Animalul inimii

Argumente in favoarea feminismului care să justifice organizarea textului

(specificitatea textului).

Putem vorbi despre existenţa unei scriituri feminine în cazul textelor Hertei
Müller? Cel puţin în cele cîteva volume traduse în româneşte faptul pare destul de
discutabil şi, în orice caz, irelevant. Nu intră, fireşte, în discuţie versurile-colaj în
limba română din Este sau nu este Ion, care ţin de un registru particular al
experimentului lingvistic. În schimb, Încă de atunci vulpea era vînătorul, Regele se
înclină şi ucide sau Animalul inimii relatează şi despre condiţia feminină în anii
comunismului crepuscular pornind de la experienţa directă de viaţă a unei autoare
ontologic înstrăinate şi captive. Dar această condiţie feminină nu apare tematizată
explicit, nu e ideologizată, ci subordonată general-umanului. Herta Müller nu a fost şi
nu este o militantă feministă care luptă, unilateral, pentru emanciparea femeii, ci un
om liber care întîmplător este şi femeie, şi care scrie consecvent despre viaţa dintr-o
lume neliberă, bîntuită de prezenţa nebuloasă a Răului. În scrierile sale ce alcătuiesc,
împreună, un continuum confesiv, Herta Müller deconstruieşte critic, pornind de la
resorturile limbii şi ajungînd la cele ale societăţii, o întreagă cultură a traumei, cu
implicaţii deopotrivă literare şi existenţiale, dar această traumă nu-i aparţine doar ei; îi
aparţine, în egală măsură, propriei familii, prietenilor şi apropiaţilor, propriei
comunităţi, lumii în care trăieşte.

Raportul sistem social (comunismul opresiv şi sensibilitatea individului).

Într-un plan strict epic, Animalul inimii derulează întîmplări semnificative

(unele, aparent nesemnificative, de fapt urmărind o raţiune internă) trăite de patru
tineri germani din Banat, o fată şi trei băieţi – Edgar,Georg şi Kurt şi apropiaţii lor,
într-un cadru istoric care le era complet ostil. Alienarea lor cunoaşte un dozaj
progresiv şi fără ieşire. Singurele acţiuni demne de interes pentru etnicii germani par a
fi planurile de evadare, zădărnicite, însă, de „dictator şi de paznicii săi“ sau, cu o
sintagmă elocventă pentru proza Hertei Müller, de „cei ce lasă în urma lor cimitire“:
„Toţi trăiau cu gîndul emigrării. Voiau să treacă Dunărea înot pînă ce apa devenea
străinătate. Să alerge pe urmele porumbului pînă ce solul devenea străinătate. Li se
citea în ochi: îşi vor cumpăra curînd, de toţi banii pe care îi au, hărţi de teren de la
topografi“ (p. 50).

1
 Ilustrări în text ale titlului (contextualizare)

Ce este „animalul inimii”? Poate sinele, poate personalitatea, intimitatea în tot

cazul, ceea ce scapă cuvintelor, în ciuda atîtor definiţii negre. Oricum, prietenii
şvăboaicei au cîte un animal al inimii, fiecare. O lume a personajelor shizofrenice din
jurul şvăboaicei, aici bătrîna unguroaică, dna Margit, între accese de furie şi de
exaltare religioasă, subtilizatoare a hostiei din care se împărtăşiseră enoriaşii, avea
permanent o pungă plină cu resturi de hostie din care mînca avidă, o bunică nebună ce
vorbeşte bărbatului ei, alias bunicul, mort deja: „Să nu dormi, animalul inimii tale încă
nu e acasă”. În momentele de suferinţă, animalul inimii iese afară; o femeie sărmană,
cu un bărbat rău şi beţiv, cu copii, se spovedeşte naratoarei: „Sughiţa, i-am simţit
animalul inimii săltîndu-i din burtă în mîna mea. Sărea încoace şi-ncolo în timp ce-o
mîngîiam, din ce în ce mai repede.” Trei timpuri majore: al copilăriei (şi copilăriile,
smintelile pe alocuri ale diferitelor personaje), timpul din Germania, patria libertăţii, şi
în România, înainte de plecare, cu drumuri pe la căpitanul Piele, securistul de serviciu.

Frica ca element organizator al universului evocat. Amintiri şi traume ale

copilăriei, adolescenţei şi maturităţii.

Animalul inimii e, pornind chiar de la titlu, o mărturie poematică a anilor trăiţi

în România comunistă, a unei duble înstrăinări – ca reprezentantă a unui grup etnic
minoritar, într-o ţară cu un regim politic dictatorial, care, spre sfîrşitul său, a cunoscut
şi derapajul naţionalismului. Aceste condiţii explică prezenţa repetată, în text, a
cuvîntului „frică“, care se extinde, ca stare, pentru toate personajele. Frica dictează
viziunea unei „Alice în ţara spaimelor“: „În timpul mersului nu se auzea nici un
zgomot de motor, nici un uruit, nici o frînă, nici o roată. Doar lătratul cîinilor. Era atît
de puternic, de parcă de două ori pe zi ar fi trecut pe lîngă fîntînă cîini pe roţi. La caii
în pantofi cu tocuri se mai adăugau şi cîinii pe roţi“ (p. 42). Nici comunicarea între
semeni nu mai poate fi naturală, ci presupune un cod. Scrisorile ascund, sub semne sau
cuvinte neutre, întîmplări traumatizante: „O propoziţie cu o foarfecă de unghii pentru
interogatoriu, spuse Kurt, pentru percheziţie, o propoziţie cu pantofi, pentru filaj, una
cu guturai. După formula de adresare, întotdeauna semnul exclamării, la ameninţarea
cu moartea, numai o virgulă“ (p. 81-82). De fapt, întreg romanul e conceput ca un text
codat; asupra sensului unor cuvinte, cititorului i se va atrage atenţia, după cum am
văzut. Pe altele trebuie să le traducă singur.

2
Metafore ale identităţii marginalului (român în Germania, german în România).

„Stăteam complet goală în colţul odăii, am spus. Trebuia să cînt cîntecul.

Cîntam ca apa, nu mă mai jignea nimic, brusc pielea mea era groasă cît degetul. ă...]
Cred că nu se uita la mine. Se uita pe stradă. Pe cer, printre copaci, putea să-şi
imagineze mai bine cum arăt cînd sînt moartă“ (p. 132-133).

Materia romanului e punctată, din loc în loc, de pasaje al căror personaj central
e „copilul“, un construct literar care, la Herta Müller, concentrează toate nedumeririle
primei vîrste, proiectîndu-le pe singurătatea şi perplexităţile adultului. Asemenea
fragmente anticipează dramatic existenţa personajului. Pentru tînăra femeie,
supravieţuirea, în împrejurările date, devenise imposibilă, sinuciderea apărînd ca
soluţie. Nici visul emigrării în Germania, concretizat, nu poate anula traumele
îndelung suportate. Dintre cei patru prieteni, Georg se va sinucide la puţin timp după
ce ajunge în „lumea liberă“, unde, totuşi, urma să fie, pentru mult timp, un străin, iar
Kurt, chiar după ce îşi plănuise emigrarea, va renunţa definitiv la lupta cu „băutorii de
sînge”.

Fişier internet pentru „literatura transgresivă” şi „pactul ficţional”.

Ficţiunea transgresivă reprezintă un gen de literatură care se concentrează pe

personaje care se simt limitate de normele şi aşteptările societăţii şi care încalcă aceste
norme într-un mod anormal sau ilicit. Pentru că sunt revoltaţi contra normelor de bază
ale societăţii, protagoniştii de literatură transgresivă pot părea bolnavi psihic, anti-
sociali sau nihilişti. Genul cuprinde subiecte tabu cum ar fi drogurile, sexul, violenţa,
incestul, pedofilia şi criminalitatea.

Pactul ficţional presupune o înţelegere între autor şi cititor. Cititorul trebuie să

accepte că ceea ce autorul scrie e ficţiune. Trebuie să accepte, de exemplu, ca lupul
din Scufiţa Roşie chiar e un lup vorbitor şi totodată, trebuie sa semneze că nu va căuta
realitatea în scriitură. Că dacă autorul afirmă că pe 2 ianuarie la ora 10.30 a avut loc o
bătaie între doi tineri pe strada X din Bucureşti (şi ei au fost pe strada X la ora 10.30 şi
stiu bine că nu s-a întâmplat nimic), înseamnă că evenimentul s-a întâmplat doar în
universul fictiv al povestii scriitorului. Cititorii trebuie să accepte că tot ce sta scris în
carte e pură ficţiune. Că dacă e scris la persoana I, nu înseamnă că autorul şi-a scris
autobiografia, ci doar că s-a transpus ca personaj ficţional (care nu are legatura cu
autorul, persoana cu CNP) într-o lume ficţională pe care el singur a creat-o.

Privind retrospectiv, fiecare volum al autoarei germane e marcat de o sintaxă a

terorii, dar una distilată şi omniprezentă, îmbrăcată într-un limbaj lucid-infantil, în
fond, semn al unei retorici a refuzului şi înstrăinării. Fără să urmeze calea tradiţională,

3
 scriitoarea îşi „constrînge“ cititorul la a urma un tip de frazare particular, rezultat al
perceperii realului printr-o lentilă aproape suprarealistă, deloc străină (şi recunoscută
prin motto-ul din Gellu Naum) de literatura celui care a scris Zenobia. Refuzul unui
asemenea „pact ficţional“ ar face imposibilă lectura şi acesta e, probabil, indiciul unui
mare scriitor: îşi triază cititorii încă de la primele niveluri ale scriiturii.

Proza autoficţională – să povestesc despre mine prin personajele cărţii sau să

folosesc numele meu.

Intitulată „roman” cartea „Animalul inimii” are un puternic aer autobiografic.

Este povestită la persoana întâia şi eroina este o tânără de origine svabă din Banatul
românesc, a cărei traiectorie în societatea românească a anilor 70 şi 80 o urmărim din
perioada studenţiei până la emigrarea în Germania. Ca şi autoarea, eroina cărtii are o
ascendenţă „problematică” şi viaţa ei este marcată de păcatele generaţiei precedente,
tatăl ei fusese soldat în SS, şi reîntors după câţiva ani de prizonierat îşi reîncepuse o
viaţă marcată de faptele tinereţii şi întemeiase o familie a cărei viaţă avea să fie şi ea
impregnată de ororile acelor vremuri.

Paralela autobiografică nu pare dusă până la capăt. Lipsesc din profilul eroinei
cărţii câteva repere din biografia autoarei – de exemplu componenta literară. Apoi în
carte scriitoarea pare a avea nu o singură reflectare ci patru, personajului povestitoarei
adăugându-se grupul de trei prieteni, toţi bărbaţi, având biografii perfect similare –
descendenţi şvabi din familii de SS-işi. În general Herta Muller pare că aplică
tipologia de grup personajelor sale, o singura instanţiere părându-i-se insuficientă.
„Animalul inimii” este o carte de ficţiune şi nu una de memorialistică.

Adevărul rememorat este inventat literar printr un procedeu numit

„autoficţionalizare“, noţiune împrumutată de la Georges Arthur Goldschmidt. Punctul
său de plecare este încredinţarea că descrierea celor trăite are nevoie de destrucţia
percepţiei iniţiale şi reinventarea lucrului trăit prin limbaj: „Cele întâmplate cu
adevărat se manifestă insistent ca fenomen periferic căruia îi administrezi prin cuvinte
un şoc după altul. Când a devenit de nerecunoscut pentru sine însuşi, înseamnă că a
revenit în centru. Trebuie, mai întâi, să demolezi suficienţa de sine a lucrului trăit
pentru a scrie despre el – s-o coteşti din orice stradă reală într-una inventată, fiindcă
numai aceasta îi poate semăna din nou“. Scriitura autoficţională a Hertei Müller face
ca nici satul descris în Niederungen să nu fie de găsit în Niţchidorf, nici Timişoara din
Animalul inimii în Banat. Este vorba mai curând de o strategie estetică cu bătaie în
real. Voalarea eului prin scriitura autoficţională subminează tacticile persecutante ale
Securităţii. Interogatoriile apelează mereu la somaţia redactării autobiografiilor,
mizând pe faptul că acest gen textual provoacă o autotematizare a individului ce poate
scoate la iveală un sens altfel tăinuit. Literatura autoficţională răspunde presiunii
confesive a puterii.