În Epilog la romanul, Război şi pace , Tolstoi îşi expune crezul său asupra lumii, meditând asupra raportului dintre

individ şi masă,
dintre umanitate şi divinitate, dintre necesitate şi libertate, dintre relativ şi absolut, dintre macrocosm şi microcosm . Bătălia de la
Austerlitz este, cred, cea mai grandioasă încercare de a reda prin mijloace epice proprii, un mare eveniment istoric . Puţini scriitori s-
au încumetat să pornească într-o asemenea aventură. Tolstoi a reuşit să manevreze uriaşe mase de oameni şi numeroase personaje,
prinse într-o încleştare umană de proporţii. Romancierul îşi pune problema dacă evenimentele sunt dependente de ordinele date de
personalităţi istorice sau ordinele sunt dependente de evenimente. El se situează pe poziţia acestor fatalităţi istorice ,ordinele date
de personalităţile istoriei fiind o consecinţă a evenimentelor pe care aceştia cred că le pot controla, dar nu le controlează.

Război și pace[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Austerlitz este un eveniment major în romanul lui Lev Tolstoi Război și pace. Pe măsură ce bătălia este gata
să înceapă, prințul Andrei Bolkonski, unul dintre personajele principale, crede că "ziua care se apropie va
fi Toulonul sau Arcole-ul său",[39] aluzii la victoriile anterioare ale lui Napoleon. Andrei se gândește la glorie, chiar
spunându-și în gând că "voi mărșălui înainte și voi mătura tot ce îmi stă în cale".[39] Cu toate acestea, în timpul bătăliei,
Andrei este capturat de inamic și chiar își întâlnește eroul, pe Napoleon. Dar entuziasmul inițial fusese sfărâmat; acum
crede că: "atât de mic apărea eroul său cu vanitatea sa măruntă și bucuria victoriei în comparație cu acel cer semeț,
drept și bun pe care îl văzuse și îl înțelese."[40]
Concentrându-se asupra membrilor a două familii importante, Bolkonski și Rostov, „Război și pace” folosește istoriile lor
individuale pentru a portretiza Rusia în pragul unui conflict apocaliptic cu Franța lui Napoleon Bonaparte. Evenimentele
împing repede personajele centrale spre confruntarea inevitabilă. Nici un alt scriitor nu se compară cu Tolstoi în
amploarea viziunii epice, ce cuprinde stările sufletești prin care trec orașe întregi, mișcările armatelor, prevestirile de rău
augur ce planează asupra întregii societăți.

Dintre numeroasele personaje perfect desenate, un relief deosebit îl capătă prințul Andrei Bolkonski, contele Pierre
Bezuhov și Natașa Rostova. Primul este un om inteligent și cult, voluntar și energic, generos și sincer, onest și cu o
bogată viața interioară, dar care - conștient de inevitabilul declin al clasei căreia îi aparține și dezamăgit de mediul căruia
nu i se poate adapta, deși caută, zadarnic, să dea prin acțiune, un sens vieții - cade în pesimism. Pierre Bezuhov este un
caracter total diferit: timid și lipsit de voință, sentimental și aplecat spre visare, fără simț practic și spirit de inițiativă, snob
deși îi displace stilul de viață al aristocrației; de asemenea, un om preocupat de dreptatea socială, ajungând până la
atitudini protestatare. Tolstoi l-a învestit cu anumite caractere care îi erau proprii lui, în timp ce altele le-a proiectat asupra
lui Andrei. Bolkonski este un fel de om al „Secolului luminilor”, în timp ce Bezuhov pare a fi - asemeni scriitorului - un
discipol al lui J.J.Rousseau. Natașa (considerată de critici ca fiind una din cele mai bine realizate personaje feminine din
întreaga literatură universală) reprezintă idealul feminin tolstoian: spontană și simplă, delicată și afectuoasă, devotată
familiei.

Interpretarea personală a creștinismului[modificare | modificare sursă]

După 1880, Tolstoi scrie o mulțime de broșuri în care își expune noile idei asupra religiei, bisericii, artei, școlii, educației,
vieții, muncii, progresului, patriotismului, guvernului, militarismului, chestiunii agrare etc., scrieri care constituie ceea ce s-
a numit „tolstoism”. Inițial, Tolstoi a fost un raționalist. Tendințele raționaliste l-au ajutat ca scriitor, să prezinte critic
aspectele negative ale vieții ruse. Totodată trebuie amintită și permanenta sa adeziune la ideile lui J. J. Rousseau.

În concepția sa, în aceasta constă tolstoismul - nu în ritualuri de venerare și de confesiune tipice religiilor, ci în traiul
simplu și cinstit, ca fermier sau muncitor. Pentru el religia se confundă cu morala, iar principiul ei esenţial se reducea la
iubirea de Dumnezeu, adică a Binelui, a Vieţii şi a aproapelui, iubire îndrumată de raţiune, aceasta din urmă fiind
indispensabilă oricărei conduite morale. Religia sa, simplificată la maximum, se rezumă la cinci comandamente: 1) Să nu
te înfurii (principiu pe care cu siguranţă i-a fost foarte greu lui Tolstoi să-l respecte!); 2) Să nu comiţi adulter; 3) Să nu juri;
4) Să nu te opui răului prin violenţă; 5) Să nu fii duşmanul nimănui (ceea ce constituia o condamnare a războiului).
Aceste precepte extrem de simple nu trebuie să ne interzică nicicum să cunoaştem fericirea. În viziunea lui Tolstoi, pentru
a fi fericit este suficient, în primul rînd, să trăieşti în comuniune cu natura, deci la ţară, în măsura posibilităţilor. Pentru
boierul bogat care fusese Tolstoi, confortul nu apărea ca o condiţie a fericirii. Mergea chiar pînă la a pretinde că doar
sărăcia permite atingerea unei fericiri autentice. În vederea menţinerii echilibrului personal, practicarea unei munci fizice
este bine venită. Punând în practică acest principiu, Tolstoi a vrut să înveţe să facă cizme din piele. Desigur, o viaţă de
familie (tot la ţară, de preferinţă) şi relaţii „conviviale”, cum am spune astăzi, cu oamenii, constituie formele elementare
ale unei existenţe fericite. În fine, o stare bună a sănătăţii şi o moarte lipsită de suferinţe sînt indispensabile. În ceea ce
priveşte acest din urmă punct, Tolstoi consideră că ţăranul simplu este favorizat.În ceea ce priveşte acest din urmă punct,
Tolstoi consideră că ţăranul simplu este favorizat. Îl pune în mod constant în opoziţie dotrina creştină, aşa cum o înţelege
el, cu ceea ce tot el numeşte doctrina lumii. Însă trebuie să recunoaştem că în căutarea ascetică a perfecţiunii morale şi
religioase se întrevede multă nostalgie şi mult regret, consecinţe ale multor tentative nereuşite de a atinge un ideal
visat.Boier fără grija zilei de mâine, el nu ezită să considere proprietatea funciară drept un păcat. Banul reprezintă pentru
el cheia violenţei şi a puterii. El perpetuează privilegiile. Corupe fraternitatea umană.

în cele din urmă, apare unul din personajele principale: pierre bezuhov, un bastard, gras, uriaș, cu ochelari, timid, dar
care iese în evidență cu opiniile sale pro-napoleoniene - ceea ce umple de spume asistența cu sânge albastru.

mai apar două familii - rostov și bolkonski - fiecare cu tinerii ei bărbați-carne de tun. mai apare și o moarte simbolică -
a sfârșitului unui regim - a tatălui lui pierre, bătrânul bogat bezuhov, unde apare, exact ca la balzac, o luptă pentru
moștenire, și descrierea unui maslu.

Personajele[modificare | modificare sursă]

Compozițional, imensa varietate de figuri (peste 550)[2] și episoade este arhitecturată sub formă de cronică a vieții, în
principal a trei familii din înalta nobilime rusă: Bolkonski, Bezuhov, Rostov.

Dintre numeroasele personaje perfect desenate, un relief deosebit îl capătă prințul Andrei Bolkonski, contele Pierre
Bezuhov și Natașa Rostova. Primul este un om inteligent și cult, voluntar și energic, generos și sincer, onest și cu o
bogată viața interioară, dar care-conștient de inevitabilul declin al clasei căreia îi aparține și dezamagit de mediul căruia
nu i se poate adapta, deși caută, zadarnic, să dea prin acțiune, un sens vieții-cade în pesimism. Pierre Bezuhov este un
caracter total diferit: timid și lipsit de vointă, sentimental și aplecat spre visare, fără simț practic și spirit de inițiativă, snob
deși îi displace stilul de viață al aristocrației; de asemenea, un om preocupat de dreptatea socială, ajungând până la
atitudini protestatare. Tolstoi l-a învestit cu anumite caractere care îi erau proprii lui, în timp ce altele le-a proiectat asupra
lui Andrei. Bolkonski este un fel de om al „Secolului luminilor” (tendința raționalistă este puternică la această epocă în
spiritul tolstoian), în timp ce Bezuhov pare a fi-asemeni scriitorului-un discipol al lui J.J.Rousseau (o ușoara înclinație spre
idilic este des perceptibilă in creația tolstoiană). Natașa (una din cele mai realizate personaje feminine din întreaga
literatură universală) reprezintă idealul feminin tolstoian: spontană și simplă, delicată și afectuoasă, devotată familiei și
compatimind pe țăranii obidiți.

Lev Tolstoi a creat un roman unic despre destinul istoriei şi monumental prin mesajul său, libertatea omului. Toate
războiele şi revoluţiile s-au dus în numele libertăţii.  Lev Tolstoi a fondatfilosofia cauzală a istoriei în acest roman.
Deşi omul sau naţiunea consideră că  anumite decizii sunt conforme cu o anumită realitate, o anumită cauză
imperceptibilă îi schimbă finalitatea.

 
Război şi pace este testamentul lăsat omenirii viitoare, un testament al unei istorii fascinante despre libertate şi
măreţie.

Ceea ce în roman avea să devină veritabilă creaţie, căci istoria nu rămâne în opinia lui Tolstoi decât „o adunătură de
născociri şi de amănunte mărunte, presărată cu nume proprii”. Construcţie complexă şi densă, în care se reconstruieşte o
epocă trecută ca model existenţial pentru cea prezentă şi se realizează o epopee de dimensiuni impresionante şi
totodată o vastă frescă socială, romanul se structurează pe mai multe planuri, urmărind dialectica păcii şi a războiului.
 
Acţiunea debutează în anul 1805 cu o scenă ce permite cititorului să se apropie de personajele din salonul Annei
Pavlovna Scherer: Pierre Bezuhov şi Andrei Bolkonski, primul înalt, masiv, stângaci, de o blândeţe copilărească, cel de-al
doilea sever şi distant. Pe parcursul celor patru volume, până la epilog, prozatorul va urmări aceste două destine
angajate în căutarea febrilă a sensului existenţei, proiectate pe ecranul istoriei alături de ceilalţi eroi cu încărcătură mitică
sau simbolică: Napoleon şi Mihail Kutuzov, neamul Bolkonskilor şi al Rostovilor, Anatol Kuraghin, Nataşa, Karataev etc.

și mai există exemplul acelei îndoieli morale, în care soldații-și abandonează ordinele și-o iau la talpă:

Un glas înspăimântat strigă naiv: „E prăpăd, fraților!“ și glasul acesta parcă ar fi fost o comandă. Toți, auzindu-l, se
îmbulziră să o ia la fugă. Gloate învălmășite, sporind din ce în ce, fugeau acum îndărăt, spre locul unde, cu cinci
minute înainte, trupele trecuseră pe dinaintea împăraților. Și gloatele acestea erau nu numai greu de oprit, dar ar fi
fost cu neputință, aflându-te în calea lor, să nu fii luat de șuvoiul lor, îndărăt.

 iată ce simte omul în fața inamicului:

Un singur pas dincolo de linia aceasta, care aduce cu granița dintre vii și morți, și dai piept cu necunoscutul, cu
suferințele și cu moartea. Și ce-i acolo? Cine-i acolo? Colo, peste câmp, după copacul și după acoperișul acela luminat
de soare? Nimeni nu știe, dar tare-aș dori să aflu. Groaznic e hotarul acesta și totuși aș dori să-l trec; e știut, doar, că
mai curând sau mai târziu tot va trebui să-l trec și să aflu ce este de partea cealaltă a hotarului, așa cum voi afla
neapărat odată ce este dincolo de moarte. Mă simt puternic, voinic, voios, îndârjit și înconjurat de oameni tot atât de
voinici, de îndârjiți și de plini de viață.