Vikingii

Vikingii au fost un popor de navigatori cu originile în Scandinavia. Acest popor a avut o perioadă de
expansiune pe continentul european din secolul al VIII-lea d.Hr. până în secolul al XI-lea d.Hr.,
influențând în mod deosebit istoria țărilor din vestul și nordul Europei. Vorbitori ai unei limbi nordice
vechi, vikingii și-au folosit cunoștințele de navigație pentru a explora, a face comerț și a ataca regatele
europene din perioada Evului Mediu timpuriu. Ei au fost primii europeni care au explorat coastele de
nord-est ale Americii de Nord.

Deși puține lucruri sunt cunoscute despre vikingi din surse scrise, descoperile arheologice din zona
Scandinaviei și din alte locuri din Europa au ajutat la clarificarea unor aspecte privitoare la cultura și la
modul de viață al vikingilor. Imaginea unor războinici sălbatici care comit atrocități împotriva
europenilor creștini a fost treptat înlocuită cu cea a unei societăți complexe, cu o structură socială
ierarhizată, un sistem complex de tradiții, obiceiuri și credințe religioase, având cunoștințe avansate în
navigație, în fabricarea de arme, țesături și ceramică.

Tradiția de a ridica pietre pe care erau inscripționate rune a apărut pentru prima dată în secolul al IV-lea
și al V-lea, în Norvegia și Suedia, aceste exemple timpurii de pietre runice fiind de obicei plasate lângă
morminte. Cele mai timpurii pietre runice daneze au apărut în secolele al VIII-lea și al IX-lea, fiind
identificate aproximativ 50 de pietre din perioada de migrație din Scandinavia. Cele mai multe au fost
ridicate între anii 950 - 1100, în Suedia și, într-o măsură mai mică, în Danemarca și Norvegia.

Societatea vikingilor era împărțită în trei clase socio-economice, iar membrii acestora erau denumiți
thralli, karli și jarli. Această împărțire este atestată și de poemul eddic Rigshula, în care se povestește că
tatăl omenirii, zeul Rig, cunoscut si sub numele de Heimdallr, a creat cele trei clase sociale ale vikingilor.
Din punct de vedere politic, vikingii erau organizați în diferite regate pe cuprinsul întregii peninsule
scandinave, regate care de multe ori se aflau în conflict pentru resurse și teritoriu.

Navele vikingilor au reprezentat elementele definitorii ale culturii acestora. Deși tipurile de nave erau
variate, în funcție de scopul pentru care au fost construite, în general navele vikingilor erau
ambarcațiuni subțiri și flexibile, cu capete simetrice. Tehnica de construcție folosită era cea a
suprapunerii plăcilor de lemn și îmbinarea acestora prin nituire. La capete, aceste nave erau ornate cu
capete de dragon sau alte modele simbolice ale vikingilor. Raportul între flexibilitatea și rezistența
acestor nave a garantat succesul navigatorilor vikingi pe mări.

„Drumul de la varegi la greci” reprezintă o rută comercială deschisă de navigatorii vikingi în partea de est
a Europei, legând Scandinavia, Rusia Kieveană și Imperiul bizantin. Această rută a permis comercianților
vikingi să stabilească raporturi comerciale prospere direct cu Bizanțul, oraș situat strategic între Asia și
Europa. A contribuit totodată la stabilirea permanentă a unui număr însemnat de vikingi în zone de-a
lungul acestei rute. Cea mai mare parte a acestui traseu cuprindea căi navigabile, cum ar fi râul Daugava,
fluviile Nipru și Volga și alte râuri care se vărsă în Marea Baltică și Marea Neagră.

Oamenilor liberi din societatea vikingă le era permis să dețină și să poarte arme oricând și oriunde.
Armele unui viking arătau statutul său de om liber, dar și pe cel social din cadrul societății. Conducătorii
și nobilii posedau ansamble complete formate din armură, scut, coif și sabie. Cei din clasele inferioare
cel mai adesea se înarmau cu sulițe și scut, purtând complementar un cuțit. Arcurile erau folosite, însă
erau considerate arme mai puțin onorabile, fiind preferate angajamentele corp la corp. Vikingii utilizau,
de asemenea, securea de luptă sau topoare de dimensiuni mari, cu două lame.