și nici simetrie, ideea centrală din aceast volum fiind
dispariția unei civilizații vechi.
În primul volum este conturat triplul conflict din cadrul familiei Moromete. Conflictul dintre Moromete şi cei trei
fii ai săi, Achim, Nilă şi Paraschiv, este conflictul dintre generații; astfel, pentru tată , pământul semnifică garanţia libertăţii, în
timp ce cei trei fii ai săi sunt preocupaţi doar de bani. Al doilea conflict este cel dintre Moromete şi soţia sa, Catrina. Aceasta
şi cele două fiice ale sale îi reproşează lui Moromete faptul că nu trece casa pe numele ei, temând-se că ar putea rămâne pe
drumuri. Cel de-al treilea conflict este cel conturat între Ilie şi sora lui, Maria. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai însoare a
doua oara, pentru a nu fi nevoită să plece din casa părintească. Nemulțumirea îi este sporită și de spaima că va rămâne singură
la bătranețe.Tot ea este cea care îi indeamnă pe băieți să fugă de acasă.
În cel de-al doilea volum conflictul dintre Moromete și fii săi trece pe plan secund, punându-se pe prim plan
procesul de destrămare a satului sub impactul reformei agrare. Se conturează în acest volum personalitatea lui Niculae, dar fără
strălucirea și complexitatea tatălui său.
Perspectiva narativă este cea a unui narator obiectiv ce se completează prin cea a reflectorilor (IlieMoromete, în
primul volum, şi Niculaie, în al doilea volum), ca şi prin aceea a informatorilor (personaje – martori ai evenimentelor).
 În concluzie, „Moromeții” de Marin Preda se constituie într-o capodoperă a scriitorului, prin originalitate şi prin
capacitatea acestuia de a contura destine și de a reda imaginea mongrafica a unei lumi țărănești în declin.
În opinia mea, romanul „Moromeţii”, surprinde lupta inegală dintre individ şi istorie, prin destinul protagonistului,
„cel din urmă ţăran din literatura română”, a cărui credinţă într-un timp răbdător se destramă treptat.Dacă în primul volum,
acesta asistă neputincios la plecarea fiilor mai mari, trăind o adevărată dramă a paternităţii, în cel de-al doilea el se confruntă
cu legile dure ale istoriei, refuzând să accepte, până în ultima clipă, că rostul lui în lume a fost greşit şi că „ţăranul trebuie să
dispară”.Măreția lui Ilie Moromete constă în faptul că a crezut în valorile satului tradițional.

PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ (Ilie Moromete )

„Moromeții” de Marin Preda este un roman postbelic, realist, obiectiv care prezintă o viziune nouă, modernă asupra
universului existenţial rustic şi asupra ţăranului român.
Titlul este reprezentat de un substantiv propriu la plural, ce atrage atenţia asupra unei familii.
Tema fundamentală a romanului este destrămarea civilizaţiei tradiţionale ţărăneşti, la care se adaugă familia,
paternitatea, timpul, viaţa şi moartea, iluzia libertăţii. Romanul prezintă istoria unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, care
cunoaşte o adâncă şi simbolică destrămare de-a lungul unui sfert de secol.
Romanul este alcătuit două volume apărute la mare distanță unul față de celalalt, în 1955, respectiv 1967. Cele două
volume scot în evidență două generații, tatăl (Ilie Moromete) și fiul (Niculae Moromete), două personaje care intră în conflict,
din cauza viziunilor de viață diferite.
Perspectiva narativă este cea a unui narator obiectiv ce se completează prin cea a reflectorilor (IlieMoromete, în
primul volum, şi Niculaie, în al doilea volum), ca şi prin aceea a informatorilor (personaje – martori ai evenimentelor).
Personajul principal din roman și cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda , Ilie Moromete, îl are ca
model pe Tudor Călărașu , tatăl scriitorului , după cum mărturisește acesta "...Moromete care a existat în realitate , a fost tatăl
meu".
Ilie Moromete reprezintă un tip de țăran aparte în literatura română un spirit reflexiv, inteligent, ironic, din acest motiv
fiind numit de critica literară „țăran-filozof". Personaj exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din urmă
țăran" reprezintă concepția tradiționala față de pământ și de familie.
Statutul său social este acela al unui țăran cu pămant, dar și cu o familie numeroasă , nu foarte înstărit, dar cu destul
pământ cât să își întrețină familia și să își mențină o anumită independență socială. Din punct de vedere moral, personajul se
ghidează după un set de reguli și principii proprii, diferite de cele ale comunității: valoarea lui supremă este familia, nu banul.
Psihologic, Ilie Moromete este un personaj atipic pentru literatură de inspiratie rurală: un spirit reflexiv, contemplativ,
inteligent, ironic.
Principala trăsătură a personajului este capacitatea de întelegere superioară, așa cum reiese, în primul rând, din
scena discuțiilor din poiana lui Iocan. Moromete este singurul care citește articolele din ziar pentru că doar el le întelege și le
poate explica și celorlalti. Aceeași intuiție este dovedită și în volumul al doilea, atunci când Moromete își dă seama de
capcanele noului regim politic.
Modalitățile de caracterizare sunt atât clasice cât și moderne. Ilie Moromete este caracterizat în mod direct de
către narator  ca fiind „ cu 10 ani mai mare decât Carina....între tinerețe și bătrânețe”. Caracterizarea directă are la baza mai
ales opiniile celorlalte personaje; de exemplu, băieții îl numesc „leneș”, dar apreciază la el faptul că vede lucruri pe care ei
nu le văd. Autocaracterizarea realizată prin monolog este semnificativă în construcţia personajului pentru că scoate în
evidenţă atitudinea sa critică faţă de noua societate, care se întemeiază pe distrugerea unei civilizaţii şi a unui cod străvechi de
comportament şi înţelepciune.
Cu ajutorul caracterizării indirecte se observă un personaj cu personalitate complexă, ce se distinge față de restul
personajelor din lumea satului. Are o personalitate puternică și bine conturată, chiar dacă nu are o cultură și o educație
deosebită. Există, însă o mare deosebire între Moromete de la începutul romanului și Moromete de la finalul romanului. Inițial,
Ilie e un învingător: țăran de mijloc, respectat de membrii comunitatii, fără de care nu se pot începe duminica dimineața
discuțiile despre politică, cap de familie ce știe să își impună punctul de vedere. Este un om sociabil și comunicativ, plăcerea
lui cea mai mare fiind de a studia prin dialog gândirea celorlalți. Volumul al 2-lea îl găseste pe Ilie Moromete ca personaj
secundar și ca un om dominat de timpul schimbărilor. Fuga băietilor mai mari la București, faptul că este părăsit de Catrina,
schimbarea socială și pierderea pământurilor îl schimbă pe Moromete care se consumă, nereușind să poată întelege cursul
istoriei. Până în ultima clipă a vieții sale, Ilie Moromete a luptat pentru păstrarea tradiției și a principiilor sale de viață.
Replica din finalul romanului, pe care i-o adresează doctorului: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă.” are
valoarea unui crez moral prin care Moromete se autodefinește și sugerează că libertatea de gândire nu a fost confiscată.
Moartea personajului reprezintă o stingere a lumii satului arhaic, el fiind ultimul dintre țărani care mai crede în puterea
pământului.
În concluzie, „Moromeții” de Marin Preda se constituie într-o capodoperă a scriitorului, prin originalitate şi prin
capacitatea acestuia de a contura destine și de a reda imaginea mongrafica a unei lumi țărănești în declin.
În opinia mea, romanul „Moromeţii”, surprinde lupta inegală dintre individ şi istorie, prin destinul protagonistului,
„cel din urmă ţăran din literatura română”, a cărui credinţă într-un timp răbdător se destramă treptat.Dacă în primul volum,
acesta asistă neputincios la plecarea fiilor mai mari, trăind o adevărată dramă a paternităţii, în cel de-al doilea el se confruntă
cu legile dure ale istoriei, refuzând să accepte, până în ultima clipă, că rostul lui în lume a fost greşit şi că „ţăranul trebuie să
dispară”.Măreția lui Ilie Moromete constă în faptul că a crezut în valorile satului tradițional.

RELAȚIA DINTRE PERSONAJE (Ilie Moromete – Niculae Moromete )

„Moromeții” de Marin Preda este un roman postbelic, realist, obiectiv care prezintă o viziune nouă, modernă asupra
universului existenţial rustic şi asupra ţăranului român.
Titlul este reprezentat de un substantiv propriu la plural, ce atrage atenţia asupra unei familii.
Tema fundamentală a romanului este destrămarea civilizaţiei tradiţionale ţărăneşti, la care se adaugă familia,
paternitatea, timpul, viaţa şi moartea, iluzia libertăţii. Romanul prezintă istoria unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, care
cunoaşte o adâncă şi simbolică destrămare de-a lungul unui sfert de secol.
Romanul este alcătuit două volume apărute la mare distanță unul față de celalalt, în 1955, respectiv 1967. Cele două
volume scot în evidență două generații, tatăl (Ilie Moromete) și fiul (Niculae Moromete), două personaje care intră în conflict,
din cauza viziunilor de viață diferite.
Perspectiva narativă este cea a unui narator obiectiv ce se completează prin cea a reflectorilor (IlieMoromete, în
primul volum, şi Niculaie, în al doilea volum), ca şi prin aceea a informatorilor (personaje – martori ai evenimentelor).
Fiind un roman realist şi obiectiv, personajele care stau la baza acestuia sunt complexe, credibile, rupte din realitatea
vieţii rurale. Interesantă şi complicată din punctul de vedere al evoluţiei sale este relaţia dintre personajul principal Ilie
Moromete şi mezinul acestuia, Niculaie.  
Ilie Moromete reprezintă un tip de țăran aparte în literatura română un spirit reflexiv, inteligent, ironic, din acest
motiv fiind numit de critica literară „țăran-filozof".Personaj exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din
urmă țăran" reprezintă concepția tradiționala față de pământ și de familie.
Statutul său social este acela al unui țăran cu pămant, dar și cu o familie numeroasă , nu foarte înstărit, dar cu destul
pământ cât să își întrețină familia și să își mențină o anumită independență socială. Din punct de vedere moral, personajul se
ghidează după un set de reguli și principii proprii, diferite de cele ale comunității: valoarea lui supremă este familia, nu banul.
Psihologic, Ilie Moromete este un personaj atipic pentru literatură de inspiratie rurală: un spirit reflexiv, contemplativ,
inteligent, ironic.
Nicolae Moromete, deși personaj secundar în primul volum, devine în al doilea volum personaj principal, simbol al
timpurilor noi, om cu carte. Personajul este conturat la fel ca și Ilie Moromete: un om cu personalitate si caracter puternic ce se
poate ușor adapta la niște timpuri pe care crede că le înțelege.
Din punct de vedere social, Nicolae este mezinul familiei Moromete, ulterior devenind inginer horticol. Moral,
Nicolae are ca trăsătură dominantă de caracter, capacitatea de a fi atent la cei din jurul său. Psihologic, Nicolae este un
neadaptat, un om care vrea să-şi depăşească limitele pentru a-şi găsi drumul. Copilăria lui Niculae este marcată de dorința de a
merge la şcoală, dorință neînţelesă pentru cei din familia sa şi mai ales pentru tatăl său care considera că este un moft. Niculae
perseverează în a merge la şcoală, în puţinul timp pe care i-l lasă îndatoririle din cadrul familiei: mersul pe câmp cu oile şi
ajutorul pe care trebuie să i-l dea mamei în treburile gospodăreşti.
O secvență semnificativă în relația dintre cele două personaje este aceea în care este prezentată  serbarea școlară.
Această scenă  evidențiază stângăcia lui Moromete în relațiile cu fiul sau, Niculae, dar și dezinteresul acestuia față de dorința
mezinului de a continua școala. Amestecat printre spectatori, Ilie Moromete constată cu surprindere că printre premianți se afla
și fiul său, despre care credea că va rămâne repetent. Copilul nu reușește să recite poezia, pentru că i se face rău, fiind cuprins
de o criză de friguri. Neputincios, Moromete își ia copilul în brațe și-l duce acasă, fiind stăpânit de stări contradictorii de
afecțiune, de teamă și de nesiguranță.
O alta scenă care surprinde relația tată-fiu este aceea în care cei doi stau pe prispa casei, Niculae cu o carte, iar
Moromete, tăcut, se gândește la mezinul său. La un moment dat, tatăl își întreabă fiul dacă vrea să-și continue studiile, ceea ce
îl face pe copil să creadă că visul i se va împlini. Moromete îi răspunde, însă, că nu are această posibilitate. Scena dezvăluie
faptul că tatăl își dorește să-i îndeplinească dorința, că îl frământă ideea, chiar dacă nu este pentru el o prioritate.În cele din
urmă, va vinde o parte din pământ și, cu banii obținuți, va plăti taxele de internat pentru Niculae pentru puțin timp.
În concluzie, „Moromeții” de Marin Preda se constituie într-o capodoperă a scriitorului, prin originalitate şi prin
capacitatea acestuia de a contura destine și de a reda imaginea mongrafica a unei lumi țărănești în declin.
În opinia mea, romanul „Moromeţii”, surprinde lupta inegală dintre individ şi istorie, prin destinul protagonistului,
„cel din urmă ţăran din literatura română”, a cărui credinţă într-un timp răbdător se destramă treptat.Dacă în primul volum,
acesta asistă neputincios la plecarea fiilor mai mari, trăind o adevărată dramă a paternităţii, în cel de-al doilea el se confruntă
cu legile dure ale istoriei, refuzând să accepte, până în ultima clipă, că rostul lui în lume a fost greşit şi că „ţăranul trebuie să
dispară”.Măreția lui Ilie Moromete constă în faptul că a crezut în valorile satului tradițional.

„Iona” de Marin Sorescu

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
„Iona” de Marin Sorescu este o dramă neomodernistă care oglindește viziunea autorului despre condiția umană.
Neomodernismul este curentul literar dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XX-lea care îşi propune să realizeze
o literatură ce reia formule și modele moderniste, adăugând însă și câteva aspecte originale. În teatrul moderm, eliberarea de
formele dramaturgiei tradiționale se manifestă prin mai multe aspecte: anularea diferențelor dintre speciile dramatice
traditionale, asocierea categoriilor estetice, preferința pentru teatrul parabola și teatrul absurdului, disparitia conflictului și a
intrigii, preponderența monologului, timpul si spatiul cu valoare simbolică.
Opera Iona se încadreaza in neomodernism prin reinterpretarea mitului biblic a lui Iona, prin prezența personajului
unic, al modului de expunere specific dramei moderne ,solilocviul –monologul dialogat. Un alt caracter neomodernist este
dat de nerespectarea speciei literare în care este încadrată „tragedie în patru tablouri, opera fiind o dramă a omului singur și
dornic să își depășească destinul.
Titlul piesei numește personajul eponim, metaforă a individului solitar, făcând trimitere la mitul biblic a lui Iona.
 Tema piesei este singurătatea omului, pierdera identității, dar și încercarea de a da un sens propriei vieți.
Viziunea despre lume a lui Marin Sorescu este redată într-o parabolă dramatic modernă despre condiția omului
modern care trăiește într-o epocă a constrângerilor. Modificând mitul biblic din perspectiva vieții contemporane, autorul
creeaza un personaj atipic, simbol al individului însingurat al cărui strigăt este o încercare de regăsire a identității. Autorul
consideră că singurătatea este  unica forma de existență în care omul modern se poate cunoaște, autoanaliza și poate medita la
condiția umană
O primă secvență ilustrativă în susținerea temei și viziunii autorului este acceea în care Iona își pierde ecoul .
Pierderea ecoului simbolizează singurătatea absolută, izolarea, incapacitatea de a comunica.O altă secvență este scena în care
protagonistul scrie un bilet cu propriul sânge, tăindu-și o bucată de piele din podul palmei stângi. El încearcă astfel să găsească
salvarea și trimite scrisoarea, într-un gest disperat, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășica de pește. Faptul că tot el
este acela care găsește biletul îi accentuează sentimentul singurătății.
Compozițional, piesa este structurată în patru tablouri, în așa manieră încât primul si al patrulea să realizeze
simetria tragediei, ele avându-l pe Iona în spațiu deschis, iar al doilea şi al treilea tablou îl prezintă pe erou în burțile celor trei
pești mari. Incipitul  piesei îl surprinde pe protagonist pescuind „nepăsător” în gura deschisă a unui pește uriaș. Cuvântul
„nepăsător” sugerează că omul are iluzia că își controlează destinul, însă realitatea este alta. Finalul  piesei este simbolic:
soluția de ieșire din universul labirintic în care se află Iona este acela al spintecării propriei burți, ceea ce semnifică evadarea
din propriul destin. Acțiunea de a pescui devine un simbol al căutării, al cunoașterii.
Conflictul în sensul lui tradițional, lipsește din operă, putând fi identificat un conflict interior și anume zbuciumul
protagonistului în încercarea de a da un sens vieții. Întreaga piesă urmărește evoluția unor stări sufletești.
Relațiile temporale reliefează în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic care potențează stările
interioare ale personajului.Spațialitatea aparține exclusiv imaginarului (plaja, burțile peștilor, moara de vânt, acvariul) și se
înscrie în seria metaforică a existenței tragice.
Prin tehnica monologului, autorul eviențiază mișcarea sufletească a personajului, care își pune întrebări și își
răspunde, se comportă tot timpul ca și când în scenă ar fi două personaje. Dialogul cu sine compensează absența celorlalți.
Limbajul este metaforic, făcând aluzie la aspecte din viața reală. Vorbirea este singura modalitate de supraviețuire a
personajului, Iona trăiește prin cuvânt. El vorbește despre progres, despre succesiunea generațiilor, meditează pe tema trecerii
timpului, își adresează întrebări: ,,De ce oamenii își pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?”.
În concluzie, „Iona” este una dintre cele mai semnificative drame existentiale, construita pe un monolog din care nu
lipseste ambiguitatea, ironia, limbajul aluziei.
 În opinia mea, „Iona” este o imagine a modului în care condiţia omului modern se reflectă în textul literar, o parabolă
care ilustrează indirect o situaţie de viaţă specifică tuturor gânditorilor din epoca modernă. Piesa lui Marin Sorescu impune o
viziune modernă asupra lumii, prin abordarea enigmei existențiale, a temei singurătății umane. Prin personajul său, pune
accent pe condiția tragică a omului, a cărui șansă de a-și depăși destinul este cuvântul, logos-ul, care permite libertatea, cel
puțin de exprimare a dilemelor, slăbiciunilor.

PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ – „Iona” de Marin Sorescu

„Iona” de Marin Sorescu este o dramă neomodernistă care oglindește viziunea autorului despre condiția umană.
Titlul piesei numește personajul eponim, metaforă a individului solitar, făcând trimitere la mitul biblic a lui Iona.
 Tema piesei este singurătatea omului, pierdera identității, dar și încercarea de a da un sens propriei vieți.
Compozițional, piesa este structurată în patru tablouri, în așa manieră încât primul si al patrulea să realizeze
simetria tragediei, ele avându-l pe Iona în spațiu deschis, iar al doilea şi al treilea tablou îl prezintă pe erou în burțile celor trei
pești mari. Incipitul  piesei îl surprinde pe protagonist pescuind „nepăsător” în gura deschisă a unui pește uriaș. Cuvântul
„nepăsător” sugerează că omul are iluzia că își controlează destinul, însă realitatea este alta. Finalul  piesei este simbolic:
soluția de ieșire din universul labirintic în care se află Iona este acela al spintecării propriei burți, ceea ce semnifică evadarea
din propriul destin. Acțiunea de a pescui devine un simbol al căutării, al cunoașterii.
Conflictul în sensul lui tradițional, lipsește din operă, putând fi identificat un conflict interior și anume zbuciumul
protagonistului în încercarea de a da un sens vieții. Întreaga piesă urmărește evoluția unor stări sufletești.
Relațiile temporale reliefează în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic care potențează stările
interioare ale personajului.Spațialitatea aparține exclusiv imaginarului (plaja, burțile peștilor, moara de vânt, acvariul) și se
înscrie în seria metaforică a existenței tragice.
Prin tehnica monologului, autorul eviențiază mișcarea sufletească a personajului, care își pune întrebări și își
răspunde, se comportă tot timpul ca și când în scenă ar fi două personaje. Dialogul cu sine compensează absența celorlalți.
Limbajul este metaforic, făcând aluzie la aspecte din viața reală. Vorbirea este singura modalitate de supraviețuire a
personajului, Iona trăiește prin cuvânt. El vorbește despre progres, despre succesiunea generațiilor, meditează pe tema trecerii
timpului, își adresează întrebări: ,,De ce oamenii își pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?”.
În dramaturgia postbelică, personajul este întruchiparea unei idei, nu o individualizare.
 Iona este un personaj-simbol eponim reprezintă omul prins involuntar într-o capcană din care încearcă să
evadeze. În conturarea personajului, autorul a pornit de la ideea că pentru a vorbi despre condiția umană în general, trebuie să
renunțe la individual. Iona este, asadar, un arhetip, orice om care a trăit sau va trăi vreodata. Statutul social al personajului, cel
de pescar, dar are un rol simbolic, căci actul de a pescui semnifică nevoia de cunoaștere și autocunoaștere. Intrarea dintr-un
chit în altul, arată statutul său moral, acela de om optimist care nu renunță la idealurile sale. Statutul psihologic este foarte
bine conturat, iar folosirea monologului dialogat (solilocviu) permite deslușirea gândurilor și a tăririlor personajului.
Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedește mai degrabă o stare de fapt este singurătatea, personajul
fiind construit să reprezinte, în manieră alegorică solitudinea condiției umane.
O primă secvență care ilustrează această trăsătură este cea a pierderii ecoului. Pierderea ecoului simbolizează
singurătatea absolută, izolarea, incapacitatea de a comunica.O altă secvență este scena în care protagonistul scrie un bilet cu
propriul sânge, tăindu-și o bucată de piele din podul palmei stângi. El încearcă astfel să găsească salvarea și trimite scrisoarea,
într-un gest disperat, asemenea naufragiaților, punand-o într-o bășica de peste. Faptul că tot el este acela care găsește biletul îi
accentuează sentimentul singurătății
Modalitatile de caracterizare utilizate in textul dramatic sunt directe și indirecte.Prin caracterizarea directă se
realizează o schiță a portretului fizic, fiind menționată doar „barbă lungă și ascuțită”. Sugestive sunt însă trăsăturile care se
desprind din indicațiile scenice (didascălii). Dacă în primul tablou, Iona este explicativ, înțelept, uimit, vesel, curios,
nehotărât, insa cu cât se apropie de final devine dezgustat, speriat, enervat. Prin tehnica monologului, autorul eviențiază
mișcarea sufletească a personajului, care își pune întrebări și își răspunde, se comportă tot timul ca și când în scenă ar fi două
personaje. Dialogul cu sine compensează absența celorlalți.
 Caracterizarea indirecta se face în special pe baza replicilor, atribuindu-i-se lui Iona trăsături ale umanității în
general: ambiție, perseverență în lupta continuă cu destinul. Ca om, Iona realizează că superioritatea lui în fața destinului
reprezintă capacitatea de a gândi și de a-și decide sfârșitul. Firea lui meditativă, modul în care vorbește cu el însuși pentru a nu
înebuni, dar și nevoia continuă de comunicare îl fac pe Iona să înteleagă faptul că în viața contează cu adevarat doar
cunoașterea de sine.
În concluzie, „Iona” este una dintre cele mai semnificative drame existentiale, construita pe un monolog din care nu
lipseste ambiguitatea, ironia, limbajul aluziei.
În opinia mea, „Iona” este o imagine a modului în care condiţia omului modern se reflectă în textul literar, o parabolă
care ilustrează indirect o situaţie de viaţă specifică tuturor gânditorilor din epoca modernă. Piesa lui Marin Sorescu impune o
viziune modernă asupra lumii, prin abordarea enigmei existențiale, a temei singurătății umane. Prin personajul său, pune
accent pe condiția tragică a omului, a cărui șansă de a-și depăși destinul este cuvântul, logos-ul, care permite libertatea, cel
puțin de exprimare a dilemelor, slăbiciunilor.

Dacia literară

În secolul al XIX-lea conştiinţa scriitorilor de a realiza o literatură care să ne legitimeze la nivel european se
manifestă cel puţin în două rânduri: mai întâi prin eforturile paşoptiştilor de la Dacia literară, în frunte cu Mihail
Kogălniceanu (1840), apoi prin studiile lui Titu Maiorescu şi prin activitatea contemporanilor săi de la
Societatea Junimea.
Perioada paşoptistă a reprezentat pentru literatura română o epocă de afirmare, de renaştere şi de progres, fiind
caracterizată prin eforturile scriitorilor paşoptişti de sincronizare cu Occidentul şi de modernizare a structurilor
epice, lirice şi dramatice.
Dintre publicaţiile epocii, Dacia literară reprezintă revista cu cel mai mare impact asupra contemporanilor şi a
posterităţii,
Titlul revistei  este ales semnificativ, pentru a exprima unitatea de neam şi ţară, Dacia, idealul de unire al
românilor. Dacia literară îşi propunea să fie o revistă în ale cărei pagini să se regăsească exclusiv articole pe teme
literare şi fragmente ale creaţiilor de ultimă oră, ale căror autori să aparţină tuturor celor trei provincii româneşti.
În primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu publică articolul-program sub titlul „Introducţie”, în care
evidenţiază principalele idei care vor sta la baza creării şi orientării literaturii româneşti şi care este considerat
primul manifest al romantismului românesc.
Una dintre cele mai importante idei din acest articol este promovarea unei literaturi originale şi naţionale, prin
diminuarea excesului de traduceri şi a imitaţiei litreraturii occidentale. Paşoptiştii combat superficialitatea şi
îndeamnă la crearea unor opere care să reflecte realitatea şi spiritualitatea românească. În acest sens ei oferă
contemporanilor câteva repere tematice pentru creaţiile lor: ei le recomandă să se inspire din trecutul patriei, din
folclor şi din frumuseţile naturii, ceea ce reflectă orientarea lor estetică spre romantism.
Nu în ultimul rând, paşoptişii de la Dacia literară luptă pentru impunerea unei limbi române literare şi unitare,
eliminând excesul de cuvinte greco-turceşti din lexic, preferând neologismul de origine latină, luptând pentru
impunerea alfabetului latin şi a principiului fonetic în ortografirea limbii române şi înlăturând formele dialectale.
Articolul- program, Introducţie la Dacia literară rămâne textul reprezentativ al ideologiei paşoptiste, ilustrând înalta
conştiinţă scriitoricească a unei intregi generaţii.
Revista publică în primul ei numar și câteva texte care pot fi considerate reprezentative și exemplare pentru
evoluția romantismului romanesc, dintre acestea, un model încă nedepășit al genului rămâne nuvela Alexandru
Lăpușneanu a lui Costache Negruzzi.

DE VORBIT DEASPRE ALEXANDRU LAPUȘNEANU !!!!!!!

  În opinia mea, Dacia Literara a fost publicația care a redresat literatura română și a deteminat dezvoltarea
ulterioară a literaturii române.
JUNIMEA
În secolul al XIX-lea conştiinţa scriitorilor de a realiza o literatură care să ne legitimeze la nivel european se
manifestă cel puţin în două rânduri: mai întâi prin eforturile paşoptiştilor de la Dacia literară, în frunte cu Mihail
Kogălniceanu (1840), apoi prin studiile lui Titu Maiorescu şi prin activitatea contemporanilor săi de la
Societatea Junimea.
Societatea Junimea este cea mai importanta grupare ideologică și culturală din a doua jumătate a secolului
19. Ceea ce i-a unit pe cei care au pus bazele acestei grupări a fost dorința de a organiza societatea, cultura și
literatura română.
Junimismul include atât elemente de ruptură față de trecut, cât si tendințe de continuitate cu direcția inițiată
de Mihail Kogălniceanu în „Dacia literară”. Idei si teme comune sunt: promovarea unei literaturi
originale, aplicarea principiilor valorice în actul critic. Mai departe, Junimea inseamnă o ideologie nouă, o
raportare a modelului literaturii romanesc la cel european.
Obiectivele Junimii au fost:
-răspândirea spiritului critic,
-încurajarea literaturii nationale,
-scoaterea în față a intelectualilor romani,
-originalitatea culturii și a literaturii române,
-crearea și impunerea valorilor nationale,
-educarea oamenilor prin cultură,
-unificarea limbii romane literare.
Pentru a promova ideile Junimii, se înființețază la Iași revista „Convorbiri literare”, în care se vor publica și
principalele opere ale scriitorilor de valoare ai epocii.
Primul critic literar român care şi-a fundamentat poziţia critică de demascare a operelor mediocre şi de
restabilire a valorilor literare pe baza unei judecăţi filosofico-literare, a fost Titu Maiorescu, unul dintre fondatorii
societăţii Junimea. Domeniile de manifestare ale spiritului său critic sunt numeroase: limba română, literatura,
cultura, estetica, filosofia. Studiile sale au reprezentat analize complexe ale situaţiei în care se afla literatura română
în cea de-a doua jumătate a secolului al 19 -lea, oferind totodată noi direcţii demne de urmat în vederea redresării
culturale.
În articolul său „ O cercetare critică asupra poeziei românești”, Maiorescu afirma că poezia, ca toate artele,
exprimă frumosul, spre deosebire de știință care se ocupă de adevăr. Cea mai importantă deosebire dintre adevăr și
frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei sensibile. Prima consiție, cea mai
importantă este ca poezia, epică, lirică sau dramatică, să trezească în mintea cititorului imagini sensibile, care să îl
emoționeze.
Primul scop al articolului este acela de a ajuta poeții înăscuți să își perfecționeze felul de a scrie, iar al doilea
scop al articolului este acela de a ajuta publicul să își de-a seama care sunt poezii cu adevărat prețioase
 În articolul numit „ Comediile lui Caragiale”, Maiorescu lansează ideea că valoarea unei opere nu are nici o
legătură cu calitatea umană și că valoarea unei opere constă în capacitatea de a ridica cititorul din lumea în care
trăiește și să îl purifice prin artă. Titu Maiorescu afirma despre comediile lui Caragiale că sunt lucrări originale și că
pun în scenă stereotipuri umane din viața noastră socială și le dezvoltă caracteristicile, cu obiceiurile lor, cu
limbajul lor, însă puse în situațiile alese de autor.
Mentor al junimiştilor, Titu Maiorescu el are nu numai meritul de a fi trasat principalele direcţii de
dezvoltare a literaturii române, dar şi pe cel al intuirii geniilor, aşa cum a dovedit-o în cazul lui Eminescu, sau pe cel
al susţinerii şi promovării valorilor.
În concluzie, având în vedere domeniile în care s-a desfăşurat activitatea membrilor societăţii junimiste şi
contribuţia lor semnificativă la dezvoltarea culturală a societăţii române la sfârşitul secolului al XIX-lea, se poate
afirma că această grupare a creat premisele dezvoltării unei literaturi originale şi valoroase.