Sunteți pe pagina 1din 3

Morfologie

Prepoziția

Def. Prepoziția este o parte de vorbire neflexibilă care nu are un înțeles de sine stător, de aceea nu
poate avea nici funcție de parte de propoziție. Ea are rolul de cuvânt ajutător sau intrument gramatical
întrebuințat pentru a face legătura între un atribut sau un complement și partea de vorbire pe care o
determină. Ea se analizează împreună cu atributele sau complementele pe care le precedă:

Suliți de aur tremură pe pânza lată a râului.


Meșteșugul este brățară de aur.
După război mulți viteji s-arată.
”Sosind la Șiria, cetele trec de-a curmezișul prin sat.” (Ioan Slavici, ”Pădureanca”)

Clasificare

1. După structura lor, prepozițiile sunt de două feluri:


a) Simple: a, către, contra, cu, de, fără, din, în, pe, peste, sub, la, prin, din etc.
b) Compuse: de la, de pe la, de lângă, de pe lângă, fără de, de pe, de peste, de prin, de după
etc.
c) Unele prepoziții au elementele componente contopite într-un singur cuvânt: despre,
dinspre, înspre, asupra, deasupra etc.

2. După regimul cazual, prepozițiile sunt de trei feluri:


a) Prepoziții care cer cazul Ac.: pe, sub, lângă, în, din, cu, despre, peste, de pe, înspre,
dinspre, după, prin, de peste, de printre, la etc.
b) Prepoziții care cer cazul G.: asupra, contra, împotriva, împrejurul, dimprejurul, dinaintea,
înaintea, înapoia, deasupra, dedesubtul etc. (le recunoaștem după forma articulată)
c) Prepoziții care cer cazul D.: grație, mulțumită, datorită, conform, contrar, potrivit,
aidoma, asemenea, asemănător.
d) Unele prepoziții provenite din adverbe, când sunt folosite cu formă nearticulată cer cazul
D. : împotrivă(-mi), înainte(-ți), dedesubtu(-i), deasupră(-ți), împrejuru(-ne) etc.

Locuțiunile prepoziționale

Def. Locuțiunile prepoziționale sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte cu valoare de
prepoziție. Locuțiunile prepoziționale sunt formate din una sau două prepoziții și o altă parte de vorbire,
(substantiv articulat sau nearticulat, adverb articulat sau nearticulat, mai rar adjectiv)

Clasificare

După regimul cazual, locuțiunile prepoziționale sunt de două feluri:


a) Locuțiuni prepoziționale care cer cazul Ac.: dincolo de, aproape de, față de, împreună cu,
înainte de, în timp de, cu scopul de, din cauză de, afată de, în loc de, alături de, cu privire
la etc.
b) Locuțiuni preoziționale care cer cazul G. (în alcătuirea cărora intră un substantiv, un
adverb sau un adjectiv articulat): în fața, în afara, în urma, din pricina, în mijlocul, în
spatele, la dreapta, la stânga, de-a lungul, în susul, în josul, din cauza, în ciuda, de-a latul,
de-a lungul, în largul, în vederea, în locul, în afara, în timpul, cu scopul etc.
c) Locuțiuni prepoziționale care cer cazul D. (provenite din locuțiuni prepoziționale în G.) :
în față-mi, în spate-i, în urma-ți, în mijlocui-i, în afara-ți, în ciuda-i, în susu-i, în josu-i, în
preajma-ți etc. Ele sunt însoțite de pronume personale, formă neaccentuată, caz D, de
care se leagă prin cratimă.

Morfologie
Conjuncția

Def. Conjuncția este partea de vorbire neflexiilă care leagă părți de propoziție și propoziții de
același fel sau introduce în frază propoziții subordonate. Pentru că are rol de instrument gramatical (nu are
sens lexical), conjuncția nu are funcție sintactică.

”Paraschiv, Nilă și Achim nu erau de firea lor niște copii tăcuți, moi ori lipsiți de veselie.” (Marin Preda,
”Moromeții”) – leagă două subiecte și două atribute
”Deodată ridică ochii / și mă privi. Apoi își coborî încet pleoapele... / și nu-mi răspunse. Voia totuși / să-
mi arate / că-mi era recunoscător.” (Mihail Sadoveanu, ”Nicoară Potcoavă”)

Obs. Spre deosebire de celelalte conjuncții care fac legătura între două propoziții și care nu au
decât acest rol de cuvinte de legătură, conjuncția ”să” are un rol dublu: este semn (marcă) al modului
conjunctiv și, în același timp, face și legătura între două propoziții.

Clasificare

1. După structură conjuncțiile pot fi:


a) Simple: că, să, de, și, nici, dar, iar, însă, ci, sau, or, ba, sau, fie, încât, întrucât, fiindcă, deoarece,
deci, deși, căci, așadar, dacă etc.
b) Compuse: ca să, ci și, cum că, etc.
2. După raporturile sintactice pe care le stabilesc, conjuncțiile pot fi:
a) Coordonatoare (leagă părți de popoziție sau propoziții de același fel): și, nici, dar, iar, însă, ci,
sau, ori, fie, deci, așadar, vasăzică
b) Subordonatoare (introduc propoziții subordonate): că, să, dacă, de, ca... să, decât, parcă, până,
fiindcă, deoarece, încât, căci, deși etc.

Locuțiunea conjuncțională

Def. Sunt grupuri de cuvinte cu valoare de conjuncție. Între cuvintele ce alcătuiesc locuțiunea
conjuncțională se află o conjuncție sau o parte de vorbire cu rol de conjuncție (pronume sau adverb
relativ).
La rândul lor, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare pot fi:
1. Copulative: și, nici nu numai... ci și, nu numai....dar și,
și la fel și, precum și, cât și
2. Adversative: dar, iar, însă ci, dar nici, însă nici numai că, în schimb
3. Disjunctive: sau, ori, fie, sau nici, ori nici, fie nici, sau...sau,
ori...ori, fie...fie -
4. Conclusive: deci, așadar, va să zică, care vasăzică în concluzie, de aceea, prin urmare,
în consecință

De asemenea, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare sunt:


1. Nespecifice – introduc subordonate diferite: că, să, dacă, de, ca să, ca...să
2. Specifice: introduv anumite propoziții subordonate:
- Conjuncții subordonatoare: decât, parcă, până, fiindcă, deoarece, căci, întrucât, deși, încât etc.
- Locuțiuni conjuncționale subordonatoare: fără să, după cum, după cât, ca și cum, ca și când,
în timp ce, în vreme ce, până ce, din cauză că, din pricină că, pentru că, din moment ce, de
vreme ce, cu scopul să, pentru ca să, în caz că, cu condiția să, cu toate că, măcar că, măcar să,
chiar dacă, chiar de, încât să, cât să etc.

- Bibliografie: Ștefania Popescu, ”Gramatică practică a limbii române”, Editura Didactică și


Pedagogică, București, 1983