Basmul cult

Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb

Basmul este o specie a genului epic in proză, de dimensiuni medii, ce are ca principală trăsătură
prezența fabulosului, concept circumscris confruntării dintre bine și rău, din care valorile superioare
reprezentând binele ies întotdeauna triumfătoare.
Criticul literar G. Călinescu, în volumul Estetica basmului definea această specie drept “O oglindire a
vieții in moduri fabuloase”, fapt care pune în evidență particularitatea basmului de a opera cu principii morale
și tipare comportamentale specifice universului cunoscut al omului, reprezentate însă cu mijloacele
miraculosului și supranaturalului.
Basmul cult, ca specie epică, își are originile in basmul popular, de unde preia teme și motive de largă
circulație.
Ion Creangă este considerat unul dintre creatorii basmului cult în literatura română alături de Petre
Ispirescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea sau Ioan Slavici, iar Povestea lui Harap-Alb este unul dintre textele
de referință ale autorului.Tema, motivele si chiar unele personaje din basmul lui Creanga se regasesc pe o arie
vastă din S-E Europei, in culegeri de povești grecești, slovace și polonoze.

Reper 1: Trăsăturile basmului

Din punct de vedere structural, basmul se distinge prin existența unor formule tipice care au rolul de a
organiza materialul operei în funcție de relația dintre narator si cititor (devenit, în basm, naratar, prin adresarea
directă care îl are ca destinatar).
Astfel, formula inițială ( “Amu cică era odată …” ) are rolul de a stabili convenția dintre narator și
cititor, specifică fabulosului regăsit în basme și povești și conform căreia cititorul, odată intrat în lumea
ficțională astfel creată, acceptă fără să pună la îndoială posibilitatea existenței unor personaje și a unor acțiuni
care întrec puteraea de imaginație. În același timp, această formulă, care plasează acțiunea in illo tempore (în
acele vremuri), este importantă pentru sublinierea atemporalității evenimentelor.
Formulele mediane (de tipul “si merse, merse, peste nouă mări si nouă țări” sau “ca cuvântul din poveste
că-nainte mult mai este”) au rolul de a menține trează atenția cititorului care știe de la început că acțiunea se va
finaliza prin triumful binelui.
Formula finală (aici: “Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”) are rolul de a-l scoate pe
cititor din universul basmului și de a pune capăt convenției stabilite prin formula inițială, la intratrea în lumea
fabulosului.
In ceea ce privește prezența supranaturalului, se observă la nivelul construcției basmului existența
unor obiecte magice și a unor cifre cu valoare de simbol. Obiectele magice au rolul de a-i facilita eroului
depășirea probelor pe care le parcurge, ele sunt menite să-i asigure acestuia reușita dincolo de planul
posibilităților din lumea reală. De exemplu, în basmul lui Creangă, armele și hainele tatălui de când a fost mire
îl învestesc pe fiul cel mic cu atributele maturității necesare parcurgerii drumului către împărăția unchiului său,
în timp ce sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot sau aripile dăruite de crăiasa albinelor și de cea a furnicilor îl ajută
să treacă peste probele imposibile ticluite de Spân ori de Roș-Împărat. Poate cea mai profundă semnificație și
putere magică o au în acest basm apa vie, apa moartă și smicelele de măr dulce care în final fac posibilă
restabilirea echilibrului prin readucerea la viață a eroului sub puterea fetei Împăratului Roș.
Cifrele simbolice, dintre care cea mai uzitată este 3 (pe lângă aceasta mai apar 7, 9, 12, 24) au rolul de a
ordona compozițional imaginarul basmului. De altfel, V. I. Propp, în lucrarea Morfologia basmului, observă în
procedeul triplicării, schema prin care basmul organizează acțiunile, obiectele sau personajele în serii de câte
trei, pentru a menține trează atenția cititorului. Vom observa, în acest sens, aici, trei fii de crai, trei încercări ale
calului de a mânca din tava cu jăratec, trei apariții ale Spânului în pădure, trei fiice ale lui Verde Împărat, trei
probe puse la cale de Spân, trei mari drumuri parcurse de Harap-Alb etc. Multiplii de trei (12, 24) evidențiază
formele de multiplicare a răului sau a încercărilor care depășesc sfera umanului (de exemplu, cu 12 harabale de

1
pâine, 12 ialovițe fripte și 12 buți de vin sunt invitați să se ospăteze pețitorii fetei Împăratului Roș, după ce
fuseseră găzduiți în casa încălzită la un foc de 24 de stânjeni de lemne).

Reper 2 : Temă + 2 secvențe comentate

Tema generală a basmelor este eterna confruntare dintre principiile morale reprezentând binele și răul,
la care se adaugă, în Povestea lui Harap-Alb, maturizarea eroului.
Din punct de vedere al confruntarii dintre bine si rău, în basmul lui Creangă binele este reprezentat de fiul cel
mic al craiului (Harap – Alb) și de toata seria de personaje care-i vin în ajutor (calul prieten, Sfânta Duminică,
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, regina furnicilor și crăiasa albinelor). Confruntarea, de
altfel, organizează și funcțiile personajelor în ajutoare, donatori si răufăcători.
De cealaltă parte, răul este reprezentat în principal de Spân și de împăratul Roș, cei care îl supun pe
erou unor probe menite să îl elimine, dar la aceștia se adaugă și figurile animaliere cu puteri dincolo de sfera
imaginabilului (ursul și cerbul). Fata Împăratului Roș se situează la întâlnirea dintre cele două lumi: dacă inițial
”farmazoana” care are puterea de a se transforma în pasăre măiastră pare că vrea să-l piardă pe erou, ulterior ea
se dovedește ajutorul esențial, care pune capăt confruntării dintre bine și rău.
În această dinamică a basmului, Harap Alb dovedește un fond moral superior pe care Spânul are rolul de
a i-l face relevat eroului care devine conștient de potențialul său și are capacitatea de a prețui binele, pentru că a
cunoscut răul.
Se observă că personajele reprezentative pentru cele două lumi care intră in conflict, Harap Alb si
Spânul, nu sunt posesoare ale unor însușiri sau puteri supranaturale; Spânul îl subjugă pe tânărul fiu de crai prin
viclenie, îi fură identitatea cu scopul de a deveni el moștenitorul lui Verde Împărat, dar acesta depășește probele
prin curaj și mai ales cu ajutorul prietenilor pe care și-i face prin bunătate, blândețe, milostenie, onestitate.
Cu privire la tematica maturizării, se observă că schema basmului pe care se construiește confruntarea
dintre bine și rău relevă și drumul maturizării eroului, ceea ce face din operă un bildungsroman. Ipostazele în
care este prezentat Harap-Alb trebuie așezate în legătură cu etapele procesului de inițiere pe care îl parcurge:
mai întâi, este fiul de crai, cu o identitate vag conturată care va trece prin probele Spânului ca slugă a acestuia,
cunoscând și încercările statutului de pețitor, pentru ca toate acestea să-i aducă recunoașterea învrednicirii sale
ca împărat. Personajul eponim traversează drumul de la neofit la inițiat, parcurs influențat de o serie de
personaje: Calul, Sfânta Duminică și Spânul întruchipează trei ipostaze ale pedagogului. Calul este pedagogul
prieten, are rolul de a-l ajuta pe erou să-şi dezvolte posibilităţile existente latent, obligându-l să depășească
singur obstacole dificile, aşa încât din „ghijoagă uricioasă” va deveni „dragul meu tovarăş”. Sfânta Duminică
este pedagogul bun, arătându-i calea binelui prin sfat și ajutor, iar Spânul este proiecția răului necesar, fiind
întruchiparea pedagogului rău.
Secvența coborârii în fântână, încadrabilă în etapa recuperării echilibrului (cf. V.I.Propp, Morfologia
basmului), surprinde tocmai confruntarea dintre viclenia Spânului și naivitatea mezinului, intruziunea răului
necesar care-l va conduce tocmai la prețuirea binelui înțeles în sens complex, nu numai ca valoare etică, ci ca
însumare a unor principii fundamentale de viață. Scenariul epic este relevant: după două încercări eșuate ale
Spânului, fiul cel mic nesocotește sfatul tatălui și îl acceptă pe cel ce i-a ieșit în cale, tocmindu-l pentru a-i arăta
calea de ieșire din pădurea-labirint. Spânul se preface că-i e sete și-i cere plosca cu apă mezinului, vărsând-o
sub pretextul că este „bâhlită”, dar cu promisiunea că îl va conduce la o fântână cu „apă dulce și rece ca
gheața”. În scurt timp, vor ajunge într-o poiană în care se găsește o fântână cu ghizdele de stejar, adâncă, fără
roată sau cumpănă, numai cu o scară de coborât până la fântână în care coboară mai întâi Spânul, cu scopul
ascuns de a-l ademeni pe naivul fiu de crai care, odată ajuns în întunecatul adânc este nevoit sa divulge Spânului
identitatea și scopul călătoriei. Sub pecetea jurământului pe paloș, se produce schimbul de identitate, acesta
fiind momentul în care protagonistul primește un nou statut, acela de slugă, dar și un nume – Harap-Alb -,
făcând promisiunea de a-l servi pe Spân până ce va muri și va învia. Semnificațiile profunde ale secvenței se
construiesc prin intersectarea simbolurilor: fântâna devine matrice a iadului, iar coborârea în acest spațiu o
veritabilă moarte inițiatică, condiție esențială pentru renașterea într-o altă condiție; apa, element esențial al
botezului simbolic ce permite atribuirea unei noi identități și implicit a unui nou statut, acela de slugă;
jurământul pe tăișul paloșului este premisa care va evidenția onoarea, loialitatea, calități esențiale ale viitorului
2
împărat, dar și pretextul care va susține lecția umilinței pe care trebuie să o învețe cel care va stăpâni lumea
Împăratului Verde.
O altă secvenţă definitorie pentru tematica basmului, ca şi pentru portretul protagonistului, este
secvenţa confruntării finale cu Spânul. Întors cu fata Împăratului Roş la curtea lui Verde Împărat pentru a i-o
da Spânului de soţie, Harap-Alb este decapitat de Spân când acesta din urmă, deconspirat de fată, crede că sluga
sa şi-a încălcat jurământul. Fata îşi îndeplineşte aici rolul de ajutor, lipindu-i capul la loc lui Harap-Alb cu
smicelele de măr dulce, îl stropeşte cu apă moartă ca să i se închege sângele, apoi cu apă vie pentru a-l readuce
la viaţă. Smicelele de măr dulce sunt obiecte magice care simbolizează viaţa, regenerarea,în timp ce apa moartă
şi apa vie simbolizează dualitatea viaţă-moarte care jalonează conflictul bine-rău. Moartea simbolică
echivalează cu o descindere în Infern menită să îi completeze procesul maturizării cu etapa finală. Respectarea
cuvântului dat până în clipa morţii pare a fi calitatea care îi certifică eroului statutul de viitor împărat. Moartea
eroului şi învierea lui îl dezleagă pe acesta de jurământul făcut Spânului în fântână. În plus,uciderea Spânului de
către calul lui Harap-Alb rezolvă conflictul prin triumful binelui asupra răului. Ca trăsătură a eroului se observă
cinstea şi respectarea cuvântului dat până în clipa morţii, în timp ce antagonistul este dominat de răutate şi
dorinţa de răzbunare.

Reper 3: 2 elemente de structură și compoziție

În ceea ce privește nivelul compozițional al operei, una dintre cele mai importante teorii referitoare la basm îi
apartine cercetatorului rus V.I. Propp care, in volumul Morfologia basmului, afirma că din punct de vedere al
evoluției conflictului, toate basmele sunt structurate după aceeași schemă în care personajele nu sunt decât
functii. Astfel, după Propp, schema construcției basmului cuprinde:
 starea inițiala de echilibru reprezentata de incipit;
 prezența unui eveniment care distruge echilibrul inițial,
 actiunea de recuperare a echilibrului care constă in totalitatea faptelor săvârșite de erou;
 restabilirea echilibrului inițial prin triumful binelui asupra raului.

In basmul lui Creangă, se observă că starea inițială de echilibru este reprezentată în formula din incipit :
“Amu cică era odata intr-o țară un craiu care avea trei feciori”. In acest basm, echilibrul este distrus de cartea
primită de crai de la fratele său, Verde Împarat, care ii cere să-i trimita pe cel mai vrednic dintre feciori pentru
a-i fi mostenitor la tron. Acesta este elementul care declanșează toată seria de acțiuni ulterioare în care
protagonist este fiul cel mai mic al craiului. Acțiunile de recuperare a echilibrului sunt organizate după metoda
triplicării, de exemplu: cele trei incercari ale fiilor craiului de a pleca spre imparatia lui Verde imparat, cele trei
aparitii ale Sfintei Duminici in incercarea de a-l ajuta pe fiul cel mic al craiului sa-si aleaga tovarasul de drum
sau aparitiile Spânului in padurea in care fiul cel mic al craiului se rătăcește. La curtea lui Verde imparat,
probele la care SpÂnul il supune pe Harap – Alb sunt tot in numar de trei: sa aducă sălăți din Gradina Ursului,
să aducă pielea si capul cerbului, bătute cu nestemate si cea mai complexa probă, aducerea / pețirea fetei
Imparatului Ros. In acelasi sens al utilizarii formulei triplicării, naratorul din basmul lui Creanga organizează
intâmplările de la curtea lui Roș Impărat tot in serii de cate trei: innoptarea in casa de aramă inroșită de foc,
ospățul in care personajele sunt invitate sa manance si sa bea peste măsura omenescului si alegerea macului de
nisip. In ceea ce o priveste pe fata de imparat, trei sunt probele ce implica prezența ei: recunoasterea, păzirea ei
si aducerea smicelelor de mar dulce, a apei vii si a apei moarte – ultima fiind hotărâtă chiar de ea.
Titlul operei este un element compozițional relevant atât pentru tema confruntării dintre bine și rău, cât
și pentru problematica maturizării eroului. Termenul ”povestea”, conținut în construcția titlului, anunță la nivel
paratextual ideea unei succesiuni de întâmplări, de acțiuni care alcătuiesc parcursul și destinul personajului
eponim a cărui inițiere o urmărește firul epic. Harap-Alb, numele primit de erou de la pedagogul cel rău are în
alcătuirea lui oximoronică sugestia dualității vieții în care se întâlnesc binele și răul și a confruntării dintre ele;
regăsit încă din titlu, numele anticipează triumful binelui. Arap, trimite etimologic la condiția de rob, asociată
cromatic cu negrul, semn textual pentru inferioritate, iar albul cuprinde în formula dată condiția de esență nobilă
a eroului. În „Creangă si creanga de aur”, Vasile Lovinescu face o interpretare în cheie mitică a acestui basm, pe

3
care îl consideră „un pelerinaj spre Unitate”, apreciind că numele trimite la un yin-yang autohton, predestinat să
restaureze organicitatea unei lumi căzute în haos.
Așadar, opera lui Creangă surprinde, prin mijloacele specifice formulei epice a basmului, ideea
confruntării dintre bine și rău și a maturizării ca efect al acestei încercări la care eroul, prototipul tânărului
neinițiat, este supus.