Într-o vreme a incursiunilor filozofice holistice și integrative, a încăierării

dintre sensuri care exclud simple dihotomii, trihotomii sau ramificări oricât de
laborioase, prin afirmarea tot mai vociferantă a unor discipline teoretice și arte
care prespun inter-, multi și pluridisicplinaritate, o vreme în care, trecând în
alt mileniu, au fost reinterpretate temerile și erorile rațiunii și imaginației,
inclusiv cele care aparțineau mișcării New Age, unele spirite confuze au readus în
discuție noi întretăieri de idei la intersecția dintre ezoterism, misticism,
gnosticism cu origine în doctrine neoplatonice ș.a.

Deoarece misticismul e considerat a fi o credință în atingerea uniunii cu

divinitatea prin comuniune sau participare la adevăruri sacre revelate sau
revelatorii, participare la ființa divină în anumite manifestări perceptibile sau
intuitive ale sale, eu consider că misticismul este o săgeată care nu își atinge
ținta, ci are o traiectorie parabolică cu vârful aproape la jumătatea distanței
către țintă. Deoarece, în ultimă instanță, toate școlile filozofice reiterează pe
termen lung aceleași adevăruri despre univers și oameni, misticismul face acest
lucru doar într-un mod mai puțin nuanțat sau direct. Dar ceea ce urmează să scriu
se referă la o experiență oarecum mistică a participării mele la formele universale
ale diverselor manifestări ale naturii sau creațiilor omenești în mediul citadin,
unde densitatea populației transformă în bun public multe experiențe intime.

Odinioară, mai înainte ca toamna să muște cu adevărat din frunzele livezii din deal
a bunicului, situată într-o regiune unde vara întârzia prin păduri ascunse printre
dealurile ocolite de râul Olt, în Țara Făgărașului, am urcat și eu pe deal cu un
aparat foto mic să mă împărtășesc din frumusețea pământeană a naturii lui Dumnezeu,
fiindcă relația mea cu divinitatea a fost dintotdeauna trăită în miezul lucrurilor
vii, contemplând cu ochii treji, dar fără efort de gândire și în tăcere, cum stau
sau cum trec norii, cum se duc frunzele și zăpezile sau cum apare în lume un vițel
și reflectam la simțeam eu ca fărâmă a lumii în acele momente. Adesea simțeam că
trebuie să merg mai ales într-o direcție în care îmi dădea inima ghes. În ziua
aceea de sfârșit de vară bătea vântul și am zărit un obiect mișcător, care, astfel,
atrăgea atenția asupra lui, într-un pom destul de tânăr. M-am apropiat și am filmat
câteva minute cu aparatul foto legănarea unei frunze uscate timpuriu, gata de a
cădea din pom, dar fără să cadă, în ciuda vântului, fiindcă era prinsă puternic de
un fir de păianjen, abia vizibil. Nu știu cum s-a întâmplat – oare păianjenul avea
casă acolo, și dacă nu, atunci cum prinsese în drumul lui singura frunză uscată din
pom? Această imagine mi s-a părut poetică și am scris o mică poezie inspirată de
acea frunză.

După ani, mi-am reamintit imaginea aceea, rămasă în memoria cardului foto. Și de
poezia de demult. Am hotărât să scriu o altă poezie, mai bună decât cea inițială,
de fapt am încercat să scriu o altă poezie, în care să existe și imaginea acelei
frunze, dar frunza să nu fie motivul principal al poeziei. Apoi am plecat la
plimbare pe străzile din apropierea locuinței mele și, tot întâmplător, am mers pe
o stradă care exista demult în memoria mea, fiindcă acolo locuisem mai demult. Am
hotărât în mod conștient să intru în spațiul verde din spatele blocului de
odinioară și m-am așezat întâmplător pe o bancă. Am ridicat privirea și am
descoperit deasupra mea o frunză care se legăna, prinsă într-un fir de păianjen.
Era deja septembrie, erau și alte frunze uscate, dar, oriunde întorceam privirea,
nu era niciuna asemănător captivă pe un fir de păianjen, cum era cea pe care o
fixasem din primul moment.

Adeseori am trăit genul acesta de întâmplări în care am descoperit repetabilitatea

unor fenomene sau obiecte aparent la voia întâmplării și legătura dintre lumea mea
mentală, subiectivă, cu aceste fenomene și obiecte. Este vorba de un fel de
experiență mistică, în care individul este angrenat, cu voința sa conștientă cu
tot, într-un întreg logic din mediul care îl înconjoară. Se poate vorbi despre
conectivitate cu restul lumii ca întreg și despre sincronicitate ca teorie a
cauzalității. Un alt exemplu dintre numeroase de acest fel este următorul. Mergând
întâmplător pe stradă aproape de o stație de taxiuri, s-a distins drept ceva ciudat
un taxi de la firma Nicolae Bălcescu, care s-a desființat, sau nu venea în zona mea
sau funcționa sporadic. Cu puțin înainte sau după această întâmplare, am deschis
absolut întâmplător un dulap vechi cu câeva rafturi cu cărți pe care le aeriseam
rar de tot și am început să fac curat. Dintr-odată am luat la întâmplare o carte și
era de la editura Bălcescu, care nu mai prea funcționa, la fel ca firma de taxiuri
cu același nume. Am luat la întâmplare altă carte din cele câteva zeci care erau pe
acelea rafturi și era o carte de Iris Murdoch – Mașina de iubit, cea sacră sau
profană. Am deschis-o la întâmplare și s-a deschis exact la numele unui filozof la
care tocmai mă gândisem cu puțin timp mai înainte. În viața mea, cuvântul
descoperit întâmplător scris din cărți fie a urmat unei experiențe deja trăite, fie
a fost un preambul al acesteia. Cele două fapte care apar sincronizate - nu
neapărat în același cadru spațio-temporal, ci în lumea semnificațiilor anumitor
indivizi. Ele pot fi cuvinte sau structuri propoziționale, dar și cuvinte urmate
sau precedate de un avatar concret, obiectual. Despre sincronicitate nu se poate
vorbi decât în raport cu lumea psihică subiectivă a unui individ oarecare. În
experiența mea am întâlnit și asocieri întâmplătoare de evenimente concrete,
obiectuale, care șuntează altfel medierea prin cuvinte – de exemplu privesc o
floare undeva lângă drum din întâmplare și apoi, mergând pe stradă, văd o floare
similară imprimată pe tricoul unei fete.

Asumpția mea e că universul e în întregime organizat logic, adică elementele sale

componente se relaționează logic între ele. Dar e vorba de o logică în care atât
simbolurile – care au de fapt corporalitate odată ce apar scrise sau gândite într-
un sistem logic -, cât și operatorii abstracți care conectează aceste simboluri, au
corespondent în lumea concretă și substantivată prin această logică simbolică.
Astfel, universul este în întregime logic, dar semnificația sa, dacă există, nu
este umanoidă – adică nu e adaptată pentru sistemul cognitiv al omului. Există
categorii de obiecte similare și între obiectele unui subsistem există relații de
interdependență, de participare continuă la crearea sau eliminarea altor
subsisteme. Categoriile universului sunt totuși cognoscibile, apte de a fi descrise
sau acceptate, dar unele nu au semnificație verbală universală, așa cum e în cazul
similitudinilor. Sunt aspecte care evadează din corsetul conceptelor și prin urmare
a sensurilor, ca atunci când ne gândim că e o coincidență fantastică, dar nu găsim
niciun motiv rațional ca acea coincidență să existe.

Similitudinile pot lega prin relații logice diverse fenomene sau obiecte, care sunt
similare ca formă, în sensul de tipar sau matriță. Relațiile acestea au diverse
componente care sunt ințiate de logica sistemului în aproape același moment, fiind
deci sincrone. Dacă sunt satisfăcute anumite condiții de manifestare a unor relații
între obiecte și fenomene prin similitudine, atunci va exista și sincronicitatea de
apariție a altor obiecte și fenomene în câmpul conștiinței subiectului uman:
propriu-zis subiectul percepe și conștientizează legătura miraculoasă dintre sinele
său individual și univers. Așadar, eu afirm că similitudinile - adică apartenența
în psihicul individului a unor obiecte sau cuvinte la anumite categorii, poate
conduce la fenomenul sincronicității, adică la un efect aparent straniu. Alții
gândesc că ”contrariile se atrag”, tot așa cum e evident că între doi poli
electrici poate să circule un curent electric. Eu afirm că în cazul acestor
fenomene de sincronicitate cauza ar fi similitudinile. Dar ce sunt aceste
similitudini?

La nivelul sistemului reprezentat de incluziunea omului în lumea exterioară sieși,

comunicarea între părțile sistemului se face prin existența lucrurilor, nu prin
esența lor, adică nu prin semnificația atribuită de subiectul conștient. Iar
această existență este mai degrabă un concept transcedental, care poate fi încadrat
simbolic în teorii filozofice, precum cele platonice, dar și prin numeroase alte
teorii, chiar mai recente. Formele sau ideile platonice exprimă cel mai simplu
conceptul de similitudine. Comunicarea între părțile sistemului se actualizează în
lumea perceptibilă conștient, în contingent, odată ce s-a realizat participarea
unor fapte transcedentale la aceeași relație de similitudine.
Astfel, atât cuvintele, cât și obiectele sau fenomenele desemnate de ele, prezintă
similitudini cu alte obiecte sau fenomene, uneori ele par chiar superpozabile,
identice, dar acest lucru nu e posibil în lumea reală. Două sau mai multe părți din
sistemul psihic inconștient al individului comunică între ele fără știrea persoanei
respective (uneori pot fi parțial conștientizate). Contextul obiectual și
lingvistic permite astfel de apropieri între îndivid și lume, până la comuniune,
identificare cu obiectul sau altfel de experiențe mistice. Aceste relații pot părea
mistice, adică insuficient clarificate, cu toate că ele apar simbolic și
asemănătoare și în teoriile celor care resping misticismul, care iau în considerare
altfel de premise, dar ajung la același rezultat de cunoaștere integrativ.
În mod real, similitudinile sunt de ordin material, fie că e vorba de lucruri
similare, fie că e vorba de cuvinte, caz în care ceea ce contează pentru apariția
relației este forma obiectuală, sonoră, a cuvântului – omonimiile și paronimiile
sale. Transformările în lumea sensibilă sunt antrenate de similitudini formale,
materiale și sensibile în același timp. Apariția industriei de serie, a culturii de
masă și a tiparului sau internetului (globalizare și interconectare culturală) sau
a altor metode de comunicare a informației facilitează realizarea unor rețele de
funcționare neurolingvistică care includ din ce în ce mai mulți oameni bogați în
ceea ce privește posesiunile intelectuale și numărul sporit de ferestre deschise
către energia transformatoare a similitudinilor.

În acest tip de comunicare între sine și lume nu există loc pentru semnificație ca
forță a schimbării. Semnificația, adică transmiterea unui sens, este cheia
înțelegerii în cazul unei comunicări protejate de zgomot, între doi sau mai mulți
locutori, și chiar și în astfel de cazuri nu poate fi transmisă cu adevărat
semnificația mesajului către destinatar, fiindcă semnificația este bazată pe
miriade de experiențe subiective, legate de un anumit cuvânt sau de un bloc coerent
de propoziții. Dacă sensul se transmite – parțial – aceasta se petrece numai când
colocutorii împărtășesc aceeași semnificație sau o semnificație similară, așadar
dialogul este aparent inutil, fiindcă nu aduce nimic nou. Cu toate acestea, oamenii
percep dialogul ca având noimă sau înțeles, datorită faptului că, prin comunicare
directă cu alți oameni, pot fi clarificate intrapersonal, în forul interior al
individului, diverse semnificații sau pot fi adoptate noi semnificații, care pot fi
contrare sau asemănătoare celor inițiale, desigur nu identice. Acesta e rolul de
catalizator al comunicării.

Ceea ce se transmite, chiar și în cazul comunicării directe, face-to-face, este

forma sonoră, vizuală sau pipăibilă (în alfabetul Braille) deci Ideea, tiparul
fizic al cuvintelor care poartă semnificații. Oamenii percep semnificația drept
lucrul care se transmite și nu invers. Prin enculturație, omul învață limba, prin
urmare devine purtătorul unor foneme asociate cuvintelor pe care le învață. Această
formă sonoră a cuvântului este imprimată în memoria individuală și apare pe harta
auditivă a altor indivizi care vorbesc aceeași limbă, unele foneme apărând similare
în limbi diferite. Cuvintele acționează ca intermediari între diferite arii
corticale auditive ale oamenilor, iar ariile vizuale sunt interconectate prin
perceperea obiectelor similare și prin lecturarea cuvintelor. Prin aceste afirmații
eu descriu societatea drept una televizată – adică o lume în care proprietatea de
conectivitate a creierului permite o anume comunicare cu alte creiere inteligente,
prin forma sonoră sau vizuală a cuvintelor și prin forma obiectelor ca atare.
Astfel și indivizi care aparțin unor popoare sau etnii diferite pot fi incluși în
diferite rețele neurolingvistice comune, în cazul în care sunt percepute forme
sonore asemănătoare sau aparent identice ale cuvintelor, care pot să aibă sensuri
diferite în două sau mai multe limbi. Sunt în mod sigur implicate și ariile
corticale care deservesc alte simțuri – care comunică informații similare,
împărtășite ca în religia creștină, despre mirosuri, gusturi, atingeri. În ceea ce
privește semnificația dobândită de oameni prn comunicare cu alți oameni sau cu
mediul înconjurător, ea este un rezultat sinergic, care implică asocieri corticale,
unice și personale, ale răspunsurilor la stimuli din memoria imediată sau din
istoria vieții individului. În mod cert oamenii comunică și prin transmitere
instinctuală, nu doar prin sensurile și semnificațiile incluse în computerul
personal. Aceste gen de comunicare nonverbală arată că rețelele neuronale ale
oamenilor sunt acordate la ritmul, forma și sunetul lumii care îi înconjoară, o
lume în care există și alți oameni, de asemenea acordați în modul lor personal la
ritmurile cosmice și biologice din univers. În aceste sens se poate aminti zicala
”Surdul nu aude, dar le potrivește.”, fiindcă, deși oamenii nu comunică între ei
sensuri și idei identice, totuși, prin simplul fapt de a fi biologic înzestrați cu
substanță nervoasă corticală și subcorticală, ei participă la comunicarea inter și
intrapersonală a altor oameni, la fel cum solul hrănește pădurea. Prin aceasta,
indivizii, care vorbesc diferite limbi, nu aud ceva prin cortexul lor auditiv, dar
potrivesc, adică organizează informațiile aflate în lumea terestră, dar și în
propria lor lume mentală, la un moment dat. Deoarece aparținem și lumii biologice,
nu putem avea pretenția unei comunicări precise, precum cea dintre două sau mai
multe computere, și chiar și aceea nu e o oglindă perfectă. Oamenii trăiesc însă
într-o galerie de oglinzi alcătuită din diverși alți oameni, fiecare dintre ei cu
alt intelect propriu.

Acest câmp de informații comune – prin informații mă refer strict la stimuli

(cuvinte sau proprietăți ale obiectelor sau fenomenelor), care activează în mod
similar ariile corticale ale indivizilor și duce la răspunsurile lor similare –
este, în opinia mea, cauza sau originea creării sensului sau semnificației pentru
un individ în mediul său intra și interpersonal, datorită unor multiple, dar
idiosincrazice, coordonări ale activității diverselor părți ale sistemului lui
nervos. De asemenea, aceleași similitudini între formele și proprietățile fizice
ale cuvintelor sau obiectelor, deci apartenența la același tipar sau Idee virtuală,
pot facilita apariția fizică în mediul individului, în mod aparent misterios, a
unor obiecte sau cuvinte legate de forma sonoră sau vizuală etc. a stimulilor
inițiali, apariție interpretată drept coincidență, noroc, ghinion, experiență
mistică sau magică, sincronicitate ș.a., sistemul nervos al individului fiind
factorul intermediar sau mediator.

Propriu-zis există două lumi diferite în viața psihică a omului - a cuvântului și a

lumii obiectuale, cu mențiunea că, uneori, aceste lumi se unesc în conștiința
omenească, dând sens sau semnificație. Această concepție nu contrazice
identificarea cuvintelor drept factori mediatori.

Eu nu consider sincronicitatea sau altfel de forme de cauzalitate drept îngrădire a

libertății sau liberului-arbitru, ci drept factor constitutiv, inerent condiției
umane.