Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text aparţinând lui Mihail Sadoveanu

Vitoria Lipan

Personajul (actantul, „actorul”) constituie principalul centru de interes al literaturii de ficţiune. El se

construieşte în conformitate cu viziunea estetică a autorului, dar şi în funcţie de caracteristicile speciei. În ceea
ce priveşte personajul de roman, acesta este mai complex, fiind angajat în situaţii şi conflicte mai numeroase.
Un exemplu elocvent este eroina romanului Baltagul, Vitoria Lipan. Publicat la 1930, romanul face
parte din seria capodoperelor sadoveniene, iar eroina lui reflectă „fascinaţia” scriitorului faţă de „tiparele
originare”, după cum afirma Constantin Ciopraga, pasiunea pentru mediul arhaic, tradiţie şi mit.
Baltagul este un roman de factură tradiţională (doric, în clasificarea lui N. Manolescu). Autorul
respectă convenţiile speciei, fără nicio inovaţie importantă. Naratorul, omniscient şi omniprezent, povesteşte la
persoana a III-a, dintr-o perspectivă heterodiegetică auctorială (nonfocalizată, viziune “din spate”). Personajele
principale sunt Vitoria Lipan (aflată mereu în prim-plan), Nechifor Lipan (erou non-actanţial, reconstruit din
amintirile celorlalţi) şi Gheorghiţă. Pentru că băiatul Lipanilor este urmărit în procesul de maturizare, Baltagul
poate fi considerat şi un Bildungsroman. Secundare sunt personajele Minodora (fiica Lipanilor), Calistrat
Bogza şi Ilie Cuţui (ucigaşii lui Nechifor), părintele Daniil Milieş, cârciumarii Toma şi Vasiliu. De asemenea,
există un mare număr de personaje episodice reprezentate de cei pe care munteanca îi întâlneşte pe parcursul
călătoriei. Ca în orice roman doric, subiectul este organizat logic şi cronologic.
Din punct de vedere compoziţional, „Baltagul” este o naraţiune lineară, desfăşurată pe un singur plan,
compusă din 16 capitole. Subiectul cuprinde trei secvenţe epice, dispuse prin înlănţuire: capitolele I – VII
(aşteptarea lui Lipan, neliniştile Vitoriei şi pregătirile pentru drum); capitolele VIII – XIII (călătoria); capitolele
XIV – XVI (descoperirea rămăşiţelor lui Nechifor, înmormântarea, demascarea şi pedepsirea ucigaşilor).
Cronotopul este incomplet (lipseşte datarea evenimentelor), încât acţiunea pare că se desfăşoară în
secole îndepărtate. Singurele repere temporale sunt cele din calendarul creştin: Sf. Dumitru, Sf. Andrei,
Crăciunul, Boboteaza, Sfinţii Mucenici, postul Paştelui. Totuşi, apar unele indicii contemporane cu scrierea
cărţii: introducerea noului calendar creştin (1924) sau călătoria lui Gheorghiţă cu trenul de la Cristeşti până la
Piatra-Neamţ,. Aşadar, acţiunea e plasată la începutul secolului al XX-lea. Spaţiul întâmplărilor cuprinde zona
Tarcăului, valea Bicazului, Depresiunea Dornelor şi Muntele Stânişoara. Numele satului Lipanilor (Măgura)
este fictiv, dar celelalte toponime corespund geografiei reale.
Având aceste trăsături generale, Baltagul este, sub raport tematic, o monografie a lumii pastorale în
structura de suprafaţă, dar şi un roman mitic (mioritic şi osirian) în structura de adâncime.
Vitoria Lipan, unul dintre cele mai puternice personaje din feminine din creaţia lui Mihail Sadoveanu şi
din întreaga literatură română, este un personaj principal, complex (rotund) şi dinamic. Eroina însumează
trei calităţi sau funcţii: este o individualitate, un personaj exponenţial (tipic pentru mediul pastoral) şi
întruchiparea unor arhetipuri mitice.
Ca individualitate, Vitoria este caracterizată direct, de către narator, într-un portret fizic sumar, încă
de la începutul romanului, prin „ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”.
Imaginea ochilor va deveni un laitmotiv, simbolizând capacitatea personajului de a descifra (vedea, citi) lumea
în profunzime. Biografia Vitoriei este, de asemenea, concisă. Venită în Măgura de departe, prin căsătoria cu
oierul Nechifor Lipan, fără rude în sat, munteanca face din familie centrul existenţei sale. A născut şapte copii,
dintre care au supravieţuit doi – Minodora şi Gheorghiţă. Deşi nu mai e tocmai tânără, Vitoria îşi păstrează
frumuseţea trăsăturilor de altădată.
Eroina e prezentată mai ales indirect, prin acţiuni, reacţii şi replici, în contextul dramei pe care o
trăieşte familia ei odată cu dispariţia lui Nechifor. Preluând rolul bărbatului, care în comunitatea tradiţională
reprezintă autoritatea, Vitoria devine stăpâna casei şi a gospodăriei. Destoinicia ei se vede în hotărârile
practice pe care le ia înainte de plecarea la drum: neguţează cu pricepere produsele pe care le vinde domnului
David, pune la adăpost, în casa preotului, bunurile rămase, o duce pe Minodora la mânăstirea Văratic,
încredinţând-o măicuţei Melania, porunceşte meşterului fierar un baltag pentru Gheorghiţă, face pomeni şi
plăteşte slujbe la biserică şi se adresează, chiar dacă ezitant, autorităţilor.
Naratorul surprinde psihologia dinamică a eroinei (frământările, speranţele şi deznădejdea) şi
portretul ei moral. Vitoria dovedeşte o mare putere de interiorizare, de abstragere din realitate, şi chiar de la
început apare într-o atitudine reflexivă („privind fără să vadă frământarea de-afară a stihiilor”). Concentrată
asupra imaginii dispărului Nechifor, femeia „cerca să pătrundă până la el”. Îl caută neîncetat în amintire şi
retrăieşte afectiv momente din trecut. Treptat, eroina găseşte în sine tăria de a înfrunta atât obstacolele din

1
lumea aceasta, cât şi misterul morţii:„N-am să am odihnă cum n-are pârăul Tarcăului , pân’ce l-oi afla […] .
Dac-a intrat el pe celălalt tărâm , oi intra şi eu .”
Pentru soţul ei, Vitoria păstrează o iubire nealterată de timp: „era dragostea ei de douăzeci şi mai
bine de ani”; „abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţe”.
Iubirea faţă de Lipan, dorinţa de a-i răzbuna moartea şi datoria de a îndeplini ritualul funerar o
mobilizează în acţiune. Ea pleacă la un drum plin de primejdii, neobişnuit pentru o femeie (Vitoria este „ o
femeie în ţara bărbaţilor”, afirmă Nicolae Manolescu). De-a lungul călătoriei, eroina demonstrează o bună
capacitate de disimulare şi discreţie în suferinţă. Atitudinea dârză a muntencei e dublată mereu de modestie
şi, adesea, de evlavie ori sfială (aşa cum cere societatea tradiţională din partea unei femei). La mânăstirea
Bistriţa, ea „salută pe sfinţi cu mare înfrângere”, „aşteptând umilită”; soţiei cârciumarului Iorgu Vasiliu îi
răspunde „cu umilinţă”, în timpul convorbirii cu subprefectul „stătea umilită” (respectuoasă) etc. Iscusită la
vorbă, îşi cumpăneşte cu abilitate cuvintele.
Principala trăsătură a acestui complex personaj rămâne, însă puterea intuiţiei. Pentru a elucida
dispariţia bărbatului său, Vitoria se foloseşte şi de semnele obiective ori instrumentele raţiunii, dar mai ales de
extraordinara ei intuiţie bazată pe credinţă, pe legătura subtilă cu natura şi pe ataşamentul emoţional faţă de
Nechifor. Inteligenţa cu care îşi ascunde intenţiile, perspicacitatea, dibăcia cu care le întinde capcane
vinovaţilor, lansând ipoteze şi supoziţii capabile să-i deruteze şi să-i incrimineze, forţa intuiţiei sunt trăsături
care justifică celebra afirmaţie a criticului G.Călinescu: „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu
metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă
drumul răzbunării”. Reconstituirea pe care eroina o prezintă, la praznic, asistenţei uluite este atât de exactă,
încât ea lasă cu adevărat impresia că a trecut hotarul dintre viaţă şi moarte: „Eu n-am fost de faţă, dar ştiu. Mi-a
spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în râpă”. Demascarea prin înscenare e asemănătoare cu cea
pusă la cale de Hamlet după ce a aflat adevărul de la fantoma tatălui său asasinat. Ca şi Hamlet, Vitoria se pune
în slujba unei datorii înalte, supraindividuale, având misiunea morală de face ca fărădelegea să fie pedepsită.
Vitoria Lipan este, pe de altă parte, un personaj exponenţial, tipul femeii din mediul pastoral.
Perpessicius afirma, de aceea, că „Baltagul” este „romanul unui suflet de munteancă”, adică întreaga lui
substanţă monografică se regăseşte în comportamentul şi convingerile Vitoriei. G. Călinescu face, în Istoria
literaturii române de la origini până în prezent, o constatare similară, considerând-o pe Vitoria „un exponent
al speţei” (al neamului său de păstori). Prin Vitoria se exprimă autoritatea tradiţiei, cutumele care trebuie
perpetuate, respectul pentru străbuni, solidaritatea cu natura etc. Numai păstrând aceste valori, lumea veche îşi
apără esenţa, iar neamul păstorilor, înzestrat de însuşi Dumnezeu cu numeroase virtuţi, poate supravieţui. De
aceea, munteanca sancţionează cu severitate orice abatere de la datină. Când Minodora devine prea interesată
de îmbrăcămintea cea nouă, „nemţească”, de „valţ” şi „coc” şi când primeşte scrisori „necuviincioase” de la
admiratorul Ghiţă C. Topor, mama o ceartă în numele tradiţiei: „Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am
ştiut de acestea şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu.” Formele noii realităţi, atinse de modernizare, sunt
înregistrate cu suspiciune şi chiar cu ostilitate de către Vitoria. Schimbarea calendarului e respinsă fiindcă
tulbură datina, trenul i se pare „ceva nedesluşit”, iar telefonul o născocire „diavolească”, încât cel care
„vorbeşte pe sârmă” săvârşeşte un mare „păcat”.
Structurile administrative ale statului sunt acceptate doar formal, nevasta lui Lipan acţionând în
numele moralei colective străvechi bazate pe „Legea Talionului” din Vechiul Testament: Ochi pentru ochi şi
dinte pentru dinte. Spirit justiţiar, Vitoria îndeplineşte astfel un mandat etic prin care se reface rânduiala
colectivă alterată de uciderea lui Lipan. Când misiunea a fost împlinită, firul existenţei familiale este reînnodat.
Desinitul romanului o prezintă pe munteancă într-un sugestiv dialog cu fiul maturizat, căruia îi transferă, după
tradiţie, rolul de cap al familiei.
Deosebit de semnificativă este şi valoarea arhetipală a eroinei. Vitoria poate fi considerată o
transpunere a „măicuţei bătrâne” din Mioriţa. Perpessicius o aseamănă cu Antigona din tragedia omonimă a
lui Sofocle. Ca și aceasta, Vitoria asumă toate riscurile şi învinge toate obstacolele pentru a împlini ritualul
înmormântării, aşa cum cere cultul morţilor. Al.Paleologu o identifică drept Isis din mitul osirian, găsind în
acest sens numeroase echivalenţe.
Personajul parcurge, într-adevăr, un drum iniţiatic înaintea căruia se supune unui ritual de purificare.
Călătoria Vitoriei se desfăşoară simultan în plan fizic şi în plan spiritual-religios. Ea ţine post negru
douăsprezece vineri, fără mâncare şi apă, într-o muţenie desăvârşită, ca un fel de moarte simbolică (o
„desfacere de lume”), pregătindu-şi sufletul să primească „poruncile divine” care o vor călăuzi. Unele semne
vin din mijlocul realului („– Nu vine, zise iarăşi, aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare.”), altele dintr-un
univers ocult. Aşa este visul care-i întăreşte presimţirea că Lipan e mort: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan
călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”. Între munteancă şi bărbatul ei mort
există o legătură misterioasă, iraţională.
2
 În consecinţă, toate elementele mari sau mărunte care compun lumea sunt receptate de Vitoria ca
„semne”. Ea face, altfel spus, o lectură semiotică a realităţii, spre a putea „trece” pe Celălalt Tărâm. Călătoria ei
este, simbolic, un traseu labirintic, deoarece drumul din Măgura în Valea Dornelor şi, înapoi, la Muntele
Stânişoara are forma unei spirale, iar spirala este forma elementară a labirintului. Prin această călătorie în
spaţiul geografic şi în sine însăşi eroina parcurge o iniţiere în marele mister al morţii. Labirintul, cu drumurile
sale şerpuite, intersectate, cu întoarceri şi reluări, este figurat şi prin muntele Stânişoara, „muntele cu cale
şerpuită şi cu punţi de piatră peste prăpăstii”. Labirintul este casa securii duble (numite în mitologia egipteană
tesla sau labrys, termen aflat în legătură etimilogică cu labirintul, şi reprezentate în roman de baltag) şi casa
Minotaurului, a monstrului care trebuie ucis. Ajunsă în centrul labirintului, adică în zona muntelui Stânişoara,
Vitoria descoperă, într-adevăr, pe asasinul monstruos, cu chip însemnat, al soţului ei, pe Calistrat Bogza.
În concluzie, prin toate însuşirile şi acţiunile, personajul îşi confirmă numele, Vitoria, formă popular-
arhaică a latinescului Victoria, însemnând „cea care învinge”. Eroina creată de Mihail Sadoveanu, personalitate
puternică şi suverană ca şi bărbatul ei, îşi depăşeşte astfel drama existenţială printr-un triumf moral .