Sunteți pe pagina 1din 446

Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova

Universitatea Agrară de Stat din Moldova

Catedra Ştiinţe Socio-Umane

Petru Rumleanschi,
academician al Academiei Internaţionale de informatizare,

profesor universitar,doctor habilitat în ştiinţe filosofice

EPISTEMOLOGIA

Manual pentru ciclul II Masterat

CHIŞINĂU, 2009

1
Petru Rumleanschi- academician al Academiei Internaţionale de informatizare,
profesor universitar, doctor habilitat în ştiinţe filosofice.

Epistemologia, Chişinău.- 2009- 446 pag.

În lucrare sunt prezentate principalele probleme şi orientări din epistemologie


expuse în aspect istorico-epistemologic, cât şi principalele forme istorice de
epistemologii, evidenţiind epistemologiile ştiinţei preclasice, clasice, neclasice,
postmoderniste şi transmoderniste,epistemologiile ştiinţei contemporane
(matematicii, fizicii, chimiei, biologiei, ştiinţelor sociale), sunt analizate probleme
ale filosofiei, logicii şi metodologiei, sociologiei ştiinţei.

Lucrarea este concepută ca manual pentru cursul “Epistemologie” ce se predă


masteranzilor de la toate specialităţile de la Universităţea Agrară de Stat din
Moldova .
Recomandată în calitate de manual de catedra Ştiinţe Socio-umane a
Universităţii Agrare de Stat din Moldova şi Ministerul Educaţiei şi Tineretului al
Republicii Moldova

Recenzent- V.Ţapoc,doctor habilitat în filosofie,


profesor universitar

2
INTRODUCERE

Intenţia acestei lucrări este să prezinte principalele probleme şi orientări din


epistemologie ca teorie generală a ştiinţei.
Ne-am propus, în primul rând, analiza obiectului epistemologiei, formularea
problemei fundamentale a epistemologiei ca ştiinţă.
Am dorit, în al doilea rând, să expunem în aspect istorico-epistemologic
concepţiile epistemologice, evidenţiind epistemologiile ştiinţei preclasice, clasice,
neclasice. postmoderniste şi transmoderniste.
Printre epistemologiile ştiinţei preclasice am evidenţiat: epistemologia
dialectico-spontană a lui Heraclit; a logicismului naiv al eleaţilor; epistemologia
naiv–materialistă a lui Democrit; relativistă a sofiştilor, cea conceptuală a lui
Socrate; a realismului sistematic şi static a lui Platon; cea aristoteliană a
realismului immanent; epistemologia elenistă greacă a scepticismului antic; a
scolasticii medievale; epistemologia secularizată renascentistă.
Dintre epistemologiile ştiinţei clasice analizei au fost supuse: epistemologia
construcţiilor empirice a lui F. Bacon; a realismului raţionalist cartezian;
epistemologia fizică ipotetico-deductivă Galilei-Newtoniană, a sensualismului
materialist a lui J. Locke; a echilibrului perfect a lui Leibniz; a sensualismului
idealist a lui J. Berkeley; a scepticismului modern a lui D. Hume; epistemologia
kantiană ,a relativismului construcţiilor apriorice; a optimismului gnoseologic a lui
I. Fichte; epistemologia dialectico-idealistă hegeliană şi epistemologia dialectico–
materialistă marxistă.
Unui studiu profund au fost supuse şi epistemologiile ştiinţei neclasice,
epistemologiile neraţionalist – pozitiviste, aşa ca: epistemologiile voluntariste,
epistemologia intuiţionista, a antiintelectualismului bergsonian; epistemologia
psihanalitica freudista; epistemologia fenomenologiei antipsihologiste husserliene;
epistemologia fenomenologei existenţialiste; a empiriocriticismului, a
relativismului psihologist a lui E.Mach; a pragmatismului şi cea a
nepozitivismului, a empirismului fenomenist, a relativismului idealist.

3
Un rol aparte am atribuit si epistemologiilor postmoderniste ale stiintei
postneclasice,aşa ca: epistemologiei structuralismului filosofic static;
epistemologiilor postpozitiviste,a structuralismului situaţionist; epistemologiilor
neoraţionaliste, căt şi epistemologiilor poststructuraliste Lafel unui studiu profund
au fost supuse epistemologiile transtrans moderniste ale ştiinţei contemporane,
epistemologiile trans moderniste „potenşialiste” şi epistemologiile transmoderniste
„sinergetiste”
În al treilea rând, analizei au fost supuse epistemologiile ştiinţelor
contemporane. Au fost studiate atăt problemele ei actuale în general, căt şi
problemele epistemologice ale matematicii (in lucrarile lui I. Lacatos), fizicii
(J. L. Destouches si P. Fevrier), chimiei (E. Meyerson), biologiei (L. van
Bertalanfi), a ştiinţelor sociale (in cercetarile marxiste).
În al patrulea rând, investigaţiei au fost supuse problemele filosofiei ştiinţei,
cum sunt: esenţa ştiinţei, corelaţia dintre ştiinţă şi filosofia ştiinţei, particularitatile
lor; legitaţile generale ale dezvoltarii ştiinţei; ştiinţa contemporana, perspectivele
dezvoltării ei; problemele filosofiei ştiinţei contemporane; cunoasterea ştiinţifica,
esenţa si funcţiile ei; esenţa si trăsăturile specifice ale cunoaşterii ştiinţifice,
mecanismul realizarii, problema raţionalitatii cunoaşterii; adevarul ştiinţific ca
scop al cunoasterii ştiinţifice; structura, nivelurile, componentele cunoştinţelor
ştiinţifice, limbajului lor; bazele cunoştinţelor ştiinţifice; paradigmele, programele
ştiinţifice de cercetare, rolul lor in dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice.
În al cincilea rând, spaţiu larg în lucrare este acordat şi problemelor de logică
şi metodologie a ştiinţei aşa ca: metodologiei, metodelor generale şi particulare de
cunoastere, corelaţiei lor; importanţei metodelor general-ştiinţifice şi a formelor de
cunoaştere pentru cunoaşterea ştiinţifică; naturii descoperirilor ştiinţifice, rolului
tradiţiilor şi inovaţiilor în cunoaşterea ştiinţifică.
În al şaselea rând, detaliat sunt analizate şi problemele sociologiei ştiinţei cum
sunt: interacţiunea dintre ştiinţă şi societate, instituţionalizarea ştiinţei, importanţa
ei pentru cunoaşterea ştiinţifică; etica ştiinţei şi responsabilitatea svanţilor în
cunoaşterea ştiinţifică.

4
Lucrarea de faţă prezintă manual pentru cursul “Epistemologie”, ce se predă
masteranzilor de la toate specialităţile de la Universitatea Agrară de Stat din
Moldova Ea este destinată de asemenea şi studenţilor, ce studiază cursurile de
metodologie a cercetărilor ştiinţifice, tuturor celor ce se interesează de probleme de
epistemologie: de filosofie, logică şi metodologie, cât şi sociologie a ştiinţei.

Pentru studierea cursului recomandăm de folosit următoarea literatură :


1. Bagdasar N. Teoria cunoştiinţei.-B.,1995
2.Celmare Şt. Perspective epistemologice. - Bucureşti, 1994
3. Celmare Şt. Studii în teoria cunoaşterii.- Iaşi,1996
4. Costandache G. Filosofia ştiinţelor cognitive. – Bucureşti, 1993
5.Cunoaşterea faptului social. – Bucureşti, 1972
6. Dima I. Curs de epistemologie. – Iasi, 1974
7. Dobre A. Epistemologie.- Bucureşti , 2006;
8. Esănescu C. Tratat de teoria cercetării.-Iaşi,2005.
9. Epistemologia şi analiza logică a limbajului ştiinţific. – Bucureşti, 1975
10. Epistemologia. Orientări contemporane. – Bucureşti, 1974
11.“ Filosoful – Rege”. Filosofia morală şi viaţa publică. – Bucureşti, 1992
12.Flonta M. Teoria cunoaşterii ştiinţifice.-Bucureşti , 1994;

13.Flonta M. Epistemologia şi analiza logica a ştiinţei .-Bucureşti, 2000;

14. Georgescu St. Epistemologia. – Bucureşti, 1985


15. Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei. – Bucureşti, 1988
16. Logica ştiintei. – Bucureşti, 1970
17.Părvu I. Introducere în epistemologie. – Iasi, 1998
18.Părvu I. ( coord.) Epistemologie. – Bucureşti, 1974
19.Filosofie. Curs de bază . Ed. Schnadelbach H. Martens E. - Bucureşti, 1999

5
PARTEA I. EPISTEMOLOGIA. PRINCIPALELE FORME ISTORICE DE
EPISTEMOLOGII. EPISTEMOLOGIILE ŞTIINŢEI CONTEMPORANE

În acest compartiment analizei este supusă epistemologia ca teorie a ştiinţei,


obiectul şi problema fundamentală ale epistemologiei, căt şi principalele forme
istorice de epistemologii. Sunt analizate epistemologiile ştiinţelor preclasice,
clasice, neclasice, postmoderniste şi transmoderniste.

Capitolul 1. EPISTEMOLOGIA CA TEORIE A ŞTIINŢEI.

Studiind epistemologia ca teorie a ştiinţei, analizei este supusă: problema


fundamentală şi obiectul epistemologiei ca ştiinţă, căt şi părţile componente ale ei:
filosofia ştiinţei, logica şi metodologia ştiinţei, sociologia ştiinţei.

§1. EPISTEMOLOGIA, OBIECTUL


ŞI PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A EI

Termenul “epistemologie” provine de la cuvântul grec “episteme”, ce în


traducere înseamnă “ştiinţă”, şi “logos”, ce înseamnă “studiu”, astfel
epistemologia semnificînd teoria generală a ştiinţei. Acest termen a apărut în
vocabularul specializat al filosofiei în secolul , iar discursuri filosofice cu
privire la ştiinţă se ţineau încă dîn antichitate.
Cunoaşterea ştiinţifică a fost analizată încă în antichitate, devenind una din
problemele actuale epistemologice până în prezent .
Dar, la fiecare etapă ulterioară antichităţii omenirea trăia într-o lume
incomplet cunoscută, astfel modificându-se şi abordările epistemologice ale
ştiinţei. În antichitate,de exemplu, erau analizate numai mecanismele şi formele de
cunoaştere, dar nu şi valoarea lor. Democrit de exemplu, explica mecanismul

6
cunoaşterii, susţinând că de la suprafaţa lucrurilor se desprind anumite membrane
uşoare ce pornesc în toate direcţiile, pătrund în simţuri, formând imaginea
obiectelor lor.
În continuare, s-a atras atenţia şi asupra valorii formelor de cunoaştere.
Atitudinea cu privire la caracterul pasiv al cunoaşterii senzoriale a fost înlocuită
ulterior printr-o nouă atitudine - cu privire la caracterul activ al cunoaşterii umane.
A apărut reflecsia filosofică, căt şi studiul critic asupra ştiinţei.
De asemenea se considera că omul cunoscător trebuie să cunoască nu numai
lumea, dar şi să se cunoască pe sine însuşi ca fiinţă cunoscătoare, pentru a lua în
consideraţie posibilităţile de care el dispune. Şi trebuie să se cunoască nu numai
subiectul cunoscător individual, dar şi subiectul colectiv, epistemic. Era nevoie de
stabilit cum este posibilă cunoaşterea ştiinţifică în general, de expus regulile de
cunoaştere, condiţiile de bază ale cunoaşterii ştiinţifice, de analizat raportul dintre
obiectul şi subiectul epistemic.
Problema fundamentală a epistemologiei se deosebeşte în mod principial de
problema fundamentală a filosofiei, a gnoseologiei în special. Ea prezintă o
concretizare a problemei fundamentale a filosofiei (gnoseologiei). Dacă problema
fundamentală a filosofiei (gnoseologiei) o constituie studierea raportului dintre
existenţa obiectivă şi cea subiectivă, dintre materie şi conştiinţă, obiectul şi
subiectul gnoseologic, apoi problema fundamentală a epistemologiei o prezintă
studierea raportului dintre obiectul şi subiectul epistemic, faptul cum este posibilă
cunoaşterea ştiinţifică , prezentând şi studiul critic al cunoaşterii ştiinţifice. Astfel,
epistemologia se deosebeşte de gnoseologie, ce analizează cunoaşterea comună. Ea
prezintă discurs asupra ştiinţei, reflecsie filosofică asupra ei, studiu critic al
principiilor, ipotezelor şi al rezultatelor diferitor ştiinţe, având ca scop evidenţierea
originii lor logice şi valorii lor obiective.Lafel,obiectul şi subiectul epistemic se
deosebesc de obiectul şi subiectul gnoseologic. Dacă subiectul gnoseologic
prezintă orice subiect cunoscător, ce acţionează şi cunoaşte activ, are conştiinţă şi
voinţă, subiectul epistemic prezintă omul de stiinta, un subiect pregătit pentru a
cunoaşte profesional obiectul şi a-l exprima în alte forme, decât cele ale cunoaşterii

7
comune. Dacă obiectul gnoseologic prezintă obiectul asupra căruia este îndreptată
activitatea obisnuită de cunoaştere, apoi obiectul epistemic prezintă un obiect ce se
află în viziunea subiectului epistemic, asupra căruia se efectuează anumite procese
speciale de abstractizare şi generalizare, se folosesc anumite noţiuni, principii,
modele fizice sau ideale etc.
Astfel, problema fundamentală a epistemologiei poate fi formulată succint
ca: studiere a raportului dintre obiectul şi subiectul epistemic.
În analogie cu definirea obiectului de studiu a epistemologiei putem defini şi
obiectul de studiu al epistemologiei. Dacă obiectul filosofiei (gnoseologiei) este
studierea celor mai generale legi ale dezvoltării realităţii obiective şi cunoaşterii ei,
apoi obiectul epistemologiei este studierea legităţilor cunoaşterii ştiinţifice. De aici
devine clar raportul dintre gnoseologie şi epistemologie. Pe de o parte, gnoseologia
include în domeniile sale epistemologia ca teorie a unui fel specific de cunoaştere,
a cunoaşterii ştiinţifice. Pe de altă parte, epistemologia e mai bogată decăt
gnoseologia, cuprinzând multe note specifice ei, pe care gnoseologia le analizează
doar tangenţial, cum ar fi bunăoară, valoarea cunoaşterii ştiinţifice ş.a. Dacă
gnoseologia cercetează cunoaşterea general-umană, apoi epistemologia studiază în
special cunoaşterea ştiinţifică, domeniu al activităţii oamenilor de ştiinţă ca
subiecte epistemice. Epistemologia ca parte a gnoseologiei prezintă teoria ce
explică procesul cunoaşterii ştiinţifice şi are ca obiect epistemic cunoştinţele
ştiinţifice. Ea totodată prezintă metoda, ce analizează cunoaşterea ştiinţifică într-un
domeniu concret de cercetare.
Epistemologia, susţine A. Lalande, prezintă la fel şi studiul critic al
principiilor, ipotezelor, rezultatelor diferitor ştiinţe, ce are ca scop determinarea
originii lor, ale valorii lor obiective. Ea încearcă de asemenea să arate şi aparatul
necesar pentru a primi cunoştinţe din experienţă, studiind probleme cu privire la
observaţiile ştiinţifice directe sau indirecte, să expună esenţa explicaţiei şi
previziunii ştiinţifice, să explice natura inducţiei şi deducţiei în ştiinţă, să ne indice
modul de verificare a ideilor ştiinţifice, corelaţia dintre diferite ştiinţe şi rapotul lor
faţă de realitatea obiectivă.

8
Epistemologia prezintă o ramură a teoriei ştiinţei şi a filosofiei. Ea analizează
apariţia, structura, metodele, criteriile cunoaşterii ştiinţifice şi se află la hotarul
dintre metaştiinţă (ştiinţa ştiinţei) şi filosofie, ca reflecţie asupra ştiinţei; expune
modul de producere a cunoştinţelor ştiinţifice şi modalitaţile de rezolvare a
problemelor ştiinţifice, redă cercetarea filosofică a posibilităţilor şi valorilor
cunoaşterii ştiinţifice, având ca determinante de bază adevărul şi certitudinea .
Epistemologia, ca reflecţie critică asupra cunoaşterii ştiinţifice, are ca scop de a
controla valoarea tuturor operaţiilor intelectuale şi de a formula principiile şi
regulile activităţii de cunoaştere, condiţiile de bază ale cunoaşterii ştiinţifice. Ea se
ocupă şi de analiza fundamentelor filosofice ale ştiinţei, cercetează originea,
structura, metodele şi validitatea cunoaşterii ştiinţifice fiind totodată şi “teorie a
certitudinii”. Ea stabileşte condiţile, valoarea, limitele cunoaşterii ştiinţifice, gradul
de încredere şi certitudine pe care îl are ştiinţa, metodele prin care se poate înlătura
îndoiala şi stabili certutudinea. Pe baza faptului că cunoaşterea ştiinţifică prezintă
atât activitate reflexivă , cât şi activitate constructivă, cunoştinţele ştiinţifice sunt
supuse revizuirii permanente fără a compromite realizarile ştiinţifice. Apreciind
critic cunoaşterea ştiinţifică, epistemologia nu-şi propune să-şi satisfacă setea de
absolut, fiind în permanentă căutare, tinde la dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice,
fiind orientată de dialectică şi deschisă de practica ştiinţifică. Epistemologia este în
continuă dezvoltare şi în puterea principiului corespondenţei, formulat de N. Bohr,
conform căruia cu dezvoltarea ştiinţei cunoştinţele căpătate nu dispar, ele se
integrează în construcţii epistemice mai largi şi mai adecvate.
Epistemologia prezintă mai întâi de toate filozofie a ştiinţei, reflecţie
filosofică asupra ştiinţei. Ea studiază ştiinţa în planul determinării specificului
cunoştinţelor ştiinţifice şi a mijloacelor de căpătare a lor. Epistemologia se
manifestă în interiorul fiecărei discipline ştiinţifice, căpătând caracter de
epistemologie specială, de ramură (a matematicii, fizicii, chimiei, biologiei, a
ştiinţelor sociale etc.), căt şi în ştiinţă în genere, căpătând caracter de epistemologie
generală. Ea nu poate fi despărţită de filosofie nici când are caracter de
epistemologie generală, nici cănd are caracter de epistemologie de ramură, ca de

9
exemplu epistemologia fizicii, chimiei, biologiei ş.a. Reflecţia critică, filosofică
asupra ştiinţei a sporit îndeosebi în a doua jumătate a secolului . Această
reflecţie a devenit foarte intensă în secolul  în aşa domenii ştiinţifice cum este
fizica şi matematica în legătură cu crearea teoriei relativităţii, a mecanicii cuantice,
a teoriilor neeuclidiene etc.
Epistemologia se prezintă şi ca logică şi metodologie a ştiinţei. Însă obiectul
epistemologiei se deosebeşte în mod general de obiectul logicii ca ştiinţă. Dacă
logica analizează numai condiţiile de validare, necesare de a fi respectate la
ordonarea, reglementarea relaţiilor reciproce ale conţinuturilor gândirii, apreciind
corectitudinea lor, apoi epistemologia analizează şi felul cum se raportă conţinutul
gândirii la obiectul cunoaşterii, punând şi problema adevărului conoaşterii,
prezentând şi o axiologie a cunoaşterii, având ca obiect de studiu valoarea
adevărului, certitudinea. Epistemologia studiază de asemenea şi aportul
subiectului şi a obiectului în construirea cunoaşterii valide. Şi dacă obiectul logicii
este în fond raţionamentul, apoi cel al epistemologiei este studiierea condiţiilor şi
măsurii apariţiei adevărului în sugestii şi concepte.
Epistemologia se deosebeşte în mod convenabil şi de psihologie, care
analizează şi ea cunoaşterea. Dar dacă psihologia descrie geneza proceselor psihice
de cunoaştere, procesul cunoaşterii aşa cum apare el ca act al individului, apoi
epistemologia studiază obiectul,conţinutul cunoaşterii, valoarea rezultatelor
cunoaşterii, măsura în care conţinutul cunoaşterii poate fi verificat.
Epistemologia se prezintă şi ca sociologie a cunoaşterii, obiectul ei
deosebindu-se în mod convenabil de obiectul sociologiei ca ştiinţă, care pune
accent în fond pe condiţiile sociale în care există şi se dezvoltă ştiinţa.
Astfel, ca parţi componente ale epistemologiei, la care se referă obiectul ei,
sunt: filosofia ştiinţei, logica şi metodologia ştiinţei, sociologia ştiinţei.
Prima în ordinea apariţiei a fost filosofoia ştiinţei, al cărei fondator poate
fi considerat Socrate, care pentru prima dată a arătat rolul şi locul noţiunilor
generale în cunoaştere, definind şi o metodologie a formulării noţiunilor. Ceva mai
târziu au fost elaborate problemele de logică şi metodologie a ştiinţei, definite

10
explicit de Aristotel în lucrarea “Organon”, în care s-a analizat silogismul ca
“instrument al ştiinţei”. Apoi după constituirea socilogiei ca ştiinţă pe la miljlocul
secolului  începe şi elaborarea socilogiei ştiinţei, generată de creşterea
importanţei stiinţei în viaţa socială. Cu aceasta şi obiectul epistemologiei s-a lărgit,
îmbogăţindu-se permanent.
Să analizăm aceste compartimente ale epistemologiei.

§2. FILOSOFIA ŞTIINŢEI


Filosofia ştiinţei are ca obiect de studiu raportul dintre filosofie şi ştiinţă.
Filosofia ştiinţei ca studiu critic al ştiinţei, ca reflecsie a ei este ulterioară ştiinţei,
ea fiind obiect de studiu al filosofiei ştiinţei.
În istoria teoriei cunoaşterii putem evidenţia o perioadă precritică, când
filosofia ştiinţei ca atare încă nu exista. Dar pe parcurs ea a apărut, fiindcă însăşi
ştiinţa tindea să-şi determine locul şi valoarea ei. Apăruse necesitatea de a da o
fundamentare filosofică a ştiinţei şi de a analiza metodele ce duc la sporirea
certitudinii ei. Filosofia ştiinţei îşi punea ca scop de a stabili condiţiile, valoarea şi
limitele cunoaşterii, gradul de certitudine a anumitor ştiinţe .
Înţelegerea filosofică a ajunsurilor ştiinţei a căpătat o imporatanţă deosebită
numai în secolul XVIII, cănd I. Kant a analizat în plan epistemic raportul dintre
filosofie şi ştiinţă. Însă, la el problemele cunoaşterii ştiinţifice erau analizate fără a
fi separate de problemele generale ale gnoseologiei.
Problemele filosofice ale ştiinţei au constituit un domeniu independent de
cercetare de acum pe la mijlocul secolului XIX, când pozitivistul A. Comte afirma,
că dezvoltarea gândirii a ajuns la momenul când e necesară numai o singură formă
de cunoaştere, cea ştiinţifică, pozitivă, şi nu două, una ştiinţifică şi alta filosofică.
Filosofia, susţine A. Comte, la fel ca şi ştiinţele, trebuie să fie pozitivă, să prezinte
o privire sintetică asupra cunoştinţelor ştiinţifice, şi să fie pozitivă dupa obiectivele
ei. Cu aceasta obiectul filosofiei este redus la ştiinţă, şi întreaga filosofie devine
epistemologie. Pozitiviştii consideră, că toate chinurile filosofice ale savanţilor pot

11
fi lichidate, admiţând că ele prezintă un rezultat al înţelegerii incorecte a esenţei
ştiinţei, venind la concluzia, că filosofia tradiţională nu are dreptul la existenţă.
Dar ideile pozitiviştilor, pâna la urmă, nu au fost recunoscute de savanţii
contemporani. Atfel, A. Einstein afirma, că astăzi fizicianul este impus să se ocupe
cu problemele filosofice ale ştiinţei sale mai mult ca oricând, iar M. Born susţinea
că tot ce vedem în microscop, telescop, cât şi prin alte aparate, trebuie de
interpretat de pe poziţii metodologice, şi că fizica liberă de filosofienu este
posibilă.
Analizând obiectul filosofiei ştiinţei, trebuie de menţionat deosebirile
calitative a lui de obiectul ştiinţei. Dacă ştiinţa cercetează faptele lumii obiective,
apoi filosofia ştiinţei studiază natura fenomenelor ştiinţifice. Filosofia ştiinţei
analizează crtitic şi valorificativ datele ştiinţifice. Şi dacă ştiinţa cercetează
observaţia şi experimentul, apoi filosofia ştiinţei studiază semnificaţia lor, modul
de interpretare a lor, ce duce la conoaştere. Dacă ştiinţa prezintă o totalitate de
cunoştinţe, ce permanent işi revede capitalul ei intelectual în lumina noilor
descoperiri ştiinţifice, apoi filosofia ştiinţei analizează problemele filosofice
înaintate de ştiinţă, prezintă modul de cercetare şi reevaluare a lor, privite în
diferite situaţii problemetice (conceptuale, metodologice etc). Filosofia ştiinţei
elaborează o concepţie ştiinţifică despre lume, studiază omul nu numai ca esenţă
raţionalizatoare, dar şi ca esenţă creatore de valori culturale prin intermediul căreia
el umanizează , spiritualizează existenţa, o interpretează în mod valoric, o
analizează din punct de vedere a aspiraţiilor lui şi valorilor lui spirituale. Filosofia
ştiinţei presupune existenţa a două lumi: una logică, obiectivă, unde obiectul
cercetării e lipsit de momentul subiectiv, şi alta - valorică,unde obiectul cercetării
permanent se raportează la subiect. Filosofia ştiinţei analizează de asemenea şi
cercetarea ştiinţifică, natura ei în legătură cu formarea enunţurilor despre lume,
examinează metodele de cercetare, enunţând despre veridicitaea sau falsitatea
teoriilor ştiinţifice. Filosofia ştiinţei e preocupata şi studiază conţinutul noţiunilor
de spaţiu, timp, lege, cauzalitate etc.; corelaţia dintre analiză şi sinteză; inducţie şi
deducţie; teorie şi experiment; de studierea naturii descoperirilor ştiinţifice,

12
manifestarea adevărului în cunoaşterea ştiinţifică ş.a. Sunt analizate şi
mecanismele cunoaşterii, condiţionarea cauzală a fenomenelor ş.a.
Filosofia ştiinţei, spre deosebire de ştiinţă,prezintă o reflecţie asupra găndirii
ştiinţifice. Ea aparţine atât ştiinţei, ce prezintâ izvorul, sistemul ei, cât şi filosofiei
din care ea extrage metodele de cercetare pentru a analiza problemele filosofice
ale ştiinţei. Atitudinea filosofiei faţă de ştiinţă este şi de ordin afectiv, filosoful
ştiinţei fiind şi o fiinţă spirituală creatoare de valori şi cultură, care umanizează,
"spiritualizează" existenţa, o interpretează valoric din perspectiva nevoilor şi
aspiraţiilor, idealurilor lui spirituale. O problemă a filosofiei ştiinţei este şi alegerea
tipului de cercetare ştiinţifică, ce poate să depindă de diferiţi factori, cum sunt
comoditatea, succesul, simplitatea ş.a. Despre o teorie putem afirma, că este
adevărată sau falsă în termenii metodei de cercetare primite.

§3. LOGICA ŞI METODOLOGIA ŞTIINŢEI


Logica şi metodologia ştiinţei studiază raportul dintre ştiinţă şi metodologie,
ştiinţă şi logică, ca una din metodele ştiinţei. Logica şi metodologia ştiinţei are de
aface cu un obiect desubiectivizat. Obiectul ei de cercetare este purificat de orice
urmă de subiectiv. Să analizăm însăşi noţiunea de logică a ştiinţei.
Termenul de "logică a ştiinţei" poate fi înţeles ca logică a cercetărilor
ştiinţifice, euristică, teorie a principiilor folosite, ce duce la descoperirea
ştiinţifică. El poate fi înţeles şi ca metodologie generală a cercetărilor ştiinţifice, ce
evidenţiază metodele generale (observaţia, experimentul, ipoteza, modelarea,
axiomatizarea, formalizarea etc.), aplicate atât în procesul descoperirii, cât şi în
procesul sistematizării cunoştinţelor. Acest termen poate avea şi un sens de analiză
logică a ştiinţei, a limbajului, a raportului dintre semnele teoriei. Astfel, logica
ştiinţei are ca obiect de studiu analiza procesului cunoaşterii ştiinţifice, aspectele şi
procedeele ce duc la realizarea acestui proces. Logica ştiinţei este preocupată de
analiza structurii logice a teoriilor elaborate, de procedeele logice ce duc la
formarea cunoştinţelor noi. Ea analizează aşa procedee de cunoaştere ca
generalizarea, abstractizarea, analiza, sinteza, observaţia, experimentul, formarea

13
ipotezelor şi construirea teoriilor, formularea explicaţiilor, previziunilor. Se ocupă
de elaborarea şi verificarea ipotezelor, studiază legătura dintre cunoştinţele iniţiale
şi cele căpătate pe parcursul cunoaşterii ştiinţifice. Scopul cercetărilor în domeniul
logicii ştiinţifice este raţionalizarea procesului de cunoaştere ştiinţifică,
contribuirea la creşterea gradului lui de eficienţă. Logica şi metodologia ştiinţei
prezintă omului de ştiinţă instrumentele metodologice eficiente care scurtează
activitatea desfăşurată, dă posibilitate de a găsi căi eficiente de cunoaştere veridică.
Logica de acum prin primele sale eforturi, se manifesta ca cercetare
metodologică. Încă "Organonul" lui Aristotel prezenta un instrument efectiv de
cercetare, o logică ce, fiind aplicată, dă ştiinţei formă demonstrativă. Iar "Noul
Organon" a lui F.Bacon descrie o metodă, apărută odată cu ştiinţa
experimentală,modernă, ce se dezvoltă odată cu ea. În deceniul VII al secolului al
XVII G.Leibniz, analizând valoarea euristica şi metodologică a simbolismului
matematic, a elaborat mijloace eficiente de analiză logică a problemelor ştiinţifice,
devenind şi predecesor al logicii ştiinţei.
Apariţia logicii matematice, având ca fondatori pe J.Boole, L. Morgan,
G.Frege ş.a., ce s-au ocupat de dezvoltarea şi perfecţionarea formalismelor logice
ale ei, au permis aplicarea logicii la analiza limbajelor unor ştiinţe particulare. S-a
dezvoltat metoda axiomatică, s-au creat sisteme axiomatice, atât pentru calculul
propoziţional, cât şi pentru cel cu predicate, al aritmeticii, reducând noţiunile de
bază ale ei la logică. A urmat apoi axiomatrizarea logicii după forma matematicii,
expusă în lucrările lui A. Whitehead şi B.Russell. Apare în continuare logica cu
mai multe valori, logica polivalentă şi probabilistă. Mai apoi sunt analizate aşa
probleme ale logicii ştiinţei ca: natura ipotezei şi a teoriei ştiinţifice, funcţiile
teoriei ştiinţifice (şi în special, funcţia explicativă), metodele de verificare
experimentală a teoriilor.
Cercetările cu privire la reconstrucţia matematică au generat apariţia
logicismului, care susţinea ideea că toate adevărurile matematice pot fi derivate
numai din logică, promovând ideea unificării cunoştinţelor ştiinţifice, creării unui
nou model al gândirii filosofice. B.Russell, traducând acest ideal în viaţă, a creat

14
sistemul filozofic numit "atomism logic". O îmbinare a tendinţei empiriste cu
logica nouă a ştiinţei a stimulat apariţia empirismului logic, a pozitivismului logic,
formulat de reprezentanţii cercului de la Viena: M.Schlick, R.Carnap ş.a. Ei
foloseau analiza logică a propoziţiilor ştiinţifice pentru a stabili o bază sigură
pentru ştiinţă, analizând logica ca criteriu al ştiinţificităţii şi raţionalităţii.
Mai variate au devenit şi aplicaţiile logicii formale în reconstruirea structurii
şi aparatului referenţial al limbajelor naturale. S-au realizat încercări din partea
neopozitiviştilor de a reduce ştiinţa la o bază de enunţuri protocolare şi la
verificare. În continuare, studiul limbajului ştiinţei (sintaxa) a fost completat de
R.Carnap, cu studiul corespondenţei dintre semnele lingvistice şi entităţile
extralingvistice (semantică) şi cu studiul atitudinii vorbitorului despre limbaj şi a
lucrurilor exprimate prin limbaj. R.Carnap a arătat rolul în cunoaştere a deducţiei
logicii formale, cât şi a celor două limbaje (cel teoretic şi cel observaţional), cât şi
rolul regulilor de corespondenţă pentru interpretarea teoriei, traducând afirmaţiile
limbajului teoretic în afirmaţiile limbajului observaţional.
În ce priveşte metateoria ştiinţelor empirice, pe măsura "maturizării" lor se
observă o deplasare a problemelor filosofice ale ştiinţei spre domeniul de
competenţă a logicii (de exemplu, ideea de determinism, cauzalitate ş.a.).
Intervenţia logicii în matematică a avut loc în special prin teoria modelelor.
Apelul la instrumentele pentru expunerea adecvată a teoriilor se intensifică pe
măsura creşterii gradului de abstractizare şi organizare deductiv-axiomatică a lor.
Un anumit impuls în această direcţie vine şi de la modelul structuralist ale teoriilor
ştiinţifice ce propune o modalitate de reconstruire logică a teoriilor.
Aplicaţii importante a logicii intervin în filosofie. Fiind mijlocite de evoluţia
logicii modale şi de construirea logicilor "filosofice" (epistemică, temporală ş.a.)
ele au permis reconstruirea unor concepte şi teme importante ale discursului
filosofic şi normativ.
În urma progreselor logicii modale, a elaborării unei semantici adecvate atât
pentru logica elementară, cât şi pentru cea intuiţionistă, s-a lărgit considerabil
domeniul de aplicaţie a logicii. Astfel, logica a influenţat vădit "configuraţia"

15
spirituală a ştiinţei contemporane, contribuind de rând cu matematica la construirea
şi lărgirea unui mod structuralist - axiomatic de gândire, oferind instrumente
metodologice importante analizei filosofice a ştiinţei.
Referitor la obiectul şi metodele logicii ştiinţei, la legăturile ei cu ştiinţele
particulare, gnoseologia etc., apar un şir de lucrări "Problemele logicii cunoaşterii
ştiinţifice" (1964), "Logica formală şi metodologia ştiinţei" (1964), "Structura
logică a cunoştinţelor ştiinţifice" (1965), "Logica cercetării ştiinţifice" (1965),
"Logica şi metodologia ştiinţei" (1967), "Semantica logică şi logica modală"
(1967), editate la Moscova, de filosofi, logicieni, cercetători, ca P.V.Kopnin,
P.V.Tavaneţ, D.P.Gorski ş.a.
Aceste cercetări ştiinţifice ne vorbesc de faptul, că s-a schimbat punctul de
vedere privitor la valoarea şi rolul imaginii vizuale asupra ştiinţei. Are loc
dezvoltarea rapidă a sistemelor limbilor artificiale. A crescut rolul gândirii
teoretice în cercetarea ştiinţifică. Matematizarea şi formalizarea ştiinţei a dus la
apariţia a noi idei, ce au permis o fundamentare logică trainică a ştiinţei, la crearea
unor metateorii. Au apărut metode noi de cercetare: informaţionale, structurale,
sistemice etc. A crescut rolul conceptului de probabilitate în explicarea lumii şi
constituirea teoriilor ştiinţifice, rolul subiectului, aparatului formal în procesul de
cunoaştere etc. În ce priveşte esenţa logicii ştiinţei se confirmă ideea că ea este o
disciplină de sinteză, ce necesită aplicarea metodelor logicii matematice la
cercetarea structurilor logice a teoriilor ştiinţifice. Ea nu se mărgineşte la aplicarea
formalismelor existente, ci construieşte limbaje şi formalisme adecvate. Ea este
legată de analiza fundamentelor ştiinţelor, de diferite sisteme şi modele de
sistematizare şi de prelucrare a informaţiei, căpătate de ştiinţă, înaintează
nenumerate probleme de epistemologie, având funcţie metodologică.
Dar logica şi metodologia ştiinţei nu se mărgineşte cu aplicarea metodei
analizei logice în cercetarea ştiinţifică. Un rol important în cercetarea ştiinţifică au
şi alte metode, ca de exemplu, metoda analizei directe, ce constă în a evidenţia
condiţiile cunoaşterii, a formula noţiuni, ipoteze, principii epistemologice asupra
unui anumit moment al cunoaşterii ştiinţifice prin spaţiul lui direct. Această

16
analiză se foloseşte de oameni de ştiinţă ce gândesc asupra fundamentelor
teoriilor lor (A.Einştein ş.a.), sau de filosofi foarte informaţi ştiinţific (E.Meyerson
ş.a.), de cei ce intrunesc în sine simultan savantul şi filosoful (F.Gonseth ş.a.).
Această metodă prevede lectura directă şi efectivă a teoriilor ştiinţifice, legături cu
realitatea în dinamica lor complexă. Analiza directă prezintă un început dar, şi un
sfârşit, în cercetarea metaştiinţifică.
În măsura în care ea este intuitivă, imediată, ea are nevoie de o completare, de
justificare a ipotezelor prin tratarea lor formalizantă şi experimentală. De exemplu,
ideea complementarităţii a lui N.Bohr din epistemologia fizicii, produs al analizei
directe, s-a desăvârşit treptat prin analize formalizante ("logica
complementarităţii"), ce încercau să se expună formele logice ale relaţiilor
teoretice descrise de ideea complementarităţii prin analizele matematice, şi în
ultima instanţă, prin probele experimentale. Această succesiune de abordări
metodologice a marcat maturizarea progresivă a acestei idei epistemologice
rodnice. Ideea complementarităţii se manifestă nu atât ca "principiu fizic", ca
principiu logic, dar mai degrabă ca "model metodologic", manifestându-se ca o
totalitate de principii şi concepte epistemologice, ce determină un nou "stil" de
gândire în fizica contemporană. Fără aplicarea metodelor formalizante, istorico-
critice şi experimentale, analiza directă nu se poate despărţi de instituţiile prime, e
lipsită de garanţia de obiectivitate şi generalitate, necesare pentru o idee
epistemologică validă. Analiza formalizantă spre deosebire de analiza directă
include şi studiul condiţiilor formalizării ei, coordonării acestei formalizări cu
experienţa. Fiind la început dezvoltate de reprezentanţii pozitivismului logic,
aceste analize ulterior s-au transformat în analize "neutrale", ce confereau garanţii
de precizie, control şi obiectivitate înaltă ideilor epistemologice, propunând
rezolvări noi. Această metodă a marcat un progres în înţelegerea concepţiilor cu
privire la teoriile ştiinţifice în aşa domenii ca teoria fundamentelor matematice,
ş.a. Aceste analize necesită de a fi completate prin cele istorico-critice, ce au ca
scop de a urmări geneza istorică reală a principiilor generale ale cunoaşterii. Şi
dacă analiza formalizantă se interesează de condiţiile validităţii formale ale

17
structurilor teoretice, apoi analiza istorico-critică are de afacere cu reconstruirea
genezei acestor structuri. În scopul justificării şi întemeierii ipotezelor
epistemologice e folosită metoda experimentală, care este corelată cu formalizarea
şi matematizarea ipotezelor, astfel ele devenind metode eficiente ale cercetărilor
ştiinţifice.
O importanţă deosebită în logică şi metodologia ştiinţei o are şi analiza
reducţionismului ca metodă de cercetare, a posibilităţilor şi hotarelor de folosire
efectivă a acestei metode. Reducţionismul, înţeles ca reducere a complexului la
simplu, corespunde însăşi esenţei cunoaşterii ştiinţifice, fiindcă în toate formele de
organizare ale cunoştinţelor ştiinţifice se realizează descrierea generalizată a
realităţii pe baza căreia se evidenţiază esenţa fenomenelor, realizându-se reducţia
pe etape în direcţia de la forme de organizare a cunoştinţelor mai puţin generalizate
la mai mult generalizate. Reducţionismul însă nu ia în consideraţie unele trăsături
importante ale realităţii, împiedicându-ne să creăm un tablou adecvat al lumii, el
deformează reprezentarea cu privire la varietatea formelor unicităţii diferitor
fenomene ce se realizează în lumea obiectivă şi subiectivă.
Astfel, trecerea de la o teorie ştiinţifică la alta nouă reprezintă nu o simplă
modificare a aspectului structural-teoretic sau empiric, ci o transformare a ei prin
trecerea teoriei la un nivel mai superior, acela a criteriilor ei , a principiilor
metateoretice, de constituire, studiat de logica şi metodologia ştiinţei.

§4. SOCIOLOGIA ŞTIINŢEI


Sociologia ştiinţei cercetează interacţiunea dintre ştiinţa şi societate. Astăzi
ştiinţa tot mai mult influenţează asupra producţiei materiale, asupra economiei,
asupra dezvoltării şi funcţionării tuturor sferelor vieţii sociale. Sociologia ştiinţei
„cooperează” cu filozofia ştiinţei şi cu logica şi metodologia ştiinţei, având ca scop
cunoaşterea conţinutului gnoseologic şi metodologic al influenţelor externe asupra
ştiinţei. Ca cercetare ştiinţifică sociologia ştiinţei include în sine şi o abordare
axiologică, valorificatoare, ce raportează permanent obiectul ştiinţei la subiect.

18
Oamenii de ştiinţă analizează atât efectele dezvoltării ştiinţei pentru societate,
cât şi influenţa societăţii asupra dezvoltării ştiinţei. Rolul social pozitiv al ştiinţei a
fost expus de J.B. S. Holdane. În lucrarea "Dedal sau ştiinţa şi viitorul"el în mod
optimist apreciază soarta ştiinţei, afirmând că datorită ştiinţei războiul va deveni
imposibil.
Dimpotrivă B.Russell, în lucrarea " Icar, sau viitorul ştiinţei" dezvoltă un
punct de vedere contrar, pesimist, considerând că ştiinţa va servi mai degrabă la
întărirea puterii partidelor dominante, decât la creşterea bunăstării oamenilor, iar
atotputernicia ştiinţei va servi pentru creşterea atotputerniciei deţinătorilor puterii.
El scrie, că micul Icar, care a învăţat să zboare de la tatăl său Dedal, "a pierit din
pricina propriei lui nesăbuinţe", concluzionând că şi popoarele pe care ştiinţa
contemporană „le-a învăţat să zboare” vor avea aceeaşi soartă.
Structura şi funcţionarea ştiinţei este studiată de J.D. Bernal în lucrarea
"Funcţia socială a ştiinţei". El analizează ştiinţa ca un organism viu, cercetând
ştiinţa ca "ştiinţa despre ştiinţă".
În sociologia ştiinţei aşa probleme ale ştiinţei ca: organizarea ştiinţei,
eficienţa cercetării ştiinţifice, ştiinţa şi învăţământul, aplicarea ştiinţei în producere,
ştiinţa şi războiul, pregătirea omului de ştiinţă, reorganizarea cercetărilor ştiinţifice,
informarea ştiinţifică, finanţarea ştiinţei, esenţa progresului ştiinţific, ştiinţa în
slujba omului, ştiinţa şi transformările sociale ş.a. sunt analizate astăzi cu metode
cantitative, pe baza statisticilor şi a datelor din istoria ştiinţelor naturale, sociale,
umanitare, tehnice etc.
Astfel, cuprinzând filosofia ştiinţei, logica şi metodologia ştiinţei, sociologia
ştiinţei, epistemologia ştiinţei analizează geneza şi legităţile fundamentale a
cunoaşterii ştiinţifice.
Analiza epistemologiei ca teorie a ştiinţei, ne permite să evidenţiem şi
principalele forme istorice de epistemologie, şi în primul rând, epistemologiile
ştiinţei preclasice.

19
Capitolul 2. PRINCIPALELE FORME ISTORICE DE
EPISTEMOLOGIE. EPISTEMOLOGIILE ŞTIINŢEI PRECLASICE.

Pe parcursul dezvoltării epistemologiei (ca teorie a ştiinţei) s-a schimbat


cercul de probleme cu care ea s-a ocupat. Epistemologia ca atare a apărut atunci,
când s-a pus problema ca cunoaşterea să se examineze pe ea însăşi. Cu probleme
epistemologice ne întâlnim de acum în investigaţiile filosofice ale lui Heraclit, care
a elaborat epistemologia dialectico-spontană, prima epistemologie a ştiinţei
preclasice.
Analizând formele istorice de epistemologii, existente la diferite etape ale
dezvoltării cunoaşterii umane, în istoria gândirii umane putem deosebi: a)
epistemologii ale ştiinţei preclasice; b)epistemologii ale ştiinţei clasice;
c)epistemologii ale ştiinţei neclasice; d) epistemologii postmoderniste ale ştiinţei
postneclasice ;e)epistemologii transmoderniste ale ştiinţei contemporane.
La epistemologiile ştiinţelor preclasice, după părerea noastră, pot fi atribuite:
1)epistemologia dialectico-spontană a lui Heraclit; 2)epistemologia logicismului
naiv al eleaţilor; 3)epistemologia naiv-materialistă a lui Democrit;
4)epistemologia relativistă a sofiştilor; 5)epistemologiile socraticilor, aşa ca:
a)epistemologia conceptuală a lui Socrate; b)epistemologia raţională a "micilor"
socratici; c)epistemologia realismului sistematic şi static a lui Platon;
d)epistemologia aristoteliană a realismului imanent; 6) epistemologia elenistă
greacă a scepticismului antic; 7)epistemologia realismului moderat al scolasticii
medievale; 8)epistemologia secularizată renascentistă.

§1. EPISTEMOLOGIA DIALECTICO-SPONTANĂ


A LUI HERACLIT.
Heraclit în cercetările sale a atras atenţia asupra caracterului dialectic
contradictoriu al lumii şi al procesului de cunoaştere. El vorbeşte despre devenirea
neăncetată, relativitatea existenţei lumii şi a cunoaşterii ei, despre transformarea
neăncetată a tot ce există în lume, afirmând că "totul curge", "soarele este în fiecare

20
zi nou", "nu te poţi scufunda de două ori în acelaşi râu ,căci apele lui se scurg fără
încetare", "din foc se naşte şi apa". Greutăţile ce apar în procesul cunoaşterii,
menţionează Heraclit, se datorează inepuizibilităţii procesului cunoaşterii şi sunt
necesare sforţări pentru a cunoaşte obiectele din lumea înconjurătoare. Heraclit
menţiona că o judecată sănătoasă este cea mai mare virtute, înţelepciunea înseamnă
că în vorbe şi în fapte să te conformezi adevărului, dând ascultare naturii
lucrurilor.Gândirea omenească valorifică fiecare lucru conform naturii lui.
Ca bază a generalităţii şi veridicităţii cunoaşterii omeneşti el analizează
"logosul". Datorită gândirii oamenii pot cunoaşte obiectele din lumea
înconjurătoare şi pe ei însuşi ca fiinţe raţionale. Datorită gândirii, şi nu senzaţiilor,
ce stă la baza cunoaşterii, putem căpăta cunoştinţe depline despre natura lucrurilor.
Datorită gândirii oamenii vin la cunoaşterea veridică. Observarea contradicţiilor a
generat ideea că nu există numai adevăr, dar şi eroare.A apărut îndoială în privinţa
gândirii, neăncrederea în idei. S-a pus şi problema epistemologică: dacă gândirea e
capabilă să cunoască adevărul.

§ 2. EPISTEMOLOGIA LOGICISMULUI NAIV AL ELEAŢILOR.

Eleaţii (Xenofan, Parmenide, Zenon ş.a.) în continuare au atras atenţia asupra


rolului gândirii în procesul cunoaşterii. Xenofan de exemplu, vorbeşte despre
greutăţile întâlnite pe calea căutării adevărului, afirmând că chiar atunci când
obiectul este întâlnit din întâmplare e greu de-l recunoscut, admiţând contradicţiile
şi îndoiala în procesul cunoaşterii.
Parmenide, contrar lui Heraclit, afirmă că existenţa este imuabilă şi absolută. El
arată că gândirea şi existenţa sunt identice, că existenţa este în gândire, este însăşi
gândire. Aceea ce nu este nu poate fi gândit. Gândirea totdeauna este gând despre
existenţă. El exprimă neîncredere faţă de tabloul lumii pe care ni-l dă senzaţiile.
Parmenide susţine că existenţa este aceea ce poate fi cunoscută numai cu raţiunea,
dar nu cu ajutorul organelor de simţ, astfel cunoaşterea cu ajutorul raţiunii devine
o definiţie importantă a existenţei. La baza acestei înţelegeri a existenţei stă faptul

21
că în percepţia senzuală a omului e dat numai acces ce este schimbător ,temporar,
multiplinatatea lucrurilor şi a fenomenelor, iar ceea ce este neschimbat , veşnic,
identic cu el îsuşi, e accesibilă numai găndirii, găndirea reprezentând criteriul
adevărului. Parmenide formulează teza, conform căreia gândul şi ceea ce este spus
despre acest gând, este una şi aceeaşi; gândirea şi existenţa este una şi
aceeaşi;existenţa este, iar neexistenţa nu-i; existenţa care este gândită este numai
invizibilă, nesensibilă şi că nimic, din ceea ce vedem şi auzim în realitate nu
există. Există numai lumea invizibilă, nesensibilă, fiindcă numai ea poate fi gândită
fără contradicţii. Şi ceea ce nu poate fi gândit fără contradicţii, nici nu poate exista.
Astfel se contrapun conoştinţele existente, adevărate, ca ceva raţional lumii
senzoriale, cunoştinţelor, părerilor, reprezentărilor cotidiene. Parmenide susţine că
gândirea şi existenţa sunt identice; că existenţa este în gândire, este însăşi gândire.
Ceea ce nu este, nu poate fi gândit. Gândirea întotdeauna, este gândul despre
existenţa.
Zenon vedea în dialectică arta de a atinge adevărul pe calea evidenţierii
contradicţiilor în judecata convorbitorului şi eliminării acestor contradicţii. Zenon
arată că existenţa, gândită ca multiplă, este simultan infinit de mare şi infinit de
mică, se prezintă ca o contradicţie. Principiile, legile, susţine Zenon,
fundamentează numai formularea adevărului, dar nu şi veridicitatea cunoaşterii
ştiinţifice reale.Existenţa, după el, nu este spaţială din motivul că nu ne putem opri
cu mintea la nici un spaţiu care să fie ultim şi să o cuprindă în întregime.
Analizând aporiile lui Zenon: "Ahiles şi broasca ţestoasă" ş.a. trebuie de deosebit
poziţiile succesive, spaţiul - proces, care prezintă o cantitate omogenă constituit de
sinteza acestor poziţii, actul prin care acest spaţiu este parcurs, ce n-are realitate
decât în conştiinţa omului.
Eleaţii au atras atenţie şi asupra principiilor logice, evidenţiind rolul
principiului identităţii, cât şi a principiului contradicţiei. Pornind de la faptul că
simţurile ne amăgesc, ei afirmă că există mai presus de simţuri o altă cale - cea
logică, ce duce la cunoaşterea veridică a esenţei lumii. Pentru a ajunge la
conceperea existenţei ca unică, nedevenită şi nedespărută, nespaţială şi imobilă,

22
veşnică şi infinită, neschimbată şi simplă, eleaţii au folosit principiul logic al
contradicţiei, considerându-l singurul criteriu al veridicităţii care poate lărgi mult
domeniul adevărului. Dar, atât principiul contradicţiei, cât şi celelalte principii,
sunt considerate de eleaţi numai necesare, dar nu suficiente, pentru fundamentarea
adevărului. Ele fundamentează numai formalitatea adevărului, dar nu şi
veridicitatea cunoaşterii ştiinţifice reale.

§3. EPISTEMOLOGIA NAIV-MATERIALISTĂ A LUI DEMOCRIT

Analizând epistemologia naiv-materialistă a lui Democrit, menţionăm pentru


început faptul că în concepţia lui Democrit cunoaşterea devine obiect de
cunoaştere. Democrit vede în senzaţii anumite imagini ale lucrurilor materiale ,
generate de acţiunea lucrurilor asupra senzaţiilor omeneşti, anumite copii materiale
ale lucrurilor, care pătrund în corpul uman prin organele senzaţiilor exterioare.
Democrit cerceta formele cunoaşterii, afirmând că de la suprafaţa lucrurilor se
desprind anumite membrane uşoare, ce pornesc în toate direcţiile, pătrund în
simţuri, formând imaginea lor. El consideră senzaţiile ca punct iniţial şi bază a
cunoaşterii, anumite copii ale lucrurilor. Aceste copii, care-s materiale, se
răspândesc în spaţiu şi, atingând organele noastre de simţ, pătrund în ele prin porii
lor. Dacă porii corespund mărimii şi formei imaginilor lucrurilor, ce pătrund prin
ei, aceste imagini din senzaţii corespund însăşi lucrurilor. Senzaţiile sunt
considerate ca bază a cunoştinţelor, ca sursă necesară, dar nu suficientă pentru
cunoaştere. Aceste obiecte şi proprietăţi ale obiectelor care, datorită mărimii lor
mici, sunt neaccesibile senzaţiilor, se ating cu ajutorul minţii, şi această cunoaştere
la fel poate fi autentică.
Democrit afirmă că noi nu auzim, nu vedem puştiul şi atomii din care constau
corpurile; cu ajutorul raţiunii noi ne convingem de existenţa lor veridică.Astfel,
fără a vedea şi a simţi pustiul şi atomii din care sunt formate toate corpurile noi, pe
calea minţii, ne încredinţăm în existenţa lor. Pe calea analogiei, cu ajutorul minţii,
noi descoperim invizibilul şi imperceptibilul, în aşa mod complectăm şi cercetăm

23
sugestiile noastre iniţiale neîndeajuns de precise şi veridice despre lucruri, căpătate
pe calea lucrurilor. Tot ce ne dă mintea pentru cunoaştere se datoreşte senzaţiilor,
ele prezentând ultimul sprijin al cunoştinţelor.
Elaborând probleme de logica, Democrit analizează noţiunile, sugestiile
omeneşti cu privere la fundamentul concluziilor inductive. El se pronunţă
împotriva cugetărilor raţionale ,care nu se bazează pe datele experienţei, aplicând
pe larg ipoteza.Deosebind aceea ce există în părere de aceea ce există în realitate,
Democrit analizează esenţa noţiunilor şi a sugestiilor logice, şi chiar probleme cu
privire la fundamentarea deducţiilor logice, bazate pe cercetarea naturii. El se
pronunţă împotriva argumentelor speculative, argumente ce nu se bazau pe datele
experienţei. În cercetările lui el folosea analogia şi ipoteza.
Dar, analizând formele şi mecanismele cunoaşterii, el nu analiza valoarea lor,
nu punea problema adevărului cunoştinţelor senzoriale, vorbea despre caracterul
pasiv al cunoaşterii senzoriale. Această concepţie şi stă la baza dogmatismului
spontan.

§4. EPISTEMOLOGA RELATIVISTĂ A SOFIŞTILOR.

Sofiştii (Protagoras, Gorghias ş.a.) atrăgeau atenţia în deosebi la probleme de


logică şi ritorică. Protagoras, de exemplu, afirma că "omul este măsura tuturor
lucrurilor", şi "lucrul cum î-mi pare aşa şi este", vorbea despre relativitatea a tot ce
există, relativitatea cunoaşterii umane, nedorind să evidenţieze absolutul, punând
accent pe practică, pe atingerea rezultatelor concrete practice.
Sofiştii susţin că tot ce cunoaşte omul primeşte prin intermediul organelor de
simţ, percepţiile generale sunt subiective. Şi orice cunoaştere omenească este
relativă. Cunoştinţele obiective şi adevărul obiectiv sunt de neatins. Sofiştii se
situiază pe poziţiile subiectivismului, relativismului şi sceptivismului.
Sofiştii, pornind de la idei opuse, cum sunt cele a lui Heraclit şi ale lui
Parmenide, formulează şi idei contradictorii. Protagoras, de exemplu, afirmă că
orice judecată este adevărată, iar Gorghias susţine că nici o judecată nu este

24
adevărată. Sofiştii susţin că totul ce ţine de om poate fi analizat după dorinţă şi ca
adevărat şi ca fals. Se apăra teze contradictorii cu argumente de forţă aparent egale.
Ei au prezentat binele ca rău şi invers; adevărul ca fals şi invers; realitatea ca
aparenţă şi invers. Susţinând că omul este creatorul valorilor şi scopul lor, sofiştii
trec de la ideea dependenţei valorilor de om la ideea dependenţei adevărului de om,
formulând ideea relativismului epistemologic, a ideii că fiecare om are adevărul
lui, că putem afirma orice. Dar dacă se poate afirma orice, se exclude adevărul.
Ştiinţa este imposibilă, susţineau sofiştii. Ei propuneau o concepţie epistemologic
negativă, intuind în contradicţie criteriul adevărului formal. Analizând
contradicţiile în concepţiile filosofilor din trecut, sofiştii au insuflat generaţiilor
ulterioare grija pentru limpezimea şi coerenţa gândirii, tendinţa de a supune criticii
cunoştinţele căpătate, înaintând problema fundamentelor gândirii.

§ 5. EPISTEMOLOGIILE SOCRATICILOR

Epistemologiile socraticilor includ aşa epistemologii ca: a)epistemologia


conceptuală a lui Socrate; b)epistemologia raţională a "socraticilor mici";
c)epistemologia realismului sistematic şi static a lui Platon; d)epistemologia
aristoteliană a realismului imanent.

5.1 Epistemologia conceptuală a lui Socrate


Criticând ideea sofiştilor cu privire la faptul că ştiinţa este imposibilă, Socrate
susţine că ştiinţa are ca obiect generalul şi ca instrument conceptul şi nu se opreşte
la individual şi accedental. Acest instrument, cum este conceptul, face posibil
acordul omului cu el însuşi şi cu alţi oameni. Vrând să înţeleagă lumea, Socrate
merge de la evenimente la sensul lor, pune accent pe cunoaşterea generalului. El
consideră că pentru lămurirea lumii evenimentelor trebuie de început cu generalul,
care poate fi atribuit lumii raţionale, nu poate fi observat cu ajutorul sentimentelor.
Socrate supune criticii studierea empirică a naturii, apreciază nu prea înalt
importanţa cognitivă a organelor de simţ. El consideră că omul poate să cunoască

25
numai aceea ce este în puterea lui, adică sufletul. Cunoştinţe veridice omul poate
avea numai despre suflet, dar nu despre natură, despre lume în general. Sarcina
principală a cunoaşterii, consideră Socrate, este autocunoaşterea. Cunoaşterea ne
prezintă noţiunea despre obiect şi ea se atinge pe calea definirii noţiunii.
Pentru Socrate important nu e atât faptul cum se poate realiza gândirea, dar
faptul cum se obţine adevărul şi certitudinea. Fără a pune la îndoială posibilitatea
gândirii de a realiza adevărul şi certitudinea, el vorbeşte de o certitudine subiectivă.
Socrate consideră că ideia principală este ideia de adevăr.Cunoştinţele, după
părerea lui Socrate, sunt necesare omului pentru activitatea lui morală. El leagă
moralitatea cu raţiunea, consideră că ideea principală este ideea de bine. Socrate
recomandă cunoaşterea binelui şi acţiunea conform acestor cunoştinţe. Ca mijloace
importante de căpătare a cunoştinţelor noi, după părerea lui, sunt schimbul de
păreri, dialogul, discuţia. Conceptele la Socrate sunt analizate ca principii ale
cunoaşterii.

5.2 Epistemologia raţionalistă a "socraticilor mici"


"Socraticii mici" (în special Antistene) negau realitatea generalului,
considerau că există numai singularul şi că aplicarea la lucruri aparte a noţiunilor
generale e imposibilă. Înţelepciunea nu e în cunoaşterea teoretică, inaccesibilă
omului, dar numai în cunoaşterea binelui. Aristip la fel consideră ca obiect al
cunoaşterii binele, atins în mod practic. El consideră că senzaţiile prezintă un
anumit instrument de cunoaştere, dar ele nu ne vorbesc despre proprietăţile
lucrurilor, dar numai despre stările individuale, proprii cercetătorului. Şi ca criteriu
al binelui ne poate servi satisfacţia sau suferinţa.
Euclid din Megara ,însă, susţinea că în calitate de obiect al cunoştinţelor poate
servi numai generalul, atins cu ajutorul noţiunilor. Generalul coincide cu binele
unitar şi după natura lui este neschimbat.

26
5.3 Epistemologia realismului sistematic şi static a lui Platon
Epistemologia realismului sistematic şi static a lui Platon a apărut dintr-o
reflecţie asupra matematicii şi constă în a proiecta structurile cunoaşterii într-un
univers suprasensibil, transcendental. Subiectul la Platon este pasiv şi cunoaşterea
se mulţumeşte cu reflecţia ideilor veşnice, transcendente.
Acest realism sistematic şi static corespunde situaţiei specifice a matematicii
antice greceşti. Se ştie că operaţiile logico-matematice au apărut înaintea realizării
experimentului fizic (ce ne vorbeşte despre o anterioritate genetică a acestor
operaţii în raport cu cercetarea experimentală), care a determinat rolul hotărâtor în
cunoaştere a experimentului numai în epoca modernă.
Platon, formulând esenţa epistemologiei realismului sistematic şi static, dând
certitudinii o semnificaţie obiectivă ,spre deosebire de Socrate ,admite existenţa
conceptelor în afara noastră, a conceptelor obiective (noţiuni, idei, esenţe),
analizându-le ca principii ale existenţei şi nu ca principii ale cunoaşterii, ca la
Socrate. Platon deosebeşte lumea veşnică a ideilor şi lumea lucrurilor senzoriale,
care-s temporale. Acestor două domenii le corespund şi două feluri diferite de
cunoaştere. Cunoştinţele prezintă amintire. Până la încorporarea sa sufletul a
existat în ceruri, susţine Platon, şi a contemplat acolo adevărata esenţă a lucrurilor.
Fiind încorporat, sufletul "a uitat" ce a ştiut până acum, dar perceperea lucrurilor
senzoriale aminteşte sufletului de cunoştinţele, "ideile", uitate de el. Platon
susţine că omul trebuie să cunoască lumea în corespundere cu ideile, ce rees din
multe percepţii senzoriale, dar unite de raţiune împreună. Aceasta este amintire a
ceea ce cândva a vazut sufletul. Cu aceasta Platon admite că minţii noastre îi sunt
proprii unele forme şi unele cunoştinţe, înnăscute sufletului, şi independente de
experienţă. "Ideile" se cunosc cu ajutorul intuiţiei minţii, şi-s independente de
perceperea senzorială a lumii înconjurătoare.Teoria ideilor devine la Platon o teorie
a existenţei. "Ideile" la el sunt la fel şi imagini şi modele ale realităţii.
Platon înţelege realitatea empirică că mai puţin importantă decât realitatea
veşnică şi absolută, veridică a existenţei transcendentale. Subiectul lui Platon este
pasiv şi se mulţumeşte cu reflecţia ideilor veşnice transcendentale. Platon dă

27
certitudinii o semnificaţie obiectivă, analizând ideile ca principii ale existenţei şi
nu ale cunoaşterii. Platon admite că minţii omului îi sunt proprii unele forme şi
unele conoştinţe înăscute sufletului şi independente de experienţă.Platon consideră
că adresarea la idei este unica cale de a înlătura varietatea, inepuizibilitatea lumii
senzorial-empirice. "Ideile" prezintă, după Platon, generalul în lucruri. Ele se
raportă la o anumită clasă de lucruri. Ele-s obiective, există în mod real. La apariţia
"ideilor" contribuie dialectica, schimbul de păreri, căutarea spirituală, discuţia. La
Platon conceptul coincide cu realitatea, care-i dependentă de inteligibilitate.
Lucrurile senzoriale se reflectă în păreri, ce nu ne dau cunoştinţe veridice.
"Mijlocul" dintre păreri şi cunoştinţele adevărate îl ocupă obiectele matematice, ce
se cunosc cu ajutorul "gândirii". Obiectele cunoaşterii matematice au ceva comun
şi cu lucrurile senzoriale şi cu "ideile". Existenţa este considerată ca unitară,
veşnică, neschimbătoare, nemişcată. Ca condiţie pentru a "trezi" sufletul la
raţionări el consideră contradicţia.
La Platon, ca şi la Socrate, posibilitatea cunoaşterii nu este obiect de îndoială.
El analizează nu faptul dacă e posibil sau accesibil adevărul ca atare, dar modul
cum se face ştiinţa, cum trebuie înţeles adevărul cunoaşterii.

5.4 Epistemologia aristoteliană a realismului imanent.

Dacă epistemologia realismului sistematic şi static a lui Platon a apărut dintr-


o reflecţie asupra matematicii, apoi epistemologia aristoteliană a realismului
imanent a apărut dintr-o reflecţie asupra logicii. Întemeind logica formală şi
dezvoltând biologia, Aristotel a găsit în aceste domenii forme asemănătoare
formelor sau "ideilor" platoniciene, întruchipate unele în structura subiectului,
altele în structura obiectelor, a organismelor biologice. El nu a vorbit de activitatea
subiectului epistemic (dar numai a celui individual), şi nu a priceput evoluţia
speciilor, nu a formulat teoria construcţiei progresive a formelor logice, pornind de
la formele organice. Dar, reîntorcând formele în realitatea fizică, el creează

28
epistemologia realismului imanent, considerând că ştiinţa prezintă cunoaştere certă
a lumii, că adevărul e dat prin particular, prin sensibilitate, prin inducţie.
Aristotel consideră că toţi oamenii de la natură tind spre cunoştinţe. Aristotel
în teoria cunoaşterii porneşte de la reprezentarea despre existenţa realităţii
obiective, independente de suflet. Senzaţiile omului sunt reflecţii ale obiectelor din
lumea înconjurătoare. Ca sursă a cunoaşterii el analizează experienţa senzorială.
Axiomele supreme ale ştiinţei şi gândirii el nu le consideră ca premise
experimentale ale cunoştinţelor.Aristotel consideră că lumea înconjurătoare şi este
aceea ce se cunoaşte, datorită căreia se atinge generalul. Cunoştinţe mai depline se
ating atunci când se cunoaşte esenţa lucrurilor.
Aristotel analizează obiecte aparte, existente singular, priveşte la lume ca la o
totalitate de substanţe. Existenţa singularului el o analizează ca o îmbinare a
materiei şi a eidosului (formei). Eidosul, după părerea lui, determină trecerea de la
materie - lucruri la realitate conform unui program cauzal-teleologic. Aristotel
admite existenţa eidosurilor tuturor eidosurilor, raţiunea primă, raţiunea prim-
motor, adică - a lui Dumnezeu. El analizează categoriile ca anumite genuri de
existenţă şi corespunzător anumite genuri de noţiuni despre existenţă, proprietăţile
şi raporturile lor. Categoriile la Aristotel se prezintă ca categorii ale existenţei şi
ale cunoaşterii. El consideră că în senzaţiile omului se reflectă proprietăţile lumii
înconjurătoare, ca experienţă senzorială prezintă izvor al cunoaşterii , iar obiectele
percepute există independent de conştiinţa omului. Categoriile de esenţă,
proprietate, raport ş.a. Aristotel le priveşte ca gen de existenţă, ca formă a
gândului, şi ca enunţ. Interacţiunea dintre categorii aparte se determină de trei legi
cunoscute ale logicii formale: legea identităţii, legea excluderii contrariilor, şi
legea excluderii terţului. El consideră că logica nu ne dă cunoaşterea eidosurilor, a
principiilor generale. Căutarea începuturilor generale, consideră Aristotel, este
"cauză" nu a logicii, dar a filosofiei, care creează, realizează în limitele ei căutarea
eidosurilor. Dar, afirmând că nu există în raţiune nimic ce mai înainte n-ar fi
existat în senzaţii, el totuşi consideră că axiomele ştiinţei şi ale gândirii trebuie să

29
fie speculative şi nu premise experimentale. Fără a pune la îndoială posibilitatea
cunoaşterii adevărului.
Aristotel consideră că ştiinţa prezintă cunoaşterea certă a generalului, ce nu
există decât prin particular, fiind dat omului prin sensibilitate. Din general trebuie
să se poată deduce particularul. Ştiinţa adevărată, consideră Aristotel, este
demonstrativă, demonstraţia fiind creatoare de certitudini. El vorbea despre
imposibilitatea de a demonstra totul, afirmând că pentru a găsi certitudinea trebuie
de crezut în ea. Aristotel a elaborat logica ca ştiinţă despre cugetări, despre
formele gândirii necesare pentru cunoaştere. Categoriile la Aristotel nu sunt
analizate ca noţiuni, dar ca varietăţi sau genuri de existenţă, ca anumite genuri de
noţiuni despre existenţa, proprietăţile şi raporturile lor. Aristotel consideră că
ştiinţa reprezintă cunoaşterea certă a lumii, că adevărul e dat prin particular.
Categoriile de esenţa, proprietăţile şi raporturile lor, el le priveşte ca forme a
gândurilor şi ca enunţuri.
Logica Aristotel o consideră ca ştiinţă despre demonstraţii şi despre forme de
gândire necesare pentru cunoaştere. Legăturile dintre gânduri reflectă legăturile
existente în mod obiectiv. Legătura noţiunilor în deducţia logică reflectă legăturile
obiective. El analizează logica ca instrument (organon) pentru orişice ştiinţă,
expunând învăţăturile sale despre raţionări şi argumentări. Logica Aristotel o
înţelege ca ştiinţă despre metode, cu ajutorul cărora ceea ce este cunoscut poate fi
redus la elemente, capabile de a deveni surse de lămurire a obiectului analizat.
Învăţătura despre această artă el o numea epistemă, înţelegând prin ea o creaţie
speculativă, ce ne dă posibilitate de a distinge condiţiile argumentării, varietăţile şi
nivelurile lor, de a clarifica ultimele principii pe care, atingându-le, noi de acum nu
putem continua reducerea obiectului dat la elemente ce explică acest obiect.
Aristotel analiza şi problema privitor la metoda căpătării cunoştinţelor
probabile, metoda definirii şi a argumentării, ce ne dă posibilitate de a explica
apariţia cunoştinţelor probabile, a celor autentice, cât şi metoda inducţiei ca metodă
de a găsi premisele cunoştinţelor. La baza teoriei sale a adevărului şi certitudinii el
a pus ideea, că ele trebuie să fie accesibile gândirii, cât şi convingerea, că raţiunea

30
umană tinde cu necesitate naturală spre adevăr. Aristotel consideră că realitatea în
esenţa sa este cognoscibilă şi prin gândirea sa omul poate cunoaşte esenţialul. El a
arătat că gândirea este în stare să realizeze o cunoaştere adevărată şi certă.

§ 6. EPISTEMOLOGIA ELENISTĂ GREACĂ A SCEPTICISMULUI ANTIC.

Epistemologia elenistă greacă a scepticismului antic a apărut ca concepţie


filosofică în perioada decăderii civilizaţiei greceşti, punând la bază metoda
îndoielii, examinând filosofia ca învăţătură ce examinează lucrurile fără a spune
ceva despre ele. Scepticii afirmă că sunt îndoielnice toate cunoştinţele de care
dispunem. Nu putem cunoaşte nimic cu adevărat şi în mod cert. Pyrhon,de
exemplu, afirmă că toate lucrurile sunt incognoscibile, că trebuie să ne abţinem de
la orice definire a lucrurilor , de la orice judecată cu privire la lucruri. Astfel, s-a
trecut de la încrederea oarbă în posibilităţile gândiri de a ajunge la adevăr - la
neîncrederea totală în capacitatea gândirii de a cunoaşte adevărul.
Dacă logicismul naiv al eleaţilor afirmă că simţurile nu ne dau cunoştinţe
adevărate despre lucruri, că chiar simţurile uneia şi aceleiaşi persoane se contrazic,
găsind un alt mijloc de cunoaştere - gândirea, apoi scepticismul, numit şi
dogmatism negativ, aduce critică şi cunoştinţelor raţionale, afirmând că înşeală atât
cunoştinţele senzoriale, cât şi cele raţionale. Scepticismul susţine că nici
cunoştinţele percepute, nici cele intelectuale, nu ne dau esenţa lucrurilor,
exprimând neîncredere totală în capacitatea omului de a cunoaşte lumea. Scepticii
antici consideră că principalul izvor al controverselor noastre persistă în obişnuinţa
noastră de a expune judecăţi ferme cu privire la natura lucrurilor şi a utilităţii lor,
ceea ce este nejustificat, fiindcă lucrurile nu pot fi cunoscute. Şi atunci
înţelepciunea noastră ar consta în abatere de la orice afirmaţie, definiţie, preferinţă
raţională, acordând încredere numai aparenţelor şi impresiilor. Ei propun de reţinut
şi de la judecăţi categorice, formulând numai judecăţi problematice. Reieşind din
faptul că toate aprecierile omeneşti sunt bazate pe impresii şi-s iluzorii ei propun

31
de a admite o îndoială permanentă, considerând că scepticul consecvent renunţă de
la orice judecată şi pronunţare, adeziune, opţiune.
Scepticii antici afirmau că puţin valoric pentru căutarea adevărului este şi
raţionamentul silogistic, inductiv, fiindcă a generaliza de la câteva cazuri la toate
cazurile înseamnă a obţine o cunoştinţă fără valoare, ce n-are bază suficientă. Ei
susţin că nu putem vorbi nici de existenţa demonstraţiilor, fiindcă judecăţile ce
constituie demonstraţii singure au nevoie să fie demonstrate. Afirmând că nu există
nici o cunoştinţă valabilă despre lucruri şi nu este posibilă în mod principial o
asemenea cunoştinţă, scepticii nu recunosc valabilitatea nici a unui principiu logic.
Ei pun la îndoială orice criteriu al veridicităţii, vorbesc despre imposibilitatea
spiritului omenesc de a ajunge la adevăr.
Scepticii antici consideră că în activitatea cotidiană noi ne folosim de unele
reprezentări nu pentru că le atribuim adevărul, ce nu poate fi sesizat de noi,
vorbesc de diferite grade de verosimilitate prin care gândirea se apropie de
certitudine, dar nu o ating nici odată. Ei la fel afirmă că adevărul nu poate fi atins,
fiindcă oamenii "î-l caută prost", este neîndestulătoare metoda de căpătare a
adevărului. Din faptul că orice lucru ne apare în relaţie putem cunoaşte numai
aceste relaţii şi nu esenţa lucrurilor. Vorbesc despre relativitatea cunoştinţelor.
Adevărata filosofie a scepticismului este de a tăcea privitor la esenţa adevărată a
lucrurilor. Scepticismul antic se află în căutare filosofică permanentă.
Dar, analizând într-un fel probleme ale gândirii ştiinţifice, ei şi au atras atenţia
asupra insuficienţei mijloacelor de cunoaştere, silind astfel cercetarea ştiinţifică să
fie mai precaută, să se înarmeze mai bine pentru a rezolva probleme
epistemologice.

§ 7. EPISTEMOLOGIA REALISMULUI MODERAT A SCOLASTICII


MEDIEVALE.

Epistemologia acestei epoci exprimă legătura dintre filosofie, ce avea caracter


teocentric, şi ştiinţă, interpretată ca "servitoare" a teologiei, ce avea menirea de a

32
fundamenta în mod raţional tezele religioase. Scolasticii medievali împărţeau şi
deosebeau noţiunile, stabileau definiţii, au creat un sistem de deosebiri fine şi
definiţii a noţiunilor, cu ajutorul cărora teologii încercau să aprecieze "adevărurile
credinţei". Ei au formulat şi o serie de principii noi ale existenţei şi cunoaşterii.
Dacă în epoca antică erau formulate aşa principii ca: a Binelui Unic, a Raţiunii
Mondiale, a sufletului Mondial, a Cosmosului, în filosofia acestei perioade domnea
cosmocentrismul, politeismul, apoi în epoca medievală au fost formulate aşa
principii ca: a personalităţii absolute, a creaţiei, a simbolismului, nominalismului, a
autodeterminării personale, principiul senzaţii-eidosuri ş.a. În filosofia acestei
perioade domina teocentrismul, monoteismul. Subiectul era apreciat exclusiv după
principiul personalităţii absolute. Omul medieval în toate vedea simboluri.
Simbolismul devine principiu al filosofiei medievale. Ei elaborau instrumentarii
pentru evidenţierea sensurilor ascunse ale simbolurilor.
În filosofia medievală se vorbeşte despre interacţiunea dintre om şi
Dumnezeu. Omul cunoaşte în momentele revelaţiei divine esenţa lucrurilor. Se
admite existenţa Eu-lui indivizibil şi a Eu-lui conoscător. Astfel, Augustin vorbeşte
despre faptul că conoştinţele noastre despre existenţa proprie au veridicitate
absolută şi pentru aceste cunoştinţe nu avem nevoie de verificare.
Înţelepţii medievali au înaintat şi ideea adevărului dublu, ce s-a folosit pentru
dezvoltarea autonomă a filosofiei şi ştiinţei. În calitate de fundament a
epistemologiei scolasticii medievale se prezintă ideea revelaţiei divine. Cunoştinţe
cu privire la existenţa divină pot fi căpătate, afirmau ei, cu ajutorul credinţei, iar
cunoştinţele cu privire la lumea lucrurilor create de Dumnezeu pot fi primite cu
ajutorul raţiunii (dar şi cu ajutorul ei ele nu pot fi cunoscute până la sfârşit).
Ibn-Rusd ( Averoes ) susţine că cunoaşterea noţiunilor generale este scopul
cunoaşterii, că logica contribuie la trecerea cunoaşterii de la percepţiile şi
reprezentările zenzoriale la adevăr cunoscut cu ajutorul raţiunii. Adevărul absolut
se cunoaşte treptat. El susţine că adevărurile filosofice şi ale religiei nu se
contrazic, că raţiunea reprezintă un criteriu al interpretării drepte, a scrieirilor
sfinte, văzînd deosebirea dintre filosofie şi religie în faptul că religia prescrie

33
omului cum trebuie să se comporte, iar filosofia contribuie la cunoaşterea
adevărului absolut.
Ibn-Sina (Avicena), elaborând schema formării formei substanţelor complexe
din cele patru substanţe elementare, admite şi apariţia formelor cu calităţi
intermediare în urma îmbinării lor. El susţine că obiectul filosofiei este cunoaşterea
existenţei, în genere a legilor şi formelor gândirii ,se străduia să le deducă din
particularităţile ale însăşi existenţei. El susţine că generalul, noţiunea există în
obiectele singulare, constituind esenţa lor . În gândirea omului generalul există pe
baza cunoaşterii lucrurilor singulare, afirmând că obiectul ştiinţei supreme este
existenţa absolută.
Al-Kindi şi Al-Farabi susţin că cunoaşterea lumii, create de Dumnezeu, are loc
cu ajutorul raţiunii, dar ea nu se cunoaşte pâna la sfârşit. Esenţa se cunoaşte cu
ajutorul raţiunii, iar existenţa se cunoaşte prin senzaţii externe, ce ar confirma
adevărurile autocunoaşterii ce au pus inceputul procesului formării noţiunii de Eu,
ce s-a dezvoltat în această perioadă. El susţine că filosofia creştină reprezintă
filosofie veridică, fiindcă cu această denumire se desemnează tendinţa sau
dragostea de înţelepciune şi că înţelepciune este Dumnezeu.
Scolasticii medievali (în special Toma d'Aquino) considerau că raţiunea e
legată cu senzaţiile, şi pentru cunoaştere e accesibilă numai lumea corporală, că
supracorporalul nu este accesibil cunoaşterii. Intuiţia existenţei suprasenzoriale e
imposibilă. Esenţa lucrurilor nu poate fi cunoscută . De pe poziţiile realismului
moderat Toma d'Aquino consideră că e imposibilă corespunderea deplină, adecvată
dintre gândurile noastre şi realitate. El afirmă că generalul este product al minţii
omului, dar el are atribuţie şi la realitatea existentă în afara minţii omului.
Generalul există şi în mintea lui Dumnezeu. Raţiunea e considerată ca capacitate
de cunoaştere mai înaltă ca voinţa. Dacă voinţa numai tinde spre cunoaştere, apoi
raţiunea de acum dispune de cunoaştere. Scopul activităţii omului este cunoaşterea,
afirmă Toma d'Aquino.
Toma d’Aquino menţionează că pentru salvarea omenirii ar fi necesar ca afară
de disciplinile filosofice, care se bazează pe raţiunea umană să existe o ştinţă

34
bazată pe ravelaţie divină: aceasta ar fi fost necesară mai întăi de toate pentru că
omul este raportat la Dumnezeu ca la un anumit scop al sau. El se pronunţă
deasemenea împotriva concepţiei cu privire la adevărul dublu, afirmănd că
greşeşte raţiunea filosofică şi nu credinţa, teologia. Bazându-se pe idea că pentru
cunoaştere e accesibilă numai lumea corporală, iar supranaturalul nu poate fi
cunoscut, intuiţiile existenţei suprasenzoriale sunt imposibile. El susţine că
învăţătura despre cunoaştere nu există independent de învăţăturile lui despre
existenţă. El consideră că calea de bază a cunoaşterii lui Dumnezeu este revelaţia
şi nu senzaţiile. Dumnezeu îi descoperă omului cunoştinţele despre existenţa creată
(divină), cunoştinţe despre supraexistenţă, ce se pot căpăta numai pe cale
supranaturală. Şi cheia spre asemenea cunoştinţe este credinţa,ce reprezintă una din
capacităţile sufletului, actul voinţei creatorului atotputernic . Reprezentanţii
sufismului considerau că cunoştinţele veridice despre creator se pot căpăta numai
pe calea iluminării divine, care are loc la îmbinarea sufletului omului cu
Dumnezeu, negând veridicitatea atât a cunoştinţelor senzoriale ,cât şi a celor
raţionale.
Alt reprezentant a scolasticii medievale, de exemplu D.Scot, considera că
raţiunea omenească atinge în existenţă numai aceea ce există în senzaţiile noastre,
venind la concluzia că cunoştinţe cu privire la substanţe nemateriale (Dumnezeu
ş.a.) omul nu poate avea deloc.
Rodger Băcon, în continuare, vedea calea spre adevăr prin studierea
matematicii, opticii, prin cercetări experimentale ş.a. Ca mijloace efective de
căpătare a cunoştinţelor el considera experienţa, sugestiile logice şi autoritatea.
Veridicitatea tuturor sugestiilor trebuie să fie verificată de experienţă. Valoarea
autorităţii şi a sugestiilor logice depinde de experienţă. Dar nici experienţa, susţine
el, nu este suficientă pentru cunoaşterea adevărului, chemând în ajutor aşa moduri
supreme a cunoaşterii ca filosofia şi teologia.
U.Occam, la fel reprezentatnt al scolasticii medievale ,considera că numai
cunoştinţele senzoriale ne pot adeveri existenţa a ceva ce se raportă la fapte. El
elimină însăşi noţiunea de esenţă, considerând că ideile nu există în raţiunea

35
divină ca prototip a lucrurilor: la început, Dumnezeu crează lucrurile prin voinţa
lui, iar ideile există în mintea lui, deja dupa lucruri, ca reprezentare a lucrurilor.
Astfel esenta (substanţa) nu mai este ca ceva existent independent, căruia îi aparţin
accidentele ,ce n-au existenţă în afara substanţelor. El consideră că Dumnezeu
poate crea orice accidente, neavând nevoie pentru aceasta de o substanţă.
Elaborând învăţătura despre rolul intuiţiei senzoriale şi a experienţei în cunoaştere,
el formulează aşa cerinţe a cunoaşterii ca: cerinţa simplităţii lămuririi (principiul
economiei gândirii) ş.a., îndreptate împotriva ipotezelor scolastice, sterile pentru
ştiinţă, ce fără nici o necesitate făcea foarte complexe lămuririle.
U.Occam susţinea că sarcina principală a cunoaşterii este atingerea singularului
ce există în mod real, că generalul există numai în mintea subiectului cunoscător.
El considera că în lucruri nu există nici general, nici particular, ambele sunt proprii
numai modului nostru de a analiza unul şi acelaşi lucru. Pentru a lămuri această
trecere de la particular la general U.Occam foloseşte noţiunea de "intenţie", de
direcţionare a gândului, considerând că noţiunile generale sunt semne (termeni)
,ce descriu în mod logic multe obiecte. Universaliile există numai în mintea
omului, dar ele nu-s lipsite pe deplin de importanţă obiectivă. Universaliile sunt
analizate ca semne, ce înlocuiesc obiecte asemănătoare între ele, şi nu obiecte
oarecare. Cunoaşterea lumii obiective începe cu experienţa, ce se realizează după
canalele senzaţiilor. Ca cunoştinţe primare sunt considerate cunoştinţele
"intuitive", cu ajutorul cărora se cunoaşte singularul. După ele urmează
cunoştinţele "abstructe", "cunoştinţele despre general". Şi măcar că sursa
cunoştinţelor ştiinţele o văd în cunoaşterea singularului, toate ştiinţele analizează
generalul. Ştiinţele el le împarte în reale (ce analizează noţiunile lor în raport cu
lucrurile) şi raţionale (ce analizează noţiunile sale în raport cu alte noţiuni). Astfel,
U.Occam ca filosof al ştiinţei a dezvoltat învăţătura despre experienţă ca sursă a
cunoaşterii, şi ea a fost destul de rodnică. El susţinea că în experienţă nu există
nimic ce ne-ar vorbi despre existenţa substanţei nemateriale şi a sufletului.
La fel J.Buridan, ca logic şi filosof al ştiinţei acestei perioade, se interesa de
fizică, mecanică ş.a. ştiinţe. El a încercat să lămurească mişcarea veşnică a

36
corpurilor cereşti, mişcarea cărora li s-a transmis la începutul creaţiei printr-un
impuls, ce se păstrează mai departe, după părerea lui, datorită acţiunii divine
obişnuite.
În aceasta constă esenţa epistemologiei realismului moderat a scolasticii
medievale.

§ 8. EPISTEMOLOGIA SECULARIZATĂ RENASCENTISTĂ.

Epistemologia acestei epoci exprimă legătura dintre filosofie, ce avea


caracter antropocentric, şi ştiinţă, ce devenea tot mai mult experimentală.
Epistemologia renascentistă, spre deosebire de cea medievală, conţine ca principii
de bază: antropocentrismul, principiul esenţei creatoare a omului, a supremaţiei
înţelegerii estetice a realităţii faţă de reprezentările ştiinţifice şi morale, a
înţelegerii geometric-structurale a lumii ş.a. Era admisă existenţa unui spirit
mondial, înţeles ca forţă vitală imanentă naturii, datorită căreia natura capătă
independenţă şi n-are nevoie de un început transcendental. Paracelsius susţine că
cunoaşterea de către om a sufletului său este calea de atingere a naturii şi însuşirea
forţelor lui. Imaginaţia în viziunea lui reprezintă crearea imaginii corpurilor reale
ale gândirii noastre, înţeleasă de el ca tendinţă practic-volitivă a sufletului.
Dacă scolasticii medievali considerau că scopul cunoaşterii umane este
atingerea "adevărului divin", veşnic, apoi reprezentanţii Epocii Renaşterii
(N.Cuzanus de exemplu) considerau că procesul cunoaşterii însemnă
perfecţionarea fără sfârşit a cunoştinţelor omeneşti. N.Cuzanus deosebeşte diferite
trepte ale cunoaşterii: a)senzaţiile, ce ne dau imagini palide ale lucrurilor;
b)raţiunea, ce operează cu numere şi dă denumire lucrurilor; şi c)intelectul, ca
capacitate de cunoaştere şi mai înaltă ca raţiunea. El considera că raţiunea judecă
contradicţiile în corespundere cu legea contrariilor, a elaborat învăţătura sa
dialectică despre "coincidenţa contrariilor", aducând exemple, în primul rând, din
domeniul matematicii . Convingerile în capacitatea intelectului omenesc de a
atinge adevărul au fost întărite şi de teoria heliocentrică a lui Copernic.

37
Alt reprezentant al epistemologiei renascentiste, J.Bruno, la fel ca şi
N.Cuzanus recunoştea trei trepte a cunoaşterii, dar considera că percepţiile
senzoriale prezintă sursă de cunoaştere nesigură. El a dezvoltat învăţătura cu
privire la "coincidenţa contrariilor", aducând exemple de confirmare din toate
domeniile activităţii umane.
Leonardo de Vinci a fundamentat ideea cu privire la necesitatea îmbinării
experienţei practice şi a cunoaşterii ştiinţifice ca cale principală de descoperire a
noi adevăruri.
G.Galilei, folosind ideea adevărului dublu, a despărţit ştiinţa de religie, a
analizat probleme de filosofie a ştiinţei. El considera că natura trebuie să se
studieze cu ajutorul matematicii şi a experienţei, şi nu a Bibliei. G.Galilei vorbea
despre posibilitatea cunoaşterii nelimitate a naturii, considerând că cunoaşterea
adevărului este proces infinit. El afirma că logica tradiţională poate numai corecta
gândurile logic nedesăvârşite, dar nu poate duce la noi adevăruri ştiinţifice . La
descoperirea de noi adevăruri, considera G.Galilei, trebuie să ducă metodologia
ştiinţifică. El vede sensul activităţii ştiinţifice, în primul rând, în acel folos practic
pe care el o dă omenirii. El a fundamentat ideea cu privire la necesitatea îmbinării
experienţei practice şi a conştientizării ei ştiinţifice ca o cale principală de
descoperire a noilor adevăruri. El consideră matemateca ca pe acea ştiinţă
autentică care-i necesară, în primul rând, pentru conştientizarea şi generalizarea
experienţei. Vorbind despre corelaţia dintre ştiinţă şi artă, el menţiona că ştiinţa
pătrunde în adâncul obiectelor, create de natură, studiază legităţile cantitative ,în
timp ce arta atinge particularităţile calitative ale aceloraşi obiecte. Datorită acestui
fapt observăm frumuseţea naturii.
Galileo Galilei a elaborat metoda experimental - matematică de cercetare a
naturii, formulând principiile de bază ale înterpretării mecaniste a lumii. El a
realizat o serie de descoperiri astronomice cu ajutorul telescopului, construit de el,
a studiat nenumaratele constelaţii ce formează Calea Laptelui, a făcut cercetari în
domeniul mecanicii.Cu descoperirea legilor mecanicii de catre Galileo Galilei şi a
legilor mişcării planetelor de către Kepler s-a dat o interpretare strict matematică

38
acestor legi. Pentru prima dată în istoria dezvoltării cunoaşterii umane, noţiunea
de lege a naturii a căpătat conţinut strict ştiinţific. G.Galilei, analizând
cunoaşterea ,vorbeşte despre posibilitatea cunoaşterii nelimitate a naturii, despre
infinitatea procesului de cunoaştere. El recomandă folosirea deducţiei drept cale de
a prelucra în mod matematic faptele ce îl interesează pe savant. La cunoaşterea
naturii omul trebuie să se conducă numai de raţiunea proprie. El vorbeşte despre
posibilitatea cunoaşterii infinite a lumii.
Pornind de la idea infinităţii universului, G.Galilei a înaintat idea cunoaşterii
adevărului ca proces infinit. El consideră că logica tradiţională ajută la corectarea
gândurilor logic imperfecte, că ea este de neânlocuit la transmiterea adevărurilor
deja desco perite, altora, dar ea nu poate duce la descoperirea de noi adevăruri, la
inventarea de noi lucruri, la care trebuie să ducă metodologia cu adevărat
ştiinţifică. El consideră că numai experienţa este calea care poate duce la adevăr. El
a elaborat principiile cercetării ştiinţifice ale naturii. Dacă mulţi cercetători
renascentişti înţelegeau experienţa ca o simplă observare a fenomenelor, ca
perceperea lor pasivă, apoi G.Galilei a descoperit o serie de legi fundamentale ale
naturii a arătat rolul experimentului, a experienţei puse în mod planificat prin
intermediul cărora cercetătorul parcă dă naturii întrebări care îl interesează şi
primeşte răspuns la ele. El a găsit punctul ştiinţific de atingere a modului
experimental-inductiv şi abstract - deductiv de cercetare a naturii ,ce dă
posibilitatea de conexat gândirea ştiinţifică abstractă cu perceperea concretă a
fenomenelor şi proceselor din natură . El a legat interpretatrea atomistă a naturii cu
matematica şi mecanica. El afirmă că cartea naturii e imposibil de înţeles fără a
dispune de limbajul matematic. El vorbeşte despre originea extraexperimentală a
adevărurilor matematicii generale şi necesare. El menţionează că orice experienţă a
fizicii terestre primeşte forma adevărată numai dupa ce obiectului cercetat i se
alătură mişcarea invizibilă a pământului.
El a elaborat principiile cercetării ştiinţifice a naturii, a arătat rolul hotărâtor
al experimentului în cunoaştere. G.Galilei recomandă de folosit deducţia ca cale de
a prelucra în mod matematic faptele, ce-l interesează pe savant. El a găsit punctul

39
de contact dintre modurile experimental-inductive şi abstract-deductive de
cercetare a naturii, ce dă posibilitate de a lega gândirea ştiinţifică abstractă cu
perceperea concretă a fenomenelor şi a proceselor naturii.
Astfel, gânditorii renascentişti la fel ca şi cei antici şi medievali, n-au depăşit
subiectul individual, nu s-au ridicat până la admiterea subiectului epistemic şi a
ideii dezvoltării permanente a obiectului epistemic.

40
Capitolul 3. EPISTEMOLOGIILE ŞTIINŢEI CLASICE

La epistemologiile ştiinţei clasice pot fi atribuite: 1)epistemologia


construcţiilor empirice a lui F.Bacon; 2)epistemologia realismului raţionalist, a
dogmatismului metodologic cartezian; 3)epistemologia fizică ipotetico-deductivă
Galilei-Newtoniană; 4)epistemologia senzualismului materialist a lui J.Locke;
5)epistemologia echilibrului perfect a lui G.Leibniz; 6)epistemologia
senzualismului idealist a lui J.Berkeley; 7)epistemologia scepticismului modern a
lui D.Hume; 8)epistemologia kantiană a relativismului construcţiilor apriorice;
9)epistemologia optimismului gnoseologic a lui I.Fichte; 10)epistemologia
dialectico-idealistă hegeliană; 11)epistemologia dialectico-materialistă marxistă.

§ 1. EPISTEMOLOGIA CONSTRUCŢIILOR
EMPIRICE A LUI F.BACON.

Elaborând epistemologia sa a construcţiilor empirice, F.Bacon susţinea că


cunoştinţele nu apar în capul omului de la sine. Ele trebuiesc primite ca rezultat a
anumitor construcţii raţionale, a prelucrării raţionale a datelor experimentale, prin
folosirea metodei inducţiei, ce asigură trecerea de la fapte aparte la generalizări,
prin compararea datelor experimentale cu scopul de a evidenţia în ele momente
generale. F.Bacon a înţeles condiţionarea practică, experimentală a cunoştinţelor,
legătura reciprocă dintre cunoştinţe şi acţiuni. El considera că sarcina supremă a
cunoaşterii este cucerirea naturii şi perfecţionarea vieţii omeneşti. Cunoştinţele
prezintă o forţă, dar o adevărată forţă ele pot deveni numai dacă-s veridice, se
bazează pe evidenţierea cauzelor veridice a fenomenelor ce au loc în natură. El
susţinea că numai atunci omul poate birui natura şi domina asupra ei, când în
activitatea sa el se va conduce de legile naturii, formulate de ştiinţă. El considera
că aceea ce în cunoştinţă e mai veridic şi în acţiune e mai util. Şi fiindcă acţiunile
trebuie să se bazeze pe o experienţă ştiinţifică, el vorbeşte despre forţa de
cunoaştere a ştiinţei, ce are ca scop cunoaşterea legilor fenomenelor şi a

41
proprietăţilor lucrurilor,despre caracterul veridic al experimentului. El considera
că ştiinţa o dezvoltă, în primul rând, experimentul, aplică metoda inductiv-
empirică în cercetarea ştiinţifică.El deosebeşte două feluri de experienţe: a)rodnice,
ce aduc folos nemijlocit omului, şi b)de iluminare, ce au ca scop cunoaşterea
legilor fenomenelor şi a proprietăţilor lucrurilor.
F. Bacon ca fondator al empirismului, consideră că una din sarcinile
filosofiei este crearea de noi metode de cercetare ştiinţifică, văzând scopul
cunoştinţelor ştiinţifice în a aduce folos omenirii, servicii vieţii şi practicii, astfel
ca ştiinţa să sporească puterea omului asupra naturii. El susţine, că stiinţa
reprezintă un mijloc, dar nu un scop în sine, având ca sarcină de a cunoaşte
legătura cauzală a fenomenelor naturii pentru a folosi aceste fenomene pentru
binele oamenilor. Descoperirile si perfectionările tehnice trebuie să contribuie la
uşurarea muncii, să stimuleze progresul natural. Ca premize a transformării ştiinţei
el consideră critica scolasticii şi îndoiala în veridicitatea a tot ce până acum era
considerat adevăr. Îndoiala, el o priveşte ca o cale de a ajunge la adevăr. O
condiţie principală a refacerii ştiinţei el consideră noua teorie a inducţiei.
În lucrarea „Noul Organon” F. Bacon susţine, că adevărata metodă
ştiinţifica constă în prelucrarea materialelor pe care ne le da experienţa. El susţine
că ar fi fost mai multe descoperiri, dacă savantul ar fi fost înarmat cu o metodă
veridică de cunoaştere, numind metoda ca felinar ce lumineaza calea savantului.
F.Bacon a înţeles condiţionarea practică, experimentală a cunoştinţelor, vorbeşte
despre forţa de veridicitate a experimentului.
Ca condiţie a reformei ştiinţei el considera curăţirea intelectului de anumite
erori, "idoli", cum sunt: "idolii genului", “idolii terenului” "idolii peşterii" şi "idolii
teatrului", ce prezintă anumite imagini greşite, condiţionate de natura însăşi a
omului, de exemplu, de a atribui naturii anumite scopuri proprii numai oamenilor;
sau dând nejustificat priorităţi unor lucruri aparte; sau care apar în rezultatul
comunicării dintre oameni, ce dau cuvintelor sens diferit; sau ce apar ca rezultat al
însuşirii necritice a părerilor, ce pot fi şi greşite. El propune îndoiala ca mijloc de a

42
găsi drumul spre adevăr, cât şi elaborarea unei noi teorii a inducţiei pe baza
perfecţionării metodelor de generalizare şi formare a noţiunilor.

§ 2. EPISTEMOLOGIA REALISMULUI RAŢIONALIST,


A DOGMATISMULUI METODOLOGIC CARTEZIAN.

Epistemologia realismului raţionalist, a dogmatismului metodologic a fost


elaborată de R.Descartes în epoca modernă pe baza descoperirilor din matematică
de la sfârşitul secolului XVI şi din secolul XVII. Şi anume dezvoltarea algebrei a
demonstrat posibilitatea unei discipline, bazate pe operaţiile subiectului, pe
combinaţiile lui libere (şi nu pe figuri percepute ca exterioare, cum se aprecia în
antichitate). Descoperirile din geometria analitică, realizate de R.Descartes, au
arătat corespondenţa dintre algebră, ca domeniu al operaţiilor gândirii, şi
geometrie, ca domeniu al spaţiului. Descoperirile lui G.Galilei cu privire la
mişcarea inerţială şi formularea de el a esenţei metodei analizei matematice, bazată
pe cercetarea unidirecţională a timpului, a dus la aplicarea calculului la
transformările fizice. R.Descartes considera că nici datele senzaţiilor, nici
rezultatele gândirii nu ne dau cunoştinţe incontestabile. Recunoscând cunoaşterea
autentică, el susţinea că îndoiala prezintă o metodă de stabilire a adevărului
autentic, analizând îndoiala ca act al gândirii, şi gândirea ca aceea ce ne adevereşte
existenţa noastră. Ca şi F.Bacon, R.Descartes vede scopul căpătării cunoştinţelor în
dominaţia omului asupra naturii şi în perfecţionarea însăşi a esenţei umane.
R.Descartes consideră ca noua ştiinţă trebuie să fie creată după un plan
unic, cu ajutorul unei metode unice. R.Descartes, bazându-se teza ,,Gîndesc deci
exist”, el susţine că această teză se descoperă în ituiţia minţii, şi are ca trăsătură
caracteristică reprezentarea clară şi distinctă despre obiect, ce exclude orice
indoială. R.Descartes consideră, că greşeala în cunoaştere apare ca rezultat al
folosirii incorecte a capacităţii de cunoaştere a omului, fiindcă voinţa este liberă şi
independentă de motive şi poate alege să se conducă nu de adevăr, dar de priorităţi.

43
R.Descartes ca trasături suficiente pentru orişicare cunoştinţă autentică,
consideră caracterul clar şi distinct al gândirii. El consideră necesar de trecut ideile
prin sita evidenţei pentru a înlătura pe cele ce cheamă la indoială. El consideră, că
ceea ce este evident prezintă adevăr pentru gândirea noastră. Astfel, ideile
evidente se prezintă la el ca adevăruri universale şi veşnice, nu prezintă creaţii
individulale sau sacrale, nu-s produse istorice. După Descartes raţiunea umană
prezintă capacitate ilumunată de raţiunea divină, iar criteriul adevărului este liberul
arbitru divin, care reprezintă sursa şi garanţia cunoaşterii evidente. R Descartes
tinde să transforme filosofia intr-o ştiinţă deductivă, ce conţine idei certe şi
necesare.
Atribuind rolul exclusiv în cunoaştere deducţiei, el considera că intelectul
poate atinge cunoştinţe autentice numai dacă el se conduce de o metodă veridică.
El înainta patru cerinţe în faţa metodei: 1)de a admite în calitate de teze veridice
numai teze ce se prezintă minţii omului clar şi distinct, nu provoacă îndoieli în
veridicitatea lor; 2)problema complexă de o împărţit în subprobleme; 3)de trecut în
mod metodic de la cunoscut şi argumentat la necunoscut şi neargumentat; 4)nu de
admis goluri în verigile logice ale cercetării. Ca trăsături suficiente pentru orişice
cunoaştere autentică el considera caracterul clar şi distinct al gândirii. R.Descartes
considera necesar de trecut ideile prin sita evidenţei pentru a le înlătura pe cele ce
cheamă îndoială. Considera că ceea ce este evident prezintă adevăr pentru gândirea
noastră. După el evidenţa poate fi obiectivă şi absolută, nu poate suferi nici o
schimbare în spaţiu şi timp, nu depinde de caracteristicile individuale ale gândirii.
Elementele subiective şi variabile gândirii prezintă pentru R.Descartes obstacole în
calea raţiunii, interpretată ca invariabilă, prezentă la orişice om ca lucru cel mai
bine împărţit din lume.
Astfel, ideile evidente se prezentau la el ca adevăruri universale şi veşnice, nu
prezentau creaţii individuale sau sociale, nu-s produse istorice. După R.Descartes
raţiunea umană prezintă capacitate, iluminată de raţiunea divină, iar criteriul
adevărului este liberul arbitru divin, care prezintă sursa şi garanţia cunoaşterii
evidente. Evidenţei raţionale, universale şi veşnice i se atribuie rolul de sursă a

44
adevărului. El argumenta existenţa autenticităţii lumii percepute în mod senzorial,
dovedind existenţa atotputernicului Dumnezeu.
Încercând să dovedească că raţiunea este unicul mijloc convingător în stare să
ducă la adevăr, R.Descartes tindea să transforme filosofia într-o ştiinţă deductivă
(dar nu silogistică), ce conţine idei certe şi necesar legate între ele, ca matematica.
În metoda sintetică, ce asigură trecerea de la mărimile spaţiale şi numerice la
noţiuni, el vedea metoda universală a oricărei cunoaşteri, care să fie investigativă şi
demonstrativă, inventivă şi deductivă. Această metodă deductiv-sintetică, afirmă
Descartes, e precedată de metoda analitică, care fiind transpusă în filosofie, ajută la
deosebirea ideilor clare şi distincte de cele confuze şi obscure. Descartes vedea în
aceste metode calea de constituire a unui sistem fundamental de cunoştinţe, legate
reciproc, ce au certitudine şi valabilitate absolută. Se considerau adevărate numai
ideile ce se impuneau minţii omului ca clare şi distincte, fără nici un pic de
îndoială, ce aveau darul să trezească în conştiinţă sentimentul de nezdruncinat al
evidenţei. El cerea o analiză temeinică a problemei pentru a evidenţia structura ei
interioară: “ De trecut de la idei simple, clare şi distincte, evidente prin ele însuşi la
idei mai complexe”; De făcut enumerări aşa de întregi şi revederi generale, ca să
fim siguri că nu am scăpat nimic. Considerând că raţiunea poate cunoaşte tot ce
poate fi cunoscut, atât lumea sensibilă, cât şi pe cea suprasensibilă, R.Descartes
încerca să dovedească existenţa lui Dumnezeu. Pentru aceasta el argumenta
existenţa autenticităţii lumii percepute în mod senzorial. El considera că folosind
drept capacităţile cognitive noi nici o dată nu vom greşi. Greşeala apare numai
atunci, când voinţa se conduce nu de adevăr, dar de preferinţe. Posibilitatea
evidenţierii adevărului reiese din existenţa ideilor înnăscute sau a adevărurilor, la
care el atribuie axiomele. În cunoaştere rolul principal le aparţine nu senzaţiilor,
dar intelectului.
De rând cu intelectul el recunoştea voinţa ce este absolut necesară şi
indispensabilă actului cunoaşterii, ce are atât rol practic, cât şi teoretic. Fiind amplă
şi întreagă, ea realizează sinteza dintre noţiuni şi judecăţi, realizând gândirea. El
credea în posibilităţile principale ale raţiunii de a pătrunde treptat şi continuu tot

45
mai adânc în cunoaşterea lumii exterioare. La baza concepţiei sale R.Descartes
punea dualitatea lumii, reprezentarea lumii ca constituită din două substanţe. El
admitea realitatea subiectului gânditor ca punct iniţial al filosofiei sale, îndoiala
metodică, intuiţia intelectuală şi deducţia ce are loc în continuare, împărţirea
fenomenului dat în părţi componente, ascensiunea de la simplu la compus, căutarea
ordinii raţionale în tot, existenţa “ideilor înnăscute”. Arătând că îndoiala metodică
prezintă instrument efectiv în cercetările ştiinţifice, R.Descartes nu se mărginea cu
îndoiala metodică, căuta fundamentarea veridicităţii cunoştinţelor. Forţa de
veridicitate a cunoştinţelor noastre trebuie să o căutăm, afirma el, nu în domeniul
experimentului, dar în domeniul intelectului uman, a raţiunii omului, a omului
înţelegător, a subiectului gânditor autonom. El afirma că baza oricărei veridicităţi a
sugestiilor o prezintă subiectul ce raţionează.
Astfel, de la principiul medieval al personalităţii senzorial-materiale s-a trecut
la principiul omului înţelegător. Şi baza autenticităţii în acest subiect o constituie
mintea clară şi distinctă, care-i în stare să treacă toate treptele deducţiei, începutul
căreia o constituie mintea intelectuală. R.Descartes considera că ceea ce este
evident se impune că adevărat gândirii noastre. Evidenţa este obiectivă şi absolută,
nu admite varietăţi în spaţiu şi timp, nu depinde de facultăţile individuale ale
gândirii.
El descoperă existenţa subiectului epistemic (nu ca subiect contemplativ,
pasiv), ca sursă de construcţii, ce simultan inventează în matematică şi structurează
cunoaşterea fizică, întroducând un paralelism între întindere şi gândire ca două
substanţe diferite, el depăşeşte realismul sistematic şi static a lui Platon,
întroducând mişcarea în domeniul ideilor evidente şi distincte. Pe baza
generalizărilor posibilelor aplicări a matematicii la fizică el formulează o teorie
mecanicistă a cauzalităţii. R.Descartes socotea categoriile constituitive ale raţiunii
ca “idei înnăscute”. Dar plecând de la subiectul individual al lui Platon şi Aristotel,
R.Descartes încă n-a ajuns la subiectul epistemic structurat.

46
§ 3. EPISTEMOLOGIA FIZICĂ IPOTETICO-DEDUCTIVĂ
GALILEI-NEWTONIANĂ.

Dacă R.Descartes a adus un prinos evident în elaborarea metodei ipotetico-


deductive din partea filosofiei, apoi din partea fizicii la elaborarea acestei metode
un prinos deosebit l-a adus G.Galilei şi I.Newton.
E cunoscut faptul că procesul cunoaşterii lumii materiale de rând cu
contemplarea senzorială include şi formularea anumitor afirmaţii (axiome),
deducerea anumitor consecinţe din aceste axiome, legate de formularea anumitor
teoreme şi argumentări, iar în continuare şi compararea acestor teoreme cu
experimentul. G.Galilei a pus şi problema cu privire la necesitatea verificării
experimentale a tezelor generale şi a concluziilor, legate de ele. I. Newton, în
continuare, a formulat sarcina excluderii din conţinutul cunoştinţelor fizice a
tuturor componentelor, care nu pot fi deduse din experienţă. Şi dacă G.Galilei,
folosind în fizică idealizările, a formulat principiul relativităţii, apoi I.Newton în
continuare a reformulat acest principiu, expunând pe baza lor prima lege a
mecanicii clasice. Tinzând să evidenţieze principiile fizice, căutând ecuaţii
matematice ,ce pot descrie faptele experimentale, ce pot fi supuse transformărilor,
păstrându-se invariante, I.Newton a elaborat modelul genial de construire
ipotetico-deductivă a teoriei

§ 4. EPISTEMOLOGIA SENSUALISMULUI
MATERIALIST A LUI J.LOCKE.

Această epistemologie are la bază ideea că orişice cunoaştere apare numai din
experienţă senzorială. J.Locke şi-a pus în faţa sa sarcina să pornească de la fapte,
de la date experimentale şi să nu mai rezolve problemele prin deducţia metafizică
(filosofică). El a formulat ideea: nu există nimic în raţiune, ceea ce mai înainte n-ar

47
fi existat în senzaţii. El considera ,că în mintea omului nu există idei înnăscute, nu
există ele nici în gândirea teoretică. Unica sursă a tuturor ideilor poate fi numai
experienţa, deosebind două surse experimentale (empirice) a ideilor omeneşti-
internă (reflexia) şi externă (senzaţia), deosebind idei a calităţilor primare
(densitatea ş.a) şi idei a calităţilor secundare (culoarea, sunetul ş.a.). Evident este şi
aportul lui în elaborarea metodei metafizice de cunoaştere.
J.Locke afirma că ideile primite din ambele surse experimentale prezintă
numai anumit material pentru formarea a noi cunoştinţe. Pentru căpătarea lor
trebuie ca acest material să mai treacă o anumită prelucrare, fiind supus
comparărilor, îmbinărilor, abstracţionării. Analizând valoarea ideilor pentru
formarea a noi cunoştinţe, el deosebeşte idei reale, adecvate şi adevărate.
Elaborând învăţătura despre limbă şi teoria abstracţiei, el considera cuvintele ca
semne senzoriale, necesare oamenilor pentru comunicare şi că cuvintele devin
generale datorită faptului că ele devin semne ale ideilor generale. La baza ideilor
generale ca produse ale raţiunii stă asemănarea lucrurilor între ele. El deosebeşte
două feluri de cunoştinţe: a)incontestabile, autentice, precise şi b)cunoştinţe
probabile, ce prezintă anumite păreri. După gradul de precizie el deosebeşte trei
feluri de cunoştinţe incontestabile: a)contemplative, b)demonstrative şi
c)senzoriale. El considera că sarcina noastră este nu de a cunoaşte tot, dar numai
aceea ce este important pentru comportarea noastră, şi de aşa cunoştinţe noi suntem
asiguraţi.
În procesul cunoaşterii el caută o verificare în fapte a tezelor teoretice în afara
oricăror presupuneri preventive, analizează cum se formează ideile în realitate,
cum ele apar în procesul observaţiei şi experienţei senzoriale. Spre deosebire de
fizicienii secolului XVII G.Galilei şi I.Newton, care au postulat unicitatea pentru
toate fenomenele fizice a unora şi aceloraşi legi la diferite valori a variabilelor
fizice, J.Locke realizează un nou stil de gândire, insistă asupra supunerii tuturor
oamenilor aceloraşi legi juridice, luând în consideraţie şi neasemănarea naturală a
diferitor indivizi.

48
Dar J.Locke n-a înţeles că cunoştinţele construite de subiect nu se datorează
numai experienţei materiale senzoriale, şi că experienţa exercită întotdeauna o
structurare pe care empirismul materialist n-a observat-o.

§ 5. EPISTEMOLOGIA ECHILIBRULUI PERFECT A LUI LEIBNIZ.

Opusă epistemologiei senzualismului materialist a lui J.Locke este


epistemologia echilibrului perfect a lui Leibniz. Pe baza calculului infinitizimal
Leibniz a aprofundat matematica şi a dezvoltat epistemologia. El a respins
empirismul lui J.Locke, susţinând că "nimic nu există în intelect, care să nu fi fost
mai întâi în simţuri, afară de intelectul însuşi". El considera că experienţa şi
senzaţiile nu pot lămuri existenţa în cunoştinţe a caracterului necesar şi atotgeneral
a unor adevăruri. Nici generalizarea datelor experimentale, nici inducţia nu
prezintă surse pentru astfel de adevăruri. Caracterul necesar şi atotgeneral prezintă
ajuns al raţiunii şi nu a senzaţiilor. El deosebea două feluri de adevăruri:
a)adevăruri ale faptelor, ce se descoperă cu ajutorul experienţei, şi nu pot fi
dovedite pe baza numai a concluziilor logice şi b)adevăruri metafizice (veşnice), ce
se găsesc cu ajutorul raţiunii şi n-au nevoie de justificare cu ajutorul experienţei.
G.Leibniz recunoaşte existenţa unui echilibru perfect, unui paralelism
perfect, ce explică simultan cunoaşterea experimentală şi cunoştinţele intuitive pe
care le găsim în ideile cele mai abstracte. G.Leibniz considera că între monade
există armonie prestabilită de Dumnezeu, sistemitate, că însăşi Dumnezeu e real,
fiindcă e imposibil de a refuza de la ideea totdeauna clară a minţii noastre cu
privire la perfecţiunea divinităţii.
G. Leibniz consideră că pot cunoaşte numai monadele superioare (omul), ce
dispun de capacitatea autoconştiinţei, a percepţiei, reflexiei, spre deosebire de
celelalte monade, ce dispun de capacitatea percepţiei, aflânduse intr-o sferă
inconştientă. El susţine că raţiunea este primară faţă de cunoştinţele senzoriale
(idealism) şi că raţiunea este primară faţă de experienţa senzorială (apriorism). G
Liebniz de pe aceste poziţii tinde să înlăture atât neajunsurile empirismului lui

49
Locke, cât şi a raţionalismului lui R.Descartes. El presupune că raţiunii umane ii
sunt innăscute nu ideile, dar un fel de predispoziţii, care sub influienţa experienţei,
parcă mai clar ne apar, se conştientizează de către noi. Ideile au în raţiune existenţă
nu actuală, ci virtuală.

Ca continuator al raţionalismului lui Descartes ,G.Leibniz a adâncit destul de


esenţial multe principii ale epistemologiei carteziene. El a făcut eforturi mari în
planul lămuririi începuturilor cunoştinţelor filosofice şi ştiinţifice, evidenţierii
esenţei principiilor identităţii, a necesităţii bazei suficiente, idealităţii monadelor,
armoniei predeterminate, a continuităţii ş.a. Idealitatea monadelor a fost folosită de
el pentru explicarea raţional-teoretică a faptelor experimentale, iar spiritualitatea
lor - pentru a exprima esenţa lor dialectică. El considera că principiul identităţii n-
are nevoie de dovezi şi este primit uşor. Principiul bazei suficiente este analizat de
G.Leibniz ca concretizare logică a principiului filosofiei moderne cu privire la
subiectul gânditor. El cere ca faptele experimentale să fie fundamentate, reieşind
din ideea că totul trebuie fundamentat.

§ 6. EPISTEMOLOGIA SENSUALISMULUI IDEALIST


A LUI J.BERKELEY

Opusă epistemologiei senzualismului materialist a lui J.Locke este şi


epistemologia senzualismului idealist a lui J.Berkeley. În "Tratatul asupra
principiilor cunoaşterii umane" J.Berkeley scrie, că toate obiectele cunoscute
depind de un subiect cunoscător, că noi cunoaştem numai anumite idei. El enunţă
senzaţiile ("ideile") că unica realitate percepută de om, afirmând că raţiunea
omenească nu este capabilă la abstractizări. El scrie: noi n-avem şi nici nu putem
avea percepţii senzoriale a materiei ca atare; noi percepem numai lucruri aparte şi
fiecare din aceste percepţii prezintă suma senzaţiilor aparte; noi vedem culori
aparte, dar nu materia colorată; auzim sunete aparte, dar nu materia sonoră etc.

50
Raţiunea omenească poate forma ideea generală de lucru, dar nu ideea generală
abstractă. Ideile există numai în suflet, ele nu-s copii ale lucrurilor exterioare.
Ideile prezintă calităţi date în percepţia noastră subiectivă. J.Berkeley prezintă
realitatea ca un raport cu subiectul şi chiar ca produs al lui. El susţinea că: a)toate
obiectele cunoscute sunt în raport cu un subiect cunoscător; b)noi nu cunoaştem
decât idei, înţelegând prin idei cunoştinţele obţinute prin intermediul senzaţiilor;
c)existenţa depinde de cunoaştere şi ne vorbeşte despre ea; d)noi nu cunoaştem şi
nu putem cunoaşte ceea ce este general; e)nu există ceva care nu este cunoscut;
f)întreaga existenţă se află în spirit.
Şi pe baza faptului că senzaţiile omului îşi au izvorul lor în conştiinţă, în idei,
dar nu în lumea materială (senzualism idealist), J.Berkeley menţionează că materia
nu poate fi percepută, fiincă ea este lipsită de calităţi senzitive. De pe poziţiile
senzualismului idealist şi a idealismului subiectiv J.Berkeley susţine că nu există
substanţă substrat ce găndeşte.
J.Berkeley susţine, că o masă continuă să existe şi când se închid ochii, când
nici o fiinţă umană nu o va percepe. Această existenţă se datorează faptului că un
spirit suprauman, Dumnezeu, nu încetează nici o dată să o înţeleagă. Obiectul real
este construit prin ideile, care sunt în spiritul divin, idei asemănătoare cu cele ce
există în spiritul omenesc. El vine la concluzia că: întreaga realitate e condiţionată
de către gândirea individuală a omului, sau de una supranaturală; că nu ştim despre
lume decât ceea ce am pus în ea prin conştiinţă, că Dumnezeu "introduce" în
conştiinţa subiectelor aparte conţinutul senzaţiilor ce apar la contemplarea lumii şi
a lucrurilor aparte; că ideea este obiectul şi obiectul prezintă ideea ca atare.

§ 7. EPISTEMOLOGIA SCEPTICISMULUI
MODERN A LUI D.HUME.

Elaborănd epistemologia scepticizmului modern,D.Hume consideră că


sarcinma

51
cunoştinţelor este nu în cunoaşterea adecvată a existenţei, dar în a ne servi
călăuză în activitatea practică. El susţinea că există obiectele matematicii, ce
prezintă obiecte ale cunoaşterii şi argumentării autentice, ce pot fi dovedite în mod
logic (cantitatea, numărul etc.), şi obiecte ale cunoaşterii ,ce nu pot fi dovedite în
mod logic, se raportă la faptele legăturilor, şi se capătă numai din experienţă.
Realitatea o înţelege ca un torent de "impresii", punând la îndoială existenţa lumii
exterioare. El admitea existenţa impresiilor senzaţiilor noastre şi a impresiilor
activităţii interne a sufletului ("reflexia"). De aceste două impresii iniţiale depind
ideile memoriei şi ale imaginaţiei. Şi dacă memoria reproduce ideile în ordinea
cum ele au fost primite, apoi în imaginaţie ideile au întrat în îmbinări libere.
Relaţia dintre cauză şi acţiune, susţinea D.Hume, nu poate fi dedusă nici pe
calea analizei şi argumentării logice, nici în mod intuitiv. Legătura cauzală dacă şi
există ,ea nu poate fi cunoscută, dar numai primită în credinţă. Sursa convingerii în
acţiunile noastre este nu în cunoaşterea teoretică, dar în credinţă. El nega orice
substanţă, fie materială sau ideală. El reduce concepţiile de lucru - obiect, substanţă
la o totalitate de senzaţii, afirmând că experienţa senzorială nu ne face cunoscut
vre-un substrat oarecare. Adevărul are ca obiect raporturile dintre percepţii.
Ultimele au ca sursă experienţa imediată. D.Hume reducea obiectul cunoaşterii la
impresii sau la idei, înţelese ca copii de impresii.
El considera că noi nu atribuim acelaşi grad de existenţă tuturor percepţiilor.
Obiectele asupra cărora se aplică gândirea omenească el le împarte în două grupe,
cuprinzând: a)domeniul relaţiilor dintre idei, alcătuit din matematică, geometrie,
algebră (propoziţiile din acest domeniu sunt necondiţionat adevărate); b)domeniul
faptelor în care imaginaţia poate concepe simultan două fenomene contrare, ca
fiind posibile; pentru acest domeniu sarcina constă în a găsi criteriul ce va indica
existenţa reală a faptelor, deosebind-o de ficţiune. Acest criteriu D.Hume îl căuta
înăuntrul subiectului. După el existenţa obiectivă a faptelor relevate prin experienţă
este în cel mai înalt grad îndoielnică.
El considera că ideea de existenţă şi ideea a ceea ce noi înţelegem ca
existent este absolut aceeaşi. Deosebind credinţa în sens de convingere, de idee,

52
idee vie, ce obţine asentimentul eului de ficţiune ca născocire a imaginaţiei,
D.Nume considera credinţa ca "forţă superioară", ca "soliditate", "fermitate",
"stabilitate". El considera că spre deosebire de domeniul faptelor, încrederea în
enunţurile, ce descriu relaţii de idei ale matematicii, geometriei etc., este tot un
sentiment subiectiv, ce are un caracter inalienabil şi necesar.
D.Hume consideră că certitudinea există numai pe baze subiective,
formulând un criteriu subiectiv al adevărului cunoaşterii experimentale. Principiul
cauzalităţii de asemenea capătă o înterpretare subiectivă, considerând cauzalitatea
ca legătură de succesiune dintre fapte, bazate pe obişnuinţă. Pe anumite forme ale
gândirii, după el, se bazează şi ştiinţa, înţelegând-o ca rezultat al experienţei
trecute, răspîndite asupra viitorului. El neagă necesitatea cunoaşterii, pune la
îndoială atât datele cu privire la cunoaşterea lumii, cât şi însăşi existenţa lumii
înconjurătoare.
De pe poziţiile idealismului subiectiv D.Hume susţine, că minţii omului
niciodată, nu-i dat în mod real,nimic, afară de percepţiile, impresiile şi ideile lui.
Dar dacă minţii niciodatî nu-i dat nimic afară de impresii, şi dacă toate ideile apar
ca ceva preventiv dat minţii, apoi de aici reiese ca noi nu ne putem reprezenta ceva,
sau forma ideea a ceva specific, deosebit de idei şi impresii. El la fel vine la
agnosticism, susţinând că omul cu ajutorul percepţiilor nu poate cunoaşte lumea
înconjurătoare, cunoscute pot fi numai senzaţiile omului.
Astfel, în cadrul teoretic al fenomenismului certitudinea există numai pe
temeiuri subiective. El formula un criteriu subiectiv al adevărului cunoaşterii
experimentale. D.Hume dădea interpretare subiectivă principiului cauzalităţii, pe
care, după el, şi se bazează ştiinţa. El considera cauzalitatea ca legătură de
succesiune dintre fapte, bazată pe obişnuinţă. Ştiinţa o înţelegea ca rezultatul
experienţei trecute, extinse asupra viitorului. Ştiinţa nu se bazează pe principii, ce
ar avea în spate verificări certe, dar pe anumite forme ale gândirii. El considera că
dacă despre fapte gândim corect, aceasta este urmare a unor accidente fericite.
D.Hume nega necesitatea cunoaşterii, radicaliza scepticismul prin punerea la

53
îndoială nu numai a certitudinii datelor cu privire la cunoaşterea lumii, dar şi însăşi
existenţa lumii înconjurătoare.

§ 8. EPISTEMOLOGIA KANTIANĂ A RELATIVISMULUI


CONSTRUCŢIILOR APRIORICE.

I.Kant a creat epistemologia construcţiilor apriorice, având în vedere


succesul concepţiei newtoniene a gravitaţiei, extinderea ei asupra diferitor domenii,
revizuind intregrul ansamblu al instrumentelor de cunoaştere ştiinţifică. El a
formulat ideea adecvării procedeelor noastre deductive la experienţă.
I.Kant, recunoscând rolul ştiinţei în viaţa societăţii, a încercat să o apere de
scepticism, să-i dea un fundament, altul decât realitatea obiectivă. El considera că
existenţa obiectivă nu prezintă obiect al cunoaşterii, că în cursul cunoaşterii
gândirea ea însăşi produce obiectul după forme care îi sunt proprii, sunt date a
priori, nefiind scoase din experienţă. I.Kant vorbea despre existenţa unei gândiri
"pure", concepţie exprimată în teoria sa a formelor apriorice ale sensibilităţii şi ale
intelectului, proprii ei, despre deosebirea radicală dintre cunoaşterea pură şi cea
empirică, clasificând judecăţile în analitice şi sintetice, deosebind judecăţi sintetice
a priori. I.Kant înlătură fundametarea ontologică a teoriei cunoaşterii, trece de la
existenţă la activitate, de la substanţă la subiect, de la metefizica substanţei la
teoria subiectului, de la ontologie- la gnoseologie,analizată ca element principal al
filosofiei teoretice, examinând cunoaşterea ca activitate ce se realizează după legile
ei proprii. I.Kant consideră că nu caracterul şi structura substanţei ce se cunoaşte,
dar specificul subiectului cunoscător devine factor principal în cunoaştere, el
constituind obiectul cunoaşterii. I.Kant deosebeşte două structuri, susţinând că
anume stratul transcendental omenesc, privit ca început supraindividual în om,
condiţionează obiectivitatea cunoştinţelor. El examinează modul cum trebuie să fie
subiectul cunoaşterii ca cunoştinţele despre obiect să fie obiective.
I.Kant considera că obiectul gândirii nu poate exista independent de gândire,
afirmând că nu numai formele, dar şi însuşi obiectul cunoaşterii totdeauna prezintă

54
produs subiectiv. I.Kant susţinea că până acum se admitea că toată cunoaşterea
noastră trebuie să se orienteze după obiecte, acum vom presupune că lucrurile
trebuie să se orienteze după cunoaşterea noastră. I.Kant introducea şi un criteriu
formal de adevăr, ce constă în acordul cunoaşterii cu ea însăşi, cu legile generale
ale intelectului şi a raţiunii.
El considera că adevărul fiind determinat prin legile generale ale raţiunii,
constă în valabilitatea ideilor pentru oricine, pentru raţiunea fiecărui om. El analiza
şi trei trepte ale credibilităţii sau valabilităţii judecăţilor - opinia, credinţa şi ştiinţa.
Dacă opinia este considerarea a ceva ca adevărat, având convingerea că această
considerare este insuficientă atât în plan subiectiv, cât şi în plan obiectiv, apoi
credinţa prezintă considerarea ca subiectiv suficientă şi obiectiv insuficientă.
Ştiinţa este considerarea suficientă atât subiectiv, cât şi obiectiv. Suficienţa
subiectivă el o numeşte convingere, iar cea obiectivă - certitudine. Opinia o
exprimă prin sugestii problematice, credinţa - prin sugestii asertorice, iar
certitudinea - prin sugestii apodictive. Pe cea mai înaltă treaptă I.Kant situează
cunoaşterea ştiinţifică, căreia îi atribuie caracter apodictiv, cert, fiind valabilă în
mod obiectiv pentru toţi oamenii, avându-şi izvorul în raţiune. O aşa certitudine
raţională, ce are caracter aprioric, I.Kant găseşte în matematică, ce se constituie
prin intuiţia intelectuală, sau în filosofie care are caracter discursiv. El recunoaşte
şi existenţa unei certitudini de tip empiric, bazată pe experienţă, căruia îi atribuie
caracter asertoric.
I.Kant afirmă că individul cunoscător dispune de la bun început de forme de
cunoaştere, formate până la el în ştiinţă, în categorii, asigurând posibilitatea
cunoaşterii. Afară de construcţii categoriale gata individul cunoscător dispune în
procesul cunoaşterii şi de date empirice. Individul prin intermediul imaginaţiei
proprii sintetizează raţionalul şi senzorialul. El considera că idealizările nu-s
prezente lumii exterioare, dar sunt prezente raţiunii omului, lumii transcendentale
interne, iar cunoaşterea are loc pe baza capacităţilor transcendentale ale omului,
clarificând natura idealizărilor ştiinţifice şi hotarele raţiunii. El considera că
raţiunea omenească are ca funcţie de a pune varietatea lumii senzoriale sub

55
unitatea noţiunii. Subiectul epistemic la I.Kant e capabil de construcţie apriorică
indefinită şi de a structura orice experienţă. Realul se structurează cu ajutorul
formelor apriorice ale sensibilităţii şi ale intelectului.
I.Kant considera că ştiinţele ce conţin afirmaţii, ce au importanţă atotgenerală
şi necesară (matematica ş.a.), nu pot avea ca izvor al lor experienţa, care este
totdeauna nedeplină, nedeterminată, ea nu ne dă bază pentru aşa generalizări. Dar,
după el, o aşa sursă nu ne prezintă nici intelectul. Aşa cunoştinţe ce au importanţă
generală şi necesară, considera el, numindu-le cunoştinţe autentice, există, şi sursa
lor o prezintă formele apriorice ale sensibilităţii şi ale raţiunii, care-s independente
de experienţă şi precedente ei.
I.Kant considera că există lumea lucrurilor ce este independentă de conştiinţa
noastră (senzaţii, gândire), numită de el "lucruri în sine". Cunoştinţe teoretice cu
privire la "lucruri în sine", considera el, nu ne pot da nici senzaţiile noastre, nici
noţiunile, nici sugestiile raţiunii noastre, nici "ideile" intelectului nostru. "Lucrurile
în sine" sunt incognoscibile. Pot fi cunoscute numai fenomenele. "Lucrurilor în
sine" la I.Kant, sunt transcendente, de cealaltă parte a cunoaşterii, ce există în afara
spaţiului şi a timpului. Spaţiul, timpul, cantitatea, calitatea sunt analizate de I.Kant
ca subiective, ce există numai în calitate de forme ale sensibilităţii şi raţiunii.
I.Kant analizează la fel problema sintezei sensibilităţii şi a raţionalităţii,
posibilitatea existenţei sugestiilor sintetice apriorice ce capătă caracter general şi
necesar, cât şi obiectiv. I.Kant susţine că conţinutul sensibilităţii nu este dat de
senzaţii, numite spaţii şi timp, construind obiectul cunoaşterii, bazându-se pe
contemplările pure ate spaţiului şi timpului, la fel de întuitive, evidenţiind totodată
caracterul obiectiv al construcţiilor matematicii. Raţiunea, la rândul ei, aduce
varietatea materialului senzorial cu ajutorul formelor apriorice ale raţiunii, ale
categoriilor logice sub unitatea noţiunii.
Şi, cum menţionează I.Kant, cunoştinţe absolut necondiţionate subiectul
cunoscător capătă cu ajutorul raţionamentului în forma ideilor de suflet, lume şi
Dumnezeu, formulând şi anumite contradicţii, venind la concluzia că lucrurile în
sine, obiectele lumii materiale, nu pot fi cunoscute şi aceasta datorită faptului că

56
prin intermediul raţiunii umane finite se incearcă de a construi nu lumea
experienţei, care este la fel nedeplină, dar lumea lucrurilor ca atare. Cercetările cu
privire la existenţa fenomenelor apriorice ale sensibilităţii şi raţionalităţii el le
numeşte ,,transcendentale’’. I.Kant vorbeşte la fel despre valabilitatea ideilor
pentru fiecare subiect cunoscător şi despre faptul că cunoaşterea ştiinţifică este
valabilă în mod obiectiv pentru toţi oamenii, avându-şi izvorul în raţiune.
El susţine că subiectul cunoscător dispune de la bun început de formele de
cunoaştere, formate până la el în ştiinţă, contribuind la realizarea cunoaşterii, că
cunoaşterea se realizează pe baza capacităţilor transcendentale omeneşti. Ca
criteriu al adevărului I.Kant consideră acordul cunoaşterii cu legile generale ale
gândirii. Fiind pe poziţiile unui relativism subiectivist, I.Kant susţine că cunoaşterii
îi asigură o determinare stabilă anume subiectul transcendental, care conduce
activitatea de cunoaştere a subiecţilor individuali.
I.Kant a încercat să găsească înăuntrul cunoaşterii fizice condiţiile ce permit
cunoaşterea ştiinţifică, să considere cauzalitatea nu ca rezultat al experienţei, dar ca
rezultat a deducţiilor a priori, care o fac posibilă. Ca criteriu al adevărului el
admitea acordul cunoaşterii cu legile generale ale gândirii. Pentru I.Kant adevărul
este sinonim cu ceea ce i se prezintă omului, valabil în general, şi ca atare se
prezintă tuturor oamenilor. Kantianismul prezintă un relativism subiectivist, chiar
în cazul dacă adevărul nu mai e pus în dependenţă de individ sau de grupurile de
indivizi. Pentru I.Kant cunoaşterea nu constă decât în a organiza datele experienţei
după forme a priori în conformitate cu modalităţile mintale proprii funcţiei umane
de cunoaştere. La I.Kant înţelegerea adevărului e relativistă, conţinutul şi formele
cunoaşterii fiind determinate de subiectul cunoscător. Dar idealismul critic kantian
se deosebeşte de psihologism, tinzând să scoată cunoaşterea de sub dirijarea
individului, să recunoască valoarea de necesitate şi universalitate.
Kant a căutat ceva ce-i va asigura cunoaşterii o "determinare stabilă" o
normă, ce va conduce cu cunoştinţele empirice şi a găsit-o sub forma unei
conştiinţe superioare ce dirijează activitatea de cunoaştere a subiecţilor individuali,
pe care o numeşte subiect transcendental, definindu-l cum prin formele a priori ale

57
sensibilităţii (spaţiu şi timp, ce prelucrează materia brută a senzaţiilor, aşa şi prin
categoriile intelectului, ce face fenomenele "obiecte ale cunoaşterii", opunându-se
acestui idealism psihologist.
Dar idealismul formal, apriorismul nu indică natura subiectului
transcendental, uneori considerând că aceasta ar fi însăşi natura umană în general,
punând adevărul în funcţie de specia umană. Astfel, kantianismul considera
“obiectul în sine” transcendent, rupt de subiect, incogniscibil. Kantianismul nu este
altceva decât un relativism subiectivist, fiindcă el pune problema de a organiza
datele experienţei după forme a priori, în corespundere cu facultăţile mintale
cognitive umane, cu subiectul cognitiv transcendental. I.Kant dă o înţelegere
subiectivă adevărului, punând conţinutul şi formele cunoaşterii în dependenţă de
subiectul cunoscător.

§ 9. EPISTEMOLOGIA OPTIMISMULUI
GNOSEOLOGIC A LUI I.FICHTE.

Făcând abstracţie de orice dificultate, imperfecţiune, eroare, I.Fichte


formulează esenţa epistemologiei optimismului gnoseologic, susţinând ideea
obţinerii certitudinii cu privire la o lume care este produsul puterii de reprezentare
a obiectului. Natura, considera Fichte, a fost formată prin legile gândirii umane, ea
peste tot exprimă raporturile şi relaţiile omului cu el însuşi şi certitudinea pe care o
are omul de a se cunoaşte pe el însuşi. Omul va găsi ce el caută, punând întrebări el
va găsi şi răspunsuri.
I.Fichte a expus învăţătura sa ca teorie a ştiinţei. În calitate de „”ştiinţă despre
ştiinţă” teoretică filosofia trebuie să indice principiile oricăror cunoştinţe. Aceste
principii, ca supreme şi necondiţionate pentru toate ştiinţele, trebuie să se prezinte
ca acţiuni. Ştiinţele noi reiese din ele în mod nemijlocit. Aceste principii stau la
baza tuturor ştiinţelor. Din ele pot fi deduse principiile tuturor ştiinţelor particulare.
I.Fichte analizează problema cunoaşterii de pe poziţiile idealismului subiectiv,
considerănd drept obiect al filosofiei sale studierea conştiinţei de sine, a subiectului

58
ca facor prim în raport cu lumea. El vorbeşte despre identitatea conştiinţei şi a
obiectului, considerănd că lucrurile prezintă realitate a sferei conştiinţei.
El este convins în congnoscibilitatea existenţei.I. Fichte începe învăţătura sa
cu cercetarea faptului nemijlocit, cu intuiţia subiectului activ, sau "Eu", care
cuprinde în el tot ce poate fi gândit. Activitatea în dezvoltare a Eulu I. Fichte o
înţelege ca mişcare de la o teză iniţială, de la afirmarea gândului, la teza opusă, şi
de la ea la a treia teză, care prezintă sinteza ambelor. Dar I.Fichte considera că
acţiunea "non-Eului" asupra "Eului" se simte de noi în mod nemijlocit, dar nu se
cunoaşte. La baza activităţii teoretice stă o activitate inconştientă. El considera că
biruinţa asupra pasiunilor senzoriale şi prezintă condiţia de realizare a legii morale.
"Non-Eul" la el prezintă ca product al unei activităţi deosebite a conştiinţei. Pentru
a ajunge la conştiinţa necesităţii necondiţionate a activităţii "Eu" e nevoie de o
calitate deosebită a minţii,ce contemplează în mod nemijlocit unitatea indivizibilă
dintre subiect şi obiect . Această calitate el o numeşte "intuiţie intelectuală".
Urmând metoda sa "antitetică" I.Fichte se mişcă de la tezele teoretice
fundamentale prin analiza senzaţiilor, contemplării şi imaginării, la fel şi a gândirii
(raţiunii, capacităţii de a indica şi raţiona) - spre tezele fundamentale ale raţiunii
practice cu capacităţile, tendinţele ei
J.Fichte susţine că tezele iniţiale trebuie să fie evidente, veridice. Deosebind
cunoştinţele ştiinţifice de cele neştiinţifice J.Fichte vorbeşte şi despre autonomia
voinţei, menţionând că cel mai veridic în conştiinţa noastră este autoconştiinţa, ce
este şi acţiune, şi produsul ei şi se generează pe el însuşi. La J.Fichte expunerea şi
formularea tezelor principale ale filosofiei teoretice se îmbină cu deducţia
sistematică a categoriilor logice. Aplicând metoda antitetică el trece de la tezele de
bază teoretice prin analiza senzaţiilor, a contemplării, a imaginaţiei şi găndirii, la
tezele principale ale raţiunii practice, analizând tendinţele dezvoltării gândirii.
Analizând trecerea ascendentă a subiectului pe treptele activităţii practice, el
susţine, că obiectul gândirii prezintă gândirea logică obişnuită, intelectul dându-ne
contemplarea nemijlocită , intuitivă a obiectului, evidenţiind în lucruri unitatea

59
contrariilor, susţinând, că subiectul acestei cunoaşteri poate fi numai geniul
filosofic şi artistic.
Expunând ordinea dezvoltării categoriilor, I.Fichte arăta că subiectul în mod
consecvent se ridică de la cea mai joasă treaptă a activităţii teoretice la cea mai
înaltă. Însăşi obiectul gândirii el îl prezintă ca rezultat al activităţii proprii a
gândirii. După I.Fichte metoda "teoriei ştiinţei" coincide cu mersul natural al
dezvoltării minţii omeneşti. Dar, afirmând că despre lume noi nu ştim decât ceea ce
punem în ea prin conştiinţă, că prin cunoaştere se capătă exclusiv conştiinţa de
sine, I.Fichte formulează o construcţie distructivă pentru ştiinţă în genere, pentru
epistemologie, în particular.

§ 10. EPISTEMOLOGIA DIALECTICO-IDEALISTĂ HEGELIANĂ

Epistemologia dialectico-idealistă hegeliană a apărut sub influenţa spiritului


istoric şi sociologic, având o preocupare pentru o cunoaştere sociologică,
promovând concepţii dialectice, analizând dialectica procesului istoric a spiritului
uman. Spre deosebire de I.Fichte, care în locul subiectului transcendental a lui
I.Kant pune Eul absolut, ce se realizează în creaţia liberă, şi F.Schelling, care
construieşte sistemul său pe baza filosofiei identităţii subiectului şi a obiectului,
Hegel afirma că ideile prezintă esenţa lucrurilor, inclusiv şi a noţiunilor, esenţa şi a
obiectului şi a subiectului. Legile şi principiile sunt considerate obiective cum în
prezenţa subiectului, aşa şi în esenţa lui. Afirmând că noţiunea subiectivă e cea mai
săracă formă a noţiunii obiective, Hegel vine la subiect-obiect. Hegel considera că
gândirea prezintă nu numai activitate omenească, subiectivă, dar şi esenţă
obiectivă, independentă de om, esenţa, baza, sursa a tot ce există. Raţiunea e
privită ca bază primă a lumii. Lumea în baza sa e logică, există şi se dezvoltă după
legi, intern prezente gândirii, raţiunii.
Fiind de acord cu I.Kant în privinţa necesităţii cercetării filosofice a
premiselor activităţii de cunoaştere a oamenilor, Hegel nu e de acord cu el în
privinţa cercetării capacităţii de cunoaştere umane în afara istoriei cunoaşterii.

60
Hegel n-a primit nici învăţătura lui F.Schelling, ce analizează intuiţia intelectuală
ca formă superioară de cunoaştere filosofică. Analizând procesul cunoaşterii,
Hegel trece de la raţiune subiectivă la raţiune absolută ca identitate absolută a
subiectului şi obiectului care la J.Fichte se prezintă ca ideal dorit, identificănd
noţiunea pură cu insăşi esenţa lucrurilor. Autodezvoltarea noţiunii este supusă
legilor dialecticii. Hegel consideră că contradicţia dintre subiect şi obiect, ce există
pentru conştiinţă individuală, se scoate pe măsura dezvoltării ei ascendente şi pe
calea trecerii la spiritul mondial, lipsit de contradicţia dintre subiect şi obiect,
conştiinţă şi obiect, caracterizat de o identitate absolută dintre gândire şi existenţă
Hegel analizează gândirea (ideea absolută) ca proces de cunoaştere în
dezvoltare continuă, ce trece de la o treaptă la alta mai înaltă. El considera că
obiectul este cognoscibil din motivul că esenţa lui are caracter logic. Conştiinţa
descoperă în obiect esenţa sa proprie, datorită cărui fapt el se ridică până la
autoconştiinţă. El considera că gândirea, faţă de percepţiile senzoriale, prezintă
formă superioară de cunoaştere a lumii exterioare. Noi nu putem percepe în mod
senzorial aceea ce de acum nu este (trecutul), aceea ce încă nu este (viitorul).
Ştiinţa descoperă fenomenele pe care noi nu le percepem în mod senzorial.
Conţinutul gândirii (conţinutul ştiinţei) este generat, afirmă Hegel, , de gândire.
Cunoaşterea prezintă evidenţierea conţinutului gândirii, ştiinţei, devenind în caz
final autoconştiinţă a spiritului. Forma de bază a gândirii este noţiunea, care
prezintă "începutul oricărei vieţi" şi prezintă o "formă infinită" creatoare. .
De rând cu gândirea umană el reuneşte existenţialismul gîndirii absolute, ce
există în afara omului, a Ideii Absolute, a lui Dumnezeu.
Hegel divinizează procesul cunoaşterii, realizat de omenire, îl analizează ca
autocunoaştere divină, la fel şi ca cunoaştere de către omenire a lui Dumnezeu şi
astfel şi pe ea însăşi. Analizând logica formală ,ca ştiinţă despre formele
elementare şi legile gândirii drepte, Hegel pune în faţa ştiinţei logicii sarcina de a
cerceta cele mai generale legităţi ale dezvoltării cunoaşterii.
Hegel vorbeşte şi despre rolul noţiunii în gândire, despre independenţa
relativă a ei de la datele senzoriale din care ea apare, susţinând că existenţa

61
prezintă o întruchipare a gândirii, şi că noţiunea trăieşte în lucruri, afirmând că, de
înţeles obiectul înseamnă a conştientiza noţiunea lui. Hegel susţine că cunoaşterea
nu prezintă o reflectare a lumii, afirmând că din cunoaştere (din noţiuni) apar
fenomenele observate în mod senzorial, legităţile lumii, că fiecare ajuns al ştiinţei
prezintă o autocunoaştere de către ideea absolută a conţinutului imanent. Analizând
corelaţia dintre noţiunea subiectivă, noţiunea obiectivă şi idee, Hegel menţionează
că ideile subiective exprimă esenţa lucrurilor, în acelaşi rând şi a noţiunilor, că
noţiunea obiectivă e mai bogată în conţinut decât noţiune subiectivă. Gândirea
omenească prezintă activitate subiectivă, dar nu esenţă obiectivă, ce există
independent de ea. Şi fiindcă lumea este logică şi raţiunea prezintă baza primară a
lumi, apoi lumea se dezvoltă după legile gândirii, a raţiunii. Gândirea (Ideea
Absolută) este percepută de el ca produs continuu de cunoaştere.
El considera logica ca învăţătura despre esenţa tuturor lucrurilor. Dezvoltarea
noţiunilor, ideilor are loc de la absolut la concret, de la noţiuni unilaterale, cu
conţinut sărac, la noţiuni cu conţinut tot mai bogat, ce cuprinde în unitate laturi
diferite şi chiar contrare. La Hegel noţiunea prezintă procesul gândirii teoretice,
ridicat în rang de absolut. Activitatea gândirii şi a întregii activităţi conştiente, a
activităţii practice finalist orientate este interpretată de Hegel ca creaţie, ca
autocunoaştere a "ideii absolute", ce manifestă în ea tot ce în mod nemijlocit , la
suprafaţă, se prezintă ca dezvoltare a naturii şi a societăţii.
Procesul realizat de omenire este conceput de el ca autoconştiinţă divină şi
cunoaşterea de către omenire a lui Dumnezeu, ca autocunoaştere divină.
Gândirea este analizată de el ca proces de dezvoltare, ce se ridică pe o treaptă
tot mai înaltă, ca început a ceea ce desfăşoară conţinutul întregului proces
mondial, în rezultatul aceste dezvoltări la el se prezintă spiritul absolut –
omenirea, istoria omenească. Prin idee absolută el înţelege identitatea raţiunii
mondiale cu lumea multiplă a fenomenelor, gândirea incluzând întreaga varietate a
realităţii, cât şi o reflectare a lui Dumnezeu, ultimul fiind gândit ca proces
impersonal al autodezvoltării noţiunii. Hegel susţine că adevărul nu este ceva
nemişcat, esenţial, el este ceva ce se autodeplasează. Adevărul la el este analizat ca

62
proces, mişcare a vieţii spiritului, curgere, trecere, devenire, şi sufletul acestui
proces îl constituie dialectica.
Hegel analiza esenţa muncii, a practicii, menţionând că în ele subiectul
creează şi transformă obiectul, înţelege omul ca rezultat al propriei munci. Pe baza
dezvoltării social-istorice Hegel formulează succesiunea: teza, antiteza şi sinteza,
astfel, caracterizând cunoaşterea în dezvoltarea ei progresivă.

§ 11. EPISTEMOLOGIA DIALECTICO-MATERIALISTĂ MARXISTĂ.

Epistemologia dialectico-materialistă marxistă porneşte de la ideea că nu


natura ca atare, dar transformarea naturii de către om prezintă fundamentul
nemijlocit al gândirii omeneşti, că în măsura în care omul s-a învăţat să transforme
natura, în aceeaşi măsură s-a dezvoltat şi inteligenţa, gândirea lui.
K.Marx ca şi Hegel înţelege filosofia ca ştiinţă, încearca să o construiască pe
metode ştiinţifice. Dar spre deosebire de Hegel K.Marx îi dădea practicii o
interpretare materialistă, obiectivă, arătând că practica exprimă activitatea umană
în totalitatea ei. Creaţiile activităţii omeneşti sunt obiecte materiale, şi formele lor,
instituţiile sociale, creaţiile activităţii teoretice sunt ideile. Activitatea practică, în
concepţia lui K.Marx, prezintă unitatea obiectului şi a subiectului. Omul este
prezentat atât ca fiinţă cunoscătoare, ca subiect, cât şi ca forţă materială, obiectivă,
ce supune realitatea unei transformări riguroase. Activitatea practică depinde, după
el, de proprietăţile obiectului, cât şi de cunoştinţele, capacităţile, mijloacele pe care
le foloseşte subiectul cunoscător. Noua realitate dă naştere la o nouă experienţă
cognitivă, idei şi cunoştinţe noi.
K.Marx susţine că mediul natural şi social se schimbă în procesul activităţii
umane. Schimbarea condiţiilor exterioare determină evoluţia cunoaşterii şi
modificarea activităţii cognitive omeneşti, determină schimbarea acestor condiţii.
Astfel experienţa, rezultatul interacţiunii subiectului cunoscător cu obiectul, afirmă
el, sunt în curs de înnoire permanentă şi rezultatele cunoaşterii depind de nivelul de
dezvoltare a practicii sociale. Odată cu dezvoltarea practicii sociale se dezvoltă şi

63
instrumentele de cunoaştere, mijloacele materiale de cercetare şi verificare,
principiile metodologice care determină cercetarea ştiinţifică. Condiţionarea
istorică a cunoaşterii ne vorbeşte despre relativitatea ei. Limitele istorice ale
cunoaşterii pot fi permanent întrecute. Anume în activitatea practică se dovedeşte
adevărul, astfel, descoperindu-se un criteriu obiectiv al adevărului
ştiinţific.Concepţia dialectico-materialistă marxistă este concepţia existenţei unei
lumi a lucrurilor, a obiectelor ca referente a cunoaşterii omeneşti.
K.Marx susţine că senzaţiile prezintă o sursă importantă a cunoştinţelor
noastre, vorbind şi despre rolul gândirii abstracte în cunoaştere, iar F.Engels
analizează dialectica ca total al dezvoltării filosofiei şi a ştiinţelor despre legile
generale ale dezvoltării naturii, societăţii şi gândirii umane, considerând că
principiile sunt veridice când ele corespund cu legităţile naturii şi a societăţii.
Legile dialecticii sunt privite ca reflectări ale laturilor esenţiale ale procesului de
dezvoltare a naturii şi a societăţii. F.Engels vorbeşte la fel şi despre rolul calculului
diferenţial şi integral pentru cunoaşterea mai profundă a realităţii mişcării
lucrurilor materiale. El formulează ideea că materialismul dialectic devine absolut
necesar ştiinţelor naturale, pe cât ele încă nu au trecut de la cunoaşterea obiectelor
la cunoaşterea proceselor. Gândirea abstractă este analizată de F.Engels ca o
treaptă calitativ nouă, superioară a cunoaşterii. K.Marx analizează analiza şi
sinteza ca forme teoretice de reflectare a legăturii fenomenelor în dezvoltarea lor,
priveşte metoda ascensiunii de la abstract la concret ca modalitate cu ajutorul
căreia găndirea îşi atinge concretul şi îl reproduce ca concret spiritual. De la trepta
reflectării abstracte, a reflectării logice a realităţii, consideră K.Marx, trebuie de
trecut la analiza concretului ca sinteză a mai multor definiţii, deci, a unităţii
multiplului. În gândire el de aceea se prezintă ca procesul sintezei, ca rezultat, dar
nu ca punct iniţial. Cercetarea logică este analizată de K.Marx ca reflectare a
procesului istoric, a etapelor ce în mod legitim se înlocuiesc una pe alta. K.Marx
consideră necesară dezvoltarea ştiinţei economice care este absolut necesară pentru
crearea noii concepţii despre lume. El a îmbinat analiza politico-economică a

64
realităţii cu prelucrarea critică a teoriilor socialismului şi comunismului utopic într-
o concepţie filosofică integră.
Analizând epistemologiile ştiinţei clasice să trecem la studierea formelor
principale de epistemologii prepostmoderniste a ştiinţei neclasice.

65
Capitolul IV: Epistemologiile prepostmodernistee ale ştiintei
neclasice,formele lor.

Epistemologiile ştiinţei clasice au stimulat mult cunoaşterea si lămurirea


fenomenelor lumii înconjurătoare , folosind forme raţionale si raţionalizatoare a
experienţei spirituale. Dar epistemologiile raţionalismului clasic dădeau o lamurire
cu precădere mecanistă a lumii înconjurătoare.
Apariţia epistemologiilor neraţionalist - pozitiviste a fost legitimă şi ele
au un rol aparte analizănd de rănd cu procesele raţionale la fel şi procesele
neraţionale; instinctele, intuiţia, actele emoţional-volitive etc. Aceste forme ale
neraţionalului sunt indispensabil legate de cele raţionale, de formele găndirii cu
ajutorul noţiunilor, sugestiilor, raţionamentelor. Însă neraţionalul ca parte
componentă a psihicului omenesc are şi particularitaţile sale, ce-l deosebeşte de
raţional. Şi dacă în ştiinţa clasică intuiţia, voinţa, motivele de acţiune şi comportare
se studiau pe atăt pe căt ele pot fi supuse controlului din partea raţiunii, ce pot în
caz final primi forme raţionale, conştiente( de exemplu voinţa dirijată de raţiune;
intuiţia condusă de intelect etc.), apoi în secolul XX s-a examinat în mod deosebit
caracterul integru, spontan al experienţei spirituale, elementele neraţionale din ea.
La sfărşitul sec XIX-înc. sec. XX în filosofia europeană s-a produs o
cotitură radicală. Aşa filosofi ca E.Kiekegaard, F.Nictzsche, H.Bergson au indicat
necesitatea unor schimbări radicale a reprezentărilor filosofice,vorbindu-se despre
o reorientare a valorilor, despre trecerea de la necesitate, perfectiune,
precizie,repetabil, lucru, invariantitate - la întimplator, imperfectiune, aproximativ,
ireversibil, schimbător, proces, apariţie ş.a.,punăndu-se la baza cercetărilor
principiul deseobirii . Înlocuirea identităţii prin deosebire , pusă la fundamentul
lumii înseamnă si recunoasterea primatului în el nu a lucrurilor, dar a relaţiilor. Are
loc şli un proces de negare a concepţiilor metafizicii clasice, un fel de nihilism
filosofic, fondatorul căruia este considerat F.Nictzsche. Se ajunge la negarea
adevărului, a stărilor absolute ale lucrurilor, ale “lucr prepostmoderniste,urilor în
sine”, ce a contribuit la realizarea unei revoluţii nihiliste generale.

66
Putem deosebi diferite forme de epistemologii prepostmoderniste a
ştiinţei neclasice, aşa ca:: 1) epistemologiile voluntariste; 2) epistemologia
intuiţionistă, a antiintelectualismului bergsonian; 3) epistemologia psihanalitică
freudistă; 4) epistemologia fenomenologiei antipsihologiste husserliene; 5)
epistemologia fenomenologiei existenţialiste; 6) epistemologia
empiriocriticismului, a relativismului psihologist; 7) epistemologia
pragmatismului; 8) epistemologia neopozitivistă, a empirismului fenomenist, a
relativismului idealist.

§ 1. EPISTEMOLOGIILE VOLUNTARISTE

Voluntarismul recunoaşte o anumită capacitate a subiectului de a se referi la


obiect, dar calea acestor referiri este nu raţiunea, dar alte laturi ale activităţii
psihice a omului aşa ca: voinţa, afectivitatea etc. El admite obectivitatea lucrurilor,
dar le declară neraţionale.
La epistemologiile voluntariste pot fi atribuite: a) concepţiile cu privire la
voinţă ca bază a întregului Univers, ca” voinţă de a trăi „a lui A.Shopenhauer; b)
concepţiile cu privire la” voinţă spre putere” a lui F.Nietzsche, c) concepţiile cu
privire la” primatul voinţei de a trăi asupra cunoaşterii” a lui W.Dilthey ;d)
concepţiile lui O.Spengler (1880-1936), ce analizează viaţa ca o oarecare soartă,
criză a culturii, ajungînd la ideile crizei civilizaţiei occidentale.
A.Shopenhauer în lucrarea “Lumea ca voinţă şi reprezentare” exprimă o
atitudine negativă, critică faţă de raţionalismul clasic. El analizează raţiunea
practică (ca component principal a căreia este voinţa liberă, “autonomă “) ca
secundară faţă de voinţă. El vorbeşte despre primatul voinţei faţă de
raţiune,considerînd voinţa ca proprietate a intregului Univers,a lumii în general,ce
nu are nici cauze nici baze,susţinind ca motivele si dorinţele oamenilor sunt relativ
independente de raţiune,în care voinţa determină direcţia şi rezultatele cunoaşterii
raţonale. El susţine că voinţa este identificată cu instinctul vieţii . Ea nu este
orientată spre anumite scopuri,sarcina ei fiind de a genera diferite forme în

67
veşnicul mers al vieţii.Voinţa reprezintă o esentă neraţională. Lumea este analizată
de el ca voinţă şi reprezentare.El consideră că conştiinţa noastră este limitată, că
sarcina filosofiei este de a arăta adevăratul mers al lucrurilor şi în corespundere cu
acest adevăr să ajute omului să se orienteze corect în viaţă. Voinţa ca esenţă a
lumii, considera A.Shopenhauer, este unica ocazie ce ne face să înţelegem
comportarea exterioară, analizînd latura internă a individului. Cunoaşterea legilor
universale înlătură iluziile. Valorile sociale sunt analizate ca reprezentări, ca forme
ale obiectivităţii voinţei. El consideră că filosofia în scopul de a înţelege esenţa
vieţii, voinţei de a trăi se va îndepărta de ştiinţă. Şi atunci omul se va orienta spre
începuturile inconştiente, spre pasiunile instinctive, analizîndu-le ca un început
liber.
Shopenhauer susţine că una dintre sarcinile filosofiei este să indice
adevaratul mers al lucrurilor,să ajute omul sa se orienteze în lume. Voinţa ca
esentă a lumii,trebuie sa contribuie la latura internă a omului,înţelegerea
comportării exterioare,omul orientăndu-se spre începuturile volitiv instructive ale
voinţei .Filosofia, în tendinţa ei de a inţelege esenţa vieţii,tot mai mult se
îndepartează de ştiintă.
Shopenhauer susţine că una dintre sarcinile filosofiei este să indice
adevaratul mers al lucrurilor,să ajute omului să se orienteze în lume. Voinţa ca
esentă a lumii ,trebuie sa contribuie la latura internă a omului, înţelegerea
comportării exterioare,omul orientăndu-se spre începuturile volitiv instructive ale
voinţei. Filosofia în tendinţa ei de a inţelege esenţa vieţii,tot mai mult se
îndepartează de ştiintă. El susţine că voinţa spre putere înseamnă admiterea vieţii
fără scop,sens şi alternative. El vorbeşte despre valoarea devenirii,susţinănd că
devenirea nu este o stare vizibilă. El se pronunţă ca nihilist nu fata de existenţă, dar
faţă de raţionalitate ,tinzănd să păstreze omul natural,supraomul analizăndu-l ca
maximal natural.
În continuare F. Nictzsche pune la baza lumii voinţa spre putere,
considerînd că ştiinţa prezintă în fond o tendinţă spre putere. F.Nietzsche consideră
că voinţa spre putere este o caracteristică esenţială a naturii vii,a vieţii,filosofia lui

68
fiind o filosofie a vieţii. El analizează viaţa ca pe o mişcare, veşnică
devenire,curgere,lipsită de scopuri ,de unitate. F.Nietzsche vorbeşte şi despre o
reăntoarcere veşnică,susţinănd că viaţa se reăntoarce mereu în aceeaşi formă,
conform unor legi universale. Voinţa spre adevăr e analizată de el ca expresie a
slăbiciunii “voinţei spre creaţie”. El pune adevărul la îndoială din considerentele că
omul interpretează prezentul pentru care e puţin aplicabilă această noţiune. F.
Nictzsche consideră că noi putem cunoaşte viaţa, care tăinuieşte în sine o mulţime
de nuanţe (a căror sens este amăgitor) şi care nu poate fi concepută prin
intermediul ştiinţei şi logicii. Viaţa poate fi cunoscută numai printr-o scufundare
intuitivă în adăncurile subiectivităţii. A cunoaşte, consideră el, ar însemna a
include în logica cauzală acele fenomene, care sunt lipsite de logică.
F.Nietzsche consideră că viaţa,lumea în devenire,nu poate fi cunoscută
cu ajutorul ştiinţei,logicii subiectivitaţii,dar numai printr-o scufundare intuitivă în
adîncurile subiectivităţii. El înţelege cunoasterea ca includere în logica cauzală a
fenomenelor,lipsit de logică,susţine că aparatul nostru de cunoastere nu e menit
pentru cunoaştere,dar pentru cucerirea lucrurilor,pentru supraveţuirea lor
biologică,pentru întărirea voinţei lor spre putere. Şi fiindcă lumea în devenire o
cunoaştem prin căutarea stabilităţii ei, apoi cunoasterea este greşită, noţiunile
ştiinţifice folosite prezintă anumite invenţii, ficţiuni create de om,care nu au
relevanţă obiectivă. Forţele obiective sunt înlocuite doar prin interpretări. În ştiinţa
nu există adevaruri. Luccrările lui F.Nietzsche sunt expuse într-o formă
simbolică,metaforică,aforistică. El susţine că numai astfel putem să cunoaştem
viaţa,şi nu cu ajutorul ştiinţei şi legilor.
F. Nictzsche proclamă secolul al XX-lea ca secol al detronării idolilor, a
raţiunii, a adevărului şi binelui. Lumea F. Nictzsche o ilustrează ca mare
zbuciumată de energie, ca devenire, conţinutul căreia îl constituie lupta ”centrelor
de forţă”, sau “punctuaţiile voinţei”, ce permanent îşi majorează sau pierde puterea
sa. Lumea prezintă devenire veşnică, fără început şi fără sfărşit. Devenirea nu vine
la nimic stabil, nu se supune la oarecare legi, are loc fără directive şi scop. El
afirmă că lumea în devenire este încognoscibilă. Aparatul nostru de cunoaştere,

69
elaborat în mersul evoluţiei e destinat nu pentru cunoaştere, dar pentru a cuceri
lucrurile în scopul supravieţuirii lor biologice şi întărirea voinţei spre putere.
Necesitatea de a se orienta în totalitatea “impresiilor senzoriale “ şi de a prevedea
decurgerea lor ne obligă să căutăm stabilitate în lumea înconjurătoare. Şi fiindcă
lumea prezintă o devenire şi schimbare absolută, apoi orişice interpretare a ei, ce
presupune o anumită determinare şi stabilitate este, afirmă el, în esenţă greşită. El
consideră că toate noţiunile ştiinţifice, de care ne folosim pentru lămurirea lumii
prezintă numai anumite ficţiuni, create de noi. Nu există nici “substanţă”, nici
„lucru”, nici “materie” , nici “conştiinţă”. Toate acestea-s invenţii, ficţiuni, ce n-au
importanţă obiectivă. Întreaga lume accesibilă nouă e construită din aşa ficţiuni. De
aceea e în zădar de a căuta “lumea adevărată”. Nu există de loc fapte obective,
există numai interpretări. El afirma: ceea ce în ştiinţă numim adevăr, este numai un
fel util de rătăcire. În realitate nu este adevăr, dar numai eroare. Lumea prezintă o
eroare în permanentă schimbare, care nici odată nu se apropie de adevăr. El
consideră că lumea este eronată, iar ştiinţa şi logica prezintă numai sistemul
“falsificărilor principiale” şi că eroarea e necesară şi prezintă o condiţie a vieţii.
W.Dilthey, în continuare, a dezvoltat ideea voinţei de a trăi, în planul
„primatului voinţei de a trăi asupra cunoaşteri”. El consideră că viaţa, fiind mod de
existenţă a omului, a realităţii cultural-istorice, nu poate fi înţeleasă cu ajutorul
formulelor şi noţiunilor. El deosebeşte “ştiinţele spiritului” (“ştiinţele umanistice”)
de ştiinţele naturale, considerînd că numai ultimele sunt produse ale găndirii,
operează cu abstracţii, formulează legi, pe cănd primele nu se limitează la resursele
găndirii discursive, crează instrumente proprii, a “comprehensiunii spirituale”,
analogice cu intuiţia lumii sensibile din ştiinţele naturale, adică o intuiţie a lumii
umane, culturale şi sociale. El consideră că în timp ce natura “o explicăm”,”viaţa
sufletului o înţelegem” în mod spontan, momentan în sensul de a o trăi, de a o
experimenta. Unele trăiri, afirmă el, nu pot fi explicate, dar sunt şi atătea lucruri
netrăite, ce n-au intrat în interacţiune cu noi, n-au fost niciodată primite în
experienţa noastră, fiind totuşi cunoscute . Sarcina filosofiei W.Dilthey o vede în a
dezvolta o fundamentare teoretico-gnoseologică a ştiinţelor spiritului, a folosi

70
aceasta la analiza conexiunii înterne a ştiinţelor particulare ale spiritului, a limitelor
în care e posibilă o cunoaştere a lor, a defini raportul adevărurilor lor. Şi acesta e
privită ca o critică a raţiunii istorice, a capacităţii omului de a se cunoaşte pe sine
însuşi, societatea şi istoria, creată de oameni. După el, ştiinţele naturale prezintă
“ştiinţe despre legi”, ce operează cu noţiuni, iar ştiinţele spiritului studiază “faptele
spiritului”, nu prezintă o structură logică ca şi ştiinţele naturii. Naturii şi spiritului
ca două forme ale existenţei le corespund două tipuri de cunoaştere: prin noţiune şi
prin trăire. Explicării fenomenelor prin formularea unor legi ca metodă de
cunoaştere în ştiinţele naturii îi este opusă comprehensiunea, înţelegerea şi intuirea
sensului fenomenelor de cultură, întemeiate pe trăire ca metodă de conoaştere în
ştiinţele umanitare. W.Dilthey consideră că orice domeniu al ştiinţelor umanitare
(economia, dreptul, religia, arta) pentru a înţelege obiectul său apelează la
psihologie. El deosebeşte psihologia descriptivă care după părerea lui, trebuie
aplicată la toate formele vieţii sociale, la toate evenimentele, de psihologia
explicativă. Şi dacă psihologia explicativă încearcă să analizeze cauzele
fenomenelor psihice, apoi psihologia descriptivă face posibilă o conexiune
universal-valabilă a cunoaşterii psihologice. El critică raţiunea istorică ca
metodologie şi epistemologie a ştiinţelor istorice în trecut, se pronunţă împotriva
schemelor globale ale istoriei de tip hegelian.
O.Spengler renunţă la tradiţionala dihotomie a spiritului şi a lumii ca
expusie a relaţiei subiect - obiect,analizăndu-le integru ca expresii ale vieţii,ce se
află într-o infinită devenire,consideră lumea ca una ce a devenit,iar spiritual ceea
ce va deveni. Analizănd spiritul prin recurgere la intuiţie,trăire,limbaj,simboluri şi
metafore,iar lumea analizînd-o prin scheme,legi,noţiuni specifice.

§ 2. EPISTEMOLOGIA INTUIŢIONISTĂ,
A ANTIINTELECTUALISMULUI BERGSONIAN

La elaborarea unei noi epistemologii lui H. Bergson i-a ajutat dezvoltarea


în perioada vieţii lui a ştiinţelor biologice, psihologice, istorice, ce i-a permis să

71
elaboreze noi reprezentări despre “viu”, cum de natură biologică, aşa şi socială,
umanistică. Aceasta i-a permis să evite schemele rigide ale ştiinţei pozitive. Lumea
este analizată de el ca întreg, ca organism viu în continuă schimbare şi
transformare.
H.Bergson critică intelectul şi ştiinţa,trece la analiza unui tablou dinamic al
lumii. În evoluţie el vede realizarea unui anumit plan al “avăntului elan” al vieţii,ce
conduce la desfăşurarea procesului vieţii.Viaţa o înţelege ca fenomen permanent de
creaţie,de schimbări calitative permanente, invenţii. El se pronunţă impotriva
învăţăturii lui Darvin,considerănd că” avăntul vital”se transmite de la embrion la
embrion,împingănd organismele înainte pe calea existenţei,situăndu-se pe poziţiile
vitalismului.
Lumea e privită de H.Bergson ca un torent, ca o devenire neîntreruptă, ce
se realizează în cadrul unei creativităţi pure. El înţelege esenţa lumii ca o “durată
pură”, ce ne este dată din interior, ca stare internă a omului. Conştiinţa omului
demonstrează esenţa lumii, conchide H.Bergson.
H.Bergson face obiect de cercetare specificul timpului retrăit de om, al
timpului subiectiv, drept caracteristică a timpului obiectiv. Viaţa spirituală ,spre
deosebire de materie,este înţeleasă ca un torent indivizibil al conştiinţei. Iar
evidenţierea stărilor aparte ale cunoştinţei se poate realiza doar pe calea opririi
atenţiei asupra acestor stări.
Referindu-se la cunoaştertea lumii, H.Bergson consideră că ştiinţa cunoaşte
realitatea prin intelect cu ajutorul construcţiilor, create de raţiune, iar din punct de
vedere al filosofiei ştiinţei lumea se cunoaşte din interior în mod intuitiv. Lumea
poate fi cunoscută prin trăire directă, prin intuiţie. Intelectul şi intuiţia sunt unite la
el prin “elanul vital”, ce prezintă esenţa vieţii şi determină dezvoltarea tuturor
lucrurilor. Inteligenţa şi intuiţia sunt privite ca două mijloace de cunoaştere.
Intuiţia e privită ca o capacitate iraţională de a sesiza în mod nemijlocit esenţa
proceselor vitale, o pătrundere în absolut, care totul defineşte. Instinctul în
combinaţie cu intelectul dezvoltă capacitatea intuiţiei penru a cunoaşte mai

72
profund obiectul. În această nouă epistemologie teoria cunoaşterii ştiinţifice este
complectată de teoria intuitivă a vieţii.
H.Bergson înaintează cerinta de a ne sprijini pe experienţa nemijlocită
cu ajutorul căreia se cunoaşte absolutul. Intuiţia e considerată ca opusă metodelor
intelectuale de cunoaştere care-s neputincioase în faţa fenomenelorconştiinţei şi
vieţei,ce ne poate da numai relativul,dar nu absolutul.
H.Bergson vorbeşte despre cunoaşterea fenomenelor vieţii care-s
mobile ,continue,nestabile,dinamice.El susţine că dacă cunoaşterea intelectuală
este doar cunoaşterea exterioară,cunoaştere a generalului şi abstractului ,apoi în
interiorul absolutului ne conduce cunoaşterea intuitivă,care-i superioară celei
intelectuale. Intuiţia este trăirea adevărului,este adevarul ca atare.Intelectul nu e
capabil de a cunoaşte mişcarea şi ce caracterizează prin necunoaşterea naturală a
vieţii,prezentăndu-se chiar numai aceea ce este nemişcat. Încerănd să cunoască
realitatea vieţei,intelectul opreşte mişcarea , intuiţia,prezentînd un gen de simpatie
intelectuală cu ajutorul căreia se pătrunde în interiorul obiectului.
În epistemologia intuiţionistă, a antiintelectualismului bergsonian adevărul se
consideră absolut. Conform concepţiei lui H.Bergson lucrul poate fi cunoscut : a)
din interior, şi această cunoaştere prezintă adevăr absolut, nu depinde de punctul de
vedere al subiectului, şi b) din exterior, şi această cunoaştere prezintă adevăr
relativ, depinde de punctul de vedere al subiectului. Cunoaşterea exterioară, după
el, aparţine inteligenţei, găndirii care-i orientată la acţiune, la elaborarea uneltelor
şi instrumentelor de cunoaştere. Ea-i tot mai simbolică pe măsura trecerii de la
fizic la psihic, trecănd prin vital. Cunoaşterea din interior, aparţine intuiţiei, este
antiintelectuală. El critică inteligenţa şi raţiunea pentru a evidenţia valoarea acţiunii
şi a intuiţiei. Viaţa el o consideră ca expresie a “elanului vital”, ce străbate materia
brută, şi poate fi cunoscută numai în mod iraţional, prin intuiţie, prin pătrunderea
nemijlocită în esenţa ei. “Elanul vital”, consideră H.Bergson, străbătănd universul,
se dezmembrează în regnul vegetal, animal şi omenesc. Intelegenţa apare pentru a
fi de folos acţiunii. Intelegenţa ca şi instinctul, e privită ca instrument pentru
acţiune, numai că instinctul e orientat spre viaţa inconşientă, dar intelegenţa - spre

73
conştiinţă. Animalele se mărginesc cu instinctul. Intelegenţa ne dă înţelegerea
exterioară, dar instinctul - pe cea interioară. Ştiinţa, după el, este tot mai puţin
obiectivă. Fiind bazată pe intelegenţă, stiinţa nu poate înţelege în mod direct viaţa.
În interiorul vieţii ne duce intuiţia care a “depăşit” intelegenţa. Metodele ştiinţifice
pentru el sunt insuficiente pentru rezolvarea cu succes a problemelor cognitive. În
filosofia ştiinţei se merge de la intuiţie la noţiuni. H.Bergson afirmă că găndirea,
cunoaşterea intelectuală, în opoziţie cu cunoaşterea intuitivă îşi reprezintă numai
imobilitatea, discontinuumul. Ea se realizează sub forma unor idei generale şi
abstracte, ce caută să găndească instabilul prin intermediul stabilului, mişcarea prin
nemişcare. El reprezintă găndirea ca o specie de cinematograf intern, ce exprimă
aceea ce este dinamic (de exemplu, conceptele) în clişee statice. Găndirea pune cap
la cap conceptele pentru ca să exprime cu clişee statice aceea ce este dinamic, în
dezvoltare. Mecanismul cunoaşterii umane, afirmă H.Bergson, e de natură
cinematografică. Cunoaşterea intelectuală el o înţelege ca o învîrtire în jurul
obiectului, luănd din afară un număr mare de vederi despre acest obiect, fără a
pătrunde în interiorul lui. În interior ne conduce intuiţia, un alt mod de cunoaştere,
cunoaşterea intuitivă, ce cunoaşte lucrul pe dinăuntru. Intuiţia e privită ca instinctul
devenit conştient de el însuşi, capabil de a reflecta asupra obiectului sau, de a-l
lărgi indefinit. Intuiţia, spre deosebire de găndirea discursivă, evidenţiază la obiect
aceea ce este particular, original, dar intelegenţa - aceea ce este general şi abstract.
Intuiţia, afirmă H.Bergson este un drum al găndirii spre adevăr, este contactul cu
adevărul însuşi. H.Bergson consideră că cunoaşterea ştiinţifică, obţinută cu ajutorul
găndirii, este inferioară cele - i intuitive, şi prin relativitatea ei, pentru că ea nu
permite decăt un progres neănsemnat, prin etape, spre adevăr. Intuiţia însă este mai
mult decăt un drum spre adevăr, este contactul cu adevărul, includerea în el, trăirea
lui, este adevărul ca atare. Această cunoaştere intuitivă redă viaţa lucrurilor, şi nu
mai este relativă, ea atinge adevărul absolut. Astfel, afirmă el, cunoaşterea intuitivă
este superioară cunoaşterii ştiinţifice. Iată locul cunoaşterii intuitive şi a celei
ştiinţifice în epistemologia intuiţionistă, a antiintelectualismului bergsonian.

74
§ 3. EPISTEMOLOGIA PSIHANALITICĂ FREUDISTĂ
Foarte aproape de concepţiile voluntariste ale lui A.Shopenhauer şi
F.Nictzsche sunt concepţiile psihanalitice ale lui Z.Freud. El a descoperit sfera
inconştientului şi metoda psihanalitică, a analizat realitatea umană în dimensiunea
ei neraţională. El menţiona că în filosofia şi psihologia clasică şi în ştiinţele
naturale despre om, datorită cultului raţiunii, inconştientul nu a devenit obiect
special de cercetare. Fenomenul inconştientului era analizat în raport cu cel al
conştientului. Determinănd statutul independent al inconştientului, Z.Freud
recunoaşte ca procese active psihice numai pe cele înconştiente, menţionănd că
orice proces psihic este prezent în inconştient şi numai pe urmă poate deveni
element al sferei conştientului. Structura vieţii psihice el o caracterizează prin trei
termeni : Id, Ego, Super-Ego. Idul (sinele) şi prezintă inconştientul, zona
pulsionată a psihicului, ce conţine pasiunile inconştiente ale omului. Ego (eul) este
considerat ca mijloc dintre sine şi lumea externă, ca instanţă psihică de coordonare,
de echilibru, împăcare. Super - Ego este o instanţă ce include imperativele morale,
socio-culturale, istorice, legate de realizarea, sau nerealizarea unei necesităţi,sau
plăceri. Z.Frend consideră că tendinţa spre plăcere, capitalul pulsional (libido) şi
prezintă sensul existenţei umane. Dar plăcerea poate fi realizată numai în lumea
culturii, a imperativelor şi normelor morale. Aceste idei sunt puse la baza
epistemologiei psihanalitice freudiste, la baza teoriei cunoaşterii. Z.Frend susţine
că inconştientul se deosebeşte de conştient prin diferit grad de conştietizare de
către individ a reprezentărilor şi retrăirilor sale. El consideră că conştientul poate
deveni inconştient, poate fi preconştient. Inconştientul poate fi “inferior” , cănd
analizăm ca inconştiente anumite dorinţe sau treziri ale noastre, căt şi “superior”,
cănd analizăm procesele creaţiei, cănd un rol mare îl are spontaneitatea intuiţiei,
imaginaţiei, maturizarea intenţiei, ideii, imaginii. Cunoaşterea inconştientului el o
reduce la reamintirea cunoştinţelor moştenite din trecut, expuse în limbajul
simbolic al inconştientului. El menţionează că pentru o persoană sănătoasă, care nu
este afectată psihic, procesul cunoaşterii se realizează în mod automat: în memorie
se pot reconstrui evenimentele trecutului. În caz de boală psihică persoana nu poate

75
restabili legăturile din trecut în prezent şi apare necesitatea evidenţierii sensului
proceselor inconştiente. Teoria psihanalitică el o analizează ca o dublă reducţie a
prezentului la trecut şi a manifestărilor activităţii vitale la retrăiri sexuale. Astfel,
se realizează cunoaşterea inconştientului şi a conştientului în epistemologia
psihanalitică freudistă.

§ 4. EPISTEMOLOGIA FENOMENOLOGIEI
ANTIPSIHOLOGISTE HUSSERLIENE
Epistemologia fenomenologiei antipsihologiste husserliene este inspirată
din logicismul lui Frege. Husserl îşi pune ca scop de a elabora logica pură a
cunoaşterii ştiinfice, făcănd deosebire dintre raţionalitatea ştiinţifică şi
raţionalitatea ca formă a universalităţii. El vede sarcina fenomenologiei în
examinarea esenţei şi structurii cunoaşterii şi găndirii, în a cerceta teoriile
ştiinţifice, valabilitatea lor, esenţa cunoaşterii ştiinţifice. Fenomenologia lui
Husserl operează cu o intuiţie raţională, legată de cunoaşterea raţională nemijlocită
a esenţelor. E.Husserl susţine ideea nediferenţierii obiectului cunoaşterii şi a
subiectului cunoscător, prezentănd un fel de “monism epistemologic”. Ea este
orientată contra oricărui naturalism, ce, după părerea lui, duce la uitarea lumii
vitale a omului. Prin doctrina sa epistemologică explicită fenemenologia
husserliană promovează un ideal teleologic al ştiinţei. Fenomenul este înţeles de
E.Husserl nu ca obiect al cunoaşterii omeneşti, ca la I.Kant, dar ca lucru însuşi, ca
obiect epistemic, ca obiect cum se manifestă el în ştiinţă, ca obiect sau fact
sesizabil imediat sub toate aspectele lui. Prin fenomen el înţelege sensurile
obiectelor ce apar în conştiinţă. Husserl susţine că filosofia trebuie să fie ştiinţă
strictă. Tezele ei trebuie să dispună de veridicitate absolută ca şi legile logicii şi
tezele matematicii. El consideră necesar de a deosebi actul cognitiv ca proces
psihic ce are loc în conştiinţa omului de conţinutul sau sensul acestui act.
E.Husserl arăta, că legile logicii sunt veridice, absolut independente de acele
procese psihice, ce au loc în conştiinţa omenească. El afirma că legile logicii sunt
ideale şi apriorice, că “logica pură”, ca şi matematica, e autentică numai de aceea

76
că ea este apriorică şi n-are nici un raport faţă de lumea reală şi procesul real al
găndirii. Husserl afirma că în genere nici o cunoştinţă veridică nu poate fi atribuită
la faptele lumii reale, că filosofia ştiinţei trebuie să refuze de a face concluzii,
bazăndu-se pe datele ştiinţelor experimentale. Husserl recunoaşte, că conştiinţa
noastră este îndreptată la lumea exterioară, dar propune de a refuza de la tot ce ne
poate lega de lumea înconjurătoare, de transferat conştiinţa noastră la lumea
interioară, la însăşi conştiinţa omului. Atunci continutul ei şi constituie obiect al
cercetării fenomenologice.
E.Husserl susţine că cercetarea filosofică completează lucrările ştiinţifice
ale naturalistului şi ale matematicianului,analizănd o cunoaştere teoretică pură şi
veridică. Filosofia,după el,nu are nici o atribuţie nici la lumea înconjurătoare,nici
la procesul real al găndirii,obiectul ei fiind studierea fenomenelor conştiinţei.Ea
trebuie să devină o ştiinţa statistică,să aibă veridicitate absolută.Legile logice şi
tezele matematicii trebuie să fie formulate stict, să aibă veridicitate absolută.Ele-s
absolut independente de procesele psihice ale constiinţelor oamenilor.Filosofia
trebuie să studieze lumea transcendentală a conştiinţei pure,lumea internă a
omului,conştiinţa lui. Această schimbare a orientării conştiinţei de la lumea
exterioară la lumea internă a omului el o numeste reducţie fenomenologică..
Realizănd-o, afirmă E.Husserl în scopul fixării structurilor “conştiinţei pure”, noi
excludem din cercetare sau “punem în paranteze” întreaga lume materială,
aruncăm toate concepţiile, teoriile şi învăţăturile existente, scoatem şi problema cu
privire la aceea ce prezintă obiectul de cercetare. A pune lucrurile în paranteze,
consideră Husserl, nu înseamnă a le pune la îndoială, dar a te dezice de ele, este o
anumită abţinere de la o judecată, compatibilă cu convingerea nezdruncinată şi de
nezdruncitat în Adevăr. După ce s-a realizat această operaţie rămîne în calitate de
obiect al cunoaşterii rămăşiţa fenomenologică, domeniul “conştiinţei pure”, libere
de lumea exterioară, dar, după el, care cumva păstrează întregul conţinut al ei. Se
păstrează, după Husserl, anumite forme transcedentale ce apar ca rezultat al
analizei, reducţiei fenomenologice, în mersul căreia are loc trecerea de la fenomene
la structurile “conştiinţei pure”, cum sunt idealizările ştiinţifice pe care le vede ca

77
nişte creaţii subiective la limită. Lumea vitală, însă, susţine Husserl, e dată mai
deplin nu în idealizări, noţiuni, dar în eidosuri, ce formează torentul conştiinţei.
Metoda fenomenologică el o analizează ca o “psihologie descriptivă”. Ea pleacă de
la cercetarea psihologică empirică, venind la o descriere pură, prezentată ca o
intuiţie a “esenţelor”. Trecerea de la fenomen la esenţa are loc pe calea “reducţiei
fenomenologice”, prin care obiectul din parte a lumii materiale devine fundament
al cunoaşterii. El susţine că lumea materială nu poate fi sursă a cunoştinţelor
veridice. Ca obiect al cunoaşterii devine însăşi conştiinţa. În rezultatul “reducţiei
fenomenologice”găndirea este îndreptată asupra ei însăşi, obiectul ei este în însăşi
conştiinţă. Acest obiect ideal Husserl îl numeşte esenţă, sau eidos. Cunoştinţele
veridice şi sunt cunoştinţe cu privire la aceste esenţe. Legile logicii şi tezele
matematice sunt cele mai caracteristice părţi ale acestei lumi ideale. E.Husserl se
distanţează de la dualismul subiect-obiect, pătrunde direct în esenţa lucrurilor
însuşi, opunăndu-se atăt apriorismului kantian, ce atribuie totul subiectului, căt şi
empirismului şi pozitivismului, ce ignorează subiectul în folosul obiectului.
Lămurind esenţa metodei sale E.Husserl afirma că esenţa lucrului este ceea ce se
păstrează, rămăne invariabilă în întreaga varietate de reprezentări ale lui în mintea
omenească. Şi ea se cunoaşte printr-un act de “ideaţie”, ce are la bază o percepţie
obişnuită a unui oarecare obiect aparte. Elementele structurii logice a ştiinţei,
principiile şi noţiunile ei generale, ce prezintă un anumit rezultat al activităţii
îndelungate de abstractizare a intelectului Husserl le analizează ca pe nişte esenţe
ideale, veşnice. Dar al consideră că esenţele în genere n-au existenţă. El distanţează
esenţa de existenţă. Esenţele, consideră Husserl, nu există, ele numai sunt găndite,
prezintă sensul ideal al retrăirilor noastre cognitive. Nici o expresie cu privire la
esenţe nu are nici un raport faţă de faptele reale. Husserl afirma că cunoaşterea
esenţei se atinge nu în rezultatul unei oarecare operaţii logice, dar în rezultatul
actului intuitiv al nemijlocitelor “contemplări a esenţelor”. Ca să cunoaască
“esenţele” omul trebuie să se dezică de la lumea exterioară, să uite tot ce a ştiut
despre ea, să-şi concentreze atenţia la conştiinţa sa. El nu cheamă de a căuta în
spatele fenomenelor conştiinţei o oarecare cauză care le-a generat, să studieze baza

78
fiziologică şi condiţionarea lor socială. Ca obiect al fenomenologiei devine ceea ce
este dat în mod nemijlocit, adică torentul retrăirilor psihice fără oarecare legături
logice.
În concepţia lui Husserl reducţia are două trepte: 1) reducţia eidetică, ca
“punerea în paranteze” a lumii sensibile şi a cunoştinţelor despre ea, prin care
lumea încetează de a mai fi obiect de cunoaştere; 2) reducţia transcendentală
(propriu-zis fenomenologică) ca “punere în paranteze” a tuturor ideilor subiectului
despre conştiinţă, găndire, despre procesele spirituale. La această treaptă are loc
intuirea esenţei. Independent de procesul abstracţiei logice se sesizează în mod
nemijlocit esenţele pure. Individul examinează structurile sale esenţiale-legităţile
interne ale conştiinţei, principiile şi mecanismele funcţionării ei. Aceasta permite
de a realiza o descriere fenomenologică, unde fenomenele sunt analizate ca
elemente ale conştiinţei, privită ca un torent, ca o integritate, ca esenţe date a priori
într-un domeniu independent de obiect şi subiect. Metoda de descoperire a esenţei
şi structurii conştiinţei este intrarea intuitivă în torentul conştiinţei, o contopire cu
conştiinţa, avănd ca scop descoperirea adevărului închis în fenomen. După el
practic se percepe un obiect aparte, apoi se face abstracţie de existenţa lui , de
celelalte proprietăţi ale lui, proces numit “reducţie fenomenologică“. Apoi se
evidenţiază invaribilul în această abstracţie printr-un act de “ideaţie”. Ca rezultat se
cunoaşte esenţa, care capătă forma unei “intuiţii”. El evidenţiază şi diferite niveluri
ale fenomenelor: 1) un înveliş ligvistic (vorbire, scriere etc.); 2) trăirile psihice; 3)
sensul şi semnificaţia trăirilor gnoseologice; 4) obiectul analizat ca conştiinţă,
examinănd fenomenologia ca fiind preocupată de sens, semnificaţie şi de obiect.
Ca temă fundamentală a fenomenologiei Husserl analizează intenţionalitatea,
privită ca orientare spre ceva. Obiectul este raportat la conştiinţă. El consideră că
intenţionalitatea prezintă “o proprietate a trăitului”, “flux al conştiinţei”. Analizei
intenţionale în concepţia lui Husserl poate fi supus obiectul şi mecanismele
reproducerii lui în conştiinţă, conştiinţa cu modurile ei de existenţă (percepţia,
judecata, dorinţa, etc.), însăşi subiectul. Analiza fenomenologică este înţeleasă de
el ca o descriere a ceea ce rămîne după realizarea reducţiei; recunoaşterea,

79
descrierea şi înţelegerea multor apariţii a ceea ce nu mai prezintă “obiecte”, dar
anumite “unităţi de sens”. El vorbea şi despre criza lumii contemporane, orientate
la raţionalitate şi ştiinţă, introduce noţiunea de “lume a vieţii”, înţelegănd prin ea
un model de comportare culturală, bazată pe ideile de responsabilitate, atăt faţă de
dezvoltarea teoriei, căt şi faţă de starea contemporană a vieţii.
Deosebind raţionalitatea în genere de raţionalitatea ştiinţifică, Husserl se
pronunţă pentru includerea în procesul cunoaşterii şi a stărilor neraţionale ale
conştiinţei : dorinţa, voinţa, pasiunea, ce şi va caracteriza raţionalitatea ca atare,
acest nou tip de raţionalitate.
În această concepţie adevărul este de ordin normativ, nu rezultă din simplele
constatări de fapte, cunoaşterea este independentă de orice obiect exterior. O
condiţie importantă a adevărului este norma, funcţionarea normală nepatologică a
“conştiinţei constituante”, ce se manifestă în constituirea normală a lucrurilor.
Obiectul epistemologiei fenomenologiei husserliene nu este căpătarea
adevărului rezultatelor cunoaşterii, dar aprecierea intenţionalităţii găndirii,
aprecierii “unde ea vrea să ajungă”, fără a pune problema realizării ei. O astfel de
epistemologie prezintă un idealism transcendental şi o ontologie metafizică. E.
Husserl postulează pe terenul transcendental o interacţiune fundamentală dintre
subiect (“eul pur”, căpătat pe baza “reducţiei fenomenologice”) şi obiect prin care
se înţeleg “esenţele”. Aceasta este o epistemologie relativistă, ce exprimă
cunoaşterea atăt a stărilor raţionale, căt şi a celor neraţionale a conştiinţei.
Metoda fenomenologică în continuare a fost folosită în existenţialism, ce
analiza lumea vieţii omului, structurile conştiinţei ca structuri ale existenţei.

§ 5. EPISTEMOLOGIA FENOMENOLOGICĂ EXISTENŢIALISTĂ


Reprezentanţii epistemologiei fenomenologice existenţialiste (S.Kierkegaard,
M.Heidegger, K.J.Iaspers, J-.P.Sartre, A.Camus, G.Marcel, J. Ortega y Gasset ş.a.),
analizănd existenţa, considerau că realitatea iniţială e integră, ea nu se împarte în
obiect şi subiect. Dar fiindcă ştiinţa împarte lumea în obiect şi subiect, ea nu poate
exprima existenţa ca retrăire a existenţei în lume. Cunoaşterea, afirmă

80
existenţialiştii nu este obiectivă, dar prezintă o cunoaştere a propriei existenţe, a
subiectului, ajungănd la relativism subiectivist de tip berkeleyan. El afirma că
adevărul este o subiectivitate, recunoaşte şi valoarea universală a ştinţei. Noţiunea
de existenţă, afirmau existenţialiştii, este nedeterminată, şi nici o analiză logică a ei
nu este posibilă. Existenţa proprie este ceva ce nu poate fi exprimată în noţiuni, ea
nu poate fi supusă cunoaşterii raţionale.
Existenţialiştii se pronunţau împotriva raţionalismului absolut hegelian din
motivul că el nu recunoaşte valoarea individului uman. Înlăturănd raţionalitatea în
universalitatea ei, S. Kierkegaard de exemplu, cercetează ca obiect al
epistemologiei individualitatea umană în existenţa ei concretă, individul existent cu
suferinţa şi pasiunea lui. El analizează omul izolat de lume, studiind omul în
această izolare ca o existenţă singulară. Criticănd raţionalitatea ştiinţifică
S.Kierkegaard consideră că pentru cunoaşterea omului e nevoie de analizat
atitudinea faţă de sine, pasiunile, sentimentele lui, a cărei manifestare este credinţa.
Omul devine obiect al cunoaşterii neraţionale. Raţionalismului (esenţialismului)
clasic el îi opune existenţialismul, preocuparea cercetătorului de esenţe. Existenţei
lumei exterioare, lipsite de sens, impersonale, el îi contrapune existenţa
omenească, ce se determină din interior. Omul îşi susţine existenţa cu puterile
proprii, şi prin aceasta el introduce în lume sens. El considera că omul, atingănd
cunoaşterea obiectivă, raţională, îşi pierde credinţa iraţională.
Omul este privit ca posibilitate permanentă, intenţie, proiect .Omul tinde
spre viitor,el se proiectează pe el în viitor ,el se alege singur,fiind responsabil de
alegere.Omul şi este libertatea lui.Libertatea îl înalţă pe om. Cunoaşterea, susţine
Heidegger , nu este obiectivă ,reprezentănd doar o cunoaştere a propriei existenţe,
ea este subiectivă.Cunoaşterea are loc prin existenţa proprie.
Analizănd cunoaşterea ştiinţifică, referindu-se la fizica matematică,
M.Heidegger consideră că în fizica clasică natura este în prealabil matematic
proiectată, deschizăndu-se un orizont efectiv de operaţionalizare şi formatizare. Şi
ceea ce este esenţial în proiecţia matematică a naturii este în faptul că această
proiecţie evidenţiază un anumit a priori. Certitudineaa şi adevărul se vor determina

81
în esenţă de cadrul conceptual a priori, în care se formulează ipotezele şi se
proiectează experimentele, de orizontul de semnificaţii şi de realitatea constituită
prin proiecţia iniţială. Certitudinea e privită ca consecinţă necesară a schematizării
şi a abstracţiei idealizatoare proprii funcţionalizării formalizante, practicată în
ştiinţă în acest mod. La el ştiinţa se fondează pe o subiectivitate pură. Adevărul
cunoaşterii, susţine Heidegger, prezintă caracterul de autenticitate, atribuit
senzaţiilor şi judecăţilor. În calitate de criteriu al adevărului el propune compararea
lucrurilor reale cu definiţiile lor instituite preventiv de gădire. El considera că
găndirea se reglează şi se modeleză după lucruri, dar lucrurile n-ar putea fi modele
ale găndirii ,decăt datorită tot găndirii care le determină.
M. Hedegger, analizănd fiinţa, foloseşte metoda fenomenologică, examinează
fenomenele în puritatea lor, pentru a fi descrise aşa cum se prezintă ele. Deosebind
existenţa autentică şi neautentică a existenţei umane, el consideră că omul, fiind
cercetat ca esenţial, “trece în stare de izolare”, fiind ascunsă însăşi posibilitatea
existenţei autentice a lui. El vorbeşte despre “existenţa” omului “mijlociu” care se
contrapune omului adevărat. Şi acest subiect mediu, “das Man”, reprezintă lumea
inautentică, impersonală a omului. El este “fuga existenţei umane de la sine
însăşi”. Existenţa autentică el o prezintă ca înţelegere de către om a caracterului
său istoric, a finalităţii şi libertăţii sale. El analizează şi transcendenţa ca ceea ce
transformă existenţa din simpla “dorinţa” liberă în purtătorul ei, ca cea mai înaltă
fiinţare care este, după el, Dumnezeu. Determinînd fiinţarea ca “Dasein”, el o
deosebeşte de ceea ce numim esenţial în om, deosebindu-l în mod esenţial de
existenţa lucrurilor.
Heidegger considera că existenţa se cunoaşte cel mai deplin în frică.
Importanţa cognitivă a fricii, susţine el, constă în faptul că el pune existenţa în faţa
caracterului ei finit, o compară cu inexistentul şi nimicul. În starea de frică lumea
parcă “se pune în paranteze” şi omul rămîne cu el însuşi, cu existenţa sa, fiind
opusă nimicului. Omului, înţelegînd nulitatea sa, îi este frică, iar în frică se
descoperă existenţa sa. Reieşind din faptul, că lumea este adănc legată de existenţa
omului, el considera că înţelegerea existenţei omului şi este simultan înţelegerea

82
lumii. Adevărul cunoaşterii este considerat de el ca un adevăr derivat al Adevărului
Existenţei. El considera identice noţiunile “a fi în lume” şi “a fi în adevăr”.
Existenţa este Adevăr. Dar omul obţine nu o înţelegere “ontologică”, dar o
înţelegere “preontologică” a existenţei.
K.Jaspers la fel considera că cunoaşterea nu stabileşte alte fapte decăt acelea
pe care ea le construieşte. El identifică adevărul cu existenţa, vorbeşte despre
adevăr existenţial, afirmă că cunoaşterea existenţei se realizează printr-o experienţă
individuală necomunicabilă şi neuniversal-valabilă. El afirma că adevărul
existenţial nu poate căpăta caracter ştiinţific din motivul că n-are valoare
universală, ci personală. K.Jaspers afirma că nu există adevăr pentru toţi. Venind la
relativism, el afirma că relativismul existenţialismului nu este total, odată ce
vorbim despre valoarea universală a conştiinţei ştiinţifice.
J-P.Sartre opunea intelectualismului lui Hegel ireductibilitatea şi specificitatea
trăitului, considera ca obiect al filosofiei ştiinţei individualitatea umană în existenţa
ei concretă, individul existent cu suferinţa şi pasiunea lui. Obiectul filosofiei
ştiinţei devine latura afectivă a vieţii individuale, considerăndu-se că esenţa vieţii
umane este credinţa, ce este de natură opusă cunoaşterii raţionale. J-P.Sartre afirmă
că omul inventează toate valorile, alege sensul valorilor necesare existenţei
noastre, crează adevărul.
G.Marcel deosebea “lumea obiectivităţii”, lumea pe care o cunoaştem prin
găndirea abstractă, lumea ştiinţei, lumea “problemei” (cum o numeşte el) şi lumea
“existenţei” pe care o cunoaştem prin intuiţie, lumea fiinţei, a misterului
(transcendenţei). El susţinea că trăim într-o lume pe care ştiinţele tind să o
soluţioneze, transformănd misterele în probleme, astfel destingăndu-se unitatea Eu-
lui, reducăndu-l la subiect al cunoaşterii raţionale. Astfel, se exclude experienţa
personală. În lumea problemei are loc dezumanizarea omului şi a naturii. În relaţia
corp-psihic, considera el, totul este învăluit de mister, ştiinţa nu mai poate avea nici
un amestec.El susţine că e posibilă transmutarea reciprocă a problemei şi
misterului.

83
J. Ostega y Gasset, vorbind despre un raţionalism perspectivist, considera că e
nevoie de supus raţiunea vitalităţii, menţionînd că raţiunea, cultura, arta, etica sunt
datoare să slujească viaţa. El vorbeştea despre insuficienţa metodelor raţionaliste
ale cunoaşterii pentru cunoaşterea omului în toate aspectele lui, inclusiv şi a celor
iraţionale. El conside[ că raţiunea este numai o formă şi funcţie a vieţii, tinde să
situieze în centrul sistemului său “problema vieţii”, pentru ca să apară “raţiunea
vitală”. El susţine că raţiunea pură trebuie să fie înlocuită cu o raţiune vitală, în
care prima să se poată localiza şi dobăndi mobilitatea şi capacitatea de
transformare. Cunoaşterea lumii se formează, spunea el, din totalitatea
cunoştinţelor, adevărurilor individuale, că fiecare individ-persoană, popor, epocă
este un organ însubstituibil pentru cucerirea adevărului.
N.Berdiaev critică ştiinţa pentru faptul că ea pretinde la suprimaţie în viaţa
omului,susţinănd că sensul existenţei umane poate fi doar subiectiv,ca sensul obiec
tivist este lipsit de sens, ca filosofia trebuie să găsească hotarele raţiunii.
G.Marcel deosebeşte două lumi: lumea ştiinţei, care este lumea
problemelor, a “obiectivitaţilor”, ce se cunosc cu ajutorul găndirii abstracte ,şi
lumea existenţei,care este lumea misterului ,a transcendenţei pe care o cunoaştem
cu ajutorul intuiţiei. La cea dea doua lume,devenirea într-o fiinţa este devenire într-
o interioritate, realizăndu-se comunicarea subiectului cu el însuşi şi cu Dumnezeu.
Existenţialiştii afirmă că ştiinţa nu este singurul domeniu al adevărului, că
adevărul ştiinţific nu este singura specie de adevăr. Adevărul este
multidimensional, nu se reduce la adevărul pe care-l produce intelectul, şi îl redă
ştiinţa. Epistemologia fenomenologică existenţialistă afirmă, că omul este creatorul
adevărului, că nu există un adevăr pentru toţi, ce prezintă un relativism absolut,
considerînd că fiecare vede lucrurile în felul său, identifică adevărul cu existenţa,
considerănd adevărul cunoaşterii ca Adevăr al Existenţei.
Astfel, se realizează cunoaşterea existenţei umane în epistemologia
fenomenologică existenţialistă.

84
§ 6. EPISTEMOLOGIA EMPIRIOCRITICISMULUI,
A RELATIVISMULUI PSIHOLOGIST A LUI E. MACH
La hotarul secolelor XIX şi XX o dezvoltare furtunoasă a căpătat fiziologia şi
psihologia organelor de simţ, ştiinţa s-a învăţat să analizeze diferite feluri de
senzaţii din punct de vedere a caracteristicelor lor cantitative. S-au creat mijloace
tehnice speciale ce permit să le fixeze.
Empiriocriticismul, cel “de al doilea” pozitivism (E.Mach ş.a.), a dezvoltat
ideile “primilor” pozitivişti (O.Comte ş.a.), ce afirmau că noi nu putem ajunge la
adevăr obiectiv, fiindcă lumea faptelor poartă în egală măsură pecetea obiectivităţii
şi a subiectivităţii. Speranţele în domeniul cunoaşterii trebuie limitate la observarea
lucrurilor aşa cum ele sun date în experienţă, reducănd explicaţia ştiinţifică la
explicaţia realizată cu ajutorul legilor. Conţinutul oricărei ştiinţe dezvoltate îl
constituie teoriile fenomenologice dezvoltate, iar obiectul filosofiei ştiinţei este
studierea legăturilor dintre ştiinţe, elaborarea metodei ştiinţifice bune pentru toate
ştiinţele. Empiriocriticii consideră că în limitele experienţei umane, unde au de
afacere cu un complex de senzaţii, nu există deosebire principială dintre fizic şi
psihic. E lipsită de sens recunoaşterea existenţei de rănd cu subiectul şi a obiectului
independent de el. Ei afirmă că toate fenomenele studiate există nu altfel decăt în
coordonare cu subiectul. Orice noţiuine prezintă o totalitate de elemente, senzaţii,
referenţi nemijlociţi. Ei reduc noţiunile la senzaţii, reduc la fel şi numărul
elementelor lămuritoare, numit şi principiu al “economiei găndirii”. E.Mach
menţiona, că “nu corpurile cheamă senzaţii, dar complexele de elemente
(complexele de senzaţii) formează corpurile”, că atomii fizicii, moleculele chimiei
nu-s altceva decît complexe de senzaţii a fizicianului şi chimicianului. Spaţiul şi
timpul după esenţa lor nu-s altceva decăt complexe de senzaţii.
Formulănd esenţa epistemologiei relativismului psihologist, E.Mach
considera că obiectul nu este decăt suma senzaţiilor omului. Realitatea prezintă, în
concepţia lui E.Mach, conţinutul schimbător al conştiinţei individuale. Obiectele
materiale sunt privite ca ansambluri relativ stabile de stări proprii ale conştiinţei
omeneşti. Din punct de vedere al experienţei pure, consideră E.Mach, obiectele nu

85
se deosebesc de iluzii şi de vise, toate fiind creaţii ale spiritului. Lucrurile sunt
privite ca simboluri mintale ale unor ansambluri de stări de conştiinţă, complexe de
senzaţii de stabilitate relativă. E.Mach considera că noi simţim senzaţiile sau ca
stări interioare ale eului, sau sub forma obiectelor exterioare. Unele din senzaţii se
subiectivează, sau se interioreză, altele-se obiectivează, se exteriorează. Adevărul
este identificat de el cu intersubiectivitatea percepţiilor, considerăndu-l ca aceea
asupra căruia spirite diferite au concordat în mod liber, fără înşelătorie, fără
constrăngere. Prin aceasta adevărul se pune în dependenţă de subiect, sau de grupe
de indivizi cu aceaşi structură de găndire, poziţie, susţinută cu argumente
împrumutate din psihologie, prezentănd un relativism psihologist, conform căruia
în cunoaştere direct sau indirect intervin percepţiile, care-s dependente de
organizarea aparatului senzorial. Dependenţa conoaşterii de subiect are loc şi la
nivelul găndirii. Diferite operaţii mintale sunt strict determinate.
Dezvoltînd teoria biologico-economică a cunoaşterii, E.Mach susţine că
principiul de bază al cunoaşterii este economia găndirii; el vorbeşte despre o
organizare a găndirilor în scopul orientării biologice în materialul experienţei. El
afirmă că noţiunile, legile ştiinţifice sunt produse ale raţiunii, create pentru
satisfacerea necesitaţilor subiectului cognitiv. E.Mach susţine că lucrurile prezintă
anumite “simboluri logice” pentru complexele de elemente,complexele de senzaţii,
susţinănd că atomul,molecula reprezintă numai simboluri pentru desenarea
economică a senzaţiilor, reducăndu-le toate formele cognitive ale ştiinţei la
devenire.
Astfel, se realizează cunoaşterea stărilor proprii ale conştiinţei omeneşti în
epistemologia empiriocriticismului, a relativismului psihologist a lui E. Mach.

§ 7. EPISTEMOLOGIA PRAGMATISMULUI.

Criticănd raţionalismul clasic pentru ruperea lui de viaţă, abstractitate şi


contemplaritate, pragmatismul a încercat să arăte că filosofia ştiinţei trebuie să
prezinte nu sugestii cu privire la începuturile existenţei şi a cunoaşterii, dar ca

86
metodă generală de rezolvare a problemelor reale, fixate în mod empiric, care apar
în faţa oamenelor concreţi în diferite situaţii vitale. Pragmatismul considera că
adevăr este aceea ce este util, atragănd atenţia asupra legăturii dintre găndire şi
acţiunea omenească. El susţine că funcţia principală a găndirii este nu cunoaşterea
lucrurilor, dar acţiunea asupra lor.
W.James vede în găndire un mijloc de atingere a credinţei în orice
ipoteză,care ne poate aduce satisfacţie,înaintănd teze cu privire la voinţa spre
credinţă,doar credinţă în Dumnezeu dă omului satisfacţie ,linişte,şi susţinănd că şi
valoare este această cale,că adevarul este ceea ce nouă ne este mai bine să credem,
că idea este utilă, fiindcă este veridică, sau ea este veridică fiindcă este utilă.
W.James, considera că adevărul trebuie să fie definit prin urmările lui
practice, prin posedarea instrumentelor necesare pentru acţiune, că lumea
înconjurătoare este incogniscibilă. El susţine că lucrurile cu care operăm în
experienţă n-au conţinut obiectiv, sunt producte ale postulării noastre arbitrare.
Prin sforţarea atenţiei şi a voinţei noi evidenţiem din torentul nemijlocit al
conştiinţei , sau a “experienţei pure” a unor îngrămadiri aparte, care astfel devin
lucruri ale lumii înconjurătoare. Noţiunile, ideile, teoriile noastre, create în
procesul experienţei sunt lipsite de conţinut obiectiv, prezenţă anumite instrumente
de care ne conducem pentru atingerea scopurilor noastre. Ideile pot fi apreciate
numai în mod pragmatic şi de vorbit despre veridicitate se poate numai în sensul
caracterului lor lucrativ; veridicitatea lor este în utilitatea lor; iată afirmaţiile teoriei
pragmatiste a adevărului. În lumina acestei teorii la fel putem afirma, că verificarea
practică şi prezintă unicul criteriu al veridicităţii.
J.Dewey, însă, socotea că găndirea şi teoriile formulate prezintă instrumente
pentru acţiune, iar randamentul lor poate fi considerat ca criteriu al valorilor lor.
J.Dewey şi adepţii lui considerau că ei au elaborat “logica ştiinţei”, teoria cercetării
ştiinţifice şi au aplicat această metodă ştiinţifică la toate domeniile vieţii sociale.
J.Dewey consideră ştiinţa şi metoda ştiinţifică ca metodă ce asigură comportarea
cu succes a omului în lume, despre care, în esenţă, nu e posibilă nici o cunoaştere
obiectivă. Criticănd filosofia, ce considera cunoaşterea ca contemplare pasivă a

87
realităţii înconjurătoare, el afirmă că cunoaşterea presupune amestecul energic a
subiectului cunoscător cu fenomenul cunoscut, experimentarea activă, care duce la
transformarea obiectului conoscut. Ca rezultat obiectul ce există în mod obiectiv îşi
pierde realitatea sa şi dispare rămînănd numai “procesul de cercetare”. Lucrurile,
considera el, apar în rezultatul credinţei noastre în realitatea lor, prezentănd
“obiecte ale credinţei”. Lucrurile apar în procesul cunoaşterii şi prezintă obiecte ale
cercetărilor ştiinţifice, create de acest proces. Viaţa pune omul în diferite situaţii
grele. Sarcina găndirii, considera el, este de a transforma aceste situaţii grele,
“problematice”, “îndeterminate” în situaţii determinate. În acest scop omul crează
diferite idei, noţiuni, legi, care-i servesc omului ca instrumente pentru orientare în
această situaţie. Ştiinţa, susţine J.Dewey, prezintă un fel de ladă cu instrumente
(noţiuni, teorii) din care pur empiric se aleg acele din ele, care-s mai folositoare în
condiţiile date. Această metodă el o numeşte metodă experimentală a ştiinţei con
temporane.
J.Dewey prin experienţă înţelege atăt metoda de cercetare căt şi metoda
de afirmare în lumea înconjurătoare,experienţa analizănd atăt subiectul căt şi
obiectul. Găndirea dupa el,are ca scop transformarea situaţiei
problematice,indeterminate în ştiinţa deterministă.
Pragnatismul consideră ca încercările de a cunoaşte adevarul obiectiv n-
are sens,că trebuie promovat instrumentul,de analizat lucrurile din punctul de
vedere al comoditaţii pentru atingerea scopurilor noastre,ca ceea ce este de folos şi
este veridic.
Ch.Pierce vede în pragmatism metodele de stabilire a sensurilor noţiunilor
intelectuale,susţinănd că semnificaţia ideilor şi a noţiunilor noastre se termină cu
acele urmari pe care noi le putem aştepta. Elaborînd teoria semnificaţiei,el
defineşte adevarul drept ceea ce ne duce spre scop.
J.Pierce, considera că unica funcţie a găndirii noastre este înlăturarea
îndoielei şi elaborarea unei credinţe stabilite, că convingerile noastre prezintă
anumite reguli pentru acţiune. Prin credinţă el înţelege gătinţa conştientizată sau
deprinderea de a acţiona aşa sau altfel în circumstanţe corspunzătoare. Găndirea

88
cognitivă el o înţelege nu ca mişcare de la necunoaştere la cunoaştere, dar de la
starea de îndoială şi oscilări la părere stabilă, la credinţă stabilă, ce poate direcţiona
acţiunea. El a definit adevărul ca aşa credinţă stabilă, la care în caz final neaparat
ar fi venit toţi savanţii competenţi, dacă corectarea problemei corespunzătoare ar
continua nespus de mult. El consideră că credinţa e veridică în cazul, dacă acţiunea
bazată pe ea ne aduce la scopul propus.
Astfel, se cunoaşte acţiunea în epistemologia pragmatismului.

§ 8. EPISTEMOLOGIA NEOPOZITIVISTĂ, A EMPIRISMULUI


FENOMENIST, A RELATIVISMULUI IDEALIST
Epistemologia neopozitivistă, a empirismului fenomenist, a relativismului
idealist (M.Schlick, L.Witgenstein, R.Carnap ş.a.) analizează frontierele dintre
filosofie şi ştiinţă, dezvoltănd ideile celor “de al doilea” pozitivişti, a
empiriocriticiştilor, a machiştilor. Dar dacă empiriocriticii, machiştii bazau tezele
ştiinţifice pe senzaţii, apoi neopozitiviştii (neopozitivismul logic, neopozitivismul
semantic) bazau tezele ştiinşifice pe fapte ştiinţifice, redate în enunţuri, exprimănd
caracterul general al ştiinţei prin mijloace lingvistice, îmbinări de fapte.
Neopozitiviştii în locul teoriei biologico-economice machiste a cunoaşterii, pun
înţelegerea cunoaşterii ştiinţifice ca construcţie logică pe baza confruntărilor
sezoriale,”datele senzoriale”susţinînd că filosofia are dreptul la existentă nu ca
“gîndirea despre lume,” dar numai ca “analiză logică a ştiinţei”.Neopozitiviştii
cereau ca propoziţiile filosofice să fie verificate (la fel ca şi propoziţiile ştiinţelor
naturale) pe calea adresării la experienţă. El consideră că între propoziţiile limbii şi
realitate există o anumită corespundere.
Neopozitiviştii afirmau că autentice sunt propoziţiile ce pot fi verificate,
reduse la fapte atomice, fixate în experiment. Intenţia neopozitiviştilor este de a
analiza şi a fonda în mod logic ştiinţa în cadre conceptuale special construite,
limbaje formalizate, ori sisteme semantice. La empirismul logic (M.Schlick ş.a.) se
vorbeşte de antisubstanţialism şi antirealism. Reeşind din faptul că există două
surse ale cunoaşterii: una a) “experimentală”, bazată pe cunoaşterea faptelor

89
atomice şi alta b) “logico-matematică”, fondată pe analiza limbajului ştiinţei,
M.Schlick analizează ştiinţa din punct de vedere a experienţei imediate, căt şi a
limbajului, considerănd că cunoaşterea o prezintă nu întreaga ştiinţa, dar cea bazată
pe experienţă. Logica şi ştiinţele matematicii, susţine el, nu duc la cunoaşterea
lumii, fiindcă ele opereză cu enunţuri a priori, analitice. Aceste ştiinţe, fiind
formale, au o valoare pur experimentală, elaborănd reguli de folosire a limbajului
prin care se exprimă cunoaşterea. După el numai ştiinţele empirice cu enunţurile
lor sintetice duc la cunoaştere. M.Schlick afirmă că enunţul analitic este gol după
conţinut, dar cel de observaţie ne dă cunoaşterea autentică a realităţii, vorbeşte
despre verificarea enunţurilor cu privire la fapte.
B.Russell susţine că problema cunoaşterii este problema gradului de
evidenţă. Gradul superior de evidenţa constă în faptele percepţiei şi în
nesatisfacerea dovezilor celor mai simple.
M.Schlick vede în filosofie un sistem de acţiuni în genere, fiind privită ca
activitate de definire a sensului propoziţiilor,de explicare a propoziţiilor cu ajutorul
filosofiei şi verificarea lor cu ajutorul ştiinţei, ca sistem de acţiune şi nu ca sistem
de cunoaştere.
R.Carnap menţionează că o importanţă deosebită a teoriei constă în arta
ei de a propune noi legi, care sunt posibile de confirmat prin mijloace empirice.Şi
legile ştiinţei reprezintă anumite regularitaţi atăt de precise, pe căt este posibil,
asigurănd o anumită preveziune.
R.Carnap a formulat un program de raţionalizare (logicizare) a procesului
inductiv al ştiinţei printr-o logică inductivă. El înţelegea inducţia ca un procedeu
raţional, întemeiat pe reguli corecte. Idealul logicist şi metoda analitică care au
dominat programul lui R.Carnap al reconstrucţiei logice a ştiinţei a determinat
eşecul reconstrucţiei inductiviste a raţionalităţii ştiinţei. În faţa acestei situaţii
R.Carnap a restrîns iniţial influenţa logicii inductive, eliberînd-o de sarcina
justificării inducţiei, acestea revenind unei “intuiţii inductive”, analogă “intuiţiei
deductive”. În continuare R.Carnap a conceput o nouă modalitate de justificare
raţională a inducţiei prin apel la metodele teoriei deciziei raţionale, ce prezintă o

90
contribuţie remarcabilă “la întemeierea unei teorii logice consistente,la o decizie
raţională”, o întemeiere a criteriilor de raţionalitate a deciziilor umane în condiţii
de risc, deci o metateorie a praxisului şi nu edificarea unei teorii inductiviste a
confirmării ipotezelor ştiinţifice. S-a realizat trecerea de la stadiul “raţiunii
teoretice” la stadiul “raţiunii practice”. După R.Carnap epistemologia (logica
ştiinţei) constituie o reconstrucţie raţională a teoritizării ştiinţifice. Domină
credinţa în existenţa unei “logici uneversale”, care ar avea ca obiect să discearnă
logica şi în conformitate cu care s-ar constitui însăşi realitatea. R.Carnap reduce
teoria cunoaşterii la epistemologie, la analiza logică a ştiinţei. Dar, insistănd asupra
organizării globale sintetice a cunoaşterii, el a favorizat cunoaşterea structurilor
generale şi a principiilor de construire a sistemelor teoretice, formularea a noi
puncte de valoare asupra structurii teoriilor ştiinţifice.
L.Witgenstein însă, faptelor le pune în corespundere îmbinări de denumiri,
propoziţii, considera că bazele ştiinţei le constituie proporţiile simple, atomice,
elementare, propoziţiile de protocol. El susţine că există două feluri de cunoştinţe
ştiinţifice, în mod principial distincte între ele: factuale şi formale. Ştiinţele
factuale, sau empirice ne dau nouă cunoştinţe despre lume, sugestiile acestor ştiinţe
au caracter sintetic. Ştiinţele formale logica şi matematica, din contra, nu prezintă
nici o informaţie despre lume. Ele doar ne dau posibilitate de a transforma
cunoştinţele avute despre lume. Propoziţiile acestor ştiinţe sunt analitice. Ele sunt
veridice în orişice stare de lucruri, fiindcă veridicitatea lor în întregime se
determină de regulile primite a limbii şi de aceea ea este apriorică.
În lucrarea “Tratatul logico-filosofic”(1921), L.Witgensten susţine că
filosofia nu este teorie, dar activitate ce constă în critica limbii, adică în analiza
logică a ei. El a aruncat epistemologia şi gnoseiologia, propunănd o noua programă
a activităţii umane. El susţine că s-a realizat revoluţia antikantiană care rupe
încrederea în cunoaştere, că trebuie de renunţat la noţiunea cunoaşterii ca
reprezentare fixă.
Neopozitivistii consideră că afară de propoziţiile analitice a logicii şi
matematicii vor avea sens numai sugestiile ştiinţelor empirice, adică expresiile

91
nemijlocite despre fapte, sau urmările logice a acestor expresii. Propoziţiile ce
prezintă consecinţe logice, au sens numai dacă ele corespund regulilor logicii şi pot
fi reduse la propoziţii empirice, sau la expresii cu privire la fapte. Ca metodă de a
clarifica dacă are sau nu sens o anumită propoziţie este propusă metoda verificării,
a comparării propoziţiilor cu faptele, de a arăta condiţiile empirice concrete cănd
aceste propozţii vor fi veridice sau greşite. Ei consideră că acest principiu al
veridicităţii corespunde cerinţelor ştiinţificităţii stricte. Teoria ştiinţifică e privită
ca o construcţie logică, bazată pe datele senzoriale, pe expresiile cu privire la fapte,
selectate în mod arbitrar. Această construcţie logică, sau acest sistem de propoziţii
trebuie să se construiască în corespundere cu anumite reguli logice a acelei limbi
,care se foloseşte la construirea teoriei date.
În continuare s-a trecut de la analiza cu precădere a limbilor artificiale la
analiza limbii naturale. De la reprezentări atomice se trece la concepţii integre.
Cuvăntul capătă semnificaţie numai în limitele întregului, cum este limba ca formă
a vieţii. În lucrarea “Cercetări filosofice” L.Witgenstein scrie, că semnificaţia
cuvintelor se determină de folosirea lor, că limba este o formă a vieţii, o formă a
activităţii de joc, a jocului vital. Semnificaţia cuvintelor se construieşte în procesul
vieţii, în jocul lingvistic. Legile ştiinţei ,afirma el, la fel sunt momente ale jocului
lingvistic, a vieţii omului. Activitatea filosofică era înţeleasă ca analiză a vieţii în
forma limbii. Sarcina filosofiei este să întoarcă cuvintelor claritatea lor.
Analizănd problema fundamentelor cunoaşterii şi a adevărului, empirsmul
fenomenist , neopozitivismul considera ca sursă a adevărului evidenţa perceptivă,
individuală şi momentană. Neopozitivismul în teoria adevărului este un relativism
idealist. Astfel, se realizează cunoaşterea aspectului logic şi semantic al
propoziţiilor ştiinţifice în epistemologia neopozitivistă; a empirismului fenomenist,
a relativismului idealist.
Expunînd esenţa epistemologiilor premoderniste să examenăm şi esenţa
epistemologiilor moderniste.

92
Capitolul 5:Epistemologiile postmoderniste ale ştiinţei
postneclasice.

Epistemologia postmodernismului, apărută în anii 60-70 ai sec. XX a


căpătat ca trăsături caracteristice antisistematicitatea , pluralismul de adevăruri,
asumarea dreptului de a nu avea grijă de adevăr. În cadrul acestei filosofii sunt
analizate asemenea teme ca:sfărşitul filosofiei şi a epistemologiei, a umanismului,a
istoricismului progresiv ş.a De la trăsături ale concepţiilor moderniste ca:
formalismul, scopul-orientarea, ierarhizarea ,prezenţa,
centrarea,fundamentalismul,reprezentarea,interpretarea ş.a. se trece la trăsături ale
concepţilor postmoderniste, precum: antiformalismul,anarhia,participarea -
deconstructivismul,absenţa,textul-intertextul ş.a.
Dezvoltarea postmodernismului este conditionată de distrugerea
raţionalismului ştiintific, a Eului uman, conştient de descentrarea conştiinţei, de
gramatologie, în centrul căreea este pus scrisul.
În cadrul epistemologiilor postmoderniste ale stiintei postneclasice cele
mai influente,dupa părerea noastră. sut: 1)epistemologia structuralismului filosofic
statiс;2)epistemologia postpozitivistă;3)epistemologia
neorationalismului;4)epistemologia poststructuralismului .

§ 1.Epistemologia structuralismului filosofic static.

Structiralismul staticca direcţie filosofică,legată de evidenţierea


structurii,adică a totalităţii de relaţii dintre elementele întregului,ce păstrează
stabilitatea în diferite transformări şi schimbări,a apărut în anii 60 ai sec. XX,în
Franţa strămtorănd concepţiile subiective, pronunţăndu-se pentru obiectivism şi
stricteţe ştiinţifică..
Metoda lingvisticii stucturale în diferite domenii a culturii a fost aplicată de
către savantul C.Levi Strauss, începănd cu anii '40 ai sec.XX, care a analizat viaţa
culturala mintala a triburilor primitive. Această metodă a fost aplicată în anii '50 ai

93
sec. XX şi de către criticul literar R.Bart, răspăndind-o la alte fenomene ale
culturii, ocupăndu-se de cunoaşterea sistemelor de semne. În lucrarea” Discursul
istoriei » el susţine, că discursul istoric pretinde ca să opereze numai cu doi
termeni:semnificant si semnificat.Discursul istoric nu urmează realitatea ,el, numai
o semnifică, afirmănd că aceasta a fost « anailză referenţială, care înlocuieşte
realitatea » , susţinănd că semnul istoriei serveşte nu atăt realului, căt
inteligibilului J.Lacan a regăndit psihologia freudistă cu ajutorul lingvisticii
structurale,a analizat psihicul uman cu scopul de a evidenţia rolul inconştienului şi
formarea în el a structurilor, ca factor ce stă la baza variatelor forme şi fenomene
culturale.Apariţia structuralismului filosofic e legată de transformările radicale, ce
au avut loc în ştiinţele umanitare odată cu trecerea de la nivelul empiric discriptiv
la cel abstract -teoretic.
E cunoscut faptul ca poziţia filosofică a lui C. Levi- Strauss a fost numită
« kantianism fără subiect transcendental ».Spre deosebire de I.Kant, la care
formele apriorice ale sensibilităţii şi raţionalităţii se suprapuneau pe conţinutul
experimental al cunoştinţelor umane ce veneau din afară, la C.Levi- Strauss, rolul
acestur forme apriorice le îndeplinesc structurile inconştientului. C. Levi Strauss
in lucrarea «Găndirea salbaticilor» neagă existenţa găndirii pralogice la popoarele
lumii antice,dovedind că lor le este prezentă logica strictă a vieţii mintale şi
existenţiale . El susţine că la baza activităţii găndirii stau anumite scheme
conceptuale care trebuie evidenţiate în procesul cercetării,ce au rădăcini în
inconştient şi se prezintă ca moment activ de oformare a activităţii de cunoaştere.
Ca şi în cercetările fenomenologice ale conştiinţei, realizate de existenţialişti,
structuralişti,inclusiv C.Levi- Strauss, cercetează sfera experienţei cotidiene,
preştiinţifice . Analizînd practica, C.Levi- Strauss scrie că, intre practică şi anumite
feluri aparte de activitate totdeauna,se include un mijlocitor în forma schemei
conceptuale,cu ajutorul căreea materia şi forma,ce n-au fiecare în parte existenţă
independenţă, se realizează ca structură, adică ca ceva simultan empiric şi raţional.
Schema conceptuală a activitatii de găndire e privită de el ca structură,ca
abstracţie ştiinţifică, ce se construieşte în urma analizei însă-şi a activităţii

94
găndirii ,ce evideţiază ordonarea raţională a ei. Ea este analizată ca obiectivă,ce nu
depinde de arbitrarul conştiinţei aparte,ca legitate a activităţii găndirii, şi aceasta
permite înlăturarea tendinţei subiectiv-idealiste a kantianismului. C.Levi- Strauss
susţine că metoda stucturală permite trecerea de la legături superficiale
conştientizate la legături inconştiente, primele ce se prezintă ca structuri ale însuşi
intelectului, care au, în caz final,un caracter general uman Prin cercetarea
sistemelor de semne,a mecanismelor lor ascunse,el urmează să vină la evidenţierea
legilor funcţionării intelectului uman.El afirmă că cunoasterea constă in selectarea
aspectelor veridice, adică a acelora, care coincid cu proprietăţile găndirii mele, şi
că găndul uman se cunoaşte numai pe el însuşi,promovănd tendinţe filosofice
antisubiective. Refuzănd subiectul transcendental kantian ca centru al activităţii
conştiente libere,care poate asigura o cunoaştere ştiinţifică,obiectivă a lumii,el
contrapune concepţia ca subiectivismul exisistenţialiştilor. Punănd în centrul
concepţiei sale inconştientul,el analizează conştiinţa ca fenomen secundar
,superficial, opunănd concepţia sa concepţiilor anterioare, cănd în centrul atenţiei
stătea conştiinţa. C.Levi -Strauss vede în structuralism un supraraţionalism, care a
unit senzorialul şi raţionalul. Iar lupta lui cu raţionalismul lui H. Bergson a deschis
calea spre idealismul filozofic.
C.Levi-Strauss în lucrările sale vorbeşte despre un kantianism istorizat, în
care se păstrează determinarea conţinutului cunoştinţelor de formele intelectuale
generale,ce pătrund din afară şi aceste forme,configuraţii de semne,din timp în
timp se reconstruiesc în mod artificial.Astfel, conţinutul cunoştinţelor este pus în
dependenta de configuraţiile inconştiente temporale, care n-au între ele ,nici o
legătură .C.Levi-Strauss vede în faptul absenţei subiectului cunoscător în concepţia
sa o prioritate, ce permite antropologiei structurale de a primi acces la realitatea
găndirii obiectivizate. Pe baza studierii practicilor cognitive ale structuralismului ,
cercetatorii au analizat elementele categoriale de baza ale constructiilor lui cum
sunt: structura,limba, inconstientul. C.levi-Strauss susţine că structura e mai
obiectivă decăt istoria. Prioritatea limbii faţă de subiect el o consideră la fel ca
urmare a obiectivităţii cunoaşterii,doar structurile limbii sunt analizate ca rupte de

95
vorbire,ce sunt analizate ca obiective şi despre alte cunoştinţe,evidenţiind diferite
structuri asemănătoare cu cele lingvistice.O condiţie necesară a cunoaşterii
obiective,o constituie inconştientul,care,aflăndu-se în afara conştiinţei,dă acces la
conştiinţa.Subiectul sau se socoate de structuralişti dupa limitele cercetarii ,sau e
privit ca derivat de funcţionare a structurilor obiective.
J.Lacan,dezvoltînd concepţia psihanalizei pe baza asemănării sau analogiei
dintre structurile limbii şi mecanismele de acţiune ale inconştientului,susţine că
anume coraportarea inconştientului cu limba crează posibilitatea cunoaşterii
raţionale a inconştientului,face posibil de a-l face obiect al cercetării. El determină
realizarea raţionalizării depline,sau intelectualizarea inconştientului,a vieţii
.J.Lacan declară că interpretarea analitică face aproape evident faptul,că raportul
realităţii şi găndiri nu prezintă raportul semnificantului faţă de semnificat,că
primatul, pe care realitatea o are faţă de gănd,trece pe partea
semnificatului,susţinănd că în limbă efectele semnificatului se crează de deplasarea
semnificantului.
M. Foucault (1926-1984) a fost preocupat de studierea mecanismelor istorice
a dezvoltării culturii, condiţionarea ei de funcţionarea sistemelor de semne
inconştiente. Lucrările lui "Cuvinte şi lucruri", "Arheologia cunoştinţelor",
"Supraveghere şi pedeapsă", "Istoria alienării în epoca clasică" prezintă experienţe
de analiză sintetică multiplanică a formaţiunilor culturale şi a dezvoltării culturale,
una din laturile principale a cărora este dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice.
Concepţia cunoştinşelor, expusă de M. Foucault în lucrarea "Cuvinte şi lucruri", el
o numeşte "arheologie" şi e inclusă în contextul ei general de genealogie a
cunoştinţelor. Anume acest context permite de a înţelege profund acea interpretare
semiotico-culturală a cunoştinţelor, expusă în lucrarea "Cuvinte şi lucruri". El
vorbea despre condiţionarea istorică a cunoaşterii, evidenţia premisele universale
ale cunoştinţelor care-s după M. Foucault, condiţiile însăşi a posibilităţilor
existenţei cunoştinţelor.
"Arheologia cunoştinţelor" e gîndită de el ca analitică, teoretică, formală (într-
un anumit sens transcendentală) a istoriei ideilor. Analizînd istoria formării a trei

96
discipline: biologiei, economiei politice şi a lingvisticii pe parcursul a trei perioade
istorice: l)Renescens, 2)clasică (sec.XVII-XVIII) şi 3)contemporană (sec.XIX-
XX), el evidenţia trei "cîmpuri de găndire", ce corespund fiecărei din aceste
perioade istorice, trei episteme complexe, calitativ diferite ce se realizează la
nivelul vorbirii şi determină posibilităţile dezvoltării cunoştinţelor independent de
particularităţile acestui obiect. El vorbea despre anumite condiţii apriorice, într-un
sens deosebit de cel a lui Kant, despre anumite apriorii istorice ce se schimbă odată
cu înlocuirea epocilor.
Deosebirea calitativă a unor episteme de altele el o vede în existenta anumitor
tipuri de corelaţii dintre semne şi lucrările pe care le semnifică. Pentru epistemă
renascentista bunăoară, se admit raporturi naturale dintre cunoştinţe şi lucruri,
lucrurile ascund şi exprimă taina lor, în limbă; cuvintele se prezintă ca lucruri care
trebuie „de descifrat”. În această epocă asemănarea devine principiu al organizării
cunoştinţelor. Cunoştinţele se prezintă ca sistem complex şi fiecare analogie
necesită de luat în consideraţie tot întregul mondial. Epistema clasică rupe cu
raporturile naturale dintre cunoştinţe şi lucruri. Ea se bazează pe semne artificiale.
Ca principiu al organizării cunoştinţelor acum devine nu asemănarea lor, dar
identificarea şi deosebirea. Între semn şi lucru apare noţiunea. Sprijinul pe semnele
artificiale şi condiţionează posibilitatea dezmembrării întregului în părţi simple,
sistematizării acestor părti. El scria că "în epoca clasică raporturile dintre semn şi
lucruri, limbă şi realitate sunt mijlocite de găndire şi reprezentare, în puterea căreia
apare posibilitatea evidenţierii stratului ordinii chiar în mulţimea infinită de lucmri
şi ca rezultat apar aşa discipline ca: istoria naturală, analiza bogăţiei şi gramatica
generală. Omogenitatea "spaţiului reprezentării", în care există aceste ştiinţe duc la
o imagine unică în organizarea sa structurală. Se ştie, că noţiunea de valoare în
economia politică s-a dovedit a fi identică funcţiei noţiunii de substanţă în istoria
naturală şi notiunii de verb în gramatică. Epistema contemporană, apărută la
începutul sec. 19, găndeşte realitatea nu pe calea anumitei ordini spaţiale, dar care
se desfaşoară în timp. In locul ordinii vine istoria. Cu această schimbare a structurii
cămpului de găndire e legată apariţia biologiei, economiei politice şi a lingvisticii

97
în înţelegerea lor contemporană. În această epocă găndirea nu mai percepe
premisele cunoştinţelor ca fiind date. El încearcă să evidenţieze structura, punănd
întrebarea despre posibilităţile experienţei. Elaborînd aşa categorii ca "munca",
"viaţa", "limba", el vine la analiza cămpului de găndire a omului, ce a îmbinat în el
subiectul şi obiectul cunoştinţelor. El vorbea despre caracterul trecător istoric a
găndirii omeneşti. În lucrarea "Cuvinte şi lucruri" el face încercarea de a evidenţia
formele universale istorice a condiţionării cunoştinţelor, a evidenţia condiţiile
posibilităţilor lor în dependenţa lor de terenul socio-cultural istoric. El consideră că
rezolvarea acestei probleme e posibilă pe baza unei metodologii speciale, analogice
metodei arheologului ce analiza stratificaţiile culturale.
Dar elaborănd în lucrarea "Cuvinte şi lucruri" problema cu privire la
condiţiile funcţionării şi dezvoltării reprezentărilor ştiinţifice, promovănd ideea
schimbării cămpurilor epistemice, el n-a arătat mecanismele funcţionării lor, bazele
posibilităţilor comparării formelor cunoştinţelor ce există în diferite spaţii
epistemice. El a refuzat să caute aceste cauze în factorii exteriori.
Elaborănd arheologia cunoştinţelor, M. Faucaullt de pe poziţiile atitudinii
structuraliste vorbea şi despre posibilitatea înlăturării atitudinii psihologice faţă de
problemele evoluţiei cunoaşterii, tinzănd să excludă aspectul subiectiv din
descriarea activităţii umane. El considera că arheologia cunoaşterii pornind de la
rezolvarea atăt a sarcinilor lingvistice, căt şi a sarcinilor reconstrucţiei conţinutale
logico-istorice a formelor găndirii, vede scopul ei în a interpreta vorbirea nu ca
ansambluri de semne, dar ca practică, care în mod sistematic formează însăşi
obiectele despre care se vorbea.
Analizînd realizarea a aşa etape ca: formarea obiectelor, a enunţurilor şi
noţiunilor, căt şi a anumitor strategii de cercetare, M. Faucaullt vine la problema
integrităţii formaţiei de vorbire. El considera că enunturile în cămpul "aprioriilor
istorice" sunt simultan şi "evenimente de vorbire" şi "lucruri", formează aşa
numitul "arhiv", un sitem de premise a existenţei obiectelor cunoştinţelor şi a însăşi
cunoştinţelor. "Arhivul" unei oarecare epoci nu poate fi pedeplin descris, el nu dă

98
posibilitate de privit la el în mod istoric, fiindcă orişice observator singur e legat cu
sistemul de reguli desenat de "arhivă".

§ 2. Epistemologiile postpozitiviste,a structuralismului


situaţionist.

În anii '70 ai sec.XX, începe o nouă etapă în dezvoltarea gădiriii filosofice.


Ca obiect de analiză în această perioadă nu se prezintă ştiinţa şi filosofia
« devenita »,ci apariţia şi dezvoltarea conoştinţelor ştinţifice şi filosofice. O
importanţă mare asupra dezvoltării ştiinţei şi a concepţiilor filosofice a avut-o şi
revoluţia tehnico-ştiinţifică, care a adus la promovarea concepţiilor revoluţionare
în domeniul cercetărilor ştiinţifice şi filosofice. S-a realizat transformarea
stereotipurilor, formate mai înainte în găndirea filosofică, în special, a refuzului de
la « fundamentalism »,adică de la construirea filosofiei, bazate pe anumite
fundamente »absolute »,date o dată şi pentru totdeauna, fie bazată pe experienţă
senzorială, fie bazată pe propoziţiile bazice,ăt şi pe căutarea unor principii mai
elastice, capabile la o reflectare mai elastica a realităţii istorice şi naturale. Apariţia
teoriilor postpozitiviste istoriciste şi relativiste,a curentelor structuraliste ş.a. sunt
exemple ale căutării alternativelor « fundamentalismului » anterior, cu ea aparănd
şi necesitatea folosirii unor modele mai adînci de analiză filosofică.
Postpozitivizmul apare în anii 60-70 ai sec. XX şi analizează dezvoltarea
cunoştinţelor ştiinţifice, subliniază caracterul revoluţionar al procesului de
respingere a teoriei vechi şi înlocuirea ei cu cea nouă, incompatibilă cu ea, insistă
asupra legăturii strînse a observărilor ştiinţifice în teoria ştiinţifică. Încercănd să
sintetizeze reprezentările despre ştiinţă ca structură conceptuală în dezvoltare, şi
activitatea umană într-un tablou unic. Analizănd dezvoltarea cunoştinţelor
ştiinţifice, subliniind caracterul revoluţionar al procesului de respingere a teoriilor
vechi şi înlocuirea lor cu altele noi, incompatibile cu ele, şi încercănd de a sintetiza
reprezentările despre ştiinţă, ca structură conceptuală în dezvoltare, ca activitate
umană într-un tablou unic, postpozitivismul s-a constituit sub forma a două direcţii

99
filosofice : unii devenind adepţi ai reconstrucţiei logice a dezvoltării ştinţei cu
ajutorul principiilor normative cu caracter logic, fiind părtaşii ai raţionalismului
critic( K.Popper (1902-1995),I. Lacatos(1922-1974), P.Feyerbend(1925-1997)
s.a.,atrgănd atenţie la evidenţierea factorilor valorici în activitatea anumitor savanţi
aparte,căt şi la activitatea anumitor şcoli ştiinţifice-devenind părtaşi ai concepţiei
paradigmale în dezvoltarea ştiinţei (T.Kuhn(1920-1991),S.Toulmin(1922-1970).
Cu apariţia postpozitivismului s-a realizat trecerea treptată de la orientarea
bazată pe logică la orientarea, bazată pe studierea istoriei ştiinţei. În lucrările lui
K.Popper, I.Lacatos, T.Kuhn, P.Feyerabend s-a constatat că logica şi teoria
cunoaşterii ştiinţifice formează un întreg continuu. La fel s-a refuzat de la
contrapunerea rigidă a faptelor şi a teoriei. S-a clarificat că faptele sunt încărcate
teoretic. În lucrările lui T.Kuhn, P. Feyerabend s-a arătat că acumularea
cunoştinţelor are loc nu linear, dar în rezultatul transformărilor revoluţionare, că
teoriile şi paradigmele sunt necomensurabile între ele.
În cadrul epistemologiilor postpozitiviste cele mai influiente, după părerea
noastră, sunt: 1)Epistemologia raţionalist-critică a lui K.Popper; 2)Epistemologia
programelor ştiinţifice de cercetare a lui I.Lacatos; 3)Epistemologia pluralismului
metodolgic a lui P.Feyerabend; 4)Epistemologia istorică-evoluţionistă a lui
T.Kuhn; 5)Epistemologia antropologiei filosofice a lui S.Toulmin.

a) Epistemologia raţionalist- critică a lui K.Popper

Epistemologia raţionalist-critică popperiană se deosebeşte de cea


neopozitivistă prin înlocuirea principiului verificării prin principiul falsificării şi
prin eliminarea epistemologiei fundamentaliste, fiindcă K.Popper tinde să studieze
problematica dezvoltării (şi nu a fundamentării) cunoştinţelor. K Popper consideră
că metodologia verificării, bazată pe convingerea că cunoştinţele pot fi absolut
veridice, este o reprezentare iluzorie, fiindcă unele teze cu caracter general, căt şi
ipotezele, presupunerile nu pot fi verificate în mod direct. El afirma că sarcina
epistemologiei, a filosofiei ştiinţei, constă nu în căutarea bazelor teoriei, dar în

100
analiza creşterii cunoştiinţelor. Şi fiindcă, afirmă el, orice teorie e supusă
greşelelor, nu poate fi definitiv afirmată, ea poate fi numai falsificată. Filosofia e
privită ca conştientizare a creşterii cunoştinţelor ştiinţifice, incluzănd aşa principii
ca: a discuţiei raţional-critice, a fallibilismului,a falsificării, a coraborării ş.a.
În lucrarea “Logica cercetării” K.Popper scrie: “există în caz final o problemă
filosofică de care se interesează orişice om gănditor. Aceasta-i problema
cosmologiei, a cunoaştarii lumii, incluzăndu-ne şi pe noi înşine (şi cunoştinţele
noastre) ca parte a acestei lumi”. Dar în lucrarea “Autobiografia intelectuală”
K.Popper susţine, că teoriile noastre sunt activ create de conştiinţa noastră şi nu-s
inspirate de realitate, ele depăşesc hotarele experienţei noastre. În mod nemijlocit
sunt date nu lucrurile reale, dar mai degrabă imaginile găndite ale lucrurilor şi
argumentele logice faţă de aceste lucruri. Menţionînd, că problema centrală a
epistemologiei este problema “creşterii cunoştinţelor”, el susţine că metoda ştiinţei
şi a filosofiei ştiinţei, ce contribuie la creşterea cunoştinţelor şi astfel la apropierea
de adevăr, este metoda discuţiei raţionale, a raţionalismului critic, a metodei, ce
constă în formularea clară, strictă a problemei discutate, şi cercetarea critică a
diferitor rezolvări a ei. Caracterizănd poziţia sa filosofică ca “raţionalism critic”,
“realism critic”, “realism ştiinţific”, K.Popper susţine, că “unicul garant al
progresului ştiinţei este criticismul, critica raţională a rezolvărilor veridice a
problemei sau a aşa rezolvări ce corespund faptelor”. K.Popper, elaborănd teoria
ştiinţei, a introdus în studiul ştiinţei dimensiunea ei diacronică,a “creşterii
cunoştinţelor”, căt şi critica metodelor şi principiilor epistemologiei empirismului
logic.
Dacă abordarea ştiinţei de către R.Carnap era statică, ea viza structura
limbajului ştiinţific, construcţia axiomatică a ştiinţei, apoi K.Popper vorbea despre
creşterea cunoştinţelor, progresul cunoştinţelor ştiinţifice, selecţia şi evoluţia
teoriilor ştiinţifice. Dar, el totuşi împărtăşea modul lingvistic de a găndi:
organizarea structurală a teoriilor ştiinţifice. El nu se ocupa de cerceterea structurii
statice a ştiinţei, analizănd procesul de selecţie şi decizie a oamenilor de ştiinţă.
Pentru K.Popper nucleul raţionalităţii umane îl formează atitudinea critică;

101
“standardele de raţionalitate” sunt standartele criticii. Metoda ştiinţei este o formă
a dezvoltării critice. Toate acestea au dus la concluzia, că ştiinţele empirice trebuie
caracterizate prin metodele lor; prin maniera noastră de a trata sistemele ştiinţifice,
prin ceea ce facem cu ele. O epistemologie a ştiinţei, sau “logica descoperirilor
ştiinţifice”, va fi o metodologie, va fi identificată cu teoria metodei ştiinţifice, care
va fixa regulile sau normele prin care omul de ştiinţă este ghidat, cănd el este
angajat în cercetare sau descriare. K.Popper scrie: “teoria metodei” în măsura în
care depăşeşte analiza pur logică a relaţiei dintre enunţurile ştiinţifice, are de a face
cu alegerea metodelor, cu deciziile asupra modului în care vor fi tratate enunţurile
ştiinţifice.
Esenţa concepţiei epistemologice a raţionalismului critic e în următorul: pe
căt toate expunerile şi afirmaţiile noastre sunt teoretice, şi deci ipotetice (fiindcă
inducţia nu poate îndreptăţi expunerile universale), pe atăt ele-s supuse greşelilor.
Dar pe căt toate aceste expuneri şi afirmaţii includ elemente de greşeli şi erori a
priori, pe atăt nici o teorie nu poate fi verificată, adică necondiţionat confirmată.
Dar ea poate fi dezminţită atăt empiric, căt şi teoretic. Şi, dacă orice teorie
întotdeauna este greşită (poziţie numită fallibilism, şi poate fi dezminţită, apoi
sarcina savanţilor şi a filosofilor ştiinţei, ce tind spre căutarea adevărului (sub
adevăr el înţelege noncontrarietatea), este de a găsi aceste greşeli şi de a le elimina
pe calea controlului strict al teoriei critice, premiselor ei şi înaintarea a noi ipoteze.
K.Popper consideră fallibilismul ca una din premisele metodei raţionalismului
critic. Prin fallibilism el inţelegea poziţia filosofului care afirma: “nu se poate de
greşit numai în aceea că toate teoriile sunt greşite”. Filosoful nu pur şi simplu
afirma că teoriile sunt greşite. El afirmă că toate teoriile sunt greşite de la bun
început, în embrion. De aici reiese o viziune pur neclasică asupra cercetării
ştiinţifice, sensul acestei întreprinderi devin presupunirile şi dezminţirile. Savantul
înaintează teoria pentru a o dezminţi (sau ca altcineva să o dezminţească). Teoria
astfel trebuie să primească asupra ei focul criticii. El insistă la fel asupra faptului,
că ”trebuie dinainte de stabilit criteriile de dezminţire, de înţeles cu privire la faptul
care-s situaţiile observabile, care-s condiţiile, cănd teoria poate fi dezminţită”.

102
Astfel el formulează noţiunile de “falsificatori”, “falsificabilitate”, “bază
empirică”, “coroborare”. În lucrarea “Logica descoperirilor ştiinţifice” el defineşte
falsificarea ca dezminţire a teoriei (sau mai precis a tezei teoretice), făcănd
trimiteri la faptul empiric, care contrazice teoria dată. Prin falsificabilitate el
înţelege caracterul deschis al oricărei teorii ştiinţifice adevărate pentru falsificare.
Falsificabilitatea înseamnă la fel, că în legătură cu teoria sunt analizate totalitatea
datelor empirice, ce confirmă această teorie, adică care se deduce din ea pe calea
deducţiei, şi a “falsificatorilor potenţiali”, care încă nu-s fixaţi ca adeverinţe
empirice ce contravin acestei teorii. Prin bază empirică el înţelege adeverinţele
empirice, ce pot confirma sau dezminti teoria, formulate sub forma propoziţiilor de
bază, care după forma lor logică prezintă descrieri a faptelor singulare. Prin
coroboraţie el înţelege confirmarea teoriei, dar spre deosebire de confirmarea
neopozitivistă coroboraţia prezintă confirmare, ce nu strică falsificabilitatea ei. O
teorie se considera coroborată dacă din ea pot fi deduse anumite adeverinţe
empirice. Teoria este mai coroborată dacă: 1)are o clasă mai largă de falsificatori
potenţiali; 2)a trecut confirmări mai stricte, adică e confirmată de adeverinţe
empirice mai neaşteptate, adeverinţe legate de primirea ipotezelor, ce falsifică
teoriile recunoscute (confirmarea cu succes a unei teorii presupune falsificarea
alteia). Căt de înalt n-ar fi coroborată o teorie, ea poate fi dezminţită de un
experiment neaşteptat, legat de reaprecierea valorilor în cunoştinţele teoretice, cu
primirea unei noi teorii interesante, cu rezolvarea problemelor teoretice actuale.
Şi dacă raţionalitatea ştiinţei acum nu se mai reduce la fundarea formală a
structurii şi procedurilor ei, idealul raţionalităţii nu se mai leagă cu acela a
cunoaşterii demonstrative, definitive, ca în filosofia ştiinţei empirismului logic,
K.Popper a elaborat şi un nou model al raţionalităţii: anti-empirist, critic. Dar, deşi
Popper se distanţează de viziunea statică asupra ştiinţei pe care o propuneau
empiriştii logici, totuşi el are ceva comun cu R.Carnap – credinţa că epistemologia
trebuie să se limiteze la studiul problemelor logice ale ştiinţei, chiar dacă la el este
vorba de studiul logic al dezvoltării cunoaşterii, de logica descoperirilor ştiinţifice.

103
Concepţia lui Popper asupra teoriilor ştiinţifice vizează nu aspectele lor logic-
structurate, formal-logice, nu abordările statice, ci pe cele metodologice, în
dezvoltare, vizează selecţia şi evaluarea lor raţională. Epistemologia lui va fi o
metodologie ce vizează logica descoperirilor ştiinţifice , logica situaţionistă,
anumite normative raţionale separate.
Viziunea lui Popper asupra structurii şi naturii teoriilor din ştiinţele empirice
evidenţiază continuitatea cu modelul standard: 1)teoria ştiinţifică poate fi
reprezentată ca un sistem de enunţuri; 2)Popper acceptă determinarea structurii
teoriilor prin calcul formal şi interpretare; 3)teoria ştiinţifică poate fi definită ca un
sistem de ipoteze logic ordonat, un sistem ipotetico-deductiv; 4)Popper se
concentrează la analiza teoriilor, exclusiv asupra unui singur tip de teorii (sau
ipoteze), cele “deterministe”. Dar concepţia lui Popper în înţelegerea teoriilor se
deosebea de concepţia empirismului logic prin căteva elemente importante:
teoriile erau considerate în aspectul lor dinamic ca entităţi care se modifică
permanent; aceasta nu exclude formarea lor (în vederea unei testări şi examinări
critice mai riguroase) în sisteme axiomatice deşi, nici chiar în fizică teoriile nu pot
fi complet axiomatizabile. Popper menţionează că e greu de găsit verificări ale
teoriilor, fiind mult mai important să avem asupra lor o atitudine critică, adică să
încercăm să le falsificăm. El considera că dacă ipoteza va rezista testelor ea va fi
coroborată, dacă nu va fi respinsă.
Popper a formulat şi două criterii logice ale raţionalităţii progresului ştiinţific:
revoluţionare şi conservstive, şi anume: 1)pentru ca noua teorie să constituie o
descoperire, un pas înainte, ea trebuie să intre în conflict cu predecesoarea ei, să
ducă cel puţin la rezultate care o contrazic pe cea anterioară (progres
revoluţionar); 2)o nouă teorie, deşi revoluţionară, trebuie întotdeauna să fie în stare
să explice complet succesul predecesoarei ei (deşi revoluţionar, progresul ştiinţific
este conservativ). K.Popper ca şi R.Carnap (1891-1970), considera că filosifia
ştiinţei trebuie să se limiteze la studiul problemelor logice, adică la contextul
“întemeierii”. În cazul lui Popper va fi vorba nu de studiul logic al structurii
cunoştinţelor deja dobîndite, dar de studiul logic al dezvoltării ei, de “logica

104
descoperirilor ştiinţifice”, care trebuie să servească drept bază pentru reconstrucţia
proceselor creşterii cunoaşterii. Acum “logica descoperirilor” devine logica
evoluţiei unei lumi, a cunoaşterii obiective, existănd autonom, independent de
orice subiect cunoscător. Însuşi K.Popper în concepţia sa a evoluat de la versia:
a)dogmatică a falsificaţionismului; la cea b) naivă, a falsificaţionismului
metodologic; şi la c)“regulile favorabile” a falsificaţionismului desăvîrşit.
Falsificaţionismul dogmatic pune la bază teza fallibilistă, reiese din caracterul
greşit a tuturor concepţiilor ştiinţifice fără excepţie, afirmănd însă caracterul
negreşit al bazei empirice. El nega faptul că veridicitatea faptelor empirice poate fi
transferată asupra teoriei, nega la fel şi inducţia. Pentru falsificaţionismul dogmatic
sarcina savantului este de a căuta un experiment crucial, ce dezminte teoria.
Dezvoltarea ştiinţei se prezintă ca proces continuu de negare a teoriei în faţa
“faptelor îndrăzneţe”. Teoriile sunt considerate ştiinţifice dacă pot fi dezminţite în
mod empiric, adică avănd o bază empirică şi o mulţime de falsificatori potenţiali.
El considera că nici o propoziţie factuală nu poate fi dovedită în experienţă, şi dacă
propoziţiile factuale nu pot fi dovedite, apoi ele-s supuse erorilor.
Falsificaţionismul metodologic naiv admite convenţionalitatea propoziţiilor
singulare (bazice) şi a expresiilor universale ale ştiinţei, a legilor ştiinţifice. Spre
deosebire de falsificaţionismul dogmatic importanţa veridică a propoziţiilor bazice
aici nu se argumentează şi nici nu se fundamentează, dar se stabileşte prin
convenţii. Sunt primite convenţii cu privire la determinarea “statutului empiric” al
teoriei, a valorilor veridice a propoziţiilor de bază. El considera că propoziţiile de
bază nu pot falsifica teoria dacă ele însuşi nu-s susţinute de o altă ipoteză
falsificatoare bine confirmată. Lista “falsificatorilor accesibili” se determină prin
hotărărea experimentatorului. Dacă “baza empirică” primirtă contravine teoriei,
apoi ultima poate fi recunoscută ca “falsificată”, dar nu “dezminţită”, ca în
falsificaţionismul dogmatic. Dacă teoria este dezminţită,apoi este dovedită
eroricitatea ei, dar dacă ea este “falsificată”, apoi ea poate încă fi şi veridică. O aşa
“falsificare”, dacă ea duce la “eliminare” poate înlătura teoria veridică şi primi pe
cea eronată.

105
Falsificaţionismul metodologic naiv înbină fallibilismul cu raţionalitatea
criticismului. Aici teza fallibillismului se răspîndeşte şi asupra propoziţiilor de
bază. El deosebeşte ştiinţa de metafizică prin faptul că teoria este considerată
“ştiinţifică”, sau “accesibilă”, dacă ea dispune de o “bază empirică”. Acest criteriu
în fond coincide cu criteriul propus de falsificaţionismul dogmatic, dar lărgeşte
clasa teoriilor ştiinţifice, fiindcă ştiinţifice se considera şi teoriile statistice,
întroducănd o nouă convenţie, care face datele experimentale interpretate în mod
statistic “necomensurabile” cu teoria probabilităţii. Astfel, falsificaţionismul
metodologic naiv poate fi privit ca o varietate a convenţionalismului.
Falsificaţionismul metodologic perfecţionat se deosebeşte de
falsificaţionismul metodologic naiv prin regulile de falsificare; K.Popper susţine
că teoria nouă e considerată ştiinţifică (acceptată) dacă ea are un “surplus” verificat
de conţinut empiric faţă de cea precedentă, sau concurentă, veche, dacă ea duce la
descoperirea a noi fapte, care-s improbabile, sau chiar sunt interzise din punct de
vedere a teoriei vechi, şi noua teorie lămureşte ajunsurile teoriei vechi, adică întreg
conţinutul nedezminţit a teoriei vechi se conţine în cea nouă; şi o anumită parte a
surplusului de conţinut a teoriei noi se confirmă. Astfel, pănă la apariţia noii teorii
nu putem vorbi de falsificarea teoriei vechi.
Dezvoltarea ştiinţei, susţine K.Popper, prezintă un proces ce merge de la
problemele vechi la cele noi pe calea presupunirilor şi dezminţirilor. Cunoştinţele,
scria el în continuare, acesta-I rezultatul procesului, asemănător cu selecţia naturală
a lui Darvin. Este vorba despre selecţia naturală a ipotezelor: cunoştinţele noastre
totdeauna constau din totalitatea acelor ipoteze, care dovedesc capacitatea sa
(relativă) de a supravieţui în lupta pentru existenţă. Concurenţa elimină ipotezele
ce nu-s capabile de a supravieţui. Şi dacă evoluţia biologică are loc pe calea
acomodării organismelor şi a speciilor la cerinţele mediului înconjurător, şi se
supune principiului supravieţuirii celor mai accomodate, apoi creşterea
cunoştinţelor are loc pe calea creării teoriilor tot mai generale şi mai verosimile.
Considerănd că teoria darvinistă a evoluţiei are nevoie de înbunătăţire, trebuie de
luat în vedere evoluţia de la “limba” animalelor la limba oamenească. El susţine că

106
trebuie de interpretat mutaţiile ca etapă iniţială mai mult sau mai puţin
întîmplătoare a procesului de “încercări şi erori”, de înlocuit selecţia naturală prin
controlul asupra mutaţiei pe calea eliminării greşelelor.
Acordănd metodologiei sale funcţii normative, dar nu descriptive, el
considera că teoria raţionalităţii se limitează cu domeniul importantului empiric. Şi
acea parte, care se atribuie la adevăr, e logic independentă de alte părţi. La baza
noii epistemologii el înaintează concepţia a trei lumi ontologice: mai întăi, lumea
obiectelor fizice sau a stărilor fizice, în al doilea rănd, lumea stărilor conştiiţei, a
stărilor mentale şi posibil, a dispoziţiilor de acţiune; şi, în al treilea rănd, lumea
conţinutului obiectiv al găndirii, ce prezintă sfera intelectului, a conştiinţei sociale,
lumea teoriilor , problemelor, a argumentelor obiective. Dacă lumea a doua
corespunde laturii subiective a intelectului uman (actele individuale de percepţie,
procesele de găndire), apoi lumea a treia corespunde laturii obiective a intelectului
uman – rezultatele acestor acte şi procese, conţinutul lor care, cum consideră
K.Popper, nu depinde de individ, de mijloacele de cunoaştere. Şi dacă lumea a
doua admite legături cauzale dintre actele şi procesele sale, apoi lumea a treia –
legături cu caracter logic. K.Popper vorbea şi despre corelaţia dintre lumea a treia,
a dinamicii raţionale, şi lumea a doua, a dinamicii psihologice, studiind şi corelaţia
dintre lumea normativă şi cea discriptivă. El întroduce “principiul transferării”,
conform căruia tot ce e vădit drept în domeniul normativ este vădit drept şi în cel
psihologic. Astfel, în lumea a treia este înbinat normativismul cu evoluţionismul.
Astfel, pentru K.Popper teoriile, problemele, argumentele există pentru
conştiinţa individuală ca realitate obiectivă. Cunoştinţele în sens obiectiv, susţine
K.Popper, prezintă cunoştinţe fără acel care ştie, prezintă cunoştinţe fără subiect
cunoscător. Şi epistemologia lui K.Popper poate fi concepută ca epistemiologie
“fără subiect cunoscător”.

b)Epistemologia programelor ştiinţifice de cercetare a lui I. Lacatos.

107
Epistemologia programelor ştiinţifice de cercetare a lui I. Lacatos se
deosebeşte de epistemologia popperiană prin faptul că ea:1)admite raţionalitatea
analizei problematicii descoperirilor ştiinţifice; consideră problematica descoperirii
temă a psihologiei creaţiei, ce nu se supune analizei raţional-filosofice, şi nu se
mărgineşte numai la îndreptăţirea cunoştinţelor ştiinţifice, la control şi dezminţire;
2) cercetează în calitate de unutate de bază a dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice nu
o teorie ştiinţifică aparte, dar un program ştiinţific de cercetare, ce înclude o
continuitate istorică de teorii. Dacă epistemologia lui Popper vizează anumite
normative raţional separate, apoi cea a lui Lacatos – un sistem de normative
raţionale.
Metodologia programelor ştiinţifice de cercetare a apărut în contextul
falsificaţionismului ca rezultat al înţelegerii de către I. Lacatos a următoarelor două
momente: 1)el s-a convins că principiul falsificării poate fi păstrat, necătînd la
faptul că istoriei ştiinţei îi sunt cunoscute cazuri analogice (din punct de vedere a
acestui principiu), cănd “dezminţirea” experimentală a teoriei nu a dus la
excluderea ei şi teoria a continuat să se dezvolte; 2)încă mai înainte, cercetănd
istoria şi problemele filosofice ale matematicii, el a observat şi a subliniat rolul
important în dezvoltarea ştiinţei a pincipiilor euristice, care pot fi în mod raţional
reconstruite. Împărtăşănd multe idei popperiene (ideea fallibilismului, a falsificării
şi a criticismului, ideea tendinţeiăcunoaşterii ştiinţifice către adevăr), în multe
momente I.Lacatos s-a distanţat de raţionalismul critic popperian, a lărgit însăşi
reprezentarea popperiană cu privire la raţionalitate. Dacă Popper consideră că
sarcina primordială a analizei metodologice a dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice
este cercetarea logică a contextului justificării acestor cunoştinţe, dar nu studierea
contextului “psihologic” a descoperirii ştiinţifice, apoi I. Lacatos admite la fel şi
raţionalitatea analizei problematicii descoperirii ştiinţifice, analizei ei în contextul
istoric. Şi spre deosebire de Popper, ca unitate de bază a dezvoltării cunoştinţelor
ştiinţifice el a luat nu o teorie ştiinţifică aparte, dar un program ştiinţific de
cercetare, ce cuprinde o continuitate istorică de teorii. În articolul “Deplasări în
problema logicii inductive” I.Lacatos menţiona, că inductiviştii (R.Carnap ş.a.)

108
admit în ştiinţă sugestii sintetice apriorice. K.Popper admite şi el un principiu
metafizic slab al inducţiei, susţinănd că afirmaţia ce determina gradul de
confirmare a ipotezei ştiinţifice cu ajutorul datelor experimentale este analitică,
exprimănd gradul de incercare a ipotezei cu ajutorul verificărilor anterioare
“stricte”. I. Lacatos consideră că însuşi alegerea teoriei “bine verificată” pentru
folosire în practică, se sprijină pe principiul “trecutul determină viitorul”, şi dacă
vrem să judecăm despre progres sau regres în ştiinţă în limitele programului lui
Popper noi trebuie să reconcentrăm atenţia de la aprecierea simplei verificări a
teoriei la aprecierea confirmărilor ei independente (de concurenţă), adică trebuie de
apreciat în primul rănd surplusul conţinutului ei empiric. Teoriile ştiinţifice pot fi
susţinute numai prin previziunile cu succes a rezultatelor controlurilor
independente. Astfel, confirmarea teoriei în timp, ce are loc în contextul
concurenţei ei cu alte teorii, poartă caracter istoric (dar nu pur şi simplu logic). În
acest articol I. Lacatos concentrează atenţia mai degrabă la creşterea cunoştinţelor
ştiinţifice, decăt la procedura falsificării ei. El introduce noţiunea de deplasare
progresivă şi regresivă a problemei. Dar detaliat metodologia programelor
ştiinţifice de cercetare a fost dezvoltată de el în articolul “Falsificarea şi
metodologia programelor de cercetare ştiinţifică” (1970), elaborănd şi
epistemologia programelor ştiinţifice de cercetare. În această lucrare I. Lacatos
menţiona că orişice teorie ştiinţifică trebuie să fie aplicată împreună cu ipotezele ei
adăugătoare, cu condiţiile iniţiale, cu teoriile ei anterioare. Ca unitate bazică a
dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice se prezintă nu o teorie izolată, dar programul
ştiinţific de cercetare, ce include o continuitate istorică întreagă de teorii ştiinţifice.
O aşa continuitate formează “nucleul rigid”, ce se păstrează în toate teoriile
programului. Există şi o “fîşie de apărare” a programului, ce constă din totalitatea
ipotezelor ajutătoare, care se schimbă atăt sub influienţa descoperirii faptelor
anomalice, căt şi sub conducerea euristicii, care poate fi atăt pozitivă, ce constă din
reguli metodologice, ce arată calea dezvoltării cercetărilor ştiinţifice, ce ipoteze
adăugătoare trebuie de introdus, căt şi negativă, ce limiteză mulţimea căilor
posibile de cercetare.

109
Dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice el o vede ca o arenă de luptă a cătorva
programe ştiinţifice de cercetare. El considera că numai în acest context şi se poate
de vorbit despre progres ştiinţific, sau despre proces “degenerat”, “regresiv”. E
ştiut faptul că dacă e descoperită o anumită mulţime de anomalii, sau “dezminţiri”
ale teoriei, apoi pe ele uşor le putem înconjura, întroducănd admiteri adăugătoare.
Criteriul progresului în ştiinţă, propus de I.Lacatos, se bazează pe două cerinţe: 1)
fiecare nouă teorie a programului ştiinţific de cercetare “progresiv” trebuie să aibă
un surplus de conţinut empiric faţă de conţinutul celei precedente; 2) o anumită
parte a conţinutului ei surplus trebuie să fie confirmată. Dacă o anumită
consecutivitate de teorii a unui program ştiinţific de cercetare nu prezice nimic
nou, dar numai poate asimila ajunsurile teoriilor programului ştiinţific de cercetare
concurent, apoi primul program ştiinţific de cercetare trebuie de considerat
regresiv. De exemplu, programul ştiinţific de cercetare a lui Newton a dat naştere
teoriilor care nu numai “se isprăveau” cu anomaliile celor precedente ei (măcar că
nu cu toate), dar şi prezicea noi fapte. Acest program astfel progresa. La răndul
său, programul ştiinţific de cercetare a lui Descartes a permis de a include în el
ajunsurile programului ştiinţific de cercetare newtonian numai post hoc, şi nu
prezicea nimic nou. Acest program a fost regresiv.
În lucrarea “De ce programul lui Copernic a întrecut programul lui Ptolomeu”
I.Lacatos împreună cu discipolul său F.Zahar încearcă să dee răspuns la întrebarea
pusă în denumirea ei. Ei menţionează că programul ştiinţific de cercetare a lui
Ptolomeu şi programul ştiinţific de cercetare a lui Copernic au avut ca prototip
programul astronomic pitagorian-platonic, ce recunoaşte mişcarea curblinie
unuformă a corpurilor cereşti. Această premisă euristică s-a păstrat atăt în
programul lui Ptolomeu, căt şi în programul lui Copernic, dar “nucleul rigid” a
acestor programe a fost diferit. Ptolomeu consideră centrul Universului Pămăntul,
iar Copernic – sfera stelelor. La Ptolomeu sfera stelelor se roteşte neuniform în
jurul centrului ecliptic. La Copernic toate mişcările corpurilor cereşti sunt circulare
şi uniforme. Astfel, programul lui Copernic răspundea euristicii programului
pitagorian-platonic într-o măsură mai mare, decăt cel al lui Ptolomeu. Cu atăt mai

110
mult programul copernician avea progresivitate teoretică neăndoielnică, fiindcă
prevedea fenomene noi, neobservate pănă atunci, de exemplu, fazele Venerei şi
paralaxul stelelor. În acest sens procesul trecerii de la programul cercetărilor
ştiinţifice a lui Ptolomeu la cel a lui Copernic trebuie de-l apreciat ca deplasare
progresivă a problemei în limitele dezvoltării programului de cercetare ştiinţifică
pitagorian-platonic.

c)Epistemologia pluralismului metodologic a lui P.Feyearbend


Ca urmare a slăbiciunilor teoretice ale raţionalismului critic a apărut
epistemologia pluralismului metodologic a lui P.Feyerabend, a multitudinii
sistemelor normative raţionale, a raţionalismului situaţionist.
P.Feyerabend în fond dezvoltă ideile raţionalismului critic a lui K.Popper, dar
întroduce şi momente noi, aşa ca: 1) eza cu privire la necomensurabilitate;
2)raportul faţă de ştiinţă şi rolul ei în civilizaţia europeană; 3)afirmaţiile sale cu
privire la problema raţionalităţii ştiinţifice.
În concepţia sa el a chemat la pluralism metodologic în metodologia ştiinţei.
Problemele principale, abordate de P.Feyerabend, sunt problemele de empirism şi
pluralism, problemele cu privire la normativele metodologice şi problemele cu
privire la raţionalitate şi necomensurabilitate.
P.Feyerabend a supus criticii ideile pozitivismului logic, care consideră că
limba observării nu depinde de limba teoretică şi ca rezultat una şi aceiaşi limbă a
observărilor poate intra în diferite teorii chiar incompatibile. Se presupune la fel că
tuturor terminilor discriptivi (adică ce nu-s logici şi matematici) ale limbii
observării le corespund anumite obiecte (o anumită temperatură, intensitate a
curentului etc). Unii reprezentanţi ai filosofiei lingvistice au expus părerea că
limba naturală este limba universală şi neutrală a observărilor şi nu poate fi
înlocuită în această funcţie a sa de nici o altă limbă. La aceasta P.Feyerabend
răspunde că percepţia senzitivă, condiţionată de structura orgamismului omenesc
,nu poate fi bază pentru cunoaşterea ştiinţifică. Limba observărilor trebuie să fixeze
anumite cunoştinţe experimentale intersubiective. Limba observărilor, constată

111
P.Feyerabend, este în esenţa sa teoretică, fiindcă modul cum fixăm noi rezultatele
observărilor noastre depind de premisele teoretice primite de noi (ontologice,
conceptuale etc.). El considera că nu numai modul de descriere, dar şi aceea ce noi
vedem, observăm, percepem, depinde de teoriile noastre, reprezentările şi
covingerile noastre generale. Identificănd observarea cu limba observării şi ultima
cu teoria în sensul larg al cuvăntului, P.Feyerabend afirma că orişice sistem de
păreri î-şi găseşte confirmare în experienţă, fiindcă experienţa se percepe prin
prisma acestui sistem.
Fiind de acord cu K.Popper, P.Feyerabend, susţine că valorează nu
confruntarea, dar dezminţirea teoriei, dar pentru aceasta trebuie să evidenţiem în
experienţă componenta teoretică: P.Feyerabend consideră că pentru a căpăta
adevăr empiric trebuie de ştiut de dezminţit teoria în care suntem convinşi,
înventănd o mulţime de concepţii căt se poate de absurde. Şi fiindcă aceasta-i greu,
el propune de luat idei din sferele conştiinţei, care nu-s într-atăt de supuse teoriilor:
din cimilituri, fantezii, opere artistice, miturile anticilor, religii orientale,
astrologie, magie etc.
Fundamentănd necesitatea teoriilor alternative, P.Feyerabend lămureşte: nici
o teorie nici odată nu se acordă cu toate datele; orişice teorie e înconjurată de un
fon zgomotos de necorespunderi; nici o planetă nu se mişcă pe orbită, calculată în
corespundere cu mecanica cerească newtoniană. Şi deci, lămurirea trebuie să se
bazeze pe o teorie incompatibilă cu cea newtoniană.
P.Feyerabend subliniază îndeosebi importanţa teoriilor filosofice,
neştiinţifice şi antiştiinţifice, pentru critica şi dezminţirea teoriei ştiinţifice. Ca
exemplu el aduce faptul că Copernic, propunănd noul tablou al lumii n-a folofit
tradiţiile ştiinţifice, dar s-a adresat, după expresia lui, la pitagorienii “nenormali”.
Astronomiei i-a fost de folos dragostea pitagorienilor de cercuri, medicinii –
învăţătura descăntătorilor despre ierburi. El vine la concluzia: unde n-am privi
pestetot vedem că ajunsurile ştiinţifice mari se datoresc existenţei influienţelor
exterioare, cărora li s-a dat să deţină de asupra regulilor metodologice
fundamentale şi “raţionale”. Astfel, el îndeamnă să critice găndirea, institutul

112
găndirii şi în genere cultura europeană, afirmănd că ştiinţa n-a adus omenirii nici
un bine deosebit (doar numai bomba atomică, poluarea naturii etc.), considerănd că
viaţa, pe care ar aduce-o oamenilor formele vieţii, bazate pe mituri, credinţă şi vrăji
etc., ar fi destul de fericită, sănătoasă şi cu confort.
De pe poziţiile pluralismului metodologic multidimensional P.Feyerabend
analizează normativele metodologice, critică concepţiile inductivismului şi a
raţionalismului critic. De la bun început el analizează pincipiul contrinducţiei,
înţelegănd prin contrinducţie regula ce recomandă de criticat teoriile confirmate, de
înaintat ipoteze ce contravin cum anumitor teorii, aşa şi anumitor fapte stabilite
strict (“contriinducţia” ca principiu corespunde principiului pluralismului). Această
critică este îndreptată împotriva inductivismului tradiţional.
Dar P.Feyerabend înaintează continducţia nu ca imperativ metodologic
necondiţionat, ce înlătură normativul inductivismului, dar tinde să arate că
dezvoltarea ştiinţei nu se dirijează nici de unul nici de alt principiu. În fiecare
situaţie savantul trebuie să facă alegere, rezultatul căreia nu poate fi prevăzut
dinainte. De pe poziţiile principiului contrinducţiei P.Feyerabend afirma că teoria
confirmată de o masă de experimente şi pentru care nu se întîlneşte nici un
exemplu de dezminţire, este cea mai rea din toate cele posibile. Ştiinţa este
analizată de el nu ca “obiect al lumii a treea”, ca la Popper, nu ca o totalitate de
teorii, idei, cunoştinţe, dar ca un institut birocratic, ce se găndeşte numai la
existenţa proprie. Şi dacă pentru o teorie nu-s găsite exemple de dezminţire, susţine
el, e tocmai de atăta că savanţii au pierdut caracterul inventativ. El propune de a
inventa ipoteze alternative, ce ar duce la construirea experimentelor dezminţătoare
pentru teoria nevinovată. El consideră că trebuie cu toate forţele de apărat aceste
ipoteze alternative, afirmănd că ipoteza are drept la existenţă chiar dacă ea nu
poate lămuri multe fapte. El susţine că teoria numai treptat se isprăveşte cu
greutăţile ce apar în faţa ei,pănă nu s-a transformat într-un sistem dogmatic
osificat. În acest caz chiar ignorarea experienţei, sau interzicerea observaţiei pot
contribui la progresul cunoştinţelor. Savanţii au dreptul pănă una alta să ignoreze
necorespunderea teoriilor lor experimentelor. El scrie, că nu trebuie de uitat că

113
teoriile ştiinţifice progresive se pot ciocni de observaţiile care le dezmint, dar
numai vizibil, în puterea înterpretării primite. Ca exemplu aduce ipoteza lui Galilei
cu privire la mişcarea Pămăntului, ce contrazice teoriei bine fundamentate – teoriei
mişcării aristoteliene, confirmată de întreaga experienţă cotidiană a omului.
Admiterea rotaţiei anuale şi diurne a Pămîntului contrazice observărilor, aduse de
astronomie şi de experienţa cotidiană în acea perioadă a dezvoltării ştiinţei. De
exemplu, piatra aruncată de pe vărful turnului cade strict la baza ei şi nu mai la
occident ş.a. P.Feyerabend consideră că Galelei, apărănd ipoteza rotirii pămăntului,
a folosit mijloace propagandiste, mijloace neraţionale de argumentare, “excrocerii
psihologice”. De aceea comportarea lui Galelei,ce continua să apere ideea rotirii
Pămăntului, se prezintă ca încălcare directă a normativelor metodologice,
formulate de inductivişti şi falsificaţionişti. Exemplul cu Galelei, afirmă
P.Feyerabend, trebuie să ne convingă că nu e raţional să negăm ipoteza sau teoria
numai pe baza că ele-s dezminţite de datele observării şi experimentelor.
P.Feyerabend critică şi poziţiile apriorismului, logicismului formalist. El
scrie: a întemeia criteriile (şi teoriile) fundamentale ale raţionalităţii ştiinţei pe o
definiţie apriorică, general-filosofică a ştiinţei, înseamnă a bloca linii legitime de
cercetare. În aceste condiţii e preferabil un pluralism metodologic. El vorbeşte
despre caracterul inadecvat al metodologiilor aprioriste, afirmănd că ele, dacă ar fi
fost aplicate în cazurile în care s-a realizat progresul ştiinţei, regulile metodologice
ar fi împiedicat acest progres şi că afirmaţiile lui “sunt îndreptate împotriva
metodologiilor filosofice, care pretind a fi raţionale şi în acelaşi timp universal-
valide”, şi care nu se nasc dintr-o analiză a circumstanţelor concrete, menţionănd
în continuare, că “eu nu obiectez regulilor, standardelor, argumentelor care sunt
generale şi independente de ştiinţa în care ele sunt aplicate”. În continuare el scrie
“Putem folosi procedurile familiare vechi în circumstanţe vechi şi familiale noi în
circumstanţe noi; trebuie însă să inventăm proceduri complet noi”, „criteriile care
ghidează intenţia unor noi standarde, unor noi reguli de procedură vor depinde de
natura noului domeniu, astfel încăt ele nu vor putea fi judecate prin standardele sau
logicile deja existente.”

114
P.Feyerabend se pronunţa la fel şi împotriva tezelor principale ale
raţinalismului critic, ce înaintează pe primul plan critica şi dezminţirea ipotezelor
şi teoriilor propuse. Apelănd la creatorii ştiinţei contemporane, el menţionează că
în lucrările lor foarte rar putem găsi urme ale oscilaţiilor lor în privinţa adevărului
teoriilor formulate. Ei nici nu s-au găndit la faptul că ideile lor pot fi greşite. El
menţionează că Galelei, ce apăra ideile sale preferate a fost nevoit să între în
conflict cu experienţa şi presupunerile fundamentate. P.Feyerabend menţionează că
legea stabilită în ştiinţă, pentru care nu s-au găsit dezminţiri, se foloseşte pentru
lărgirea cunoştiţnţelor şi înţelegerea lumii. Şi chiar dacă peste jumătate de secol s-
au găsit adeverinţe de dezminţire, această lege de acum a făcut un serviciu bun. Şi
dacă cineva aruncă teoria pe baza edeverinţelor de dezminţire, apoi el face admiteri
nu mai mult sau mai puţin raţionale, decăt oponentul său, care refuză de a
recunoaşte aceste adeverinţe ca dezminţătoare. Pronunţăndu-se împotriva
falsificaţionismului, P.Feyerabend luptă împotriva delimitării contextului
descoperirii şi a contextului fundamentării, afirmănd că aceasta nu corespunde
stării reale a ştiinţei.
P.Feyerabend analizează şi metodologia programelor ştiinţifice de cercetare a
lui I.Lacatos, considerănd că lui I.Lacatos nu i-a reuşit să fundamenteză
raţionalismul schimbărilor în ştiinţă, fiindcă standardele metodologice propuse de
I.Lacatos nu pot nici sancţiona, nici stimula o anumită hotărăre, şi la afirmaţia lui
I.Lacatos că noi nu putem din timp indica momentul cănd un anumit program de
cercetare va fi dezminţit, cănd vor fi epuizate posibilităţile lui de prezicere a noilor
fapte, P.Feyerabend constată: odată ce noi aşa moment nu putem de odată
evidenţia, apoi el în genere nu există.
Critica dată de P.Feyerabend normativelor metodologice, în caz final, avea ca
scop de a arăta, că savanţii în practica lor foarte rar se conduc de aceste normative
şi că de ele nu se poate de condus în toate cazurile (ele-s foarte nedeterminate, sau
dăunează dezvoltării ştiinţei. Pe această bază el expune poziţia sa a pluralismului
metodologic, înţelegănd prin pluralism metodologic recunoaşterea faptului că orice
reguli şi norme ale activităţii raţionale sunt condiţionate istoric şi nu-s adecvate în

115
toate cazurile. El menţionează lozinca înaintată de el în lucrarea “Împotriva
metodei totul va fi de trebuinţă” a fost înţeleasă greşit de criticii lui, ca de nu urmat
nici o normă şi regulă”, nici un normativ metodologic. Această lozincă trebuie de
înţeles, susţine P.Feyerabend: că orice hotărîre, orice strategie poate undeva şi
căndva în dezvoltarea ştiinţei “fi de trebuinţă”, afirmănd că problema constă nu în
faptul care norme sau standarde de recunoscut şi care nu, dar în aceea ce şi cum de
afirmat faţă de standardele metodologice şi cum de le folosit, luănd în consideraţie
că inventariul normelor şi standartelor metodologice singur se schimbă pe
parcursul dezvoltării ştiinţei.
Analizănd problema raţionalităţii, P.Feyerabend consideră orice cercetare
ştiinţifică nu numai ca element din domeniul aplicării potenţiale a regulilor
metodologice, dar şi ca control a acestor reguli. Savantul poate să aplice
normativele metodologice existente, dar poate şi să le considere neaplicabile în
cazul dat. Savanţii pot dispune nu numai de noi teorii şi instrumente, dar şi de noi
metodologii (ideea pluralismului metodologic). El susţine, că cercetările ce duc la
standarde noi sunt din punct de vedere a standardelor vechi, arbitrare şi nu-s
iraţionale din punct de vedere a măsurilor lor proprii, şi că lozinca “totul va fi de
trebuinţă” înseamnă că totul va fi de trebuinţă pentru primirea ideilor şi a teoriilor
noi, dacă se vor observa posibilităţi de a se transforma într-o nouă formă de
raţionalitate, aruncănd teoria veche, standardele metodologice vechi. În lumina
celor spuse el apără libertatea creaţiei savanţilor.
P.Feyerabend cere respingerea standardelor şi regulilor generale şi
independente, considerăndu-le dependente de situaţia de cunoaştere. Abordarea
contextuală, în viziunea lui P.Feyerabend presupune “înlocuirea regulilor absolute,
de suplimentarea lor”, “îmbogăţirea” “inventarului regulilor” şi o nouă folosire a
lor, conform abordării contextualiste. Pentru raţionalistul contextualist cum este
P.Feyerabend raţionalitatea nu mai este universală, există enunţuri asupra
condiţiilor care stabilesc ce este raţional şi ce nu. El a arătat limititatea regulilor
generale, a argumentat necesitatea unei noi atitudini faţă de raţionalitate ca întreg.
P.Feyerabend menţiona la fel că toate regulile au graniţe, dar nu trebuie să trăim

116
fără reguli şi se pronunţă pentru luarea în consideraţie a contextului, dar regulile
dependente de context trebuie să completeze regulile absolute. El se pronunţă
împotriva eliminării, sau de a indica lipsa de valoare a regulilor şi standardelor,
pledează pentru multiplicarea inventariului de reguli, astfel că, cu căt se vor lua în
consideraţie mai multe reguli, cu atăt va fi mai bine, dar e nevoie şi de o nouă
utilizare pentru toate regulile şi standardele. Considerănd că “regulile stabilesc
dinainte structura cercetării, îi garantează obiectivitatea”, reprezintă “indicaţii
stabile şi neschimbate în fluxul proceselor mereu schimbătoare ale activităţii
umane”, el cere ca "orice standard, care conduce mersul unei acţiuni, să fie
considerat el însuşi o parte a mersului acţiunii: cercetarea însăşi stabileşte după ce
standarde trebuie să se desfăşoare şi cănd este necesar să se schimbe aceste
standarde”. P.Feyerabend menţiona: “putem permite regulii să extindă unele
acţiuni, dar putem permite de asemenea cercetării noastre să suspende regula, sau
să o considere inaplicabilă”. În aşa fel vom putea găsi eventual ”o nouă formă de
raţionalitate care să fie o justificare raţională pentru procedura luată în întregul ei”.
P.Feyerabend şi-a pus scopul de a determina acel “echilibru” dintre practica
cognitivă şi normativitatea ei, ce va putea realiza progresul şi autofundarea
cunoaşterii. P.Feyerabend la fel a formulat şi ideea regulilor metodologice cu
supoziţiile cosmologice - expresie prin care el desemnează factorii ce influienţează
succesul unei anumite proceduri (istoria, sociologia, psihologia ş.a.). P.Feyerabend
a formulat la fel şi principiul toleranţei epistemologice (analogic principiului
toleranţei sintetice, formulate de R. Carnap în logică), scopul căruia e de a nu bloca
progresul cunoaşterii prin folosirea necritică a unor norme metodologice apriorice,
a unor proceduri adaptate unor situaţii vechi, unor “tradiţii rigide”. El scrie:
“trebuie să inventăm proceduri complet noi, standarde noi, o nouă logică în
domenii noi, criteriile ce privesc inventarea lor vor depinde de natura noului
domeniu”. El menţionează la fel că din punctul de vedere al standardelor acceptate
cercetarea care conduce la noi standarde este, desigur, “arbitrară, iraţională, dar ea
nu este deloc “arbitrară şi iraţională atunci cănd este judecată cu noile standarde,
relative la noul domeniu”. În concepţia sa P.Feyerabend păstrează ideea lui

117
K.Popper că oamenii de ştiinţă trebuie să conceapă mereu noi teorii, mai ales dintre
cele care-s contra celor existente (concepţia revoluţiei permanente). Prin
experienţă “omul î-şi perfecţionează cunoştinţele nu numai asupra teoriilor, ci şi
asupra metodelor şi formelor de raţionalitate”. Bunăoară, principiul relativităţii “ne
oferă un standard pentru aprecierea teoriilor”, conform căruia teoriile relativist-
invariante sunt mai bune ca cele ce n-au această proprietate. Dar dacă se vor
descoperi anumite dificultăţi fatale în teoria relativităţii (de exemplu prin crearea
unor teori nerelativiste) aceste standarde pot fi schimbate. P.Feyerabend scrie:
“raţionalitatea este ca şi Spaţiul, Timpul, Materia, Experienţa, Experimentul - o
parte a cercetării şi-i este supusă acesteia”. La fel, judecăţile de valoare, care decid
asupra aplicării teoriilor raţionalităţii, nu sunt date independent de cercetare într-o
lume neschimbătoare a valorilor. Pe această bază fraza “totul merge” capătă un
sens absolut determinat şi concret, ca o direcţie de cercetare care contrazice
principiilor de găndire dintr-o anumită epocă şi care este astfel iraţională, poate să
ilumineze în cadrul cercetării o nouă imagine a raţiunii, apărănd astfel ca pe deplin
raţională.
P.Feyerabend vorbeşte şi despre necomensurabilitatea ipotezelor, teoriilor,
concepţiilor despre lume, ce urmează unele după altele, considerănd că fiecare
teorie crează nu numai limba proprie de observare, dar în genere lumea sa a
faptelor şi că necomensurabili sunt termenii diferitor teorii, după conţinutul lor,
ontologiile diferitor teorii etc. Necomensurabilitatea teoriilor, afirmă P.Feyerabend,
înseamnă la fel, că nu se poate găsi pentru ele contextul general, sistemul general
de principii ontologice după care ar fi putut fi controlate. Dar, în lucrarea
“Împotriva metodei” P.Feyerabend dă o altă interpretare necomensurabilităţii,
susţine că prin necomensurabilitate el înţelege numai aceea că teoria nouă nu
conţine în ea pe cea veche ca caz particular, sau ca caz-limită şi nu mai mult.
Necomensurabilitatea la el nu înseamnă imposibilitatea de a compara teoriile, dar
numai faptul că nu există un criteriu unic de comparare a teoriilor, putem găndi
multe criterii şi fiecare dintre ele va fi în felul său subiectiv. El afirmă că una şi
aceiaşi teorie poate fi mai atrăgătoare decăt concurenţa ei după unele standarde (de

118
exemplu, dacă este mai coordonată sau mai simplă) şi mai puţin atrăgătoare , sau
chiar aruncată, după altele (de exemplu, care ne dă preziceri mai puţin precise).
P.Feyerabend foloseşte teza cu privire la necomensurabilitate pentru a fundamenta
ideea pluralităţii metodologiilor, afirmînd că: în puterea necomensurabilităţii
teoriilor ştiinţifice, alegerea dintre ele şi deci dezvoltarea ştiinţei nu se supun la
careva baze raţionale. Analizănd necomensurabilitatea teoriilor, P.Feyerabend
menţionează că metodologia popperiană a dinamicii teoriilor ştiinţifice eşuează în
primul r[nd, din cauza teoriilor necomensurabile. P.Feyerabend e de acord cu
K.Popper că e greu de comparat teoriile succesive în mod obişnuit, prin studierea
claselor lor de consecinţe, că ideea popperiană a apropierii de adevăr, a adevărului
simplicitor nu contribuie la aprecierea schimbărilor teoretice. P.Feyerabend
considera că necomensurabilitatea teoriilor este cauza principală a eşecului
metodologiei normative, fiindcă teoriile necomensurabile “rivale” constituie
elemente indisolubile ale unor sisteme mai cuprinzătoare ce dispun de standarde de
raţionalitate proprii. Deci nu există standarde permanente, a unei singure mulţimi
de reguli. După afirmaţia lui P.Feyerabend teoriile pot fi abordate în diferite feluri,
în unele abordări pot fi comensurabile, în altele nu. Interpretarea instrumentalistă,
bunăoară, ce reduce teoria la matematică, şi predictibilitatea empirică, fac
comensurabile toate teoriile care sunt corelate în acelaşi limbaj de observaţie şi
sunt interpretate pe baza lui. P.Feyerabend cercetează relaţiile interteoretice de pe
poziţiile realismului epistemologic, care postulănd entităţi neobservabile, foloseşte
termini abstracţi, ce la schimbarea teoriei î-şi schimbă semnificaţia. Şi atunci teoria
se referă la concepte diferite.
P.Feyerabend se referă şi la gradul de generalitate al teoriilor
necomensurabile, afirmănd că anumite teorii rivale “universale” (de exemplu,
teoria aristoteliană a mişcării, teoria relativităţii, mecanica cuantică, cosmologia
clasică şi modernă), dacă sunt interpretate într-o anumită modalitate, nu pot fi
comparate uşor, sunt suficient de complexe pentru a putea fi comparate în limbile
naturale. Aceste teorii posedă principii fundamentale, care fiind suspendate, duc la
suspendarea tuturor faptelor şi conceptelor. Această suspendare modifică structura

119
conceptuală şi baza empirică a teoriilor. Se suspendă regulile necesare pentru
constituirea “faptelor relevante pentru teorie”. Fenomenele, ce corespund acestor
fapte, nu mai sunt descrise în mod obişnit şi nu mai pot fi privite ca observaţii ale
“faptelor” obiective obişnuite.
Fenomenul necomensurabilitaţii este analizat de el ca fenomen “istoric-
antropologic” complex. În descriarea lui P.Feyerabend termenii centrali
(“principiile universale”, ce se suspendă şi transmit o”informaţie antropologică”)
nu pot fi substituiţi prin termenii reconstruirii raţionale. P.Feyerabend scrie, că
“două teorii vor fi numite necomensurabile dacă termenii descriptivi principali
depind de principii mutual incosistente”. Semnificaţia oricărui termen folosit
depinde de contextul teoretic în care el apare, o modificare în cadrul principiilor
unei teorii atrage după sine modificarea semnificaţiei terminilor prin care noi
descrim rezultatele observărilor şi experimentelor. Necomensurabilitatea vizează şi
relaţiile empirice ale teoriilor: dacă teoriile necomensurabile nu posedă implicaţii
sau consecinţe empirice comune; nu există un limbaj de observare neutru în care să
se traducă şi să se compare rezultatele lor; nu există în principiu experienţe cruciale
pentru a decide între două teorii necomensurabile. Teoriile necomensurabile sunt
lipsite de continuitate conceptuală şi consecutivitate empirică. P.Feyerabend
vorbeşte despre necomensurabilitatea teoriilor. Sursa ei de bază este în
recunoaşterea dependenţei de teorie a limbajului de observare, P.Feyerabend
considera că “interpretarea limbajului de observare vine de la teoria care explică
ceea ce noi observăm şi el se schimbă odată cu schimbarea acestei teorii”.
P.Feyerabend vorbeşte despre imposibilitatea separabilităţii deductive, a stabilirii
unor “reguli deductive între teoriile rivale” şi nu a redus necomensurabilitatea la
simpla neomogenitate conceptuală a lor, vorbeşte despre necomensurabilitatea prin
conţinut a teoriilor şi a încercat să găsească mijloace de comparare independent de
aceste relaţii. Analizănd diferenţa conceptuală dintre teorii ca bază pentru
necomensurabilitatea lor, el scrie că diferenţa conceptuală nu este suficientă pentru
necomensurabilitatea teoriilor, că diferenţa rezidă în însăşi condiţiile pentru
formarea conceptelor ce se exclud reciproc pentru teoriile necomensurabile, astfel

120
că condiţiile pentru formarea conceptelor ce se exclud reciproc, pentru formarea
teoriilor necomensurabile, sunt astfel că “condiţiile pentru formarea conceptelor
dintr-o teorie interzice formarea conceptelor de bază ale altor teorii.
Pentru P.Feyerabend scopul ştiinţei este de a îndestula cerinţele savantului în
autoexprimarea liberă cratoare.

d)Epistemologia istorico-evoluţionistă a lui T.Kuhn


Examinănd epistemologia istorico-evoluţionistă a lui T.Kuhn (.1920-1991 ),
concepţia lui T.Kuhn expusă cu privire la necesitatea creării unei epistemologii
netradiţionale antipozitiviste, vor fi analizate esenţa paradigmei kuhniene în plan
epistemic şi social, ştiinţa normală şi dezvoltarea ei, esenţa revoluţiilor ştiinţifice,
rolul lor în dezvoltarea ştiinţei.
Schimbarea statutului social al ştiinţei a stimulat şi un interes deosebit faţă de
mecanismele sociale şi psihologice ale funcţionării şi dezvoltării ei, faţă de formele
organizării ei interne, faţă de stimulile ce iniţiază apariţia unei noi teorii ştiinţifice
şi a metodelor înalt efective de rezolvare a sarcinilor fundamentale şi aplicate.
Anume acest interes nu-l puteau îndestula epistemologiile raţionalist-formale.
Chipul ştiinţei ca sistem de construcţii de semne pur formale, coraportate la
realitate prin mecanismul confirmării empirice (verificări) sau falsificării
sistemului, independent de cultură, istorie, organizare socială, psihologie strict se
deosebea de stiinţa anilor 40-50, cât şi a anilor 60 a secolului XX. Stiinţa reală
anterior a fost legată de tehnică, industrie, experiment, de activitatea savanţilor, cu
cultura generală a epocii, cu valorile (convingerile) şi predispoziţiile ei. Aceasta se
deosebea în nord calitativ de acea concepţie a ştiinţei ce se elabora în limitele
epistemologiei neopozitiviste, a pozitivismului logic. Nici chiar raţionalismul critic
nu lua în consideraţie mecanismele importante social-istorice, cultural-psihologice
cu privire la dezvoltarea reală a cunoştinţelor ştiinţifice. În faţa savanţilor tineri din
generaţia lui T.Kuhn, care tindeau să înţeleagă legităţile generale şi procesele
dezvoltării ştiinţei pe întreaga înălţime au stat sarcinile dictate de viaţă: de a crea o
epistemologie mai adecvată, ce ar da posibilitatea de desenat chipul ştiinţei în

121
dezvoltare. T.Kuhn a analizat greutăţile reprezentărilor “logiciste”a ştiinţei în
condiţiile în care se extinde cadrul analizei epistemologice cu dimensiunile istorice
şi psiho - sociologice ale ştiinţei. Nici empirismul confirmaţionist, nici
falsificaţionismul deductiv nui pot oferi o reconstrucţie adevărată a mecanismelor
şi a modalităţilor creşterii ştiinţei. T.Kuhn considera că logica, fiind instrument
puternic şi esenţial al cercetării ştiinţifice este insuficientă şi ea poate fi folosită
numai atunci cănd circumstanţele o permit. Pentru a urmări dinamica reală a
ştiinţei e necesar de făcut apel la contecxte mai cuprinzătoare şi mai relevante,
celor ale istoriei ştiinţei şi psiho-sociologiei cercetării. El fomulează o perspectivă
istorio-sociologică asupra devenirii ştiinţei, a cărui concept de bază este acela de
“paradigma”. La el întălnim şi o nouă viziune epistemologică, avănd la bază un
nou concept al teoriei ştiinţifice. T.Kuhn menţionează că “scopul este de a schiţa
un concept cu totul diferit despre ştiinţă, aşa cum reiese din datele istorice ale
însăşi activităţii de cercetare”. Epistemologia lui T.Kuhn prezintă un pluralism
metodologic multidimensional şi multidisciplunar, cu dimensiuni istorice,
evolutive, psihologice, cu un raţionalism contecxtual.
Conceptul “dezvoltării prin acumulare”, ce admite un proces cumulativ, a fost
dezvoltat de T.Kuhn creănd o viziune nouă asupra procesului cunoaşterii ca proces
de cercetare reciprocă a istoriei şi a filosofiei ştiinţei. El a realizat o reconstrucţie a
celor două domenii ale ştiinţei - istoria ştiinţei şi teoria ştiinţei ce duce la o nouă
“ontologie” a ştiinţei, a unei epistemologii istorice, a unei istorii filosofice a
ştiinţei. T.Kuhn elaborănd această epistemologie, reiese din faptul că ştiinţa este
produsul acţivităţii savanţilor, pune accent pe faptul cum savanţii apreciează şi
selectează cunoştinţele. Şi fiindcă standardele logico- gnoseologice sunt
neîndesutlătoare pentru primirea deciziei, consideră T.Kuhn, e nevoie de folosit
mijloace estetice, morale, filosofice. Dezvoltarea ştiinţei T.Kuhn o analizeză nu ca
proces logico-gnoseologic, dar ca schimbare a gheştaltului, care se supune numai
analizei psihologice. Istoria ştiinţei el o cercetează nu ca pe o totalitate de fapte
istorice, dar ca evoluţia schemelor conceptuale, a ideelor fundamentale şi a
funcţiilor cunoaşterii ştiinţifice. O aşa atitudine el o numeşte istorie intelectuală. În

122
lucrarea “Structura revoluţiilor ştiinţifice” şi în alte lucrări el cere evidenţierea
legăturilor dintre filosofia ştiinţei şi istoria ei, dintre factorii sociali, psihologici,
economici şi tehnici în dezvoltarea ştiinţei; promovează concepţia paradigmală a
dezvoltării ştiinţei, se pronunţă ca adept al concepţiei social - psihologice a
reconstrucţiei dezvoltării ştiinţei. T.Kuhn afirma că un rol important în dezvoltarea
ştiinţei îl are activitatea comunităţilor ştiinţifice, şi rolul deosebit aparţine nu
normelor logice, dar paradigmelor, ce prezintă totalitatea de convingeri, valori,
mijloace tehnice, primite de comunitatea ştiinţifică şi asigură tradiţia ştiinţifică.
După căţiva ani după editarea lucrării “Structura revoluţiilor ştiinţifice”
T.Kuhn a încercat să precizeze concepţia sa cu privire la istoria ştiinţei. În articolul
său, publicat în 1961, el a înaintat două teze importante pentru concepţia sa. Prima
– privea afirmaţia că nu există o istorie unică a ştiinţei, pe căt nu există în esenţă
unitate nici în stiinţă. Chiar avănd şi o erudiţie largă e imposibil de legat toate
cercetările ştiinţifice într-un torent unic. Astfel, în concepţia lui T.Kuhn ştiinţa
prezintă o anumită asemănare a disciplinilor de cercetare mărunte, ce se
intersectează. A doua teză – priveşte destinaţia ştiinţei, ce se realizează în doua
direcţii: a)in înţelegerea mai profundă a metodelor şi concepţiilor contemporane;
b)în geneza ştiinţei. De la contrapunerea iniţială a istoriei şi filosofiei ştiinţei
T.Kuhn trece la teza privitor la crearea unei epistemologii netradiţionale
antipozitiviste, care parcă ar fi crescut din istoria ştiinţei şi astfel se deosebeşte de
vechea versie neopozitivistă, constituită pe baza cercetărilor absolut-logice şi
cunoştinţelor teoretice, acumulate în mod corespunzător. Aşa epistemologie
evoluţionistă se deosebeşte şi după formă şi după conţinut de alte epistemologii,
incluzănd dimensiuni estetice, etice, filosofice, istorice şi psiho - sociologice a
ştiinţei.
În epistemologia sa T.Kuhn recunoaşte la fel şi rolul hotărător al
comunităţilor savanţilor în formarea, realizarea, aprecierea, dezvoltarea
cunoştinţelor ştiinţifice, în realizarea descoperirilor ştiinţifice, folosirea metodelor
şi mijloacelor activităţii ştiinţifice. Aceasta a dat posibilitate de analizat concepţia
sa nu numai ca filosofie, logică şi metodologie a ştiinţei, dar şi ca sociologie a

123
ştiinţei. Interes deosebit manifestă T.Kuhn şi faţă de motivele psihologice a
activităţii ştiinţifice, apelănd în fond la psihologia de grup, la emoţii, la reacţii,
idei. În concepţia lui T.Kuhn există o cerinţă productivă a legăturii dintre filosofia
ştiinţei şi istoria ei, cerinţa atitudinii istorice, ce ia în vedere specificul diferitor
contacte culturale, economice, sociale, evidenţierea legăturilor reciproce a
factorilor sociali, psihologici, economici şi tehnici a dezvoltării lor.
Conceptul de ştiinţă, elaborat de T.Kuhn în lucrarea “Structura revoluţiilor
ştiinţifice” presupune o analiză multidisciplinară asupra evoluţiei şi progresului
cunoaşterii. Pentru T.Kuhn înţelegerea epistemologică a ştiinţei presupune
depăşirea imaginii ei ca sistem de cunoştinţe despre lume, iar teoriei - ca sistem
logic de cunoştinţe, a imaginii “contemplative” asupra ştiinţei, definirea unui nou
“nucleu” al conţinutului ei, care să nu să se reducă la o sumă de ipoteze, ci să
conţină elemente explicative, valorice, "disciplinare” etc. Ştiinţa e privită nu numai
ca o totalitate de cunoştinţe despre lumea înconjurătoare, dar şi ca un fenomen
socio-cultural, ce acţionează în toate sferele vieţii sociale. El influenţeanză asupra
sistemelor de valori, de organizare şi de acţiune ale ştiinţei, întrecănd canoanele
“raţionalismului” epistemologic occidental, contemplativ, logicist. În ştiinţă sunt
formulate concepte că el nu se reduce la o succesiune de ipoteze ori teorii,
incluzănd modificări în ce priveşte legăturile de bază între natura legilor şi
contextul social, instituţional dintre elementele psihologice şi cele sociologice. În
ştiinţă se conţin sisteme de valori şi opţiuni, “angajamente” ontologice şi
metodologice, anumite “tipuri” de practică ştiinţifică etc. Anume de aceasta
T.Kuhn refuză de a deduce criteriile de apreciere a schimbărilor de paradigmă din
“structura logică a cunoasterii ştiinţifice”. El susţine, că analiza revoluţiilor
ştiinţifice, a progresului şi raţonalităţii ştiinţei trebuie să prezinte descriarea unui
sistem de valori, o ideologie, împreună cu o studiere a instituţiilor prin intermediul
cărora acest sistem este transmis şi impus. Înbinănd o privire istirică şi socio-
psihologică cu una epistemologică, concepţia ştiinţei lui T.Kuhn a întrodus în
filosofia ştiinţei o perspectivă integrativă asupra structurii şi dinamicii teoriei.
T.Kuhn propune şi o viziune structuralistă (cu elemente de holism), pe care o

124
universalizează. Studiul istoric al ştiinţei, al organizării şi realizării ei sociale l-a
convins profund pe T.Kuhn de inadecvarea empirismului ca filosofie a ştiinţei, a
acelei concepţii, care identifică structural cunoaşterea teoretică cu cea empirică.
Concepţia lui T.Kuhn poate fi expusă sub forma cătorva afirmaţii: 1)treapta
iniţială,preparadigmală a dezvoltării ştiinţei se caracterizează prin prezenţa
diferitor puncte de vedere, prin lipsa teoriilor fundamentale, a metodelor şi a
valorilor general- recunoscute; 2)treapta, legată de găsirea consensului membrilor
comunităţii ştiinţifice, ce permite crearea unei paradigme unice; 3)pe baza ei are
loc dezvoltarea normală, se asimilează fapte, se perfecţionează teoriile şi metodele;
4)în acest proces apar fapte anomalice, ce duc la criză, peurmă la revoluţie
ştiinţifică; 5)în rezultatul acestei revoluţii apare noua paradigmă. Mai departe
procesul se repetă din nou.
Dar, însăşi noţiunea de paradigmă este multisemnificativă: 1)ea este
interpretată ca totalitate a teoriilor fundamentale; 2)ca sistemul valorilor; ca
totalitatea experimentelor cruciale (pentru ştiinţa dată ), ce determină
perfecţionarea de mai departe a sistemului, a metodelor de cercetare şi a modelelor
de activitate. În lucrarea “Revoluţia coperniciană” T.Kuhn apreciază paradigma ca
model de activitate. Dar concepţia lui T.Kuhn cu privire la esenţa şi structura
paradigmelor ştiinţifice a suferit pe parcursul unei pătrimi de secol schimbări
esenţiale. Putem evedenţia patru etape diferite. Prima este perioada pregătirii şi
scrierii “Revoluţiei coperniciene” (1957), la care unitatea de bază de analiză este
noţiunea de tradiţie ştiinţifică. Dar de acum analizănd trecerea de la tradiţia
ptolomeiană la cea coperniciană T.Kuhn a înzestrat această noţiune cu toate
trăsăturile care mai tăîrziu erau desenate prin termenul “paradigmă”. Aceasta-i
perioada dezvoltării embrionale a teoriei paradigmelor. A doua perioadă cuprinde
crearea “Structurii revoluţiei ştiinţifice” (1969) şi prezintă etapa discuţiei
furtunoase a ideelor şi rezultatelor ce se conţin în ea, în cursul căreia T.Kuhn a
trebuit să precizeze un şir întreg de caracteristici a paradigmei; A treia perioadă e
legată de încercarea de a înlocui noţiunea de “paradigmă” prin noţiunea de
“matrice disciplinară” ( 1969-1975). A patra perioadă e legată de pregătirea şi

125
scriarea “Teoriei corpului negru şi discontinuitatea cuantică ( 1894-1912) , scrisă
în a. 1978, legată de încercarea de a refuza de la folosirea termenilor “paradigmă”
şi “matrice disciplinară”, dar cu păstrarea conţinutului lor principal în calitate de
bază metodologică a cercetărilor istorico-ştiinţifice. În publicaţiile din anii 60 se
observă şi tendinţa de ontologizare a noţiunii de paradigmă.
Analizănd procesul formării paradigmei, T.Kuhn tinde să creeze o schemă
generală teoretică a istoriei ştiinţei în genere. El considera că sistemul cunoştinţelor
ce se prezintă în calitate de ştiinţă timp îndelungat s-a aflat la treapta
preparadigmală, caracterizată prin prezenţa multor şcoli ce concurează, a unei mari
varietăţi de metode şi păreri asupra problemelor fundamentale ale ştiinţei.
Recunoaşterea unui fapt, experiment, lămurire, sau a teoriiei ca model înseamnă
terminarea perioadei preparadigmale, formarea paradigmei. Din acest moment
comportarea savanţilor se schimbă esenţial. Ei încetează de a mai discuta
paradigma şi primeşte principiile ei în calitate de convingere recunoscută general şi
fără discuţie. Paradigma formată îndeplineşte două funcţii: de interzicere şi de
proiectare. Ea interzice, taie toate faptele, concepţiile, metodele şi problemele, ce
n-au atribuţie la paradigmă şi nu se acordă cu ea. Simultan cu aceasta ea stimulează
cercetarea în această direcţie, ce ajută la atingerea consensului, propune unele
garanţii de succes. Consensul faţă de tezele principale ale paradigmei prezintă
caracteristica principală importantă a asociaţiei ştiinţifice. Grupa savanţilor, ce a
primit această paradigmă, se transformă în asociaţie ştiinţifică profesională.
T.Kuhn considera că paradigma apărută poate fi cercetată atăt în plan epistemic,
căt şi în plan social, că ea trebuie privită, în primul rănd, ca sistemul părerilor şi
dispoziţiilor, valorilor şi modelelor de activitate, care sunt recunoscute şi-s
împărtăşite de toţi membrii comunităţii (şcolii) ştiinţifice date. Prin paradigmă
T.Kuhn înţelege: 1)o realitate ştiinţifică remarcabilă pe care o anumită comunitate
ştiinţifică o considera pentru un timp drept bază a practicii; 2)o mulţime de
aplicaţii standard ale unei teorii; 3)o reţea de opinii: conceptuale, teoretice,
instrumentale şi metodologice, comune unei asociaţii ştiinţifice, impusă oamenilor
de ştiinţă; 4)opinii ontologice, epistemologice şi metodologice-instrumentale.

126
Aceste opinii produc regulile, care-i spun practicianului unei discipline mature cum
arata lumea şi ştiinţa despre lume. Paradigma se referă uneori la un punct de vedere
epistemologic general, cănd se vorbeşte despre o paradigma epistemologică sau
despre o paradigma filosofică.
T.Kuhn vorbeşte şi despre necomensurabilitatea paradigmelor. T.Kuhn
susţine că două paradigme: 1) folosesc concepte ce nu pot fi puse în relaţii logice
obişnuite (de incluziune, excluziune, intersecţie); 2) ne fac să vedem lucruri
diferite, cercetările care dispun de diferite paradigme au percepţii diferite; 3) conţin
metode diferite pentru întemeierea cercetărilor şi evaluarea rezultatelor ei. După
T.Kuhn colaborarea tuturor acestor elemente face o paradigmă imună la dificultăţi
şi necomensurabilă cu alte paradigme. Necomensurabilitatea înseamnă pentru
T.Kuhn necomensurabilitatea paradigmelor, rezultănd din corelaţia tuturor acestor
elemente. Ea nu înseamnă doar o “diferenţă conceptuală”. Dar în suplimentul la
“Structura revoluţiilor ştiinţifice” T.Kuhn a menţionat, că nu se poate de identificat
paradigma cu noţiunea de “teorie” sau “metodă”. Deosebirea dintre paradigmă şi
teorie, e în primul rănd, în faptul că paradigma conţine elemente filosofice,
sociologice, pragmatice şi istorice ,ce nu pot fi reduse la cele pur “teoretice”. Dar,
alteori teoria e declarată ca element logic al paradigmei, pe lăngă legi, noţiuni etc.
Uneori se vorbea şi de echivalenţa lor. El evidenţiază două momente de bază:
1)totalitatea anumitor prescripţii, convingeri, procedee şi cunoştinţe, de care se
conduce comunitatea ştiinţifică; 2)modelul de rezolvare a sarcinilor, primit de
asociaţia ştiinţifică în perioada normală de dezvoltare a ştiinţei. El propune de a
înlocui noţiunea de paradigmă prin termenul “matrice disciplinară”, ce include
următoarele elemente: 1)generalizări simbolice, un aparat formal, sau care poate fi
supus formalizării, ce serveşte pentru exprimarea generalizărilor de bază, adoptate
de toţi membrii comunităţii fără divergenţe, cu ajutorul lui se scriu şi se transmit în
limitele matricei date legile, ipotezele, datele empirice fundamentale; 2)paradigma
metafizică (componenţa metafizică) ca sistemul principiilor filosofico-
metodologice, aplicate pentru fundamentarea diferitor mijloace euristice, aşa ca
transmiterea cunoştinţelor prin analogie dintr-un domeniu al ştiinţei în altul; ideile

127
şi problemele filosofice, considera el, sunt importante pentru savanţi, într-o
anumită măsură influienţează asupra dezvoltării ştiinţei în perioada crizelor şi
revoluţiilor ei. Dar în articvolul “Sugestii suplimentare despre paradigmă” (a.1974)
T.Kuhn refuză de la paradigma metafizică; elementul filosofic e păstrat parţial, nu
e evidenţiat clar; T.Kuhn oscilează în înţelegerea importanţei componentei
filosofice în activitatea ştiinţifică; 3)Valorile de care se conduc membrii asociaţiei,
cu care-s legate cerinţele preciziei previziunii, limitarea greşelelor admise, nivelul
înalt de corespundere a teoriei experienţei etc; 4)O totalitate de modele de
rezolvare a sarcinilor, ce predetermină succesele de mai departe a membrilor
comunităţii, după T.Kuhn prezină pivotul şi bază a întregii activităţi ştiinţifice.
Matricea disciplinară în totalitatea elementelor ei reglează activitatea
comunităţii anume în perioada normală a dezvoltării ştiinţei. T.Kuhn vorbeşte la
fel şi despre rolul manualului în pregătirea cadrelor ştiinţifice, a viitorilor membri a
asociaţiilor ştiinţifice.
După părerea lui T.Kuhn componenta centrală a epistemologiei sale este
teoria ştiinţei normale. El considera că relaţiile ştiinţifice şi structura lor internă,
pot fi înţelese şi apreciate faţă de ştiinţa normală în care se vede trăsătura specifică
a activităţii ştiinţifice. Esenţa ştiinţei normale T.Kuhn o exprimă prin trei feluri de
activităţi legate între ele: 1)explicarea şi reformularea paradigmei; 2)perfecţionarea
şi precizarea teoriilor, ce apar pe baza ei; 3)cercetările experimentale a noilor fapte
şi precizarea lor.
Înţelegănd paradigma ca model de activitate, T.Kuhn se opreşte la explicarea
şi perfecţionarea paradigmei. Aceasta-i perfecţionarea teoriiei pe calea reformulării
şi reconceptualizării ei. La stadiul normal al ştiinţei nu apar schimbări reale în
paradigma şi în modul de activitate. Are loc evidenţierea trăsăturilor cantitative şi
prevederea faptelor, căutarea a noi fapte prevăzute de teorie, atingerea unei
coordonări mai depline dintre teorie şi fapte, căt şi perfecţionarea teoriilor existente
şi crearea a noi teorii, permise de paradigmă.
În lucrarea “Structura revoluţiilor ştiinţifice” şi în alte lucrări T.Kuhn a arătat,
că rolul stimulentelor activităţii teoretice şi empirice le îndeplinesc valorile

128
axiologice, aşa ca: cerinţa unei simplităţi mari, a precizităţii, argumentării,
coordonării cu faptele. T.Kuhn afirma că paradigma determină tipul de probleme,
rezolvate de ştiinţa normală şi nu admite descoperiri radicale, ce pot duce la
apariţia unei noi paradigme. Această determinare nu este deplină şi lasă un anumit
grad de libertate pentru activitatea creatoare, rezolvarea problemelor “puzzle”, ca
tip deosebit de probleme, parcă prevăzute şi reglementate de paradigmă.
Rezolvarea acestor probleme are loc după anumite reguli şi au anumite limitări,
dictate de paradigmă. Paradigma dă garanţie că aceste probleme se vor rezolva.
Precizarea faptelor, căutarea a noi fapte, atingerea lămuririi lor mai depline şi
coordonarea lor cu teoria – toate acestea servesc rezolvării problemelor “puzzle”. E
nevoie de luat în consideraţie şi rolul factorilor filosofici în dezvoltarea ştiinţei, în
determinarea mecanismelor dezvoltării ştiinţei normale. T.Kuhn menţionează că
savantul, înfăptuind activitatea paraigmală, aşteptănd faptele parcă “prezise de
paradigmă”, căteodată vede ceva neaşteptat, o anomalie ştiinţifică, ce duce la
descoperiri ştiinţifice. El susţine, că majoritatea anomaliilor “obişnuite” şi
revoluţionare apar în corespundere cu regulile şi modelele de activitate, ce reiese
din paradigma dată şi că activitatea standardă paradigmală poate duce la rezultate
absolut nedeterminate, că descoperirea faptului anomalic prezintă proces
îndelungat şi foarte complicat. Cănd anomalitatea descoperirii se conştientizează,
începe etapa căutării rezolvării radicale. Descoperirea faptului anomalic este
proces, începutul căruia e legat cu tendinţa de a păstra paradigma veche, dar
terminarea – cu trecerea la o nouă paradigmă. Aceste descoperiri duc la crize
ştiinţifice şi ştiinţă extraordinară. În perioada crizei se dezvoltă ştiinţa
extraordinară, care de acum nu se supune regulilor paradigmei vechi şi încă nu
cade sub regulile paradigmei noi neformate. Criza se caracterizează printr-o
mulţime de noi atitudini, prezintă un fel de boom creator. T.Kuhn menţionează că
ştiinţei normale îi este străină filosofia creatoare, în perioada crizei înteresul faţă de
filosofie creşte brusc.
Revoluţia ştiinţifică fixează terminarea crizei, născute de descoperirea
faptului anomalic fundamental, e legată de apariţia noilor paradigme, a noi

129
probleme, metode, aprecieri, criterii, standarde şi valori absolut noi, căt şi cu un
tablou nou de studiere a naturii şi a fragmentelor ei.
Apariţia noii paradigme înseamnă schimbări radicale necumulative în două
tipuri de cunoştinţe: 1)cunoştinţe despre anumite metode de cercetare, standarde a
activităţii experimentale şi teoretice, criterii cu privire la caracterul ştiinţific şi
anumite valori; 2)cunoştinţele esenţiale pentru înţelegerea naturii, ce ne dă
informaţie despre structura lumii şi a acelor fragmente ale naturii ce se cercetează
de ştiinţă.
Compararea revoluţiilor ştiinţifice în perioadele dezvoltării normale treptate îl
duce pe T.Kuhn la problema existenţei progresului ştiinşţific, care este modelat de
el pe baza concepţiei darviniste a evoluţiei, a procesului adaptării progresive a
organismelor la mediul schimbător de existenţă. Speciile biologice sunt privite ca
anologe paradigmelor. Lupta dintre specii şi selecţia naturală e privită ca analogică
luptei concepţiilor concurente şi a comunităţilor ştiinţifice care le împărtăşesc.
Progresul ştiinţei T.Kuhn îl vede în faptul că noua paradigmă, ce a biruit, măreşte
lista problemelor ce admit rezolvare.

e)Epistemologia antropologicei filosofice a lui S.Toulmin


Examinănd epistemologia antropologiei filosofice a lui S.Toulmin vom
analiza: a)problema raţionalităţii în epistemologia lui S.Toulmin (1922-1997);
b)ideea microrevoluţiilor în concepţia lui; c)epistemologia lui ca căutare continuă a
standardelor raţionale.

În epistemologia lui S.Toulmin este analizată noţiunea de raţionalitate nu ca


construcţie obligatorie şi reglativă, dar ca structură fundamentală, ce leagă filosofia
proprie a ştiinţei cu filosofia culturii şi cu dezvoltarea societăţii ca atare.
Raţionalitatea el o priveşte ca standard de fundamentare, argumentare. Studiînd
logica fundamentării etice, S.Toulmin deosebeşte contextul fundamentării şi
contextul acţiunii etice, prezintă modelul corelaţiei dintre filosofie şi sferele

130
corespunzătoare ale activităţii etice, ştiinţifice, artistice ş.a., evidenţiază baza,
structura generală a epistemologiei lui.
Prin logică el înţelege testele aplicate la lămurirea ştiinţifică pentru a
determina valabilitatea sau rezolvarea problemelor, a determina limitele
caracterului ştiinţific al întrebării. Sub ştiinţă el înţelege o formă deosebită de
cunoştinţe raţionale: întrebări, probleme, considera că în mod obiectiv există numai
aceea ce putem percepe în mod nemijlocit sau mijlocit cu ajutorul organelor
noastre de simţ.
Dacă neopozitiviştii credeau, că sunt raţionale sugestiile , dacă ele răspund
veridicităţii şi stricteţei formal-logice, absolutizau legile logicii formale ca criterii
a raţionalitaţii ştiinţifice, iar raţionaliştii critici credeau că ele-s raţionale, dacă
răspundeau criteriilor verificabilităţii empirice, apoi S.Toulmin în lucrarea
“Filosofia ştiinţei” (1957) susţine, că epistemologia trebuie să analizeze
raţionalitatea, care se manifestă în procesele dezvoltării teoriilor ştiinţifice şi să
permită de văzut în ea acţiunea intelectului omenesc. El formulează epistemologia
ca antropologie filosofică, ca totalitatea ideelor, metodelor, modurilor de găndire,
ca căutare continuă a idealurilor şi standardelor raţionale, cu ajutorul cărora
savanţii ating înţelegerea fenomenelor, ce îmbină filosofia ştiinţei cu filosofia
culturii, astfel întroducănd practica umană în lumea esenţelor cunoscute. Această
epistemologie presupune şi un raţionalism elastic, “situaţionist”.
Analizănd sistemativitatea logică a cunoştinţelor numai ca unul din
instrumentele raţonalităţii ştiinţifice, S.Toulmin vede în raţionalitatea ştiinţifică
totalitatea ideelor, metodelor, modurilor de judecată cu ajutorul cărora savanţii
ating înţelegerea fenomenelor. El arată, că cunoaşterea ştiinţifică se dezvoltă ca
proces evolutiv de “supravieţuire” a noţiunilor în “mediul lor intelectual de
existenţă”, că e nevoie de găsit o teorie a raţionalităţii ştiinţifice mai elastică,
acomodată la comparări cu istoria ştiinţei.
El pune întrebarea: “datorită căror procese social-istorice şi proceduri
intelectuale se schimbă şi se dezvoltă, se transmit de la generaţie la generaţie
populaţiile de noţiuni şi sisteme conceptuale – metodele şi instrumentele înţelegerii

131
colective”, menţionănd că problema dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice trebuie să se
includă în contextul istoriei ştiinţei, “de la generaţie la generaţie”. Întrebănd cum
se poate judeca în mod raţional despre diferite trepte a istoriei ştiinţei în condiţiile
cănd principiile “înţelegerii umane sunt istorice schimbătoare, răspunsul îl găseşte
în admiterea “matricei social-istorice a înţelegerii umane”, care include cercetării
sociologice, culturologice, istorice, a problemei sociale şi alte branşe ale
cunoaşterii ştiinţifice cu privire la om şi societatea omenească, încercănd să treacă
de la evoluţia formaţiunilor noţionale din mediul socio-cultural la evoluţia
“corelaţiilor” psihofiziologice a acestor formaţiuni. El punea întrebarea: pe ce bază
oamenii, convinşi în caracterul schimbător a acestor “matrice”, totuşi primesc
decizii raţionale şi în corespundere cu ele acţionează, punănd problema evoluţiei
modurilor de activitate, ce au loc în legătură cu evoluţia înţelegerii.
El analizează cum autoritatea intelectuală a noţiunilor noastre îşi găseşte
sursa sa finală în matricele empirice însăşi a înţelegerii. El a formulat programul
antropologiei filosofice, la baza căruia a pus fenomenologia cunoştinţelor. În acest
program schema evoluţiei biologice, darviniste a fost folosită ca analog euristic
pentru modelarea evoluţiei “populaţiilor conceptuale”, în primul rănd, a
formaţiunilor noţionale a ştiinţei. El considera că raţionalitatea ştiinţei participă la
formarea raţionalităţii fiecărui participant la anumite procese, analizănd procesele
creaţiei ştiinţifice colective şi individuale. S.Toulmin a propus de a include în
“lumea a treia” a lui K.Popper nu numai idei, dar şi acţiunile practice ale
savanţilor, ce însuşesc, primesc şi translează aceste idei. Dar includerea practicii
umane în lumea esenţelor veşnice şi înseamnă sfărşitul veşniciei orientărilor şi
metodelor concrete.
Critica metodologiilor aprioriste şi afirmarea imaneităţii standardelor
raţionalităţii l-a dus pe S.Toulmin la problema posibilităţii existenţei şi a statutului
unor norme şi criterii de obiectivitate, progres şi raţionalitate mai generale, pe baza
cărora de evaluat dezvoltarea “la scara largă a ştiinţei”, căt şi epizoadele
transformărilor ei revoluţionare, cănd însăşi standardele contextuale relative se
înlocuiesc prin altele. Anume eşecul “logiciştilor” şi a “istoricilor” de a explica

132
raţionalitatea ştiinţei l-a adus pe S.Toulmin la o reconstrucţie pozitivă a acestor
atitudini, care ar putea evita atăt formalismul irelevant, căt şi istoricismul relativist,
să încerce să dee definire unor paternuri generale de raţionalitate, primite din
analiza sistematică a înţelegerii evoluţiei antecedente a disciplinilor ştiinţifice şi ce
ar permite compararea trans-istorică a unor concepte, judecăţi şi credinţe primite în
diferite culturi şi epoci. Pentru găsirea lor S.Toulmin considera necesară depăşirea
identificării raţionalităţii cu logicitatea. Această comparare trans-culturală necesită
părăsirea ideii unor “principii fixe şi necesare ale înţelegerii umane”, căt şi a
idealului sistemicităţii în definirea raţionalităţii. Cu aceasta este înaintată o nouă
imagine a ştiinţei, nelingvistică, în care disciplinile ştiinţifice sunt formate din
“populaţii de concepte”, care se modifică după un model evoluţionist.
Raţionalitatea ştiinţei în acest caz vizează nu trăsăturile formale ale sistemelor de
propoziţii, dar anume modul de modificare a conceptelor în faţa unor experienţe
noi, neaşteptate. El deosebeşte atăt o raţionalitate “strategică” , legată de marile
mutaţii sau reorientări a unei discipline ştiinţifice (o raţionalitate neformală), căt şi
o raţionalitate “locală”, “tactică”, ce presupune existenţa unor strategii.
Posibilitatea raţionalităţii “strategice”, pe baza căreia se compară medii culturale
diferite, au la bază ideea: măcar că oamenii au trăit în medii diferite, ei au avut de
rezolvat probleme colective, generale, dezvoltănd întreprinderi raţionale, necesare
pentru abordare într-o modalitate organizată (ea nu poate fi înţeleasă numai ca apel
la consideraţii apriorice). Dar raţionalitatea ştiinţei ca atare se constituie în
experienţă, care-i poate da o întemeiere obiectivă . Ea este permanent deschisă
revizuirii. El scrie:”deoarece experienţa noastră se acumulează mereu, ideile
noastre asupra strategiilor raţionale şi a procedurilor pentru rezolvarea problemelor
din orice domeniu sunt întotdeauna deschise reconsiderării, revizuirii şi rafinării.
S.Toulmin itenţionează nu substituirea analizei formale a ştiinţei prin cele
istoriografce , dar o regăndire istorică a metodologiei ştiinţei, căutarea punctelor de
vedere “imparţiale” nu în afara dinamicii reale a ştiinţei, a evoluţiei ei istorice.
După el aceasta se poate realiza prin punerea problemei raţionalităţii în perspectiva
conjugată a ştiinţei, dar nu numai în termenii sistematicităţii ei formale.

133
S.Toulmin s-a proniunţat cum împotriva inductiviştilor, care presupuneau că
teorile şi legile ştiinţifice pot să apară ca rezultat al generalizării empirice
(atribuind la ei şi pe pozitiviştii logici), aşa şi împotriva deductiviştilor, părtaşilor
modelului ipotetico-deductiv al teoriei (acceptat de majoritatea raţionaliştilor
critici), ce consideră că cunoştinţele empirice pot fi primite în mod deductiv din
ipotezele şi legile corespunzătoare. Analizănd crearea opticii geometrice,
S.Toulmin menţionează că nici optica geometrică, nici ecuaţiile diferenţiale cu
ajutorul cărora se formulează, de exemplu, mecanica newtoniană, nu sunt încă
teorii ştiinţifice. Ele devin ca atare numai în rezultatul unor interpretări speciale,
pentru care se crează noţiuni speciale – constructe intelectuale.
Comparănd lucrul naturalistului şi a fizicianului teoretic, el considera că
naturalistul lucrează în cheia experienţei cotidiene, descrie şi sistematizează
anumite situaţii întămplătoare cu scopul de a evedenţia în ele anumite forme
regulate. El n-are nevoie nici de constructe intelectuale, nici de tehnică deosebită
de deducţii. Fizicianul teoretic, însă, caută formele de regularitate, pe care le dă
legile ştiinţei, pe baza cărora sunt constituite teoriile. Savantul fizic face observări
în corespundere cu o anumită problemă, el nu face observaţii întămplătoare.
S.Toulmin susţine, că legile şi teoriile nu-s nici veridice, nici eronate, negănd
veridicitatea sau erorocitatea cunoştinţelor ştiinţifice, considera că ele au numai
importanţă instrumentală. El considera că teoriile şi legile ca forme ale regularităţii
şi regulative a activităţii, pentru atingerea anumitor scopuri, care se schimbă de la
epocă la epocă, se referă la realitatea obiectivă, aşa ca harta geografică la langşaft,
care arată călătorului cum trebuie să procedeze sau unde să se ducă. La fel şi
cunoştinţele primite în mod deductiv prezintă normative instructive pentru
cercetătorul care experimentează. El susţine la fel, că fiecare epocă cu premisele
sale absolute deosebite formează idealurile sale ale ştiinţei, standardele şi cerinţele
ei şi de aceea conţinutul şi caracteristicile ştiinţei se schimbă de la epocă la epocă.
De rănd cu aceasta se schimbă şi însăşi ştiinţa. El vorbea despre necesitatea creării
unei mulţimi de scheme evoluţioniste separate pentru diferite sisteme de cunoştinţe
ştiinţifice.

134
Separatismul şi pluralismul logic a lui S.Toulmin se răspăndeşte nu numai la
diferite domenii de cunoştinţe, dar şi la diferite niveluri a aceluiaşi domeniu. El
este după limitele sferei ale propriilor cercetări epistemologice, realizănd cercetări
şi în domeniul relaţiilor sociale şi istorico-culturale.
S.Toulmin în articolul “Revoluţia conceptuală în ştiinţă” opune concepţia sa
concepţiei lui T.Kuhn, menţionănd că el neagă prezenţa înlocuirii în istoria ştiinţei
a etapelor evoluţioniste a ştiinţei cu revoluţii ştiinţifice, că ideea revoluţiei
ştiinţifice prezintă o simplificare. El considera că fiecare descoperire ştiinţifică,
fiecare inovaţie prezintă o microrevoluţie, că întreaga istorie a ştiinţei în anumit
sens reprezintă un proces de înlocuire a microrevoluţiilor una cu alta. În cercetarea
generală acest proces se modelează ca dezvoltare evoluţionistă cu un număr mare
de mutaţii. O trăsătură specifică a evoluţionismului toulminist este şi negarea
caracterului progresiv al evoluţiei.
Analizănd în analogie cu lupta dintre specii pentru existenţă, S.Toulmin
vorbeşte despre adaptarea mai mare sau mai mică a ştiinţei la condiţiile sociale
schimbătoare, menţionănd că despre progres se poate de spus numai în mod
convenţional. Spre deosebire de T.Kuhn S.Toulmin nu analizează noţiunea de
paradigmă ca formaţiune intelectuală deosebită, cercetănd-o ca sinonim a
noţiunilor de “ideal” şi “standard”. Funcţia principală a paradigmelor el o vede în a
lămuri, analizănd problema explicaţiilor şi a previziunilor ştiinţifice pe exemplul
astronomiei Orientului şi a Greciei Antice. El scrie: astronomii babilonieni se
bazau pe experienţa mare a observărilor empirice, puteau precis face preziceri a
eclipselor de lună şi de soare cu toate că ei nu puteau să le lămurească. Gănditorii
ionieni, din contra, nu puteau prezice aşa fenomene, dar puteau face o serie de
lămuriri. El consideră că principala funcţie a ştiinţei este lămurirea şi nu
previziunea. Vorbind despre standarde, idealuri şi paradigme, el are în vedere, în
primul rănd, standardele lămuririi, ce se constituie în limitele premiselor absolute a
unei sau altei epoci culturale. Toate componentele ştiinţei: teoriile, metodele,
faptele ş.a. erau apreciate de el numai din punct de vedere a posibilităţii de a primi
lămuriri adecvate. Evoluţia ştiinţei el o analiza ca evoluţia structurilor de lămurire

135
în limitele tradiţiilor date, condiţionată de idealurile, standardele şi paradigmele
primite în comunitatea ştiinţifică dată. S.Toulmin vorbeşte despre programe ,
tradiţii, despre înţelegerea şi lămurirea ştiiţifică a lumii.
În lucrarea “Înţelegerea umană” S.Toulmin expune cel mai deplin concepţia
evoluţionist-biologică, realizănd sinteza a trei idei fundamentele: a raţionalismului,
a evoluţionismului şi a funcţiilor de lămurire a ştiinţei. Analizănd problema
raţionalităţii, S.Toulmin se delimitează atăt de absolutivismul raţional, ce admitea
o raţionalitate neschimbată, legată străns de logică şi matematică, aşa şi de
relativismul raţionalist, ce recunoştea un număr nelimitat de diferite raţionalităţi.
Către sfărşitul anilor 70 a sec. XX S.Toulmin a încercat să prezinte întregul
proces al dezvoltării filosofice şi a ştiinţei ca proces de raţionalitate continuă
evoluţionistă a activităţii intelectuale, care a permis de a califica concepţia lui nu
numai ca panevaluţionism, dar şi ca panraţionalism. Ştiinţa o analizează at[t ca
disciplină intelectuală, căt şi ca institut profesional. El cercetează ştiinţa ca
întreprindere intelectuală, obiectul căreia sunt “populaţiile” de concepţii,
procedeele de rezolvare, care se stabilesc în limitele unui ideal general, adică a
raţionalităţii, ce apare în mod istoric în anumită cultură. În anii 80 S.Toulmin a
încercat să extrapoleze concepţiile evoluţioniste şi asupra învăţăturilor
cosmologice. Dezvoltarea stiinţei ca populaţie de concepte, probleme, scopuri şi
proceduri de cercetare, considera el, se realizează în regimuri diferite în
dependenţă de nivelul analizei. La nivelul principiilor şi conceptelor în limitele
unei discipline întregi această dezvoltare se realizează treptat, continual. În
interiorul disciplinei sunt posibile salturi sau microrevoluţii şi aici dezvoltarea e
descontinuă, asemănătoare anumitor mutaţii în limitele populaţiei. Analizănd
disciplina ca totalitate de teorii, prezentate în forma populaţiilor de concepte,
scopuri, consideră S.Toulmin, se poate observa o anumită independenţă şi chiar
inconsistenţă a teoriilor înlăturate din timp în timp în mersul hibridizării
intelectuale.
Problema, considerată ca dominantă a raţionalităţii ştiinţifice, e definită de el
ca: “problemă ştiinţifică = idealul de lămurire minus capacitatea trecătoare de a o

136
rezolva.” “Sursele problemelor ştiinţifice”, constată S.Toulmin, sunt în
interacţiunea istorică a dispoziţiilor savantului cu lumea naturii pe care el o
cercetează. Problemele apar atunci c[nd idealurile noastre intră în conflict sau cu
natura, sau cu ele însuşi, considerănd, că problemele conceptuale apar nu din
compararea propoziţiilor cu observaţiile, dar din compararea ideelor cu experienţa.
Studiul populaţiei problemelor ca dominanta în sistemul altor populaţii cognitive îl
duce pe S.Toulmin la concluzia, că istoria ştiinţei poate fi reconstruită ca
genealogie a problemelor, evedenţiînd probleme formale, empirice şi conceptuale.
Rezolvarea problemelor formale, după el, duce la reorganizarea formalismului,
adică a aparatului simbolic al ştiinţei, a celor empirice – contribuie la extrapolarea
modelelor, la lămurirea a noi fenomene, sau la adaptarea mai bună a conceptelor şi
teoriilor existente, iar a celor conceptuale - duce la crearea a noi concepţii, ce au
sens de conţinut principal şi înseamnă completarea concepţiei cu o altă populaţie.
Studiul acestor procese, bazate pe cercetarea genealogiei problemelor şi constituie
conţinutul istoriei intelectuale a ştiinţei.
Programul istorico-ştiinţific a lui S.Toulmin poate fi formulat ca: 1)ştiinţa
poate fi analizată şi înţeleasă numai pe baza teoriei darviniste a evoluţiei, pe calea
simplei transferări a principiilor ultimei din sfera biologică în sfera social-
intelectuală; 2)pentru a urmări evoluţia ştiinţei trebuie de studiat urmările
dispoziţiilor metodologice şi mecanismele atăt a selecţiei naturale, căt şi a selecţiei
artificiale (“selecţia formală”); 3)noţiunea de bază a metodologiei istoriei ştiinţei
este noţiunea de raţionalitate evoluţionistă; 4)dezvoltarea ştiinţei e însoţită nu de
revoluţii radicale, dar de microevoluţii, care-s legate cu fiecare descoperire aparte
şi-s analogice schimbărilor individuale sau mutaţiilor; 5)dezvoltarea ştiinţei se
realizează ca desfăşurarea unei serii de probleme, determinate în mod situaţional,
sau a scopurilor puse; 6)concepţiile, teoriile şi procedeele de lămurire se apreciază
nu ca veridice sau eronate, dar în termenii adaptării la mediul înconjurător, ca
cămp intelectual de probleme; caracterul adecvat al teoriilor şi ipotezelor faţă de
mediu se apreciază de pe poziţiile fenomenelor ce le lămureşte şi a sarcinilor
rezolvate; 7)istoria intelectuală a ştiinţei e paralelă şi parţial se intersectează şi se

137
completează de istoria disciplinilor ştiinţifice intelectuale, care la fel se supune
legilor evoluţiei biologice; 8)ştiinţa e privită ca o întreprindere raţională colectivă,
care nu are monopol asupra raţionalităţii; 9)faptul decisiv a selecţiei
intrudisciplinare este elita ştiinţifică – colegiul de judecată a autorităţilor;
10)răspăndirea ideelor ştiinţifice, a concepţiilor şi problemelor se realizează în
forma diferitor trepte şi a occulturalizărilor; 11)evoluţia ştiinţei trebuie să ee în
consideraţie istoria “ecologiei intelectuale”, inclusiv premisele absolute, bazele
filosofice şi alte fenomene general-culturale.
Astfel, cum S.Toulmin şi T.Kuhn, ca părtaşi ai concepţiei paradigmale în
dezvoltarea ştiinţei, aşa şi K.Popper, I.Lacatos ş.a., ca adepţi ai concepţiei
raţionalismului critic, promovează concepţii postpozitiviste, propunănd şi noi
forme de raţionalism, spre deosebire de raţionalismul logicist a lui R.Carnap şi a
altor neopozitivişti.

§ 3. Epistemologiile neoraţionaliste

Aproape de structuralismul static şi cel situaţionist,dupa atentia acordată


studierii relaţiilor dintre elementele structurale (dar, anume, prin aplicarea
schemelor teoretice ale savantului), este situat neoraţionalismul,ce poate fi numit si
structuralism dinamic, ce reprezintă un curent influient în folosofia şi logica
ştiinţei.El a apărut în anii ‘60 ai sec.XX,analizănd rolul raţiunii omeneşti în
dezvoltarea filosofiei şi a ştiinţei, aprofundănd în acelaşi timp şi analiza
problemelor metodologice.
Secolul XX, şi în special jumătatea a doua a lui, e însemnat prin ruperea
reprezentărilor tradiţionale a ştiinţei, apariţia a noi disciplne ştiinţifice şi a noi
cercetări epistemologice. Ruperea bazelor cunoştinţelor natural-ştiinţifice, ce s-a
realizat în această perioadă, a necesitat şi o aprofundare a problemelor
metodologice a ştiinţei.
In secolul XX de rănd cu postpovitivismul a activat şi neoraţionalismul, ce a
analizat rolul raţiunii omeneşti în dezvoltarea ştiinţei. Epistemologiile

138
neoraţionaliste se preocupau de înţelegerea şi explicarea creşterii cunoştinţelor,
admiţănd un subiect activ, constructor de cunoştinţe, un adaos subiectiv la procesul
cunoaşterii. Epistemologiile neoraţionaliste analizează ştiinţa contemporană ,
pentru care ca particularitate distinctivă poate fi numită caracterul ei operaţional.
Ele prezintă o reinterpretare a esenţei congnoscibile a caracterului operaţional a
ştiinţei zilelor noastre.
În cadrul epistemologiilor neoraţionaliste cele mai influiente,dupa părerea
noastră sunt: a)Epistemologia istorica, a supraraţionalismului lui G.Bachelard;
b)Epistemologia” deschiderii la experienţă « a lui F.Gonseth;  c)Epistemologia
genetica,a constructivismului dialectic a lui J.Piaget; d)Epistemologia
neoraţionalistă umană a lui A.Koyre şi G.. Canguillem.

a)Epistemologia istorică,a supraraţionalismului lui G.Bachelard

Expunănd epistemologia istorică, a supraraţionalismului a lui G. Bachelard


(1884-1962), vom analiza: a) raţionalitatea artificială şi materialismul tehnic,
caracterul uman al ştiinţei; b) spiritul ştiinţific contemporan ca treaptă superioară a
dezvoltării găndirii ştiinţifice; c) epistemologia istorică, a supraraţionalismului a
lui G. Bachelard, apariţia şi dezvoltarea ei.
Epistemologia istorică a supraraţionalismului a lui G. Bachelard, prezintă o
încercare de a crea aparatul noţional ce ar fi dat posibilitatea de a descri
condiţionarea cunoaşterii de contextul istoric, dependenţa potenţiilor cunoştinţelor
ştiinţifice de structurile conceptuale ale găndirii ca product al dezvoltării istorico-
culturale a omenirii. In ea progresul ştiinţific e analizat în legăturile lui cu cultura
umană, cu reprezentările ei despre formele istorice de căpătare, transmitere şi
transformare a productelor activităţii spirituale. G. Bachelard consideră, că calea
propusă de teorie, în special în ştiinţele "experimentale", într-o măsură mai mare
devine şi calea creării, în sensul creării bunurilor materiale, unindu-se cu
producerea, industria. Are loc "obiectivizarea" şi "materializarea" schemelor
teoretice a savantului, sau a anumitor momente aparte a acestor scheme.

139
Examinănd problema practicii ştiinţifice, el scrie, că spiritul ştiinţific trebuie
să se formeze împotriva a ceea ce este în noi şi în afara noastră. Spiritul ştiinţific
nu se poate instrui în faţa Naturii, decăt purificănd substanţele naturale şi ordonănd
fenomenele impure. Vorbind despre devalorizarea constantă a naturalului, el
menţionează că interesele şi grijile naturale nu mai prezintă astăzi baza afectivă a
culturii ştiinţifice. Analizănd raportul fenomenologic - fenomenotehnic, el
menţionează, că în fenomenotehnică nici un fenomen nu apare în mod natural, nici
un fenomen nu este de prim aspect. Nici unul nu este dat. Trebuie să-1 constitui şi
să-i citeşti caracterele indirect cu o conştiinţă totdeauna trează a interpretării
instrumentale şi teoretice. Fenomenotehnica, susţine G. Bachelard, exprimă
caracterul realizat al găndirii ştiinţifice, raţionalismul aplicat, trecerea de la o
ştiinţă a faptelor la o tehnică a efectelor, înţelegerea comună a ideii de experienţă
printr-o apreciere a funcţiei instrumentelor (în care se materializează teoriile) în
producerea conceptelor ştiinţifice. Prin puterea raţională şi tehnică a omului se
crează o natură superioară celei naturale. Examinănd intersubiectivitatea cercetării,
destinate creării, difuzării şi discutării ideilor ştiinţifice, el vorbeşte despre
identitatea spiritului în diversele sale cunoştinţe, ce duce la metode fundamentate
garantate.
G. Bachelard susţine că nu natura pune la dispoziţia chimismului substanţe
pur chimice, dar el singur le pregăteşte, conducăndu-se de imaginaţii teoretice,
găndind moduri tehnice de pregătire a lor. In lucrarea "Noul spirit ştiinţific" G.
Bachelard susţine, că noţiunile şi metodele, toate acestea-s funcţii ale
experimentului: întreaga găndire ştiinţifică trebuie să se schimbe în faţa noului
experiment. lar în lucrarea "Activitatea raţionalistă şi fizica contemporană" G.
Bachelard menţionează, că "ştiinţa de azi e în mod hotărît artifîcială, în sensul
cartezian al acestui termen. Eu rup cu natura, ca să construiesc lumea tehnică. Ea
construieşte realitatea, alege materia, dă finalitate forţelor răzleţe. Construirea
purificarea, concentrarea dinamică - iată activitatea umană, iată activitatea
ştiinţifică - spiritul în cultura ştiinţifică mai mult nu se teme de artificialitate -
Raţiunea în cultura ştiinţifică ne e luminată mai mult cu lumina naturalului".

140
Examinănd problema realităţii obiective, G. Bachelard scrie: "Ştiinţa nu
corespunde lumii pe care trebuie să o descrim: Ea corespunde lumii pe care
trebuie să o construim. Noţiunea elastică a obiectivităţii cedează locul unei noi
filosofii, filosofia anterioară trebuie reformată. El afirmă, că din punct de vedere a
fizicii contemporane corpurile nu au mai mult dimensiuni absolute, care lor li se
pot atribui, lor li se pot prescri numai ordinea generală. El la fel menţionează, că
revoluţia epistemologică, ce are loc în microfizică, duce la aceea ca să înlocuim
fenomenologia cu nomenologia, adică organizarea obiectelor găndirii. Obiectele
găndirii devin obiecte ale experienţei tehnice, a experimentului pur experimental,
că corpusculele se află la hotarul invenţiei şi a descoperirii, unde acţionează
raţionalismul aplicat, ca operănd cu obiectele fizicii contemporane noi ne aflăm în
faţa noii naturi, în faţa naturii instrumentale şi găndite de modul uman în limitele
istoriei umane.
G. Bachelard analizează şi caracterul "uman" al ştiinţei (şcoala, cartea,
"oraşul" savanţilor), menţionănd, că artificial este nu numai obiectul activităţii
ştiinţifice, dar şi subiectul ei. El susţine că necesitatea obiectivă a existenţei
intersubiective a ştiinţei eliberează filosofia ştiinţei de orişice problematică
individuală. In lucrarea "Activitatea raţională a fizicii contemporane" el scrie:
„Urmănd ştiinţe contemporane noi am lăsat natura cu aceea ca să întrăm în fabrica
fenomenelor. Obiectivitatea raţională, obiectivitatea tehnică, obiectivitatea socială
- iată de acum înainte trei caracteristici legate una cu alta. Dacă scăpam din vedere
măcar una din aceste caracteristici a culturii ştiinţifice contemporane riscăm să
nimerim în domeniul utopiei, trebuie de încercat de a formula sinteza acestor trei
caracteristici".
Analizănd istoria ştiinţei ca o linie frăntă şi chiar în unele puncte ca
discontinuă, G. Bachelard în lucrarea "Raţionamentul aplicat" constată că dacă nu
există în esenţa experiment hotărîtor, capabil măcar să dezmintă o anumită teorie,
apoi cu atăt mai mult nu poate exista experiment, capabil odată şi pentru totdeauna
să o confirme şi deci găndirea ştiinţifică se află în stare de reorganizare
permanentă. Susţinănd că în istoria ştiinţei în plan epistemologic putem evidenţia

141
trei etape, G. Bachelard formulează "legea celor trei stadii", consideră că putem
vorbi de trei stări ale spiritului ştiinţific: 1) starea concretă, preştiinţifică (de la
antichitate pănă în sec. 18), cănd spiritul operează ce imagini primare a
fenomenelor, prezentănd simultan unitatea lumii şi varietatea ei; spiritul se sprijină
pe experienţa cotidiană şi generalizarea ei; 2) starea concret-abstractă, a spiritului
ştiinţifîc, ca fenomen legat în mod istoric de epoca modernă, ce se formează în
rezultatul revoluţiei ştiiţifice a sec. 16-17, legată de distrugerea piedicilor
fundamentale epistemologice (a substanţialismului, teologismului, animismului,
generalizării experienţei etc.) şi formării noului "cămp al probabilităţilor", fonului
cultural, metodologic, conceptual, structural al dezvoltării cunoştinţelor; la această
etapă cunoştinţele preştiinţifice se transformă în cunoştinţe ştiinţifice, apare
"spiritul ştiinţific"; la această etapă încă se păstrează credinţa în originea empirică
a cunoştinţelor, cănd spiritul cheamă în ajutorul experimentului schemele
geometrice; spiritul se bazează pe filosofia simplităţii, spiritul e mai convins în
abstracţiile proprii cu căt mai clar aceste abstracţii sunt prezentate de imaginile
senzoriale: 3) starea abstract-abstractă a "noului spirit ştiinţific" (după apariţia
teoriei relativităţii lui A. Einsten şi pănă în zilele noastre, cănd spiritul, după
dorinţă, însuşeşte informaţia primită de percepţii din spaţiul real, ruptă de
experienţa nemijlocită şi evident polemică în raport cu realitatea primită,
permanent necurăţată, totdeauna neoformată, cănd Einstein a revizuit noţiunile
clasice de lungime şi simultaneitate), pe aceasta etapă G. Bachelard o leagă cu
crearea teoriei relativităţii şi schimbările în stilul găndirii ştiinţifice, chemate de
noua revoluţie în ştiinţele naturale, înlăturarea deplină a empirismului rămas a
spiritului ştiinţific (stadiul "abstract abstract") şi refuzul de la tendinţa de a primi
adevăruri definitive.
Stihia noului spirit ştiinţific, considera G. Bachelard, este dialectica care
reflectă: 1) caracterul contradictoriu al găndirii savantului, în care se admite
posibilitatea teoriilor alternative a unuia şi aceluiaşi fenomen (teoria corpusculară
şi ondulatorie a undelor electromagnetice), 2) dezvoltarea constantă a
reprezentărilor ştiinţifice, imposibilitatea rezolvării definitive a problemelor

142
ştiinţifice. In lucrarea timpurie "Noul spirit ştiinţific" G. Bachelard se pronunţă ca
părtaş a înţelegerii discontinuale a dezvoltării ştiinţifice. El susţine, că istoria
ştiinţelor naturale ne vorbeşte despre caracterul istoric al spiritului ştiinţific,
existenţa în dezvoltarea lui a salturilor şi a cotiturilor revoluţionare. El scrie, că
filosofia e slăbită de puteri împotriva a doua obstacole epistemologice contrare ce
stau la leagănul oricărei găndiri generale şi nemijlocite. Ea apreciază sau apriori
sau aposteriori şi demonstrează incapacitatea de a înţelege valorile epistemologice
a lor, a experimentului şi raţionalului, a trecerilor cu care necontenit operează
găndirea ştiinţifică contemporană: negarea a fiecărei din aceste cuceriri ale găndirii
ştiinţifice de teoriile şi reprezentările ulterioare.
G. Bachelard insista asupra rupturii adănci dintre cunoştinţele ştiinţifice şi
cele cotidiene. El susţine că cunoştinţele ştiinţifice nu au apărut în rezultatul
generalizării experienţei cotidiene. Ele-s rezultatul negării ei. În procesul acestor
negări are loc transformarea multor reprezentări cotidiene şi în mod radical se
schimbă însăşi structura cunoaşterii. El vede cauza caracterului neştiinţific al
alchimiei în crearea acestei concepţii, dispoziţia metodologică fiind orientată
anume la generalizarea experienţei cotidiene. Apariţia ştiinţei e legată de
înlăturarea generalizărilor necritice a experienţelor cotidiene, cu distrugerea
"piedicilor" epistemologice, ridicate de însăşi raţiunea umană la treapta
preştiinţifică a dezvoltării ei. El consideră, că cunoştinţele veridice apar nu pe baza
generalizărilor experinenţei, dar pe calea corectării greşelilor "specificului
preştiinţific", modificării stilului de găndire "transformării însăşi a începuturilor
cunoaşterii. Ruptura dintre cunoaşterea cotidiană şi cea ştiinţifică este aşa de
evidentă, că ele nu pot fi cuprinse de una şi aceeaşi filosofie. Empisimul este
filosofia care a aderat la cunoaşterea cotidiană, iar cunoaşterea ştiinţifică e legată
de raţionalism, constată el în lucrarea "Materialismul raţional".
G. Bachelard consideră, că începănd cu această dată raţiunea înmulţeşte
opţiunile sale, desparte şi din nou construeşte noţiunile fundamentale şi crează o
serie de noţiuni îndrăzneţe. Aceasta-i starea "noului spirit ştiinţific". Şi dacă în
starea preştiinţifică există empirism primar, nu există nici teorie, nici experiment în

143
sensul întreg al cuvîntului (aici cercetătorul are totdeauna mai multe răspunsuri
decăt întrebări). Ca modele tipice de pseudoteorii a perioadei preştiinţifice, el
considera învăţătura despre lichidele electrice şi cea cu privire la flogiston, apoi în
perioada ştiinţifică a raţionalismului aplicat se formează experimentul, îmbinat cu
reprezentări teoretice.
Apar mari schimbări. Începe să se înlăture ruptura dintre găndire şi empirie,
care n-are nimic comun cu cercetarea întîmplătoare. Schemele raţionale se
analizează aici nu ca ipoteze de lucru, ca ipoteze pentru cunoaştere, dar apar în faţa
savantului ca trăsături ale structurii lumii, ca fundament al adevăratelor cunoştinţe
despre lume. Ştiinţa înaintează şi încearcă să îndeplinească programul
epistemologic al lui Descartes, la baza tabloului lumii punăndu-se teze "simple şi
evidente", peurmă se realizează complexitatea empiricului - concretului pe calea
deducerii formale a ei din simplu.
Lumea fenomenelor complexe se deduce din presupusele baze simple şi
astfel se aplică în mod raţionalist. Raţionalismul newtonian, scrie G. Bachelard în
lucrarea "Filosofia noului", dirijează cu întreaga fizică matematică a sec. XIX.
Elementele luate în calitate de fundamente - spaţiul, timpul, masa absolută - în
toate construcţiile rămăn elemente simple şi deosebite, totdeauna congnoscibile,
constată G. Bachelard. Tot ce se măsoară poate şi trebuie să se ţină pe aceste baze
metrice. Raţionalismul ştiinţific, ce a existat pănă la începutul sec. XX, susţine el, a
fost asemănător celui filosofic, sau direct identic lui în acel raport, că se construia
ca sistem filosofic închis, bazat pe legăturile fundamentale (noţiuni) elementare
(adică absolut simple), care dictează cerinţele sale: şi măsurării şi experimentării.
In continuare G. Bachelard scrie: dar iată începe epoca începută de era
relativităţii, cănd raţionalismul relativ închis în concepţiile kantiene şi neokantiene
a început să se descopere. Acest proces se reprezintă de G. Bachelard ca revoluţie
epistemologică, îndreptată împotriva metodologiei carteziene. El vede esenţa
acestei revoluţii în revizuirea noţiunilor şi a principiilor fundamentale. Revoluţia
epistemologică (fiindcă s-a descoperit nu numai atomul fizic ca obiect empiric, s-a

144
descoperit raţionalismul închis pănă acum) a refuzat de la postularea bazelor
"simple" şi absolute, a existenţei şi cunoştinţelor.
El arătă, că în limitele epistemologiei carteziene obiectul cercetării se
prezintă ca ceva indiferent faţă de activitatea cognitivă a subiectului, ca copiere de
către observatorul stăruitor (fie că şi observarea se realizează cu ochii raţiunii) a
interlegăturii simple a elementelor şi relaţiilor simple dintre aceste elemente.
Ştiinţa nouă pe calea analizei complectează noţiunile fundamentale a construcţiilor
raţionale, le face armă a inducţiei specifice ce deloc nu seamănă cu inducţia
empiristă a lui F. Bacon. In ştiinţa contemporană cunoaşterea deloc nu se mişcă de
la simplu la compus, dar în direcţie inversă. In lucrarea "Noul spirit ştiinţific" G.
Bachelard scrie, că găndirea ştiinţifică e principal dialectică, ea de odată simplifică
realitatea şi complică sugestiile. El susţine, că o aşa inversie a mişcării precedente
a găndirii ştiinţifice prezintă rezultat al orientării finalist - practice a ştiinţei
contemporane. El consideră, că "atomii raţionali" a noii ştiinţe, găsind interpretarea
obiectuală concretă în experiment şi observaţii, special găndite şi construite, din
nou se "simplifică" se dezmembrează în sugestii teoretice. Conţinutul spaţio-
temporal a teoriei relativităţii în aplicaţiile sale concrete din nou se
"'dezmembrează" în "spaţiu" şi "timp" aparte. Masa relativistă e capabilă să se
"transforme" în masă constantă tradiţională cu oricare mărime dată. Dualismul
corpuscular-ondulatoriu al microobiectului se "dezmembrează"" în instalaţii
experimentale complementare unul altuia şi în diferite descriari teoretice.
Pentru G. Bachelard construcţiile teoretice sunt numai mijloace de
reproducere mintală a materialului experimental-observabil. G. Bachelard a
examinat cunoaşterea în mişcare, ca o varietate a creării continue: vechiul
lămureşte noul şi-1 asimilează. Şi invers, noul continuă vechiul, reorganizîădu-1.
Faptele observării, sau legate ,sau absolut răzleţe, constată el, pot descoperi o
anumită ordine numai pe calea "inventării' schemelor raţionale.
Apreciind problema revoluţiei ştiinţifice ca problemă psihologică, G.
Bachelard scrie că condiţiile logice primite de toţi filosofii şi înscrise în însăşi
regulile limbii, nu au nici un impuls pozitiv în dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice.

145
Noi trebuie să luăm asupra noastră un risc mai mare ,decăt vrem să primim mutaţii
ale raţionalităţii. Cunoştinţele ştiinţifice prezintă delogizarea celor vechi, lafel şi
negarea lor. Aşa negări sunt cunoscute pentru toată dezvoltarea ştiinţei: în locul
geometriei euclidiene vine cea neeuclidiană: în locul mecanicii newtoniene clasice
- cea relativistă, neclasică; însfărşit, în locul epistemologiei carteziene - cea
necarteziană. În fiecare din aceste cazuri se revede o totalitate de noţiuni
fundamentale a sferelor corespunzătoare de cunoştinţe. Se construieşte un sistem
nou teoretic. El atrage atenţie şi la structura multicomponentă a ştiinţei şi
corespunzător la diferiţi factori ce influienţează la formarea stilului găndirii
ştiinţifice. El a fixat caracterul esenţial social al ştiinţei. A încercat să dee o
interpretare a revoluţiei ştiinţifice ca cotitură epistemologică, ce îmbină în el
momente a continuităţii şi negării trecutului. Apreciind caracterul revoluţionar şi
"artificial” al experimentului ştiinţific, G. Bachelard a demonstrat momentul
complex al procesului de cunoaştere în opunere cu concepţia cunoaşterii
primite ca reflectare a obiectului. La fel el a făcut încercarea de a analiza
interacţiunea conceptelor filosofice cu teoriile natural-ştiinţifice. El a evidentiat şi
unele componente psihologice ale activităţii ştiinţifice.
Menţionăm că doctrina raţionalistă a lui G. Bachelard a apărut pe baza
tendinţei autorului de a arăta caracterul cunoaşterii ştiinţifice, dialectica dezvoltării
ştiinţifice în legătura ei cu logica şi metodologia activitătii ştiinţifice. El scrie, ca
cunostintele stiintifice opereaza "realitatea tehnică", care prezintă product al
activităţii umane şi care singura în puterea acestei circumstanţe poate fi obiect al
cunoştinţelor ştiinţifice.
Elaborănd tezele principale ale epistemologiei sale, punăndu-şi sarcina de a
realiza o adevărată revoluţie în teoria cunoaşterii, ce ar răspunde sarcinilor ştiinţei
contemporane, G. Bachelard formulează tezele principale ale epistemologiei sale
de pe poziţiile unui nou raţionalism. Opunănd concepţia sa conceptiilor existente
cu privire la construcţiile filosofice, el menţionează că filosoful vrea să înţeleagă
noul ce apare în ştiinţă cu ajutoml principiilor vechi. În lucrarea "Materialismul
raţional" el scrie că "ştiinţa nu are filosofia pe care o merită", considera că pentru

146
înţelegerea esenţei raţiunii e necesar de cercetat la fel şi momentele sociale,
psihologice. Despre faptul că ştiinţa trebuie analizată ca fenomen esenţial istoric el
scrie şi în lucrarea "Destinaţia ştiinţifică şi sufletul omului". Expunănd
caracteristica generală a găndirii ştiinţifice şi a dezvoltării ştiinţei, el vorbeşte
despre un nou raţionalism, despre faptul că spiritul ştiinţific trebuie de definit ca
spirit în devenire, iar istoria ştiinţei ca autodevenire omenească. El considera,că
omul contemporan se află nu în faţa ştiinţei, dar în ştiinţă în devenirea ferbinte a ei,
în accelerarea devenirii umane, care, fară îndoială, este una din cele mai dramatice
caracteristici a timpului nostru. Începutul istoric, considera el, e legat de tendinţa
de a cunoaşte. Cunoştinţele prezintă anumiţi factori vitali pentru om, iar apelarea la
trecut este sursa ideilor ştiinţifice noi. Ideile noi se prezintă ca o reorganizare a
celor vechi. În lucrarea "Vocaţia ştiinţifică" G. Bachelard menţionează, că "noua
găndire descoperă posibilităţi, pe care metodele anterioare nu le puteau percepe".
El vorbea despre cerinţa savantului de creaţie ca o calitate distinctivă a savantului
contemporan.
Caracteriănd găndirea filosofică ca atare, G. Bachelard în lucrarea
"Raţionalismul aplicat" caracterizează raţionalitatea ca moment hotărîtor al
găndirii ştiinţifice, analizează raţionalismul ca filosofie dominantă, ca filosofie a
maturităţii ştiinţifice. lar în lucrarea "Noul spirit ştimţific" el scrie, că viitorul
epistemologic "duce de la raţional la real şi nici într-un caz nu invers, cum ne
învaţau toţi filosofi, începănd de la Aristotel şi terminănd cu Bacon. El consideră
că nu există continuitate în teoria cunoaşterii, între cunoaşterea comună şi cea
ştiinţifică, că cunoaşterea comună ca experienţă primă, necritică prezintă obstacol
şi "demolarea" ei prezintă condiţie importantă pentru cunoaşterea ştiinţifică, pentru
epistemologie. G. Bachelard susţine că ştiinţa contemporană e în mod hotărît
artificială în sensul cortezian a acestui termen. Ea rupe cu natura ca să construiască
tehnica, ea construieşte realitatea. Spiritul în cultura ştiinţifică mai mult nu se teme
de artificialitate. El scrie, că ştiinţa nu corespunde lumii pe care trebuie s-o
descrim, ea corespunde lumii pe care trebuie s-o construim. Revoluţia
epistemologică duce la înlocuirea fenomenologiei cu noumenologia, adică

147
organizarea obiectelor găndirii. El susţine, că artificial este nu numai obiectul
activităţii ştiinţifice, dar şi subiectul ei, analizează obiectivitatea raţională, tehnică
şi socială. Istoria ştiinţei el o prezintă nu ca pe o curbă continuă, dar ca pe o linie
frîntă şi în unele puncte chiar discontinuă. Revoluţia ştiinţifică el o prezintă şi ca
o generalizare şi ca negare a cunoştinţelor vechi. El vorbeşte despre apariţia
geometriei neeuclidiene, mecanicii neclasice relativiste, epistemologiei
necarteziene, consideră că epistemologia ştiinţifică poate fi construită numai pe
materialele istoriei ştiinţei. El arătă că cunoştinţele veridice apar nu pe calea
generalizării experienţei, dar pe calea corectării greşelilor spiritului preştiinţific,
modificării stilului de găndire, "transformării însăşi a începuturilor cunoaşterii". El
vorbeşte chiar de faptul, că ruptura dintre cunoaşterea cotidiană şi cea ştiinţifică
este în faptul că ele nu pot fi cuprinse cu una şi aceeaşi filosofie. El considera, că
empirismul este o filosofie a cunoaşterii cotidiene, iar raţionalismul - a celei
ştiinţifice. G. Bachelard susţine că filosofia trebuie înţeleasă ca o filosofie deschisă
pentru ca ea să fie adecvată găndirii ştiinţifice, menţionănd că fiecare ipoteză,
fiecare problemă, fiecare experienţă, fiecare ecuaţie ar reclama filosofia sa: O aşa
filosofie a detaliului epistemologic ar fi o filosofie ştiinţifică diferenţială,
simetricul filosofiei integrale a filosofilor. El vorbeşte şi despre profilul
epistemologic a diferitor noţiuni.
In continuare polifilosofismul lui este prefăcut sub forma unor dialoguri.
Filosofiile cunoaşterii ştiinţifice el le ordonează, plecănd de la raţionalismul aplicat
şi materialismul tehnic la formalism, convenţionalism şi idealism, pe de o parte , şi
pozitivism, empirism şi realism, pe de alta, analizănd două perspective de divizare
a găndirii ştiinţifice. El se ridica împotriva filosofilor ce mai considerau încă
materialismul ca o filosofie simplistă. El menţionează, că dacă urmărim evoluţia
actuală a cunoştinţelor ştiinţifice, rapiditatea cu care se multiplică şi se diversifică
problemele, înfăţişate de ştiinţele despre materie, observăm că materialismul
ştiinţific în detaliul găndurilor sale exacte, este pe cale să devină “filosofia cea mai
complexă şi cea mai variabilă”. G Bachelard considera,că găndirea ştiinţifică nu
urmează pasiv după datele empirice, nu are putere absolută în privinţa organizării

148
lor. Spiritul ştiinţific contemporan prezintă treapta superioară a dezvoltării
găndurilor ştiinţifice. Constatănd că problema metodologică (epistemologică) a
corelaţiei dintre empiric şi teoretic e străns legată cu problema istorică a
continuităţii şi discontinuităţii dezvoltării ştiinţifice, el susţine, că “istoria ştiinţei e
imposibilă fără problemele teoriei cunoaşterii ştiinţifice şi epistemologia poate fi
numită “istorică”, construită pe materialul istoriei ştiinţei. Luănd în consideraţie
pluralismul istoric şi structural al disciplinilor ştiinţifice, el examinează probleme
metodologice ale anumitor ştiinţe aparte, analizănd filosofia chimiei, sau a
matematicii, vorbind despre materialismul chimic ,sau” raţionalismul electric”,
care constituie crengi puternice ale arborelui epistemologiei lui.
Astfel, G. Bachelard a încercat să creeze aparatul noţional, care ar fi dat
posibilitate de a desrie condiţionarea cunoaşterii de contextul istoric, dependenţile
potenţilor cunoştinţelor ştiinţifice de structurile conceptuale ale găndirii ca product
al dezvoltării istorico-culturale ale omenirii. Deci, progresul ştiinţific e imposibil
de găndit în afara legăturilor cu cultura umană în genere, în afară reprezentărilor
despre formele istorice de acumulare, transmitere şi transformare a productelor
activităţii spirituale. Dar, alegănd calea dialectică de analiză a dezvoltării ştiinţei şi
a metodologiei găndirii ştiinţifice, G. Bachelard a rămas neconsecvent în realizarea
acestei intenţii.
Şi totuşi concepţia sa epistemologică a adus un prinos vădit în elaborarea
unui şir de probleme ale filosofiei şi metodologiei ştiinţei, ale epistemologiei
ştiinţei contemporane.

b)Epistemologia « deschiderii la experienţă » a lui F. Gonseth.

Analizănd epistemologia ”filosofiei deschise” a lui F. Gonseth (1890-1975)


ne vom opri la studierea: a) rolului situaţiilor cognitive în cercetarea ştiinţifică,
esenţa "proceduri celor patru fraze" în epistemologia sa, b) a corelaţiei dintre
cunoaşterea cotidiană şi cea ştiinţifică, rolului subiectului cunoscător în cunoaştere,
căt şi c) problemelor epistemologice ale diferitor ştiinţe, analizate de el.

149
Epistemologia lui F. Gonseth, numită şi „filosofie deschisă”, şi idoneism,
analizează bazele matematicii, corelaţia dintre cunoaşterea cotidiană şi cea
ştiinţifică, problema timpului ş.a. Ea recunoaşte rolul activ al acţiunei în crearea
teoriei ştiinţifice, importanţa experimentului în acest proces. Idoneismul prezintă
cercetare care optează în acelaş timp pentru libertatea cercetării şi pentru
"deschiderea la experienţă", recunoaşte legătura reciprocă şi interpătrunderea
reciprocă permanentă a momentelor raţionale şi empirice. In ea se recunoaşte rolul
activ al raţiunii în crearea teoriei ştiinţifice ,se subliniează importanţa
experimentului în procesul creării teoriei. Prin "deschidere la experienţă" F.
Gonseth înţelege faptul că în procesul cunoaşterii se merge de la fapte empirice,
care influienţează asupra acestor principii, cerănd revizia şi transformarea lor.
Aceasta înseamnă acumularea a noi adevăruri cu scopul schimbării permanente a
principiilor proprii, ce au origine experimentală.
Caracterul deschis al cunoaşterii presupune şi faptul ,că cunoaşterea începe de
la o situaţie cognitivă în care cercetătorul dispune de anumite mijloace de
exprimare în limbă, de anumite mijloace de cercetare şi procedee de cunoaştere şi
o anumită totalitate de cunoştinţe de acum stabilite.
În lucrarea "Geometria şi problema spaţiului" F. Gonseth menţionează, că
cercetarea nici odată nu se începe de la nimic, nu există în cercetare momentul nul.
La începutul situaţiei cognitive cercetătorul dispune de anumite mijloace de
exprimare şi o anumită totalitate de cunoştinţe de acum stabilite. Orice cercetare
ştiinţifică în mod obligatoriu e legată de cunoaşterea şi folosirea anumitor limbi. Şi
aceasta se raportă la prima fază, la apariţia problemei, o situaţie cu care începe
cercetarea dată. El afirm[, că situaţiile cognitive, în care se realizează cercetarea, se
deosebesc unele de altele. Astfel, cercetările lui Euclid şi Koşi, Newton şi Einştein
se deosebesc între ele nu numai după conţinutul lor, dar şi după situaţia
gnoseologică pe care ele se bazau. F. Gonseth subliniează, că procesul de
cunoaştere totdeauna se începe cu aşa situaţii în care de acum există anumite
cunoştinţe iniţiale, o anumită limbă, anumite mijloace de verificare şi procedee de
cunoaştere. In procesul cercetării apar rezultate care pot fi lămurite numai cu

150
ajutorul mijloacelor ce aparţin situaţiei cognitive iniţiale, pe baza căreia se
realizează cercetarea dată.
Interes prezintă mai întăi rezultatele ce nu pot fi lămurite prin mijloacele
situaţiei cognitive iniţiale şi ele cer noi iniţiative, ridică noi probleme. Situaţia
iniţială se supune perturbaţiei şi aceasta trebuie să se considere mers normal al
cunoaşterii. In cazul în care e imposibilă reducerea problemei numai la datele
situaţiei iniţiale, procedura intră în faza a doua - inaintarea unei noi probleme.
Lămurirea şi rezolvarea problemei se realizează în rezultatul reorganizării mai mult
sau mai puţin adănci a situaţiei cognitive iniţiale. Ea nu se realizează în mod
automat, dar are o anumită idee conducătoare nouă, succesul căreia nu poate fi
asigurat dinainte. Vorba e de ipoteze mai mult sau mai puţin verosimile, care pot fi
incluse în lucru şi supuse controlului. După părerea lui F. Gonseth, ele se capătă
uneori în rezultatul sforţărilor grele, uneori fulgerător apar în raţiunea
cercetătorului. E posibil şi cazul, cănd întîmplarea duce la înaintarea lor. Insă, în
toate cazurile înaintarii ipotezelor, ideilor conducătoare, e prezent momentul
creator. F. Gonseth subliniează că crearea, inventarea ipotezelor verosimile nu
prezintă un simplu rezultat al deducţiei logico-matematice.
Faza a treia o constituie atragerea ipotezelor în lucru, încercarea lor. Ea nu se
reduce la simple operaţii de măsurare, cuprinde acţiunile cu caracter atăt teoretic,
căt si experimental. Încercarea ipotezei nu întotdeauna se termină cu succes. Se
înt[mplă şi cazuri cănd ipoteza se aruncă chiar după ce a fost primită ca verosimilă.
Aceasta se întămplă atunci cănd verificarea arată că ipoteza este neadecvată,
neefectivă. Dar pentru cercetare e important faptul, că încercarea poate să se
termine cu succes, ce se întămplă destul de des.
A patra fază o constituie acţiunea inversă a rezultatelor încercărilor ipotezelor
la situaţia iniţială. Reorganizarea situaţiei cognitive iniţiale poate atinge chiar
noţiunile fundamentale a situaţiei cognitive iniţiale şi ca rezultat apare ideea nouă.
Deci, procedura ştiinţifică se termină cu o nouă situaţie cognitivă care poate servi
la răndul ei ca situaţie de plecare pentru noi cercetări.

151
F. Gonseth subliniează că în practica de cercetare aceste patru faze nu
totdeauna strict se deosebesc, nu-s aşa de diferite cum sunt descrise. Deosebind o
fază de alta, F. Gonseth menţionează, că scopul analizei este clarificarea faptului
că calea normală a cercetării ştiinţifice nu se reduce nici la procedura deductivă,
nici la cea inductivă, nici la îmbinarea lor simplă. El susţine că trecerea de la o
situaţie a cunoaşterii deschise la alta se realizează nu în mod inductiv, dar în
corespundere cu schema a patru faze, ce joacă rolul de mijlocitor dintre experiment
şi teorie. Această schemă la fel ne arată „că adevărata evoluţie a cunoaşterii nu se
reduce la o simplă acumulare a noilor fapte, care natural se vor uni cu ansamblul
rezultatelor de acum acumulate”.
Experienţa ştiinţelor contemporane înlătură părerea tradiţională, că ştiinţele
experimentale se consideră pur inductive. Inducţia este analizată ca operaţie logică,
capabilă de a săvărşi trecerea de la particular la general, ce realizează legătura
dintre faptele observărilor şi a teoriei. F. Gonseth consideră că orizontul enunţării
şi orizontul experimentării sunt independente, complimentare. Epistemologia lui F.
Gonseth analizează problema aderării raţionalului la real. El susţine că în ştiinţă nu
există fapt de observaţie independent, neintegrat într-o totalitate de cunoştinţe ,ce
duce la apariţia experimentului.
F. Gonseth consider[, că der[nd cu cunoaşterea ştiinţifică există şi o
cunoaştere cotidiană, sau intuitivă, pe care omul o realizează în procesul practicii
cotidiene. Pentru cunoaşterea cotidiană sunt caracteristice un grad înalt de
intuitivitate căt şi un caracter nestrict al abstracţiunilor şi generalizărilor.
Cunoaşterea intuitivă serveşte ca bază pentru cunoaşterea ştiinţifică. In lucrarea
"Matematica şi realitatea" F. Gonseth vorbeşte despre existenţa unei anumite
corespunderi dintre ideile noastre şi lucruri, căt şi de o anumită corespundere dintre
particularităţile găndirii şi particularităţile acţiunii. El arătă, că în domeniul
intuitivului criteriul obiectivităţii cunoştinţelor este practica, adecvativitatea
scopurilor noastre, succeselor acţiunilor noastre. Corespunderea dintre ideile
noastre şi lumea exterioară se realizează la nivel intuitiv. El analizează

152
schematizarea ca fiind caracteristică pentru orice nivel al cunoaşterii, ca mijloc de
creştere a cunoştinţelor, mijloc de formare a raţiunii.
F. Gonseth a întrodus în teoria sa a cunoaşterii subiectul cunoscător ca subiect
activ, chiar la nivelul intuitiv. El consideră că subiectul prezintă nu un simplu
registrator. El e activ, construieşte cunoaşterea, „prinzănd” realitatea cu ajutorul
schematizării. El consideră că sarcina idoneismului este evidenţierea specificului
subiectului, adaosului la cunoaştere. El socoate că e necesară o analiză minuţioasă
a funcţiilor operaţionale ale raţiunii, e nevoie de clarificarea sensului (importanţei)
acestui adaos operaţional. El susţine, că subiectul chiar la nivelul cunoştinţelor
intuitive adauge lumii reale acţiunea sa, ce formează cunoştinţele şi anume
schematizarea. Ea are faţă dublă. Pe de o parte, cunoştinţele noastre duc pecetea
structurii noastre mintale, se chematizează. Pe de alta - schematizarea totdeauna va
prezenta realitatea. Cunoaşterea, după F. Gonseth, se realizează de către subiect
prin mijlocirea adaosului lui schematizator. Rezultatul acestei activităţi prezintă
cunoştinţe izomorfe, dar nu identice cu realitatea. După F. Gonseth, în procesul
dezvoltării cunoaşterii se amplifică adaosul subiectiv şi se realizează îndepărtarea
de la obiectul real, datorită schematizării permanent aplicate. El consideră că
subiectul crează faptul ştiinţific.
În articolul "Filosofia ştiinţelor ", inclus în cartea "Filosofia mijlocului
secolului XX" F. Gonseth împarte toate ştiinţele în doua grupe mari, fiecare din
ele fiind legate de anumite probleme epistemologice. La prima grupă el atribuie
ştiinţele logice şi matematice, care la prima vedere sunt pur raţionale, cercetarea
filosofică a cărora duce la aşa probleme ca: problema axiomatizării, formalizării,
pun discuţii despre fundamente etc. La ce-a de a doua sunt atribuite ştiinţele ce
servesc ca pod de legătură dintre ştiinţele raţionale şi empirice la care le atribuie
fîzica, geometria, teoria probabilităţilor ş.a.. Spaţiu larg el atribuie analizei
obiectivităţii şi relativităţii cunoştinţelor. F. Gonseth analizează probleme
epistemologice ale diferitor ştiinţe: a) a ştiinţelor logice şi matematice, ce pun
problema axiomatizării, formalizării, pun discuţii despre fenomene ş.a.; b) a
ştiinţelor naturale, bazate pe experienţă şi observaţii, ce se interesează mai mult de

153
conţinutul ştiinţei, dec[t de forma sau metoda ei; aşa ca: fizica, geometria şi alte
ştiinţe, ce studiează legătura reciprocă dintre teorie şi experiment, rolul lor în
construirea ştiinţei. El examinează în calitate de caracteristici principale
obiectivitatea şi relativitatea cunoaşterii. Susţine că obiectivitatea cunoaşterii se
realizează pe calea relativităţilor, afirmă că în idoneism orice constatare a
relativităţii se complectează şi se corectează cu o anumită constatare a
obiectivităţii.
In lucrarea "Matematica şi realitatea" F. Gonseth, analizănd probleme
filosofice ale matematicii şi logicii, susţine că numărul prezintă o calitate fizică a
grupelor de obiecte, că el lafel poate fi supus procesului schematizării axiomatrice,
indicănd mecanismul formării matematicii cu ajutorul schematizării. El analizează
şi logica ca o ştiinţă elementară a naturii, noţiunile fundamentale ale căreia ne
determină cunoaşterea. Ele, matematica si logica, prezintă cunoştinţe empirice,
practice, vorbesc de existenţa unui raţionament empiric intuitiv. Analiz[nd logica şi
matematica, F. Gonseth pune întrebarea: sunt prezentate oare aceste ştiinţe în
formă pur raţională, ce permite de stabilit linia de demarcare dintre ele şi ştiinţele
experimentale, sau se deosebeşte oare în mod esenţial metodologia logicii şi
matematicii de metodologia ştiinţelor experimentale ?, şi răspunde că: ştiinţele
numite pure nu au altă metodologie decăt ştiinţele, ce participă în experienţe
sistematice. El vorbeşte despre unitatea metodologică a ştiinţei.
Examinănd ştiinţele experimentale, el considera, că ele se bazează pe două
domenii: a) de exprimare prin intermediul limbii şi b) a experienţei. Sarcina
analizei filosofice e să lege aceste domenii. El vorbeşte despre caracterul dialectic,
evoluţionist al procesului de cunoaştere. El consideră că geometria se formează ca
ştiinţă empirică independenta de rezultatul ei. Se înregistrează legile obiectului. O
ştiinţă raţională e în dependenţă de particularitatea elaborării noţiunilor ei.
Geometria la treapta formării ei prin nimic nu se deosebeşte de alte ştiinţe
empirice. Geometria este continuarea fizicii. Şi obiectul ei, ca şi obiectul fizicii
este realitatea pe care noi o cunoaştem în procesul experimentării. Linia dreaptă e
privită ca chipul schematic al realităţii. In schemă realitatea se reflectă nu în toate

154
detaliile, dar numai în trăsăturile ei generale. Realizănd o analiză epistemologică a
geometriei, F. Gonseth vorbeşte despre caracterul empiric al geometriei la etapa
constituirii ei ca disciplină. El susţine că de la început geometria exprimă legile
obiectului după modalitatea schematizării, specificul lui. Noţiunile geometrice se
prezintă ca imagini ideale, bazate pe realitatea obiectivă, ce se formează pe calea
schematizării axiomatrice. Axiomele geometriei sunt primele raporturi evidenţiate
între elementele acestei scheme.
Analizănd probleme epistemologice ale geometriei neuclidiene, F. Gonseth
urmăreşte dezvoltarea noţiunii clasice de adevăr matematic din geometriile
euclidiene, înţeles ca corespundere a noţiunilor ei cu realul şi ca non-contradicţie.
Geometria se formează prin schematizare, trecănd de la cercetarea nemijlocită a
realităţii prin schematizarea mintală la studierea relaţiilor dintre elementele
schemei. El consideră , că cunoştinţele noastre permanent duc pecetea structurii
noastre mintale, ce sistematizează. El susţine, că nu există obiect epistemic în afară
subiectului epitemic. Subiectul, înzestrat cu structuri intelectuale, continuu
dezvoltare, poate defini obiectul epistemic, poate deosebi adevărul de fals.
Subiectul posedă în calitate de condiţie şi mijloc de cunoaştere ştiinţifică şi
limbajul. Cunoaşterea se realizează de subiect prin evidenţierea adaosului
schematizator al subiectului. In procesul schematizării permanente are loc şi o
anumită îndepărtare de la obiectul real. Teoria schematizării a permis de a
evidenţia mecanismul de cunoaştere, bazat pe operaţii. Considerănd că savantul
crează faptul ştiinţific, el apără concepţia unităţii dintre teorie şi experiment.

c)Epistemologia genetică,a constructivismului dialectic a lui J.Piaget

Analizănd epistemologia genetică, a constructivismului dialectic a lui J.


Piaget (1986-1980), ne vom opri la; 1) epistemologia genetică a lui J. Piaget,
problemele şi metodele ei; 2) problema corelaţiei dintre subiect şi obiect în
epistemologia genetică a lui J. Piaget, 3) J. Piaget despre formarea psihologică a

155
noţiunilor şi a operaţiunilor, rolul lor în aprecierea psihologică a procesului
cognitiv;4) problema varietăţii cunoştinţelor în epistemologia lui J. Piaget.
Epistemologia genetică, avănd ca scop studierea problemelor, legate de
mecanismele de creştere a cunoştinţelor, rezolvă aceste probleme, bazăndu-se pe
cercetările psihologice experimentale, pe datele istoriei ştiinţei cu aplicarea logică
a metodelor şi procedurilor logicii şi matematicii contemporane. J. Piaget a bazat
cercetările sale pe o bază experimentală solidă în domeniul psihologiei genetice.
Examinănd probleme de epistemologie genetică, J. Piaget deosebeşte: a)
epistemologia genetică restrănsă, ce are ca obiect studierea stărilor consecutive a
unei oarecare ştiinţe în dependenţă de dezvoltarea ei şi b) epistemologia genetică
generalizată, ce are ca obiect studierea mecanismelor de creştere a cunoştinţelor,
analiza genezei cunoştinţelor ştiinţifice, căpătarea cunoştinţelor tot mai adănci,
spre deosebire de epistemologia tradiţională care studiează nu altceva, decăt stările
superioare, rezultatele cunoaşterii. Structurile logice caracterizează treptele finale
ale evoluţiei intelectuale ale omului.
J. Piaget subliniează, că idealul metodologic al unei metodologii ştiinţifice
este interacţiunea tuturor metodelor, vorbe;te despre faptul că orişice geneză constă
în transformarea progresivă a unei structuri anterioare în situaţiile noi şi că orişice
structură admite posibilitatea unei noi geneze. Examinănd formarea operaţiunilor
logico-matematice, el analizează formarea instrumentelor elementare de
construcţie, modificarea lor ca rezultat a noii reglări, ce duce la etape mai
dezvoltate. J. Piaget menţionează, că epistemologia genetică are ca scop elaborarea
metodei ce ar fi în stare să controleze, să ajungă la izvoarele cunoaşterii, să
studieze geneza cunoştinţelor. El analizează dezvoltarea anumitor sectoare de
cunoaştere la copil: număr, viteză, cauzalitate etc., căt şi transformarea acestor
cunoştinţe în anumite ramuri ale găndirii ştiinţifice. El vorbeşte şi despre
necesitatea colaborării în cadrul epistemologiei genetice a savanţilor din diferite
domenii. El subliniează faptul, că epistemologia genetică, studiind geneza
cunoştinţelor, creşterea lor, trebuie să atragă la studierea problemelor ei pe
psihologi, ce analizează psihogeneza cunoştinţelor, pe logicieni, ce formalizează

156
etapele,sau perioadele echilibrului temporal din această dezvoltare, pe specialiştii
din diferite domenii ale ştiinţei ,ce ar examina cunoştinţele particulare, legătura
dintre logică şi cunoştinţele particulare, psihologie şi logică ş.a. El consideră, că
numai în condiţiile colaborării cu succes a specialiştilor din diferite ramuri pot fi
realizate investigaţii efective.
J. Piaget susţine că cu psihologia sunt legate două grupe de probleme
epistemologice: a)legate de găndirea psihologului, metodele utilizate de el în
elaborarea ştiinţei psihologice; b)legate de activitatea subiectului epistemic,
studieată de psihologie. J. Piaget studiază detaliat cea de a doua grupă de
probleme. Examinănd formarea cunoştinţelor (psihogeneza lor) J. Piaget susţine,
că cunoaşterea apare la jumătatea drumului dintre subiect şi obiect în procesul
interacţiunii lor, depinzănd în acelaşi timp de ambele, vorbeşte despre unitatea lor
dialectică. El scrie: de plecat de la subiect pentru a înţelege obiectul - aceastea
înseamnă de a te lega pe tine cu perspectiva apriorică şi idealistă, care încurcă
atingerii obiectului, cercetănd subiectul. De plecat de la obiect independent de
acţiunile subiectului - aceasta înseamnă de a te lega de perspectiva empiristă şi
pozitivistă. Anume pe baza acestei interacţiuni dialectice şi se descoperă treptat
obiectul şi proprietăţile lui pe calea descentralizării. Plecănd de la această
interacţiune, subiectul descoperind şi cunoscănd obiectul, organizează acţiunile
într-un sistem armonios, ce constituie operaţiile intelectului, sau găndirii lui.
Pentru a evita ajungerea la apriorism şi idealism, sau empirism şi pozitivism,
şi de situat pe poziţiile constructivismului obiectiv, J. Piaget propune de trecut de
la un raport static la un raport dinamic, dialectic în analiza corelaţiei dintre subiect
şi obiect. J. Piaget susţine că obiectivitatea nu este punct iniţial al cunoaşterii. Ea
se atinge printr-o muncă neobosită şi minuţioasă, ce duce la apropierea de obiect
prin aproximaţii consecutive, realizate de subiect în procesul cunoaşterii şi
reconstruirii obiectului. J. Piaget menţionează, că analizănd interacţiunea dintre
subiect şi obiect, trebuie de divizat subiectul în subiect - acţiune şi subiect
cunoscător, iar acţiunea în : a) material - practică şi b) cognitivă. El consideră, că la
început nu există nici subiect cunoscător, nici obiecte ca atare, nici instrumente de

157
cunoaştere. Sarcina se pune de a construi aşa mijlocitori. Menţionănd că
instrumentul iniţial de cunoaştere este acţiunea, J. Piaget vorbeşte despre
coordonarea acţiunilor subiectului şi coordonarea spaţio-temporală şi cauzală a
obiectului, ce are loc de acum la nivelul senzori-motor, despre coordonarea
acţiunilor subiectului, ce stau la baza structurilor logico-matematice şi despre
coordonărea obiectelor, ce stau la baza organizării cinematice sau dinamice, spaţio-
temporale. Şi ,cum menţionează J. Piaget ,cunoştinţele se formează pe baza acţiunii
încă pănă la apariţia limbajului, apărănd structuri logico-matematice şi fizice.
Instrumentele, ce apar pe baza acţiunilor, susţineayă J. Piaget, duc la interiorizarea
lor în acţiuni. La începutul perioadei reprezentative preoperatorii au loc atăt
coordonări interne ale subiectului, a viitoarelor structuri operatorii logico-
matematice, căt şi coordonări externe dintre obiecte, coordonări ale cauzalităţii cu
structurile ei spaţiale şi cinematice. Se realizează trecerea de la coraporturile
senzori-motorii la acţiuni conceptualizate, dar aceste preconcepte continuă să
rămănă la jumătatea drumului dintre schemele de acţiune şi conceptul
corespunzător.
Prima perioadă a apariţiei cunoştinţelor este cea a înţelegerii senzori-matorii
(păă la 2 ani), unde apar exerciţii de reflexe (0 - 1 lună), primele adaptări căpătate
(1 - 4 luni), procedee de a face să se realizeze spectacole interesante (4 - 8 luni),
coordonarea schemelor şi aplicarea lor la situaţii noi (8 - 12 luni), descoperirea a
noi mijloace prin experimentarea activă şi invenţia unor mijloace noi prin
combinări mintale (peste 18 luni). Perioada următoare este perioada pregătirii şi
organizării operaţiilor concrete, ce include subperioada reprezentativă
preoperatorie cu realizarea funcţiei ei simbolice (2 - 6 ani), a reglării simple (5 - 6
ani) şi articulate (7 - 8 ani), căt şi subperioade operative concrete cu executarea
operaţiilor simple (9 - 10 ani) şi complexe, construirea de coordonate spaţiale,
legată de apariţia logicii (11 - 12 ani).
De la inţelegerea senzori-motorie are loc trecerea la găndirea conceptuală.
Preconceptul este schema situată la jumătatea drumului dintre concept şi acţiune.
De la înţelegerea senzori-motorie are loc trecerea la găndirea conceptuală. Şi dacă

158
la nivelul senzori-motoriu centrarea iniţială este realizată pe corpul propriu
(subiectul încă e inconştient de aceasta), apoi la nivelul de 2 - 4 ani, începe
conceptualizarea, simpla asimilare a obiectelor şi a posibilităţilor lui cu
caracteristicile subiective ale acţiunilor proprii. După aceasta (de la 5-6 ani) apare
o descentrare cum între mişcări, aşa şi între concepte, acţiuni conceptualizate. Are
loc trecerea de la găndirea prelogică, dominată de raţionamentul intuitiv, ce duce la
reglări intuitive, reprezentative (cel mai înalt stadiu al găndirii prelogice este acel
al intuiţiei articulate, este o găndire în imagini) la găndirea logică, care este
operatorie, legată de interiorizarea acţiunii. Intre 4 şi 7 ani suntem martori a
construirii a trei sisteme de operaţii, legate reciproc: 1) mai întîi copilul mănuieşte
cu seriaţiile, adică cu ordonarea tranzitivă a relaţiilor de ordine. El construieşte
clasificări, sau grupuri de clase. Numărul apare ca sinteză a includerii claselor şi a
ordonării seriaţionale, adică ca o nouă combinaţie, dar pe baza trăsăturilor pur
logice. In privinţa problemei spaţiului vorbim de caracterul operator a formării
acestei noţiuni, ireductibile la experienţa perceptivă. Cercetănd spaţiul, noi
observăm formarea iniţială a legăturilor topologice de vecinătate, continuitate,
includere, poziţie faţă de notare etc. şi mai pe urmă - construirea simultană şi
legată reciproc a raporturilor euclidiene şi proiectate. Relaţiile de ordin prevalează
mai mult decăt cele metrice. Şi dacă la 5-6 ani copilul încă nu cunoaşte
tranzitivitatea (dacă turnăm o cantitate de lichid din vas jos şi larg în vas înalt şi
îngust, unde primeşte formă nouă), copilul neagă păstrarea cantităţii, recunoscănd
numai identitatea calitativă, apoi la 7-8 ani păstrarea cantităţii şi tranzitivitatea de
acum se vor cerceta ca necesare.
De la subperioada operatorie concretă (9-10 ani), unde se poate vorbi de o
coordonare a viziunilor faţă de totalitatea de obiecte are loc trecerea la apariţia
logicii. La nivelul vărstei de 11-12 ani apar operaţii formale, posibilitatea de a
găndi asupra unor ipoteze. Are loc eliberarea operaţiilor de durată de contextul
psihologic al acţiunilor subiectului operaţiile formale cuprind deja ipoteze,
propoziţii. Apar operaţii intrapropoziţionale de clase, relaţii ş.a. ce pot fi controlate
în mod nemijlocit. Intrapropoziţională este şi operaţia deductivă ce duce de la

159
unele ipoteze la raţionamente noi. Ea prezintă o operaţie realizată asupra unor
operaţii ce permite cunoaşterii de a deschide calea combinatorului. Au loc grupări,
formate de aşa operaţii ca: clasificarea, serierea, substituţia, reciprocitatea (de ordin
aditiv). Se realizează şi o înmulţire a claselor, o corespondenţă binevolă, anumite
grupări în formă de arbore genealogic (bazate pe operaţiile multiplicative). După
apariţia operaţiilor logice de includere a claselor şi de seriere a relaţiilor asimetrice
se cunoaşte tranzitivitatea. După formarea grupărilor aditive cele multiplicative se
însuşeşc repede. Cu construirea numărului are loc trecerea de la domeniul logicului
la domeniul matematicului. Are loc şi trecerea de la raţionamente asupra realităţii,
legate de anumite grupări de operaţii de gradul întăi, la găndire reflexivă, formală,
legată de operaţii cu operaţii, de realizarea grupărilor de operaţii de gradul doi.
Vorbim la fel şi de o biogeneză a cunoştinţelor, de condiţii organice prealabile
de apariţie a lor, de posibilitatea însuşirii limbajului prin formarea centrelor
cerebrale omeneşti. Ereditatea şi maturizarea determină zonele imposibilităţilor,
sau a posibilităţilor de însuşire a lucrurilor din lumea înconjurătoare. Rolul
transmisiunilor ereditare de dezvoltare a capacităţilor de cunoaştere a omului,
menţionează J. Piaget, este limitat, afară se cazul insectelor. Apar scheme
moştenite, asemănătoare celor senzori-motorii, căt şi structuri analogice celor ale
inteligenţei preverbale, se realizează trecerea de la instinct la inteligenţă.
Analizănd etapele elementare ale cunoaşterii epistemologia genetică a arătat
că formele iniţiale de cunoaştere sunt cu mult mai variate, decăt cele analizate de
pe poziţiile celor superioare. Folosirea metodei genetice îmbogăţeşte concepţiile
constructiviste ale epistemologiei ştiinţei.
J. Piaget studiează detailiat în termeni absolut noi şi raportul dintre
epistemologie şi psihologia dezvoltării, formarea psihologică a noţiunilor şi
operaţiunilor, analizănd cum apar percepţiile, asociaţiile şi deprinderile, procesele
psihologice, rolul lor în aprecierea dezvoltării procesului de cunoaştere. El
analizează cunoaşterea în proces de devenire, de trecere de la cunoştinţe mai puţin
depline la cunoştinţe mai depline şi mai efective, considera necesar de înlocuit
psihologia speculativă prin cercetări controlate, oprindu-se în special la studierea

160
cantităţii şi a tranzitivităţii. Pe baza cercetărilor efectuate el afirma, că aceste
noţiuni lipsesc la copiii de 5-6 ani, apar de acum la copiii de 7-9 ani. El susţine la
fel că structurile operatorice sunt calitativ noi faţă de cele preoperatorii, care nu
admit reversibilitatea, tranzitatea, păstrarea cantităţii, admiţănd numai păstrarea
identităţii calitative. J. Piaget afirmă, că psihologul trebuie să evidenţieze
trăsăturile progresului, sau regresului epistemologic, ce apar în procesul dezvoltării
procesului de cunoaştere, studiat de psiholog. El ne spune la fel, că rezultatele
primite au importanţă pentru aprecierea dezvoltării procesului de cunoaştere.
Astfel faptul, că la copii de 4 ani lipsesc noţiunile de tranzitivitate şi identitate
cantitativă la fuziunea lichidului dintr-un vas în altul (la ei există numai anumite
operaţii logice) ne face să înţelegem rămănerea în urmă a apariţiei ştiinţelor
experimentale faţă de cele logico-matematice.
J. Piaget se opreşte şi la formarea psihologică a noţiunilor de număr, spaţiu,
timp, viteză ş.a., menţionănd că la copii între 4 şi 7 ani se constituie trei sisteme de
operaţii legate reciproc: copilul măuieşte cu serierele, cu ordonarea tranzitivă a
relaţiilor de ordine ; construieşte clasificări, sau "grupuri" de clase. Numărul apare
la copil ca sinteză a includerii claselor şi a raporturilor de ordonare.
El ne vorbeşte şi despre caracterul operatoric a formării noţiunilor de spaţiu,
timp, care nu se reduc la experienţe perceptive. El menţionează, că dacă cercetăm
aparte spaţiul perceptiv şenzori-motoriu (aceste reprezentări apar de acum în
primele luni ale vieţii) şi spaţiul noţional sau operatoriu, observăm că în ambele
domenii acţionează aceeaşi lege ale dezvoltării: formarea iniţială a legăturilor
topologice de vecinătate, continuitate, închidere, poziţie faţă de hotare etc.. Peurmă
are loc construirea raporturilor euclidiene şi proiectate, care-s legate reciproc.
Relaţiile de ordin prevalează mai mult decăt cele metrice. Şi formarea noţiunii de
calitate precedează formarea noţiunii de calitate.
Un alt exemplu de apropiere a problematicii psihogenetice şi a epistemologiei
ne-o dă formarea noţiunilor de timp şi viteză. J. Piaget arăta că pănă la 8 ani
copilul nu crede în egalitatea duratelor, crezănd că "mai repede" înseamnă "mai
mult timp" şi "mai departe". Peurmă această credinţă se formează la el după 8 ani.

161
Analizănd caracterul constant al obiectelor, el arată că în primele luni ale
existenţei copilului universumul la el apare ca universum fară obiecte, caracterul
constant al obiectelor nu este înăscut. Peurmă la copil apare şi reprezentarea cu
privire la caracteml constant al obiectului, legat de localizarea lui în spaţiu (copilul
caută obiectul în locul unde 1-a văzut ultima dată). Localizarea singură depinde de
construirea grupei de transformări (care devine necesară datorită organizării
treptate a acţiunilor, nefiind de la bun început şi nefiind apriorică) şi să prezinte
sursă a formării spaţiului senzori-motoriu.
Astfel, caracterul constant al obiectelor derănd cu caracterul constant al
corpului propriu (ce se cunoaşte în legătură cu observările după corpurile altora),
că primele dintre obiectele percepute ca constante, formează prima formă a aceea,
ce poate fi numită "identitate calitativă" în dezvoltarea preoperativă a subiectului.
In rezultatul cercetărilor multiple (între 2-3 şi 7-8 ani) s-a ajuns la concluzia că
cîmpul identităţii se lărgeşte cu vărsta, că primele identităţi calitative apar cu mult
mai devreme ca păstrarea cantităţii. lar în ce priveşte păstrarea aceleiaşi cantităţi de
lichid, ea se atinge numai la 7-8 ani, fiindcă ea presupune operaţia cuantificării.
0 importanţă mare din punct de vedere epistemologic are şi apariţia noţiunii
de întămplare. Punănd întrebarea: are oare copilul la nivelul preoperatoric (adică
pănă la 7-8 ani, cănd el nu deţine operaţiile reciproce de revesibilitate)
reprezentării intuitive despre ireversibil, şi vine oare în rezultatul acestui fapt la
înţelegerea nemijlocită a caracterului întămplător al amestecului de bile ( albe şi
negre). Răspunsul este următoml: pănă la 7-8 ani nu există noţiune explicită de
întămplare, copilul socoate că în comportarea obiectelor individuale tot poate fi
prevăzut şi că formarea noţiunii de întămplare e legată de apariţia structurilor
operaţionale.
Astfel, formarea psihologică a noţiunilor a avut un rol deosebit în aprecierea
dezvoltării procesului de cunoaştere, în rezolvarea problemelor epistemologice pe
baza analizei şi rezolvării problemelor de psihogeneză.

162
În limitele epistemologiei genetice prezintă interes şi cercetarea a trei varietăţi
de cunoaştere, pe care J. Piaget le evidenţiează în legătură cu studierea funcţiilor
cognitive ale omului. El vorbeşte despre: 1) cunoaştere, legată cu experienţa fizică;
2) cunoaştere, căpătată pe calea programării moştenite şi 3) cunoaştere logico-
matematică, care, după părerea lui J. Piaget, apare din experienţă, dar nu se raportă
la obiecte ca atare, reflectă relaţiile dintre acţiunile subiectului asupra altor obiecte.
J. Piaget deosebeşte experienţa fizică de experienţa logico-matematică. Şi anume,
dacă în prima informaţia este trasă din obiect, apoi în cea de a doua, ea este trasă
din coordonări generale de acţiuni, este totodată cunoaştere a unui obiect.
In lucrarea "Biologia şi cunoaşterea" J. Piaget încearcă să dee interpretare
biologică acestor trei varietăţi de cunoaştere, considerănd că studierea biologică a
lor trebuie să se înceapă cu căutarea răspunsului la întrebarea ce este moştenitor în
cunoaşterea omenească. El subliniează, că la om numai un număr neănsemnat de
structuri cognitive (mai întăi de toate acele ce se raportă la scheme senzori-motorii)
pot fi calificate ca înăscute. El consideră că nu există categorii apriorice în sensul
lui Kant. Analizănd corelaţia dintre cunoaşterea legată cu experienţa fizică şi
cunoaşterea logico-matematică, el susţine, că dacă cunoaşterea fizică se ocupă cu
particularităţile obiectelor concrete, apoi cunoaşterea logico-matematică lafel e
îndreptată la obiect, dar începănd cu un anumit nivel de dezvoltare se realizează în
mod deductiv şi nu are nevoie de verificare experimentală. J. Piaget susţine, că
sugestia operatorică proprie matematicii, începănd cu un anumit nivel de
abstructizare, nu mai are nevoie mai mult de verificare experimentală, dar aceasta
nu înseamnă că ea pedeplin a pierdut contactul cu obiectul. El menţionează, că
matematicienii au creat structurile sale fără a avea nevoie de experienţă, iar peste
un anumit timp în aceste structuri găsim anexe la experienţa fizică. Ca exemplu el
aduce geometria neeuclidiană, care după ce a fost elaborată, datorită generalizărilor
pur abstracte, a servit pentru lămurirea multor fenomene fizice.
J. Piaget menţionează că matematica întrece experienţa fizică cum în rapot
faţă de timp, aşa şi în raport de generalizare abstractă. El afirmă, că grecii antici au
creat logica şi matematica, iar fizica experimentală a fost elaborată numai în sec.

163
XVII de G. Galilei. La fel bazănduse pe o serie de experienţe psihologice J. Piaget
a arătat că copilul la 7-8 ani în mod deductiv vine la operaţii logico-matematice
elementare, pecănd cu experimentul el poate să se ocupe numai la 14-15 ani. El
consideră că între experienţa logico-matematică şi cea fizică există cum deosebiri
aşa şi asemănări. Ambele constau din acţiuni îndeplinite de subiect asupra
obiectului. Deosebirea e în aceea, că în cazul experienţei fizice proprietăţile
descoperite aparţin obiectului, iar în cazul experienţei logico-matematice - ele-s
întroduse sau adăugate de acţiune. Experienţa logico-matematică constă în
abstractizarea caracteristicilor de obiect, ce se raportă însăşi la acţiuni
schimbătoare, dar nu a caracteristicilor evidenţiate cu ajutorul acestor acţiuni,
independent de ele. 0 aşa înţelegere a deosebirii permite de înţeles, că matematica
poate deveni deductivă. Dar deosebirea dintre ele e relativă, ele-s legate între ele, şi
se complectează una pe alta.
Dar J. Piaget se orientează în fond la analiza activităţii cognitive a copilului,
dar evidenţierea adevăratei naturi a cunoaşterii ştiinţifice se poate sprijini numai pe
cercetarea formelor superioare de cunoaştere.

d)Epistemologia neoraţionalistă umană a lui A.Koyre şi G. Canguillem

Analizănd epistemologia neraţionalistă umană a lui A. Koyre şi G.


Canguillem ne vom opri la: problema revoluţiilor ştiinţifice în epistemologia lui A.
Koyre, rolul noţiunilor în dezvoltarea ştiinţei, corelaţia dintre noţiuni şi teorii în
epistemologia lui G. Canguillem,
A.Koyre (1892-1964), unul din fondatorii şcolii epistemologice franceze a
epistemologiei neoraţionaliste umane, a analizat detaliat rolul revoluţiilor ştiinţifice
în procesul dezvoltării ştiinţei. Dacă reprezentanţii filosofiei franceze a ştiinţei de
pănă la A. Koyre (D. Diuhelm şi E. Meyerson) examinau dezvoltarea ştiinţei de pe
poziţii evoluţioniste, în fond ca lipsită de salturi mari, revoluţii, considerăndu-se că
fiecare idee ştiinţifică era condiţionată de dezvoltarea precedentă a ştiinţei, apoi A.
Koyre refuză de la ideea dezvoltării continuale a ştiinţei, de la viziunea asupra

164
istoriei ştiinţei ca o simplă cronică de idei, măcar că şi într-o logică şi continuitate,
vedea în ştiinţă o formă a activităţii umane, a raţiunii omeneşti, ce are un nivel
înalt de generalizare, organizare şi dinamică complicată. În lucrările sale "Studii
galileene" (1966), "Studii de istorie a găndirii ştiinţifice" (1966) ş.a. A. Koyre a
elaborat o atitudine istorico-ştiinţifică de tip nou, s-a pronunţat ca părtaş a
concepţiei anticontinualiste. El arătă că descoperirile revoluţionare ale lui N.
Copernic, G. Galilei, I. Newton ş.a. nu pot fi considerate simple generalizări a
faptelor.
Revoluţia din sec. XVII el o consideră ca timp al transformărilor
revoluţionare din istoria găndirii ştiinţifice. El afirmă că în această perioadă
raţiunea europeană a realizat o revoluţie raţională adăncă, care a modificat însăşi
bazele şi chiar structura găndirii noastre. El se pronună pentru a nu diminua, sau
nega originalitatea şi caracterul revoluţionar a găndirii lui G. Galilei. A. Koyre
scrie: "învăţătura fizică a lui Aristotel, care multe secole şi-a păstrat importanţa sa
în ştiinţa europeană, mai mult de căt mecanica lui G. Galilei, constrută pe
principiul inerţiei, corespunde experienţei cotidiene umane". In lucrarea sa "G.
Galilei şi experimentul pizan" A. Koyre scrie, că în pofida părerii larg răspîndite G.
Galilei, cercetănd legile căderii corpurilor, în genere n-a facut experienţe, aruncănd
pietre de pe turnul Pizan, nemaivorbind de faptul că pe baza a aşa fel de experienţe
în genere nu se poate deduce legea formulată de G. Galilei cu privire la caracterul
neschimbat al acceleraţiei corpurilor ce cad în vid. Aşa o concluzie poate fi făcută
numai operănd cu obiecte ideale în rezultatul experienţelor găndite; anume în aşa
procedură pur raţională există posibilitatea exprimării matematice a legilor
mecanicii clasice. Şi anume aceasta a facut G. Galilei. A. Koyre la fel menţionează
"tinzănd la matematizarea dinamicii, G. Galilei a mers mai înăi pe calea
transformării dinamicii lui Aristotel, peurmă a teoriei impulsului lui J. Buridan şi
suferînd eşec, condiţionat de caracterul principial calitativ a acestor concepţii,
legătura lor strînsă cu experienţa cotidiană, a pipăit calea abstracţiei ştiinţifice, care
a fost unicul mod posibil de înlăturare a atitudinii calitative limitate ce încurcă
descoperirii formelor matematice a mişcării corpurilor, G. Galilei tindea să reducă

165
descrierile calitative la relaţii cantitative, creănd în procesul acestui fel de lucru un
nou instrumentariu de analiză ştiinţifică.
A. Koyre consideră că "revoluţia ştiinţifică din sec XVI-XVII a însemnat nu
simplu schimbare a unor teorii prin altele: ea a fost cauză şi simultan urmare a unei
transformări spirituale adînci, ce nu numai a aruncat conţinutul găndirii vechi, dar
şi a destrus hotarele; în locul cosmosului ierarchic al găndirii antice şi medievale
ea a pus universumul omogen infinit, urmarea căreia a şi fost restructurarea
începuturilor raţiunii filosofice şi ştiinţifice şi a aşa noţiuni fundamentale, ca
"mişcarea", "spaţiul", "cunoştinţele existente". La G. Galilei procesul restructurării
tabloului universal în anumit sens nu s-a terminat, consideră A. Koyre. El a negat
ideea infinităţii lumii înaintată de J. Bruno, a fost destul de departe de geometria
analitică, dezvoltată mai tărziu de Descartes. Anume această limitare conceptuală
ia încurcat lui să ajungă la formularea contemporană a principiului inerţiei, care
numai a fost pipăit de el, măcar că "tradiţia de mai departe i-a atribuit lui G. Galilei
destul de categoric formularea definitivă a acestui principiu, găsită de fapt de unii
ceratători şi la R. Descartes". Susţinănd că "revoluţia bine pregătită este totuşi
revoluţie”, A. Koyre îşi reprezintă esenţa aceste revoluţii ştiinţifice ca revoluţie,
care a dus la distrugerea cosmosului şi la geometrizarea spaţiului. Menţionănd
primul moment, el scrie, că pînă la revoluţie cosmosul era conceput ca linie
terminată şi ordonată, în care structura spaţială întruchipa o ierarhie de valori şi
trepte de perfecţiune, în care de asupra Pămăntului greu şi imuabil "se ridicau"
"sferele cereşti a aştrilor, lipsiţi de greutate. Şi această linie a fost înlocuită printr-
un Univers infinit, ce nu includea nici o ierarhie naturală, fiind unită numai prin
identitatea legilor. Menţionănd cel de al doilea moment, cel al geometrizării
spaţiului, A. Koyre susţine că reprezentarea aristoteliană cu privire la spaţiu ca
totalitate diferenţiată de locuri întruspaţiale a fost înlocuită prin reprezentarea
geometrică, euclidiană cu privire la spaţiu ca întindere omogenă şi infinită. Aceasta
a dus la refuzul găndirii ştiinţifice de la toate considerenţile bazate pe noţiunile de
valoare, perfecţiune, armonie, senzaţii şi scopuri, în sfărşit, la devalorizarea deplină
a lui Dumnezeu, la ruperea deplină dintre lumea valorilor şi lumea faptelor.

166
A. Koyre primul a arătat că revoluţia în istoria ştiinţei prezintă o anumită
discontinuitate şi ea nu trebuie privită ca ceva infinit îndepărtată în trecut.
Revoluţia nu prezintă un început absolut, dar o trecere de la o teorie ştiinţifică la
alta, de la un adevăr la altul şi în mersul revoluţiei se schimbă cum viteză, aşa şi
direcţia dezvoltării ştiinţei.
G. Canguillem, la fel ca şi A. Koyre, a fost adept al concepţiei discontinuale
în dezvoltarea ştiinţei. Ca problemă principală el analizează problema rolului
noţiunilor ştiinţifice în dezvoltarea ştiinţei, a condiţiilor formării şi transformării,
schimbului noţiunilor, a condiţiilor ce duc la înlocuirea unor probleme prin altele.
El se ocup[ la fel de studierea corelaţiei dintre noţiuni şi teorii de pe poziţiile
analizei ştiinţei atăt ca stare, căt şi ca proces de descoperire. Viziunii asupra ştiinţei
ca o cronică a descoperirilor ştiinţifice şi a faptelor ştiinţifice (ce prezintă nu
altceva decăt o construcţie teleologică) el ii opunea viziunea istoriei situaţionale a
ştiinţei, ce reorganizează trecutul şi distruge prezentul.
G. Canguillem menţionează ca între noţiuni şi teorie nu există o legătură
rigidă. Noţiunile dispun de o istorie proprie, independentă de teorie, ele pot fi
transferate din alte teorii, se pot forma în alt context. In lucrarea "Formarea
noţiunii de reflex în secolele XVII-XVIII" G. Canguillem scrie că noţiunea de
reflex a apărut nu în fiziologia mecanicistă a lui R. Descartes (care numai a fixat
faptul existenţei reflexiei), dar nu a dat definiţia acestei noţiuni, dar în fiziologia
vitalistă (în anologie cu reflectarea razei de lumină). În fiziologia mecanicistă ea a
pătruns mai tărziu. Asupra faptului, că această definiţie i s-a atribuit lui R.
Descartes a influienţat consideraţiunile ideologice (pe căt era vorba de un
pămăntean), căt şi de consideraţiunile unei istorii cointeresate, ce avea tendinţa de
a prezenta istoria descoperirii ştiinţifice în mod mai logic. Astfel, reprezentările
ideologice conceptuale, social-politice au servit ca anumite planuri pentru
realizarea descoperirilor ştiinţifice. G. Canguillem în lucrarea "Cunoaşterea vieţii",
analizănd istoria creării teoriei celulare în biologie, menţionează,că valorile sociale
şi emoţionale au servit ca plan al dezvoltării teoriei celulare, că în calitate de
prototip al teoriei celulare der[nd cu atomismul dîn fizică a servit teoria corelaţiei

167
dintre societate şi individ, că istoria noţiunii de celulă este de nedespăţit de istoria
noţiunii de individ. El menţionează la fel, că reprezentările ştiinţifice se formează
în legătura cu cele neştiinţifice şi extraştiinţifice. Istoria ştiinţei în sensul ei
adevărat epistemologic el o analizează în legătura cu condiţionarea ei de către
întreaga experienţă socio-culturală.
Astfel, reprezentanţii epistemologiei neoraţionaliste umanitare vedeau în
ştiinţă un rezultat al activităţii raţiunii omineşti, afirmau că savantul în procesul cu
noasterii operează cu obiecte ideale şi experimente găndite. Ei au construit o
viziune situaţională asupra istoriei ştiinţei, analizănd rolul matricelor socio-
culturale în geneza cunoştinţelor ştiinţifice.

§ 4. Epistemologia poststructuralismului.
Structuralismul filosofic static, postpozitivismul (numit şi structuralism
situaţionist) şi neoraţionalismul (ce poate fi numit şi structuralism dinamic), în
continuare, au evoluat în poststructuralism, ce reprezintă o atitudine în filosofie,
legată de critica şi depăşirea structuralismului static, situaţionist şi dinamic, care
încearcă să realizeze sarcinile nerezolvate de aceste curente.
Principalii reprezentanţi ai poststructuralismului (aceiaşi şi reprezentanţi ai
deconstrucţiei ) sunt : G. P. Şcedroviţkii (conducătorul mişcării – şcolii
sistematice– activitate de gândire), J. Derrida (1930-2004), G.Vattimo (n.1936),J.
Baudrillard (1929-2007), R. Rorty (1933-2007) ş.a.
La poststructuralism, după părerea noastră, pot fi atribuiţi la fel şi J.
Habermas (1929-2004) şi R. Barth-tardiv (1915-1980) din perioada semiologiei
politice, cât şi M. Foucault-tardiv (1926-1984) din perioada „genealogiei puterii”.
Una din sarcinile propuse de poststructuralişti a fost de a evidenţia aporiile,
paradoxurile care apar la încercările omului şi ale societăţii de a cunoaşte, în mod
obiectiv, cu ajutorul structurilor lingvistice, la înlăturarea istorismului structuralist,

168
a reducţionismului lingvistic, cât şi la construirea de noi modele de formare a
sensului.
Poststructuralismul, ca atare, apare în mai-iunie 1968, legat de ascuţirea
sensibilităţii intelectuale a filosofului, savantului, pictorului la contradicţiile
sociale, legate de scăderea prestigiului ştiinţei, la fel, de includerea metodei
structurale în contextul social-politic şi cultural-istoric, critica şi autocritica
structuralismului şi transformarea lui în poststructuralism. La poststructuralişti,
după limitele structurii, ca ordonare statică, se află istoria, dezvoltarea. După
limitele structurii, ca „opoziţii binare” ce se coraportează reciproc, se află textele,
care înlătură principiul dihotomiei. După limitele structurii, ca neutre, obiective,
cognitive, – susţin ei, – se află puterea, relaţiile de dominare şi supunere etc.
Primele lucrări ale poststructuraliştilor au apărut în anii ’60 ai sec. XX (de
exemplu„Gramatologia” lui J. Derrida ş.a.). Odată cu trecerea de la structuralism la
poststructuralism se schimbă şi dominantele din concepţia lui M. Foucault, care
trece de la „arheologia cunoştinţelor” (M. Foucault-timpuriu, din anii ’60 ai sec.
XX) la „genealogia puterii” (M. Foucault – tardiv din anii ’70 ai sec. XX).
Poststructuralismul capătă două orientări de bază: 1) cu accent la realitatea
textului, susţinând că în afara textului nu este nimic, afirmându-se că „nu există
nimic în afară de text” (J. Derrida), şi 2) cu accent la realitatea politică, afirmându-
se că „totul în caz final este politică” (M. Faucault).
Poststructuralismul şi-a găsit o dezvoltare largă în mişcarea – şcoală teoretică,
ce a crescut într-o mişcare social-practică, sistemică – activitate de gândire,
conducătorul căreia a fost G. P. Şcedroviţkii. Însuşi G. P. Şcedroviţkii a creat un
tip deosebit de scheme cu ajutorul cărora se obiectivizează, se organizează şi se
realizează procesele activităţii de gândire, aceste scheme fiind folosite în funcţia
lor obiectiv-ontologică, organizaţional-activă şi în alte funcţii. Pe baza lor au fost
obiectivizate procesele de activitate, cercetându-se structura lor, organizarea
diferitelor procese de activitate în diferite situaţii. Schemele lui G. P. Şcedroviţkii
„prezintă şi arată” cum se realizează activitatea de gândire . Categoria de activitate
este ridicată la rangul abstracţiilor atotgenerale, care îmbină autenticitatea empirică

169
cu adâncimea teoretică şi constructivitatea metodică Ea a fost analizată ca „ceva
real existent în universul lumii umane, ca fapt al existenţei omului, şi nu numai în
calitate de una din abstracţiile de gândire ale acestei lumi.
Activitatea ca practică devine obiect de cercetare în dimensiunea ei umană,
antropologică, deosebindu-se statutul ontologic şi gnoseologic al activităţii,
conştiinţa şi activitatea reprezentând caracteristici de bază ale existenţei umane, ce
constituie însăşi umanitatea ei. Sunt analizate şi categoriile de comunitate,
conştiinţă şi activitate ca moduri generale de existenţă a omului, moduri ale
activităţii lui vitale, ce nu se deduc din altele, ce dau şi întregul univers al
caracteristicilor pur umane ale acestei existenţe. În ce priveşte conştiinţa, susţine
V. S. Slobodcikov, ea a încetat de a mai fi o totalitate de cunoştinţe ale omului
despre lume. Şi corespunzător şi activitatea în calitate de categorie ştiinţifico-
psihologică (de explicare) a încetat de a mai fi identificată cu diferite forme ale
activităţii omului.
S-a constatat că e lipsit de sens de a deduce natura, caracteristicile ontologice
ale omului numai din muncă-activitate. Chiar şi în formă pură individuală,
socialitatea şi conştientizarea activităţii se manifestă în modurile de acţiune,
gândire, relaţii, care nu-s invenţii ale omului aparte, dar sunt capacităţi însuşite ale
altor oameni. Ele-s fixate în obiectele de cultură şi scenariile devenite ale
activităţii vitale (obiceiuri, ritualuri, etc.) , în unelte şi mecanisme, în limbă ş.a.
Dar, în afara comunităţii umane, ele rămân numai ca „materie primă”. Obiect al
analizei categoriale devine numai existenţa activă a omului, activitatea ca practică
a vieţii lui.
Activitatea, drept categorie ontologică a realităţii umane, totdeauna, este
subiectivă: în orice activitate există patronul (proprietarul), autorul (creatorul) şi
gestionarul (organizatorul) ei. În caz contrar – acesta-i proces obiectivizat,
depersonalizat de tipul: procesul este, dar stăpânul nu este. În multe cazuri,
subiectul activităţii concrete nu este evident şi el este acceptat numai în calitate de
proces. Sau, subiectul individual numai crede că acţionează singur, reprezentând o
„unealtă ce vorbeşte” a activităţii străine, stăpânul căruia este anonim şi

170
manipulează cu el în scopurile sale (aşa subiect anonim poate fi cel în vârstă pentru
copil, profesorul – pentru elev, şeful – pentru subordonat, inclusiv structura socială
- pentru funcţionarii săi).
Activitatea întotdeauna este şi obiectuală, această proprietate indică faptul că
activitatea, întotdeauna, se desfăşoară într-un anumit spaţiu deja existent.
Activitatea, întotdeauna, e prezentă, există natural şi de la sine, între ea şi subiect
există o „armonie prestabilită”. Activitatea e de aşa natură, că subiectul se poate
„întări” în calitate de un anumit element al ei şi, prin aceasta, el se întâlneşte cu
obiectul, ce i se opune. Pe de altă parte – structura subiectului e aşa, că-i permite să
fie posesorul şi susţinătorul (organizatorul) pe deplin al activităţii, şi cu ajutorul ei
să construiască şi să transforme orice obiecte .
La început teoretizarea activităţii ei la deconstructivişti urmărea scopul luptei
cu naturalismul. Subiectivitatea obiectiv-existentă era „scoasă” prin excluderea
subiectului cunoscător. Apoi, pe prim-plan, apare fundamentarea rolului
independent de autoevaluare a activităţii de gândire şi a textului, considerându-se
că nu omul gândeşte, dar gândirea gândeşte prin om. Omul este material
întâmplător, e purtătorul gândirii.
Reprezentanţii deconstructivismului consideră că gândirea astăzi e promovată
întâmplător de oameni, afirmând că gândirea şi activitatea trebuie strict înţelese şi
analizate ca o substanţă socio-culturală deosebită. Ei susţin că interpretarea gândirii
ca emanare a omului şi a conştiinţei lui reprezintă o eroare mare a istoriei
europene. Şi aceasta, astăzi, consideră ei, ne face pe noi idioţi, încurcând
dezvoltării noastre . Ei neagă şi ştiinţa din cauza legăturii ei cu materialicitatea, ea
fiind în fond ştiinţă naturală.
Înlocuirea gândirii umane prin activitate mintală pură de joc, ducerea până la
limită a principiilor formale de judecată, analiza de ei a textelor şi comunicării ca
realitate autonomă permit a-l considera pe G. P. Şcedroviţkii ca deconstructivist şi
ca reprezentant de vază al cotiturii structural-lingvistice, la o treaptă a ei destul de
înaltă, realizându-se cotitura (revoluţia) comunicativă. În acest caz, limba s-a
transformat în text, care, în mod genetic, nu e legat de corpul uman,”, nimic nu

171
reflectă, textul devenind al tuturor, realizându-se expansiunea intelectualismului
relaţional, puritatea şi abstractitatea lui la adâncimi tot mai mari în interiorul al
însuşi logosului. S-a trecut la exprimarea gândului „în grafică metodologică”, –
desene, scheme, tăbliţe, diagrame ş.a., tinzând spre gândire – comunicare fără
limbă. De la logos se trece la topos şi matezis (până ce „pe tablă”, dar nu pe
ecrane). De la gnoseologie se trece la cognitologie, la inventarea ramural -
teoretică a „maşinii” gândirii ca computer ideal (virtual).
G. P. Şcedroviţkii, în continuare, şi-a propus sarcina de a construi teoria
generală a activităţii, teoria metodologică a ei, în care subiectul e înlocuit cu
scopurile şi sarcinile producţiei sociale, unde însuşi individul a devenit numai una
din condiţiile (mijloacele) acestei producţii, iar ca obiect au devenit materialele şi
produsele ei. G. P. Şcedroviţkii a analizat sistemul metodologiei activităţii de
gândire, sarcinile intelectuale, legate de înţelegerea spaţiilor comunicative
complexe şi transformarea sensurilor, conţinuturilor şi metodelor din unele
contexte de lucru în altele, înţelegând gândirea ca înlocuirea obiectelor şi
operaţiilor cu obiecte prin semne şi manipularea cu aceste forme de semne .El a
elaborat problema gândirii pure, a gândiri fără cuvinte, fără conştiinţă, realizându-
se şi o activitate de deconstructivism. El a luptat cu natura, cu pasiunile omeneşti.
Formarea realităţii poststructuraliste, postlingvistice, postsemiotice a fost legată de
debarasarea ei de existenţă şi om.
Şi dacă, până în anii ’60 ai sec. XX, gândirea era recunoscută ca tip deosebit
de realitate obiectivă, recunoscându-se existenţa a două lumi: una – omul şi
conştiinţa lui, şi alta – gândirea ca substanţă, ca esenţă independentă, apoi după
anii ’60 ai sec. XX, gândirea este formulată ca activitate, trecându-se la cercetarea
gândului sub aspectul comunicării, în contradicţie cu gândirea umană. Se
consideră că gândirea include în ea atât gândirea umană, cât şi gândirea ca
comunicare. Prin aceasta s-a trecut la studierea structurilor şi gândurilor
comunicative ca atare, ce se desfăşoară în aceste structuri comunicaţionale. Atunci
gândirea-comunicarea nu mai este condiţionată de psihic, sau de conştiinţă, de
subiectivitate.

172
Baza gândirii o constituie schematizarea din care ea creşte, dar nu din
vorbirea prin cuvinte. Nu „vorbirea” prin cuvinte reprezintă sursa gândirii,
gândirea se dezvoltă în antiteză cu vorbirea, limba, ea bazându-se pe factorul
schematizării, pe funcţia reprezentării” .Gândul devine element al comunicării, iar
comunicarea capătă sineitate şi funcţionează fără gândirea umană ca atare, ce se
conştientizează pe ea, devine autocomunicaţie, ca şi în Internet. G. P. Şcedroviţkii
susţine că „activitatea socială umană trebuie să fie analizată nu ca atribut al unui
om aparte, dar ca integritate universală iniţială, cu mult mai largă decât înşişi
„oamenii”. Şi atunci, nu oamenii aparte creează şi produc realitatea, dar invers: ea
însăşi îi cuprinde şi-i impune „să se comporte” într-un anumit fel. Fiecare om, când
el se naşte, se loveşte de o activitate, deja, formată şi care continuu se realizează în
jurul lui şi alături de el. Putem afirma că universul activităţii sociale umane, la
început, se opune fiecărui copil: pentru a deveni om cu adevărat, copilul trebuie „să
se întărească” în sistemul activităţii umane.
Anume, în lucrările lui G. P. Şcedroviţkii, menţionează V. I. Slobodcicov,
pentru prima dată a fost pusă problema cu privire la caracterul normativ al
producerii sociale: datorită faptului că activitatea de masă destul de stabilă şi, deja
devenită, instituţionalizată, este generală pentru toţi participanţii ei, ea are pentru
fiecare din ei statut normativ, şi nu de caz. Meritul analizei metodologice a fost, de
asemenea, elaborarea reprezentării cu privire la analiza simultană a universului
activităţii în trei planuri: în spaţiul categoriilor de gândire (ca ontologie), în
activitatea de gândire şi comunicare a gândirii (ca spaţiul normelor, mijloacelor şi
regulilor de acţiune) şi în spaţiul formelor individuale de activitate (ca mod real-
practic al activităţii vitale a omului). Lumea este identificată cu textul .
Fundamentării atitudinii deconstructiviste sunt consacrate textele, adunate în
cărţile reprezentantului principal al deconstructivismului J. Derridia
„Gramatologia”, „Scris şi deosebire” (1967), ş.a. ,în care ca o condiţie a înlăturării
metafizicii el consideră un aşa mod de activitate ca deconstrucţia. Lucrarea lui J.
Derrida, „Gramatologia”, a apărut în anul 1967. Prin gramatologie, el înţelege o
disciplină cognitivă deosebită, care e chemată să studieze rolul scrisului în înţelesul

173
larg al cuvântului, care se prezintă ca substanţial, dar nu ca relaţional; ca sineitate,
dar nu ca funcţional, ca esenţial, nu ca text, înţeles comunicaţional. Scrisul este
absolut, universal apărut nu mai târziu decât cuvântul. Gramatologia tinde să
stabilească o nouă atitudine cognitivă: cercetarea scrisului, în sens general, ca
totalitate a condiţiilor posibilităţilor unei anumite desenări. Calea deosebită a
gramatologiei este „deconstrucţia”, care reese din negarea existenţei ca deplinătate
a prezenţei. Deconstrucţia logocentrismului îl conduce pe J. Derrida la negarea
existenţei omului şi a conştiinţei lui, a lumii, exprimate prin cuvinte, semne, limbă,
discursuri, la negarea rămăşiţelor sensibilităţii, a naturalităţii empirice, înlocuindu-
le cu ceva cu adevărat nou, transcendental. Astfel, dinăuntrul modelului structural-
lingvistic gândirea umană a putut pătrunde în spatele universului
transcendental.Textul se universalizează, declarăndu-se despre înlăturarea
existenţei .
Deconstructiviştii refuză existenţa, analizată ca prezentă şi exprimată prin
structură şi logos, înlăturând nu relaţiile, dar limitările sincronice ale structurilor,
văzând scopul distrucţiei în a activiza „focarele de rezistenţă” intertextuale
împotriva dictatului „logocentrismului”. J.Derrida vorbeşte despre scris, dar, la el
scrisul nu este. Textualismul e orientat spre analiza şi lucrul cu dicţionarul. Se
susţine că „textualistul puternic” se raportează la text, ca fizicianul la obiectele
materiale. În text, nu se deosebesc existenţa şi inexistenţa. Este numai sens.
Sarcina centrală pentru deconstructivism este izbăvirea gândirii de substanţa
umană a ei „în plus”. Deconstructiviştii susţin că semnele în text, trebuie să fie
reciproc corelative, să corespundă întotdeauna, unul altuia. Conţinuturile
elementelor sunt condiţionate de direcţionarea şi tensiunea comunicării,
cunoaşterea lumii-textului nu presupune evidenţierea în el a elementelor, lumea
transformându-se în text. Lumea-textul nu reprezintă lucru, nu e sistem, nu este
subiect şi nu este reflectarea lui. Acestea-s legături şi raporturi ce se întretaie. Ele
transmit conţinutul textului altui text. El nu înseamnă, nimic afară de sine . Părţile,
segmentele, elementele lui prezintă semnale unele altora. Textul – aceasta-i
transmitere, co-relaţie, comunicaţie. El nu e structurat ca ceva permanent şi nu are

174
vector sistemo-formator. Niciunul din elementele textului nu are vreo oarecare
poziţie prioritară, funcţionarea lui se determină de circulaţia lor generală. Lumea
textualistă reprezintă lumea pură a relaţiilor pure.
Deconstructiviştii vorbesc şi despre o cotitură (revoluţie) gramatologică, ce
vine în locul cotiturii (revoluţiei) comunicative, trecându-se de la scris la arhescris.
J. Derrida, de exemplu, încearcă să găsească ceva mai fundamental decât sistemele
de semne, ceea ce a existat până la semne şi structuri de semne, fiind de
neexprimat şi de nedespărţit, vorbind despre „deconstrucţie”, „deosebire” ş.a.,
împărtăşind tendinţa antisubiectă a altor structuralişti, prezentând subiectul ca
„funcţie a limbii”. Simultan, el încearcă să dezmintă reprezentarea primită în
lingvistică, în lingvistica structurală, cu privire la primatul vorbirii sonore faţă de
vorbirea scrisă, considerând că greşeala metafizicii, proprie întregii filosofii
anterioare ,este în recunoaşterea primatului logosului simultan ca lege şi ca cuvânt.
J. Derrida înaintează ideea cu privire la caracterul primar al scrisului ca „urme”
materiale, ce servesc ca sprijin pentru semnele lingvistice. El vorbeşte despre
„materialitatea prepersonală”. El se pronunţă împotriva divizării filosofiei în
subiect şi obiect şi în alte contrarii. J. Derrida susţine că scrisul se consideră supus
vorbirii orale, precum corpul – sufletului, copiile – originalului, deplinătatea –
sensului. El scrie că cuvântul, într-un anumit sens, este scris, că limbile iniţiale
niciodată n-au existat în formă curată. El vorbeşte despre arhescris, care precede
scrisului şi vorbirii în sens obişnuit, despre „alfabet fără cuvinte” – pentru
„gândirea fără cuvinte”. Urma şi deosebirea – aceasta-i alfabetul, împreună ele
compun „grama”, o nouă unitate a gândului. În locul cuvântului scris cu litere şi
care sună, a fost pusă grama tacită, iar în locul limbii şi a textului a fost pus
„scrisul” fără voce. Scrisul nu ca înscrierea vorbirii, dar ca arhe-proto-scris-prim,
ca mod iniţial şi universal de prelucrare a informaţiei (prin biţi). Învăţătura despre
scris – gramatologia a venit în locul limbii şi cuvântului lingvisticii, la fel şi
gândului construit în mod subiectiv, care prin ele există şi prin ele se exprimă. Nu
mai există realitate naturală „până la text”.

175
În lucrarea „Gramatologia” J. Derrida vorbeşte despre un alfabet post-
logocentrist, din urme şi lipsuri ,înscrise fiind 1:0, despre repetarea lor în diferite
combinaţii, denumirea tehnică fiind bit. Arhescrisul este analizat ca precondiţie a
oricărei vorbiri şi oricărui scris. Se afirmă că orice text trăieşte între „urmele”
unuia şi ale altui text. Urma e mai importantă şi primară oricărui sistem: aceasta-i
amânare în timp şi interval în spaţiu. Sistemul se deschide şi „intră în context”,
primind o anumită dimensiune externă, care, în structuralismul precedent, se ignoră
,depinde de context. Datorită contextului, în text, se şterg hotarele dintre „extern”
şi „intern”. Arbitrarietatea semnului se distruge, – susţine J. Derrida. Contextul se
poate lărgi nelimitat, astfel lăsând absolut nedeterminată această dfimensiune.Şi
dacă pentru structuralismul precedent se exclude subiectul în folosul gramaticii
interne a elementelor legate în mod reciproc, anumitei obiectivităţi, ştiinţificităţi, ,
apoi poststructuraliştii vorbesc despre arhescris, care are statut de concepere a tot:
cultură, societate, lume. El nu este materializarea cuvântului – logos, nu e
condiţionat de el. El nu este fonetic. Se vorbeşte despre o cotitură textualistă, textul
funcţionând ca maşină, închisă în ea. El n-are cititor, care ar tinde să înţeleagă ce şi
despre ce e scris în el.
Gramatologia prezintă o teorie specific postmodernistă a arhescrisului. În
limitele acestei teorii, arhescrisul include în el forma „naturală” de cuvânt-literă, ce
se identifică cu scrisul, în genere. Vorbirea, limba, hieroglifele, înscrierea manuală
a cuvintelor sonore sunt varietăţile ei, varietăţi ale noii substanţe a lumii, ale primei
ei etape. Este substanţa Noii lumi, uşa care se deschide cu arhescrisul. Arhescrisul
e cauza iniţială a tot ce există. A fost foc, apă, atomi, cuarci, semne, dar acum –
scris, scrisocentrism. Arhescrisul înlocuieşte focul, apa, atomii, cuarcii, care-s
elemente ale tabloului metafizic al lumii. În lumea arhescrisului, semnele în sine
n-au niciun sens. Ele-s „pustii”, nu constituie semiosfere. Ele-s „ne-semne”, ceva
ce nu poate fi gândit. Ele nu-s gânduri. Arhescrisul nu-i din litere. „Semnele pustii”
sunt elemente, feluri ale nimicului. Dar anume ele, încetând de a mai fi „purtătorii
gândului”, reprezintă material de constituire a scrisului. Ele-s purtătorii
conţinutului inclus în ele, „alfabetul” lor. Unităţile acestui alfabet se definesc ca

176
grame. Deosebirea lor de litere şi semne constă în faptul că ele nu denotă sens.
Gramatologia, care constă din aceste unităţi, este expresie a nihitologiei. Primul şi
ultimul cuvânt al gramatologiei sunt: urma-linie şi intervalul - amânare şi ele nu-s
condiţionate de nimic . Ele există de la sine, ca şi tot scrisul. Nu se poate indica , ce
înseamnă ele. Ele-s cauza lui, substanţa, dar fără substrat, se raportează la
domeniul lipsei, inexistenţei. Semnele pustii sunt pustii în domeniul prezenţei.
Pentru noi, ele-s „lucruri în sine”. În scris, ele-s de toate: substanţă, esenţă,
structură (drept că nu a lucrurilor, dar a relaţiilor, care-s mai în vârstă ca lucrurile).
Gramele sunt cărămizi ale devenirii unei ne-„macro”-realităţi, un artificial. Are loc
respingerea definitivă a legăturii textului cu omul drept cauză a lui. Textul se
autodezvoltă, el autofuncţionează. Automatismele – iată corpul descoperit al
scrisului. Gramatologia este teoria scrisului automatizat şi chiar pe deplin
automatizat, pro-scris, pro-gramare. Scrierea automată – scrierea la maşină. Are
loc lupta cu cuvântocentrismul, cu cuvântul, cu limba „naturală”, cu gândirea, cu
care până acum trăia Homo Sapiens. E nevoie să evităm deprinderea de a gândi
gândul prin folosirea cuvintelor, să utilizăm urma-amânarea şi linia-intervalul, ce
ne deschide posibilitatea prelucrării haosului pe calea multiplelor combinaţii ale
gramelor neraportate la prezenţă. Gramele n-au nevoie de prezenţă. Acesta-i
gândul existent. Prelucrarea haosului este organizarea lui, prelucrarea ordinii, şi
deci – raţionalizarea. Raţionalizarea este scopul final al gândirii pure.
J. Derrida vorbeşte, la fel, despre scris digital-matezis, cu ajutorul căruia se
reproduce şi se transmite, se comunică informaţia şi nu cu ajutorul cuvintelor, prin
vorbire umană, dar prin maşină, Internetul, în mare măsură, determinând esenţa
postmodernităţii. El vorbeşte despre limbă şi gândire, ca un fel de scris, despre
textualism computerial, scris ca „substanţă”, „materie”, „natură”, lume a
tehnologiilor computeriale, despre sfârşitul cărţii şi începutul computerului.;
sfârşitul logosului şi începutul matezisului; despre „sfârşitul discursului şi
începutul programării”; „sfârşitul cuvintelor” şi „începutul cifrei”; „sfârşitul
cititului” şi „începutul calculului”.

177
Dar, cu toată negarea semnificatului şi a semnificantului, etapa textualistă a
deconstrucţiei nu este mişcare spre nimicul absolut, dar spre ceva nou. Universul
textului e larg şi omogen. În jur, semne, semne. Lucrurile-s „denumiri fără succes
ale semnelor”. Omul, personalitatea? Aceasta-i textul ce se autointerpretează. Deşi
semnele, afară de ele, nu înseamnă nimic , ele comunică. Pentru analiza acestei
lumi e nevoie de o nano-filosofie cu aparat categorial ne-metafizic sau fără aceasta,
în sens teoretic obişnuit.
Ca reprezentant al deconstructivismului este, de asemenea, şi G. Vattimo,
care în lucrarea „Sfârşitul modernităţii”, defineşte modernitatea ca fiind paradigmă
spirituală, dominată de ideea istoricistă (a gândirii) a progresului, obţinută prin
iluminarea şi apropierea continuă de fundamentele gândite ca origini. Depăşirea
modernismului, el o vede nu prin critică, ci prin deconstrucţie. Postmodernitatea
doreşte chiar să se sustragă logicii de gândire şi ideii de depăşire critică a trecutului
prin apropierea de fundamente. G. Vattimo neagă existenţa unor fundamente
stabile şi transcendente ale cunoaşterii. El scrie, că sfârşitul modernităţii nu
înseamnă că nu mai au loc evenimente, ci că evenimentul nu mai este înscris într-o
linie unitară a istoriei, gândită ca progres unic. S-a dovedit că nu există istorie
unitară şi nici progres continuu, deci modernitatea dispare .Postmodernitatea îi ia
locul ca epocă a unei gândiri nu atât a fragmentării, cât a pluralităţii. Ea impune
slăbirea adevărului ca prezenţă obiectivă, slăbirea puterii realului, care ne
constrânge.
Un alt reprezentant al deconstructivismului, J. Baudrillard în lucrările sale
scrise în anii ’70-’80 ai sec. XX, precum „Schimbul simbolic şi moartea” (1971),
„Simulacrele şi simularea” (1981), „În umbra mulţimii tacite, sau sfârşitul
socialului” (1983), „Pasiuni fatale”(1985) ş.a., studiază fenomenul înlocuirii
fundamentării raţionale a realităţii şi a epistemicului prin însuşirea lui estetică,
problema corelaţiei dintre epistemic şi estetic, a veridicităţii obiectelor
conştiinţelor umanitare.
J. Baudrillard tinde să corecteze neajunsurile lingvisticii structurale a lui F.
Saussure şi a semiologiei lui R. Barth, prin teoria istorică a semnificaţiei. El susţine

178
că acum e imposibil de analizat lumea de pe poziţiile subiectului şi că categoriile
kantiene de spaţiu, mişcare, cauzalitate şi-au pierdut valabilitatea lor şi este
necesară trecerea de partea obiectului, care este hiperreal , şi că Universul se mişcă
spre limitări, dar nu către echilibru. Vorbind despre simulacre, el susţine că
simulacrul apare ca hotarul unui conţinut, ce-l deosebeşte de altul, pe care-l neagă,
fiind cu el legat. Simulacrul e gata de a fi, în mod potenţial, semn al altui conţinut.
Simulacrul este negarea rigidă a fixării a ceva în afara dependenţei. Putem vorbi de
rolul dominant al simulacrului, caracterul prim al formei limitării, negării ca atare .
El susţine că lumea contemporană constă din modele şi simulacre, ce n-au
referenţi, nu-s bazate nici pe o realitate, decât pe a sa proprie. Simulacrele, ce dau
absenţă şi prezenţă în acelaşi timp, amestecă realul şi imaginarul. El susţine că
ieşirea peste hotare, lărgirea conţinutului, înlăturarea hotarului, constituie tendinţa
dezvoltării a înseşi fenomenelor şi logica apariţiei simulacrului. El scrie că cu
terminarea semnului obligatoriu începe împărăţia semnului emancipat. Dar
multitudinea de sensuri tinde spre accelerarea schimbărilor simulacrelor într-un
torent unic de semne.
Dar ontologizarea semnului într-o anumită cultură duce şi la apariţia unor
culturi nenaturale, artificiale, apărând simulacrele corespunzătoare. El scrie, că
simulacrul, în mod potenţial, poate deveni semn al altui conţinut. Apare simulacrul
mutant. El scrie ,că acum trebuie de trecut de partea obiectului, analizându-l ca
hiperreal şi simulator, ca hiperfuncţional, susţinând că simularea naşte realul cum
сândva realul genera imaginarul. J. Baudrillard, în lucrarea „În umbra mulţimii
tacite, sau sfîrşitul sacralului”, menţionează că masele prin tăcerea lor distrug
conştiinţa socială, susţinând că masa este „aceea ce rămâne când socialul este uitat
definitiv”. El susţine , că publicitatea este un mijloc de dominare asupra oamenilor.
Anume, aici, în loc de idei şi adevăr, domneşte simulacrul. Tăcerea maselor,
tăcerea mulţimii tacite – susţine J.Baudrillard –e unica problemă adevărată a
contemporaneităţii. Şi această influenţă a „mulţimii tacite” asupra conştiinţei
sociale - susţine el, - înseamnă pierderea sensului istoriei şi al culturii, în genere.

179
Astfel, masa înghite socialul, iar omul se disociază, în cămpul simţurilor, vorbeşte
despre sfârşitul socialului.
Un alt reprezentant al deconstructivismului, R. Rorty, spre deosebire de J.
Baudrillard, ce pune accentul pe aspectul obiectiv al cunoştinţelor, pune accent pe
aspectele subiective ale cunoştinţelor. El a înaintat un proiect propriu al destrucţiei
filosofiei anterioare, a metafizicii, a transcendentalismului (ca unul din
manifestările ei). El evită construirea unei concepţii sistematice despre lume,
definind sistematicitatea ca o caracteristică a gândirii metafizice. În lucrarea
„Idealismul sec. XIX şi textualismul sec. XX” R. Rorty scrie despre apariţia
textualismului, afirmând că, în secolul trecut, au fost filosofi, ce argumentau că
există numai idei; în secolul nostru, sunt autori care scriu aşa de parcă ar fi existat
numai texte. Textualismul este deconstructivism (alt nume al lui).
R. Rorty îşi pune ca scop distrugerea întregii filosofii precedente. Critica
filosofiei el o face de pe poziţiile materialismului eliminativ, care constă în
înlăturarea dualismului psihofizic al tradiţiei filosofice pe calea redescrierii naturii
tainice a omului în termenii neurofiziologiei. El defineşte filosofia ca „voce în
discursul omenirii”, mijlocitor în înţelegerea reciprocă a oamenilor. Tradiţiei
fundamentaliste a filosofiei el îi opune istorismul gândirii cu privire la om. În
lucrarea „Filosofia şi oglinda naturii” R. Rorty scrie, că filosofia apărută din
tradiţia carteziană vine la negarea ei deplină, iar filosofia analitică este incapabilă
de a fi oglindă a naturii ,ca formă a gândirii filosofice contemporane. Înlăturând
problema „conştiinţă-corp”, R. Rorty înlătură ideea cunoştinţelor ca reflectare a
realităţii prin diferite reprezentări.
După R. Rorty filosofia depăşeşte limitele istoriei, încearcă să găsească
condiţiile extraistorice ale oricărei dezvoltări istorice posibile. El susţine că e
sortită la insucces atât încercarea de a construi filosofia ştiinţifică, ce are ca scop
constituirea lumii pe baze: sau a datelor, sau a adevărurilor analizate, sau a
schemelor conceptuale, sau a analizei comentate. El consideră, că filosofia nu
progresează , rezolvând permanent aceleaşi probleme şi ea nu devine mai
riguroasă, dar mai imaginativă. La R. Rorty, caracteristicile subiective se

180
înaintează pe planul întâi, concentrând atenţia la ele, iar latura obiectuală a gândirii
trece pe planul doi,el „stă” pe poziţiile multisubiectivităţii în domeniul
posibilităţii ,sau imposibilităţii discursului dintre reprezentanţii diferitelor puncte
de vedere. El înlocuieşte obiectivitatea cu solidaritatea, demonstraţia cu retorica,
vorbind despre descentrare tematică, contextualism ş.a.
J. Habermas, de asemenea reprezentant al poststructuralismului, în lucrarea
„Sugestii filosofice cu privire la contemporaneitate” dezvoltă atitudinea sa
intersubiectivă cu privire la contemporaneitate, foloseşte noţiunea de „raţionalitate
comunicativă”, care, în concepţia lui, este inclusă în procesele sociale şi aceste
procese se presupun „universale”, pe cât ele-s „inevitabile”. Pretenţiile lor la
caracter general-important, universal, se conţin deja în structurile comunicării
posibile. Acest principiu e formulat ca necesar pentru etica discursului, iar ca unica
„forţă” ce acţionează în situaţia ideală de vorbire şi în sfera raţionalităţii
comunicative e considerată „forţa celui mai bun argument”. El vorbeşte despre o
raţionalitate de procedură, dar nu substanţială. Analizând conţinutul discursului, el
se pronunţă ca situaţionist, considerând că în procesul comunicativ ceea ce este
drept determină participanţii să participe la acest proces. În privinţa puterii statale,
el judecă de pe poziţiile legii şi suveranităţii, vorbind despre împuternicitul puterii,
despre lege şi sancţionarea legii de putere. J. Habermas analizează comunicarea,
ruptă de la putere. Vorbind despre o etică a discursului, idealul lui J. Habermas este
o democraţie cât mai mare, o societate civilă puternică. Criticând noţiunile,
formulate de J. Habermas cu privire la etica discursului şi a raţionalităţii
comunicative, R. Rorty numeşte această concepţie raţionalism iluminist, care
oferă prea puţin pentru înţelegerea puterii, menţionând că J. Habermas n-a putut
dezvolta o înţelegere suficientă a puterii.
M. Foucault-tardiv, un alt reprezentant al poststructuralismului, în anii ‘70 ai
sec. XX atrage atenţia asupra studierii „genealogiei puterii”. În lucrările perioadei
genealogice „Supraveghere şi pedeapsă” (1975), „Voinţa spre cunoştinţe”
(1976) ,”Genealogia cunoştinţelor”ş.a., el analizează specificitatea complexuri
„putere- cunoştinţe”. În” Geneologia cunoştinţelor” cunoştinţele sunt private de M.

181
Foucault ca anumite focare elementare de "putere-cunoştinţe", ce determină
pătrunderea reciprocă a "materiei politice" şi a "materiei" epistemice, a relaţiilor de
putere şi a celor cognitive. Cunoştinţele la el nu prezintă un product deosebit
extrapolitic, dar putere, ce e îmbibată pe deplin de dominare. El vorbeşte despre
utilizarea lor politică, despre existenţa a ceva de nedespărţit numit putere-
cunoştinţe. La fel ca şi cămpurile microfizice, considera el, relaţiile politice străbat
întreaga civilizaţie, toate nivelurile ei. Esenţa politicii ne-o dă nu modelul statal-
juridic, nu "matricea juridică", dar modelul fizicii microcămpului, model în mare
măsură dinamic, relaţional atotpătrunzător. Ideea cu privire la lămurirea genezei şi
dezvoltării cunoştinţelor, reeşind din matricele socioculturale, este expusă de M.
Foucault în a. 1972. El menţionează, că cunoştinţele nu se formează fară sistemul
comunicaţiei, registrării, acumulării, translării, care ca atare prezintă forme ale
puterii şi în existenţa şi funcţionarea lor sunt legate cu alte forme. La răndul ei, nici
o putere nu există fară evidenţierea, însuşirea şi atribuirea cunoştinţelor, fară
distribuţia sau reţinerea ei. La aşa nivel, există numai forme fundamentale de
putere-cunoştinţe. M. Foucault arată, că toate aceste mecanisme special construite
nu-s externe faţă de cunoştinţe, oformează însăşi conţinutul cunoştinţelor. Canalele
socioculturale a dialogului cognitiv în natură, constată M. Foucault, nu-s
indiferente pentru însăşi structura cunoştinţelor, primite sub influienţa lor.
Matricele socio-culturale, menţionează M. Foucault, prezintă o dezvoltare a
matricei "măsurii" (în lumea antică) ,a matricii "examinării, sau matricii
"interogării" (epoca modernă), care prezintă diferite matrice politico-juridice, care-
s socio-istorice, ce stimulează formarea cunoştinţelor în diferite perioade istorice.
M. Foucault admite posibilitatea nu numai de a găsi noi matrice pentru geneza
cunoştinţelor şi chiar acţiunea lor comună, suprapunerea lor una asupra alteia. El
considera că raportul ştiinţelor naturale şi umanitare faţă de matricele care le
formează este diferit. De exemplu, geneza ştiinţelor naturale depinde (măcar şi
parţial) de aşa proceduri ca cele de interogare-anchetare. Mai departe aceste
cunoştinţe s-au dovedit a fi mai puţin independente faţă de matricea sa genetică,
conţinînd în ele toate urmările acestei dependenţe. Ştiinţele umanitare, însă,

182
continuă să se sprigine pe mecanismele matricei sale genetice, în primul rănd, pe
control-inspectare şi pe mecanismele individualizării şi obiectivizării individului în
"societatea disciplinară".
R. Barth-tardiv, de asemenea reprezentant al poststructuralismului, în prima
jumătate a anilor ‘60 ai sec. XX, prin semiotica sa ştiinţifică revine la problematica
textului şi a scrisului, ca analogii ale revoluţiilor sociale, vorbind şi despre o
cotitură (revoluţie) textualistă. El susţine,că limba nu este o simplă armă a
conţinutului, dar ea produce activ acest conţinut, afirmând că literatura nu poate fi
gândită în afara puterii, şi că ea nu poate să ducă o viaţă independent de
dimensiunea politică. Pe baza maximei semiologiei politice, conform căreia orice
depolitizare a lumii se face în scopuri politice, el susţine că nu există o „observaţie
necointeresată a puterii”, ea neapărat se descoperă pentru o contemplare
cointeresată.
Astfel, în filosofia poststructuralismului este înlăturată atât linia realismului
(a materialismului), cât şi a idealismului, recunoscându-se o „a treia linie” în
filosofie, deschizând calea pentru negarea oricărei forme de realitate, afară de cea a
scrisului şi cea virtuală (J. Derrida), neglijându-se, de asemenea şi existenţa lumii
ideilor. Relaţiile politice, numite şi materie politică, sunt reduse la limbă, fiind
înţelese ca anumite reprezentări ale practicii de vorbire şi de nevorbire (M.
Foucault).

183
Capitolul 6. Epistemologiile transmoderniste ale ştiinţei contemporane

În anii 80 ai sec. XX, după părerea noastră, pe parcursul realizării


revoluţiei informaţionale, se trece de la societatea postmodernă la cea
informaţională, caracterizată printr-o internetizare globală a societăţii şi o
globalizare generală a civilizaţiei umane. În această perioadă Internetul s-a
transformat într-o tehnologie, care tinde să transforme întreaga civilizaţie,
întreaga cultură. A început folosirea industrială activă a Internetului. Şi dacă
filosofia postmodernismului reprezintă filosofia societăţii postmoderne, apoi
filosofia transmodernismului devine o filosofie a societăţii informaţionale, legată
de acum de realizarea unei revoluţii conservative,”revenirea” la analiza
problemelor ontologice,gnoseologice, a problemei fundamentale a filosofiei, a
omului, naturii (denaturate în filosofia postmodernismului).
În cadrul epistemologiilor transmoderniste cele mai influente, după
părerea noastra sunt : 1)epistemologiile transmoderniste “potenţialiste”, ce pun la
bază paradigma potenţialităşii ; şi 2)epistemologiile transmoderniste
“sinergetiste”, ce pun la bază paradigma sinergetistă.
§1.Epistemologiile transmoderniste „potenţialiste”

La concepţiile filosofice transmoderniste “potenţialiste”, după părerea


noastră, pot fi atribuite concepţiile lui Şt. Lupaşcu (1900-1988), B.Nicolescu, P.G.
Şcedroviţki ş.a., care analizează procesele descrise de filosofie, punând la bază
paradigma potenţialităţii..
Concepţia filosofică a lui Şt. Lupaşcu.
Elaborănd concepţia sa ontologică, S.Lupaşcu a folosit marile realizari din
fizică din sec. XIX şi XX: din domeniile termodinamicii proceselor ireversibile,
teoriei speciale şi generale a relativităţii, mecanicii cuantice. El a examinat
probleme de logică şi metodologie a ştiinţei, căt şi filosofie a ştiinţei, adresăndu-se
la matematică, fizică, astronomie, biologie, psihologie, antropologie, etică, estetică
ş.a. ştiinţe. Analizănd diferite tipuri de materie: anorganică, căt şi organică,

184
procesele din micro - şi macro-lume, din lumea organică ş.a., S.Lupaşcu pune la
baza cercetării aşa numita logică dinamică a contradictoriului.
a)Logica dinamică a contradictoriului.
Analizănd probleme de logică şi metodologie a ştiinţei, S.Lupaşcu pune direct
întrebarea: care logică e adecvată ştiinţei contemporane: bivalentă - a adevărului şi
erorii, sau trivalentă, ce are trei valenţe - adevărat, greşit şi absolut greşit ,sau cea
polivalentă? Căutănd răspuns la această întrebare, la baza logicii S.Lupaşcu pune
principiul antagonismului, ce admite existenţa unui dinamism prezent întotdeauna
ca motor al oricărui eveniment. Examinănd principiul antagonismului, S.Lupaşcu
considera că acest principiu admite "un dinamism contradictoriu, structural şi
funcţional contradictoriu, încăt orice actualizare dinamică implică o potenţializare
dinamică contradictorie şi orice nonactualizare - nonpotenţializare, o
nonactualizare - nonpotenţializare contradictorie". S.Lupaşco aduce un prinos
deosebit şi în dezvoltarea principiilor logicii clasice în principii logice noi,
neclasice.
Pe baza principiului logicii clasice, a identităţii, S.Lupaşco a formulat
principiul nonidentităţii, diversităţii, ce presupune de rănd cu continuumul la fel şi
discontinuumul. El arată că constanta lui Plank face ca energia să se întemeieze pe
contradicţia originară continuu-dicontinuu, principiu ce conferă găndirii şi
expunerilor noastre imprecizie şi lipsă de claritate.
Principiul non-contradicţiei a fost dezvoltat de S.Lupaşcu în principiul
complementarităţii contradictorii, conform căruia o contradicţie relativă a cel puţin
două actualizări şi două potenţializări (pe baza descoperirii relaţiei de imprecizie
(indeterminare)) necesită coexistenţa antagonistă a atracţiei şi repulsiei,
contradicţia omogenităţii şi eterogenităţii, adică a elementelor care să fie în acelaşi
timp ele însele şi diferite de toate celelalte.
Principiul terţului exclus a fost dezvoltat de S.Lupaşcu în principiul terţului
închis, conform căruia logica antagonismului sau a dinamismelor contradictorii
presupune actualizarea unei energii pe seama potenţializării celei de sens contrar
pănă la un punct de echilibru - nu la infinit, adică pănă la compatibilitatea

185
echilibrului a două poziţii extreme într-o a treia: acest fenomen nu reprezintă
sinteza primelor două laturi extreme, ci rezultatul complementarităţii lor
contradictorii, implicănd includerea celui de al treilea termen.
Şt. Lupaşcu a propus un model ontologic relaţional, întemeriat pe energie
(logica energiei), ca formă existenţială de bază. Şt. Lupaşcu descrie trei tipuri de
sistematizări energetice posibile: a) sistematizarea la nivel macroscopic,
caracterizată prin dominaţia principiului omogenizării, b) sistematizarea la nivel
biologic, caracterizată prin dominaţia principiului eterogenităţii şi diversificării şi
c) sistematizarea microfizică şi psihică, în care tendinţa de omogenizare şi
eterogenizare se află în echilibru. El scrie că gândirea logică, de care poate depinde
totul nu este limitată la singurele două valori clasice, adevăratul şi falsul, şi că “în
anumite activităţi ale spiritului, ea este monovalentă (numai adevărul), în altele
bivalentă, trivalentă şi chiar polivalentă (un nici adevărat, nici fals; în plus, faţă de
adevărat şi de fals, o întreagă serie de valori, finite sau infinite, între aceşti trei
poli”. Şt. Lupaşcu scrie că logica nu mai posedă un adevărat şi un fals, despre care
să nu se ştie exact dacă reprezintă negaţie sau contradicţie, ori un adevărat şi un
fals şi, un nici adevărat, nici fals, cu toate nivelurile posibile, finite sau infinite,
între aceste trei valori, există două adevăruri inverse şi contradictorii, unul faţă de
celălalt; un adevărat, dar şi un fals, constituie a treia valoare, care nu este negativă
adevărului, ci “coexistenţă contradictorie, în acelaşi grad, a celor două adevăruri.,
fiecare reprezintă o dualitate şi un fel de simbioză a celor două adevăruri
contradictorii, dintre care doar unul domină şi îl virtualizează, mai mult sau mai
puţin, pe celălalt, prin actualizarea sa relativă şi se îndepărtează sau se aproprie,
astfel, mai mult sau mai puţin, de fals”. Şi, în locul principiului terţului exclus,
vine principiul terţului inclus, formulat prin forma a două principii - principiul
finitului exclus şi principiul infinitului exclus. Şt.Lupaşcu menţionează: “va exista,
deci, un adevăr al operatorului, sau al actualizării şi unul al operatului, sau al
virtualizării; un adevăr (mai mult sau mai puţin) actual, şi un adevăr (mai mult sau
mai puţin) virtual”, susţinând că “a cunoaşte înseamnă a evolua către
noncontradicţie”.

186
Ca principiu al logicii neclasice este şi principiul antagonismului, al
contradictoriului, care admite existenţa unui dinamism prezent, întotdeauna, ca
motor al oricărui eveniment, ca un dinamism, ce implică trecerea de la o anumită
stare potenţială la una reală. Principiul antagonismului admite un dinamism
contradictoriu, structural şi funcţional contradictoriu, încât orice actualizare
dinamică implică o potenţializare dinamică contradictorie, şi orice nonactualizare -
nonpotenţializare, o nonactualizare - nonpotenţializare contradictorie.Dinamismul
contradictoriu i-a permis lui Şt. Lupaşcu să unifice diferite domenii ale cunoaşterii.
El susţine că „valorile logice sunt DINAMISME şi nu pot fi decât contradictorii şi,
tot astfel, pentru că sunt CONTRADICTORII, valorile logice nu pot fi decât
dinamice. În fine, pentru că sunt şi nu pot fi decât dinamisme şi deci, antagonisme,
una nu se poate actualiza decât virtualizând-o pe cealaltă. Iar pentru că sunt şi nu
pot fi decât dinamice, ele nu pot atinge nici actul absolut, nici virtualitatea
absolută, sau potenţialul absolut”, menţionând că este vorba despre “actualizarea
relativă a unei anumite identităţi şi potenţializarea relativă a unei anumite
diferenţe, sau diversităţi, fie actualizarea relativă a acesteia, fie, în sfârşit,
coexistenţa unei non-actualizări şi a unei non-potenţializări corespunzătoare unei
anumite identităţi şi unei anumite diferenţe sau diversităţi”.Astfel “atunci când se
manifestă actualizarea şi potenţializarea respectivă a vectorilor logici antagonişti,
se dezvoltă, se clădeşte, se actualizează o non-contradicţie care nu poate fi, totuşi,
deplină şi riguroasă, adică pură şi nelimitată, infinită, apare o interdicţie
constructivă contradictorie, ce o limitează şi o relativizează, nepermiţându-i decât
un anumit grad, mai mic sau mai mare de actualizare, timp în care contradicţia
slăbeşte şi astfel se potenţializează relativ” . El scrie că, de câte ori ne aflăm în
prezenţa unei subiectivităţi şi a unei obiectivităţi, “ne găsim pe calea transcendării
contradictorii şi spre dublul adevăr relativ al operatorului (sau al actualizării
subiectivizate) şi al operatului, sau al virtualizării obiectivizante”.Vorbind despre o
experienţă de identificare şi de diversificare, despre faptul că „fiecărei identităţi
trebuie să i se asocieze o nonidentitate, sau o diversitate contradictorie, astfel, încât
ele să fie amândouă procese dinamice, care se actualizează şi se potenţializează

187
reciproc şi alternativ, sau se resping reciproc cu o egală tensiune” , Şt. Lupaşcu
susţine că actualizarea nu poate fi infinită sau strictă, căci ar elimina dinamismul
antagonist într-o potenţializare infinită, sau strictă, rămânând întotdeauna prezentă
o conjuncţie contradicţională . El vorbeşte despre o logică a dinamismului
energetic, despre un dinamism prezent întotdeauna ca motor al oricărui eveniment,
un dinamism, ce implică trecerea de la o anumită stare potenţială la una reală.
În logica neclasică, sensul noţiunii variază, schimbându-se atât conţinutul
ei, cât şi sfera de aplicare a ei, are loc atât actualizarea, cât şi potenţializarea
sensului noţiunii, însuşi sensul noţiunii devine potenţial. În logica neclasică,
noţiunile, din punct de vedere al sensului lor, la fel, prezintă dinamisme
contradictorii antagoniste, astfel, că actualizarea unui sens e legată de virtualizarea
altuia, fără a atinge un act absolut, adică nu admite nici virtualizarea absolută şi
nici actualizarea absolută, fiind doar relative. Non-contradicţia stabilită nu este
deplină şi riguroasă, adică pură şi neschimbată, ca în logica clasică. Are loc şi un
dinamism ce implică trecerea de la un anumit sens potenţial la unul real.
Astfel, dezvoltarea de către Şt. Lupaşcu a logicii clasice, formularea de
către el a principiilor logicii neclasice, precum: al nonidentităţii, al
contradictoriului şi al terţului inclus, elaborarea de către el a logicii dinamice a
contradictoriului i-au permis lui Şt. Lupaşcu să pună la baza cercetărilor lui
paradigma potenţialităţii, să analizeze procesele de potenţializare în ştiinţă, de
actualizare şi virtualizare, punând bazele filosofiei transmodernismului
“potenţialist”,
b) Concepţia celor trei materii.
Analizând probleme de ontologie, Şt. Lupaşcu a examinat trei
sistematizări energetice - fizică, biologică şi psihică, toate caracterizate prin
antagonism şi contradicţie, ce pot fi studiate în lumina logicii dinamice a
contradictoriului. El a propus un model ontologic relaţional, bazat pe energie ca
formă existenţială de bază, analizând cele trei materii, pornind de la materia din
micro- şi macrolume şi materia vie, trecând, în continuare, la analiza materiei vii
cu sistem nervos (materie psihică), vorbind şi despre cele trei tipuri de materie-

188
energie corespunzătoare. Pe baza principiului de incertitudine al lui W.Hiesenberg
şi al naturii duble a micro-particulelor Şt. Lupaşcu, pe baza logicii dinamice a
contradictoriului, dă o interpretare nouă proceselor fizice din microlume.
Analizând fenomenele fizice, biologice şi psihice, el susţine că orice sistem conţine
o dualitate antagonistă. Examinând pentru început două materii: materia nevie şi
materia vie; el analizează şi două logici corespunzătoare: logica omogenului -
pentru materia fizică nevie, şi logica eterogenului - pentru materia biologică, vie.
Prin aplicarea logicii, Şt. Lupaşcu ajunge la acceptarea celei de a treia materii - a
materiei microfizice, ce există de rând cu materia macrofizică. Apoi el vorbeşte
despre materia psihică, pentru care are loc echilibrul dintre omogenitate şi
eterogenitate.
Analizând potenţialismul formelor naturale, menţionăm că, până la Şt.
Lupaşcu ontologia a fost, în fond, monistă, sau dualistă - ca la R.Descartes. În
transmodernism omogenitatea (cosmosul) este înlocuită prin eterogenitate
(haosocosmos). În ontologia lupaşciană, este abolit atât monismul, cât şi dualismul
în favoarea pluralismului ontologic. El analizează trei forme naturale, trei materii:
cea macrofizică (a mineralului şi a omogenului), dominantă în Universul nostru,
supusă celui de al doilea principiu al termodinamicii, ce tinde către o entropie
maximă, cea biologică, opusă, a eterogenului, negentropică, şi care ascultă de
enigmaticul principiu al excluziunii, al lui Pauli, şi cea microfizică, a psihicului,
transcendându-le pe cele două, având drept caracteristică principală contradicţia
dinamică a semiactualizării şi a semipotenţializării. El vorbeşte despre adevărul
primelor două materii: adevărul fizic ca valoare a actualizării, şi adevărul biologic,
ca valoare a potenţializării. Adevărul psihic şi microfizic (aici intervin relaţiile de
incertitudine ale lui W.Heisenberg), susţine Şt.Lupaşcu, reprezintă totalmente
valoarea falsului, în sensul semiactualizării şi a semipotenţializării. Şt.Lupaşcu
susţine că nivelurile de realitate ţin de ontologie, iar multidisciplinaritatea şi
interdisciplinaritatea indică marea complexitate a realului. Menirea
transdisciplinarităţii e să facă ordine în aceste procese.

189
În cercetările sale Şt.Lupaşcu a trecut de la o materie unică, cea fizică,
discutată în lumina logicii moderne, la analiza existenţei a două, sau chiar trei
materii, promovând ideea pluralismului materiei. Materia fizică, bazată pe logica
sistemului fizic, pe logica omogenului, pe principiul identităţii, la el, exprimă
existenţa prezentă, iar materia biologică, bazată pe logica specifică a sistemului
biologic, pe logica eterogenului, pe principiul nonidentităţii, a deosebirii, exprimă
existenţa în devenire.
Trecând de la materia biologică la cea biologică cu sistem nervos şi
activitate mintală la materie psihică, Şt.Lupaşcu susţine că cea de a treia materie se
bazează pe logica dinamică a contradictoriului, vorbeşte despre un echilibru dintre
omogenizare şi eterogenizare, despre fenomenele complexe ale potenţializării, ale
actualizării şi virtualizării, despre diferite niveluri de realitate şi materialicitate, “ce
constituie unul din pilonii transdisciplinarităţii”.
În lucrarea “Experienţa microfizică şi gândirea umană”, el analizează
teoria relativităţii lui A.Einstein şi teoriile cuantice. Fizica cuantică, el o analizează
dintr-o “viziune” cuantică a lumii. Pe baza principiului de incertitudine al lui
W.Heisenberg, Şt.Lupaşcu formulează ideea de potenţialitate, de realitate virtuală,
de existenţă a posibilelor şi realitate actuală, analizând trecerea de la posibil,
potenţial la real. Analizând materia fizică, a micro - şi macrolumii, cât şi pe cea
biologică, Şt.Lupaşcu examinează aplicarea la ele a două principii- cel de al doilea
principiu al termodinamicii şi cel al excluziunii, al lui Pauli. El menţionează ,că
primul ne relatează despre faptul că sistemele fizice trec ireversibil prin
intermediul unor transformări neîncetate de la o eterogenitate iniţială, relevantă la
o omogenitate crescândă, de la forme cu niveluri energetice ridicate la forme
degradate, sau căldură, numită şi operaţie de omogenizare. El susţine că dacă
sistemul este închis ( adică nu mai poate primi energie din afară), el se
omogenizează progresiv şi ireversibil odată cu transformările sale interne.
Şi dacă există un proces de omogenizare, el trebuie, cu necesitate să
conţină şi o eterogenizare relativă, în aceste condiţii, realizându-se procesele de
potenţializare, de actualizare şi virtualizare. Energia trece de la o eterogenizare

190
iniţială relativă spre o omogenizare crescătoare. Această eterogenitate trebuie să fie
mai întâi actualizată, apoi progresiv şi ireversibil potenţializată, pentru ca
omogenitatea să treacă de la starea ei de potenţialitate la una de actualizare prin
entropie pozitivă. Energia are însuşiri de eterogenitate şi omogenitate, cât şi
însuşiri de potenţializare şi actualizare . Pentru materia vie, are loc o eterogenitate
crescătoare, o negentropie progresivă, astfel, că “actualizarea majoritară a
eterogenului asupra potenţializării minoritare a omogenului dă naştere sistemului
biologic”.
El susţine că, fără o logică a eterogenului, biologia nu poate înţelege
procesul de eterogenizare, în care logica eterogenului implică, prin antagonism,
logica omogenului, iar fără o logică a antagonismului, care îi lipseşte, de
asemenea, el nu poate înţelege acest antagonism logic. El scrie că “pe când
omogenul domină în sânul materiei macrofizice, iar eterogenul în cel al materiei
biologice, ele există în chip antagonist şi contradictoriu într-o stare de
semiactualizare şi semipotenţializare în sânul materiei psihice (ca şi în nucleul
atomic), şi că “atunci când dinamismele antagoniste trec, unele, de la potenţializare
la actualizare, iar celelalte, de la aceeaşi actualizare la potenţializare, ajung în
sistemul psihic sau în nucleul atomic, la un stadiu, în care se întîlnesc, ca să
spunem aşa - la jumătatea drumului, unde şi unele şi altele se găsesc într-o stare,
respectiv şi reciproc, de semipotenţializare şi semiactualizare” . El vorbeşte despre
logica activă a actualizărilor şi prin aceasta, a subiectivizărilor, sau a subiectelor, şi
logica pasivă a virtualizărilor, şi deci a obiectivizărilor, sau a obiectelor .
Astfel, analizând cele trei materii: micro- şi macrolumea; materia vie şi
materia vie cu sistem nervos, Şt. Lupaşcu vorbeşte despre logica omogenului şi
eterogenului, despre tendinţele naturale de omogenizare şi eterogenizare, despre
logica activă a actualizărilor şi logica pasivă a virtualizărilor.
c) Şt. Lupaşcu despre cele trei etici ale omului.
Analizînd problema comportării omului Şt. Lupaşcu arată că pe baza logicii
dinamice a contradictoriului se întemeiază şi descoperirea celor trei etici ale
omului, apariţia triplei morale, a triplei atitudini a omului, aflat în contact cu

191
fenomenele fizice , biologice, psihice. În lucrarea : “Omul şi cele trei etici” Şt.
Lupaşcu vorbeşte despre cele trei etici ale omului, susţine că o etică ţine de
comportamentul fizic, alta – de comportamentul biologic, iar a treia – de
comportamentul psihic al omului, că nu există doar o morală, doar un singur tip de
activitate normativă a binelui şi răului, a binelui şi dăunătorului, a normalului şi
patogenului, afirmând că “omul este lăcaşul acestor trei orientări etice, care se
luptă în el” . Despre etica macrofizică, el scrie că ea “are o dublă operaţie: ea
include două identităţi energetice, două omogenităţi, aceea a potenţializărilor
obiectivante şi conştientizante ale percepţiei, şi aceea a acţiunii, a subiectului care
acţionează asupra lumii, manipulând evenimentele” şi că ştiinţa, generată de
subiect “este locul eterogenităţilor, al obiectelor lumii exterioare, al eterogenităţilor
în stare potenţială, gata să se împotrivească acţiunii identităţii motrice realizatoare
a proiectului motor potenţial al subiectului”. Subiectul devine lăcaşul unei
omogenităţi inconştiente, căci cu săvârşirea unui gest, a unei operaţii motrice, el
trebuie să tindă spre această operaţie, trebuie să şi-o asume fără a se gândi la
altceva, chiar în momentul în care îndeplineşte operaţia .
Astfel, logica antogonismului, generează trei etici comportamentale ale
omului. El vorbeşte despre o anumită potenţializare, actualizare şi virtualizare a
diferitelor forme de comportare umană, venind la ideea existenţei unui umanism
transcendental.
d) Şt.Lupaşcu despre cele trei valori polare ale adevărului.
Şt.Lupaşcu vorbeşte despre transcendenţa diferitelor forme potenţiale de
adevăr, despre trei valori polare ale adevărului şi falsului în logica dinamică a
contradictoriului. El scrie: “este adevărat ceea ce este non-contradictoriu, oricum,
conform logicii dinamice a contradictoriului, există posibilitatea non-contradicţiei
relative prin cele două actualizări şi două potenţializări eventuale ale dinamismelor
contradictorii, rezultă imediat că există un împătrit adevăr, sau patru adevăruri
posibile. Adevărul este în funcţie de actualizările şi potenţializările posibile, cum
ele sunt constructiv relative, conferă postulatului nostru fundemental adevărul,
împătritul adevăr va fi, la rândul lui, relativ, asemenea non-contradictoriilor pe care

192
le semnifică, sau care le generează”. Un adevăr, susţine Şt. Lupaşcu, nu poate fi
absolut, pentru că nu poate fi riguros actualizat: teoretic, putem potenţializa cât
poftim adevărul contradictoriu, fără ca el să dispară vreodată; non-contradicţia care
se afirmă astfel nu va fi, deci, niciodată, absolută şi va presupune întotdeauna un
ireductibil al contradicţiei că traducţia nu va putea fi considerată absolută, pentru
că nu se va angaja niciodată între termenii refuzului actual, între contradictorii
absolute: contradicţia s-a manifestat, totdeauna, riguros între dinamisme
antagoniste, care, prin aceasta, oricât de departe s-ar găsi de starea lor potenţială se
inhibă (şi mai păstrează deci, o marjă inaccesibilă de actualitate posibilă) .
Şt. Lupaşcu menţionează că “este adevărat ceea ce este contradictoriu,
există posibilitatea noncontradicţiei relative – a cel puţin două actualizări şi două
potenţializări eventuale ale dinamismelor contradictorii şi, rezultă imediat că există
împătrit adevăr sau patru adevăruri posibile. Adevărul este în funcţie de
actualizările şi potenţializările posibile, este fals ceea ce este contradictoriu, că
adevărul este dublu, alcătuit întotdeauna din două adevăruri contradictorii, dintre
care unul este actual şi celălalt potenţial şi că falsul este făcut din două adevăruri
antagoniste care se inhibă reciproc,se va putea postula existenţa a două adevăruri:
unul afirmativ sau pozitiv, ori al identităţii, şi unul negativ, ori al nonidentităţii,
care, prin structura lor dinamică şi contradictorie au posibilitatea de a fi respectiv
actuale, sau potenţiale; sau nici actuale, nici potenţiale, astfel noţiunea de falsitate
dispare: cele două adevăruri generează noncontradicţia, când unul dintre ele este
actual şi celălalt potenţial, noncontradicţia care se prezintă ca o noncontradicţie
relativ adevărată sau ca un adevăr al noncontradicţiei relative ,dacă există
noncontradicţia, mai exact noncontradicţia actuală şi contradicţia potenţială, atunci
există două adevăruri contradictorii, dintre care unul se actualizează în detrimental
celuilalt, care, prin aceasta, se potenţializează, dacă există contradicţia, atunci
există două adevăruri contradictorii care se resping, se împiedică mutual de a fi
unul actual şi altul potenţial ”. Şi aceste forme potenţiale de adevăr şi fals, pot fi
considerate ca anumite realităţi virtuale, care se potenţializează permanent, ca

193
coexistenţă contradictorie a diferitelor forme potenţiale de adevăr sau fals, care pot
“muri” sau “învia” în realitatea virtuală constantă, obiectuală, actualizată.

Concepţia filosofică a lui B.Nicolescu.


Vorbind despre corelaţia dintre logica terţului inclus şi logica terţiului exclus,
B. Nicolescu susţine “că logica terţului inclus nu suprimă logica terţului exclus: ea
îi restrânge doar domeniul de valabilitate. Logica terţului exclus este, cu siguranţă,
valabilă pentru situaţii relativ simple, ca, de exemplu, circulaţia maşinilor pe o
autostradă . El scrie că “a fost meritul lui Ştefan Lupaşcu de a fi arătat că logica
terţului inclus este o veritabilă logică, formalizabilă şi formalizată, multivalentă şi
noncontradictorie”.
B. Nicolescu susţine lafel că o viziune nouă asupra lumii este
transdisciplinaritatea. Dacă pluridisciplinaritatea se referă la studierea unui obiect
dintr-una şi aceeaşi disciplină, prin intermediul mai multor discipline deodată, iar
interdisciplinaritatea se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta,
apoi transdisciplinaritatea se referă la ceea ce se “află în acelaşi timp şi între
discipline şi înăuntrul diverselor discipline şi dincolo de orice discipline”. Şi dacă
cercetarea disciplinară se referă la cel mult unul şi acelaşi nivel de Realitate, apoi
transdisciplinaritatea se preocupă de dinamica provocată de acţiunea simultană a
mai multor niveluri de Realitate . B. Nicolescu menţionează, că “două niveluri de
Realitate sunt diferite, dacă, trecând de la unul la celălalt, există opoziţie a legilor
şi opoziţie a conceptelor fundamentale” , că transdisciplinaritatea este
transgresiunea dualităţii, ce opune cuplurile binare: subiect-obiect, subiectivitate-
obiectivitate, materie-conştiinţă, natură-divin, simplitate-complexitate, diversitate-
unitate ş.a. şi această dualitate este transgresată de unitatea deschisă care cuprinde
şi Universul şi fiinţa umană.
Deosebind diferite niveluri de Realitate,B.Nicolescu scrie că gândirea
clasică a fost fondată pe concepţiile fizicii clasice. O nouă viziune asupra lumii
avea să ruineze fundamentele unei gândiri, ce nu a încetat să se sfârşească.
M.Phank la începutul sec.XX a descoperit pătrunderea discontinuităţii în domeniul

194
fizicii, ce va “revoluţiona întreaga fizică şi ne va modifica în profunzime viziunea
asupra lumii” . Astfel, îşi face intrarea în fizică un nou concept - inseparabilitatea.
Entităţile cuantice continuă să interacţioneze indiferent de distanţa dintre ele. El
scrie,că entităţile cuantice, cuantonii se deosebesc în mod calitativ de particulele şi
undele fizicii clasice, că “suntem nevoiţi să admitem că aceşti cuantoni sunt atât
particule, cât şi unde, sau, mai precis, că nu sunt nici particule, nici unde. Dacă
există vreo undă, aceasta este mai curând o undă de probabilitate, care ne permite
să calculăm probabilitatea de realizare a unei stări finale, plecând de la o anumită
stare iniţială aleatoriul cuantic este, deopotrivă, hazard şi necesitate sau, mai precis,
nu este nici hazard, nici necesitate” .
Odată cu existenţa diferitelor niveluri de Realitate şi a noilor logici (logica
terţului inclus, de exemplu) în studierea sistemelor naturale, un al treilea factor se
adaugă pentru a da lovitura de graţie viziunii clasice asupra lumii-- complexitatea,
ce provoacă un veritabil big-bang disciplinar . B. Nicolescu formulează şi un nou
Principiu al relativităţii, că „nici un nivel de Realitate nu constituie un loc
privilegiat de unde pot fi înţelese toate celelalte niveluri de Realitate, că fluxului de
informaţie, ce traversează într-o manieră coerentă diferitele niveluri de Realitate, îi
corespunde un flux de conştiinţă ce traversează într-o manieră coerentă diferitele
niveluri de percepţie” .
Analiâînd diferite niveluri de Realitate, diferite aspecte ale naturii,
B.Nicolescu a formulat noţiunea de natură transcendentală, cât şi noţiunile de
politică transcendentă, cultură trancendentală, de naţional-transcendental ş.a.
Vorbind despre omenire în general, despre unitatea dintre viaţa individuală
şi cea socială, B. Nicolescu susţine că atitudinea transdisciplinară ne-ar putea arăta
calea de căutare a unei adevărate transpolitici: cea bazată pe dreptul inalienabil al
fiecărei fiinţe umane la o interacţiune armonioasă între viaţa sa intimă şi viaţa sa
socială, menţionând că “într-o zi, poate, umanitatea va fi deopotrivă o pluralitate
complexă şi o unitate deschisă” , că această atitudine ne oferă o bază metodologică
pentru concilierea celor două culturi artificial antagoniste - cea ştiinţifică şi cea
umanistă – prin depăşirea lor în unitatea deschisă a culturii transdisciplinare şi

195
formularea noţiunii de cultură transcendentală, care desemnează evoluţia tuturor
culturilor către ceea ce le traversează şi trece dincolo de ele, care “ne arată că nicio
cultură nu constituie locul privilegiat din care pot fi judecate celelalte culturi.
Fiecare cultură reprezintă actualizarea unei potenţialităţi a fiinţei umane într-un loc
bine precizat pe Pământ şi într-un moment bine determinat al Istoriei”, că timpul
prezent se află la originea viitorului şi trecutului, şi că ar fi revelatoare o analiză a
etnofobiei, rasismului, antisemitismului, sau naţionalismului în perspectiva logicii
terţului exclus . El vorbeşte şi despre un transnaţional, care, nu poate decât să
întărească ceea ce este mai creativ şi esenţial în fiecare naţiune , despre faptul că,
în societatea contemporană, obiectul transcendental şi subiectul transcendental sunt
reunite într-un mod echilibrat, că Realitatea redusă la subiect a născut societăţile
tradiţionale, iar realitatea redusă la Obiect - sistemele totalitare. B. Nicolescu la
fel susţine ideea existenţei unui umanism transcendental, prin care înţelege o nouă
formă de umanism, care “oferă fiecărei fiinţe umane capacitatea maximă de
dezvoltare culturală şi spirituală”, menţionând că transdisciplinaritatea este o
mărturie, în condiţiile lumii prezente: o speranţă, această virtute permanentă a
omului, rămâne vie, posibilă,ca constituţia unei pesoane ce trece, în mod inevitabil,
printr-o dimensiune trans-personală , vorbind despre existenţa unui om
transcendental care se naşte din nou.
Dar, vorbind despre o corespondenţă dintre nivelurile de Realitate şi
diferite niveluri de percepţie ale fiinţei umane, B. Nicolescu compară descoperirea
noii lumi cuantice cu descoperirea noii lumi cereşti din vremea lui Galilei,
menţionând că transgresarea câmpului vizual duce, în final, la o trans-viziune: la o
viziune transcendentală, un nou nivel de Realitate, care poate fi explicat prin
mijloacele ştiinţei, că explicarea dinaintea lumii cuantice mergea de la vizibil către
vizibil, pe când acum merge de la vizibil la invizibil, anume către ceea ce este
dincolo de vizibil, dincolo de imaginile macrofizice, şi ni se oferă spre cunoaştere
un alt domeniu al cunoaşterii. Devine necesar Acordul Subiectului transdisciplinar
cu Obiectul transdisciplinar, care trece prin acordul dintre nivelurile de percepţie şi
nivelurile de Realitate, “realitatea fiind, de asemenea, o unitate deschisă; diferitele

196
niveluri de înţelegere sunt legate între ele într-un singur Tot deschis, ce include şi
Subiectul transdisciplinar şi Obiectul transdisciplinar”, că “adevărata creaţie
artistică survine în momentul transgresiunii simultane a mai multor niveluri de
percepţie determinând o trans-percepţie” , o percepţie transcendentală. B.
Nicolescu scrie că “întîlnirea diferitelor niveluri de Realitate şi a diferitelor niveluri
de percepţie determină diferite niveluri de reprezentare”, determinând o trans-
reprezentare , că atitudinea transdisciplinară înseamnă şi a lua cu certitudine, în
viitor, actualizarea unui potenţial creativ nebănuit al fiinţei umane , ce poate
permite contactul trans-reprezentării cu trans-percepţia.
Concepţiile filosofice ale lui P. G. Şcedroviţkii
P.G. Scedroviţkii, vorbind despre schimbările ce au loc de la gândirea
de la hotarul secolului XXI, menţionează că “în ultimii zece-cincisprezece ani, în
asociaţia metodologică, a primit o dezvoltare furtunoasă aşa-numitele tehnici “de
cadru”, sau “de baghetă” de muncă metodologică. Este vorba despre un complex
amorf de atitudini şi principii tehnice de organizare a gândirii”, de faptul că, în
metodologia activităţii de gândire, s-a format un complex de atitudini tehnice,
legate de organizarea poliecranică a spaţiului muncii metodologice. Gândirea,
interpretată ca lucru cu multe contururi de cadre, după părerea noastră, poate fi
numită gândire transcendentă. Folosirea tehnicilor de cadru în condiţiile organizării
poliecranice a spaţiului muncii de gândire permite de a coraporta diferite
reprezentări şi conţinuturi cu diferite “ecrane”, sau contexte corespunzătoare de
existenţă şi desfăşurare a conţinuturilor date, cât şi coraportarea lor unele la altele,
fiind formulat şi principiul organizării poliecranice a spaţiului muncii intelectuale,
numit şi principiul topicii. Se trece de la munca cu un set de cadre la lucru
metodologic cu multe contururi de cadre, ce nu se reduc unele la altele, cu multe
familii de obiecte. Fiecare cadru sau contur de cadre presupune tipul său de
obiecte.
Şi, după cum menţionează P. G.Scedroviţkii, gândirea interpretată ca lucru
cu multe contururi de cadre presupune caracterul colectiv de realizare a muncii de
gândire; individualizarea tehnicilor cu multe cadre şi tehnologii de gândire este

197
îngreuiată, sau chiar imposibilă, un individ aparte nici nu poate fi subiect al
activităţii de gândire, subiect al cunoaşterii, nu poate include în el rezultatele
experienţei situaţionale unice de gândire. P. G. Scedroviţki susţine că activitatea
colectivă de gândire există în cunoştinţele despre ea ca obiect ipotetic al sistemului
de cunoştinţe cu privire la gândire şi activitate, că lumea realităţii reprezintă
unitatea reprezentării şi a voinţei”. P.G. Scedroviţkii susţine că “ în lumea
activităţii de gândire colectivă poate fi recunoscută existenţa prezentă, în acea
măsură, în care noi deosebim structuri depline şi reduse ale activităţii de gândire şi
recunoaştem că orice situaţie socio-culturală reprezintă un moment în procesul
coevoluţiei şi interacţiunii nucleelor lumilor vitale ale activităţii de gândire” . Şi
aceste structuri depline ale activităţii de gândire apărute, destul de repede se supun
influienţei mediului social şi sociocultural agresiv, se sting şi se transformă în
diferite structuri reduse, care devin nuclee ale organismelor activităţii vitale şi
rezultat al mutaţiilor nedirijate ale structurilor activităţii de gândire, care prezintă
anumite realităţi virtuale, care se află în stare de transformare permanentă,
realizându-se procesele de actualizare şi virtualizare ale acestor sisteme, astfel că
procedurile obiectivizării şi obiectualizării nu se termină, ele numai „se amână”.
Toate acestea ne vorbesc despre caracterul principal nou al filosofiei
transmoderniste “potenţialiste”, care are la bază paradigma potenţialităţii.

§ 2. Epistemologiile transmoderniste „sinergetiste”

În anii ’80-90 ai sec XX, are loc studierea profundă a haosului


dinamic, a problemei cu privire la complexitatea şi autodezvoltarea sistemelor
complex -organizate. Sinergetica, ca ştiinţă, reprezintă o atitudine interdisciplinară
şi chiar transdisciplinară, care analizează problema apariţiei şi dezvoltării
sistemelor complex- organizate, mecanismele lor prezentând anumite cunoştinţe
ştiinţifice cu privire la sistemele ce se autoorganizează. Însăşi ştiinţa reprezintă un
sistem ce se autoorganizează. Scopurile cercetărilor ştiinţifice reprezintă nişte

198
attractori , iar procesele comunicării ştiinţifice în care se realizează mişcarea spre
aceste scopuri, se prezintă ca anumite structuri disipative.
La concepţiile filosofice transmoderniste „sinergetiste”, după părerea noastră,
pot fi atribuite concepţiile lui G. Deleuze şi F. Gvattari, care analizează
evenimentele, punând la bază paradigma sinergetică. Să le analizăm .
În lucrarea „Logica sensului” G. Deleuze susţine că logica sa poate fi
coraportată cu alte logici filosofice pe calea podurilor, adeziunilor ş.a. Aici
intervine o altă înţelegere a spaţiului, timpului, mişcării, care se realizează fără
purtători materiali. Este vorba de o altă lume, o altă logică, o altă filosofie.
G.Deleuze şi F.Gvattasri vorbesc despre apariţia din haos a filosofiei,ştiinşei,
evenimentelor naturale ş.a.
Ei vorebesc despre elaborarea unei logici speciale a începuturilor
filosofice intuitive, care încetează de a mai fi intuitive sub presiunea acestei logici,
despre o logică, în care conceptele sunt legate reciproc prin punţi de trecere, când
anumite componente ale conceptului se pot transforma în noi concepte, înăuntrul
conceptelor existând şi anumite relaţii logice, formându-se zone de nedeosebire.
Logica începutului lui G. Deleuze şi F. Gvattari „lucrează” numai la început. În
logica lui Deleuze-Gvattari lipseşte relaţia subiect-obiectuală, lumea posibilă, ca
Alta, nu conţine relaţii subiect-obiectuale. Există numai relaţia de „vecinătate”,
zone de „nedespărţit” dintre componentele conceptului sau între concepte.
Analizând modul în care, din haos, apare aceea ce în el nu există (filosofia, ştiinţa
ş.a.), G.Deleuze şi F. Gvattari în lucrarea „Ce este filosofia?” îşi concentrează
atenţia asupra hotarului dintre haos şi lumea filosofiei, ştiinţei, a lucrurilor reale
ş.a., ca rezultat al potenţializării, actualizării şi virtualizării, asupra posibilităţilor
cunoaşterii lor prin mijloace logice.
a)Apariţia filosofiei din haos
Analizând apariţia filosofiei, G. Deleuze şi F. Gvattari susţin că filosofia se
poate realiza şi apărea la hotar cu haosul. În starea de haos, susţin ei, nu „lucrează”
aşa norme de legătură reciprocă, precum: fundamentarea, dependenţa cauzală,
deducţia logică ş.a., dar „lucrează” aşa noţiuni, ca : zona de nedeosebire,

199
dezmembrarea ş.a. Filosofia şi haosul sunt în relaţii de vecinătate. Filosofia iese
din haos. Din haos, considera G.Deleuze şi F. Gvattari, se scot anumite
componente ale filosofiei. Din ele se construiesc concepte, sarcina filosofiei fiind
de a construi concepte şi integrităţi apărând aşa concepte, precum: conceptul
„Unitarului” la Platon, sau „Eu gândesc, înseamnă că exist” la Descartes ş.a. Apar
şi diferite planuri de imanenţă şi diferite tipuri de gândire. Între concepte şi
planurile de imanenţă există anumite punţi de legătură cu alte concepte şi alte
planuri de imanenţă. Haosul este prezent în filosofie şi generează diferite forme de
filosofie. El include în sine posibilităţile creării noilor forme de filosofii.
Conceptele, după ei, sunt complexe, au componente, ca, de exemplu, „a se îndoi”,
„a gândi”, „a exista” la R. Descares. În unele concepte, este evidenţiat sensul
subiectiv (R. Descartes), în altele--cel obiectiv (Platon). Legătura dintre diferite
planuri de imanenţă, consideră G. Deleuze şi F. Gvattari, se realizează cu ajutorul
conceptului „Altuia”.Altul, la ei, nu este nici subiect, nici obiect, reprezintă o altă
lume posibilă, care nu este reală, sau încă nu este reală, dar existentă. Începutul
filosofiei ca concept prezintă un început faţă de Altul. El nu apare din nimic, este
rezultatul regrupării părţilor componente, din care una din ele poate asigura
apariţia unui concept, a unui anumit grup de caracteristici constante, al căror punct
de concentrare devine conceptul, pe când componentele lui sunt „variaţiile”
ordonate prin vecinătate. Ele-s procesuale, modulare. Conceptul în mod nemijlocit
are o prezenţă în toate componentele sau variaţiile, din nou şi din nou, trece prin
ele.
Analizând apariţia filosofiei din haos, G. Deleuze şi F. Gvattari analizează
diferite moduri posibile de scoatere a filosofiei după limitele istoriei, înaintând
noţiunea de filosofie, care evidenţiază esenţa neistorică a filosofiei. Prin aceasta,
are loc ruperea de la istorie , de la începuturi, de la legitatea, ce o dirijează. Orice
concept, orice plan al imanenţei, care, fiind neistoric, apare din nimic, din haos.
Fiind create, aceste planuri de imanenţă, în continuare, se înscriu în istorie,
împreună cu conceptele, elaborate în perspectiva lui . Planul creării se asociază,
formează zonele de nediferenţiere cu pământul, teritoriile, mediul.

200
Ei introduc şi noţiunea de geofilosofie, ce se află în unison cu procesele ce au
loc în istoriografia ştiinţei, analizând situaţii, evenimente aparte, ce dispun de
anumite particularităţi, deosebindu-se între ele, există şi anumite generaluri
particulare. Ca teritoriu neutru, ei analizează hotarul, unde se actualizează
posibilităţile fiecărui sistem filosofic. În haos, existenţa şi gândul există numai ca
posibilităţi, ca potenţial. Aici nu există nici relaţii dialogice, nici oarecare relaţii
logice de interacţiune. Aici filosofia se află după limitele istoriei ei, o poziţie o
presupune pe alta, o conţine ca posibilitate. Filosofia, fiind eliberată de istoria ei,
de fiecare dată, începe, parcă, din nou. Vorbind despre geofilosofie, despre o
anumită geografie a filosofiei, ei susţin că pământul permanent realizează pe loc
procesul deteritorizării, înlăturând hotarele oricărui teritoriu. Filosofia însăşi se
deteritorizează şi este deteritorizată. Ca zone de nedeosebire se pronunţă
deteritorizarea şi reteritorizarea. Aceste transformări se realizează în devenirea
filosofiei, a sferei spirituale, precum şi în domeniul economic, social, politic ş.a.
Pământul, ca izvor al transformărilor, este comparat cu haosul, din care apare
lumea filosofiei. Aici se păstrează zonele de nedeosebire, de vecinătate.
Deteritorizarea filosofiei este considerată ca absolută, pământul trece în planul
imanenţei pure a gândulu - Existenţă şi a gândulu - Natură. Ei susţin că
deteritorizarea absolută în planul imanenţei, într-un anumit mod, e urmată de
reteritorizarea relativă, care tinde spre infinit, aduce până la absolut mişcarea
teritorizării relative, care e supusă transformării permanente, astfel conceptele
filosofice se includ în istorie şi se exclud din ea. Are loc ieşirea la suprafaţă a
caracterului ascuns al Existenţei.
Dacă, la M. Heidegger, existenţa impune filosoful să „simtă” cum trebuie să
gândească, iar N. Bibler vorbeşte despre apariţia logicilor generale în lumea
posibilă, unde ele-s prezente numai pe muchia existenţei sale, apoi, la G. Deleuze
şi F.Gvattari, formarea gândirii filosofice, de fiecare dată, parcă, începe din nou şi
este legată de formarea planului imanenţei din haos. Astfel, Existenţa la M.
Heidegger, lumea posibilităţilor la N. Bibler, haosul la G. Deleuze şi F. Gvattari
sunt acele elemente care fac posibilă gândirea filosofică şi într-o anumită măsură

201
determină caracterul ei. Începutul filosofiei G. Deleuze şi F. Gvattari îl analizează
ca înlăturarea hotarului dintre filosofie şi prefilosofie şi nefilosofie, ca trecere de la
nefilosofie şi prefilosofie la filosofia ca atare, ca trecere de la haos la câmpul
imanenţei şi la concepte ca actualizare a conceptului, lipsit de proprietăţile
conceptului filosofic. Se vorbeşte despre trecerea de la haos la câmpul imanenţei şi
la concepte , precum şi invers, de la câmpul imanenţei şi concepte la haos, proces
în care câmpul imanenţei şi conceptul îşi pierd consistenţa şi stabilitatea lor, care
se asigură de o secantă deosebită a haosului în planul imanenţei şi un set concret
de componente ale conceptului .
G. Deleuze şi F. Gvattari analizează şi omul întruchipat în anumite personaje
filosofice, care condiţionează crearea conceptelor filosofice. Analizând problema
subiectului cunoscător, a cunoaşterii, în general, G. Deleuze şi F. Gvattari susţin că
conceptul reprezintă un eveniment al gândirii, vorbesc despre concept ca refacere
permanentă a evenimentului gândirii, analizează conceptul ca autocunoaştere.
Personajul conceptual interceptează crearea planului şi a conceptului de la filosof,
care este adevăratul creator al filosofiei. Când filosoful, pronunţându-se în numele
personajului conceptual, se eliberează de sfera istorică, se atinge, în mod nemijlocit
de haosul nefilosofic devine adevăratul creator al conceptelor filosofice. Filosoful
care acţionează la îndemnul personajului conceptual, ca persoană fizică care
gândeşte, aparţine unei anumite epoci. Această persoană se materializează, într-un
anumit mod.
Dar apariţia filosofiei din haos se poate realiza numai în anumite condiţii
istorice. Prin aceasta se trece de la haosocosmos la cosmosul actual, de la dirijarea
lumii prin hazard la dirijarea cauzală şi teleologică a lumii.
b)Apariţia ştiinţei din haos
De rând cu apariţia filosofiei, G. Deleuze şi F. Gvattari analizează şi
apariţia ştiinţei din haos. În lucrarea „Logica sensului”, G. Deleuze, expunând
esenţa logicii sale filosofice, analizează raportul dintre, pe de o parte, haos (unde
nu este nici subiect, nici obiect al cunoaşterii) iar, pe de altă parte, ştiinţă, apariţia
ştiinţei din haos, actualizarea diferitelor forme potenţiale de discipline ştiinţifice .

202
Şi dacă, la R. Rorty , din discurs, unde nu este ştiinţă, apare ştiinţă, aşa şi la G.
Deleuze, din haos se naşte aceea ce acolo nu există, ştiinţa, fără a face distincţie
între subiect-obiect şi subiect-subiect G. Deleuze analizează posibilităţile
înlăturării, prin mijloace logice, a hotarului dintre haos şi ştiinţă. El vorbeşte
despre apariţia ştiinţei din lumea posibilă a haosului, despre punctul bifurcaţiei ş.a.
Şi dacă apariţia filosofiei e legată de apariţia conceptelor, susţin ei, apoi apariţia
ştiinţei e legată de apariţia funcţiilor, de o potenţializare a formelor ştiinţei, de
actualizarea şi virtualizarea lor. Ştiinţa e privită ca o mică încetinire prin mijlocirea
căreia se actualizează şi se virtualizează gândirea ştiinţifică. Ştiinţa, după ei, apare
din haos, renunţând de la infinit. Încetinirea înseamnă că haosul admite anumite
limite şi toate vitezele au loc mai jos de aceste limite, adică aceste viteze formează
o variabilă, o mărime condiţionată, asemănătoare cu abscisa, pe când limita
formează constanta universală, pe care nu o putem înlătura.G. Deleuze şi F.
Gvattari scriu că „mergând în lungul anumitei stări a lucrurilor, noi tindem să
evidenţiem variabilele în unul sau alt moment, şi vedem când, dintr-un anumit
potenţial, apar noi variabile şi în ce raporturi de dependenţă ele pot intra, prin ce
unităţi ele trec, ce bariere ocolesc, prin ce bifurcaţii se divizează calea lor. În orice
caz, sistemul actual, starea lucrurilor sau domeniul funcţiilor se determină ca
timpul dintre momente”. Astfel, ştiinţa nu atât are grijă să creeze un sistem actual
şi ordonat, cât tinde să prindă şi să ducă măcar o parte din secretele haosului, ce se
află la ea după spate, o anumită parte a presiunii virtualităţii. Ei consideră că una
din principalele caracteristici ale ştiinţei este anume actualizarea haosului în
realitate pe calea stabilirii relaţiilor funcţionale. În concepţiile lui G. Deleuze şi F.
Gvattari, este exclusă din ştiinţă istoria ştiinţei, susţinând că ştiinţa permanent
realizează bifurcaţii în planul referinţei şi nu putem afirma că etapele ulterioare de
dezvoltare a ştiinţei le neagă pe cele anterioare, păstrând din ele elementele
pozitive. Bifurcaţia este pentru ştiinţă un mijloc de căutare în haosul infinit al
noilor forme virtuale , ştiinţifice pentru actualizare. În ştiinţă, are loc o construire a
functiielor ca elemente ale gândirii ştiinţifice. Şi pe cât sugestiile au loc tot timpul
la hotarul dintre ştiinţă şi neştiinţă, apoi putem vorbi despre corelaţia dintre ştiinţă

203
şi cultură, ştiinţă şi societate. Faţă de filosofie, ştiinţa se raportează numai ca mod,
principial nou de a ieşi din haos, anume prin căpătarea nu numai a cunoştinţelor
raţionale, dar şi a cunoştinţelor ştiinţifice obiective. Ştiinţa descoperă legile care
preced oricărei activităţi ştiinţifice şi eforturile lor de bază sunt îndreptate nu la
căutarea trăsăturilor unicale ale ştiinţei fiecărei perioade istorice, dar căpătării
cunoştinţelor ştiinţifice, în general, analizând apariţia coordonatelor şi functivelor,
pornind de la noţiunile şi principiile noii ştiinţe despre haos, iar bazându-se pe
aceasta, ştiinţa caută un anumit invariant al ştiinţei ca atare. Ei susţin că, în ştiinţa
despre haos, formarea ştiinţei, cât şi dezvoltarea ei, se determină de punctele de
bifurcare, în care, din numărul infinit de posibilităţi, aleatoriu se alege vectorul
evoluţiei de mai departe, înlăturându-se infinitul. În punctele bifurcaţiei, ştiinţa se
atinge de haos, scoţând din el doar unul din dezvoltarea anterioară, potenţialul
formării sale.
După cum personajul conceptual este creator de concepte filosofice,
observatorul particular, în ştiinţă, este creator de idei ştiinţifice, fiind foarte
important pentru înţelegerea ştiinţei. Dacă, în ştiinţă neclasică, obiectul cercetării
ştiinţifice capată trăsături subiective induse de subiectul activităţii ştiinţifice, prin
instrumentarul experimentului. Subiectivitatea este asigurată de om prin prezenţa
lui şi caracterul activităţii lui de cunoaştere. Dar, la G. Deleuze şi F. Gvattari,
observatorul particular în ştiinţă nu reprezintă sursa expunerilor subiective. Ca
observator ştiinţific particular poate fi observatorul din teoria relativităţii, ce zboară
pe un nucleu de tun. Ei susţin că „rolul observatorului particular;de a percepe şi a
încerca pe el, numai că aceste percepţii şi retrăiri aparţin nu omului (cum, de
obicei, se înţelege), dar înseşi lucrurilor, pe care el le studiază” . După părerea lor,
ştiinţa în procesul funcţionării ei generează „ordonarea” lumii din haos. Procesele
naturale nu pot fi considerate ca realizate în mod obiectiv, dar nici nu-s generate de
subiect. În locul contrapunerii carteziene a subiectului şi obiectului, în filosofia lui
G. Deleuze şi F. Gvattari apare un observator particular personificat. Percepţiile lui
n-au caracter subiectiv şi nici nu-s naturale. Observatorii particulari sunt dublorii
functivelor, ce fac ordine în elementele actualizate ale haosului virtual.

204
Observatorul nu coincide nici cu savantul, nici cu omul ca atare, nu este subiect,
dar nici obiect nu devine.
c)Aparitia evenimentelor naturale la haos
G. Deleuze şi F. Gvattari vorbesc şi despre existenţa unor forme potenţiale
naturale, susţinând că formele naturale, evenimentele reale apar din haos şi că,
împreună cu planul de imanenţă şi conceptul lui corespunzător, apar şi formele
naturale evenimentele reale; Legătura dintre diferite planuri de imanenţă şi diferite
concepte, cunoştinţe, evenimente se realizează cu ajutorul concepţiei Altuia.
La G. Deleuze şi F. Gvattari, are loc deteritorizarea pământului, când
pământul este absorbit de planul imanenţei, iar reteritorizarea înseamnă crearea
unui nou pământ. Ei susţin că crearea unor forme naturale are loc numai în
anumite condiţii şi, în special, în anumite condiţii geofizice de actualizare a lor.
Are loc trecerea de la haos la lucruri, evenimente naturale etc., se elimină tot ce
este neistoric, apar şi lucrurile evenimente naturale „încete”. Lucrurile naturale
evidenţiate din haos, capătă ceea ce este specific pământesc, ce există în timp, în
mişcare. Lumea naturală părăseşte sfera devenirii ei, a evenimentelor ca atare.
Evenimentele naturale capătă sens şi nu numai sens intuitiv, evidenţiindu-se şi
sensul logic real al lor.
Aici, putem vorbi şi de interacţiunea a două lumi naturale: 1) a lumii naturale
imanente, pământeşti, unde se include întreaga istorie a naturii, şi 2) a lumii
transcedentale, a devenirii sensului evenimentelor naturale, legată de crearea
formelor naturale concrete. Apare natura nevie şi vie cu proprietăţi şi particularităţi
corespunzătoare. Apar sisteme de diferite niveluri naturale, şi ceea ce, pentru
nivelul inferior, este structura, „ordine”, pentru cel superior este element
nestructurat al haosului. Apar şi raporturi de cauzalitate. Apar evenimente, procese
fizice, cu anumite trăsături specifice. De exemplu, particula care are o anumită
energie, masă, ş.a. (în descrierea mecanicii cuantice ), decolează pe traiectorii, care
pot fi fixate cu ajutorul sistemelor de coordonate. G. Deleuze şi F. Gvattari susţin
că „aceste limite primare şi produc acea încetinire a haosului, formează acel prag al
opririi infinitului, care serveşte endoreferinţei şi realizează contul, acum acestea-s

205
nu raporturi, dar numere, şi toată teoria funcţiilor depinde de numere. Se poate
numi viteza luminii zero absolut, cuant de acţiune” . Toate aceste limite şi hotare
permit ştiinţei de a se opune haosului şi de a forma planul de referinţă, de care ele
dispun. Ei susţin că nu lucrul finit stabileşte limita infinitului, dar invers, limita
face posibil lucrul finit. Lucrurile apar din unirea limitei cu infinitul. De aceasta
depinde întreaga teorie a ştiinţei şi a funcţiilor, pe care G. Kantor le-a înzestrat cu
formule matematice.
Astfel, lumea naturală parcurge calea de la virtualitatea (haosul) ei la lumea
actuală existentă. După cum menţionează G. Deleuze şi F. Gvattari, evenimentele
depind puternic de condiţiile iniţiale, însă, mici fluctuaţii în condiţiile iniţiale pot
servi începutul evoluţiei într-o direcţie absolut nouă, care, brusc, schimbă întreaga
comportare a sistemului macroscopic. Evoluţia introduce noţiunea de
ireversibilitate a timpului, introduce în ea punctele de bifurcare, cât şi noţiunile de
fractal şi attractor. Dacă, în fizica clasică, attractor înseamnă mişcarea pendulului
spre starea stabilă, apoi în fizica postneclasică noţiunea de attractor e legată cu
varietatea sistemelor disipative . Prin apariţia lumii naturale, procesele naturale nu
se realizează în mod obiectiv, dar nici în mod subiectiv, incluzând atât momente
obiective, cât şi subiective. Ştiinţa ne vorbeşte despre o constituire simultană atât
în planul referinţei, cât şi în planul stărilor lucrurilor şi corpurilor şi a functivelor,
ca elemente ale gândirii ştiinţifice.
În aşa mod, punerea la baza cercetărilor filosofice a paradigmei sinergetice a
dus la apariţia filosofiei transmoderniste “sinergetiste”. În lucrarea “Logica
sensului”, G. Delueze a elaborat o altă logică, o altă filosofie, logica unei lumi noi,
când corpurile n-au dimensiuni: greutate, lungime, adâncime ş.a. Această logică
specială a începuturilor filosofice, conform căreia conceptele filosofice sunt legate
între ele prin punţi de trecere, când anumite componente ale conceptului se pot
transforma în noi concepte, când înăuntrul conceptelor există anumite relaţii
logice, formându-se zone de nedeosebire, când din haos apar concepte filosofice,
idei ştiinţifice, evenimente naturale ş.a.

206
Capitolul 7. EPISTEMOLOGIA ŞTIINŢEI.
ORIENTĂRI CONTEMPORANE

Analizînd orientările contemporane din epistemologia ştiinţei ne vom opri la


examinarea: 1)problemelor actuale ale epistemologiei ştiinţelor contemporane;
2)problemelor epistemologiei matematicii, în special a problemelor de matematică
în epistemologia lui I.Lacatos; 3)a epistemologiei fizicii, în general, căt şi a
epistemologiei fizicii în concepţia lui J.L.Destoushes şi P.Fevrier; 4)a
epistemologiei chimiei, dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice în concepţia lui
E.Meyerson; 5)a epistemologiei biologiei, în general, căt şi a epistemologiei
biologiei în concepţia lui L. van Bertalanfi; 6)a epistemologiei sociale, în general,
căt şi a epistemologiei sociale marxiste.

§1. EPISTEMOLOGIILE ŞTIINŢELOR CONTEMPORANE:


PROBLEME ACTUALE. PRINCIPALELE MODELE ALE STRUCTURII
ŞI DEZVOLTĂRII TEORIILOR ŞTIINŢIFICE
De rănd cu epistemologiile generale există şi epistemologii ale ştiinţelor
particulare: ale matematicii, fizicii, chimiei, biologiei, ştiinţelor sociale etc.
Printre problemele actuale ale epistemologiilor ştiinţelor particulare vom
evidenţia: problemele corelaţiei dintre epistemologiile particulare şi cele generale
ale ştiinţei; stilurilor şi paradigmelor găndirii ştiinţifice; formării unei noi
paradigme a găndirii ştiinţifice (esenţa căreia se exprimă prin noţiunile de
informaţie, nelinearitate, autoorganizare, complexitate); influienţa noilor teorii
fundamentale asupra concepţiei despre lume şi stilului general al găndirii
ştiinţifice; influienţei cercetărilor natural-ştiinţifice contemporane asupra
principiilor, postulatelor filosofiei contemporane; metodei ştiinţifice, structurii
sistemelor teoretice.
Studiului vor fi supuse şi: natura socio-culturală a creaţiei ştiinţifice,
raţionalitatea cunoaşterii ştiinţifice, reinterpretarea principiilor metodologice
neclasice, a noilor scheme de înţelegere a cunoştinţelor ştiinţifice; posibilităţile şi

207
perspectivele folosirii metodelor sinergeticii pentru dezvoltarea cunoaşterii
ştiinţifice; procedurile cognitive şi comunicaţionale în ştiinţă, modul adecvat de
organizare a cunoştinţelor cu privire la sistemele complexe şi în dezvoltare;
metodele adecvate de cercetare a lor; statutul noţiunii de cauzalitate în ştiinţă;
“construcţia”(în legătură cu admiterea existenţei unei “raţiuni” cosmice) hotarelor
modului ştiinţific de găndire; hotarelor însăşi a ideii pluralismului, legate de
existenţa lumilor virtuale.
Actuale sunt şi problemele cu privire la rolul lumilor virtuale în cunoaşterea
ştiinţifică; criteriile virtualităţii; existenţa “realităţii virtuale computatorice”(în
legătură cu apariţia sistemului global Internet); a “inconştientului colectiv”( legat
de “obiectivizarea” imaginilor interne a conştiinţei diferitor operatori, incluşi în
reţeaua globală Internet), creării unui “supercreier”, comunicarea în reţeaua
Internet; crearea sistemului categorial al filosofiei Internetului, a filosofiei
sinergeticii ş.a.
Menţionăm că evoluţia contemporană a ştiinţei a schimbat fundamental unul
dintre parametrii ce determină elaborarea modelelor epistemologice. E cunoscut
faptul că sistemele epistemologice generale clasice se orientau după o singură
disciplină ştiinţifică, căreia încercau să-i explice presupoziţiile şi prin universalitate
să definească noţiunea abstractă de ştiinţă. Această situaţie era caracteristică cum
pentru filosofia ştiinţei lui Platon şi Kant, ca epistemologii generale, aşa şi pentru
epistemologiile generale din sec.XX, ca empirismul logic, raţionalismul critic
popperian ş.a. Epistemologiile generale (platonismul, kantianismul ş.a.), de regulă,
plecănd de la o ştiinţă deja construită, căutau să determine condiţiile în care ea s-a
stabilit şi care î-i sunt principiile. De aici şi intenţia de a arăta cum este posibilă
ştiinţa, şi de a generaliza aspectele epistemologice într-o teorie generală a
cunoaşterii ţtiinţifice.
Epistemologiile ştiinţelor particulare, dimpotrivă, se străduiesc să desprindă
valoarea cunoaşterii ştiinţifice concrete, găsindu-se în prezenţa unor transformări
care codifică în fiecare moment problemele ştiinţei. Epistemologiile ştiinţelor
particulare servesc exclusiv scopului de a explica cunoaşterea ştiinţifică particulară

208
şi nu mai vizează cunoaşterea ştiinţifică în general. Epistemologiile ştiinţelor
particulare studiează mecanismele de geneză a cunoştinţelor ştiinţifice particulare
în diversitatea lor concretă. Ele studiază şi trecerea de la un stadiu teoretic mai
puţin satisfăcător la unul mai adecvat noilor fapte analizate, studiează şi
instrumentele logice şi metodologice a cunoaşterii ştiinţifice particulare, se ocupă
de valoarea de cunoaştere, gradul de eficienţă a metodelor folosite, a
instrumentelor logice folosite în construirea cunoştinţelor ştiinţifice particulare.
Maturizarea simultană a unui mare număr de discipline ştiinţifice la etapa
actuală a dus la apariţia a noi centre de “difuzie metodologică” şi de
problematizare filosofică în cadrul ştiinţei. Pe baza cunoştinţelor din matematică şi
fizică, uneori şi biologie, ce formulau în trecut paradigmele cunoaşterii,
elaborăndu-se metode şi modele de găndire pentru toate disciplinile, determinănd
“terenul de atracţie” a normelor şi principiilor, ce explicau natura însăşi a
ştiinţificităţi” în sec.XX. În “faza teoretică” au intrat noi ramuri ale ştiinţei, iar cu
aceasta apar anumite “constelaţii” complexe de discipline cu metode, tehnici,
instrumente şi sisteme conceptuale neomogene. Cu aceasta interpretările
epistemologice generale se cer să fie precedate de elaborări a unor epistemologii
“regionale”, particulare, legate de explicarea statutului cunoaşterii teoretice şi a
specificului metodologic din partea diferitor grupe de discipline. Cu aceasta se
dezvoltă şi stilul cunoaşterii ştiinţifice contemporane. Născute dintr-o reflexie,
într-un fel impusă de evoluţia ştiinţelor particulare din ce în ce mai deschise şi mai
definitive, aceste epistemologii devin interioare ştiinţelor şi în cazul crizelor care
afectează o anumită formă de cunoaştere ştiinţifică ele sunt chiar uneori ridicate la
rangul de aspecte indispensabile demersului efectiv al ştiinţei. De exemplu, analiza
fundamentelor matematice a devenit o cercetare specifică care aparţine chiar
matematicii. De aici şi sursele acestor epistemologii. Pe de o parte, filosofii au
căutat în filosofia ştiinţelor particulare informaţiile pe care reflexia speculativă nu
putea să le furnizeze în legătură cu transformările cunoaşterii. Pe de altă parte,
evidenţiem şi reflexia însăşi a savanţilor asupra instrumentelor cunoaşterii de care
dispun ştiinţele lor, reflexie destinată nu pentru a face filosofie, dar pentru a depăşi

209
crizele care rezultă din divergenţele asupra rezultatelor obţinute. Apropierea
epistemologiei generale şi a ştiinţelor particulare se realizează pe fondul unor mari
transformări realizate în structura şi procesele interne ale ştiinţei, al “problematicii”
ştiinţei. Ştiinţa contemporană cunoaşte o adevărată revoluţie conceptuală. Odată cu
apariţia unor discipline ştiinţifice noi, care au o relevantă metodologică şi
filosofică aparte (cibernetica, teoria sistemelor, teoria informaţiei, logica ştiinţei
ş.a.), ştiinţa în ramurile ei “clasice” parcurge o transformare conceptuală şi
metodologică. În domeniul fizicii au apărut unele teorii care au schimbat radical
cadrul ei conceptual, stilul de găndire. S-a afirmat o bază conceptuală “neclasică”,
pe care se vor dezvolta noile ipoteze teoretice. Teoria relativităţii şi mecanica
cuantică au revoluţionat reprezentările asupra spaţiului, timpului, cauzalităţii,
mişcării, materiei, propunănd un nou concept al realităţii fizice.
Ideea complementarităţii, apărută în încercările de a da o interpretare fizică şi
filosofică adecvată formalismului teoriei cuantice, s-a răspîndit în toate domeniile
cunoaşterii, ducănd la apariţia unui mod complementar de descriare şi explicare a
fenomenelor. Şi dacă teoria relativităţii a modificat raportul dintre geometrie şi
fizică, dintre formalismul matematic şi interpretarea fizică, apoi mecanica cuantică
a schimbat însăşi structura logică a teoriilor fizice, prodănd o totalitate de sisteme
logice, care exprimau situaţia “neclasică” a acestor ştiinţe. Logica cuantică devine,
derînd cu logica intuiţionistă, o a doua logică “neclasică”, cu o aplicare directă în
mediul ştiinţelor contemporane. Printre realizările valoroase ale matematicii şi a
logicii din această perioadă putem evedenţia: a)dezvoltarea concepţiei asupra
matematicilor ca ştiinţe ale structurilor; b)extinderea punctului de vedere axiomatic
în tratarea acestor structuri; c)precizarea noţiunii de demonstraţie matematică,
formularea unor concepţii formaliste şi constructiviste asupra naturii şi structurii
demonstraţiei matematice; d)demonstrarea unor teoreme fundamentale cu
implicaţii epistemologice deosebite: teoremele lui Godel ş.a.; e)apariţia teoriei
categoriilor, în cadrul căreia se discută în prezent problemele fundamentării
matematicii.

210
Ştiinţa contemporană atrage atenţie deosebită şi limbajului ştiinţific. Au
apărut domeni specializate ale ştiinţei (sintaxa, semantica şi pragmatica), ce au ca
obiect de cercetare semnificaţia discursului ştiinţific. Mai pronunţate sunt şi
cercetările interdisciplinare, fuziunea teoretică şi metodologică a unor ramuri ale
cunoaşterii, care pănă acum se dezvoltau separat, ce a permis transferul reciproc de
noţiuni şi metode, de tehnici şi experimente între domeniile ştiinţei, stimulănd
progresul general al cunoaşterii.
Ştiinţa actuală se prezintă ca o cunoaştere deschisă, ce presupune reevaluări şi
revizuiri. Progresul cunoaşterii admite o dublă mişcare: constructivă şi reflexivă.
Cunoaşterea contemporană reprezintă, pe de o parte, o specializare adăncă spre
domenii restrînse, dirijată de o serie de tehnici formale şi experimentale, de analiză
şi interpretare. Pe de altă parte, observăm o mai adăncă unificare a disciplinelor
ştiinţifice pe baza matematizării şi a folosirii în comun a unor procedee
contemporane de construcţie sau reconstrucţie teoretică (axiomatizarea, modelarea,
formalizarea ş.a.). Spre deosebire de ştiinţele anterioare ştiinţa actuală e puternic
instrumentalizată, foloseşte un limbaj tot mai abstract, simbolic, specializat,
îndepărtîndu-se tot mai mult de cunoaşterea comună şi valorile ei. Ea tinde din
interior, în mod explicit, spre propria critica metodologică şi gnosiologică, spre alte
orientări filosofice, care-s în stare să elucideze demersurile, procedeele şi structura
sa. E cunoscut şi faptul că revoluţia contemporană în ştiinţă a dus şi la elaborarea
unui nou stil de găndire.
Analizînd trăsăturile cunoaşterii ştiinţifice contemporane, vorbim de
expansiunea matenmaticii asupra tuturor domeniior cunoaşterii ştiinţifice,
extinderea “modului de găndire matematic” asupra tuturor ramurilor cercetării, căt
şi de manifestarea în creaţia şi construcţia ştiinţifică a perspectivei generale
istorice şi evoluţioniste de găndire. Creşte la fel rolul găndirii teoretice în
dezvoltarea cunoaşterii, a organizării deductiv-axiomatice a ştiinţei, al procedeelor
de reconstrucţie logică, axiomatizare şi formalizare a rezultatelor cercetării.
Asistăm astăzi şi la apariţia unor teorii ştiinţifice din ce în ce mai complexe şi mai
dezvoltate, a unor modele sistematice ale structurii şi dinamicii teoriilor ştiinţifice.

211
Să analizăm aceste modele ale structurii şi dezvoltării teoriilor ştiinţifice,
evoluţia lor de la cele mai simple la cele mai complexe, de la modelul empirist-
logic (“standard”) al neopozitiviştilor, la cel pragmatic a lui Quine şi cel ipotetico-
deductiv popperian, la cel istorico-sociologic a lui T.Kuhn, cel al pluralismului
metodologic a lui P. Feyerabend şi cel disciplinar-evoluţionist a lui S.Toulmin, al
“teoriei ştiinţifice închise” a lui W. Heisenberg, şi cel structuralist a lui J.D.Sneed
si W.Stegmuller.

1.1. Modelul empirist-logic (“standard”)


ale teoriilor ştiinţifice ale neopozitiviştilor
În epistemologia ştiinţei secolului XX s-a constituit o orientare logicistă, o
abordare logică a produselor cunoaşterii. Problemele epistemologice sunt reduse la
probleme de limbaj (s-a realizat o activitate de analiză logică de limbaj), la sintaxa
logică a limbajului ştiinţei şi analiza semantică (sintactică, semantică şi
pragmatică) a lui. S-a purces la analiza logică a limbajului, la stabilirea unui nivel
ultim al propoziţiilor simple, ce nu mai pot fi descompuse în alte propoziţii, a
propoziţiilor atomare. B.Russell şi L.Witgenstein susţin, că propoziţiilor atomare le
corespund anumite fapte atomare. Varianta atomist-logică a fost limitată la
modelul idealizat al limbajului ştiinţei. Cu apariţia empirismului logic (H. Schlick,
R.Carnap ş.a.) atenţie deosebită se acordă clarificării limbajului, concepţiei
verificaţioniste. Epistemologia ştiinţei în acest caz este redusă la logică ştiinţei şi la
metodologia logică. Se exclud problemele genetice, psihologice, istorice. Modelul
empirist-logic a prezentat prima interpretare epistemologică operativă în găndirea
teoretică, reducănd raţionalitatea ştiinţei la caracterul logic al sistemelor de
enunţuri, formulănd standarde apriorice pentru aprecierea teoriei. Ea a prezentat o
metodologie apriorică, ruptă de istoria şi devenirea reală a ştiinţei. Epistemologia
analitică a expus o imagine sistematică elaborată conform unor standarde anumite,
care nu vor fi părăsite nici odată, dacă se va urmări o înţelegere filosofică adecvată
ştiinţei ca atare.

212
Dar teoria ştiinţifică nu poate fi redusă la aspectul ei logic, ce a făcut
empirismul logic, neopozitivismul, trebuie de luat în consideraţie şi aspectul ei
pragmatic, ce a făcut în cercetările sale Quine, elaborînd concepţia empirismului
pragmatic.

1.2. Modelul pragmatic al teoriei ştiinţifice, a lui W. van O.Quine


Acest model, elaborat în anii 50 a sec.XX, a avut ca obiectiv respingerea
dihotomiei analitic-sintetic şi elaborarea unei concepţii pragmatice cu privire la
cunoaştere şi verificare. Quine şi-a pus ca scop înlocuirea modelului empirist-logic
al neopozitiviştilor printr-un model pragmatic, “holist” al ştiinţei, susţinănd că
adevărata unitate a semnificaţiei empirice este ştiinţa în ansamblul ei. El consideră
că n-are sens să vorbim despre conţinutul empiric al unui enunţ individual, criteriul
empirist al verificabilităţii este o dogmă, ce nu poate fi susţinută; prezintă un
nonsens să vorbim despre o componentă factuală şi una lingvistică a adevărului
oricărui enunţ individual. Dacă în epistemologia empirist-logică distincţia analitic-
sintetic prezintă bază pentru împărţirea cunoaşterii în analitică (ce cuprinde
totalitatea sistemelor logicii şi matematicii) şi sintetică (ce include teoriile ştiinţelor
factuale, în primul rănd, a fizicii), logica reprezenănd un limbaj, un sistem de
semne şi de reguli pentru utilizarea acestor semne şi nu o teorie, un sistem de
afirmaţii cu privire la obiecte determinate. Adevărurile logice sunt reguli ale
limbajului, adevăruri prin definiţii. Deducţia logică, menţionează Carnap, nu ne dă
cunoştinţe noi despre lume. Dar cum susţine Quine, adevărul oricărui enunţ
empiric depinde atăt de limbaj, căt şi de fapte. Astfel, prin eforturile lui Quine se
trece de la limbaj la teorie, ce dispune de un conţinut concret, ce necesită studiul
corelaţiei dintre limbaj şi experienţă. Necesită ca orice construcţie teoretică asupra
limbajului să aibă o interpretare şi un sens în cadrul limbii naturale, prezent în
cercetările empirice. Şi acesta fiindcă nu există o echivalenţă a limbajului logic cu
cel natural.
Dacă empirismul logic, atomismul semantic, a înaintat teza identităţii
semnificaţiei cu verificabilitatea propoziţiilor empirice individuale, apoi Quine

213
susţine că unitatea semnificaţiei empirice este ştiinţa întreagă. Modelul “holist” al
ştiinţei a orientat reflexia epistemologică “spre cadre mai cuprinzătoare în care se
structurează şi progresează ştiinţa”; extinzănd ideea holismului, formulată de
neopozitivişti în cadrul semanticii, în plan epistemologic (viz[nd structura internă a
ştiinţei şi modul în care se poate atribui conţinut empiric elementelor ei) şi
metodologic (vizănd modul în care ştiinţa se confruntă şi se comportă în relaţiile
cu experienţa), bazăndu-se pe ideea identificării semnificaţiei cu testabilitatea. La
Quine teoria se identifică cu formularea teoriei.
Criticînd epistemologia empirismului logic, Quine s-a “deplasat spre
pragmatism”, ţinănd de o viziune instrumentalistă asupra ştiinţei, văzănd în ştiinţă
un instrument “pentru prezicerea experienţei viitoare în lumina experienţei
trecute”. Şi dacă empirismul logic considera că epistemologia, după metafizică, se
va dizolva (ca fiind lipsită de sens), sau se va mărgini cu logica ştiinţei, apoi Quine
considera că “epistemologia continuă încă să existe”, devenind “un capitol al
psihologiei şi deci al ştiinţelor naturale”, obiect de studiu al epistemologiei,
devenind un fenomen natural, adică un “subiect uman fizic” (el “naturalizează”
epistemologia). Epistemologia ca teorie a cunoaşterii ştiinţifice evoluează în aceaşi
modalitate ca şi ştiinţa. Enunţurile de observaţie sunt considerate de Quine, ca şi de
Carnap, ca “blocuri de construcţie epistemologică”.
Dar în acest model încă nu e promovată ideea trecerii la o metodologie
ştiinţifică, adecvată teoriei analizate, ce s-a realizat în modelul popperian.

1.3. Modelul ipotetico-deductiv al teoriei ştiinţifice a lui K.Popper


Modelul ipotetico-deductiv al teoriei ştiinţifice a lui K. Popper, spre deosebire
de modelul empirist-logic (ce a propus perspectiva logică în dezvoltarea ştiinţei) şi
de modelul pragmatic al teoriei ştiinţifice, a lui Quine (ce a propus perspectiva
pragmatică în studiul ştiinţei) deschide o nouă perspectivă în studiul ştiinţei, cea
metodologică, a metodologiei logice.
Spre deosebire de empirismul logic ce analiza structura limbajului ştiinţei,
construcţia axiomatică a ei, ce dădea o abordare statică ştiinţei, K.Popper dă o

214
abordare dinamică ştiinţei, vorbea despre “creşterea cunoaşterii”, selecţia şi
evoluţia teoriilor ştiinţifice. El dădea critică metodei analizei limbajului, proprie
epistemologiei empirismului logic, analiza procedeele de selecţie, acţiunile şi
deciziile oamenilor de ştiinţă, regulile şi normele metodologice, astfel trecănd de la
analiză logică la metodologie. El a propus de a adopta aşa “reguli care vor asigura
testabilitatea sistemelor ştiinţifice, adică falsificabilitatea lor”, consideră că
“ştiinţele empirice trebuie caracterizate prin metodele lor, prin maniera noastră de
a trăta sistemele ştiinţifice prin ceea ce facem cu ele”. Considerănd că standardele
de raţionalitate sunt standarde ale criticii raţionale, că ele sunt standarde
atemporale ale raţionalităţii ştiinţifice (ce nu vizează istoria ştiinţei), metodologia
lui se prezintă ca metodologie logică. Concepţia lui Popper asupra teoriilor
ştiinţifice vizează aspectele metodologice ale ştiinţei, selecţia şi evaluarea lor
raţională. Enunţurile ştiinţifice, considera K.Popper, pot fi supuse unui test empiric
strict, în cadrul căruia vor fi folosite exclusiv regulile logicii deductive. Analizănd
conţinutul empiric (sau cel informativ) al teoriei, K.Popper susţine că “în
cunoaştere noi trebuie să preferăm ipoteza cu cel mai mare conţinut (respectiv, cu
cel mai mare număr de falsificări potenţiale), cea mai riscantă sau logic imposibilă,
nu pentru a o accepta, ci pentru a o supune unor teste severe, stricte. Dacă ea nu va
rezista testelor, atunci va fi respinsă. Dacă însă ea rezistă, atunci “ea a fost
coroborată şi poate fi acceptată în mod provizoriu”. Astfel, “problema
metodologiei lui Popper devine aceea a construirii unui concept deductiv al
confirmării exacte şi a demonstrării adevărului”.
Dar interpretănd teoriile ca sisteme de enunţuri, punănd problema
raţionalităţii ştiinţei în termenii “falsificării enunţurilor”, K.Popper n-a depăşit linia
“logicii propoziţionale”, rămînănd ca şi reprezentanţii empirismului logic , adept al
idealului sistemicităţi logice în formularea raţionalităţii ştiinţifice. Şi faptul că la el
“sursa finală a standardelor lui raţionale pentru judecarea argumentelor şi
procedurilor ştiinţifice a rămas tot timpul o mulţime de condiţii generale a priori,
impuse tuturor raţionamentelor ştiinţifice din afară prin definirea în ultima instanţă,

215
arbitrară – a ceea ce trebuie considerate a fi ipoteze, teorii sau concepte
“ştiinţifice”, ne mărturiseşte că el a apărat o metodologie apriorică.
Dar în acest model încă nu se iau în consideraţie contextele istoriei ştiinţei şi
psiho-sociologiei cercetării, ce s-a realizat în modelul kuhnian al dezvoltării
teoriilor ştiinţifice.

1.4. Modelul istorico-sociologic al dezvoltării


teoriilor ştiinţifice a lui T.Kuhn
Cel de-al “doilea val” al criticii modelului empirismului îl constituie T.Kuhn,
împreună cu P.Feyrabend, S.Toulmin şi alţi reprezentanţi ai “noi filosofii a
ştiinţei”, ce considerau că datele istoriei ştiinţei şi ale practicii ştiinţifice
contemporane trebuie să reprezinte bază faptică a teoriilor epistemologice. Ei
vorbesc despre inconsistenţa ideii neutralităţii teoretice a observaţiilor ştiinţifice,
despre evaluarea comparativă a teoriilor, în lumina probelor empirice. Ei afirmă, că
modelele lor sunt în bun acord cu datele istoriei ştiinţei.
Consideănd necesar de a lua în consideraţie contextele istoriei ştiinţei şi
psiho-sociologiei cercetării, T.Kuhn a înaintat modelul istorico-sociologic a
dezvoltării ştiinţei. El vorbeşte despre corecterea reciprocă a istoriei şi filosofiei
ştiinţei, despre convergenţa istoriei ştiinţei şi a teoriei ştiinţei, despre elaborarea
unei epistemologii istorice, a unei istorii filosofice a ştiinţei, în ce şi constă
prioritatea acestui model faţă de cele precedente. T.Kuhn elaborează un model
diferenţiat, în care se deosebesc strict faze şi etape istorice diferite, ce le
corespund, diferite tipuri de raţionalitate, norme, criterii şi standarde. Elaborănd
conceptul de paradigmă, prin ultimul el înţelegea o realizare ştiinţifică evidentă, pe
care o anumită asociaţie ştiinţifică o recunoaşte, pentru un timp drept bază a
practicii ei. Aceste realizări (anumite legi, teorii, aplicaţii şi instrumnte) ne dau
“modele din care apar anumite tradiţii de cercetare ştiinţifică”, căt şi o totalitate de
aplicaţii standard ale unei teorii. Ele ne dau modele de opţiuni “conceptuale,
teoretice, instrumentale şi metodologice”, proprii unor asociaţii ştiinţifice, opţiuni
ontologice, epistemologice şi metodologice, instrumentale, impuse oamenilor de

216
ştiinţă, ce “produc regulile care-i spun practicianului unei discipline mature cum
arată lumea şi ştiinţa despre lume”, dar şi un punct de vedere epistemologic general
(cartezian etc.). Deosebind faza pre-paradigmală şi paradigmală a dezvoltării
ştiinţei în calitate de faze diferite, T.Kuhn distinge “ştiinţa normală”, “criza” şi
“revoluţia ştiinţifică”, căt şi cercetări diferite, bazate pe o paradigmă-empirică şi
teoretică. El vorbeşte despre necomensurabilitatea paradigmelor succesive, a
“tradiţiilor din ştiinţă normală, generate de acestea”. Din cauza
necomensurabilităţii paradigmelor “trecerea de la o paradigmă la alta rivală nu
poate fi făcută pas cu pas, constrănsă de logică şi de experienţa pură”.
Dar în acest model nu se pune problema limitării tuturor metodologiilor luate
aparte, problema adoptării unui pluralism metodologic, ce s-a realizat în modelul
lui P.Feyierabend.

1.5. Modelul pluralismului metodologic


în dezvoltarea teoriilor ştiinţifice a lui P.Feyerabend
P. Feyerabend critica metodologia normativistă a lui K.Popper, iar analizei
logice a ştiinţei îi opune ”metoda antropologului”. Metodologiile normative, după
el, reiese din faptul că constatările sau observaţiile făcute asupra ştiinţei sunt
comparate cu normele şi regulile ce decurg din conceptul şi metoda ştiinţei. P.
Feyerabend neagă conceptul de metodă unică a ştiinţei, de dezvoltare a ştiinţei
conform unei metode constituitive, propunănd adoptarea unui pluralism
metodologic, susţinănd că “merge orice”. El critică regulile sau normele generale,
ce definesc “metoda ştiinţifică”, ce reglementează evaluarea critica a ipotezelor şi
teoriilor în concepţia popperiană, afirmănd “că toate metodologiile, chiar şi cele
mai evidente dintre ele, au limitele lor”. El recomandă de acţionat contrar
prescripţiilor metodologice, iar sursa acestor “contrareguli” în concepţia lui P.
Feyerabend, este istoria ştiinţei şi aceste “contra-reguli” au caracter anti-empirist,
contrainductiv, consideănd că experienţa joacă un rol neînsemnat în istoria ştiinţei.
P. Feyerabend respinge standardele şi regulile generale şi independente de situaţia
de cunoaştere, admite abordarea “contextuală” a raţionalităţii ştiinţei, luînd în

217
consideraţie “istoria, sociologia, psihologia şi pe toţi ceilalţi factori care pot
influenţa succesul unei anumite proceduri”. El scrie, că “trebuie să inventăm
proceduri complect noi, standarde noi, o nouă logică, în domenii noi”. El consideră
că necomensurabilitatea teoriilor şi asigură eşecul metodologiei popperiene,
afirmănd totodată că “teoriile pot fi interpretate în diferite feluri, ele pot fi
comensurabile în unele interpretări, dar incomparabile în altele”. P. Feyerabend
consideră că nu există un limbaj de observaţie neutru în care să se traducă şi să se
compare rezultatele lor. El consideră că pentru teoriile necomensurabile se exclud
reciproc “condiţiile pentru formarea conceptelor”, că compararea teoriilor e
posibilă nu prin criterii universale, prin reguli abstracte, dar ”prin reguli
dependente de context, care nu fundamentează o raţionalitate absolută a priori
valabilă, ci doar una relativistă.
Dar în acest model nu se pune problema modificării conţinutului intelectual în
cadrul anumitor discipline şi pe anumite perioade mari de timp, a existenţei unei
ecologii intelectuale ce s-a realizat în cadrul modelului toulminist.

1.6. Modelul disciplinar evoluţionist


al dezvoltării teoriilor ştiinţifice a lui S.Toulmin
S.Toulmin menţionează, că dacă metodologiile normative popperiene au
încercat să extindă noţiunea de raţionalitate dincolo de domeniul logicii formale,
considerănd că “raţionalitatea procedurilor ştiinţifice trebuie definită independent
de structurile formale”, el consideră că “unitatea principală de constanţă şi
schimbare în dezvoltarea ştiinţei” este disciplina ştiinţifică, ce ne permite
“înţelegerea problemelor istorice, metodologice şi instituţionale ale activităţii
ştiinţifice”. Expunănd modelul său al dezvoltării teoriilor ştiinţifice el consideră că
teoria sa evoluţionistă este “non-progresivă”. Ea nu admite existenţa unei direcţii a
schimbărilor evolutive unic determinate. El susţine că “în cadrul oricărei culturi şi
epoci particulare întreprinderile intelectuale ale oamenilor nu formează un
continuu neordonat, ci se organizează în discipline”, fiecare caracterizate prin
concepte, metode şi obiective fundamentale specifice. De-a lungul unei perioade

218
mai mari conţinutul intelectual, metodele şi obiectivele lor se pot modifica destul
de drastic. Totuşi, fiecare disciplină se caracterizează prin continuitate;
“continuitatea şi schimbarea implică un proces dual de inovare intelectuală şi
selecţie critica, proces a cărui balanţă poate explica fie stabilitatea continuă a unei
discipline, fie rapida ei transformare în ceva cu totul nou”. Acest proces dual
presupune însă un cadru exterior, anumite “condiţii ecologice”, în care variaţia şi
selecţia să poată duce la o schimbare conceptuală efectivă, un “forum al
competenţei” în cadrul căruia inovaţiile intelectuale să poată supravieţui un timp
suficient pentru a-şi putea evidenţia meritele şi defectele. Analiza evoluţionistă
implică o mulţime de concepte interdependente prin care se defineşte “ecologia
intelectuală” a unei situaţii istorice speciale, ce exprimă cerinţele interne ale
acesteia”. Raţionalitatea ştiinţei, considera S.Toulmin, se constituie în experienţă.
Şi fiindcă “experienţa noastră se acumulează mereu, ideile noastre asupra
strategiilor raţionale şi a procedurilor pentru rezolvarea problemelor din orice
domeniu sănt întotdeauna deschise reconsiderarii, revizuirii şi rafinării”,
S.Toulmin vorbeşte despre o regăndire a istoriei şi a metodologiei ştiinţei, cănd
standardele şi normele ştiinţifice generale sunt considerate imuabile, iar raţiunea le
recunoaşte a priori. Şi această abordare mai dinamică a ştiinţei presupune o
abordare mai integrată a ştiinţei, luănd în consideraţie aspectele istorice, filosofice,
psihologice şi sociologice. Factorii atraşi în determinarea disciplinei ştiinţifice,
după el, sunt: a)activităţile organizate în jurul unor idealuri colective ale unor
asociaţii ştiinţifice; b)acţiunile impuse de aceste idealuri savanţilor, ce activează în
cadrul disciplinei, raţiunile, determinate de aceste idealuri, în selecţia inovaţiilor
conceptuale; c)existenţa unor “forumuri profesionale”, instituţiile şi necesităţile
generate de acestea, poziţia figurilor centrale în ierarhia instituţională şi rolul lor
“disciplinar”.
Dar în acest model nu se pune problema restricţiilor ,ce se pun conceptelor
ulterioare de către conceptele posterioare în procesul modificării structurilor
conceptuale, a modurilor de descriare, ce se realizează în modelul propus de
W.Heisenberg.

219
1.7. Modelul “teoriei ştiinţifice închise” a lui W. Heisenberg
Elaborînd modelul său al dezvoltării teoriilor ştiinţifice, W.Heisenberg
menţionează că teoria ştiinţei neclasice faţă de teoria ştiinţei clasice “întroduce
concepte noi, radical deosebite de cele clasice, şi formulează legi de un tip
fundamental diferit faţă de acela al legilor teoriei clasice”. El vorbeşte despre
nelinearitatea dezvoltării ştiinţifice, despre discontinuitatea conceptuală şi
continuitatea metodologică a teoriilor ştiinţifice închise. El considera, că între două
teorii închise “nu există treceri conceptual-teoretice continue, relaţii de aproximare
etc.” Ele prezintă structuri conceptuale complect diferite, diferite tipuri de
idealizare a naturii. Şi conceptele unei teorii închise nu-şi pierd importanţa odată
cu dovedirea limitelor aplicării lor. Ele se înscriu în limbajul permanent al ştiinţei,
devenind un a priori a teoriilor posterioare, reprezentănd revoluţia ştiinţifică “ca o
modificare a structurilor conceptuale ,sau a modurilor de descriere în cadrul căreia
se impun anumite restricţii conceptelor ulterioare”.
Dar în acest model nu se pune problema unei abordări ansambliste a teoriei
ştiinţifice, a creării unei viziuni sintetice a rezultatelor diferitor perspective
disciplinare de analiză a teoriilor: logica (sau filosofia) ştiinţei, psiho-sociologia
cunoaşterii ş.a., ce s-a realizat în modelul structuralist al teoriei ştiinţifice.
1.8. Modelul structuralist al teoriei ştiinţifice
a lui J.D.Sneed şi W.Stegmiiller
Premisele teoretice şi epistemologice ale abordării strucuraliste a teoriilor le
găsim în programul lui P.Suppes, realizat în filosofia ştiinţei, trecănd în la o
abordare interactivă la nivelul metateoretic a ştiinţei, înţeleasă ca o integrare într-o
viziune sintetică a rezultatelor diferitor perspective disciplinare de analiză a
ştiinţei: logica (sau filosofia) ştiinţei, psiho-sociologia cunoaşterii ş.a. Astfel, prin
părăsirea concepţiei “moniste” logiciste asupra raţionalităţii ştiinţei şi a imaginii
“lingvistice” asupra teoriilor ştiinţifice se trece la o concepţie pluralistă şi la
folosirea mai amplă a unor instrumente conceptuale şi mijloace de analiză a
ştiinţei, aşa ca semantica teoriilor empirice, axiomatizarea asamblistă a teoriilor

220
factuale, teoria deciziei, teoria informaticii semantice, logice, epistemice ş.a.
Astfel, se stabilesc anumite puncte de legătură dintre logica ştiinţei şi istoria
ştiinţei.
Premize de ordin logic şi metodologic a noii abordări găsim şi în cadrul
programului de axiomatizare a teoriilor empirice, ce dă un nou sens “metodologiei
axiomatice”. Axiomatizările “ansambliste” a lui Suppes au propus primii paşi în
direcţia unei clasificări a structurilor teoriilor ştiinţifice fizice. Sneed arătă, că în
domeniul matematicii cele două tipuri de axiomatizare: standard şi ansamblist nu
diferă fundamental, pe cănd în fizică şi în alte ştiinţe empirice, datorită unor
afirmaţii empirice, aceste două moduri de axiomatizare se dovedesc a fi
neechivalente în privinţa redării logicii teoriilor. Sneed deosebeşte două
componente a teoriilor fizice:structura matematică, caracterizată printr-un predicat
ansamblist, şi o mulţime de sisteme fizice la care pretinde să fie aplicată teoria. Ca
o caracteristică importantă a noii abordări metateoretice devine la Sneed ideea de
constrăngere. Printre obiectivele analizei logice a teoriilor ştiinţifice la Sneed şi
Stegmuller deosebim, reconstruirea logică, realizată de ei, a conţinutului factual a
teoriilor de genul celor din fizică matematică, determinarea structurii teoriilor ş.a.
Formulănd noţiunile de teorie, structură matematică, aserţiune factuală centrală ,
propoziţie a teoriei ca noţiuni macrologice, ei au expus într-o formă
ultracondensată conţinutul empiric şi logic al teoriilor ştiinţifice, expunănd şi
structurile lor logice. Noua abordare e privită ca o metateorie a fizicii matematice,
ce se apropie de precizia cercetărilor din metamatematică, păstăndu-se simultan şi
relevanţa empirică a teoriilor. Ea poate să se extindă asupra a noi domenii de
cercetare, stimulănd cercetările metateoretice a relaţiilor interteoretice, a semanticii
teoriilor empirice, a dinamicii teoriilor. Acest model permite şi elaborarea unei idei
epistemologice generale, studierea relaţiilor dintre ştiinţele naturale şi cele sociale,
elaborarea unui limbaj categorial integrativ necesar pentru cercetările
interdisciplinare, sinteza vechilor opoziţii epistemologice într-o nouă viziune
epistemologică, o nouă abordare a naturii metodei ştiinţei, semnificaţiei
raţionalităţii şi a progresului cunoaşterii ştiinţifice.

221
Astfel, analiza modelelor structurii şi dinamicii teoriilor ştiinţifice ne vorbesc
despre faptul că cu trecerea de la modelul empirist-logic (“standard”) la cel
pragmatic se trece de la limbaj la teorie şi epistemologie ca studiu al teoriei
ştiinţifice. Iar cu trecerea la modelul ipotetico-deductiv se trece la metodologia
normativă a ştiinţei. Cu trecerea la modelul istorico-sociologic se trece şi la
sociologia ştiinţei (un aspect al cărei este istoria ştiinţei). Cu trecerea la modelul
pluralismului metodologic în dezvoltarea teoriilor ştiinţifice se trece de la
metodologia normativă la o totalitate de metodologii, dictate de noua situaţie de
cunoaştere. Cu trecerea la modelul disciplinar-evoluţionist se recunoaşte
imuabilitatea standardelor şi normelor ştiinţifice de cercetare, existenţa unei
perspective disciplinare de analiză a ştiinţei. Cu trecerea la modelul “teoriei
ştiinţifice închise” se recunosc şi anumite modificări a structurilor conceptuale sau
a modurilor de descriare în cadrul căreia se impun anumite restricţii conceptelor
ulterioare. Cu trecerea la modelul structuralist se trece de la admiterea unei
perspective disciplinare la o viziune sintetică a rezultatelor diferitor perspective
disciplinare de analiză a ştiinţei.
După abordarea modelelor structurale a teoriei ştiinţifice şi a dezvoltării
teoriilor ştiinţifice să trecem la analiza concretă a problemelor epistemologice din
domeniul matematicii, fizicii, chimiei, biologiei, ştiinţelor sociale.

§2. EPISTEMOLOGIA MATEMATICII. PROBLEME ALE


EPISTEMOLOGIEI MATEMATICII ÎN CERCETĂRILE LUI I.LACATOS
Problemele epistemologice ale matematicii nu numai că sunt specifice pentru
domeniul matematicii, dar au şi o valoare generală, interesănd şi epistemologia
generală, epistemologia în ansamblul ei, datorită rolului esenţial al structurilor
matematice în construirea ştiinţei contemporane. Apreciind atăt valoarea lor pentru
epistemologia generală, căt şi pentru epistemologiile particulare, vom elucida:
a)probleme actuale ale epistemologiei matematicii; b)probleme ale epistemologiei
matematicii în cercetările lui I.Lacatos.

222
2.1. Probleme actuale ale epistemologiei matematicii
În epistemologia matematicii deosebim trei orientări fundamentale actuale:
logicismul lui Frege şi B.Russell; formalismul lui Hilbert; intuitivismul lui H.
Poincare şi L.E.J.Brouwer
Logicismul, ca primă filosofie a metematicii, a iniţiat studiul modern al
fundamentelor matematicii. În cadrul paradigmelor fundaţioniste problema
existenţei matematicii, a ontologiei matematicii a fost corelată cu cea a naturii
cunoaşterii matematice, a adevărului şi certitudinii, a criteriilor de validitate a
sistemelor teoretice. Logismul în ontologia matematicii a prezentat punctul de
vedere al realismului, avănd ca intenţie de a reduce matematica la logică, a defini
toate conceptele matematice în termeni logici, a deriva toate afirmaţiile matematice
din legi pur logice, aplicănd regulile prestabilite, pur logice de raţionament. Prin
aceasta logicismul a întreprins o grandioasă operă de unificare a matematicii cu
logica (nu însă de reducere a matematicii la logică), contribuind esenţial la
apropierea analizei logic-structurale a matematici, a tipurilor ei de abstracţie şi
raţonament. Pe lîngă unificarea internă a matematicii cu logica prin reducerea
întregii matematici la logică, logicismul la fel a încercat să evidenţieze rolul
matematicii în cadrul ştiinţelor naturii. Reuşită şi necontestată s-a dovedit a fi şi
consttrucţia unificată a logicii şi matematicii prin faptul că a evidenţiat elemente
importante noi a raportului dintre logică şi matematică.
Dar logicismul nu şi-a realizat intenţia de a reduce matematica la logică.
Paradoxurile logico - matematice au pus în evidenţă limitele interne ale oricăror
sisteme formale, afectănd direct logicismul în măsura în care sistemul formal este
un instrument al construcţiei logiciste. Dificultăţi serioase a întîmpinat logicismul
analizănd problema definirii conceptelor teoriei mulţimilor în termeni logici, a
asimilării ideii de mulţime în logică. Reducerea matematicii (teoria mulţimilor) la
logică se poate face mai degrabă la logică plus teoria mulţimilor. Reducerea
teoriei mulţimilor la logică este limitată şi de prezenţa axiomelor existenţiale, care
nu pot fi nicidecum considerate ca principii logice, ca adevăruri analitice. Însăşi

223
conceptul de analiticitate nu este liber de dificultăţi. Cu toate acestea logicismul a
avut o deosebită valoare în teoria matematicii. El a produs un progres considerabil
în studiul fundamentelor.
Formalismul lui Hilbert punea la baza matematicii nu logica pură, dar intuiţia
semantică a unor obiecte (simboluri) şi construcţiile finite cu ele. Dacă logicismul
a situat în centrul analizelor epistemologice ideea de obiect matematic, apoi
formalismul lui Hilbert dezvoltă o teorie a cunoaşterii matematice, pornind de la
analiza limbajului matematic. Programul lui Hilbert urmăreşte fundamentarea
matematicii clasice, avănd în faţă două obiective: 1)axiomatizarea şi exprimarea
matematicii clasice în cadrul unui limbaj formal, reprezentarea ei sub forma unor
calcule; 2)dovada noncontradicţiei ei prin cercetăti asupra acestor calcule;
demonstraţia de noncontradicţie trebuie să fie realizată “în cadrul punctului de
vedere finitist”. Acest program are ca scop la fel descoperirea metodelor efective,
capabile de a rezolva orice problemă matematică, prestabilită într-un număr
predeterminat de paşi, sau să demonstreze că ea nu are nici o soluţie. Acest
program în filosofia matematicii avea ca scop de a justifica certitudinea cunoaşterii
matematicii, certitudinea metodelor ei, de a funda această cunoaştere certă, acest
“model” de certitudine şi adevăr. Hilbert consideră că conţinutul real al
matematicii nu poate avea ca fundament numai logica. Acest conţinut ne este dat în
reprezentare sub forma unor “obiecte extralogice, concrete, ce există în mod
intuitiv, ca trăire efectivă nemijlocită înainte de orice găndire”. Tema existenţei
acestui conţinut ireductibil, după el, exprimă “atitudinea filosofică fundamentală”,
pe care o considera necesară pentru matematică. El consideră necesar ca enunţurile
generale şi cele existenţiale să fie interpretate pentru a obţine o semnificaţie
finitistă, şi că numai enunţurile finite au semnificaţie proprie, pe cănd cele ideale
au un rol pur operaţional. Demonstraţia de consistenţă a matematicii clasice
presupune pentru a fi înfăptiută cu mijloace absolut sigure formalizarea teoriilor
matematice prin reprezentarea lor prin calcule logice.
Astfel, formalismul a subliniat necesitatea asigurării certitudinii şi preciziei
matematicii, în condiţiile în care se păstrează fără schimbare întregul arsenal de

224
noţiuni şi metode ale matematicii clasice, a tematizat epistemologic în special
limbajul construcţiilor matematice, venind însă la formalism, la reducerea întregii
matematici la o “teorie a metodelor formale”. Şi măcar că obiectivele programului
formalist a lui Hilbert nu pot fi atinse din cauza că pentru orice teorie matematică
netrivială nu poate fi demonstrată consistenţa ei deplină fără a se face apel la teorii
mai bogate. Deşi acest formalism nu şi-a realizat intenţiile sale. El a contribuit la
studierea eficientă a aspectelor constructive ale sistemelor axiomatice, la progresul
fundamentelor matematicii în general, impunăd o tehnică matematică riguroasă
pentru cercetarea bogatei varietăţi a problemelor fundării matematicii şi logicii,
ducănd la apariţia a noi rezultate şi probleme.
Intuiţionismul a încercat să fundamenteze în mod filosofic matematica,
plecănd de la cercetarea activităţii intuitive de construcţie. Pentru L.E.J.Brouwer,
întemeietorul intuitivismului, matematica reprezintă o activitate complet
autonomă, independentă şi primară faţă de limbaj şi logică, fiind întemeiată pe o
intuiţie originară extralingvistică. Scopul pe care şi-l pune în faţa sa
matematicianul intuiţionist este practicarea matematicii ca o funcţie naturală a
intelectului, ca o activitate liberă,vie a găndirii. Prin aceasta intuiţionismul se
deosebeşte în mod radical de formalism şi de logicism. Spre deosebire de logicism
care reduce matematica la logică, intuiţionismul afirmă primordialitatea
matematicii în raport cu logica. El scrie: “matematica este creată printr-o acţiune
liberă, independentă de experienţă”. Ea se dezvoltă dintr-o unică intuiţie
fundamentală apriorică, care ar putea fi numită “invariantă în schimbare”, sau
“unitate în multitudine”. Propuăînd o reformă radicală a matematicii,
intuiţionosmul trebuie privit ca o activitate originară, ireductibilă, de realizare a
unor construcţi intuitive mentale, independente de limbaj şi totodată obiective,
universal-accesibil, subiecţilor care experimenteză matematica. Adevărul
matematic aste subordonat activităţii. El nu se reduce la anumite entităţi, dar la o
anumită activitate de construcţie. Adevărul matematic este corelat cu existenţa unei
demonstraţii constructive. Orice propoziţie matematică admisă ca adevărată afirmă
existenţa unei construcţii. Intuiţionismul, înţelegănd intuiţia ca o “percepţie a unei

225
mişcări a timpului”, a reformulat nu numai unele noţiuni şi tipuri de raţionare
matematică, dar şi modalitatea înţelegerii generale a naturii cunoaşterii
matematice, formulănd o nouă viziune asupra demonstraţiei matematice.
Subliniînd importanţa construcţiilor matematicii, Brouwer consideră că
demonstraţia matematică poate reprezenta doar un mijloc ajutător, o expresie
lingvistic-simbolică a unor construcţii intuitive, că aceste construcţii n-au nevoie
de justificare logic-lingvistică, că construcţiile intuitive sunt legitime prin ele
însele, ele se autovalidează. Brouwer, revizuind esenţa adevărului matematic
afirmă că matematica nu-şi poate întemeia adevărurile ei nici prin derivare din
logică, nici prin apel la limbaj. Adevărul matematic nu poate fi redus la
noncontradicţie. El scrie, că adevărurile matematice primare se află “numai în
realitate, adică în experienţele actuale sau trecute ale conştiinţei”. Ele se obţin
printr-o construcţie intuitivă imediată “sau mediată”. Ele nu-s altceva decăt
construcţii intuitive.
Astfel, intuiţionismul a formulat pe acestă bază epistemologică un program de
reconstrucţie radicală a matematicii, din ea eliminăndu-se toate noţiunile,
propoziţiile şi tipurile de raţionament care nu corespund exigenţei constructivităţii.
În aşa mod, programele fundaţioniste trebuie înţelese ca reconstrucţii
complementare (bazate pe obiect, limbaj, sau construcţie) ale realităţii şi activităţii
de cunoaştere matematică, dezvoltănd un singur aspect al cunoaşterii
matematice,impus de “aspectul dominant al matematici” într-o anumită perioadă.
Programele fundaţioniste examinate: logicismul, formalismul şi intuiţionosmul,
prezintă şi anumite programe metateoretice, ca puncte iniţiale a unor teorii critice
şi constructive ale fundamentelor matematici. Putem vorbi de “fundament logic”
( ce are ca obiect principal, demonstraţia, structura logică a întregii matematici), de
“fundamente matematice”(ce au ca sarcini esenţiale axiomatizarea teoriei
matematice şi reducerea la noţiunile şi axiomele ei a restului matematicii), căt şi de
fundamente filosofice ale matematicii, legate de o astfel de analiză fundaţională,
cănd sunt examinate bazele filosofice ale teoriilor matematice şi cercetarea
matematică se transformă în analiză critica, filosofică.

226
Menţionăm la fel, că unificarea epistemologică a teoriilor matematice poate fi
realizată şi prin alte tendinţe şi orientări ale matematicii, prin teoria categoriilor şi a
functorilor, ce ia locul fundaţional al teoriei mulţimilor, ce contribuie la înţelegerea
filosofică a matematicii prin reintegrarea în cercetarea teoreică a acivităţii de
construcţie a subiectului. În matematica contemporană se folosesc în calitate de
structuri de unificare noţiunile de categorii şi functori. Categoria se ocupă cu
obiecte, ce au o mulţime de reflectări reciproce de morfisme, sunt obiecte de aceaşi
natură, de exemplu cuanto-mecanice. La începutul construirii teoriei noi fixăm
categoria, dăm mulţimea de reflectări ce trebuie să aibă loc între orice obiecte ale
categoriei date. Noţiunea de functor, generalizănd noţiunea de funcţie, ne exprimă
reflectarea unei categorii în alta, modul de prezentare a proprietăţilor totalităţii de
obiecte de o natură prin proprietăţile totalităţii de obiecte de altă natură (mecanice,
cuanto-mecanice, relativiste, cuanto-relativiste, etc.). În fizică, de exemplu, se
folosesc functorii “post-cartezieni”: einsteinian pentru procesele relativiste şi Born-
Dirac – pentru procesele cuanto-mecanice. Şi dacă functorul einsteinian
operaţional a fost propus, după stabilirea unităţii, întregii fizici pe baza teoriei
electromagnetismului, apoi functorul operaţional cuanto-mecanic a lui Born-Dirac
a fost propus după stabilirea unităţii teoretice, atăt a fizici, căt şi a chimiei. În
domeniul fenomenelor biologiei cuantice la fel se fooseşte functorul post-cartezian
Born-Dirac, care dă din punct de vedere a functorului cartezian, rezultate
neaşteptate.
Înţelegînd relativitatea oricărui program fundaţionist în domeniul cunoaşterii
matematice, afirmăm că problema fundamentelor ultime ale găndirii teoretice a
fost şi rămîne deschisă. Dar încercările de unificare şi fundare a matematicii au dus
la depăşirea perspectivelor unilaterale ce absolutizau un anumit mod al cunoaşterii
matematice (discursiv, logic, intuitiv), sau o singură teorie de bază. Şi pe căt nici
teoria mulţimilor, nici teoria categoriior nu epuizează totalitatea aspectelor
matematicii nu se poate spera astăzi la o fundare universală pentru matematică. Ar
fi nevoie de o fundare multiplă, folosind ideea complementarităţii.

227
Dar, în ştiinţa “neclasică” tendinţa principală, idealul ştiinţificităţii este nu
fundamentalizarea, ce a fost un ideal al ştiinţificităţii ştiinţei clasice, dar
antifundamentalizarea, ideal despre care vom vorbi în continuare.

2.2. Probleme de epistemologie a matematicii


în cercetările lui I.I.acatos
Încercări de a ieşi în ştiinţa matematiciă neclasică după limitele acestor şcoli
“euclidiene”, clasice a fundamentării matematicii – a logicismului, formalismului
şi intuiţionismului – a întreprins I. Lacatos în lucrările sale pe filosofia
matematicii. Astfel, în articolele “Progresul şi bazele matematicii” şi “Renaşterea
empirismului în filosofia contemporană a matematicii” el dovedeşte că toate aceste
trei orientări apelează în caz final la unele “principii prime”, formulate în termeni
“curaţi ca lacrima din care cu ajutorul regulilor logicii deductive se deduce întreaga
clădire a şcolii matematice”. I.Lacatos consideră că epistemologia clasică avea în
calitate de ideal al teoriei ştiinţifice geometria euclidiană. Acest ideal nu este
altceva decăt un sistem deductiv cu un număr finit de axiome veridice “în vărf”,
astfel că adevărul “curgănd” de pe vărfuri pe “canale” (păstrate în formă iniţială)
de concluzii veridice, împle întreg sistemul.
Dar, în secolul XX ,cu apariţia matematicii neclasice s-a clarificat, că
veridicitatea sistemelor deductive a ştiinţei, se dă nu pe “vărfuri” printr-o mulţime
specializată de teoreme, dar prin bazele ei, prin anumite expresii bazice (vorbim de
matematică ca anumite sisteme “cuaziempirice”, fundamentate nu de axiome, dar
de expresii bazice). Ea se formează nu prin transferaqrea adevărului de la
“vărfurile” sistemului spre bază, dar mai degrabă prin transferarea erorilor de la
bază la “vărf”. Aici I.Lacatos subliniază (urmărindu-l pe K.Popper) că
veridicitatea cunoştinţelor singulare nu poate îndreptăţi veridicitatea principiilor
generale, dar eroricitatea primilor mărturiseşte despre eroricitatea ultimilor. Deci,
în centrul sistemelor matematice teoretice sunt puse fundamentele teoretice,ce
prezintă un prim pas spre autofundamentalizare.

228
În concepţia lui I.Lacatos : în sistemele euclidiene axiomele dovedesc toate
celelalte afirmaţii, apoi în cele “cuaziempirice”, neclasice, ipotezele numai
lămuresc propoziţiile veridice bazice. Independent de convenţii ,ce determină
importanţa veridică a propoziţiilor de bază, linia de demarcare dintre sistemele
euclidiene şi “cuaziempirice” trece prin domeniul logic: logica primelor este
organul dovezii, logica ultimilor – criticismul. Dacă principiul regulativ de bază a
dezvoltării ştiinţei “euclidiene” serveşte la căutarea axiomelor evidente, a
“principiilor prime”, apoi ştiinţa “cuaziempirică” se conduce de cerinţa înaintării
ipotezelor îndrăzneţe, ce au posibilităţi euristice şi de lămurire mai largi. Schema
dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice (”cuaziempirice”) pe deplin repetă schema lui
K.Popper.
Motivul progresului, scrie I.Lacatos,acestea-s “speculaţiile” îndrăzneţe,
criticismul, concurenţa teoriilor, deplasările problematice. Ca lozinci aici sunt luate
creşterea cunoştinţelor şi revoluţia permanentă, dar nu fundamentarea şi
acumularea adevărurilor veşnice. Dacă în ştiinţa euclidiană clasică modelul de
bază a criticismului este îndoiala în stricteţea şi caracterul fără erori a dovezii, apoi
în cea “cuaziempirică” – înmulţirea ipotezelor şi a teoriilor şi dezaprobarea lor. În
lucrările sale pe problemele epistemologiei matematicii, în special în cartea
“Dovezi şi dezminţiri”, I Lacatos admite că dezvoltarea matematicii are loc nu în
mod cumulativ, adică pe calea acumulării adevărurilor veşnice şi absolute, dar în
procesul: 1)înaintării presupunerilor şi a ipotezelor; 2)dovezilor acestor
presupuneri (pe calea reducerii lor la altele, ce se socot afirmaţii dovedite); şi
3)criticismului teoremelor şi a diferitor paşi în dovada lor pe calea construirii
exemplelor contra.
Dar, analiza critica a dovezilor nu se limitează la metoda încercărilor şi
greşelilor, ci admite o anumită euristică, ce poate fi în mod raţional reconstruită
prin cercetarea exemplelor istorice. Anume prin acest aspect al reconstrucţiei
raţionale a principiilor euristice a dezvoltării ştiinţei (în cazul dat al matematicii)
,bazate pe istoria ei, I.Lacatos şi se distanţează de “logica descoperirilor ştiinţifice”
a lui K.Popper, care vorbeşte nu atăt de căile de descoperire, căt de control şi

229
dezminţire, ce nu se supune analizei raţionale filosofice, temă a psihologiei
creaţiei.
I.Lacatos la fel admite, că dezvoltarea matematici se controlează de standarde
nu mai puţin obiective, decăt în ştiinţele naturale, că în matematică, ca şi în
ştiinţele naturale are loc un progres, aşa şi o stagnare. Aceste, standarde obiective,
căt şi noţiunile de progres, stagnare ş.a. în dezvoltarea cunoştinţelor matematice şi
natural-ştiinţifice se explică de el în legătură cu analiza metodologiei programelor
ştiinţifice de cercetare, unde tendinţa antifundamentalizării ca caracteristică a
matematicii neclasice se manifestă evident.

§3. EPISTEMOLOGIA FIZICII.


EPISTEMOLOGIA FIZICII LUI J. L. DESTOUSHES ŞI P. FEVRIER
Analizînd problemele epistemologiei fizicii ne vom opri la: a)probleme
actuale ale epistemologiei fizicii; b)problemele epistemologiei fizicii în viziunea
fizicienilor şi logicienilor J-.L.Destoushes şi P.Fevrier;

3.1 Problemele actuale ale epistemologiei fizici


Printre problemele actuale ale epistemologiei fizicii deosebim problemele:
elaborării şi fundamentării paradigmei neclasice, bazate pe teoriile fizicii relativiste
şi cuantice; sensului noţiunilor de bază a fizicii neclasice – realităţii fizice,
spaţiului, timpului, determinismului, a principiilor fundamentale (a relativităţii,
complementarităţii, cauzalităţii ş.a.), a teoriei şi experimentului, în legătură cu
extrapolările astrofizice şi cosmologice; a interpretării filosofice a noilor teorii
fundamentale şi direcţii de cercetare a schimburilor, ce au loc în metodele ştiinţei,
organizării şi influienţei ştiinţei asupra dezvoltări tehnologice a societăţii, asupra
activităţii vitale a omului; analizei specificului, ştiinţei neclasice şi a schimbărilor
aduse de ea în găndirea ştiinţifică şi filosofică, în viaţa societăţii; a interpretării
teoriilor fundamentale a fizicii noi, a teoriei relativităţii şi teoriei cuantice;
existenţei formelor deosebite de autoorganizare, ce va veni în locul reprezentării cu

230
privire la activitatea finalist- orientată; a bazelor filosofice a fizicii, interacţiunii
dintre ştiinţele fundamentale, aplicative şi tehnice ş.a.
Situaţia epistemologiei fizicii este într-un oarecare fel analoagă cu cea a
epistemologiei matematicii. Pe de o parte, întîlnim prelungiri ale marilor variante
ale epistemologiei generale, făcănd apel la o diversitate de metode de analiză a
cunoaşterii. Pe de altă parte, fizica contemporană şi-a încorporat în structura ei un
moment metateoretic, tinzănd să rezolve cu propriile ei mijloace problemele de
fundament. Astfel, cercetările ei căpătă şi un caracter de cercetare fizică, folosind
instrumente logico-matematice, sau experimentale proprii. În acest domeniu al
cercetării specializate a fundamentelor, al epistemologiei interne a fizicii se pot cita
numeroase rezultate serioase ca: evedenţierea unor principii regulative în apariţia şi
dezvoltarea teoriilor fizice ş.a. Discuţiile cu privire la fundamentele teoriilor fizice
actuale au dus la o nouă înţelegere a noţiunii de “realitate fizică”, obiectivitate,
completitudine a descriarii fizice, sau a problemei măsurării. Toate aceste
probleme pentru rezolvarea lor cer afară de critica filosofică, sau analiza general-
metodologică la fel şi folosirea mijloacelor fizicii.
Printre rezultatele importante ale epistemologiei interne a fizicii putem
evedenţia la fel şi elaborarea unor concepte sau principii a căror valoare
metateoretică depăşeşte cadrul fizicii: principiul corespondenţei, a relativităţii,
ideea complementarităţii. Conceptul complementarităţii, de exemplu, întrodus în
fizică de N.Bohr pentru a indica căile “restaurării” ordinii logice , aparent încălcate
de noile descoperiri din fizica cuantică, a fost considerat în continuare cel mai
semnificativ rezultat (pentru filosofia pe care l-a cristalizat fizica modernă), de o
valoare enormă pentru alte domenii ale ştiinţelor naturii, trăsănd o “cale” a găndirii
ştiinţifice absolut nouă, fundamental deosebită de găndirea ştiinţifică clasică.
Această noţiune sublinia condiţiile logice pentru descriarea şi înţelegerea
experienţei în fizica atomică. În continuare ea a fost supusă multor cercetări logice
(“logica complementarităţii”), matematice, experementale. În interpretarea lui
N.Bohr complementaritatea corespunde unei concepţii epistemologice asupra
fizicii cuantice, caracterizănd “stilul” ei, definit prin abaterea de la principiile

231
obişnuite ale descriarii naturii. Esenţa modului de descriare complementară constă
în cerinţa aplicării alternative în analiza fenomenelor cuantice a claselor de noţiuni,
a schemelor şi a idealizărilor clasice contradictorii, necesare pentru redarea corectă
a informaţiei despre procesele cuantice. Astfel, “o opoziţie polară se transformă
într-o opoziţie complementară”.
Ca şi în domeniul matematicii cercetările în domeniul fundamentelor fizicii
nu se pot elibera complect de influienţă filosofică. Fizica a rămas deschisă
spiritului filosofic, organizăndu-se interior în tendinţe, care reflectă atitudinile
gnosiologice. Deschiderea la experienţă a teoriei a fost dublată de o deschidere a ei
faţă de nivelele superioare ale reflecţiei filosofice. La nivelul marilor variante
filosofice ale epistemologiei fizicii se constată şi o convergenţă a tendinţelor spre o
înţelegere unitară a cunoaşterii fizice. Teoriile care mai înainte păreau opuse ,se
dovedesc astăzi (datorită evoluţiei lor interne, printr-o reevaluare a lor) a fi
compatibile.
S-au modificat, în primul rănd, cele două caracteristici, ce definesc profilul
epistemologic al fizicii clasice: experimentul şi matematizarea. Teoria relativităţii
şi mecanica cuantică au pus bazele unei noi metode de teoretizare şi a unui nou tip
de experimente. În comparaţie cu experimentul clasic experimentele moderne sunt
mult mai complexe din cauza că datele experimentale necesită o înterpretare mai
amplă. Intervine şi un nivel mai înalt de abstractizare. Obiectele şi procesele
supuse măsurării ţin fie de domeniul atomic şi nuclear, fie de domeniul galaxiilor,
quazarilor etc. Foarte complicate sunt şi instrumentele necesare pentru obţinerea şi
înregistrarea datelor experimentale. Ca rezultat operăm cu o serie de numere,
deseori cu nişte linii negre pe o placă fotografică. Aceste date n-au nici un sens
pănă nu sunt interpretate, iar această interpretare include un şir de argumente a
căror validitate depinde de şirul consecutiv al teoriilor de la mecanica clasică pănă
la mecanica cuantică.
Experimentul fizic nu mai admite idealizări clasice, care lasă în afara
cercetării interacţiunea dintre instrument şi obiectul fizic. În noile condiţii se
afirmă tot mai mult rolul aparatelor de măsură în cercetarea obiectivităţii în fizică.

232
Şi dacă calculul diferenţial şi matematica contiumului corespundeau fizicii clasice,
metoda ştiinţifică fiind modelată pe ideea ecuaţiei diferenţiale, ce dădea formă
legilor naturii şi prezintă o expresie a determinismului mecanicist, apoi fizica
contemporană foloseşte în special matematica structurilor şi a simetriei, teoria
matricilor, teoria algebrei şi a grupurilor, matematica probabilităţilor şi statistica.
Putem evedenţia o legătură strînsă între matematizarea şi instrumantalizarea
fizicii contemporane, fiindcă sensul operaţiilor exprimă în acelaşi timp şi
posibilitatea acţiunilor exercitate asupra realului. Matematizarea fizicii şi
experimentul modern determină şi noua modalitate de apreciere a obiectivităţii şi
certitudinii, ce presupune de a lua în consideraţie interacţiunea dintre subiect şi
obiect, fenomen şi instrumentul de măsură (sau cercetare); ignorarea factorului
uman în ştiinţă face imposibilă obţinerea cum a obiectivităţii, aşa şi a certitudunii.
Fizica contemporană se interesează nu atăt de proprietăţile “obiective” ale
entităţilor permanente şi stabile, căt de relaţiile şi de structurile care unifică mai
multe entităţi, înaintănd pe prim plan conceptele de ordine şi de simetrie, folosite
în caracterizarea proceselor “elementare”. În acest caz obiectivitatea se obţine prin
invarianţă şi prin simetrie, caracterizănd grupul de transformări, care se referă la
proprietăţile sistemului.
Teoriile fizice actuale evidenţiază dubla mişcare a progresului ştiinţific:
constructivă şi reflexsivă. Principiul de corespondenţă şi ideea autoreglării asigură
continuitatea evoluţiei teoriilor, întegrarea progresivă a corpului de cunoaştere, pe
cănd autoreglarea asigură ca corpul de cunoştinţe corect constituit să rămănă
deschis, supus revizuirii. Ştiinţa rămăne “deschisă” la ambele capete. Ea „împinge”
inainte graniţa cunoaşterii şi simultan revizueşte cunoaşterea, pe care se bazează
progresul ei propriu.
Dezvoltarea fizicii particulelor elementare a dus la fel la necesitatea
reformulării unor probleme şi noţiuni filosofice generale. Cum menţionează
W.Heisenberg, fizica particulelor elementare în privinţa relaţiei dintre realitatea
fizică cu formularea ipotezei de bootstrap va necesita o nouă viziune în privinţa
modalităţii obiectivării construcţiilor teoretice, noi criterii de “realitate fizică”, de

233
factualitate şi obiectivitate, o nouă metodologie a previziunii şi experimentării, noi
teste de verificare a ipotezelor ştiinţifice.
Aici vorbim de creşterea rolului pe care îl are dezvoltarea tehnicii şi evoluţia
ştiinţei în societate, dependenţa dezvoltării ştiinţei de limetele existente ale
acceleratoarelor şi detectoarelor de particule. În privinţa elementarităţii e cunoscut
punctul de vedere al adepţilor modelului cuark-urilor conform cărora particulele
observate, ce suferă interacţiuni puternice, cum sunt neutronii, protonii şi mezonii,
sunt considerate ca stări compuse, formate din cuarkuri, anticuarkuri şi gluoni. Aici
entităţile fundamentale sunt cămpurile de cuarkuri şi de gluoni, ce nu corespund
anumitor particule observabile. Dar nici particulele observate, ce suferă
interacţiune puternică, nu-s elementare. Ele nu-s altceva decăt simple consecinţe
ale unor teorii cuantice a cămpurilor corespunzătoare. Astfel, s-a ajuns la
“elementele” materiei, punăndu-se capăt “fracţionării” aparent infinite a materiei.
Cu aceasta s-a permis “conectarea” problemei structurii microscopice cu problema
evoluţiei Universului fizic, vorbind în mod ştiinţific de primele stadii ale evoluţiei
cosmice şi de elaborarea modelelor teoretice în cosmologie, care pot fi comparate
cu datele astrofizice.
Studierea forţelor de interacţiune dintre particule a dus la apariţia unei teorii
unitare a forţelor electromagnetice şi slabe, realizănd mari succese în cercetarea
unei altei probleme fundamentale a fizicii, a unificării forţelor prin considerarea lor
ca manifestări ale unei singure interacţiuni. La nivel epistemologic se pune
problema elaborării unei concepţii noi asupra funcţiilor “teoretice” şi “empirice”
ale teoriilor fizice, asupra procedurilor metodologice, asupra statutului conceptelor
teoretice.
Reconstrucţia structuralită a teoriilor fizice a contribuit la progresul
epistemologiei. Programul Suppes- Sneed de reconstrucţie structuralistă a fizicii
prezenta “un analog al programului Bourbaki în filosofia ştiinţelor empirice”.
Fizicianul G.Ludvig, analizănd structurile fundamentale ale teoriei fizice,
reformulează o serie de teme şi probleme din metateoria şi epistemologia fizicii:
natura şi tipurile ipotezelor fizice, idealizarea şi aproximarea ca aspecte

234
fundamentale ale construirii şi aplicării teoriilor fizice (în reconstruirea ideii
aproximării G.Ludvig a întrodus pentru prima dată metodele topologiei); statutul şi
rolul conceptului infinitului în cunoaşterea fizică (analizate de pe o poziţie
“finitistă”); reconstruirea ideii determinismului în raport cu anumite tipuri de
teorii; problema selecţiei, acceptării şi evoluţiei unei teorii fizice şi evoluţiei în
ansamblu a fizicii teoretice ,ca disciplină ştiinţifică; rolul şi semnificaţia fizică a
demonstraţiilor matematice de existenţă; reconstruirea ideii de “lege a naturii”;
sensul “posibilităţii în teoriile fizice” şi rolul ei în raport cu “posibilitatea fizică” şi
în contextul testătii unei teorii; relaţiile dintre teoriile fizice (Ludvig insistă în mod
special asupra restrăngerii, extinderii, scufundării şi echivalenţei, clasificării
teoriilor fizice etc)”.
Modelul lui W.Heisenberg, ce prezintă întreaga dezvoltare conceptuală a
fizicii ca o succesiune de “teorii închise”, încearcă să ofere şi o explicaţie
epistemologică a fenomenului permanenţei şi stabilităţii teoriilor fizice în
dezvoltarea ştiinţei. A fost analizat şi contextul social al teoriilor fizice, corelaţia
“internalism-externalism” în dezvoltarea teoriei fizice, afirmăndu-se că
posibilitatea influienţei sociale a ştiinţei prezintă un rezultat al maturizării
“cunoaşterii empirice”; dinamica specifică pe care o dobăndesc ştiinţele într-o
anumită fază a dezvoltării lor permite şi necesită dirijarea socială a cunoaşterii.
În fizică noile cercetări se desfăşoară pe fonul conceptual, bazat pe teoria
relativităţii şi mecanica cuantică, ce au determinat “stilul de găndire” al fizicii
contemporane. Ele au revoluţionizat mult cunoaşterea ştiinţifică , au adus noi
structuri matematice, noi “formalisme” logice, sau ontologice, o nouă “ordine
metodologică” în construirea teoriei, elaborănd noi forme ale legii ştiinţifice, noi
tipuri de teorii, noi standarde de completitudine, noi criterii de “realitate fizică”.
Printre noile teorii fizice ,ce aduc schimbări de ordin epistemologic ,este şi
termodinamica proceselor ireversibile, ce propune o lămurire a fenomenelor,
întroducănd timpul şi ireversibilitatea, ce duc, după părerea lui J. Prigojin, la
elaborarea a noi înţelegeri a evoluţiei şi autoorganizării materiei, ordonării şi
devenirii ei fizico-chimice şi biologice. Termodinamica ireversibilă generalizată ne

235
dă noi elemente pentru conceptualizarea epistemologică. În legătură cu problema
stabilităţii sistemelor, ce nu mai poate fi “garantată” prin descriarea termodinamică
a sistemelor. Se cere considerarea restructurărilor progresive ale sistemului,
deschiderea lui la mediu şi la istorie; devine necesară o altă înţelegere a noţiunii de
obiect (pentru care n-are nici un sens distincţia dintre sistem şi mediu) şi de
obiectivitate, ce nu se reduce la controlabilitate.
Cum menţiona I.Prigojin şi I.Stengers, “structurile disipative semnifică cel
mai probabil o nouă stare a materiei, un nou tip de ordine macroscopică, conectată
cu procesele ireversibile şi implicănd un nou comportament organizat şi consistent
al componentelor sistemului. Prin teoretizarea acestei noi stări a materiei fizice se
deschide accesul pentru apariţia a noi concepte şi moduri de găndire, realizănd
formularea mecanismelor evoluţiei. Unii teoreticieni văd în termodinamica
generalizată un domeniu al ştiinţei care depăşeşte fizica propriu-zisă, unificănd
diferitele “fenomene cooperative” din fizică, căt şi sistemele ne-fizice în stare de
dezichilibru, numind această abordare “sinergetică”.
Paralel cu dezvoltarea fizicii actuale are loc şi o apropiere a epistemologiilor
mai vechi, care s-au înfruntat permanent pe terenul fizicii: realismul şi
raţionalismul. Realismul epistemologic actual, pe de o parte, s-a deplasat spre un
realism al construcţiei, părăsind poziţia unui obiect cu o valoare reală, directă şi
participant la o experienţă comună, la un obiect construit, precedat de o teorie. Pe
de altă parte, raţionalismul s-a adaptat evoluţiei ştiinţei, părăsind apriorismul şi
limitarea la un singur mod de raţionalizare a lumii, asimilîndu-se ideea devenirii
raţiunii, pluralitatea tipurilor de însuţire raţională a lumii. Apare posibilitatea unei
noi interpretări epistemoogice a lumii.
Analizănd problemele actuale ale epistemologiei fizicii să trecem la studiul
problemelor epistemologiei fizicii în viziunea fizicienilor şi logicienilor
J-.L.Destoushes şi P.Fevrier.

3.2. Problemele epistemologiei fizicii în viziunea fizicienilor


şi logicienilor J-.L.Destoushes şi P.Fevrier

236
Analizănd problemele epistemlogiei fizicii în viziunea fizicienilor şi
logicienilor J.L.Destoushes şi P.Fevrier, ne vom opri la abordarea de ei a esenţei şi
structurii teoriei fizice, funcţiilor teoriilor fizice, legăturii dintre fizică şi logică,
dintre teorie fizică şi practică.
Examinăînd esenţa şi structura teoriei fizice fizicienii şi logicienii francezi,
uniţi în jurul revistei “Dialectica”, reprezentanţi ai neoraţionalismului, J-
L.Destoushes şi P.Fevrier s-au preocupat de probleme de logică şi metodologie a
fizicii contemporane.
J-.L.Destoushes în lucrările sale “Principiile generale ale fizicii teoretice” şi
“Metodologia. Noţiunile geometrice” atrage mare atenţie problemei structurii
fundamentării şi interpretării teoriilor fizice. El menţionează că problema
fundamentării teoriilor fizice se deosebeşte în mod esenţial de problema
fundamentării geometriei, susţinănd că geometria este teorie deductivă, iar fizica
este teorie ipotetico-deductivă. Teoria fizică are ieşire în empiric, la experienţă, din
două părţi, trăgănd din ea conţinutul ei şi comparănd cu ea concluziile ei. Şi dacă
geometria se supune numai cerinţelor formale, apoi fizica se supune cerinţei
adecvatităţii faţă de realitate. Pentru el fundamentarea fizicii înseamnă îndreptăţire,
în procesul căreia ne bazăm pe teorii primite şi recunoscute ca nesatisfăcătoare.
Înţelegănd prin structură a teoriei părţile ei componente, J-.L.Destoushes
susţine că elementele ei principale sunt: termenii (noţiunile) şi propoziţiile.
Termenii îi împarte în fundamentali (simpli, iniţiali, indivizibili) şi definiţi (ce se
exprimă prin cei fundamentali). Propoziţiile ştiinţei, după el, sunt de două feluri:
axiome (ce nu urmează în mod deductiv din oarecare altă propoziţiie, şi teoreme,
ce-s primite cu ajutorul deducţiei din axiome). Teoremele sunt în dependenţă de
termenii fundamentali. J-.L.Destoushes insistă asupra faptului ca structura teoriei
fizice să fie cercetată în dezvoltare, luănd în vedere legătura genetică cu nivelul
precedent de cunoaştere. Înaintarea noţiunilor şi postulatelor fundamentale a
teoriei, scrie el, e condiţionată de o muncă încordată, constituind partea preventivă
a teoriei fizice. În structura teoriei fizice J.L.Destoushes deosebeşte trei părţi
componente: sinteza inductivă, expresiile axiomatice, partea deductivă. Analizănd

237
problema fundamentării (îndreptăţirii), el susţine că a fundamenta înseamnă a
scoate la iveală argumentele, care duc la reconstruirea ei, că teoria va fi
fundamentată dacă ea va fi recunoscută de mulţi fizicieni, împărtăşind idei
convenţionaliste.
Examinănd funcţiile teoriilor fizice, el se opreşte detaliat la funcţia ei
predictivă, elaborează teoria generală a previziunii. Expuănd esenţa teoriei
generale a previziunii a lui J.L.Destoushes, P.Fevrier susţine că “sensul teoriei
generale a previziunii aceasta-I independenţa minţii în alegerea normelor sale
libere, adică în alegerea axiomelor şi regulilor cu ajutorul cărora el încearcă să
lămurească experimentul. Ea este invenţie a fizicianului teoretic, care ca observator
înţelege rolul fundamental al iniţiativei proprii în crearea teoriilor fizice”. Ea
afirmă că nu există cale directă de la experienţă la teorie. Experienţa este numai
măsura aprecierii şi criteriu al adecvatităţii teoriei. După ce teoria a fost elaborată
numai prin experiment, experienţă, se poate controla adecvatitatea ei. După gradul
de adecvatitate P.Fevrier deosebeşte patru feluri de teorii: 1)absolut neadecvate;
2)absolut adecvate; 3)parţial adecvate şi 4)impuse adecvate. Înţelegănd
adecvatitatea teoriei ca cerinţă principală faţă de teoria fizică, ce se determină
numai cu ajutorul experimentului, experienţei (prin experiment ea înţelege numai
totalitatea măsurărilor), ea vine la concluzia, că teoria fizică este o oarecare
sistematizare a experienţei senzoriale cu scopul de a lămuri, a întroduce între
elementele ei relaţia de cauzalitate,datorită căreia se poate prevedea fenomenele
viitoare. Teoriile fizice P.Fevrier le împarte în obiective (dacă rezultatele măsurării
pot fi cercetate ca proprietăţi interne a sistemului observabil) şi subiective (dacă
rezultatele măsurării nu pot fi cercetate ca proprietăţi interne a sistemului
observabil, dar numai ca proprietăţi a complexului: aparat, sistemul de măsurare).
La prima ea atribuie toate teoriile fizice clasice. La cea de a doua ea atribuie
mecanica cuantică, fiindcă rezultatele cercetărilor ei experimentale depind de
acţiunile experementatorului. Pentru P.Fevrier e obiectiv numai aceea ce în mod
nemijlocit e dat afară de orişice activitate a subiectului.

238
Examinănd funcţiile teoriilor fizice J.L.Destoushes absolutizează rolul
previziunii, deminuînd rolul descrierii şi a lămuririi. El scrie, că “scopul principal
al teoriei fizice trebuie să fie calcularea previziunilor”, că “teoriile fizice create nu
descriu şi nu lămuresc realitatea, dar numai exprimă interlegătura rezultatelor
măsurărilor pentru a primi posibilităţi de previziune, a stabili regulile de prevedere
a rezultatelor experienţei, a viitoarelor măsurări, reieşind din datele iniţiale, că
noile cunoştinţe pot să apară numai pe baza celor existente. Cu ajutorul analogiei
J.L.Destoushes arăta, că formalismul teoriei generale a previziunii prezintă
generalizare a formalismului mecanicii ondulatorii şi pe căt în ea nu-s posibile
previziuni precise dar numai probabile, vine la concluzia, că mecanica ondulatorie
şi toate teoriile de aşa tip sunt indeterministe.
P.Fevrier în lucrarea “Structura teoriilor fizice” (1951) se ocupă de dovada
caracterului indeterminist al mecanicii cuantice, iar în lucrarea “Determinism şi
indeterminism” (1955) analizează doctrina determinismului filosofic şi două
particularităţi ale ei, ce, după ea, o face nesigură în domeniul ştiinţific. Mai întăi,
fiindcă “ea are atribuţie la totalitatea tuturor evenimentelor universului, dar nu
numai a acelora la cunoaşterea cărora ştiinţa poate pretinde, adică a fenomenelor.
În al doilea rănd, această doctrină are, conform afirmaţiilor filosofice, diferite
interpretări (realiste sau idealiste), între care criteriile ştiinţifice nu dau posibilitate
de alegere. Ea vine la concluzia, că acestă doctrină nu ne poate servi ca bază
folositoare şi fundament rigid pentru discuţia noastră. P.Fevrier considera că
“teoria este deterministă, dacă ea dă posibilitate, reieşind din rezultate cunoscute a
anumitor măsurări iniţiale, de a prevedea cu veridicitate orice rezultat al
măsurărilor ulterioare. Dar dacă nu-s posibile măsurări pe baza cărora se poate cu
veridicitate de prevăzut rezultatele ulterioare, apoi această teorie este
indeterministă. Teoriile deterministe şi indeterministe P.Fevrier le împarte în
faptice şi necesare, deosebind teorii cu determinism evident şi ascuns, şi teorii cu
indeterminism esenţial. P.Fevrier afirmă că “ideea determinismului, care timp
îndelungat era cercetată ca doctrină de neclintit, se transformă în timpul de faţă în
ipoteză de lucru, într-o oarecare tehnică, aplicată în mod conştient. O evoluţie

239
asemănătoare e proprie şi ideii indeterminismului, care”din presupuneri metafizice
devin parte de nedespărţit a noilor scheme lămuritoare”, declarănd că “ipotezele
determinismului şi a indeterminismului reise din ideea previziunii, folosind teoria
generală a previziunii pentru îndreptăţirea indeterminismului, refuzănd de la
principiul cauzalităţii. Ea identifica determinismul cu cauzalitata, considerănd că
determinismul acesta-I forma pe care a căpătat-o noţiunea de cauzalitate în ştiinţele
moderne. Cauzalitatea este pusă în dependenţă de stricteţea sau nestricteţea
previziunii. Destoushes şi Fevrier contrapun legitatea statistică legităţii dinamice
cu care este legat principiul cauzalităţii şi vin la concluzia, că “mecanica cuantică
este indeterministă, adică nu reflectă legături cauzale”.
Dar începînd cu a.1952 (cu trecerea lui L.de Broile pe poziţii materialiste) s-a
început revederea indeterminismului cuantic, ce a împărţit fizicienii în determinişti
şi indeterminişti. S-au schimbat şi concepţiile lui Destoushes şi Fevrier. În articolul
său publicat în cartea “Filosofia mijlocului secolului XX”, (1958) Destoushes
scrie că “necătînd la faptul că cîţiva ani în urmă se considera că indeterminismul
cuantic exclude orişice întoarcere la determinismul filosofic, ajunsurile pe care
găndim să le realizăm pe deplin au transformat întrebarea şi acesta are mare
importanţă filosofică”, că “determinismul şi indeterminismul mai mult n-au
importanţă absolută, dar sunt relative faţă de modul primit de descriare.
J-L.Destoushes şi P.Fevrier au examinat şi legătura dintre fizică şi logică,
susţinănd că există un domeniu special al ştiinţei, “logica fizică”, care se ocupă cu
studierea structurii logice a teorilor fizice. P.Fevrier, bunăoară, deosebeşte patru
părţi a “logicii fizicii”: prima – studiază corelaţia dintre propoziţiile experimentale
şi matematice, din care constă orice teorie fizică; a doua – e legată de domeniul
adecvatităţii teoriei; a treia – se raportă la enumerarea propoziţiilor experimentale,
(la ele P.Fevrier atribuie propoziţiile în care se exprimă rezultatele măsurărilor
fizice); a patra – se raportă la enumerarea prevederilor rezultatelor măsurărilor
ulterioare, reieşind din rezultatele măsurărilor iniţiale. P.Fevrier menţionează că
“pînă acum nu există încă o expunere sistematică a logicii fizicii, ea se află în stare
embrionară”

240
J.-.L.Destoushes în lucrarea “Principiile fundamentale a fizicii teoretice”,
examinănd problema cu privire la unitatea fizicii teoretice, vine la concluzia că
această problemă nu este pur fizică, dar în mare măsură logică, J-.L.Destoushes a
cercetat două cazuri de înbinare a teoriilor: 1)fără a întroduce schimbări în logică;
2)numai cu condiţia întroducerii schimbărilor în regulile logicii, folosite în teoriile
iniţiale. Aceste schimbări, în opinia lui, constau în schimbarea regulilor logicii,
micşorarea lor, excluderea din examinare a unora din ele. În lucrările “Relaţiile de
incertitudine a lui Heisemberg şi logica” şi “Cu privire la forma generală a
definiţiei unei logici”, publicate în a.1937, P.Fevrier pentru prima oară a aplicat
logica polivalentă pentru interpretarea mecanicii cuantice, a complementarităţii lui
H.Bohr. Iar în lucrarea “Structura teoriilor fizice” ea menţionează că studierea
interlegăturilor dintre logică şi fizică permit de a rezolva următoarele probleme
esenţiale pentru teoria cunoaşterii: 1)este oare logica universală şi unitară, deci
apriorică, ce demonstrează legea raţiunii pure şi nu exprimă nici un conţinut al
cunoaşterii ?; 2)este oare logica arbitrară, adică idependentă de la orişice
cunoaştere şi de structura raţiunii ?; 3)se acomodează oare logica la fiecare
domeniu de cunoaştere, în particular la fiecare formă fizică, adică exprimă oare
logica un anumit conţinut al cunoaşterii ?
Studiind structura teoriilor fizice, P.Fevrier afirmă că în teoriile clasice e
necesar de folosit logica clasică, bivalentă, a adevărului şi erorii, dar în teoria
cuantică -–logică trivalentă, ce are următoarele valenţe logice: “adevărat”, “greşit”,
“absolut greşit”. Şi oricărei propoziţii a logicii trivalente i se poate pune în
corespundere pe calea unor operatori modali propoziţii, ce urmează legilor logicii
bivalente. După părerea autoarei, în mecanica cuantică, unde se manifestă
complementaritatea lui Bohr, e nevoie de folosit logica trivalentă a
complementarităţii, care nu poate fi redusă la cea clasică, datorită existenţei
perechilor de propoziţii incompatibile, pentru care e imposibil de aplicat produsul
logic.
Apar întrebările: 1)este oare logica polivalentă logică specifică a microlumii?;
2)este oare logica trivalentă a complementarităţii unica logică pentru microlume?;

241
3)e posibillă oare trecerea de la logica trivalentă a complementarităţii la logica
clasică?
La primele două întrebări P.Fevrier dă răspuns pozitiv, la a treia – negativ. În
realitate logica trivalentă nu este unica logică a microlumii, fiindcă mecanica
cuantică conţine şi perechi de caracteristici complementare, îmbinările cărora
admit folosirea logicii bivalente clasice.
P.Fevrier examinează şi corelaţia dintre teoria fizică şi practică, susţinănd că
cănd se propune teoria, apoi numai prin experiment se poate verifica adecvatitatea
ei. Practica este analizată ca criteriu al veridicităţii teoriei fizice. Dar P.Fevrier
reduce practica şi experimentul la datele senzoriale. Ca criteriu al veridicităţii
teoriei este considerată capacitatea raţiunii de a sistematiza, coordona senzaţiile
(experienţa senzorială). P.Fevrier la fel menţionează că practica (experimentul)
serveşte numai pentru verificarea teoriei şi nu joacă nici un rol în crearea ei.
În realitate nu trebuie de absolutizat rolul metodei deductive în crearea teoriei
fizice şi de diminuat rolul practicii, a experimentului ca activitate materială şi
spirituală. Practica este nu numai sfărşitul cunoaşterii, al creării teoriei, criteriu al
veridicităţii ei, dar şi începutul cunoaşterii, începutul creării teoriei fizice.

§4. EPISTEMOLOGIA CHIMIEI. DEZVOLTAREA CUNOŞTINŢELOR


ŞTIINŢIFICE ÎN CONCEPŢIA LUI E.MEYERSON
Analizănd problemele epistemologiei chimiei ne vom opri la: a)probleme
actuale ale epistemologiei chimiei; b)probleme cu privire la dezvoltarea
cunoştinţelor ştiinţifice în concepţia lui E.Meyerson.

4.1. Probleme actuale ale epistemologiei chimiei


Ca probleme actuale epistemologice ale chimiei putem evedenţia problemele:
legăturii reciproce şi interacţiunii chimiei cu fizica şi alte discipline; influienţei
noilor noţiuni asupra stilului de găndire în chimie, traectoriei mişcării ei; apariţiei
teoriei atomice şi căile de dezvoltare a ei; hotarelor extensive şi intensive a metodei
cantitative în ştiinţă; a corelaţiei dintre aspectele calitative şi cantitative ale
cercetării; fundamentării şi verificării legilor empirice chimice; modificării teoriei

242
chimice, a componentelor ei structurale; specificului dezvoltării ştiinţei chimice;
creării limbajului ştiinţei chimice, a raportului dintre chimia clasică şi cea
neclasică; defirenţierii şi integrării cunoştinţelor chimice ş.a. Astăzi chimia se află
la treapta unei mutaţii metodologice importante. Atenţia se deplasează de la
structura chimică, de la concepţia structurală la concepţia “organiziţională”, a cărei
dimesiune integrativă depăşeşte hotarele sistemului chimic, considerăndu-l pe
acesta ca parte componentă a unui sistem mai cuprinzător: sistem +mediu. Acest
“context organizaţional” în cadrul căreia interacţiunea sistemului chimic este
considerată în mod explicit atăt sub raport substanţial, căt şi informaţional, este
reclamat în chimia actuală îndeosebi de dezvoltarea intensivă, sistematică a cinetici
chimice (evoluţie chimică, autocataliză, cataliză evolutivă). Această persperctivă
organizaţională în scopul explicării genezei şi evoluţiei sistemelor chimice,
necesită înbinarea dialectică a cerinţelor abordări statistic probabiliste cu cele ale
metodologiei structural-sistematice.

4.2 Dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice în concepţia lui E.Meyerson


Lucrările lui E.Meyerson (1859-1933) de la prima sa carte “Identitate şi
realitate” (a.1907) şi pănă la ultima – “Despre mişcarea găndului” (1931) prezintă
o totalitate de studii asupra discordanţelor dintre ştiinţa reală şi filosofia
pozitivismului, asupra necesităţii explicaţiei cauzale şi deducţiei, asupra rolului
identificării în cauzalitate şi deducţie. În lucrarea “Identitate şi realitate” E.
Meyerson scrie: “Noi am vrut ca în mod aposterioric să cunoaştem începuturile
apriorice, ce îndreaptă găndirea noastră spre realitate. În acest scop noi am analizat
ştiinţa nu pentru a scoate din ea aceea ce analizăm ca rezultate ale ei (ce deseori fac
materialiştii şi “naturaliştii”) şi mai puţin pentru a ne înarma cu metodele ei (la ce
tind pozitiviştii); noi mai degrabă o analizăm ca material brut pentru lucru, ca
model a găndirii omeneşti în dezvoltarea ei”. El susţine că “cercetările se supun
totdeauna puterii ideilor şi ipotezelor preventive, noi nici odată nu vom fi liberi de
la ele. Astfel, nu e greu de găsit un set de scheme standarde, primite pentru un
anumit cerc de specialişti, pentru anumit timp, dat de tradiţia ştiinţifică. Ele-s

243
capabile să acopere principiile universale a oricărei cunoaşteri ştiinţifice şi
trebuiesc evidenţiate.” Dar, scrie E.Meyerson, cănd “vorbim despre lămurirea
mecanică a fenomenelor, despre găsirea formulelor de conservare, despre
evidenţierea timpului sau despre reducerea materiei la eter, peste tot noi putem
merge înainte numai studiind realitatea, obsevănd, experimentănd şi încercănd să
aplicăm sugestiile noastre la rezultatele acestor observări şi experienţe. Orişice teză
cauzală care lămureşte ceva, adică se are în vedere reducerea la identitate, ne pare
verosimilă şi găseşte raţiunea noastră înclinată să o perceapă. Dar acestă pregătire
constituie unucul element aprioric a acestor teze, totuşi celălalt este empiric”. În
epistemologia chimiei lui E.Meyerson ideea de identitate este fundamentată de
către autor. Analizăd aplicarea principiului identităţii de către matematicieni
E.Meyerson în lucrarea “Explicarea în ştiinţă” scrie, că “există o contradicţie de
necorectat contradicţia identificării, presupusă de raţiune şi a varietăţii, cerută de
senzaţii”, că această explicare “semnifică întroducerea identităţii unor concepte
care pănă atunci erau diferite şi nu recunoaşterea unei identităi preexistente”, că
identitatea nu este “niciodată existentă, ci întotdeauna în devenire”, că pentru a
întroduce identatea raţiunea “exercită o veritabilă constrîngere asupra conceptelor,
ce impune identitatea. Aplicarea principiului identităţii presupune, susţine
E.Meyerson, rolul activ al intelectului şi pentru a evedenţia acest rol activ, el
propune termenul de “schemă”, sau “proces de identificare”, act prin care intelectul
reduce la identic concepte, expresii, care se deosebesc. E.Meyeson a mers pe calea
analizei dialectice a procesului dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice, tinzănd spre o
abatere de la concepţia continualistă.
E.Meyerson scrie, că cercetătorul natirii “creează distrugîng şi numai în
folosul noii realităţi o distruge pe cea veche”, că “creănd ceva nou totdeauna se
crează “noi realităţi”. El analizează istoria ştiinţei în toată varietatea formelor ei
prin prisma intereselor metodologice ale chimicianului. El consideră, că scopul
filosofiei este de a ajuta ştiinţele concrete, în special chimia, să ajungă la
cunoaşterea lumii concrete ca atare. E.Meyerson scrie, că “esenţa, creată de teorie,
nu poate fi analizată ca “lucru în sine”. El susţine că “lucrările în sine” nu numai că

244
există, dar şi-s cognoscibile. În lucrarea “Identitate şi realitate”, publicată în
a.1912, el scrie că, “chimia în cazul dacă noi vrem să ne limităm cu cunoaşterea
pur empirică, noi trebuie să abstractizăm legile: ştiinţa permanent conţine acel
factor, care trebuie de eliminat şi în rezultatul acesteia ea nu e capabilă să
descopere în faţa noastră natura reală”. Sarcina filosofiei este de a cerceta
existenţa, dar nu fără ajutorul analizei metodelor şi rezultatelor ştiinţelor
particulare.
Analizănd dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice şi “progresul teoriilor”,
E.Meyerson în lucrarea “Identitate şi realitate” susţine că naturaliştii din trecut
deseori identificau tabloul lumii cu realitatea obiectivă, că “acele noţiuni cu privire
la esenţa lcrurilor, care se formulează de ştiinţă sunt absolut nefundamentale, prin
aceasta se lămureşte că acei care tindeau să fundamenteze filosofia pe ştiinţă, au
ajuns la început la empirism pur, adică la teoria experienţei maşinale, care se poate
efectua fără raţiune (Bacon), dar peurmă la o teorie mai rafinată, ce neagă orice
cercetare ontologică, orişice ipoteză despre esenţa existenţei (Comte); dar acestă a
doua schemă nu e mai tare decăt prima”. E.Meyerson presupune că progresul
cunoştinţelor ştiinţifice este fenomen cu două componente. Pe de o parte, acesta-i
procesul primirii unui nou material faptic, pe de altă parte – progresul sistemelor
teoretice. În lucrarea “Despre mişcarea găndului” E.Meyerson scrie: “realitatea
este nu numai, cum deseori se vorbea, “copilul măsurării, ea la fel într-un anumit
sens este aceea ce naşte măsurările, ea dacă folosim acelaşi chip, este mania ei” şi
că “Este de înţeles că pentru evedenţierea componentei subiective un interes
deosebit prezintă anume acele schimbări în tabloul ştiinţific al obiectului, care în
mărime minimală ,sau deloc nu e urmat de creşterea datelor faptice. Vorba e de
progresul teorilor. Aceste teorii nu se deduc nemijlocit din fapte şi nu pot fi
dovedite cu ajutorul acestor fapte. Unica lor sarcină este de a lămuri faptele, de le
coordonat după măsura posibilităţilor cu cercetările raţiunii noastre create în
corespundere cu legile acţiunii, prezente raţiunii”. E.Meyerson în continuare scrie,
că “era necesar de găndit teorii noi, sau dacă ne exprimăm mai precis, teorii vechi,
fiindcă mintea cere lămurirea a noi fapte; pe de altă parte, mintea noastră e

245
alcătuită aşa că ea să existe numai sub influienţa acestui imperativ. El menţionează
rolul activ al conştiinţei, al găndirii teoretice în cunoaşterea ştiinţifică. Analizănd
corelaţia dintre subiectiv şi obiectiv în ştiinţa teoretică, E.Meyerson susţine că
existenţa “regulilor” în natură s-a dovedit a fi “postulatul începător” al găndirii
ştiinţifice, pecăt ştiinţa serveşte vieţii practice a oamenilor, dar, admiţănd existenţa
regulilor noi, evident, postulăm că ele-s cognoscibile”. El scrie “Desigur, natura ne
pare ordonată, ordonarea naturii nu ne pare fapt empiric şi legile, formulate de noi,
ne par ceva ce aparţin însăşi naturii, ne par legi ale naturii, independente de
raţiunea noastră. Dar de găndit aşa înseamnă de uitat că noi dinainte eram convinşi
în supunerea naturii legilor, în existenţa legilor. Toate actele vieţii noastre ne
adeveresc despr aceasta. Aceasta înseamnă de asemenea de uitat despre aceea cum
am ajuns la aceste legi”. El vorbeşte despre prezenţa componenţei subiective în
procesul cunoaşterii, despre faptul că în natură nu întîlnim nici “pîrghie
matematică”, despre care vorbea matematicianul, nici “gaze ideale”, despre care
noi judecăm după modelele cristalografice. El scrie că argintul curat, ca şi pîrghia
matematică, gazul ideal şi cristalul perfect este ,creată de teorie. “Noi am observat
fenomene particulare, singulare şi legile noastre în realitate se aplică numai la
aceste metode”. Legea ştiinţifică nu poate fi expresie nemijlocită a realităţii”. “Faţă
de fenomenul nemijlocit observat, legea este totdeauna mai mult ori mai puţin
aproximativă”. “Legea-i construcţie ideală care exprimă nu aceea ce are loc, dar
aceea ce trebuie să aibă loc, dacă s-ar fi realizat condiţiile corespunzătoare”.
E.Meyerson scrie: “Noi trăim şi acest unic fapt e suficient, pentru a justifica
afirmaţia că chiar dacă legile, pe care le formulăm sunt nu altceva decăt expresii
ale stărilor actuale a cunoştinţelor noastre şi, probabil, deloc nu-s legi ale naturii,
dar totuşi ele au o anumită legătură cu acesta din urmă. Dacă noi într-adevăr nu
suntem obligaţi să credem în existenţa legilor noastre în realitate, totuşi noi suntem
obligaţi să recunoaştem substanţa lor”.
Partea puternică a sigestiilor lui E.Meyerson e în aceea, că el clar şi-a
prezentat caracterul universal al problemei interpretării construcţiilor teoretice şi
aplicarea rezultatelor teoriei în practică.

246
§5. EPISTEMOLOGIA BIOLOGIEI. PROBLEME DE EPISTEMOLOGIE
A BIOLOGIEI ÎN CONCEPŢIA LUI L. VON BERTALANFY
Analizănd problemele epistemologiei biologiei, ne vom opri la: a)probleme
actuale ale epistemologiei biologiei; b)probleme de epistemologie a biologiei în
concepţia lui L. von Bertalanfy.

5.1. Probleme actuale ale epistemologiei biologiei


Printre problemele actuale ale epistemologiei biologiei putem enumera:
problema relaţiilor dintre subiect, ca biolog , şi obiect, ca organism şi mediu,
considerate drept cadre ale relaţiilor de cunoaştere în general.
În domeniul biologiei o adevărată revoluţie a produs dezvoltarea biologiei
moleculare, ce a realizat descoperirea codului genetic, ce a dus la înţelegerea
“planului construcţiei” tuturor fiinţelor vii. Cu elaborarea teoriei simetrice a
evoliţiei s-a dat o formă modernă concepţiei darwiniste a evoluţiei organice.
Aceste descoperiri au dus la o înţelegere a problemei evoluţiei la un nivel mai
înalt, ca problemă generală a apariţiei vieţi. Printre ipotezele înaintate pe aceasta
problemă un interes aparte prezintă modelul teoretic al autoevoluţiei materiei,
propus de M. Eigen.
Ca rezultat o nouă formulare a primit şi problema genezei vieţii – ca problemă
a autoorganizării macromoleculelor pănă la hipercicluri auto-catalice. Pe baza
termodinamicii proceselor ireversibile a fost evedenţiată corelaţia dintre emergenţa
vieţii şi legile termodinamice. S-a dat explicare “principiului darvinismului”,
precizănd esenţa lui la nivelul biologiei moleculare cu ajutorul unei funcţii de
valoare selectivă. S-a realizat caracterizarea trăsăturilor fundamentale ale
organismelor vii prin intermediul unor ecuaţii de evoluţie. Unui studiu profund a
fost supus rolul întămplărilor şi a necesităţilor în cadrul proceselor de evoluţie.

247
Această teorie ne mărturiseşte despre existenţa unui grad înalt de complexitate a
construcţiilor ştiinţifice.
Succesele teoretice ale biologiei actuale au necesitat şi “reactivarea” tradiţiei
evoluţioniste de găndire, la reconstruirea şi operaţionalizarea unui vechi concept al
evoluţiei organice, ce a dus la apariţia unui nou stil de găndire evoluţionist în multe
domenii ale cunoaşterii, la înţelegerea valorii generale a semnificaţiei “găndirii” în
termenii “populaţionali”. Biologia contemporană astăzi poate da noţiuni, metode şi
modele explicative altor domenii de cunoaştere, realizăndu-se astfel “fluxul
metodologic” de la ştiinţele totalităţilor complexe la cele ale unor sisteme mai
simple.
Definirea nouă a ideii de evoluţie a dus la creşterea şi a interesului ştiinţelor
despre natură cu privire la categoriile devenirii istorice şi a progresului, paralel cu
interesul "renaşterii" istoricismului în ştiinţele socio-umane. Ca bază a lămuririi
compatibilităţii dintre legile şi ordinea fizică (cele ale termodinamicii) şi ordinea şi
evoluţia biologică ne poate servi legătura dintre ordinea biologică şi
ireversibilitatea proceselor naturale, realizată prin intermediul structurilor
disipative, a unor structuri ordonate, formate şi menţinute prin intermediul
schimburilor de energie şi substanţă cu lumea exterioară în cursul unui proces de
ne-echilibru, ordine, stabilită de termodinamica ireversibilă generalizată. Se
observă şi o apropiere dintre principiul evoluţiei materiei, legat esenţial de
degradarea şi destrugerea structurilor, pe de o parte şi principiul evoluţiei
biologice, pe de alta, legat de crearea structurilor. Pe această bază sunt examinate
legile organizării şi a explicării legăturilor dintre lumea fizico-chimică şi cea
biologică, realizănd un studiu topologic al morfogenezei în cadrul unor modelări
calitative. Se dezvoltă cercetări organismice şi suborganimice a investigaţiilor
biologice, folosindu-se pe larg în aceste domenii metodele matematicii, fizicii,
chimiei.
Cu apariţia ecologei globale, ce studiază interacţiunea organismelor cu mediul
înconjurător. S-au produs şi schimbări în aprecierea rolului şi locului ecologiei,
etologiei, biogeografiei, biocenologiei în ştiinţele naturale şi în cultură în genere.

248
Un rol deosebit a avut şi discuţia specificului căilor de teoretizare a cunoştinţelor
în biologie. Creşte rolul componentei conceptuale în cercetările biologice, legate
de schimbarea locului biologiei în sistemul ştiinţelor, tendinţele ei social-
importante. În filosofia boilogiei au fost încluşi şi parametrii sociali ai activităţii
vitale a omului.
A apărut o nouă strategie de cercetare, ce determină noi idealuri şi norme cum
ale ştiinţei, aşa şi ale culturii. A fost analizat specificul cunoaşterii biologice în
contextul larg a determinărilor general-ştiinţifice şi socio-culturale a dezvoltării
biologiei contemporane, interacţiunea metodelor ştiinţelor naturale în cunoaşterea
vieţii, căt şi locul şi importanţa ştiinţei biologice în cunoaşterea ştiinţifică
contemporană în genere, căile de integrare a cunoştinţelor biologice şi socio-
umanitare. A fost analizată problema cu privire la limitele atitudinii reductiviste în
cunoaşterea esenţei vieţii, problema unor începuturi unice ale vieţii, consistenţei
lor cu principiul dezvoltării. Perceperea integră a vieţii este tratată ca fapt al
concepţiei despre lume, dar nu ca fapt a logicii pure a cunoaşterii. Concepţia
despre lume devine mai bogată în conţinut pe măsura includerii în ea a rezultatelor
găndirii teoretice. Creşte rolul componentei conceptuale în cercetările biologice,
legate de schimbarea locului biologiei în sistemul ştiinţelor şi cu tendinţele ei
social-importante de dezvoltare, în direcţia participării ei mai largi la elaborarea
problemelor omului, naturii lui şi a mediului de trai. Cerinţele practicii sociale a
dus la o etapă calitativ nouă a interacţiunii dintre fiosofie şi ştiinţele naturale.
E nevoie de o analiză profundă a laturilor metodologice,
ontologice,axiologice, praxiologice în cercetările contemporane a fenomenului
vieţii.

5.2. Probleme de epistemologie a biologiei


în concepţia lui L. von Bertalanfy
L. von Bertalanfy a încercat să construiască o biologie teoretică, analogic
fizicii, matematicii studiind noţiunea de echilibru într-un sistem deschis cu
organismul. El a urmărit un echilibru în mişcare continuă, a făcut încercări de a

249
materializa unele funcţii biologice generale, a folosit modele logico-matematice,
studiiind probleme epistemologice, înaintate de biologie.
Dar există şi o problemă, numită problema Bertalanfi – a îmbinării în limitele
teoriei generale a sistemelor a biologiei teoretice, teoriei informaţiei, ciberneticii,
teoriei ierarhiei şi termodinamicii. Rezolvarea acestei probleme va permite de a
crea teoria generală a sistemelor ca o teorie plină de conţinut, ce se bazează pe
structuri elementare invariante, pe baza cărora se construiesc structuri ierarhice mai
înalte. O aşa teorie conţinutală a sistemelor prezintă un instrument efectiv pentru
cercetarea sistemelor celor mai complexe – a organismelor şi automatelor. Această
problemă se realizează în legătură cu o altă problemă a definirii esenţei vieţii.
Căutarea esenţei vieţii poate fi găsită folosind limba teoriei sistemelor,
formulăd patru principii de bază: a 1)sistemităţii; 2)varietăţii; 3)microcosmului şi
4)a evoluţiei, pe baza cărora se ajunge la definiţia vieţii ca formă activă sub formă
de semnal a existenţei sistemelor, ce indică nu numai specificul vieţii, dar şi
mecanismul manifestărilor ei. Ca funcţie a vieţii se manifestă şi tendinţa (activă)
de ridicare a probabilităţii existenţei sale din contul creşterii, răspăndirii varietăţii
fenomenelor şi evoluţiei spre forme superioare, ce vor putea asigura un salt în
creşterea acestei probabilităţi.
Formulănd noţiunile de bază a teoriei conţinutale a sistemelor, aşa ca:
semnalul, informaţia, cunoştinţele, dirijarea, organizarea, căz şi legătura dintre ele,
se formulează şi cercul de obiecte care se studiază de teoria conţinutală a
sistemelor: organismele, maşinile şi automatele, intreprinderile şi aşezămintele,
sociumul şi biosfera. Rezolvarea problemei Bertalanfy are loc pe calea definirii
noţiunilor de bază a teoriei sistemelor: semnal, informaţie, cunoştinţe, sens,
dirijare, organizare, în forma ce permite în mod operaţional de trecut de la limba
calitativă neclară la limba matematicii din contul evedenţierii elementelor lor
singulare şi stabilirii legăturilor dintre ele. Şi se face aceasta cum pentru sisteme
artificiale, aşa şi pentru sisteme naturale.
Următoarea etapă pe calea rezolvării problemei Bertalanfy este includerea
termodinamicii în teoria conţinutală a sistemelor, analizănd şi balanţa totală a

250
entropiei pentru sistemul deschis. Se analizează şi problema structurii ierarhice în
sistemele complex - organizate şi elaborarea algoritmului de evedenţiere şi
construire a unei aşa structuri a acestor sisteme, începînd cu organele împlinitoare
pănă la nivelurile superioare de dirijare. Astfel se rezolvă şi ultma parte a
problemei Bertalanfy, includerea teoriei ierarhiei în teoria conţinutală a sistemelor.
§6. EPISTEMOLOGIA SOCIALĂ.
EPISTEMOLOGIA SOCIALĂ MARXISTĂ
Analizînd probleme de epistemologie socială ne vom opri la: a)probleme
actuale ale epistemologiei sociale; b)probleme de epistemologie socială în
concepţia lui K.Marx.
6.1 Probleme actuale ale epistemologiei sociale
În cadrul epistemologiilor particulare putem evedenţia şi epistemologia
socială, putem vorbi şi despre existenţa unor particularităţi în planul enunţurilor
proprii ştiinţelor sociale.
Ca probleme împortante ale epistemologiei sociale deosebim problemele: cu
privire la raporturile specifice ce se stabilesc între subiectul epistemic social şi
obiectul epistemic social, raportul dintre ştiinţa socială şi acţiunea socială;
probleme referitoare la teoria sistemelor şi metodologia sistemică în ştiinţe sociale;
matematizării ştiinţelor sociale; axiomatizării lor, interpretării structuraliste,
folosite în cunoaşterea socială; rolului metodelor experimentale şi teoretice în
cunoaşterea socială: a esxperimentului ştiinţific în sociologie; utilizării modelelor
experimentale în cunoaşterea socială; prognozei în cercetarea sociologică, a
verificării construcţiilor ideale din ştiinţele sociale;unităţii ştiinţelor sociale ş.a.
Astăzi putem vorbi că în ştiinţa socială se manifestă un proces de maturizare
metodologică şi de diferenţiere disciplinară, legat de utilizarea unui mare număr de
ipoteze cu un grad înalt de absracţie, un nivel înalt de operaţionalizare, folosirea
metodelor moderne de construcţie logică a teoriilor sociale, de matematizarea,
axiomatizarea, formalizarea lor. Analizînd problema prognozei în cercetarea
ştiinţifică, menţionăm că în explicarea evenimentelor şi în deducere de prognoze
accentul principal al interesului de cunoaştere cade asupra enunţurilor singulare

251
explanans-ului sau ale explanandum-ului, iar în verificarea teoriilor atenţia
principală e îndreptată asupra enunţurilor generale, asupra teoriei ca atare. De o
importanţă mare este şi problema autodinamicii prognozelor sociale. Este vorba
despre faptul că publicarea unei prognoze acţionează ca factor de motivare asupra
comportării persoanelor care iau cunoştinţă de această prognoză şi prin aceasta
decurgerea evenimentelor sociale este directă. O problemă aparte în ştiinţele
sociale este şi problema utilizării tipurilor ideale, a verificării construcţiilor de
tipuri ideale. Ca problemă importantă este şi problema unităţii ştiinţelor sociale,
care se împarte în patru subprobleme: 1)problema unui domeniu obiectual unitar al
ştiinţelor sociale; 2)problema unui limbaj unic al ştiinţelor sociale; 3)problema
unei metode unice a ştiinţelor sociale; 4) problema unei teorii unitare a ştiinţelor
sociale.
Analiza gramaticii logice a vocabularului de bază a fiecărei ştiinţe sociale, a
vocabularului cu ajutorul căruia pot fi formulate problemele fundamentale, permite
şi evedenţierea mai clară a domeniului obiectual unitar al ştiinţelor sociale. Nu
există decît o autonomie aparentă a diferitor ştiinţe sociale, o deosebire a
vocabularului şi nu a gramaticii logice. Odată cu analiza unităţii metodei în
ştiinţele sociale se abordează şi problema pretenţiei de autonomie metodologică a
ştiinţelor sociale.
Dar ştiinţele sociale încă nu au atins o treaptă înaltă de maturitate care ar
permite elaborarea unui sistem unitar de ipoteze nomologice, ele se află deseori la
stadiul descierii şi al clasificării. Posibilitatea creării unui sistem de ipoteze
nomologice unitare pentru întregul domeniu al ştiinţelor sociale, a unei teorii
sociologice generale, este o problemă a dezvoltării viitoare. Din faptul că o aşa
ştiinţă unitară încă nu e creată astăzi nu prezintă motiv pentru negarea posibilităţii
unei aşa ştiinţe. Pentru crearea unei aşa ştiinţe e nevoie de o epistemologie a
ştiinţelor sociale.
6.2 Probleme de epistemologie socială în concepţia lui K.Marx
Ocupăndu-se de reconstrucţia “logicii cercetării”, utilizate de K.Marx în
“Capital”, mulţi cercetători (J.Witt,Hansen, H.S.Jensen, L.Nowac ş.a.) pe baza

252
analizei relaţiei dintre ştiinţa socială marxistă şi şcoala istorică scoţiană,
interpretării unor texte metodologice marxiste, comparării structurii unor demersuri
analitice marxiste, ce se conţin în opera lui K.Marx, cu demersurile constructive
din fizică şi matematică, a examinării manuscriselor matematice ale lui K.Marx şi
a legăturii dintre preocupările matematice ale lui K.Marx şi munca lui în elaborarea
lucrării “Capital”, considera metoda folosită de K.Marx în “Capital”ca o
generalizare a “paradigmei newtoniene”, a metodei ştiinţifice, a mecanicii şi fizicii
clasice, ce are puţin comun cu aşa numita “metodă dialectică” a lui Hegel.H.S.
Jeusen, de exemplu, scrie, că K.Marx a utilizat anumite metode pe care le-a
observat în cercetarea matematică . Ideea unei dialectici materialiste ştiinţifice ca
bază a obţinerii cunoaşterii şi a posibilităţii transformărilor sociale deriva dintr-o
înţelegere proprie a procedurilor, metodelor şi teorilor din matematica (şi de
asemenea, din fizică şi alte ştiinţe ale naturii).
Procedurile “metodei de cercetare”, folosite în lucrările lui K.Marx, de
exemplu, în formularea “legii naturale a producţiei capitaliste”, sunt similare celor
din fizică. Astfel, K.Marx “construieşte o societate înalt idealizată, sau o societate
– model, a cărei membri sunt producătorii, ţăranii şi manufacturierii, care sunt
proprietarii mijloacelor de producţie folosite şi a produselor şi care-şi înstrăinează
pe piaţă aceste produse în schimbul altor produse “. Dar aşa o lege naturală, sau
socială, formulată în termenii matematicii este complet mută în privinţa viitorului”.
Jensen arătă, că de rănd cu ilustrarea cu “analogiile galileo-newtoniene, e nevoie şi
de “elaborarea unei idei explicite asupra structurii şi statutului teoriei ştiinţifice în
general, care să permită înţelegerea sensului tuturor acestor “analogii locale”.
Concepţia standard asupra teoriilor, care reconstruia teoriile ca formalisme
logico-matematice, ca calcule abstracte”, interpretate printr-o mulţime de “reguli
de corespondenţă” , asigură conexiunea dintre termenii teoriei şi cei de observaţie;
nu a oferit un punct de plecare adecvat pentru reconstrucţia ideii teoriei subiacente
“Capitalului”. Autorul arăta că după construirea pe acestă bază a unui model
abstract, idealizat, testarea lui cere revenirea la “forme empiric controlabile” print-
un proces de “concretizare” (“actualizare”) în cadrul căruia sînt reăntroduse

253
metodic şi ordonat elementele de care s-a făcut abstracţie pe traseul idealizărilor
constructive” şi că “toate abordările “locale” ale structurii metodologice a
“Capitalului” au adus argumente suficiente pentru a justifica într-o anumită măsură
monismul metodologiei marxiste, faptul că în elaborarea construcţiilor sale
ştiinţifice K.Marx a a utilizat acelaşi demersuri analitice, proprii ştiinţei în
general”. Dar, abordarea globală a conceptului de “teorie”, subiacent
“Capitalului”, menţionează Jensen, ne duce la un nou tip de teoretizare ştiinţifică,
cel structural-organizaţional.
Punctul de plecare al interpretării structuraliste (filosofice) a structurii
teoretice a “Capitalului” şi a viziunii asupra ştiinţei propuse de L.Althusser ş.a. îl
constitue noul concept al “lecturii filosofice a operelor, definit de şcoala
structuralistă (J.Lacan , G.Bachelard, G.Canguillhem, M.Foucault, J.Derida ş.a.).
Lectura structuralistă (filosofică) a “Capitalului”, menţionează J.Pârvu, va ridica
“printr-o lectură epistemoogică şi istorică” metoda filosofică a lui Marx din starea
ei de “existenţă practică” la cea de “existenţă teoretică”.
L.Althusser, ca reprezentat al interpretării structuraliste (filosofice) a structurii
teoretice a “Capitalului”, menţionează că K.Marx respinge economia clasică “în
însăşi principiile ei care exprimă determinaţiile şi modul de construire a obiectului
ştiinţei”, că K.Marx nu exclude măsurabilitatea şi, deci, conceptele operaţionale,
dar că acestea se referă la “formele dezvoltate” ale plusvalorii (profit, rentă etc.),
că economia clasică a jusificat “spaţiul omogen al pozitivităţii şi măsurabilităţii
faptelor pe o antropologie naivă”.
K.Marx menţonează, că “oricare ar fi formele sociale de producţie muncitorii
şi mijloacele de producţie rămăn mereu factorii lor. Dar şi unii şi alţii nu există
decăt în stare virtuală în măsura în care se găsesc separate”. Althusser vorbea de o
structură a producţiei, care constituie o structură regională, înscrisă în structura
totalităţii sociale. El considera că “în însăşi datele diferitor structuri de producţie
sînt prezente (sau absente) drept condiţii ale propriei existenţe, anumite
suprastructuri politico-juridice şi ideologice, întotdeauna specifice întrucăt exprimă
o formaţiune a unor raporturi de producţie determinate, specifice”. Definirea

254
“economicului” presupune astfel “construirea” conceptului structurii multinivelare,
a întregului social şi a locului ocupat în acestă structură integrală de regiunea
economicului, precum şi a gradului prezenţei (sau eficacităţii) altor regiuni în cea
economică.”
Cum menţionează I.Pârvu , în interpretarea structuralistă (filosofică) a
obiectului “Capitalului” explicarea fenomenelor se realizeaă prin evedenţierea
structurii lor subiacente, care ne permite să le construim ca “efecte” ale ei,
“Realul” se defineşte prin “invariaţia funcţională”. Obiectul se stratifică în niveluri
diferite, neechivalente epistemic; iar matematizarea conceptelor depăşeşte simpla
traducere a lor în limbajul cantităţii”. “Reconstrucţia” structuralistă (filosofică)
elimină însă (sau minimalizează) prea multe aspecte importante ale teoretizării
marxiene: dimensiunea dinamic-istorică este redusă la o “desfăşurare” atemporală
a elemetelor unei structuri sau a structurilor coexistente într-un întreg”.
În continuare, a fost propus conceptul fenomenologic al ştiinţei marxiste
(R.W.Bologh ş.a.) ca un “mod fenomenologic de teoretizare”, ca o “fenomenologie
dialectică”, ca o formă de metodologie anti-pozitivistă, prin care se combină o
analiză a limbajului cu o analiză a vieţii sociale”. Fenomenologia dialectică
considera un obiect ca un lucru pentru-un subiect mai degrabă decăt un lucru în
sine. Relaţia dintre subiect şi obiect reprezintă “o producţie în sensul apropierii de
către subiect a unui obiect, al încorporării unui obiect în viaţă, sau activităţile
intenţionale ale subiectului”, ce semnifică “un mod social de producere, o
cunoaştere legată reflexiv de condiţiile sociale ale producerii ei”. La K.Marx
categoriile nu sunt lucruri independente, ele presupun mai degrabă “un joc”, care le
face posibile; regulile jocului corespund constrîngerilor modului de producţie”.
După R.W.Bologh K.Marx recunoaşte şi tratează conceptele ca fundate pe o
formă istorică specifică de viaţă (“principiul analizei”); recunoaşte şi tratează
indivizii ca intemeianţi pe un mod de viaţă istoric specific; indivizii reproduc şi
sunt reproduşu şi condiţionaţi de totalitatea din care fac parte (“principiul
acţiunii”); recunoaşte şi tratează o formă de viaţă ca o totalitate de relaţii interne

255
(“principiul sibiectivităţii”); recunoaşte şi tratează formele concrete de viaţă ca
procese contradictorii (“principiul creşterii sau schimbării”).
Lucrarea “Capitalul”, menţionează I.Pârvu, a fost analizată şi pe baza
concepţiei structuralismului epistemologic a lui J.D.Sneed pentru “a oferi o
reconstrucţie mai complexă, integrantă şi nereductivă a noului tip de teorie
ştiinţifică, introdus de K.Marx în acestă lucrare şi această nouă metateorie
structuralistă va oferi şi pentru teoria generală a ştiinţei un punct de plecare extrem
de promiţător” şi că, anumite trăsături tipice, greu de evaluat, al teoriei formulate
de K.Marx în “Capital” vor putea fi iluminate cu ajutorul instrumentului sneedian.
Ne putem găndi înainte de toate la modul specific în care K.Marx îşi dezvoltă
teoria sa”. Dar se afirmă de la bun început, că nu vor putea fi reconstruite logic în
termenii formalismului lui Sneed aşa aspecte ale teorie lui K.Marx ca: “în ce
măsură se reflectă prin aceasta o dezvoltare istorică a obiectului acestei teorii,
societatea umană şi economia ei; în ce măsură este prelucrată critic dezvoltarea
teoriilor acestui obiect, adică istoria economiei politice, în ce măsură, în fine,
perspectiva didactică a fost decisivă la K.Marx. Vor putea fi reconstruite în fond
“caracteristicile structurale ale teoriei precum şi, înainte de toate, relaţiile
sistematice dintre subteoriile ei”.
Diederich şi Fulda în continuare, propun o serie de modificări pentru a căpăta
o vedere mai adecvată a trăsăturilor structural-evolutive a teoriei lui K.Marx şi a
altor “dimensiuni metodologice” a acestei lucrări. I.Pârvu menţionează, că
reconstrucţia structuralistă a teoriei “Capitalului” prin modificările aduse
formalismului lui Sneed “a putut să dea seama mai bine de “forma de evoluţie” a
teoriei marxiene, de “dinamica internă specifică acesteia , care nu se reduce la
simple specializări sau teoretizări, ci presupune restructurării la fiecare nivel al
evoluţiei cu privire la componentele nucleului şi sfera aplicaţiilor intenţionate”.
Astfel, tipul structural organizaţional de teoretizare a fost inaugurat de teoria
economică, construită de K.Marx şi “obiectul de studiu al acestui gen de teorie îl
constituie “organizările”, sistemele complexe, “totalităţile organizate”, care
presupun în acelaşi timp elemente structurale şi funcţionale, dinamice şi statistice,

256
informaţionale şi substanţiale etc. , fiind deschise la mediu, geneză şi istorie”,
“obiectul de studiu al acestei teorii il formează structurile disipative, create şi
menţinute datorită “schimbului de energie cu lumea exterioară”, în condiţii de
neechilibru; în cadrul acestor sisteme procesele ce se desfăşoară se caracterizează
prin “autoorganizare, apariţie spontană a unei activităţi diferenţiate în timp şi
spaţiu” şi cu aceste structuri disipative , “ne aflăm în prezenţa unei noi stări a
materiei, a unui nou tip de ordin macroscopic, legat de procese ireversibile şi
împlicănd un comportament organizat şi curent a constituienţilor sistemului”.
Dar, concepţia organizaţională n-a fost extinsă de la nivelul teoriei la cel al
metateoriei, ce ar putea analiza “însăşi teoriile ştiinţifice ca “organizări”, dotate cu
evoluţie, “deschidere” la mediu şi istorie. Construirea unei asemenea metateorii
“structural organizaţionale” va oferi categorii de analiză esenţial superioare ca
putere de aproximare şi reconstrucţie celor ale teoriei analitice tradiţionale a
ştiinţei”. Şi cum menţiona I.Pârvu, “degajarea lecţiei epistemologice a
“Capitalului” ne întroduce aşadar într-un orizont nou al raţionalităţii ştiinţifice,
demonstrănd prioritatea programului epistemologic marxist, valoarea lui actuală de
sursă şi referent al unor noi dezvoltări din teoria ştiinţei”.
Astfel, analiza problemelor epistemologice ale matematicii, fizicii, chimiei,
biologiei şi a celor sociale, căt şi a diferitor tipuri de teorii ştiinţifice scoate la
iveală un adevăr incontestabil, că cu creşterea nivelului de organizare a materiei
creşte şi gradul de complexitate a tipului de teorie ştiinţifică, mai complexe devin
şi problemele epistemologice, ce abordează aceste teorii ştiinţifice complexe.
După analiza formelor istorice de epistemologii, căt şi a epistemologiilor
ştiinţelor contemporane, să analizăm problemele actuale ce apar în cadrul filosofiei
ştiinţei, logicii şi metodologiei ştiinţei, sociologiei ştiinţei.

257
PARTEA II. FILOSOFIA ŞTIINŢEI.

Analizând problema cu privire la filosofia ştiinţei în acest compartiment


vom analiza: 1)ştiinţa, problemele apariţiei şi dezvoltării ei; ştiinţa şi filosofia
ştiinţei; 2)cunoaşterea ştiinţifică, esenţa şi funcţiile ei; adevărul ştiinţific ca scop al
cunoaşterii ştiinţifice; 3)structura şi dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice.

Capitolul 8. ŞTIINŢA, PROBLEMELE APARIŢIEI


ŞI DEZVOLTĂRII EI; ŞTIINŢA ŞI FILOSOFIA ŞTIINŢEI
În acest capitol vom examina următoarele probleme: 1)ştiinţa, esenţa ei;
ştiinţa şi filosofia ştiinţei, particularităţile lor; 2)apariţia şi dezvoltarea ştiinţei,
legităţile generale ale dezvoltării ştiinţei; 3)ştiinţa contemporană, perspectivele
dezvoltării ei; probleme ale filosofiei ştiinţei contemporane.

§ 1. ŞTIINŢA, ESENŢA EI; ŞTIINŢA ŞI FILOSOFIA ŞTIINŢEI,


PARTUCULARITĂŢILE LOR
Menţionăm de la bun început că ştiinţa prezintă activitate creatoare de
căpătare a noilor cunoştinţe, cât şi rezultatul acestei activităţi (însăşi cunoştinţele,
îmbinate într-un sistem integru, pe baza anumitor principii), la fel şi procesul de
reproducere a lor. Ştiinţa este nu numai formă specifică de producere spirituală, dar
şi un instrument special specific de cunoaştere, ce are formele sale organizaţionale.
Ea prezintă şi product istoric a dezvoltării civilizaţiei omeneşti, a culturii spirituale.
Ştiinţa se formează ca un organism social deosebit, elaborând şi anumite tipuri de
comunicare, interacţiune a oamenilor, forme de diviziune a muncii de cercetare.
Ştiinţa poate fi înţeleasă ca o formă specifică a activităţii spirituale, îndreptată
la producerea cunoştinţelor cu privire la natură, societate, cunoaştere. Ea are ca
scop nemijlocit atingerea adevărului şi descoperirea legităţilor obiective pe baza
generalizării faptelor reale (analizate în legătura lor reciprocă), pentru a prevedea

258
tendinţele dezvoltării realităţii şi schimbării ei.Ştiinţa prezintă activitate creatoare
de căpătare a noilor cunoştinţe, iar rezultatul acestei activităţi este totalitatea de
cunoştinţe( cu precădere în formă noţională), incluse într-un sistem integru pe baza
anumitor principii, căt şi procesul reproducerii lor.Astfel, sarcina principală a
ştiinţei este cunoaşterea legilor obiective ale realităţii, pe baza cărora se realizează
previzunea viitorului
Deosebim la fel subiectul şi obiectul ştiinţei. Subiectul ştiinţei prezintă un
cercetător aparte sau o asociaţie ştiinţifică, colectiv ştiinţific ş.a., în caz final,
societatea în genere; iar obiectul - aceea ce studiază ştiinţa dată, la ce este
îndreptată gândirea cercetătorului.
Cunoştinţele ca product al ştiinţei pot fi înţelese ca realitate obiectivă, dată în
conştiinţa omului, care reflectă, reproduc legăturile legitime obiective ale lumii
reale. După tipul lor deosebim cunoştinţe: raţionale şi emoţionale, fenomenaliste
(calitative) şi esenţialiste (înarmate în fond cu mijloace cantitative de analiză),
empirice şi teoretice, fundamentale şi aplicative, filosofice şi particular-ştiinţifice,
natural- ştiinţifice şi umanitare, ştiinţifice şi extraştiinţifice. Cunoştinţele pot fi la
fel personale ăi impersonale. Cunoştinţele personale includ nu numai realitatea
cunoscută, dar şi atitudinea personală faţă de interpretarea şi folosirea lor.
Cunoaşterea teoretică se exprimă în tendinţa savanţilor de a descoperi
armonia structurii lumii. Putem vorbi de procesul matematizării ştiinţei, de faptul
că arsenalul matematicii în mod activ întră în pânza construcţiilor teoretice în toate
ştiinţele. Cercetările ştiinţifice necesită şi elaborarea mijloacelor speciale de
prelucrare a rezultatelor observărilor şi experimentelor (aparate precise de
măsurare, computatoare etc.).
Ştiinţa poate fi analizată la fel ca un ansamblu sistematic de cunoştinţe şi
cercetări. Pentru ca cunoştinţele să fie ştiinţifice ele trebuie să fie obiective.
Obiectivitatea cunoştinţelor ştiinţifice se constituie ca produs al interacţiunii dintre
proprietăţile obiectului epistemic şi activităţile de construcţie a subiectului
epistemic, ce evaluează odată cu această interacţiune. Dar o ştiinţă nu este o
îngrămădire de cunoştinţe şi de cercetări adunate întâmplător. Ea este domeniul

259
ordinii şi a unităţii, ce se determină prin găsirea unei idei fundamentale, ce se va
referi la esenţa obiectului, cât şi prin asigurarea acestei unităţi de metoda deductivă
de cercetare, la fel şi prin găsirea unui limbaj unic ştiinţific. Ştiinţa trebuie să
vizeze universalitatea şi necesitatea. Ştiinţa ca cunoaştere generală teoretică
însemnă şi faptul că această cunoaştere ştiinţifică teoretică se realizează prin
intermediul noţiunilor, legilor, principiilor, spre deosebire de cunoaşterea empirică
ce are loc prin intermediul senzaţiilor. Noţiunile generale ale ştiinţei, abstracţiile
ştiinţifice tot mai mult se îndepărtează de concretul senzorial, apropiindu-se de
concretul obiectiv. Astfel, concretizarea, fiind specifică cunoaşterii ştiinţifice
prezintă un principiu suprem al diferenţierii dintre teoriile empirice şi teoriile
formalizate. Teoriile se considera mai superioare decăt altele, atunci când exprimă
un număr mai mare de fapte şi de corelaţii empirice, ce nu pot fi explicate de
teoriile vechi.
Ascensiunea de la abstract la concret are loc cum în cazul când teoriile îşi
corectează cunoştinţele empirice formulate mai înainte, aşa şi în cazul unor
predicţii mai depline. Ştiinţa ca institut social include în ea, în primul rând,
savanţii, calificarea şi experienţa, cunoştinţele lor; diviziunea şi cooperarea muncii
ştiinţifice: un sistem de informaţie ştiinţifică, strict ordonată şi care acţionează
efectiv asupra cunoaşterii, organizaţiile şi aşezămintele ştiinţifice; şcolile şi
asociaţiile ştiinţifice; instalaţiile experimentale şi de laborator ş.a.
Ca trăsătură distinctivă a cunoştinţelor ştiinţifice poate fi numită
sistematizarea lor, ce are ca caracteristică tendinţa spre deplinătate, şi
necontrarietate a lor. Anumite cunoştinţe aparte pot fi unite într-un sistem integru
organic pe baza anumitor principii teoretice. Aceasta ne vorbeşte despre sistemitate
ca trăsătură esenţială a cunoaşterii ştiinţifice. Ca elemente ale cunoştinţelor
ştiinţifice putem evidenţia faptele, legităţile, teoriile, tablourile ştiinţifice ale lumii
ş.a.
O altă trăsătură distinctivă a cunoştinţelor ştiinţifice este tendinţa spre
fundamentare, argumentare a cunoştinţelor empirice şi teoretice primite. Ca
modalităţi importante de fundamentare a cunoştinţelor empirice putem evidenţia

260
verificările multiple cu ajutorul observaţiilor şi experimentelor, cât şi adresarea la
surse prime, date statistice, iar a celor teoretice - necontrarietatea, corespunderea
datelor empirice, posibilitatea de a descrie fenomenele cunoscute şi de a prevedea
noi fenomene. O caracteristică importantă a cunoştinţelor ştiinţifice este şi
caracterul lor intersubuiectiv. Savantul trebuie să se abţină de la personalizarea
cunoaşterii sale, el trebuie să se stăruie să socializeze rezultatele sale ştiinţifice.
Activitatea savanţilor individuali poate influenţa pe larg concepţiile altor savanţi.
Orice om care poate înainta idei teoretice noi, sau propune noi date experimentale
poate realiza o schimbare în opiniile altor savanţi, pe cât el se comportă raţional.
Ştiinţa ca un organism viu se poate adapta la noile condiţii, în ce şi se manifestă
generalitatea ştiinţei. O valoare deosebită în ştiinţă o au ideile originale, îndrăzneţe,
care se confirmă prin experienţă, ideile novatoare.
Şi, in sfărşit o trăsătură esenţială a cunoaşterii ştiinţifice este orientarea
permanentă la adevăr, adevărul obiectiv prezentând scopul nemijlocit şi valoarea
supremă a cunoaşterii ştiinţifice.
Putem vorbi şi de un stil deosebit de gândire ,ce se determină de cele mai
importante concepţii teoretice din acest domeniu şi cele mai efective metode
concrete de cunoaştere. Ştiinţa prezintă şi o sursă de valori morale. Ştiinţa
totdeauna a fost legată cu filosofia, ajunsurile ştiinţifice au căpătat o interpretare
filosofică. Se dezvoltă un domeniu nou de cercetări ştiinţifice - filosofia ştiinţei.
Dacă obiectul ştiinţei este realitatea obiectivă, apoi obiectul filosofiei ştiinţei este
însăşi ştiinţa, cunoştinţele ştiinţifice. Ca probleme ale filosofiei ştiinţei putem
evidenţia: rolul în cunoaşterea ştiinţifică a ipotezelor empirice şi teoretice; cum se
realizează descoperirile ştiinţifice şi care-i rolul intuiţiei în acest proces; cum
trebuie de interpretat noţiunea de teorie; ce asigură în ştiinţă posibilitatea de a
ajunge la adevăr şi ce prezintă adevărul ştiinţific ca atare ş.a.
Analizând corelaţia dintre filosofie şi ştiinţă vom evidenţia două modele
principale:

261
a)absolutizarea uneia din aceste laturi, ce se manifestă în aşa forme ca:
raţionamentul speculativ şi pozitivismul; b)analiza legăturii reciproce a ambelor
laturi (atitudinea dialectică).
Raţionamentul speculativ prezintă un tip de cunoştinţe conceptuale fără a
apela la fapte, experienţă. Ca forme ale raţionamentului speculativ se pronunţă:
a)naturfilosofia ca interpretare în fond speculativă a naturii, analizată în integritatea
ei şi b)filosofia istoriei, ce interpretează procesul istoric şi cunoaşterea istoriei în
fond în mod speculativ.
Interpretarea filosofică a esenţei ştiinţei o găsim în cadrul pozitivismului.
Pozitivismul ca direcţie filosofică consideră că cunoştinţe adevărate despre lume
ne pot da numai ştiinţele particulare şi îmbinarea sintetică a rezultatelor lor, că
filosofia n-are drept la existenţă. Fondatorul pozitivismului A.Comte susţine că
filosofia ca metafizică a avut o influenţă pozitivă asupra dezvoltării reprezentărilor
despre lume numai în perioada copilăriei ştiinţei. El considera că atunci când încă
ştiinţa nu era, nu erau nici reprezentări teoretice de care avea nevoie experienţa.
Filosofia a luat asupra ei funcţiile teoriei ştiinţifice şi astfel a apărut ştiinţa. Dar
consideră în continuare pozitiviştii, cunoştinţe autentice prezintă numai faptele şi
legităţile empirice, teoriile ştiinţifice ne dau numai sistematizarea faptelor şi a
legilor empirice. E.Mach consideră că pe măsura dezvoltării ştiinţei trebuie de găsit
posibilitate de eliberat de la acest mod de ordonare a cunoştinţelor empirice.
Neopozitiviştii în continuare chiar afirmă că filosofia n-are şi nici nu poate avea
moduri deosebite de atingere a realităţii, că filosofia ca ştiinţă deosebită n-are
drept la existenţă, ea niciodată n-a avut obiectul ei de cercetare. Pozitiviştii logici
(R.Carnap ş.a.) consideră că sarcina filosofiei este de a evidenţia ce-i aparţine
ştiinţei după natura ei şi aceasta poate fi atins pe calea reconstruirii logice a ştiinţei.
Atitudinea dialectică analizează interacţiunea filosfiei şi a ştiinţelor
particulare, considerând că filosofia în dezvoltarea sa trebuie să se acorde cu
realitatea şi experienţa. Ştiinţele empirice nu se mărginesc cu observarea faptelor
singulare, dar caută definiţii generale, legi, astfel ca ele să poată fi incluse în
filosofie, analizate în mod dialectic. Ştiinţa secolului XX a evidenţiat legături

262
strânse cu filosofia. A.Einstein, de exemplu, menţiona că fizicianul e impus să se
ocupe de problemele filosofice ale ştiinţei sale în măsură mai mare ca fizicienii
generaţiilor anterioare. La aceasta pe ei îi impune greutăţile ştiinţei lor proprii,
susţinând că ştiinţa fără teoria cunoaşterii devine primitivă şi încurcată. Şi numărul
problemelor pe care le rezolvă ştiinţa apelând la filosofie creşte permanent.

§ 2. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI;


LEGITĂŢILE GENERALE ALE DEZVOLTĂRII ŞTIINŢEI
Vorbind despre apariţia ştiinţei, vom evidenţia câteva puncte de vedere
diferite:
Unul din punctele de vedere existente identifică ştiinţa cu experienţa
activităţii practice şi cognitive în genere. Conform acestui punct de vedere apariţia
ştiinţei trebuie considerată din cele mai vechi timpuri, când omul în procesul
activităţii sale nemijlocite începe să acumuleze şi să transmită altora anumite
cunoştinţe despre lume.
Un alt punct de vedere exprimă faptul că ştiinţa apare în lumea antică, când
apar primele modele de activitate de cercetare, conştientizându-se şi unele principii
fundamentale de cunoaştere a naturii. Ştiinţa în acest caz este privită ca cercetare
conştientă, finalist-orientată a naturii, ca o reflexie clar exprimată cu privire la
modurile de fundamentare a cunoştinţelor primite şi despre principiile activităţii de
cunoaştere. Din acest punct de vedere ştiinţa a apărut în Grecia Antică, ca factor
principal al civilizaţiei europene.
Un al treilea punct de vedere atribuie apariţia ştiinţei la perioada înfloririi
culturii medievale din Europa Occidentală (sec.XII - XIV), legând ştiinţa cu
reînţelegerea rolului cunoştinţelor experimentale, cu activitatea lui Rodjer Bacon şi
a altor cercetători, care chemau cercetătorul să se sprijine pe experienţă, observare
şi experiment, pe matematică, să lupte împotriva gândirii filosofice speculative.
Un al patrulea punct de vedere atribuie data apariţiei ştiinţei la sec.XVI -
XVII. Ei legau ştiinţa cu construirea modelelor matematice a fenomenelor studiate,
cu necesitatea de a le compara cu materialul experimental, de a construi sugestii pe

263
baza experimentului raţional. Apariţia ştiinţei o legau cu apariţia fizicii clasice, a
aparatului matematic necesar ei. În această perioadă ştiinţa e privită ca un institut
social deosebit, confirmată prin apariţia Societăţii Regale Londoneze în a.1662, a
Academiei de Ştiinţe parisiene ş.a.
Un al cincilea punct de vedere consideră apariţia ştiinţei pe la sfârşitul primei
treimi a sec.XIX, considerând că trăsătura de bază a ştiinţei contemporane
îmbinarea activităţii de cercetare cu învăţământul superior; oformarea ştiinţei într-o
profesie deosebită; apariţia laboratoarelor de cercetare ştiinţifică universitare, în
care se atrăgeau la investigaţii ştiinţifice studenţii; cercetări, ce aveau un caracter
aplicativ; apariţia pe piaţă a aşa mărfuri, elaborarea şi producerea cărora
presupunea acces la cunoştinţe ştiinţifice, aşa ca îngrăşămintele, chimicatele
otrăvitoare, substanţele explozibile, mărfurile electrotehnice ş.a.
Exista chiar un punct de vedere, că ştiinţa "adevărată", ştiinţa cu literă mare,
încă n-a apărut, ea va apare numai în sec.XXI.
Noi considerăm că ştiinţa clasică ca atare, fiind precedată de ştiinţa preclasică
a apărut în perioada modernă. Şi vorbim despre periodizarea ştiinţei ca desfăşurare
a ştiinţelor în forma anumitor perioade (trepte, faze, etape) istorice determinate, ce
urmează una după alta. Putem evidenţia în dezvoltarea ştiinţei cinci perioade mari:
1)ştiinţa preclasică (de la începuturi până la epoca modernă); 2)ştiinţa clasică
(începând cu perioada modernă până la sfârşitul sec.XIX); 3)ştiinţa neclasică
(sf.sec,XIX-prima jum.a sec.XX); 4)ştiinţa postneclasică,postmodernă (aa.50-60 ai
sec.XX-aa.70-80 ai sec.XX);5); ştiinţa transmodernă,contemporană ( aa.80-90 a
sec.XX -înc.sec. XXI).
Ştiinţa preclasică e legată cu perioada când apar, se acumulează şi se transmit
altor oameni anumite cunoştinţe despre lume, apar primele modele de activitate de
cercetare şi unele principii de bază de cunoaştere a naturii. Ea este legată şi cu
înţelegerea rolului cunoştinţelor experimentale în societate.
Ştiinţa clasică e legată de apariţia mecanicii clasice a lui Newton, de
cercetarea obiectelor, cu excluderea, după posibilităţi, a tot ce se raportă la subiect,
mijloacele şi operaţiile activităţii lui. Această eliminare era considerată ca condiţie

264
necesară de căpătare a cunoştinţelor obiectiv-veridice cu privire la lumea
înconjurătoare.
Ştiinţa neclasică e legată de elaborarea teoriei relativiste şi a celei cuantice,
conştientizarea legăturilor dintre cunoştinţele despre obiect şi caracterul
mijloacelor şi operaţiilor activităţii subiectului. Această lămurire devine condiţie a
descrierii şi lămuririi obiectiv-veridice a lumii înconjurătoare.
Ştiinţa postneclasică,postmodernă e legată de conştientizarea nu numai a
legăturilor dintre cunoştinţele despre obiect şi caracterul mijloacelor şi operaţiilor
activităţii subiectului, nu numai de coraportarea caracterului cunoştinţelor primite
despre obiect la particularităţile mijloacelor şi operaţiilor activităţii subiectului
cognitiv; dar şi la structurile ei valorice finalist-orientate, de conştientizarea
legăturilor dintre cunoştinţele despre obiect şi aprecierile valorice a proceselor de
cunoaştere.
Ştiinţa transmodernă, contemporană e legată de studierea lumii înconjurăroare
în devenire, ca existenţă în devenire, ca realitate virtuală,cănd existenţa
posibilă,realitatea virtuală, categoria de posibilitate capătă caracter paradigmal,
cănd la baza cercetării este pusă paradigma potenţialităţii, sau cea sinergetistă.
Dacă ştiinţa preclasică are ca paradigmă (totalitatea dispoziţiilor teoretico-
metodologice şi a altor dispoziţii) a sa în fond fizica aristotelică cu modelul
geocentric al lumii şi acţiunea forţelor centripete, apoi ştiinţa clasică are ca
paradigmă a sa mecanica clasică newtoniană, tabloul mecanicist al lumii, ce se
constituie pe baza principiului determinismului laplasian, ei îi corespunde
imaginea lumii ca un mecanism de ceas. Şi dacă ştiinţa neclasică e legată de
paradigma relativităţii, cuanticităţii, discretităţii, probabilităţii, apoi ştiinţa
postneclasică, postmodernistă e legată de paradigma structuralistă, pluralistă, a
deconstructivismului, iar ştiinţa transmodernistă, contemporană e legată de
paradigma potentialităţii, cea sinerghetică,cănd trăsăturile de bază a noii imagini a
ştiinţei se exprimă de sinergetică, ce are ca obiect principiile generale a proceselor
de autoorganizare, care au loc în sistemele fizice, biologice etc.

265
Putem evidenţa şi anumite legităţi generale a dezvoltării ştiinţei, aşa ca: a)
continuitatea în dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice; b) unitatea schimbărilor
cantitative şi calitative în dezvoltarea ştiinţei; c) diferenţierea şi integrarea
ştiinţelor; d) interacţiunea ştiinţelor şi a metodelor lor; e) adâncirea şi lărgirea
proceselor matematizării şi computerizării; f) teoretizarea şi dialectizarea ştiinţei;
g) libertatea criticii, inadmisibilitatea în ştiinţă a monopolismului şi a
dogmatismului; i) apropierea tot mai deplină a ştiinţei de adevărul absolut,
înlăturarea erorilor
Să le analizăm.
a) Vorbind despre continuitate ca legitate a dezvoltării cunoştinţelor
ştiinţifice, menţionăm că această legitate exprimă inseparabilitatea întregii
cunoaşteri a realităţii, privită ca un proces intern, unitar de înlocuire a unor idei,
principii, teorii, noţiuni, metode de cercetare prin altele noi şi fiecare treaptă
superioară în dezvoltarea ştiinţei e privită ca apărută pe baza celei precedente cu
păstrarea a tot ce este valoros, acumulat la treptele anterioare. Corelaţia dintre
teoria veche şi cea nouă este exprimată în principiul corespondenţei, formulat de
N.Bohr, conform căruia noua teorie, ce vine în locul celei vechi o păstrează pe cea
veche ca caz-limită. Deci pentru apariţia unor noi idei şi cunoştinţe e nevoie de
păstrat tot ce este de valoare, veridic, tot ce s-a adeverit în concepţiile teoretice
anterioare. La fiecare etapă a dezvoltării sale ştiinţa foloseşte materialul faptic,
metodele de cercetare, teoriile, ipotezele, legile, noţiunile ştiinţifice a perioadelor
anterioare, dezvoltându-le. Ideile veridice, aprobate în unele domenii trebuiesc
răspândite după aceste limite, formulând idei noi, care vor fi în relaţii de
continuitate de cele vechi. Astfel, există o continuitate dintre diferiţi paşi, realizaţi
de ştiinţă. Deci, savantul pentru a dezvolta ştiinţa, a înmulţi cunoştinţele veridice, a
înlătura erorile, trebuie să însuşească şi să prelucreze în mod critic cunoştinţele
predecesorilor lui.
b) În dezvoltarea ştiinţei după o etapă de schimbări cantitative în ştiinţă, după
acumularea permanentă a faptelor, observărilor, datelor experimentale noi, în
limitele unei anumite concepţii ştiinţifice, urmează o întrerupere a continuităţii,

266
ruperea legilor şi a principiilor fundamentale, incapabile de a lămuri noile fapte şi
noile descoperiri, au loc salturi, schimbări calitative, revoluţii în dezvoltarea
ştiinţei. Revoluţia ştiinţifică descoperă metode noi de cercetare, accelerând
tempurile dezvoltării ştiinţei.
c) În procesul dezvoltării ştiinţei se manifestă cum diferenţierea (apariţia a noi
discipline teoretice), aşa şi integrarea (sinteza cunoştinţelor, unirea diferitor ştiinţe)
ştiinţelor. Diferenţierea ştiinţelor se manifestă ca urmare legitimă a creşterii
cunoştinţelor, ce duce la specializarea şi diviziunea muncii ştiinţifice. Integrarea
ştiinţelor, ca sinteză a ştiinţelor şi a disciplinelor ştiinţifice, într-un întreg unic,
apare de regulă, în mod necesar pentru a rezolva probleme mari, globale, înaintate
de cerinţele practice a vieţii sociale.
d)În procesul dezvoltării ştiinţei are loc o interacţiune tot mai strânsă a
ştiinţelor naturale, sociale şi tehnice, cât şi o interacţiune profundă, bazată pe
aplicarea metodelor unor ştiinţe în altele. O trăsătură distinctivă a ştiinţei
contemporane este în existenţa unui pluralism metodologic, ce creează condiţii
necesare pentru evidenţierea cât mai adâncă a esenţei obiectelor studiate.
e) Ca o legitate specifică a dezvoltării ştiinţei poate fi adâncirea şi lărgirea
proceselor de matematizare a ştiinţei, ca bază pentru aplicarea a noi tehnologii
informaţionale, ce asigură perfecţionarea formelor de interacţiune în cadrul
asociaţiei ştiinţifice. Sunt aplicate noţiunile cantitative şi metodele formale ale
matematicii la ştiinţele particulare, ce au un conţinut calitativ variat.
f) Ştiinţa se dezvoltă pe calea sintezei laturilor abstract-formale
(matematizarea şi computerizarea) şi concret - conţinutală a cunoaşterii, proces
numit "teoretizare şi dialectizare". E nevoie de creat modele abstracte, logico-
matematice ş.a., ce exprimă anumite trăsături a obiectului modelat în formă
abstractă. Are loc şi procesul adâncirii teoretizării ştiinţei pe măsura dezvoltării ei.
Are loc şi dialectizarea ştiinţei ca introducere tot mai largă în toate sferele
cunoaşterii a ideii dezvoltării. Creşte potenţialul metodologic al dialecticii. Cu
ajutorul acestei metode omul cunoaşte şi transformă lumea înconjurătoare şi pe el
însuşi. O trăsătură a ştiinţei este şi prezenţa la ea a anumitei viteze de mişcare, a

267
unei anumite repeziciuni a creaţiei ştiinţifice, manifestată în descoperirea a noi
domenii de cercetare, creşterea numerică a lucrătorilor ştiinţifici, a organizaţiilor şi
aşezămintelor ştiinţifice, publicaţiilor, a problemelor rezolvate de ştiinţă ş.a. Are
loc şi reducerea numerică a termenilor în trecerea de la o treaptă a cunoaşterii la
alta, aplicarea tot mai largă în procesul cunoaşterii a MEC, "Internet" şi a altor
mijloace tehnice înalt tehnologice de căutare şi prelucrare a informaţiei. S-a
perfecţionat şi mijloacele de comunicare, ce au uşurat schimbul de idei. S-au
dezvoltat şi forţele de producţiei a societăţii.
g) În ştiinţă trebuie să fie instaurată o atitudine constructiv-critică a
concepţiilor vechi cu păstrarea momentelor pozitive din cele vechi. E nevoie de o
ciocnire liberă şi deschisă a diferitor păreri, concepţii, teorii. Şi lupta aceasta
trebuie să aibă ca scop cunoaşterea adevărului, căpătarea adevărului despre lumea
înconjurătoare şi nu admiterea monopolismului şi dogmatismului.
i) În procesul cunoaşterii are loc o tot mai mare apropiere de adevărul absolut,
prin excluderea rătăcirilor. Adevărul însăşi trebuie înţeles ca proces. Are loc
trecerea de la adevăr relativ la adevăr absolut pe măsura adâncirii procesului
cunoaşterii.

§ 3. ŞTIINŢA CONTEMPORANĂ, PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII EI;


PROBLEME ALE FILOSOFIEI ŞTIINŢEI CONTEMPORANE
Vorbind despre perspectivele dezvoltării ştiinţei contemporane, menţionăm că
în condiţiile societăţii informaţionale în care va trăi omenirea în viitorul apropiat,
unde factorul principal al dezvoltării sociale îl va constitui producerea şi folosirea
cunoştinţelor, a informaţiei tehnico-ştiinţifice şi a unor altor informaţii, va avea loc
computetizarea ştiinţei, înzestrarea ei cu multe şi variate mijloace tehnice. Se va
ridica productivitatea muncii savantului , ce va duce la creşterea efectivităţii
cercetărilor ştiinţifice. Dacă mai înainte ştiinţa se dezvolta ca institut social izolat,
apoi astăzi ea pătrunde în toate sferele vieţii sociale, interacţionează strâns cu
aceste sfere a vieţii sociale.

268
Schimbări radicale se produc în ştiinţele contemporane, legate de formarea şi
dezvoltarea sineregticii, electronicii, ingineriei genice ş.a. Rezultatele ştiinţifice,
fără îndoială, ne vor schimba reprezentările noastre despre lumea înconjurătoare.
Ştiinţa contemporană tot mai mult se orientează nu atât la tehnică, cât la om, la
dezvoltarea nelimitată a intelectului lui, a capacităţilor lui creatoare, la dezvoltarea
culturii gândirii, la crearea premiselor materiale şi spirituale pentru dezvoltarea lui
multilaterală, integră.
Faptul că astăzi există un deficit de cunoştinţe cu privire la societate şi om ne
vorbeşte de situaţia, că afară de cercetările natural-ştiinţifice un rol deosebit îl va
ocupa în viitor studierea vieţii omului, dezvoltării lui, comportării, sănătăţii lui,
descoperirea tainelor psihicului lui, cunoaşterea legităţilor funcţionării şi
dezvoltării societăţii, economiei, culturii, studierea problemelor globale.
Atenţie deosebită se va acorda tendinţei de a căpăta şi a folosi în mod efectiv
noile surse de energie, accesibile omului. Vor căpăta o dezvoltare deosebită
tehnologiile, legate de prelucrarea, păstrarea şi transmiterea informaţiei. Vor fi
studiate problemele folosirii raţionale a resurselor naturale. Se vor căuta şi noi
forme, forme contemporane de instruire.
O direcţie importantă în dezvoltarea ştiinţei va fi şi înzestrarea tehnică însăşi a
activităţii ştiinţifice, ce va asigura o automatizare a proceselor de observare şi a
activităţii experimentale, prelucrarea rezultatelor primite, folosirea pe larg a
tehnicii electronice de calcul şi audio-vizuale pentru studierea proceselor şi
fenomenelor din lumea înconjurătoare. Va fi nevoie şi de o pregătire mai efectivă a
cadrelor ştiinţifice, de înzestrarea tehnică a instituţiilor superioare de învăţământ,
de o pregătire fundamentală mai profundă a cadrelor. Se va dezvolta învăţământul
continuu.
O atenţie deosebită necesită şi studierea problemelor de filosofie a ştiinţelor
contemporane. Vorbind despre problemele filosofiei ştiinţelor contemporane,
menţionăm că astăzi are loc "răspândirea largă a ideilor şi metodelor sinergeticii,
întărirea paradigmei integrităţii; întărirea şi aplicarea cât mai pe larg a ideii
(principiului) coevoluţiei; schimbarea caracterului obiectului de cercetare şi

269
întărirea rolului atitudinii complexe interdisciplinare în studierea lui; aplicarea tot
mai largă a filosofiei şi a metodelor ei în toate ştiinţele naturale; slăbirea treptată şi
de neclintit a cerinţelor faţă de normativele discursului ştiinţific, a componenţei
logice, noţionale şi întărirea componenţei extraraţionale, fără a ignora rolul
raţiunii; includerea largă în câmpul de vedere a ştiinţelor naturale a activităţii
umane, îmbinarea lumii obiective cu lumea omului, înlăturarea rupturii dintre
obiect şi subiect; includerea timpului în toate ştiinţele contemporane, răspândirea
tot mai pe larg a ideii dezvoltării ("istorizării”, “dialectizării" ştiinţelor naturale);
creşterea matematizării teoriilor natural-ştiinţifice (îndeosebi, a celor fizice) şi
ridicarea nivelului abstractităţii şi complexităţii lor; se manifestă pe larg tendinţa
de a construi tabloul general al lumii pe baza principiului evoluţionismului
universal (global), ce uneşte într-un ceva unic ideile atitudinilor sistemităţii şi
evoluţioniste; formarea unei viziuni (înţelegeri) noi, "organismice" a naturii;
înţelegerea lumii nu numai ca integritate în autodezvoltare, dar şi ca integritate
nestabilă, neechilibrată, haosogenă, indeterminată".

Vorbind despre răspândirea pe larg a ideilor sinergeticii, a teoriei


autoorganizării şi a dezvoltării sistemelor complexe de orişice natură, menţionăm
că ştiinţa contemporană analizează sisteme complex - organizate de diferit nivel de
organizare. Trecerea de la atitudinea tradiţională la cea sinergetică de studiere a
obiectelor naturale e legată de trecerea de la cercetarea sistemelor simple la cele
complexe. De la cele închise - la cele deschise. De la linearitate - la nelinearitate.
De la analiza echilibrului proceselor aproape de echilibru se trece la dezechilibru şi
nestabilitate, la studierea aceea ce are loc departe de echilibru. Cu aceasta se
evidenţiază: caracterul evoluţionist şi ireversibil al proceselor dezvoltării; existenţa
multiplelor căi de dezvoltare şi căutare a celor mai efective din ele; necesitatea de a
conştientiza şi a organiza un sistem de influenţă asupra naturii şi societăţii pentru a
asigura tendinţele dorite de dezvoltare. E important şi de a evidenţia o anumită
predeterminare a desfăşurării proceselor, legată de alegerea unei căi în punctele de
bifurcare. De a urmări şi formarea structurilor dissipative, a noilor stări dinamice,

270
ca rezultat al interacţiunii sistemului dat cu mediul înconjurător, a fluctuaţiilor,ce
se observă în apropierea punctelor de bifurcare, care pot da o nouă direcţie
comportării sistemului macroscopic a nestabilităţii. Aceea ce duce la apariţia
ordinii din haos, a unei noi unităţi a haosului ca un început, mecanism constructiv
al evoluţiei, a componenţei statistice, indeterministe, a dualismului momentelor
deterministe şi stohastice. E necesar de ştiut şi faptul, că în sistemele studiate de
sinergetică, complex organizate, starea viitoare parcă organizează, schimbă starea
ei prezentă. Trebuie de ţinut cont că evoluţia în mod principial e imprevizibilă,
timpul e ireversibil, are loc accelerarea proceselor de dezvoltare şi micşorare a
nivelului stabilităţii lor, că în condiţiile instabilităţii mediului social acţiunile
anumitor oameni pot influenţa procesele macrosociale, că cunoscând tendinţele de
autoorganizare putem accelera evoluţia lor.
Analizând necesitatea unei noi paradigme, a integrităţii, a unei viziuni globale
asupra lumii, vom menţiona că una din manifestările integrităţii este că omul se
află nu în afara obiectului studiat, dar în interiorul lui, că omul este şi centrul
convergenţei sferelor tehnico-ştiinţifice şi umanitar-artistice, a ştiinţei şi artei, că
astăzi putem vorbi de o posibilitate de a îmbina tradiţia occidentală, ce dă prioritate
formulărilor cantitative şi importanţei experimentării în ştiinţă, cu cea orientală, cu
reprezentările ei despre lumea ce se autoorganizează şi se schimbă în mod spontan.
Ca o adâncire şi lărgire (bazându-ne pe un material ştiinţific) a principiului
evoluţiei (dezvoltării) se pronunţă principiul coevoluţiei. Acest principiu proclamă
schimbarea reciproc condiţionată a sistemelor sau a părţilor lor în cadrul întregului,
ce exprimă un adevărat evoluţionism global, legat cu noţiunea de "autoorganizare",
ce are de afacere cu relaţiile dintre sistemele în dezvoltare, cu corelarea
schimbărilor evolutive, relaţiile dintre care se adaptează relativ. Aceasta pune
problema sintezei cunoştinţelor, a îmbinării diferitor nivele de evoluţie, a diferitor
procese coevoluţioniste, ce se manifestă cum în ştiinţă, aşa şi în artă, religie,
filosofie etc.
Se schimbă şi obiectul de cercetare din ştiinţa contemporană, care studiază
sisteme ce cu timpul formează noi niveluri de organizare, sisteme deschise şi în

271
autodezvoltare, sisteme "de dimensiuni umane" (obiecte medico-biologice ale
biotehnologiilor etc.). Aceasta duce şi la schimbarea atitudinilor şi a metodelor de
cercetare, la apariţia atitudinilor complexe interdisciplinare, aplicate la studierea
acestor obiecte, la apariţia programelor complexe de cercetare, în care participă
specialişti din diferite domenii ale cunoştinţelor. Aceasta duce la unirea într-un
sistem a activităţii teoretice şi experimentale de cercetare, a cunoştinţelor aplicative
şi a celor fundamentale, la interacţiunea idealurilor, normelor şi metodelor de
cunoaştere, stabilite în diferite domenii a cercetării ştiinţifice. În ştiinţele
contemporane se aplică tot mai larg filosofia ca unitate a două începuturi - a celui
ştiinţifico-teoretic şi a celui practic-spiritual. Analizei vor fi supuse toate funcţiile
ei - ontologice, gnoseologice, metodologice, axiologice ş.a., la fel şi locul filosofiei
în cultura contemporană, specificul cunoştinţelor filosofice, influenţa lor asupra
procesului cunoaşterii ştiinţifice. În ştiinţa contemporană nu trebuie de mărginit la
o singură metodă, e nevoie de trecut la un pluralism metodologic. În ştiinţa
contemporană se pune la îndoială afirmaţiile cu privire la caracterul de nestrămutat
a formelor şi principiilor raţionale (sunt realizate încercări de a amplifica rolul
componenţei extraraţionale în cunoaştere) cu privire la calităţile intuitive şi
extralogice ale gândirii omeneşti; creierul omului, eliberându-se tot mai mult de
activitatea de formalizare , standartizată, logică.
În ştiinţa contemporană vorbim la fel şi de includerea în câmpul de vedere a
ştiinţelor naturale a activităţii umane, de îmbinarea lumii obiective cu lumea
omului, înlăturarea rupturii dintre obiect şi subiect. În ştiinţa contemporană e
imposibilă despărţirea deplină a fenomenului observat - de observator. Cercetarea
ştiinţifică prezintă un dialog cu natura, ce presupune intervenţia activă a
cercetătorului în cunoaşterea naturii, de a dirija cu realitatea fizică astfel ca ea să
acţioneze cât mai aproape de deservirea teoretică. În procesul activităţii active a
oamenilor are loc o apropiere de obiectivitatea lumii. Lămurirea obiectiv-veridică
şi descrierea obiectelor "de dimensiuni umane" necesită la fel şi includerea
factorilor valorici în componenţa tezelor explicative. Atât în ştiinţele naturale, cât
şi în cele sociale omul nu poate fi despărţit de la lumea înconjurătoare, de-l analizat

272
independent de procesul de căpătare şi dezvoltare a cunoştinţelor, ce aduce în
cunoaşterea ştiinţifică un nou sens, umanist. Are loc o îmbinare a parametrelor
cognitive şi valorice a cunoştinţelor ştiinţifice. În ştiinţele naturale o răspândire tot
mai largă capătă ideea dezvoltării ("istorizarea" şi "dialectizarea" lor). În noul
tablou unitar al lumii o caracteristică esenţială devine timpul. Obiectul de cercetare
a ştiinţelor naturale contemporane este în devenire, este studiat şi de pe poziţiile
istorismului, autoorganizării materiei, ireversibilităţii, integrităţii macro- şi
microlumilor.
În cunoaşterea contemporană se manifestă şi o creştere a nivelului de
abstractivitate şi complexitate a teoriilor natural-ştiinţifice, legate de matematizarea
tot mai sporită a acestor teorii, de folosirea mai largă a modelării matematice,
legată de succesele sinergeticii. În prezent observăm şi o tendinţă de a construi
tabloul general-ştiinţific al lumii pe baza principiului evoluţionismului global, pe
baza căreia poate fi lămurită: legătura reciprocă a sistemelor ce se autoorganizează,
ce au diferit grad de complexitate; geneza structurilor noi; unitatea dialectică a
materiei sociale, vii şi nevii, a omului, ca responsabil de starea lumii în care el
trăieşte. Toate aceste servesc ca bază pentru sinteza cunoştinţelor în ştiinţa
contemporană. Acesta-i un principiu important pentru cercetarea obiectelor în
autodezvoltare, a sistemelor integre, care tot mai mult capătă "dimensiuni umane".
În ştiinţa contemporană se instaurează modelul organismic de cunoaştere,
viziunea organismică asupra naturii, în care locul central îl ocupă principiul
integrităţii organice faţă de natură şi anumite subsisteme ale ei, natura fiind privită
ca un organism viu, integru. În ştiinţa contemporană lumea este examinată în
dezvoltare, schimbare, ca nestabilă, dezechilibrată, haosogenă, indeterminată. La
studierea lumii trebuie de luat în consideraţie două aspecte legate în mod reciproc:
stabilitatea şi nestabilitatea, ordinea şi haosul, determinarea şi indeterminarea.
Astfel, examinând ştiinţa, esenţa, apariţia, legităţile dezvoltării ştiinţei,
perspectivele dezvoltării ştiinţei contemporane, am evidenţiat o legătură strânsă cu
filosofia, apariţia filosofiei ştiinţei ca nou domeniu de cercetare, deosebit de cel al
ştiinţei; am analizat principalele probleme ale filosofie ştiinţei contemporane, ce ne

273
permite de a trece de la studierea esenţei şi funcţiilor cunoaşterii ştiinţifice, a
adevărului ştiinţific ca scop al cunoaşterii ştiinţifice.

1. Capitolul 9. CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ,


ESENŢA ŞI FUNCŢIILE EI; ADEVĂRUL ŞTIINŢIFIC
CA SCOP AL CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE

Analizând problema privitor la esenţa, funcţiile şi scopul cunoaşterii


ştiinţifice,accentul va fi pus pe studierea esenţei, mecanismului de realizare şi
funcţiile cunoaşterii ştiinţifice, problemei raţionalităţii cunoaşterii ştiinţifice, a
adevărului ştiinţific ca scop al cunoaşterii ştiinţifice.

§ 1. CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ, ESENŢA EI

Examinând esenţa cunoaşterii ştiinţifice, vom porni de la analiza noţiunii de


cunoaştere, analizând cunoaşterea ca proces condiţionat, în primul rând, de practica
social-istorică de acumulare şi dezvoltare a cunoştinţelor, adâncirea lui
permanentă, lărgirea, perfecţionarea şi reproducerea lui, cât şi de la analiza
problemei fundamentale a epistemologiei, a raportului dintre obiectul epistemic şi
subiectul epistemic, de la afirmaţia, că cunoaşterea este un element şi o premisă
pentru activitatea practică a omului, reieşind din faptul, că munca omenească
presupune cunoaşterea realităţii înconjurătoare. Omul capătă anumite cunoştinţe,
înţelese ca realitate obiectivă, dată în conştiinţa omului, care în activitatea lui
reflectă, reproduce în mod ideal legităţile obiective ale lumii reale. În rezultatul
interacţiunii dintre obiect şi subiect apar noi cunoştinţe despre lume. Prin
cunoştinţe se înţelege:1) capacităţile, deprinderile omului care se bazează pe
informarea cum de realizat ceva; 2) orice informaţie importantă pentru cunoaştere;
3) o unitate cognitivă, o formă gnoseologică a raportului dintre om şi realitate, ce
există de rând şi în legătură reciprocă cu relaţia practică. Datorită cunoaşterii şi

274
anumitei iscusinţe practice omul ocupă un anumit loc în diviziunea socială a
muncii.
Dar, contrar muncii, cunoaşterea reprezintă numai însuşirea teoretică, şi nu
cea practică, a obiectului. Cunoaşterea ne oferă nu obiectul ca atare, dar numai
ideea cu privire la obiect şi modalitatea practică de obţinere a acestuia. Astfel,
însuşirea teoretică a obiectului reprezintă premisa obţinerii sale practice. De aici
urmează o a doua definiţie a cunoaşterii - cunoaşterea reprezintă totalitatea ideilor
în care este exprimată însuşirea teoretică a obiectului de către om.
Dar, pentru a putea fi premisa însuşirii pe cale teoretică a obiectelor realităţii
obiectele trebuie să reflecte proprietăţile şi legităţile realităţii obiective. De aici o a
treia definiţie a cunoaşterii - cunoaşterea reprezintă totalitatea ideilor în care este
întruchipată însuşirea teoretică a obiectelor de către om, ce reflectă proprietăţi ale
obiectelor din lumea înconjurătoare, şi are un conţinut obiectiv. Faptul că
cunoaşterea reflectă proprietăţi ale obiectelor din lumea înconjurătoare, şi are un
conţinut obiectiv era recunoscut atât de sensualiştii materialişti, cât şi de
raţionaliştii din sec.XVII. Sensualiştii materialişti considerau, că diferite senzaţii
ale omului copiază, reflectă proprietăţile şi forma obiectului, această reflectare
fiind concepută drept un proces mecanic de influenţare a obiectului asupra omului,
forma acestuia întipărindu-se în simţurile omului ca într-o bucată de ceară, rolul
gândirii fiind redus la o simplă însuşire a datelor oferite de senzaţii. Raţionaliştii
din sec.XVII considerau, că nu senzaţiile, dar gândirea datorită unei virtuţii
speciale însuşite, sesizează pe căi directe intuitive, proprietăţile şi formele
obiectului în toată universalitatea şi necesitatea lor.
Dar numai cum această definiţie a fost elaborată, filosofia a descoperit şi
fragilitatea modalităţilor de a o întemeia, atât de către sensualiştii raţionalişti, aşa
ca J.Locke, cât şi de către raţionaliştii din sec.XVII, aşa ca R.Descartes, B.Spinoza,
G.Leibniz ş.a.. Unilateralitatea acestor definiţii a fost evidenţiată de D.Hume şi
I.Kant. D.Hume a arătat că sensualismul, care pleca de la ideea reflectării în
senzaţii a lucrurilor şi fenomenelor realităţii înconjurătoare, se sprijină pe simpla
convingere a existenţei acestor lucruri independent de activitatea de cunoaştere a

275
omului. El a opus acestei convingeri scepticismul său, susţinând că în raportul
dintre cunoaştere şi realitate obiectivă omul se prezintă ca un principiu activ, şi nu
pasiv al actului cunoaşterii, negând şi conţinutul obiectiv al cunoaşterii, punând la
îndoială existenţa lucrurilor dincolo de senzaţii.
D.Hume l-a deşteptat pe I.Kant din somnul dogmatic, care susţinea, că noi nu
reflectăm lucrurile, cum afirmau reprezentanţii sensualismului materialist, dar le
construim conform tiparelor invariabile ale sensibilităţii şi ale intelectului nostru.
I.Kant stabileşte că cunoaşterea are două izvoare fundamentale: receptivitatea
impresiilor şi spontaneitatea concepţiilor. Prin cea dintâi un obiect ne e dat. Prin
cea de a doua, acesta este gândit în raport cu această reprezentare. Intuiţia şi
conceptele constituie elementele întregii noastre cunoaşteri. Conceptele fără
conţinut sunt goale, intuiţiile fără concepte sunt oarbe. Şi este necesar să ne facem
conceptele sensibile (să adăugăm obiectul la intuiţie) şi să ne facem intuiţiile
inteligibile (să le supunem conceptelor). Cunoaşterea poate apărea numai din
faptul, că intelectul şi simţurile se unesc, şi izvorul acestei sinteze este subiectul.
"Obiectul" cunoaşterii în accepţia kantiană este creat de cunoaştere pe baza sintezei
efectuate de activitatea subiectului. Obiectul cunoaşterii nu coincide cu "lucrul în
sine". Cunoaşterea nu este o reflectare, o copie a lui. Cunoaşterea nu este simpla
reflectare a lucrului, ci activitate subiectivă, care creează obiectul sau imaginea,
schema lucrului posibil.
De aici e posibilă şi o nouă definiţie a cunoaşterii: cunoaşterea reprezintă
totalitatea ideilor în care este întruchipată însuşirea teoretică a obiectelor de către
om, o formă a activităţii subiectului, în care subiectul acţionează în aşa fel, încât
rezultatul acestei acţiuni are un conţinut determinat de obiect în aceeaşi măsură în
care obiectul este însuşit din punct de vedere cognitiv de subiect.
Având în vedere, că cunoaşterea este exprimată în formă senzorial-
perceptibilă a semnelor limbajului, că limbajul este forma existentă a cunoaşterii,
ca sistem de semne, putem afirma, că cunoaşterea prezintă un element necesar şi
premisă a raportului practic dintre om şi realitatea obiectivă, reprezintă totalitatea
ideilor în care este întruchipată însuşirea teoretică a obiectelor de către om, o formă

276
a activităţii subiectului în care subiectul acţionează asupra obiectului în aşa fel,
încât rezultatul acestei acţiuni are un conţinut determinat de obiect în aceeaşi
măsură în care obiectul este însuşit din punct de vedere cognitiv de subiect şi se
exprimă sub înfăţişarea unui anumit ssitem de limbaj.
Luând în consideraţie că scopul cunoaşterii ştiinţifice este obţinerea unei
obiectivităţi din ce în ce mai puternice printr-o dublă mişcare: una îndreptată spre
adecvarea la obiect, cealaltă - direcţionată spre construirea subiectului epistemic
(evidenţiind ceea ce este comun la toţi subiecţii independent de diferenţele
individuale, de exemplu, de activitatea de a clas, ordona etc.), putem da definiţia
cunoaşterii ştiinţifice, afirmând, că cunoaşterea ştiinţifică este procesul de
cunoaştere a ideilor prin acţiunea subiectului asupra obiectului în aşa fel încât
rezultatul acestei acţiuni are un conţinut determinat de obiect în aceeaşi măsură în
care obiectul este însuşit din punct de vedere cognitiv de subiect, se exprimă sub
înfăţişarea unui anumit sistem de limbaj şi prezintă obţinerea unei obiectivităţi din
ce în ce mai puternice.
Se ştie că sarcina cunoaşterii ştiinţifice este de a evidenţia legile obiective ale
realităţii (ale naturii, societăţii) şi cunoaşterii, a evidenţia proprietăţile generale,
esenţiale ale obiectelor, a ne adânci în esenţa legilor studiate. Scopul nemijlocit şi
valoarea supremă a cunoaşterii ştiinţifice este atingerea adevărului obiectiv,
cunoscut în fond cu ajutorul mijloacelor şi metodelor raţionale, şi nu fără
participarea contemplării vii şi a mijloacelor extraraţionale. Astfel, cunoaşterea
ştiinţifică e orientată permanent la obţinerea unei obiectivităţi din ce în ce mai
puternice, la adevăr.
Astfel, elementele cunoştinţelor ştiinţifice prezintă anumite construcţii
mintale (sugestii, concepte etc.). Ele se manifestă în forma cristalizării anumitei
activităţi realizate, cât şi a unei activităţi viitoare, fixate în anumite semne social
-primite (limbă, formule matematice, limbă simbolică artificială etc.). Aceste
elemente reprezintă product al activităţii sociale de muncă şi de gândire, o
reproducere ideală în formă lingvistică a legăturilor legitime sociale a lumii
obiective practic-transformatoare.

277
Cunoştinţele ştiinţifice pot fi analizate şi ca planuri ideale ale realităţii socio-
culturale, ce există în calitate de real generalizat în sfera realităţii subiective. Şi
acest ideal poate fi "viu", în stare subiectivă, şi "mort", în stare obiectivă. El poate
"să învie" şi să "moară" permanent. Cum numai activitatea cu obiectul epistemic
încetează, idealul se stinge în el, obiectul prezentând o substanţialitate pură, pentru
ca din nou să apară în noul proces al activităţii. Conţinutul ideal ala cunoştinţelor
apare din nou la revenirea activităţii, fiindcă idealul are ca domeniu secundar al
existenţei sale - realitatea socială. Idealul social, având trăsături intersubiective,
devine mijloc de comunicaţie.
Astfel, una din particularităţile cunoaşterii ştiinţifice este orientarea ştiinţei la
studierea obiectelor, care pot fi incluse în activitate (sau în mod actual, sau
potenţial, ca obiecte posibile a însuşirii ei viitoare), şi cercetarea acestor obiecte ca
supuse legilor obiective de funcţionare şi dezvoltare a lor.
O altă trăsătură distinctivă a cunoaşterii ştiinţifice este orientarea ştiinţei la
studierea obiectelor transformate în practica cotidiană , dar şi a celor care pot
deveni obiecte ale însuşirii practice de masă în viitor.
O a treia trăsătură distinctivă a cunoaşterii ştiinţifice este că ştiinţa elaborează
şi o limbă specială, destinată pentru descrierea obiectelor, limba specială a
cercetării ştiinţifice, cât şi un sistem deosebit de instrumente speciale ce permit de
a evidenţia stările posibile ale obiectelor în condiţiile controlate de subiect. Ea
elaborează şi moduri specifice de fundamentare a veridicităţii cunoştinţelor
(sistemitatea, fundamentalitatea etc).
De rând cu cunoştinţele despre obiecte, ştiinţa formează cunoştinţe despre
metodele activităţii ştiinţifice, metodologia ca domeniu deosebit al cercetării
ştiinţifice, destinată de a directa cercetările ştiinţifice. Ea formează şi un anumit
sistem de orientări valorice şi dispoziţii finalist- orientate, una din care este
orientarea la căutarea adevărului obiectiv, alta - la evidenţierea mecanismelor
cunoaşterii ştiinţifice, a funcţiilor ei.
§ 2. CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ,
MECANISMUL REALIZĂRII ŞI FUNCŢIILE EI

278
Examinând mecanismul realizării cunoaşterii ştiinţifice menţionăm, că ştiinţa
preclasică şi cea clasică la întrebarea: cum e posibilă cunoaşterea? răspundea:
cunoaşterea este stare, dar nu proces, că diferite forme ale cunoştinţelor, măcar că
rămân totdeauna nedepline, iar diferite ştiinţe - neperfecte, totuşi este ceva de acum
stabilit de ştiinţă, este stabilita şi poate fi cercetat ca stare.
Cauzele unei aşa abordări trebuie de le căutat parţial în învăţăturile acelor
filosofi cu renume, ce au pus bazele teoriei cunoaşterii: în realismul transcendent a
lui Platon, sau în creaţia aristoteliană, (în existenţa formelor imanente şi constante),
în ideile lui Descartes, sau în armonia prestabilită a lui Leibniz, în formele
apriorice a lui Kant şi chiar în postulatul lui Hegel, care arătând devenirea şi
caracterul istoric al productelor sociale a presupus posibilitatea de a le deduce din
dialectica generală a noţiunilor.
Dar şi în limitele gândirii ştiinţifice un timp îndelungat se considera că ştiinţa
deţine o totalitate de adevăruri finite, măcar că şi nedepline, ceea ce şi a permis de
pus întrebarea: ce este cunoaşterea? în mod static.
Matematicienii măcar că aveau păreri diferite cu privire la natura "esenţelor"
matematice, până în ultimul timp negau orişice revizuire şi reorganizare reflexivă a
cunoştinţelor matematice. Logicienii cercetau ştiinţa lor ca terminată şi a fost
necesară teorema lui Godel pentru a impune revederea hotarelor şi a posibilităţilor
ei. Fizicienii încă de pe timpul biruinţelor newtoniene şi până în secolul nostru
credeau în caracterul absolut al unui număr impunător a principiilor sale ştiinţifice.
Chiar şi aşa ştiinţe tinere ca sociologia şi psihologia, care nu dispuneau de
cunoştinţe solide privind esenţele umane, subiectelor raţionale, studiate de ei, le
prescriau o anumită "logică naturală" (Compte, de exemplu, necătând la legea cu
privire la trei stadii, insistă asupra caracterului general şi constant a mijloacelor de
judecată, aplicate de oameni), folosirea unor instrumente neschimbate de
cunoaştere.
Dar ştiinţa neclasică şi postneclasică cercetează cunoaşterea nu ca stare, dar
ca proces. De acum neokantienii (R.Nartop ş.a.) raţionează: dacă acţionăm ca
Kant, apoi e necesar de reieşit din existenţa unui fapt ştiinţific şi de căutat baza lui.

279
Dar ce este acest fapt dacă, după cum ştim, ştiinţa evoluţionează permanent. Orice
esenţă a obiectului, pe care ştiinţa încearcă să o fixeze, va trebui din nou să o
dezvoltăm în fluxul de devenire. În caz final numai în devenire şi despre ea putem
vorbi. Deci unicul ce noi putem căuta - aceasta-i legea procesului dat. Despre
aceasta ne vorbeşte şi lucrarea lui T.Kuhn "Structura revoluţiilor ştiinţifice". La
întrebarea: ce este cunoaşterea? ştiinţa răspunde în mod dinamic.
Se ştie că în fizica neclasică nu există nici un principiu, care nu şi-aşi
schimbat forma şi conţinutul său. Legile, ce păreau stabilite strict, au devenit în
anumit raport relative, ocupând un loc nou în sistem în genere. În biologie, unde
precizia încă n-a atins un nivel înalt, şi unde problemele principale noi nu-s
rezolvate, schimbările ce au loc sunt la fel de impresionante. E nevoie de o
reorganizare permanentă reflexivă a noţiunilor, de o studiere mai profundă a
"bazelor" ştiinţei. Astfel, epistemologia gândirii ştiinţifice în măsură tot mai mare
devine cauză însăşi a savanţilor.
Din punct de vedere a epistemologiei - metodologiei, sociologiei şi filosofiei
ştiinţei, actuală devine şi problema dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice, a
creativităţii, cunoştinţelor ştiinţifice. S-a dovedit a fi nevoie de o cercetare
psihologică şi sociologică a elaborării noilor cunoştinţe a genezei cunoştinţelor. A
apărut necesitatea de a elabora o teorie generală a creativităţii. S-au realizat şi
cercetări în domeniul epistemologiei psihologiei, ce studiază creaţia individuală şi
socială, considerând creativitatea ca posibilitate de creaţie, ce se interesează de
măsura acestei posibilităţi în actul creator, de producere a noului cu valoare
pozitivă pentru progresul social. În domeniul epistemologiei ciberneticii au fost
necesare cercetări în ce priveşte analogia dintre creaţia umană şi inteligenţa
artificială. În domeniul epistemologiei generale actuale sunt cercetările cu privire
la: creativitate şi creaţie ştiinţifică ca proces şi produs; relaţia dintre logic şi
extralogic în producerea noului, dintre discursiv şi intuitiv, raţional şi iraţional,
constant şi inconstant. În domeniul logicii ştiinţei, ce analizează componenţa logică
a activităţii de creaţie ştiinţifică, analizând inovările în câmpul domeniului logic,
cât şi cercetările ce analizează interpătrunderile dintre logică, psihologie,

280
sociologie, politică a ştiinţei, etică a ştiinţei, istorie a ştiinţei, ce vor sintetiza
cercetările acestor discipline în domeniul creaţiei, căutând cele mai bune metode
de inovare. În domeniul metodologiei ştiinţei e nevoie de analizat procedeele,
regulile de inovare, ce se dezvoltă în euristică ş.a.
Unele din aceste cercetări de acum sunt realizate.
Analizând cercetările epistemologice ale lui K..Popper, Th.Kuhn, S.Toulmin,
menţionăm că astăzi se conturează o înţelegere a activităţii ştiinţifice a
mecanismelor inovării, ale descoperirii, fără a se nega cele ale verificării. Vom
menţiona, la fel contribuţia adusă de J.Hintikka în ce priveşte fundamentarea
teoretică a funcţiilor novatoare ale demersului logic şi matematic. El a examinat
deosebirea dintre abordarea psihologică şi cea logică a problemei inovării,
aprofundând dimensiunea logică a procesului creaţiei în genere. S-au realizat
cercetări în ce priveşte abordarea multilaterală şi dinamică a problemei
creativităţii. Astfel, J.Piaget a arătat interpătrunderea aspectelor logice şi
psihologice ale cunoaşterii ştiinţifice în producerea noului. De un real folos în
înţelegerea mecanismelor dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice s-au dovedit a fi şi
tezele generale ale schematizării şi ale deschiderii la experienţă, formulate de
dialecticianul F.Gonseth. Omul, cum în cunoaşterea comună, aşa şi în cea
ştiinţifică, menţionează F.Gonseth, schematizează, construieşte scheme, ce au un
caracter reprezentativ, aproximând existenţa din ce în ce mai bine studiată diferitor
orizonturi de realitate. F.Gonseth a propus o schemă metodologică de cercetare cu
patru principii directoare şi cu patru faze, realizând o înţelegere superioară a
mecanismelor creaţiei ştiinţifice, cum prin sublinierea creaţiei noului în formularea
problemelor şi a ipotezelor, aşa şi prin complexitatea viziunii sale integraliste, ce
conferă dialecticii consecvenţă novatoare. În continuare J.Piaget a regândit
corelaţia dintre abordarea proprie şi cea gonsethiană, a văzut posibilitatea unei
apropieri dintre schemele reprezentative gonsethiene şi schemele operaţionale
proprii în lumina relaţiei dintre fazele asimilării şi ale acomodării (restructurării).
Rolul intuiţiei în formarea ipotezelor a fost analizat de F.Gonseth, Bunge ş.a.

281
Aceste cercetări evidenţiază mecanismele cercetării ştiinţifice, urmărind la fel
şi funcţiile cunoaşterii ştiinţifice. Studiind funcţiile cunoaşterii ştiinţifice vom
analiza mai întâi funcţiile de descriere şi explicare şi legătura lor cu previziunea.
Fondatorul pozitivismului, A.Comte, consideră, că a cunoaşte înseamnă a
prevedea, că destinaţia principală a legilor pozitive este previziunea raţională.
Continuatorul lui A.Comte E.Mach însă consideră că unica funcţie a ştiinţei
este descrierea. Fixarea rezultatelor experienţei cu ajutorul limbii, a sistemelor de
semne primite în ştiinţă, erau enunţate de E.Mach ca ideal al cunoaşterii ştiinţifice.
Descrierea este privită ca construire a faptelor în gândire. Explicarea şi
previziunea, după E.Mach ,se reduc la descriere. Şi această reducere are anumite
cauze, inclusiv şi obiective: în secolele XVII - XIX datorită triumfului ştiinţei
mecanice lămurirea mecanică era analizată ca unicul mod cu adevărat ştiinţific de
explicaţie. Dar în secolul XX chiar fizicienii au renunţat de la programul de a
reduce toate fenomenele fizice la cele mecanice. Cu apariţia ştiinţei neclasice pe
nou se pune problema cu privire la corelaţia dintre fapt ştiinţific şi lege, empiric şi
teoretic, esenţa explicării şi previziunii, structura lor, rolul şi locul lor în procesul
cunoaşterii. Explicarea este privită ca aducere a obiectului singular sub lege
generală (noţiune, teorie) în rezultatul căreia dispare individualitatea irepetabilă a
obiectului. Explicaţia este analizată ca fiind cauzală şi structurală. Explicarea
cauzală, menţionează K.Popper, constă în a deduce teza ce descrie evenimentul,
folosind în calitate de teze ale deducţiei unul sau mai multe legi universale, de rând
cu anumite teze singulare - condiţii iniţiale. El vorbeşte despre explanans
(totalitatea tezelor care lămureşte obiectul) şi explanandum (teza care descrie
obiectul explicat), expunând un model deductiv de explicare a teoriilor. În realitate
procesul de lămurire este cu mult mai complicat ca modelul deductiv, expus de
K.Popper.
De rând cu explicaţiile cauzale (adică aşa lămuriri în care teza cu privire la
condiţiile iniţiale descrie cauza obiectului explicat, iar legile explicative sunt
cauzale) există şi explicaţii structurale, când cercetătorul apelează la structura
internă a obiectului analizat (de exemplu, explicaţiile din anatomie, chimie,

282
lingvistică structurală ş.a.). Şi nu e îndreptăţită procedura de a reduce toate felurile
de explicare ştiinţifică numai la cele cauzale. O aşa reducere aminteşte situaţia cu
copilul care la întrebarea "de ce se trag clopotele de Paşti?" răspunde- "de funii".
De rând cu explicaţia ca funcţie, în fond, a ştiinţelor naturii, deosebim şi
înţelegerea ca funcţie, în fond, a ştiinţelor sociale, sensul căreia este în tendinţa de
a cunoaşte obiectul în individualitatea lui. Şi dacă sensul principal al explicării este
în a pune obiectul explicat sub o anumită lege, apoi destinaţia înţelegerii este de a
scoate înstrăinarea obiectelor, evenimentelor, fenomenelor înţelese, de a crea la om
senzaţia naturalităţii lor.
Vorbind despre deosebirea dintre înţelegere şi explicaţie, A.A.Ivin scrie:
"deosebirea dintre înţelegere şi explicaţie nu este în structura, dar în caracterul
afirmaţiei generale primite. În cazul lămuririi afirmaţia generală este descriere a
unei legături universale, ce ne vorbeşte despre faptul ce are loc. În cazul înţelegerii
această afirmaţie prezintă apreciere ce ne vorbeşte despre faptul ce trebuie să aibă
loc". Dialectica explicării şi a înţelegerii prezintă astfel o reflectare a dialecticii
esenţei şi necesarului, adevărului şi valorii, în caz final, un moment al dialecticii
contemplării şi acţiunii, teoriei şi practicii.
Nu este corect de analizat explicaţia ca un anumit rezultat al înţelegerii atinse.
Explicaţia nu termină procesul înţelegerii, dar prezintă numai o etapă, procedură
logico-gnoseologică de a pune sub lege expresiile sensul cărora nu este cunoscut.
Când sensul expresiilor încă nu e descoperit procedura înţelegerii nu se termină cu
explicarea, dar include în ea şi procedurile interpretării şi îndreptăţirii. Procedura
înţelegerii afară de explicare, ca procedură logico-gnoseologică de a pune sub lege
expresiile, sensul cărora este cunoscut, include la fel şi procedurile "de generare a
sensului", ce se realizează în mersul procedurilor interpretării şi îndreptăţirii, când
sensul acestor expresii încă nu e descoperit. Expresiile, sensul logico-gnoseologic a
cărora încă nu e descoperit, trebuie traduse în aşa numită limbă cotidiană, sau în
limba unei teorii ,ce se realizează în procesul interpretării. Înţelegerea este
atribuirea de sens acelei expresii pe care noi o înţelegem. Interpretarea poate fi
înţeleasă în sens larg ca stabilire a sistemului (sistemelor) de obiecte, ce constituie

283
domeniul obiectual a semnificaţiilor termenilor expresiilor, teoriilor, ca mişcare de
la formă la obiecte. Deosebim: interpretarea naturală a expresiilor ştiinţifice, sau
reprezentarea intuitivă a acelor obiecte idealizate totalitatea cărora prezintă
sistemul acestor expresii; interpretarea strictă a lor, adică căutarea obiectelor pe
care ea poate fi realizată, expresiile ştiinţifice cercetate, sau la care ele pot fi reduse
pe calea metodei modelelor; cât şi interpretarea semantică - ca o formă deosebită
de reflectare a unui sistem formal interpretativ, sau a teoriei, ce necesită o
interpretare în continuare pe baza unei oarecare teorii concrete, sau a unui sistem,
ce constă în determinarea semnificaţiilor termenilor de bază a sistemului cercetat,
sau a teoriilor pe domeniul obiectual al acestei teorii.
Cuvintele în texte nu includ în sine sens. Ele capătă sens logico-gnoseologic
numai în anumite interpretări. Astfel, interpretarea prezintă împlerea cu sens
logico-gnoseologic a axpresuiei ce fără această procedură sens nu are,
transformarea unui anumit obiect (lingvistic, natural) în unul conştientizat, ce
dispune de un anumit sens. Problema interpretării este la fel şi problema atingerii
sensului logico-gnoseologic a oricăror manifestări a activităţii vitale şi a culturii
omeneşti. Astfel, locul aflării sensului este nu textul ca atare (el este numai baza
materială a sistemului), dar activitatea umană ce interpretează productele culturii
umane. Astfel, interpretarea de rând cu explicarea prezintă procedură necesară a
înţelegerii, baza ei.
Dar sensul, generat de actele înţelegerii, este nu numai raţional, orientat la
adevăr, dar şi apreciativ, ce include în el şi alte momente, momente valorice
(estetice, etice). Înţelegerea este rezultat nu numai al intelectului, dar şi a întregului
spirit uman. Ea se poate realiza nu numai pe baza procedurilor logico-gnoseologice
de explicare şi interpretare, dar şi pe baza procedurilor de justificare, aducere sub
valoare, ce ia în consideraţie "factorul uman" în dezvoltarea cunoştinţelor
existente, cât şi caracteristicile personale ale cercetătorului care realizează
căutarea, apreciază unele sau alte teze ale ştiinţei, sau practicii sociale, realizează
subiectivizarea cunoştinţelor obiectivizate. Şi dacă interpretarea ca procedură
logico-gnoseologică evidenţiază sensul logico-gnoseologic a expresiilor cercetate,

284
apoi procedura justificării, aprecierii evidenţiază sensul lor uman. Şi dacă
explicarea este punere sub adevăr, apoi justificarea este punere sub valoare. A
explica înseamnă a deduce din adevărurile generale existente, iar a îndreptăţi (şi în
rezultat a înţelege) - înseamnă a deduce din valorile general-existente. Înţelegerea
gândurilor, retrăirilor, acţiunilor presupune îndreptăţirea lor, adică punerea sub
valori generale (norme, idealuri, standarde etc.). Inţelegerea proceselor naturale
este la fel şi aprecierea a acelor momente, ce trebuie să aibă loc în natură din punct
de vedere a experienţei trecute a cunoaşterii, a reprezentărilor cu privire la mersul
natural al lucrurilor. Procedura justificării, ce constă în deducerea din valorile
generale primite, necesită la fel examinarea expresiilor analizate în raport valoric,
în care ca iniţială e considerată afirmaţia ce funcţionează ca apreciere, standard,
plan.
Analizând valorile ca obiecte ale anumitor interese, dorinţe, tendinţe etc., ca
realii, importante pentru om sau pentru grupe de oameni, în calitate de valori ce pot
prezenta anumite teorii, modele, standarde, idealuri şi norme, reguli, tradiţii etc. În
perioada dezvoltării "normale" (folosind terminologia lui T.Kuhn) există un anumit
sistem stabilit de valori de care se conduce asociaţia ştiinţifică, unit de o
"paradigmă". Procesul justificării (şi a înţelegerii) are loc liniştit. Înţelegerea se
realizează în limitele unei "paradigme" bine însuşite şi prelucrate, când însăşi
apariţia noţiunilor şi sensurilor iniţiale a construcţiilor ştiinţifice, însuşirea lor în
asociaţia ştiinţifică are loc pe baza anumitor premise şi principii stabile, adânc
înrădăcinate. Nu se evidenţiază sforţări sesizate ale conştiinţei de însuşire a
sensurilor naturale a expresiilor. Dar în cazul crizei revoluţionare în ştiinţă apar
sisteme concurente de valori, care influenţează puternic procesul justificării (şi
înţelegerii) teoriilor. Poate să apară situaţia "neînţelegerii", ce necesită analiza
reflexivă a condiţiilor de înţelegere, ieşirea după limitele premiselor însuşite, de
"generare a sensului", îndreptată în caz final la restabilirea înţelegerii. Apare
dezvoltarea poziţiilor conştiinţei, ce include în mersul ciocnirilor diferitor poziţii
cognitive, moduri de viziune a lumii, a diferitor puncte de vedere, concepţii,
fiecare din care au drept la existenţă.

285
Dezvoltarea poziţiei acelui ce percepe textul ştiinţific în procesul înţelegerii
lui necesită evidenţierea şi precizarea premiselor proprii ascunse, reconstruirea şi
însuşirea de către cel ce percepe cu conştiinţa a premiselor pe care se
bazeaz[ poziţia percepută.
Problema înţelegerii apare şi la ciocnirea diferitor tipuri de conştiinţă
ştiinţifică, de exemplu, a cercetătorului şi a autorului textului scris în altă epocă
istorică în rezultatul reflexiei filosofico-metodologice, legată de istoria ştiinţei.
Înţelegerea cu aceasta presupune "întâlnirea" subiectelor, interacţiunea poziţiilor
reale a conştiinţei lor. Doar se cunoaşte că înţelegerea este totdeauna înţelegere de
cineva a ceva exprimat în text în spatele căruia stă cineva, ce este creatorul lui.
Dacă la lămurirea şi interpretarea expresiilor noi vorbim nu de o încărcătură
teoretică, dar la justificare - de o încărcătură valorică a expresiilor (principiilor,
legilor, teoriilor, tabloului ştiinţific al lumii etc.). Astfel, a înţelege înseamnă nu
numai de a avea reprezentare despre ceea ce este, dar şi reprezentare despre aceea
ce trebuie să fie. Pe baza valorilor ,se formează sensul omenesc a obiectelor
înţelese. Pentru realizarea înţelegerii sunt necesare toate trei proceduri. Înţelegerea
este totalul, rezultatul activităţii corespunzătoare. Operaţia ce duce la ea o putem
numi "justificare".
Putem vorbi şi de o preînţelegere, creată de întreaga experienţă vitală
anterioară, ce întruchipează înţelegerea preventivă psihologo-intuitivă ce ne dă
anumite baze pentru înţelegere, care pot fi evidente în mod intuitiv şi nemijlocit.
Interpretarea textului ştiinţific ca un moment al înţelegerii totdeauna este îndreptată
de preînţelegere, dată de tradiţia conceptuală şi culturală a însăşi cercetătorului,
care, de regulă, nu se conştientizează de el. Înţelegerea adecvată a textului
presupune exprimarea explicită a premiselor neclare, ce reiese din înţelegerea
proprie a cercetătorului, adică reconstruirea sensului iniţial al textului.
Studierea mecanismului de creştere a cunoştinţelor ştiinţifice presupune
evidenţa cum a stimulelor logice, aşa şi a celor psihologice a activităţii ştiinţifice.
Sarcina epistemologiei constă în studierea mecanismului creşterii cunoştinţelor
ştiinţifice, fundamentării lor, care se analizează în legături reciproce. În calitate de

286
sistem " de generare a sensului" se prezintă matricea bazelor intuitive, ce precede
procesului înţelegerii, asigurând procesul preînţelegerii. Vorbim la fel de atingerea
intuitivă a sensului cuvântării, sau comportării oamenilor, despre existenţa
interpretării intuitive gramatice, psihologice, ştiinţifice şi semantice a expresiilor
ştiinţifice. Înţelegerea textului ştiinţific, astfel, este directată de preînţelegerea, dată
de tradiţia conceptuală şi culturală actuală. Pentru înţelegerea adecvată a textului
ştiinţific e necesară exprimarea explicită a acestor premise neevidente, despărţirea
preânţelegerii de înţelegerea ca atare, adică reconstruirea sensului iniţial al textului.
Menţionăm la fel, că procesul înţelegerii cunoştinţelor ştiinţifice urmează
după punerea problemei, fiindcă activitatea cognitivă merge de la necunoaştere
prin conştientizarea acestei necunoaşteri (ce se oformează sub formă de problemă)
la acumularea cunoştinţelor pozitive şi de la ea la evidenţierea structurii organizării
acestor cunoştinţe, aprecierea lor, conştientizarea mijloacelor de folosire etc., adică
putem vorbi de caracterul problematic al înţelegerii.
Dar, descriind, explicând şi înţelegând, noi putem prevedea. Anume forţa de
prevedere potenţială şi-i dă explicării ştiinţifice importanţa sa, dar numai în acea
măsură în care noi suntem capabili de a explica şi înţelege forţele empirice noi
putem atinge scopul suprem al cercetării ştiinţifice. Şi nu pur şi simplu de
protocolat fenomenele experienţei noastre, dar de le înţeles pe calea fundamentării
pe ele a generalizărilor teoretice, care ne permit de a prevedea noile evenimente şi
într-un anumit mod de a controla schimbările în mediul nostru.
Pe baza cunoaşterii legilor funcţionării şi dezvoltării obiectelor cercetate
ştiinţa realizează previziunea viitorului cu scopul însuşirii practice în continuare a
realităţii. Previziunea viitorului e legată de căpătarea şi folosirea informaţiei despre
viitor, este concretizată în noţiunile de "previziune", "plan", "program", "proiect"
etc. Ea e legată de căpătarea informaţiei cu privire la aceea ce trebuie să aibă loc,
dar încă nu s-a descoperit, încă nu s-a cunoscut. Precizia şi autenticitatea
previziunii se determină, în primul rând, de faptul cât de adânc şi multilateral sunt
studiate stările precedente şi actuale a obiectului de cercetare, de legităţile
schimbării lui. Dezvoltarea viitorului din prezent se caracterizează şi prin faptul, că

287
unele elemente din starea prezentă, care fiind singulare, secundare, dar care
corespund tendinţei generale de dezvoltare, devin generale, determină "forţa"
sistemului dat în viitor. Când se realizează previziunea fenomenelor ce încă n-au
loc în realitate pe baza legilor şi teoriilor deja cunoscute, are loc extrapolarea pe
viitor a proceselor din prezent şi trecut. Cu aceasta se iau în consideraţie limitele
admisibile în care se pot proiecta în viitor legităţile evidenţiate în prezent, cât şi
posibilitatea schimbării acestor limite şi tendinţe date etc. Pe măsura dezvoltării
practicii şi a procesului de cunoaştere previziunea devine tot mai precisă şi
autentică.
Vorbind de bazele previziunii, menţionăm că structura procesului previziunii
diferă de structura procesului explicării. Că dacă la explicare noi am mers de la
concluzia dată la început la căutarea acestor premise din care concluzia poate fi
dedusă, apoi în previziune nouă de la bun început ne sunt date premisele (bazele
previziunii) şi trebuie pe cale logică obişnuită să primim din ele concluzia
(prognoza). Dacă în explicare direcţia procesului de cercetare este opusă direcţiei
concluziei logice, apoi în previziune ele coincid. În procesul real de cercetare
previziunea, la fel ca şi explicarea, nu prezintă proceduri pur deductive. La fel ca şi
în situaţia cu explicarea nu e obligatoriu ca bazele previziunii să fie cauzale, în care
teza cu privire la condiţiile iniţiale să fixeze cauza obiectului prezis. Dar legea este
cauzală. La baza previziunii putem formula legi ştiinţifice diferite. Menţionăm la
fel, că previziunea nu prezintă avânt din prezent în viitor, dar ieşirea după limitele
hotarului lumii observabile, a lumii studiate. Explicarea şi înţelegerea creează
"terenul de start" pentru previziune. Dar poate avea loc şi viceversa - că
previziunea să condiţioneze într-o anumită măsură explicaţia. La baza previziunii
sunt puse anumite procese raţionale. Şi apare necesitatea de a studia problema
raţionalităţii cunoaşterii ca atare.

§ 3. PROBLEMA RAŢIONALITĂŢII CUNOAŞTERII

288
Multe interpretări contemporane a raţionalităţii îşi iau începutul în filosofia
antică,unde ca bază a raţionalităţii se consideră identitatea găndirii şi a existenţei.
Pamenide de exemplu considera că “găndirea şi aceea despre ce se găndeşte este
una şi aceeaşi”.Identitatea gîndirii şi a existenţei însemna şi capacitatea gîndirii de
a ieşi după limitele lumii senyoriale , de a opera cu idei. Socrateconsideră că viaţa
poate fi orientată de forţele spiritului, de forţele conştiinţei şi autoconştiinţei.
Platon, în continuare, a elaborat învăţătura despre idei, ca lume atinsă cu ajutorul
minţii, în care domneşte raţionalitatea cunoştinţelor pure. Lumea suprasensibilă a
ideilor, după el, este unica lume cu adevărat valorică, pe care o contrapune lumii
percepute în mod senzorial.Aristotel susţine că orice definiţie şi orice ştiinţă are de
afacere cu generalul.
În epoca medievală atingerea lumii divine suprasenzoriale devine privilegiu
de acum nu pentru raţiune, dar pentru credinţă. În epoca medievală, ca şi în epoca
antică, domina teza, conform căreia destoinic de a fi cunoscută şi atinsă în mod
raţional este numai lumea suprasenzorială.
În epoca modernă, în concepţiile F.Bacon, de exemplu, se afirmă unitatea
raţiunii şi a senzaţiei în actul integru al cunoaşterii. Dar el cheamă de cunoscut mai
întâi lumea senzorială în manifestarea ei fizică, materială. Contrar raţionalismului
medieval, ce avea colorit mistic, raţionalismul baconian se prezintă ca empirist,
lărgit de recunoaşterea experienţei senzoriale.Raţionalitatea ştiinţifică pretindea la
cunoaşterea realităţii “cum este ea ca atare” fărî amestecul subiectivităşii umane. În
rezultatult primei revoluţii ştiinţifice s-a format un tip deosebit de raţionalitate,
numit ştiinţificŞtiinţa a schimbat conţinutul noţiunilor de raţiune, raţionalitiate,
formulate în antichitate.Tabloul mecanicist al lumii a infleenţat asupra strategiilor
de cercetare ştiinţifică. Se formează idealurile li normele raţionalităţii ştiinţifice.
Apărut ca contrapunere concepţiei teologice, religioase, cu primatul ei a credinţei
faţă de raţiune, raţionalismul secolului XVII se baza pe succesele reale ale
ştiinţelor matematice şi naturale. Apariţia raţionalismului din această perioadă, ca
direcţie filosofică formată, în mare măsură era condiţionată şi de criza logicii
scholastice, care nu putea lămuri cum din experienţa singulară şi particulară pot fi

289
deduse adevărurile, după importanţă - strict atotgenerale, iar după modalitate -
necondiţionat necesare. În calitate de izvor a aşa adevăruri se prezintă raţiunea.
Astfel, raţionalismul în sens epistemologic prezintă o anumită modalitate de
rezolvare a problemei cu privire la originea şi posibilitatea cunoştinţelor
necondiţionat veridice în condiţiile când succesele ştiinţelor naturale teoretice şi
ale matematicii au făcut însăşi prezenţa acestor cunoştinţe fapt real.
În această epocă raţionalitatea devine metodă. Lozinca raţionalităţii ca metodă
aparţine lui R.Descartes. Epoca ştiinţelor naturale aparente a devenit epoca
Raţionalismului, epoca lărgirii necritice a metodei noii raţionalităţii asupra
metafizicii.
Concepţiile raţionaliştilor din secolul XVII au avut la bază ideea că în raţiune
există oarecare "formaţiuni iniţiale" (începuturi ale cunoaşterii), care de la sine
fiind veridice, nu au nevoie de vre-o oarecare fundamentare şi pot servi puncte de
plecare pentru deducerea şi fundamentarea tuturor celorlalte cunoştinţe. Aceste
începuturi, cum reiese din schema generală a filosofiei raţionaliste din această
perioadă, există până la orice experienţă şi independent de ea. Astfel, R.Descartes
admite existenţa anumitor "începuturi" ale cunoaşterii, teze iniţiale, numite şi "idei
înăscute", care sunt clare şi distincte (axiomele), din care pot fi deduse pe cale
raţională toate celelalte teze (teoremele).
Aşa teze iniţiale (axiome) recunoştea şi B.Spinoza din care deducem tezele
eticii, G.Leibniz vedea "ideile înnăscute" ca rezultat al predispoziţiilor către
gândire într-o oarecare monadă "raţională". Comun pentru filosofările raţionaliste
din această perioadă a fost şi principiul identităţii structurilor, începuturilor
existente şi a cunoştinţei umane ce le cunoaşte, a atributelor substanţei lui Spinoza,
monadelor lui Leibniz ş.a.
Raţionalismul clasic german (I.Kant ş.a.) în comparaţie cu raţionalismul lui
R.Descartes şi G.Leibniz prezintă variantul lui slab. I.Kant reiese din sinteza
senzorialului şi a raţiunii, dar se pronunţă împotriva tezei existente cu privire la
identitatea necesităţii logice cu necesitatea reală, a ordinii gândului şi a ordinii
existenţei. În concepţia lui I.Kant senzorietatea simultan se subiectivizează (spaţiul

290
şi timpul se cercetează ca forme a contemplării senzoriale), şi se logizează
(senzaţia ca un material brut se scoate după limitele schemei kantiene). Raţiunea în
schema kantiană este capacitatea de gândire a esenţei umane ca esenţă finală. De
rând cu raţiunea omenească I.Kant consideră necesar de evidenţiat şi intelectul cu
ideile lui regulative (ideia de Dumnezeu, libertate, nemurire a sufletului ş.a.), ce
orientează raţiunea la absolut, integru şi necondiţionat, permite omului să acţioneze
aşa parcă ar exista intelectul infinit. Raţionalitatea metodei ştiinţifice, despre care
vorbeşte I.Kant împinge înainte procesul raţionalizării muncii umane, vieţii
sociale.
Istoricitatea raţiunii a devenit un ajuns mare la Hegel. Dezvoltarea pe trepte şi
devenirea raţiunii are loc în mişcare. Raţionalismul hegelian este logic, dar nu în
sensul de formal - logic. Actul gnoseologic al cunoaşterii, după Hegel, şi actul
ontologic al creării coincid. La toate treptele dezvoltării subiectul lui este unul -
spiritul ce singur se observă. El se evidenţiază prin activitatea umană şi conştiinţă.
Are loc eliberarea raţiunii de la finalitatea individului şi simultan transformarea
raţiunii în capacitate şi forţă supraomenească: raţiunea la Hegel stă în afara
oamenilor, de asupra lor. Hegel transferă problema intelectului în domeniul logicii
obiective, evidenţiază aşa trăsături ale raţiunii ca orientarea la identitate abstractă,
caracter general etc
A doua revoluţie ştiinţifică s-a realizt pe la sfărşitul sec.XVIII- prima jumătate
a sec.XIX, care a realizat trecerea de la ştiinţa clasică , orientată în fond la
studierea fenomenelor mecanice şi fizice, la ştiinţa organizată în mod
disciplinar,urmată cea de a treea revoluţie ştiinţifică ce cuprinde perioda de la sf.
sec. XIX- pănă la jumătatea sec. XX.Cu aceasta apar ştiinţele naturale neclasice şi
tipul lor de raţionalitate corerspunzător.
A patra revoluţie ştiinţifică s-a realzat în ultima treime a sec. XX. Apare
ştiinţa transmodernă, obiectele de studiere a căreea sunt sistemele în dezvoltare,
apare şi un nou tip de raţionalitate.
În epistemologia contemporană există o multitudine de modele ale structurii
şi dezvoltării teoriilor ştiinţifice, ce au la bază diferite tipuri de raţionalitate. Şi cu

291
trecerea de la perspectiva structural-statică asupra ştiinţei, dominată de cercetările
empirist-logice, la cea dinamică, la o analiză istoric- evoluţionistă, ce se manifestă
atât în operele lui K.Popper, cât şi în lucrările reprezentanţilor "noii filosofii a
ştiinţei": S.Toulmin, Hansen, T.Kuhn, Feyerabend ş.a., realizăndu-se anumite
"reconstrucţii raţionale". Ele-s legate de redefinirea contextuală a standardelor
raţionalităţii ştiinţifice. Cu aceasta se reconsideră şi obiectivele discursului
epistemiologic, aceasta nemaifiind limitat la întemeierea ştiinţei constituite,
singurele "forme de justificare general-admise fiind raţionamentul discursiv şi
apelul la datele experienţei".
Se cere de a fi depăşită "naivitatea" unei metodologii concepute ca o "colecţie
de reguli generale", care dirijează ştiinţa din afară. Vorbim de o imanenţă şi
dependenţă de context a normelor raţionalităţii. Este o iluzie filosofică să se creadă
că prin analize conceptuale abstracte se pot dicta standardele de raţionalitate
contextual-aplicabile pentru a judeca schimbările teoretice. Astfel, filosofia ştiinţei,
înţeleasă ca teoria raţionalităţii şi progresului ştiinţei nu mai poate fi considerată
"liberă de constrângeri empirice", ca atunci când se limitează la examinarea
produselor finite ale ştiinţei, pe baza unor analize şi metode a priori şi a unor
argumente generale.
Prin adoptarea conceptului structuralist dinamic al teoriilor problema
raţionalităţii se redefineşte, raţionalitatea nu se mai bazează pe un concept specific
al argumentării (logic de exemplu), fie el raţionament inductiv, fie metodă
deductivă al falsificării, şi nu se mai reduce la un singur tip. Se impune astfel
părăsirea idealului unei raţionalităţi "umaniste", bazată pe acceptarea unei singure
metode a ştiinţei, şi luarea în consideraţie a unor diferite tipuri de raţionalităţi în
dependenţă de genurile cercetării, de interacţiunile şi momentele cunoaşterii.
Noua reconstrucţie a temei raţionalităţii nu se realizează în cadrul unei
metodologii generale a priori, prin apelare la "clişee de raţionalitate" ("reguli
metodologice"), ci ea reprezintă un adevărat "program de cercetare metateoretic",
tot aşa de complex şi greu ca şi orice teorie ştiinţifică contemporană. Se fac
încercări de a explica, de a oferi un model explicativ al unor aspecte determinate

292
ale cunoaşterii umane, prin care să contribuie la înţelegerea lor mai profundă şi
chiar la corectarea lor. Acest model n-are nevoie de "meditaţii filosofice" abstracte
asupra "naturii ideale" a ştiinţei, dar de studiul procesului ştiinţific cu
instrumentele logicii formale şi cu cele ale istoriei şi sociologiei ştiinţei.
Referitor la raţiune în plan istoric putem evidenţia trei etape mari: 1)etapa
Raţiunii cu literă mare, a raţionalismului global, a dominaţiei raţiunii ca principiu
atotcuprinzător; 2)etapa raţiunii ştiinţifice; 3)etapa raţiunii pozitiv-ştiinţifice. Dacă
pentru R.Descartes erau destule câteva reguli necompuse pentru a activiza în
fiecare om capacitatea de a vedea clar şi desluşit lumea în lumina naturală a
raţiunii, apoi Hegel gândeşte o raţiune veridic atinsă numai în lumina Ştiinţei
Logicii, vorbind de o raţiune ştiinţifică, dialectică. Pozitiviştii însă, vorbesc de o
raţiune pozitiv-ştiinţifică, o raţiune mai locală. Mişcarea de la Raţiunea
atotcuprinzătoare la cea ştiinţifică şi pozitiv-ştiinţifică înseamnă şi o încercare de a
localiza raţionalitatea în unul sau alt fragment al realităţii cognitive şi de a păstra
acest fragment ca sferă a autoexistenţei sigure a raţiunii. Putem evidenţia două
sensuri principale a acestei localizări, sau reducţii a raţiunii: a) specializarea,
profesionalizarea sferei raţionalului; 2) fragmentarizarea, localizarea mai îngustă a
raţiunii. Profesionalizarea şi specializarea sferei raţionalului are un subtext
sociologic: în epoca raţionalismului clasic numai unităţi aveau posibilitatea reală
de a gândi în cabinete şi necătând la acesta dreptul la gândire raţională era
considerat universal, dar regulile - nu chiar complicate. Astăzi se creează o situaţie
contrară: posibilitatea reală de a se ocupa cu ştiinţa au "toţi", în orişice caz, mulţi,
pe când să se ocupe cu ea într-adevăr sunt capabili numai unităţi, pe cât principiile
şi regulile-s foarte complicate. Şi pe cât faţă de raţiune se înaintează cerinţe mai
dure, satisfacţia cărora înaintează lucru încordat al gândirii, pe atât parcă se
micşorează şi sfera acesteea ,ce se supune raţionalizării, corespunzător creşte
"presiunea" stihiei iraţionalului.
Vorbim şi de fragmentatizarea, localizarea mai îngustă a raţiunii, ceea ce
înseamnă că pretenţiile de atotgeneralitate şi integritate, care cândva însoţeau şi

293
însufleţeau construirea schemelor raţionale, astăzi pleacă în sfera iraţionalului,
întărindu-se în ea.
Astfel, căutarea atotgeneralului şi necesarului devine privilegiu al
neraţionalului. El se încredinţează componentelor iraţionale ale culturii. Iraţionalul
în rezultatul aceseia devine de acum un element periferic al spaţiului gândirii
generale, dar devine deseori aproape ca inima ei, în care intens se caută sens
raţional.
Astăzi se amplifică interesul faţă de problema iraţionalului, a aceea ce stă
după limitele aceluia ce poate fi atins cu ajutorul raţiunii şi nu poate fi atins cu
ajutorul mijloacelor raţionale cunoscute. Tot mai mult se înrădăcinează
convingerea acelui fapt, că prezenţa plastelor iraţionale în spiritul omenesc
generează acea adâncime, în care apar noi sensuri, idei, creaţiuni. Interacţiunea
raţionalului şi iraţionalului prezintă una din bazele fundamentale a procesului de
cunoaştere, scopul căreia este afirmarea adevărului.

§ 4. ADEVĂRUL ŞTIINŢIFIC CA SCOP


AL CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE
Ştiinţa ca formă a activităţii spirituale a oamenilor, îndreptată la producerea
cunoştinţelor despre natură, societate, şi cunoaştere are ca scop nemijlocit
atingerea adevărului, descoperirea legilor obiective pe baza generalizărilor faptelor
reale în interlegătura lor, pentru a prevedea tendinţele dezvoltării realităţii şi de
contribuit la schimbarea ei.
E cunoscut şi faptul, că raportul dintre subiectul epistemic şi obiectul
epistemic comportă judecăţi asupra valorii de adevăr a efortului depus. Ne punem
întrebarea: putem oare să ne formăm în reprezentările şi noţiunile noastre despre
lumea reală o imagine justă a realităţii? Filosofii din diferite timpuri au încercat să
dea răspuns la această întrebare.
Astfel, în Grecia Antică sofistul Protagoras menţionează, că "omul este
măsura tuturor lucrurilor, acelora ce sunt că sunt şi a celora ce nu sunt, că nu sunt",
subliniind relativitatea noţiunii de adevăr, subiectivitatea lui. Constatarea sofistică

294
avea consecinţe negative asupra încrederii în adevărul obiectiv, ceea ce era
echivalent cu imposibilitatea ştiinţei.
Realismul platonic, idealismul naiv afirmă că adevărul este o proprietate a
ideilor. Şi în aceasta avea dreptate. Dar greşea când considera ideile drept obiecte
eterne "pe care omul le poate numai descoperi". Această fantezie a ideilor existente
autonom uneori era rodnică: un matematician poate susţine că o teorie care nu a
fost încă formulată, cu atât mai puţin demonstrată, este adevărată, căutând să o
"descopere".
Aristotel, criticând ideile veşnice, formulează definiţia clasică a adevărului,
înţeles ca o corespondenţă a enunţului cu starea reală de lucruri. Aristotel înţelege
adevărul în sensul unui realism naiv - ca o corespondenţă dintre enunţuri şi stările
de lucruri la care se referă. Acest mod de a înţelege natura adevărului a fost preluat
de scholastică medievală (Toma d'Aquino) ce ia dat o formulare ce a devenit
clasică. Dar şi Aristotel admitea că cea mai mare doză de adevăr este constituită în
principiile celor veşnic existente. Aristotel respingea şi argumentele sofistice şi
sceptice, elaborând principiile logice ale contradicţiei şi terţului exclus, conceput
de pe poziţiile realismului simţului comun. El consideră, că "a enunţa că ceea ce nu
este este sau că ceea ce este nu este constituie o propoziţie falsă; dimpotrivă, o
enunţare adevărată este aceea în care spun că este ceea ce este şi că nu este ceea ce
nu este", că "calea adevărului aparţine acelui care socoteşte drept despărţit ceea ce
este în realitate despărţit, şi ca unit, ceea ce este unit precum este în eroare acela
care gândeşte contrar de cum sunt lucrurile în realitate". Aristotel a repus în
drepturile sale valoarea realismului de simţ comun, făcând loc şi unor dificultăţi şi
prejudecăţi, admiţând evidenţa şi experienţa curentă ca criterii supreme ale
adevărului. Pe parcurs antichitatea greacă a propus şi a respins o serie de criterii ale
certitudinii cunoştinţelor noastre: evidenţa senzaţiilor, consensul, evidenţa
raţională, coerenţa logică, asentimentul spiritului.
Filosofia modernă, începând cu Bacon şi Descartes , sub influenţa
dezvoltării ştiinţelor şi a dezvoltării spiritului practic al epocii aduce o reînnoire
problemei adevărului prin preocupările de metodă. Pe prim plan se pune nu

295
contemplarea naturii, dar acţiunea eficientă de dominare asupra ei. Principalul se
consideră nu ce este adevărul, dar pe ce căi îl putem obţine şi care sunt semnele lui
distinctive. Dar în aceste condiţii empirismul şi raţionalismul cu toate eforturile lor
nu vor reuşi datorită consecinţelor lor extreme să formuleze puncte de vedere cu
totul diferite de concluziile antichităţii. Empirismul va sfârşi în relativism şi
scepticism. Dar raţionalismul clasic deşi va enunţa anumite proprietăţi şi criterii ale
adevărului ca: evidenţa, claritatea şi distincţia, va ajunge la dogmatismul formelor
şi al normelor înăscute ale raţiunii.
În continuare I.Kant va încerca să depăşească această viziune prin
descoperirea activităţii sintetice creatoare a subiectului epistemic. Dar această
activitate se desfăşoară în limitele unor forme a priori constituitive. Adevărul ţine
de aplicarea formelor a priori la datele experienţei, de rolul lor în constituirea lumii
ca fenomen. I.Kant a înţeles şi a elaborat din punct de vedere epistemologic faptul
că cunoaşterea angajează un subiect structurat, că lumea aşa cum se constituie ea
prin cunoaştere nu este independentă de aparatul subiectivităţii, ci dimpotrivă,
poartă urmele activităţii sale creatoare. Prin aceasta se deosebeşte adevărul în
aprecierea kantiană de adevărul sub forma acordului a două universumuri reciproc
exterioare şi paralele: gândirea subiectivă şi lumea în sine. I.Kant a elaborat
viziunea, unde formele a priori sunt nu numai necesităţi subiective ale minţii
omeneşti, dar şi necesităţi obiective ale naturii pe care o cunoaştem.
Hegel a instaurat viziunea adevărului absolut, considerând că absolutul este
adevărat şi se prezintă ca o reunire a începutului cu sfârşitul. În viziunea hegeliană
adevărul se prezintă ca un imperativ de sine stătător al concordanţei cu sine a
conţinutului în care gândul este totodată şi lucrul în sine însuşi, în care necesitatea
părţilor se rezolvă în libertatea întregului. Logica hegeliană ne prezintă un sistem al
conceptelor în formă pură a gândirii, parcurgând un drum pur, care nu
încorporează în dialectica sa nimic din afară.
Epistemologia contemporană a arătat imposibilitatea gândirii "pure" de a
putea decide singurele sale mijloace din propriul său fond, asupra valorii sale de
cunoaştere, deosebind teorii non-epistemice (sau realiste) şi teorii epistemice (sau

296
antirealiste) ale adevărului, teorii ce în diferite moduri încearcă să lămurească
calitatea de a fi adevărat prin formularea în termeni conceptuali a ceea ce este
considerat în mod întemeiat ca adevăr. Dar ideea recurgerii la acţiune nu
furnizează în mod automat mijloacele adecvate ale fundării şi legitimării
cunoaşterii. Ea nu se aplică uniform şi invariabil, dar în dependenţă de nivelul la
care ne situăm, de scara la care operăm, în funcţie de specificitatea disciplinei, a
orizontului ei, a mijloacelor ei de exprimare. Cercetările epistemologice au ca scop
elaborarea procedeelor specifice de testare (respingere), confruntare sau verificare
a enunţurilor ştiinţifice. Se iau în consideraţie trăsăturile logice, epistemologice a
diferitor tipuri de teorii (naturale, sociale etc.). Verificând într-un fel adevărul unei
teoreme de matematică, putem stabili gradul de testabilitate sau condiţiile de
respingere ale unei legi fizice, sau a unei interpretări pe care ne o dă cercetătorul
unui eveniment social.
În prezent conceptul de adevăr este "explicat" şi în logica ştiinţei, în cadrul
unor sisteme de analiză a cunoaşterii special dezvoltate, în sistemele semantice,
limbajele cu o structură specifică ş.a.. În cercetările logice conceptul de adevăr se
edifică progresiv prin "construirea " lui în cadrul unei serii de sisteme semantice.
Rezultatele principale în această direcţie le datorăm lui a A.Tarski, R.Curnap ş.a.
Logica este înţeleasă ca instrument de studiu al condiţiilor obţinerii şi justificării
propoziţiilor adevărate, care direct se implică în studiul adevărului. Logica
caracterizează complet un tip al adevărului, adevărul formal, şi determină în acelaşi
timp condiţiile adevărului factual. Adevărul formal este un concept al logicii
ştiinţei. În cercetările logice conceptul de adevăr se edifică progresiv prin
"construirea" lui în cadrul unei serii de sisteme semantice, obţinându-se astfel un
concept riguros, răspunzând exigenţelor de efectivitate şi constructivitate, proprii
acestei maniere de analiză a cunoaşterii.
De rând cu modalitatea logică de abordare a adevărului există şi o altă
modalitate - metodologică. Perspectiva metodologică vizează adevărul ca valoare
ce reglează raportul teoriilor (ipotezelor etc.) cu experienţa, pretinzând la
constituirea proceselor de confruntare (confirmare, verificare, testare) şi selectare a

297
ipotezelor ştiinţifice prin apel la experienţă. El apare în studiul aplicării teoriilor, al
testării lor, cât şi al "funcţiilor empirice" ale teoriilor (predicţia, explicaţia faptelor,
sistematizarea evidenţei empirice etc.). În această direcţie problema principală o
reprezintă determinarea locului adevărului în sistemul valorilor ştiinţei, care
regulează adecvarea empirică a ei. Adevărul prezintă doar un moment al acestei
"valori ştiinţifice", definite din punct de vedere a funcţiilor teoretice şi empirice ale
ştiinţei, singur căuia i se poate atribui o normalitate completă.
Dar, există şi o modalitate epistemologică de abordare a adevărului. În cadrul
acestei abordări se formulează probleme filosofice mai generale cu privire la natura
şi rolul adevărului în ştiinţă şi cunoaştere în general. Printre întrebările
epistemologice cele mai importante deosebim următoarele: ce gen de obiecte sunt
"purtătorii" adevărului, ce gen de obiect este adevărul însuşi, ce tipuri de adevăruri
există şi care sunt relaţiile lor reciproce, ce raport există între adevăr, semnificaţie,
verificare etc., ce rol joacă conceptul de adevăr în judecarea structurii şi adecvării
cunoaşterii ştiinţifice; este oare adevărul singura valoare a cunoaşterii, şi dacă nu,
în ce raport se află el cu celelalte? Analizând abordările logice, menţionăm că
semnul caracteristic al cercetărilor logice asupra adevărului îl constituie
relativitatea acestui concept în raport cu anumite sisteme de analiză logico-
conceptuală. În logica ştiinţei "adevărul" este "reconstruit raţional", local, în cadrul
unor sisteme de analiză a cunoaşterii special- elaborate, sisteme semantice, sau
limbaje formalizate. Relativitatea, caracteristică noţiunii de adevăr, formulată în
cadrul logicii ştiinţei, se opune generalităţii conceptului epistemologic de adevăr.
Conceptul epistemologic, deschis şi plurivoc, nu coincide cu reprezentările logice
particulare, construit în raport cu anumite sisteme deductive. Astfel, o structură
teoretică riguros organizată se realizează pe seama pierderii în universalitate,sau
complexitate. Complementaritatea dintre abordarea logică şi cea epistemologică în
problema adevărului se regăseşte, la un alt nivel, în relaţii dintre epistemologia
reconstrucţionist-logică şi cea istorică, şi ea are urmări mari pentru aprecierea
structurii, dinamicii şi progresului cunoaşterii ştiinţifice. Momentele de
convergenţă, sau sinteză, cerute în primul rând de noile formalisme şi metode de

298
reconstrucţie a ştiinţei, capătă în acest mod o valoare generală, ele promovând
reelaborarea unui sistem categorial unitar, necesar abordării multiple,
interdisciplinare a ştiinţei ca fenomen de cunoaştere.
Analizând problema "purtătorului" adevărului,putem vorbi de adevărul frazei,
enunţului, propoziţiei sau judecăţii. Considerând adevărul o proprietate a
propoziţiilor, ultimele sunt considerate ca "obiecte veşnice" pe care omul le poate
doar "descoperi". Adevărul poate fi considerat ca fiind reprezentat de obiectul
(ideal) denotat de frazele adevărate, ceea ce duce la identificarea valorilor de
adevăr cu referentul frazei. Adevărul şi falsul pot fi considerate şi ca proprietăţi ale
frazelor în relaţia cu denotatul lor. Valoare de adevăr li se atribuie la fel şi unor
propoziţii ce reprezintă anumite constructe, exprimate de obiecte lingvistice de o
anumită categorie.
Deosebim următoarele teorii sau concepte epistemologice asupra naturii sau
structurii adevărului: teoria corespondenţei, teoria coerenţei, teoria pragmatică, cât
şi concepţia instrumentalistă.
Conform teoriei corespondenţei adevărul demonstrează acordul cunoştinţelor
cu realitatea sau faptele la care acestea se referă. Un enunţ se consideră adevărat
dacă el corespunde faptelor pe care le reprezintă. Această interpretare a adevărului
o găsim în epistemologiile realiste tradiţionale, chiar la Platon întâlnim formulări
care anticipează teoria adevărului prin corespondenţă. Cu trecerea de la realismul
naiv la cel operaţional se modifică şi ideea adevărului - corespondenţă. Adevărul
nu mai este înţeles ca o adecvare a două realităţi eterogene, constituite anterior şi
independente una de alta, dar ca un acord între orizonturile cunoaşterii şi cele ale
realităţii, ce se instituie pe baza activităţilor structuraliste şi constructive ale
subiectului epistemic (realismul critic, raţionalismul dialectic, filosofia materialist-
dialectică ş.a.). Filosofia materialist-dialectică a înţeles adevărul ca corespondenţă,
acord al cunoaşterii cu obiectul ei, văzând acest acord prin prisma procesualităţii
complexe a cunoaşterii şi acţiunii umane, ca o tendinţă niciodată definit încheiată,
de transpunere a realului în orizontul de construcţie propriu cunoaşterii noastre.
Ideea gnoseologică a acordului cunoaşterii cu obiectul nu ne dă un concept al

299
adevărului capabil de a fi aplicat la aprecierea unor rezultate concrete ale
cunoaşterii de diferite tipuri. Viziunea global-filosofică asupra adevărului ne
asigură doar o idee prealabilă ce poate conduce cercetarea şi elabora anumite
concepte particulare şi a unor criterii specifice, adecvate particularităţilor
epistemologice ale diferitor sectoare ale cunoaşterii.
Se cunosc teorii ale adevărului ce au ca presupoziţie generală înţelegerea
adevărului ca o corespondenţă sau adecvate dintre limbaj şi realitate. Putem vorbi
şi de un concept de adevăr factual. În acest caz ideea corespondenţei va descrie o
relaţie între un sistem de enunţuri şi referenţii lor, adecvarea la nivelul sistemului
teoretic integral a teoriei cu realitatea (abordarea metodologică a adevărului).
Această adecvare se întemeiază prin luarea în consideraţie a tuturor demersurilor
prin care teoria se pregăteşte pentru a întâlni experienţa, iar experienţa este ridicată
la rangul teoriei. Conceptul adevărului-corespondenţă poate integra ca un
"moment" al său conceptul de adevăr specific ştiinţelor formale, adevărul -
coerenţă.
Conform concepţiei coerenţei, adevărul demonstrează concordanţa reciprocă a
ideilor, coerenţa formală a cunoaşterii (filosofia raţionalistă clasică a unor
neohegelieni, empirişti logici ş.a.). Prin "grad de adevăr" în acest caz se înţelege
"gradul de sistemicitate pe care acesta l-a atins", coerenţa fiind considerată
singurul criteriu al adevărului.
Sunt şi încercări de reconstrucţie logică a ideii adevărului - "coerenţă",
determinată fie în termenii relaţiei dintre ipoteză şi evidenţă empirică, fie ca
derivabilitate formală, fie ca demonstrabilitate. Adevărul desemnează aici o relaţie
între formule neînterpretate şi modele (structuri conceptuale) bine definite.
Importanţa teoriei coerenţei a adevărului este a în indica rolul relaţiei unei
propoziţii cu alţi constituenţi ai unui sistem teoretic în determinarea valorii ei de
adevăr, cât şi în a indica "momentul logic al confirmării" (testării) ipotezelor. Dar,
prin absolutizarea epistemiologică a momentului coerenţei se ajunge însă la
formalism, la justificarea cunoaşterii în ansamblul ei nu prin confruntarea

300
cunoaşterii cu obiectul, ci exclusiv cu anumite momente interne ale ei - axiome,
principii, evidenţe, structuri formale a priori etc.
O altă modalitate de concepere a valorii cunoaşterii este cea pragmatică, unde
"adevărul" este asimilat "utilităţii" şi "eficacităţii" în dominarea lumii (C.S.Peirce,
W.James ş.a.). Adevărul desemnează în această concepţie nu o corespondenţă
statică, dar valoarea instrumentală a ideilor. Posedarea unor idei adevărate
înseamnă oriunde posedarea unor instrumente de acţiune valoroasă. În acest proces
activ se verifică ideile. Realitatea e privită ca "realitate experimentală".
Abordarea instrumentalistă a adevărului (S.Toulmin, ca reprezentant al
epistemologiei instrumentaliste) e în faptul că semnificaţia conceptelor se
determină prin întrebuinţarea lor în cadrul diferitelor proceduri şi tehnici de
explicaţie. S.Toulmin scrie: "este timpul să întoarcem analiza filosofică a ştiinţei
de la probleme vizând adevărul propoziţiilor teoretice la probleme vizând
adecvarea concepţiilor teoretice".
Putem vorbi şi de o concepţie sintetică asupra adevărului, ce înţelege
adevărul ca o structură complexă, care integrează pe baza ideii de corespondenţă şi
celelalte momente şi dimensiuni ale adevărului. Teoriile expuse mai sus asupra
semnificaţiei adevărului (corespondenţei, coerenţei, cea pragmatică) se manifestă
ca absolutizări ale unor aspecte constituitive ale ideii de adevăr (coerenţa sau
corespondenţa), ori reacţii critice la adresa unor interpretări statice esenţialiste şi
contemplativiste ale cunoaşterii (pragmatismul, instrumentalismul). Teoria
sintetică a adevărului propune o viziune unificată asupra semnificaţiei şi structurii
adevărului, în care se integrează solidar cu postulatul materialismului în
gnoseologie, acela a obiectivităţii cunoaşterii - toate celelalte "momente" ale
adevărului, făcând posibilă înţelegerea procesualităţii şi relativităţii adevărului.
Tipurile de adevăr pot fi definite după mai multe criterii. După modalităţile de
bază ale cunoaşterii putem deosebi concepte ale adevărului: ştiinţific, filosofic,
cunoaşterii comune, artistic etc. În limitele adevărului ştiinţific deosebim adevărul:
formal şi factual. După ramurile ştiinţei deosebim adevărul: logic, matematic etc.
În cadrul adevărului logic deosebim adevăruri: analitice şi sintetice. Adevărul

301
formal, caracteristic teoriilor ce nu au o referinţă reală (logica, matematica) poate fi
abstract şi concret. Adevărul factual, având aspecte epistemologice, metodologice
şi semantice, se deosebeşte de cel formal prin faptul: că dacă în conceptul formal
avem o relaţie de satisfacere între o expresie lingvistică şi un construct matematic,
apoi pentru conceptul de adevăr factual avem o relaţie construct - lume exterioară.
O formulă abstractă este validă în unul sau mai multe modele; pe când un enunţ
factual este valabil în raport cu lumea, şi nu într-un model. Adevărul factual
reprezintă o relaţie între enunţuri şi referenţii lor, este valabil pentru un domeniu
limitat. Adevărul logic se defineşte ca: un enunţ este logic adevărat dacă el este
adevărat numai în virtutea structurii lui gramaticale. Adevărul matematic este de o
mare complexitate metodologică, definit diferit în cadrul logicismului,
formalismului şi a intuiţionismului, depinde de nivelul istoric de dezvoltare a
matematicii, de gradul de abstracţie şi formalizare, legat cu aplicarea matematicii
în diferite domenii ale ştiinţei, şi în acest sens vorbim de relativitatea adevărului
matematic.
În epistemologia materialist-dialectică ca criteriu al adevărului este
considerată practica. Practica prin natura ei dublă - obiectivă şi subiectivă, oferă
acel teren comun de întâlnire a idealului cu realul pentru a putea fi confruntate.
Prin deschiderea şi relativitatea sa practică funcţionează ca un criteriu efectiv. Prin
verificare practică putem da o determinare valorii de adevăr în limitele unui anumit
orizont de construcţie şi de aplicare a cunoaşterii. În ştiinţele formale principalele
proceduri pentru verificarea adevărului sunt demonstraţia, construcţia unui model,
a unui contraexemplu, "verificarea efectivă". În ştiinţele teoretice ale naturii,
verificarea adevărului ipotezelor şi teoriilor presupune o mulţime de criterii sau
teste analitice conceptuale (interteoretice, metateoretice şi filosofice) şi
experimentale.
Adevărul are valoare epistemologică fundamentală. Pe lângă valoarea de
adevăr a enunţurilor ştiinţifice teoria cunoaşterii se interesează şi de alte
determinări ale enunţurilor, care depăşesc problema simplă a adecvării, şi care pot
conferi o valoare mai generală: valoare ştiinţifică integrală. Caracteristicile care

302
compun valoarea ştiinţifică integrală se stabilesc prin analiza domeniului
enunţurilor (sfera lor de generalitate), sistemicitatea (gradul lor de organizare într-
un sistem teoretic), puterea esenţială (capacitatea de a genera enunţuri noi în urma
aplicării asupra lor a regulilor de inferenţă), referinţa, conţinutul informaţional,
capacitatea explicativ-predictivă, "tăria" conţinutului logic, valoarea operaţională
(posibilitatea de a fi convertite în reguli ale metodologiei cunoaşterii sau acţiunii
raţionale), valoarea euristică, performanţa predictivă, noutatea, originalitatea,
puterea de a organiza un domeniu al experienţei etc. Valoarea ştiinţifică integrală a
unei ipoteze ştiinţifice este mult mai complexă decât valoarea ei de adevăr. Aceste
două valori sunt corelate: adevărul formează baza constituirii valorii ştiinţifice
integrale. Această corelaţie dintre adevăr şi valoarea ştiinţifică integrală este
importantă pentru integrarea altor aspecte ale analizei epistemologice ale ipotezelor
şi teoriilor ştiinţifice.
În cadrul cunoaşterii teoretice adevărul joacă un rol dublu: constituitiv şi
regulativ. El reprezintă atât un moment ce participă la determinarea şi definirea
structurii interne a sistemelor teoretice, cât şi la stabilirea funcţiilor lor şi la
determinarea relaţiilor lor cu realitatea extraconceptuală şi cu experienţă. Pe baza
adevărurilor logice existente într-un sistem teoretic se constituie structura
deductivă şi unitatea sintetică, elementele necesare pentru constituirea teoriilor
ştiinţifice ca sisteme integrate de cunoaştere.
Acest mod de a considera lucrurile deschid posibilitatea reconsiderării valorii
ştiinţifice şi a adevărului în condiţiile extinderii "unităţii elementare" de apreciere
metodologică a ştiinţei (de la teorii individuale la serii de teorii, programe de
cercetare, paradigme, tipuri de teorii etc.), permite înţelegerea adevărului şi
raţionalităţii ştiinţei nu prin apel la anumite norme metodologice imuabile şi
anistorice, dar "prin solidaritatea reciprocă a elementelor constituitive (matematică,
interpretare fizică, nivel metateoretic etc.) unui tip de ştiinţă existent la un moment
dat".
În aceasta constă valoarea epistemologică a adevărului ştiinţific ca scop al
cunoaşterii ştiinţifice.

303
După o analiză profundă a esenţei, funcţiilor şi scopului cunoaşterii ştiinţifice
să examinăm structura şi dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice.
Capitolul 10. STRUCTURA ŞI DEZVOLTAREA
CUNOŞTINŢELOR ŞTIINŢIFICE

Examinând problema privitor la structura şi dezvoltarea cunoştinţelor


ştiinţifice, accentul va fi pus pe evidenţierea structurii, nivelurilor, componentelor
cunoştinţelor ştiinţifice, limbajului lor, bazelor lor ştiinţifice, pe analiza idealului
clasic şi neclasic al ştiinţificităţii cunoştinţelor, rolul paradigmelor şi programelor
ştiinţifice de cercetare în dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice.

§ 1. STRUCTURA, NIVELURILE, COMPONENTELE


CUNOŞTINŢELOR ŞTIINŢIFICE, LIMBAJUL LOR
Examinând structura, nivelurile şi componentele cunoştinţelor ştiinţifice, vom
analiza nivelul empiric şi teoretic, structura lor, căt şi nivelul metodologic, filosofic
al cunoştinţelor ştiinţifice, limbajul lor.
Ştiinţa contemporană este organizată în mod disciplinar. Ea constă din diferite
domenii ale cunoştinţelor, ce interacţionează între ele şi în acelaşi timp au
independenţă relativă. Ştiinţa în întregime prezintă un sistem complex în
dezvoltare, care în dezvoltarea ei generează subsisteme relativ autonome. În fiecare
domeniu al ştiinţei (fizică, chimie etc.) putem evidenţia o multitudine de forme de
cunoştinţe diferite: fapte empirice, legi, ipoteze, teorii de diferit tip şi grad de
generalitate etc.
În structura cunoştinţelor ştiinţifice putem evidenţia trei niveluri: a)
cunoştinţele locale, ce cuprind teoriile ca atare; b) cunoştinţele, ce constituie un
domeniu ştiinţific întreg (ştiinţele naturale, umanitare etc); c) cunoştinţele ce
prezintă ştiinţa ca atare. În domeniul local putem evidenţia două nivele a
cunoştinţelor - empiric şi teoretic, cărora le corespunde două feluri de activităţi de
cunoaştere: cercetare empirică şi teoretică. Vorbim la fel de treptele senzoriale şi
raţionale de cunoaştere.

304
Cunoştinţele ştiinţifice au şi o anumită formă de exprimare - prin limbaj.
Chiar primul strat al cunoştinţelor empirice - datele observaţiilor - totdeauna sunt
fixate într-o anumită limbă. Şi această limbă foloseşte nu numai noţiuni cotidiene,
dar şi termeni ştiinţifici specifici. Datele observărilor (de exemplu observări asupra
deplasărilor mecanice a corpurilor rigide şi a lichidelor) nu se reduc la formele
senzorialităţii - senzaţii, percepţii, reprezentări. Evidenţiem o intercalare complexă
a senzorialului şi raţionalului.
Afară de datele observaţiilor cunoaşterea empirică presupune şi un tip
deosebit de cunoaştere - faptul ştiinţific (faptul aterizării lunohodului pe lună) ,ce
apare ca rezultat al prelucrării raţionale complexe a datelor observaţiilor -
conştientizarea, interpretarea, înţelegerea lor. El prezintă un anumit rezultat al
interacţiunii senzoriale şi raţionale. Datele observărilor se prezintă sub forma
datelor senzoriale nemijlocite a subiectului observărilor şi se fixează pe urmă sub
forma proceselor verbale a observărilor, ce exprimă informaţia primită de
observator în formă lingvistică. În procesele verbale a observărilor se conţin
indicaţii asupra faptului cine realizează observarea şi cu ce aparate ea se realizează.
De asupra nivelului empiric al ştiinţei se ridică nivelul teoretic. Teoria, ce
reprezintă acest nivel, are menirea de a descrie, sistematiza şi explica întreaga
varietate a datelor nivelului empiric, de a descrie în mod nemijlocit nu realitatea
înconjurătoare, dar obiectele ideale (de exemplu, punctul material, pendulul ideal,
corpul absolut negru etc.), ce au un anumit număr finit de proprietăţi. În teorie
afară de obiectele ideale se dau şi legăturile reciproce dintre ele, ce se descriu de
legi. Deosebim obiecte ideale primare şi secundare. Din obiecte ideale iniţiale se
construieşte un anumit model teoretic a fenomenului concret dat, presupunându-se
că acest model în laturile lui esenţiale corespunde la aceea ce există în realitate.
La nivelul teoretic deosebim teorii fundamentale, şi teorii ce descriu un
domeniu concret al realităţii, bazându-se pe teorii fundamentale. Pe baza
mecanicii, ca teorie fundamentală, ce descrie procesele materiale şi legăturile
reciproce dintre ele, se construiesc teorii concrete aşa ca mecanica cerească, teoria
corpului rigid, a lichidelor etc. Teoria poate să se dezvolte parcă de la sine, fără

305
contract nemijlocit cu realitatea. La nivelul teoretic putem deosebi: 1) teoria
dezvoltată; 2) modelele teoretice şi legile teoretice particulare. În teoria dezvoltată
toate modelele şi legile teoretice particulare se generalizează, astfel că ele se
prezintă ca urmare a principiilor şi legilor fundamentale a teoriei.
Modelele şi legile teoretice particulare se prezintă ca teorii, ce se raportă la
un domeniu destul de limitat de fenomene (legea oscilării pendulului ş.a.). Modelul
teoretic generalizat cuprinde toate cazurile particulare şi faţă de ele se formulează
un anumit set de legi, care se prezintă ca legi teoretice generalizatoare faţă de toate
legile teoretice particulare. Astfel, mecanica newtoniană în formularea dată de
L.Eiler a introdus modelul fundamental al mişcării mecanice cu ajutorul unor
idealizări ca punctul material, care se mişcă în spaţiu - timpul sistemului de
referinţă sub acţiunea unei forţe generalizate. Faţă de aşa model şi se formulează
trei legi ale lui Newton, care se prezintă în cazul dat ca generalizare a multor legi
particulare.Şi un alt exemplu, vorbind despre legea lui Boili-Mariot, ce descrie
corelaţia dintre presiune şi volumul gazului (PV=const), menţionăm că ea s-a
construit în rezultatul generalizării inductive a datelor experimentale, când în
experimente s-a observat dependenţa dintre volumul gazului comprimat sub
presiune şi mărimea acestei presiuni. Această lege se aplică pentru gazul ideal.
Simpla generalizare inductivă a experimentelor nu duce la cunoştinţe teoretice.
Vorbim la fel de limba empirică a ştiinţei, ce are o organizare complexă în care
interacţionează termenii empirici cu termenii teoretici.
Vorbimd de limbajul cunoştinţelor ştiinţifice, putem deosebi propoziţii -
procese verbale singulare (de exemplu: "exprimat în punctul dat al spaţiului") şi
propoziţii ce exprimă trăirile percepute, propoziţii subiective şi intersubiective. Ca
propoziţiile - procese verbale să poată deveni "fundamente" al ştiinţei empirice e
nevoie ca ele să fie traductibile în propoziţii ale limbii intersubiective a ştiinţei,
astfel ca informaţia cuprinsă în ele să poată fi pusă în relaţii logice cu informaţia
cuprinsă în propoziţiile generale, teoretice ale ştiinţei. R.Carnap sublinia că
propoziţia - proces verbal (de exemplu: "acum văd o bilă albă pe masă") are acelaşi
conţinut ca şi o propoziţie a unei limbi intersubiective despre obiecte (limbi

306
fizicale etc.). Propoziţiile - procese verbale ca propoziţii despre percepţii pot fi
traduse în propoziţii despre starea sistemului nervos al observatorului. Cele două
limbi, sunt izomorfe şi în acest sens: limba-proces verbal este o parte al unei limbi
despre obiecte. Propoziţiile generale ale ştiinţei (legile) sunt confirmate pe baza
propoziţiilor singulare, deduse din ele. Propoziţiile singulare, la rândul lor, sunt
confirmate pe baza propoziţiilor-procese verbale. Propoziţiile de tipul "într-un
punct spaţio-temporal determinat se petrece un eveniment" K.Popper le numeşte şi
propoziţii de bază. El consideră că propoziţiile de observaţie constituie
fundamentul ştiinţei în măsura în care ele conţin informaţia despre stările reale ce
constituie obiectul unei ştiinţe K.Popper menţionează că o propoziţie nu poate fi
întemeiată decât pe o altă propoziţie şi nu pe "fapte extralingvistice", cum sunt
percepţiile sau observaţiile pe care le face omul de ştiinţă.
Deosebim la fel şi propoziţii ostensive. Propoziţia poate fi considerată
ostensivă dacă conţine numai termeni ostensivi, adică dacă folosirea lui se învaţă
când instructorul indică celui instruit la anumite obiecte, proprietăţi sau
evenimente, care se găsesc în câmpul său perceptiv şi rosteşte în acelaşi timp acest
cuvânt (masă,de exemplu). Vorbim de instruirea pe cale ostensivă a semnificaţiei
unui termen sau a unei expresii. Vorbim şi de anumite componente ale actului de
cunoaştere ostensivă care sunt: agentul care se instruieşte, agentul instructor,
semnul vehicul - respectiv termenul, sau expresia propoziţională rostită; obiectul
sau evenimentul desemnat prin termen sau expresie, imaginea nemijlocită a
obiectului la nivelul subiectului instructor şi, în sfârşit, imaginea prin semn,
dobândită de către agentul ce se instruieşte. Însuşirea ostensivă a semnificaţiei unui
termen presupune un şir de situaţii acţionale în care denotatul semnului vehicul,
sau al expresiei ce se acreditează ostensiv, se manifestă ca fapt sau eveniment fizic
odată cu producerea sau rostirea expresiei lingvistice de către agentul instructor.
Putem deosebi şi diferite trepte ale însuşirii pe cale ostensivă a înţelesului
unor termeni. La prima treaptă subiectul capătă capacitatea de a identifica pentru o
clasă de situaţii,sau evenimente numele sau termenul care le denotă conform
convenţiei lingvistice în care a fost iniţiat mai înainte. La următoarea treaptă el va

307
putea evidenţia în mintea sa din perceperea rostului numelui sau expresiei
lingvistice realitatea fizică sau social-umană dată în expresie. La treapta ulterioară
subiectul va putea trece uşor de la clasă de evenimente sau situaţii percepute la
expresia ce le denotă şi invers, de la expresie la clasa de situaţii, evenimente şi
experienţe psihice individuale asociate lor.
Cu aceasta s-a realizat saltul de la reflectarea nemijlocită senzorial-perceptivă
la cunoaşterea mediată de semne, la cunoaşterea discursiv-raţională. La această
treaptă subiectul epistemic este eliberat de imediat şi prezent, are acces la
regândirea unor experienţe încercate mai înainte de el sau colegii lui, sau poate lua
în vedere, prin intermediul limbajului stări şi evenimente ce încă nu sau produs,
dar poate să apară în viitor. Obiectul cunoaşterii se extinde de la real la posibil, de
la prezent la trecut şi la viitor. Prin intermediul limbajului subiectul cunoscător
individual are acces la întreaga experienţă a speciei umane, sau cel puţin la
experienţa cunoaşterii asociaţiei ştiinţifice din care face parte. Studierea cunoaşterii
ostensive pregăteşte trecerea la cunoaşterea discursiv-raţională. Orice observaţie
ştiinţifică este mediată de teorie, observaţiile ştiinţifice sunt "încărcate teoretic"
într-o măsură mai mică sau mai mare.
Termenii pot fi împărţiţi în termeni de observaţie directă şi termeni, care nu
sunt legaţi de observaţia directă. La fel deosebim propoziţii ce conţin termeni ce nu
derivă din observaţia directă şi propoziţii ce conţin numai termeni de observaţie
directă. Deosebim şi propoziţii care fixează fapte şi propoziţii care formulează legi,
propoziţii observaţionale şi teoretice. În epistemologia empiristă propoziţiile de
observaţie constituie fundamentul ştiinţei. Sensul termenilor empirici se exprimă
prin anumite abstracţii deosebite pe care le putem numi obiecte empirice, abstracţii
ce evidenţiază din realitate un anumit set de proprietăţi şi relaţii dintre lucruri.
Obiectele reale sunt prezentate în forma obiectelor ideale, ce au un anumit set
limitat de proprietăţi. În termenul empiric "conductorul cu curent" din descrierea
experienţelor lui Bio şi Savar sunt evidenţiate numai următoarele trăsături: 1) a fi
la o anumită distanţă de la acul magnetic; 2) a fi rectiliniu; 3) a conduce curent
electric de o anumită intensitate. De celelalte proprietăţi (lungimea, grosimea ş.a.)

308
ne abstractizăm în descrierea empirică. Limba cercetării teoretice se deosebeşte de
limba descrierii empirice. În calitate de mijloc de bază a cercetării teoretice se
pronunţă aşa numitele obiecte ideale, teoretice, numite şi obiecte idealizate, obiecte
abstracte sau constructe teoretice, anumite abstracţii, în care se includ sensurile
termenilor teoretici (punctul material, corpul absolut rigid etc.). Obiectele teoretice
idealizate spre deosebire de obiectele empirice sunt înzestrate nu numai cu acele
trăsături pe care le putem observa în interacţiunea reală a obiectelor reale, dar şi cu
trăsături ce nu-s prezente nici la un obiect real (de exemplu, punct material, ce e
lipsit de dimensiuni şi care concentrează în el toată masa corpului). Aşa corpuri în
natură nu-s, ele-s rezultatul construcţiei noastre raţionale, când noi ne abstractizăm
de la legăturile şi trăsăturile neesenţiale ale obiectului. Un obiect ideal construit se
prezintă ca purtător numai a legăturilor şi proprietăţilor esenţiale.
Dar pentru a descrie în mod adecvat domeniul local al cunoştinţelor aceste
două niveluri - empiric şi teoretic, - sunt neîndestulătoare. E nevoie de evidenţiat
încă un nivel – nivelul -metateotetic, al metacercetărilor. La nivelul
metacercetărilor se analizează însăşi procesul cercetării, continuitatea procedurilor
cognitive, mijloacele de cercetare şi însăşi cercetătorul. Dacă aceste mijloace sunt
folosite pentru dezvoltarea teoriei, ele capătă funcţii metodologice, vorbim de
nivelul metodologic al cunoştinţelor ştiinţifice. Cunoştinţele metodologice
(filosofice, general-ştiinţifice etc) prezintă un fel deosebit de cunoştinţe calitativ
deosebite de cele empirice şi teoretice. A.D.Ursul menţionează: "formarea fazei
teoretice contemporane a dezvoltării ştiinţei e legată de apariţia calităţii
reflexităţii", proprie până acum numai gândirii filosofice, şi de adresarea la
mijloacele şi metodele proprii de cercetare cu scopul perfecţionării lor de mai
departe". Are loc metodologizarea cunoştinţelor ştiinţifice, ce în mod calitativ
schimbă caracterul dezvoltării lor, dinamica creşterii lor.
Principiile metateoretice (socio-culturale, conceptuale, filosofice, general-
ştiinţifice) devin metodologice, principii ale cunoştinţelor în dezvoltare când ele
îndeplinesc anumite funcţii în formarea şi dezvoltarea sistemului de cunoştinţe. La
nivelul metateoretic (metodologic) putem deosebi patru subnivele: socio-cultural,

309
conceptual, filosofic, general-ştiinţific. Subnivelul filosofic, de exemplu, îl
constituie premisele filosofice, ce conţin reprezentări generale despre realitate şi
procesul de cunoaştere, exprimate în sistemul noţiunilor, legilor, principiilor
filosofice. Vorbim de subnivelul premiselor filosofice, legat de stilul gândirii unei
anumite epoci istorice. Pentru ştiinţa secolului XVIII, bunăoară, era caracteristică
reprezentarea cu privire la teoria ştiinţifică ca reflectare în oglindă a realităţii
obiective, ce ne dă tabloul deplin al domeniului dat al realităţii. Se considera că
dacă teoria ştiinţifică este construită, ea ne dă cunoştinţe adecvate despre domeniul
obiectual al său şi că în lume ca atare nu există nici o probabilitate. Deci şi teoria
nu poate conţine nici o probabilitate. Aceasta a fost o despoziţie metodologică
importantă, care în mare măsură determina stilul gândirii ştiinţifice din acea
perioadă. De pe aceste poziţii se privea la orice domeniu al realităţii. Chiar şi
teoriile cu privire la fenomenele sociale când se înaintau aşa principii de bază ca
libertatea, egalitatea etc., se analizau de pe poziţiile principiilor mecanicii clasice.
În secolul XX situaţia s-a schimbat. Acum se dă o importanţă mai mare teoriilor
probabiliste, decât celor ce exprima un determinism unilateral. Vorbim şi de o
totalitate de reprezentări filosofice ce pătrund şi nivelul empiric şi cel teoretic al
cunoştinţelor ştiinţifice. Savanţii în activitatea lor se bazează pe anumite premise
filosofice, deseori fără a fi conştienţi de aceasta, şi aceste premise determină
poziţia lor în cercetare.
Următorul nivel structural al cunoştinţelor este acel disciplinar, ce cuprinde
un domeniu ştiinţific întreg. Se admite posibilitatea principială de a construi o
oarecare teorie unitară, care ar include principiile fundamentale pentru întregul
domeniu obiectual, de exemplu, al fizicii, şi pe baza cărora toate celelalte teorii
fizice parcă ar fi construite ca cazuri particulare.
Dar dacă putem construi o teorie unitară în domeniul fizicii, apoi la fel putem
construi şi o aşa teorie chimică, biologică etc., astfel vorbim şi de ştiinţă ca un
organism unitar. Dar trebuie de ţinut cont că orişice teorie ştiinţifică e limitată în
dezvoltarea ei intensivă şi extensivă. Unitatea ştiinţei trebuie de văzut nu în
reducţia absolută a cunoştinţelor, dar în evidenţierea interlegăturilor complexe

310
dintre diferite sisteme de abstracţii. În ştiinţă totdeauna se manifestă funcţia ei
integrativă.
Analizând structura, nivelurile, componentele cunoştinţelor ştiinţifice, să
examinăm bazele acestor cunoştinţe.

§ 2. BAZELE CUNOŞTINŢELOR ŞTIINŢIFICE


Examinând bazele cunoştinţelor ştiinţifice vom analiza problema întemeierii
cunoaşterii, bazele cunoştinţelor ştiinţifice: idealurile şi normele cunoaşterii
ştiinţifice, tabloul ştiinţific al lumii, bazele filosofice ale ştiinţei, cât şi idealul
clasic şi neclasic al ştiincificităţii cunoştinţelor ştiinţifice.
O problemă importantă este problema întemeierii cunoaşterii. Încă grecii
antici au arătat deosebirea dintre cunoaşterea cu valoare obiectivă, ştiinţifică, şi
opinia subiectivă, variabilă. Contraversa apărută dintre filosofii ce susţineau
posibilitatea ştiinţei şi scepticii ce o negau a generat întrebarea: există oare semne
sau criterii generale care deosebesc ştiinţa de părere. Scepticii considerau că nici
unul din criteriile propuse de filosofi pentru a deosebi ştiinţa de părere nu-s
valabile. Dar filosofii ce respingeau scepticismul propuneau diferite criterii ce ar
deosebi ştiinţa ca o cunoaştere bine întemeiată de simpla opinie subiectivă.
Această problematică reapare pe planul discuţiilor filosofice în epoca
modernă la filosofii ce tindeau să elaboreze o metodă generală a ştiinţei. Ei puneau
întrebarea: a) cum se lămureşte valoarea obiectivă şi valabilitatea universală a
cunoştinţelor ştiinţifice, şi de ce e necesar pentru a asigura producerea sistematică a
unor aşa cunoştinţe; în ce constă fundamentul ştiinţei ca o cunoaştere cu valoare
obiectivă?; şi b) cum trebuie să procedăm în construcţia ştiinţei, ce reguli e necesar
de urmat? Întrebările acestea necesită o explicaţie, cât şi formularea unor reguli
metodologice, unor reguli de acţiune. Răspunzând la aceste întrebări, F.Bacon în
"Noul Organon" şi R.Descartes în "Discursul asupra metodei" menţionau, că
identificarea şi eliminarea "idolilor", respectiv "îndoiala metodică", sunt căile prin
care pot fi înlăturate obstacolele care împiedică accesul nostru la sursele adevărului
cunoaşterii. Afară de aceasta e necesar de aplicat corect şi consecvent procedurile

311
de căpătare a cunoştinţelor - inducţia incompletă amplificatoare din metodologia
baconiană şi demonstraţia - din cea carteziană. Înlocuirea autorităţii revelaţiei şi a
cărţilor sfinte cu autoritatea experienţei şi a raţiunii a avut o importanţă deosebită
pentru promovarea şi justificarea dreptului la liberă cercetare în lupta cu
constrângerile impuse de ideologia scholastică şi de instituţiile prin care se exercita
influenţa ei. Aceste proceduri nu reprezintă o ruptură cu viziunea "fundaţionistă"
ce caracterizează toate teoriile ştiinţei de până acum. Sursele pe care scholastica
încearcă să întemeieze autoritatea ştiinţei sunt contestate, dar reforma ştiinţei pe
care o propun noile teorii constă în înlocuirea acestora cu noi surse de autoritate.
Se proclamă întemeierea ştiinţei pe noi fundamente, aceste fundamente fiind
înrădăcinate în calităţile omeneşti. Dar noua fundare a ştiinţei are la bază un ideal
vechi - idealul adevărului, a certitudinii absolute.
Acest ideal domină şi gândirea epistemologică a secolului XVIII. D.Hume
considera, că impresiile nemijlocite ale simţurilor reprezintă primele elemente ale
cunoaşterii, sustrase îndoielii şi criticii, menţionând că inducţia nu ne întemeiază
enunţurile generale din care se formează orice ştiinţă despre fapte. El vorbeşte
despre eşecul programului baconian. El vine la concluzia că enunţurile generale nu
sunt obţinute prin inducţie. I.Kant, în continuare, constată că prin critica pe care a
făcut-o inducţiei D.Hume s-a clarificat că orice încercare de întemeiere a ştiinţei
pornind de la principiile empirismului nu are perspective. I.Kant vede sursa
universalităţii, necesităţii şi certitudinii judecăţilor matematicii şi fizicii în intuiţiile
a priori ale sensibilităţii şi în categoriile a priori ale intelectului, înţelese ca forme
ale capacităţii noastre de cunoaştere, continuând tradiţia care identifica primele
principii, sau fundamentele cunoaşterii ştiinţifice cu presupusele ei surse.
Epistemologia lui I.Kant are orientare "de întemeiere". El formula posibilitatea
ştiinţei ca problemă a posibilităţilor judecăţilor sintetice a priori, I.Kant considera
că certitudinea şi adevărul matematicii şi fizicii newtoniene sunt absolute.
Dezvoltarea ştiinţei din secolul XIX a slăbit treptat încrederea în valoarea
absolută a adevărurilor ştiinţifice. Dar în secolul XX ea a fost zdruncinată definitiv
de cercetările din domeniul fundamentelor matematicii şi de marile revoluţii din

312
fizica teoretică. Astfel, ideea că ştiinţa trebuie întemeiată prin raportare la surse
autentice şi ultime ale cunoaşterii, cum de exemplu observaţia, înţeleasă ca o "pură
constatare"; sau intuiţia intelectuală, sau formele a priori ale sensibilităţii şi
intelectului a fost esenţială în filosofia preclasică şi clasică.
Vorbind despre modelul clasic de întemeiere a ştiinţei, putem menţiona că
unele principii ce au stat la început la baza cunoaşterii ştiinţifice au fost perimate.
De exemplu, cel al cercetării cauzelor, conform căruia cunoaşterea ştiinţifică nu
stabileşte numai fapte, dar cercetează mai întâi de toate cauzele faptelor care pot fi
stabilite; şi al cunoaşterii generalului, conform căruia cunoaşterea ştiinţifică nu se
ocupă numai de faptele singulare şi de cauzele lor, dar mai întâi de toate, ea se
ocupă cu structuri şi raporturi generale. Se ştie că cauzele faptelor perceptibile, de
regulă, nu-s perceptibile. La fel generalul nu e perceptibil. Astfel, cunoaşterea
cauzelor şi a generalului operează cu cunoştinţe despre obiecte neperceptibile.
Un alt principiu pus la baza cunoaşterii este cel al nematerialului, conform
căruia obiecte proprii ale cunoaşterii ştiinţifice devin structurile nemateriale ale
obiectelor, cât şi raporturile dintre obiecte. Cunoaşterea ştiinţifică se poate defini şi
prin aşa caracteristici, ca: a fi adevărate şi de neclintit.
La baza cunoaşterii ştiinţifice este pus şi un alt principiu - al adevărului şi
caracterului de nezdruncinat al ştiinţei, conform căruia cunoaşterea ştiinţifică este
adevărată, de denezdruncinat şi, de regulă, demonstrabilă. Cu descoperirea logicii
formale şi cu aplicarea demonstraţiei matematice, ce afirmă că din premise ,ce sunt
presupuse adevărate,este derivată în mod logic propoziţia care trebuie să afirme că
şi ultima la fel trebuie să fie adevărată.. A fost formulat şi pus la baza cunoştinţelor
ştiinţifice şi un nou principiu - al axiomatizării teoriilor ştiinţifice, conform căruia
cunoaşterea ştiinţifică constă în cercetarea principiilor şi în derivarea logică a unor
propoziţii despre fapte (perceptibile) din propoziţii asupra principiilor.
O importanţă deosebită în cunoaşterea ştiinţifică o are percepţia empirică şi
experienţa, ce necesită formularea unui nou principiu - a percepţiei structurale ca
punct de plecare al cunoaşterii principiilor, conform căruia cunoaşterea principiilor
are loc pe baza percepţiilor structurale, iar adevărul lor va fi garantat de exerciţiul,

313
experienţa şi cunoaşterea suficientă a cercetătorului. Aceste şase principii au fost
puse la baza modelului clasic al întemeierii ştiinţei.
Modelul clasic al întemeierii ştiinţei în continuare s-a dezvoltat, formulându-
se modelul modern de întemeiere a ştiinţei, ce a pus la bază principiul, ce ne afirmă
că obiectul propriu al ştiinţei îl prezintă structurile şi relaţiile dintre elementele
unei naturi unitare, care pot fi descrise în mod matematic, pot fi descoperite cu
ajutorul cercetării experimentale planificate şi pot fi aplicate în tehnica utilă. Aici
este vorba de o cercetare experimentală planificată, ce poate produce, în măsura
posibilităţilor, relaţii pure, ideale, prin dispozitive experimentale rafinate. Aceasta
a făcut posibilă descrierea unor mecanisme adânci ale naturii (şi nu numai a unor
simple structuri nemateriale), devenind atrăgătoare strategia unei exploatări
nelimitate a naturii.
În epoca modernă s-au evidenţiat două varietăţi a modelului modern al
întemeierii cunoştinţelor: raţionalismul şi empirismul. Raţionaliştii considerau că
raţiunea omenească este în acord principial cu forma realităţii, că structurile
gândirii şi structurile realităţii sunt asemănătoare, tinzând să găsească baza întregii
cunoaşteri în judecăţile a priori ale raţiunii. Empiriştii însă au respins teza
principală a raţionaliştilor cu privire la acordul dintre structurile gândirii şi ale
realităţii, considerând că este imposibil să căpătăm o înţelegere a structurii şi
legilor lumii reale prin simpla cugetare ,sau numai prin reflexia raţiunii noastre.
Pentru acesta sunt necesare observaţia, percepţia şi experimentul, adică controlul
empiric, stabilind enunţurile sintetice singulare drept bază a oricărei cunoaşteri,
considerând numai aceste enunţuri şi cele derivate de ele drept ştiinţifice. Ei au
făcut distincţii dintre ştiinţele empirice ce încearcă să capete enunţuri despre
realitate prin apelare la percepţie, observaţie şi experiment, de ştiinţele formale
(logica şi matematica),care cercetează numai relaţiile semantice dintre noţiuni şi
propoziţii.
O a treia variantă a modelului modern al întemeierii din teoria ştiinţei, privită
ca un proiect epistemologic, a fost abordarea filosofică transcendentală, ce încerca
să evite neajunsurile atât ale empirismului, cât şi ale raţionalismului. Conform

314
acestei abordări putem vorbi de posibilitatea unei ştiinţe ,bazate pe experienţă cu
indicaţia că anumite propoziţii fundamentale asigură mai întâi posibilitatea
experienţei empirice şi trebuie să fie în mod neîndoielnic adevărate în orice
experienţă empirică.
Astăzi vorbim de o abandonare a modelului clasic de întemeiere a ştiinţei, cât
şi de inutilitatea strategiei filosofiei transcendentale.
Primele încercări de abandonare a modelului clasic de întemeiere a ştiinţei le
aparţin raţionalismului critic, ce a pus la baza concepţiei sale principiul testări
empirice ca principiu al ştiinţificităţii, conform căruia o aserţiune sau o mulţime de
aserţiuni ("teoria") este ştiinţifică, atunci când ea are conţinut empiric, adică poate
fi testată, şi principiul falsicabilităţii, conform căruia o teorie ştiinţifică este
considerată falsificată şi trebuie să fie respinsă numai atunci când conţinutul ei
empiric conţine un falsificator, există o teorie coroborată, şi o teorie este
considerată ca temporar coroborată şi acceptibilă numai atunci ,când nu poate fi
falsificată, cât şi principiul progresivităţii cunoaşterii, conform căruia dacă două
teorii sunt ştiinţifice, apoi prima va fi respinsă în favoarea celei de a doua când
prima este falsificată, iar a doua cuprinde mai multe propoziţii de bază adevărate,
sau conţine propoziţii mai puţin false decât prima; a doua este mai simplă decât
prima, ceea ce înseamnă că ea permite o explicaţie sistematică a unor fenomene,
care nu pot fi corelate mai înainte; în raport cu prima a doua teorie permite să se
descopere probleme noi, de altă natură, şi interesante. Astfel, analiza cunoaşterii în
perspectivă ei metodologică şi psihogenetică ne evidenţiază momentele principale,
legate de întemeierea ştiinţei. Pe de o parte - caracterul inalienabil al premiselor în
orice moment al istoriei cunoaşterii de până atunci şi în orice demers particular al
cunoaşterii. Pe de altă parte - istoricitatea, relativitatea şi mobilitatea tuturor
premiselor.
Să analizăm bazele cunoştinţelor ştiinţifice: idealurile şi normele de cercetare,
tabloul ştiinţific al lumii, cât şi ideile şi principiile filosofice, oprindu-ne, în primul
rând, la examinarea detailată a idealurilor şi normelor cunoaşterii ştiinţifice.

315
Menţionăm, că idealurile şi normele cunoaşterii ştiinţifice, au ca funcţie
principală organizarea şi regularea procesului de cercetare ştiinţifică, orientarea ei
la căi, moduri şi forme mai efective de atingere a rezultatelor ştiinţifice, prezintă
totalitatea anumitor dispoziţii conceptuale, valorice, metodologice etc., proprii
ştiinţei la fiecare etapă concret-istorică de dezvoltare a ei, exprimă despoziţiile
valorice şi finalist-orientate ale ştiinţei, şi răspund la întrebările: pentru ce sunt
necesare unele sau altele acţiuni cognitive, ce tip de cunoştinţe se primesc în
rezultatul realizării lor, şi-n ce mod se poate primi acest product al ştiinţei?
Deosebim idealuri şi norme: a) de argumentare şi fundamentare a cunoştinţelor; b)
de explicare şi descriere, cât şi de construire şi organizare a cunoştinţelor. În acest
caz vorbim de anumite forme în care funcţionează idealurile şi c) normele
cercetării ştiinţifice.
Din punct de vedere al conţinutului lor deosebim un nivel prezentat de
structurile normative, comune pentru orişice cunoaştere ştiinţifică, înţeles ca
invariant,ce deosebeşte ştiinţa de alte forme ale cunoaşterii. Acest nivel, fiind
concretizat printr-o serie de despoziţii istoric- trecătoare, proprii ştiinţei unei
anumite epoci, exprimă stilul gândirii epocii (medievale, a Renaşterii, moderne
etc.), constituind al doilea nivel al idealurilor şi normelor de cercetare,.ce prezintă
unitatea integră a normelor şi idealurilor cunoaşterii ştiinţifice care domină la o
anumită etapă de dezvoltare a ştiinţei. De exemplu, normativele lămuririi şi
fundamentările cunoştinţelor în fizica clasică se deosebesc de cele din fizica
neclasică contemporană. În componenţa idealurilor şi normelor de cercetare
ştiinţifică mai putem evidenţia încă un nivel, al treilea, al stilului gândirii din
domenii ştiinţifice concrete - fizică, chimie etc. În aceste idealuri şi norme de
cercetare se exprimă anumite reprezentări cu privire la procedurile obligatorii ale
activităţii cognitive, care asigură atingerea adevărului.
Tabloul ştiinţific al lumii, ca bază a ştiinţei, se constituie în rezultatul sintezei
cunoştinţelor din diferite ştiinţe Tabloul ştiinţific al lumii prezintă un sistem
integru de reprezentări cu privire la proprietăţile şi legităţile generale ale realităţii,
construite în rezultatul generalizării şi sintezei noţiunilor şi principiilor ştiinţifice

316
fundamentale.El conţine reprezentări generale despre lume, elaborate la anumite
trepte ale dezvoltării istorice al ştiinţei. Acesta-i tabloul general al lumii. Diferite
aspecte a lui constituie: tabloul natural-ştiinţific (sau social) al lumii; tabloul fizic,
chimic, biologic, matematic, ingineresc etc., care prezintă anumite tablouri
speciale, sau locale, ştiinţifice ale lumii. Aici este vorba de un aspect al lumii
materiale care se studiază în ştiinţa dată cu metodele ei specifice. Faţă de tabloul
general al lumii aceste tablouri ale lumii reprezintă aspecte relativ independente ale
ei. Tabloul ştiinţific al lumii reprezintă sistematizarea cunoştinţelor în limitele
ştiinţei contemporane, funcţionând ca un program ştiinţific de cercetare, orientând
punerea problemelor de căutare şi selecţie a mijloacelor ,de rezolvare a lor cu
conţinut empiric şi teoretic, asigurând creşterea cunoştinţelor în limitele diferitor
discipline ştiinţifice. Tabloul ştiinţific al lumii poate fi privit şi ca un component al
cunoştinţelor în dezvoltare.
Bazele filosofice ale ştiinţei prezintă ideile şi principiile filosofice, care se
conţin în ştiinţa dată şi dau cele mai generale orientire pentru activitatea de
cunoaştere, avănd de rănd cu funcţia fundamentări cunoştinţelor de acum căpătate,
lafel şi funcţii euristice, de a participa în construirea noilor teorii, căt şi fuuncţii
metodologice. Ideile şi principiile filosofice întemeiază atât idealurile şi
normele ştiinţei, cât şi reprezentările conţinutale ale tabloului ştiinţific al lumii şi
prezintă bazele filosofice ale ştiinţei care la fel ca şi tabloul ştiinţific al lumii
asigură includerea cunoştinţelor ştiinţifice în cultură. Menţionăm că orişice idee
nouă pentru ca ea să devină postulat al tabloului lumii, sau principiu al ei, sau
ideal, ori normativ nou al cunoaşterii ştiinţifice, trebuie să treacă prin procedura
întemeierii filosofice. Pentru a introduce în tabloul ştiinţific al lumii reprezentările
despre câmp electric şi magnetic, M.Faradei de exemplu, a folosit principiul
filosofic cu privire la legătura strânsă dintre materie şi forţă ca bază pentru a
introduce în tabloul lumii postulatul cu privire la existenţa câmpurilor electrice şi
magnetice, ce au statut de materialicitate la fel ca şi substanţa. Bazele filosofice ale
ştiinţei participă activ la construirea noilor teorii, orientează restructurarea
structurilor normative ale ştiinţei şi a tablourilor realităţii. Ideile şi principiile

317
filosofice folosite pot fi aplicate şi pentru fundamentarea rezultatelor primite
(existenţa a noi tablouri a realităţii, apariţia a noi reprezentări despre metodă etc.).
În conţinutul bazelor filosofice ale ştiinţei putem evidenţia şi unele structuri
relativ independente. De exemplu, în istoria ştiinţelor naturale începând cu secolul
XVII şi până în prezent putem evidenţia trei astfel de structuri relativ stabile ce
sunt şi destul de generale, ce corespund la trei etape diferite: a)a ştiinţelor naturale
clasice (până la sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX); b)a formării
ştiinţelor naturale neclasice (sfârşitul secolului XIX- începutul secolului XX şi a
doua jumătate a secolului XX); c)ştiinţele naturale neclasice de tip contemporan
(jumătatea a doua a secolului XX- începutul secolului XXI).
La prima etapă, a ştiinţelor naturale clasice, despoziţia de bază ce se conţinea
în diferite principii filosofice, aplicate la fundamentarea cunoştinţelor ştiinţifice
despre natură, a fost ideea suveranităţii absolute a raţiunii cognitive, care parcă
dintr-o parte contemplează lumea, descoperă în fenomenele naturii esenţa lor
adevărată. O aşa despoziţie s-a concretizat într-o interpretare deosebită a idealurilor
şi normelor ştiinţifice. Se considera, că obiectivitatea şi obiectualitatea
cunoştinţelor se atinge numai atunci când din descriere şi lămurire se exclude tot ce
se raportă la subiect, adică mijloacele şi procedurile activităţii lui cognitive. Aceste
proceduri sunt considerate ca neistorice, date odată şi pentru totdeauna. Idealul
cunoaşterii în acest caz a fost construirea unui tablou absolut veridic al naturii.
Atenţie se dădea căutării principiilor ontologice evidente ce "reiese din
experienţă".
La a doua etapă se observă o anumită criza a acestor despoziţii, se realizează
trecerea la un nou tip de baze filosofice, legat de refuzul de la ontologizarea
rectilinie. Se admite înţelegerea veridicităţii relative a tabloului naturii, elaborat la
una sau altă etapă de dezvoltare a ştiinţelor naturale.
La a treia etapă, legată de apariţia şi dezvoltarea revoluţiei tehnico-ştiinţifice,
apar noi structuri a bazelor filosofice a ştiinţelor naturale. Ele-s legate de
conştientizarea caracterului istoric schimbător nu numai a ontologiilor, dar şi însăşi
a idealurilor şi normelor cunoaşterii ştiinţifice. E nevoie de o viziune a ştiinţei în

318
contextul condiţiilor sociale a existenţei ei şi a consecinţelor ei sociale, ce necesită
fundamentarea introducerii factorilor valorici la lămurirea obiectelor sistemice
complexe. Trecerea de la o structură a bazelor filosofice la alta şi se prezintă ca o
adevărată revoluţie ştiinţifică globală.
O problemă deosebită este şi cea a idealului ştiinţificităţii cunoştinţelor. Prin
ideal al ştiinţificităţii se înţelege sistemul valorilor şi normelor cognitive, alegerea,
statutul şi interpretarea cărora depinde de contextul larg cognitiv şi socio-cultural,
iar conţinutul lor îl constituie aşa caracteristici a cunoştinţelor ştiinţifice ca:
descrierea şi explicarea, construirea şi organizarea cunoştinţelor, argumentarea şi
fundamentarea lor. Paralel cu cercetarea ştiinţifică la primele etape ale ei are loc
procesul conştientizării acestor criterii în calitate de norme regulative. Are loc
procesul devenirii lor ca standarde şi idealuri ale activităţii ştiinţifico-cognitive. Un
interes deosebit cognitiv fundamental al omenirii, cât şi o tendinţă generală a
dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice, o constituie orientarea spre adevăr. Cerinţa
ştiinţificităţii cunoştinţelor are în cunoaştere o valoare deosebită. În prezent vorbim
şi de trecerea de la idealul clasic la cel neclasic al ştiinţificităţii teoriilor, legat de
criza reprezentărilor clasice cu privire la idealul ştiinţificităţii în toate formele şi
modificările lui, de analiza şi critica tezelor lui fundamentale, de înaintarea
alternativelor tezelor lui de bază; de încercări de a înainta noi modele ale
ştiinţificităţii.
Idealul clasic al ştiinţificităţii avea în calitate de idee principală teza, conform
căreia cunoştinţele ştiinţifice ca atare trebuie să fie întemeiate, orientându-se la
principiul bazei suficiente.
De acum în antichitate există tendinţa de a căpăta cunoştinţe, care n-ar da
prilej pentru îndoieli în veridicitatea lor. Se consideră, că pentru ca cunoştinţele să
fie ştiinţifice ele trebuie să fie întemeiate. Era nevoie de a găsi "începuturile
cunoaşterii", un "fundament sigur", pe care s-ar baza întregul sistem al
cunoştinţelor ştiinţifice. Acest fundament se cerea să fie autentic şi sigur. Se
considera că întemeierea prezintă o procedură importantă pentru cunoaşterea
ştiinţifică, iar trăsătura fundamentalităţii - ca caracteristică necesară şi criteriu

319
universal al ştiinţificităţii. În prezent paradigma fundamentalistă este supusă unei
critici puternice.
Există şi un punct de vedere ,că standardul normativ al ştiinţificităţii
cunoştinţelor poate fi formulat pe baza "celor mai dezvoltate" şi mai "perfecte"
domenii ale cunoaşterii (matematicii, fizicii ş.a.) şi că toate celelalte domenii ale
cunoaşterii se vor ridica la acest standard unic al ştiinţificităţii deja elaborat. Acest
domeniu de cunoaştere stă la baza constituirii diferitor forme de realizare a
idealului ştiinţificităţii: matematic, fizic etc.
Analizând idealul clasic al ştiinţei, menţionăm că o cerinţă a lui este că
concluziile ştiinţei trebuie să se realizeze în corespundere cu standardele universale
de întemeiere şi să se determine numai de realitatea studiată, independent de
condiţiile socio-culturale de studiere a lor. Astfel, în calitate de teze importante ale
idealului clasic al ştiinţificităţii putem considera înaintarea veridicităţii în calitate
de caracteristică normativă discriptivă, cât şi fundamentalismul, reducţionismul şi
ideea autonomiei cunoştinţelor ştiinţifice şi a standardelor lor metodologice.
Putem evidenţia şi câteva forme de realizare a idealului ştiinţificităţii: idealul
matematic, fizic şi umanitar. Menţionăm că idealul matematic este orientat la
studierea lumilor posibile, cel fizic - la studierea lumii obiective (reale), iar cel
umanitar cercetează realitatea în aspectul normelor, idealurilor şi valorilor umane.
Idealul matematic s-a manifestat încă în antichitate, când se căutau "primele
începuturi", principiile generale care ar fi putut deveni bază a cunoştinţelor
autentice. Din aceste începuturi prime pe calea argumentării şi deducţiei logice se
primeau teze mai particulare. Valoarea teoriei se determina de continuitatea logică
a concluziilor din aceste principii iniţiale. Această reprezentare referitor la
ştiinţificitatea cunoştinţelor şi-a găsit o realizare deplină în construirea logică a
"Începuturilor" lui Euclid. Şi mai mult de două mii de ani de la apariţia acestui
ideal s-a realizat orientarea la acest etalon.
În epoca modernă idealul matematic a fost propagat în mod activ de
R.Descartes, ce consideră că cunoştinţe autentice pot fi căpătate prin actele intuiţiei
şi deducţiei, aceasta servind ca ideal al ştiinţificităţii. În filosofie acest ideal a fost

320
folosit de B.Spinoza. Raţionaliştii din secolul XVII, dezvoltând ideea cu privire la
caracterul sistemic al cunoaşterii ştiinţifice, vin la ideea ştiinţei universale unice,
construite după modelul matematicii. Idealul matematic a ştiinţificităţii era legat cu
înaintarea pe prim plan a aşa trăsături ca: claritatea logică, caracterul pur deductiv
a construcţiilor ei, posibilitatea de a primi rezultatele pe calea deducţiei logice a
concluziilor incontestabile din premisele fundamentale; determinarea ştiinţificităţii,
întemeierii pe calea stabilirii corespunderii concluziilor premiselor de bază,
exprimate în axiome.
Dar, începând cu epoca modernă de rând cu idealul matematic se dezvolta şi
idealul fizic al ştiinţificităţii cunoştinţelor, priorităţi tot mai mari se dădea fizicii.
Matematica pierdea rolul de etalon unic şi de neclintit al ştiinţei. Formarea
idealului nou, fizic, a avut loc în condiţiile dezvoltării rapide a cercetărilor
experimentale. Rolul central în idealul fizic îi aparţine bazei empirice. Şi dacă în
conformitate cu idealul matematic se admiteau orişice axiome logice posibile, apoi
axiomatica fizică avea caracter factual, era determinată de informaţia empirică ce
se avea la dispoziţie, concluziile fizicii nu erau atât de incontestabile. Spre
deosebire de formulele matematice stricte acum se admitea în mod logic încălcarea
acestei stricteţe. Valoarea ipotezei ştiinţifice se determina de forţa ei predictivă, de
posibilităţile deschise de ea de a prevedea noi fapte şi fenomene.
Idealul umanitar al ştiinţificităţii, la rândul lui, era legat de cunoaşterea rolului
activ al subiectului în procesul cunoaşterii, se manifesta în formarea noilor
cunoştinţe, ce în anumit mod determină căile şi metodele activităţii de cercetare şi
de apreciere a rezultatelor ei. Părtaşii acestui ideal introduc un nou conţinut în
interpretarea însăşi a subiectului cunoaşterii, înţelegând prin subiect al cunoaşterii
nu numai purtătorul raţiunii, dar şi omul în totalitatea capacităţilor şi posibilităţilor
lui bogate, cu toate sentimentele, dorinţele şi interesele lui. Rolul subiectului este
analizat în procesul de cunoaştere, cât şi în procesul aprecierii rezultatelor
cognitive. Aşa factori subiectivi ca interesele, necesităţile, scopurile intră în
standardele de apreciere a ştiinţificităţii cunoştinţelor umanitare.

321
Dar, o aşa înţelegere a particularităţilor cunoaşterii umanitare de acum nu se
acordă cu reprezentările clasice cu privire la idealul ştiinţificităţii, fiindcă această
cunoaştere e orientată la primirea rezultatelor ce se raportă la scopurile,
despoziţiile valorice a subiectului social-istoric în dezvoltare. Idealul umanitar
introduce corective esenţiale în reprezentările generale cu privire la ştiinţificitate.
Pe el îl putem analiza ca o treaptă de trecere la unele reprezentări noi cu privire la
ştiinţificitate, ce iese după limitele idealului clasic. Astfel, nici o variantă a
paradigmei fundamentaliste n-a dus la evidenţierea instanţei cognitive "definitive",
ce ar fi în stare în mod univoc să deosebească cunoştinţele veridice de cele
neadecvate şi logice. S-au dovedit inconsistente încercările de a orienta normele şi
standardele ştiinţificităţii numai la un domeniu al cunoştinţelor. Unitatea ştiinţei ,ca
şi unitatea lumii nu înseamnă unilateralitatea ei. Vorbim aici de criza
reprezentărilor clasice cu privire la idealul ştiinţificităţii în toate formele şi
modificările lui.
Idealul nou, neclasic, al cunoştinţelor ştiinţifice s-a format în procesul criticii
tezelor de bază a idealului clasic, cât şi în încercările de a formula unele alternative
pozitive idealului clasic. Formarea noului ideal al ştiinţificităţii a avut loc pe linia
antifundamentalizării, pluralizării şi externalizării cunoştinţelor ştiinţifice.
Paradigma fundamentalistă e în criză permanentă. Instanţele de
fundamentare, cu care se legau speranţele întemeierii "definitive", s-au dovedit a fi
imperfecte şi problematice. Schimbări mari în limitele paradigmei fundamentaliste
au avut loc de acum cu trecerea de la idealul matematic la cel fizic al ştiinţificităţii,
legate de schimbarea instanţelor de fundamentare. Dacă la idealul matematic în
calitate de instanţe ideale de întemeiere se pronunţau axiomele şi postulatele
raţiunii (la treptele dezvoltate se renunţă de acum de la cerinţele evidenţei şi
imaginităţii, ce se înaintau la treptele timpurii, la treptele dezvoltate ele se
înlocuiau cu cerinţele deplinătăţii, independenţei, necontrarietăţii sistemelor de
axiome), apoi la idealul fizic în calitate de aşa instanţe se pronunţau elementele
cognitive ale nivelului empiric, care şi ele se interpretau în mod diferit. Dar, la
idealul umanitar şi mai mult creşte îndoiala în consistenţa paradigmei

322
fundamentaliste, legată de înţelegerea particularităţilor normelor şi valorilor reale
ale cunoaşterii ce se realizează. Cunoaşterea umanitară este deschisă faţă de
influenţele socio-culturale. Anume condiţionarea socio-culturală a cunoaşterii
umanitare împreună cu ideea caracterului schimbător istoric a factorilor socio-
culturali face să vorbim de imposibilitatea de a atinge o întemeiere "definitivă".
O cotitură evidentă în problema întemeierii cunoştinţelor a realizat K.Popper,
care a realizat trecerea de la orientarea fundamentalistă la fallibilism, la ideea
caracterului ipotetic al cunoaşterii, unde nu mai există nici un fundament. Idei şi
reprezentări antifundamentaliste cu privire la matematică, ştiinţe naturale şi în alte
domenii au înaintat la fel şi I.Lacatos, L.Witgensten ş.a. Astfel, tendinţa
antifundamentalistă se manifestă în interpretarea diferitor domenii a cunoaşterii
ştiinţifice: matematică, fizică, ştiinţe umanitare, ce înseamnă îndepărtare de la
idealul clasic al ştiinţificităţii.
Ideea pluralizării în metodologia ştiinţei, care la fel rupe cu idealul clasic, a
fost promovată de T.Kuhn, I.Lacatos, S.Toulmin, P.Feyerabend ş.a.
P.Feyerrabend, de exemplu, răspândeşte pluralismul nu numai la standardele
ştiinţificităţii, vorbind despre echivalenţa standardelor ştiinţificităţii şi a altor
standarde cognitive. El susţine ,că toate prescrierile metodologice au limitele lor şi
unica "regulă" care se păstrează este: "totul e permis". El priveşte la alte tradiţii şi
forme a existenţei umane ca posibilităţi deschise a vieţii noastre proprii. Şi dacă
antifundamentalismul descoperă inconştienţa ideii "fundamentării absolute", apoi
pluralizarea demonstrează şi întemeiază multiplicitatea şi efectivitatea altor
idealuri şi standarde a ştiinţificităţii. Ambele tendinţe analizează ştiinţele în
procesul dezvoltării lor. Ştiinţa e privită nu ca scop propriu, dar ca mijloc de
rezolvare a problemelor. Cum consideră P.Feyerabend şi alţi gânditori, standardele
epistemologice trebuie să dovedească efectivitatea lor în rezolvarea problemelor
practicii lor vitale. Astfel, capacitatea de a rezolva problema se înaintează în
calitate de valoare supremă a idealului nou al ştiinţificităţii ce se formează.
O ruptură evidentă au reprezentările clasice cu privire la idealul cunoştinţelor
ştiinţifice se manifestă şi în legătură cu promovarea ideii externalizării. Conform

323
reprezentărilor contemporane valorile socio-culturale întră în procesul de cercetare
ştiinţifică ca factor motivaţional important. Nu mai putem vorbi de "logica
descoperirilor", independentă de orişice condiţii socio-culturale Influenţa factorilor
externi asupra cunoştinţelor ştiinţifice se realizează prin mijlocirea anumitor
standarde metodologice. Standardele metodologice, ce formează un anumit ideal al
ştiinţificităţii, sunt determinate, la rândul lor, atât de interesul cognitiv al omenirii,
cât şi de aspectul corespunzător al realităţii obiective, de acea clasă de probleme ce
se rezolvă cu ajutorul acestui standard spre care e îndreptat interesul cognitiv
corespunzător. Astfel, ideea externalizării conduce la adoptarea unui ideal neclasic
al ştiinţificităţii.
Analizând deplasările structurale ce au loc în ştiinţa contemporană,
menţionăm o trecere de la strategia dezvoltării în fond diciplinară, obiectual-
fundamentalistă a cunoaşterii ştiinţifice la formele orientate în mod problematic a
activităţii de cercetare ştiinţifică. Dar un etalon nou, mai adecvat al ştiinţificităţii
încă nu s-a descoperit nici până în prezent. Căutarea unor aşa etaloane, instanţe
continuă şi azi în procesul general al umanizării ştiinţei contemporane.
Examinând bazele cunoştinţelor ştiinţifice, rolul lor în dezvoltarea ştiinţei să
analizăm şi rolul în acest proces a paradigmelor şi a programelor ştiinţifice de
cercetare.

§ 3. PARADIGMELE, PROGRAMELE ŞTIINŢIFICE DE CERCETARE,


ROLUL LOR ÎN DEZVOLTAREA CUNOŞTINŢELOR ŞTIINŢIFICE
O problemă actuală a filosofiei ştiinţei este şi problema dezvoltării
cunoştinţelor, rolul paradigmelor şi a programelor ştiinţifice de cercetare în acest
proces.
Rolul paradigmelor în dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice a fost studiat
detailat de T.Kuhn în lucrarea "Structura revoluţiilor ştiinţifice". Prin paradigmă
T.Kuhn înţelege anumite ajunsuri ştiinţifice recunoscute de toţi membri asociaţiei
ştiinţifice, care în decursul anumitui timp ne dau modelul punerii problemelor şi a
rezolvărilor lor de către asociaţia ştiinţifică dată. El susţine că paradigma îi impune

324
pe savanţi să cerceteze un anumit fragment al naturii aşa de adânc şi detailat cum
ar fi imposibil în alte situaţii. În faţa savantului permanent apar probleme noi pe
care mai înainte nimeni nu le putea nici imagina. Dar ele nu iese după limitele
determinate de paradigmă.
Considerând că în istoria oricărui domeniu al ştiinţei putem evidenţia
perioadele "ştiinţei normale" şi a revoluţiilor ştiinţifice, T.Kuhn consideră că
"ştiinţa normală" se dezvoltă, având la bază o anumită paradigmă. Dat fiind faptul
că nici o teorie nu este în stare să rezolve în momentul dat toate problemele care
stau în faţa ei "ştiinţa normală" există în condiţiile unei anumite tensiuni
intelectuale.
T.Kuhn consideră că istoria ştiinţei trebuie să devină sursa şi piatra de
încercare a concepţiilor epistemologice. Analizând paradigma ca mod de activitate
a asociaţiei, el a propus modelul procesului istorico-ştiinţific, punând la bază
noţiunea de paradigmă, analizată şi ca unitate de măsură a procesului dezvoltării
ştiinţei. Prin paradigmă el înţelege la fel totalitatea convingerilor, valorilor şi
mijloacelor tehnice, primite de asociaţia ştiinţifică, ce asigură existenţa unei tradiţii
ştiinţifice, aceea ce uneşte membrii comunităţii ştiinţifice. Dezvoltarea ştiinţei,
după el, e determinată de un şir de factori, printre care şi experienţa anterioară a
cercetătorului, mentalitatea individuală, totalitatea materialului faptic, pe care-i
bazată activitatea asociaţiei şi alţi factori. El consideră că activitatea ştiinţifică a
savanţilor se bazează pe paradigme, pe unele şi aceleaşi reguli şi standarde a
practicii ştiinţifice, numite de el "reguli-prescripţii" sau "directive metodologice".
Ele într-o anumită măsură şi regulează activitatea ştiinţifică. Prescrierile
metodologice "asigură" pe savanţi cu "regulile jocului", adică le indică "modul de
acţiune" a lor în una sau altă situaţie concretă. Şi ele au caracter multinivelar.
T.Kuhn admite şi existenţa unei stadii preparadigmale a dezvoltării ştiinţei,
când există diferite puncte de vedere, lipsesc teorii fundamentale, metode şi valori
general-recunoscute. Pe măsura apariţiei consensului membrilor comunităţii
ştiinţifice se creează paradigma nouă, pe baza căreia are loc dezvoltarea "normală"
a ştiinţei, acumularea faptelor, perfecţionarea teoriilor şi metodelor. Are loc şi

325
reformularea paradigmei, perfecţionarea şi precizarea teoriilor ce apar pe baza
cercetărilor experimentale a noilor fapte şi precizarea lor. De asemenea se
realizează reformularea nu a întregii paradigme, dar numai a afirmaţiilor iniţiale a
teoriei existente, precum şi introducerea în ea a noţiunilor generalizatoare,
simplificarea formulărilor complicate, urmând tendinţa de a le apropia de practica
de cercetare reală. Dar nu e vorba de nici un tip nou de activitate. Are loc
perfecţionarea teoriei pe calea reformulării şi reconceptualizării ei. Astfel, în
paradigmă ca model de activitate normală a ştiinţei nu apar schimbări esenţiale.
T.Kuhn menţionează că după definirea paradigmei urmează evidenţierea pe
baza ei a anumitor reguli-prescrieri, principii, puse la baza activităţii asociaţiei
date, şi că a evidenţia aceste reguli e o ocupaţie cu mult mai grea şi cu mai puţină
satisfacţie decât cunoaşterea paradigmei.
Cu admiterea paradigmei de către asociaţia ştiinţifică începe perioada "ştiinţei
normale", se formulează şi pe larg se folosesc diferite şi variate metode şi norme
ale activităţii ştiinţifice. Afară de perfecţionarea paradigmei savanţii la această
treaptă sunt preocupaţi şi de evidenţierea caracteristicilor cantitative, de precizarea
faptelor, de căutarea a noi fapte prevăzute de teorie, de căutarea unei coordonări
mai depline dintre ele, de perfecţionarea teoriilor existente, crearea a noi teorii
permise de paradigmă. Teoriile principial noi sunt primite cu duşmănie de
paradigma dominantă. T.Kuhn afirmă, că paradigma determină tipul de probleme
rezolvate de ştiinţa "normală". Ea nu admite descoperiri radicale ce pot genera o
nouă paradigmă. Această determinare însă nu este strictă, lasă un anumit grad de
libertate pentru activitatea creatoare, pentru rezolvarea problemelor destul de
dificile, problemelor prevăzute şi reglementate de paradigmă. Paradigma parcă
garantează soluţionarea acestor probleme. Încercarea de a determina cum
paradigma influenţează la dezvoltarea ştiinţei normale e legată de apelarea la
cunoştinţele filosofico-metodologice.
Creşterea variantelor concurente, gătinţa de a încerca încă ceva, adresarea
după ajutor la filosofie şi discutarea tezelor fundamentale - toate acestea-s
simptome a trecerii de la cercetarea normală la cea extraordinară. Paradigma fără

326
factorii filosofico-metodologici adânci de loc nu determină toate mecanismele
ştiinţei normale, conţinutul tuturor modelelor de cercetare.
T.Kuhn subliniază că, realizând activitatea paradigmală şi parcă aşteptând
faptele prezise de paradigmă, savantul deseori evidenţiază ceva neaşteptat - o
anomalie ştiinţifică. Studiind apariţia anomaliilor ştiinţifice ce duc la descoperiri
ştiinţifice, observăm că ea e legată cu selectarea valorică, constă în faptul că
majoritatea anomaliilor "obişnuite" şi revoluţionare apar în corespundere cu
regulile şi modelele de activitate ce reiese din paradigma dată. Apariţia anomaliilor
ştiinţifice e legată la fel de faptul că activitatea paradigmală standardă poate duce
la rezultate absolut nedeterminate, că descoperirea faptului anomalic prezintă un
proces îndelungat şi foarte complicat, începutul căruia e legat de tendinţa de a
păstra paradigma veche, finalul fiind trecerea la o paradigmă nouă.
Astfel, apare situaţia de criză ,ce se rezolvă în caz final prin apariţia unei noi
paradigme, creându-se condiţii pentru funcţionarea "ştiinţei normale". Criza
paradigmei prezintă la fel şi criza "prescrierilor metodologice", prezente ei. Când
anomalitatea descoperirii se clarifică începe etapa căutării rezolvării radicale.
Aceste descoperiri duc la crize ştiinţifice şi ştiinţa extraordinară. Vechea
paradigmă cedează locul nu faptului anomalic aparte, dar altei paradigme. În
perioada crizei se dezvoltă ştiinţa extraordinară, ce de acum se supune regulilor
paradigmei vechi şi încă nu cade sub regulile paradigmei noi, neformulate. În
perioada ştiinţei extraordinare sunt evidenţiate regulile, standardele, metodele
considerate valabile în perioada ştiinţei "normale", dar puse la îndoială în perioada
crizei, caracterizată de o mulţime de noi atitudini şi de creşterea interesului faţă de
filosofie.
Revoluţia în ştiinţă, apărută o dată cu terminarea crizei, născute de
descoperirea faptului anomalic fundamental, e legată de apariţia noilor paradigme,
calitativ noi, necomensurabile cu cele anterioare. Noile paradigme, fiind
necumulative, sunt legate de probleme, metode, aprecieri, criterii, standarde şi
valori cu totul noi, de elaborarea unui nou tablou de studiere a lumii
înconjurătoare. T.Kuhn consideră că şi paradigma veche şi cea nouă, fiind

327
necomensurabile, pot fi comparate în limitele metalimbii. Paradigma e interpretată
de el atât ca model de activitate teoretică, cât şi ca model de activitate
experimentală. Crearea unei noi paradigme include nu numai înaintarea a noilor
teorii, metode, modele, dar şi căutarea a noi criterii, mai sigure, de raţionalitate, de
efectivitate a rezolvării problemelor, a volumului lor ş.a. Compararea rezultatelor
în perioada dezvoltării "normale", treptate, îl duce pe T.Kuhn la problema
existenţei progresului ştiinţific.
În esenţa şi structura paradigmelor din a doua jumătate a secolului XX s-au
produs schimbări evidente. A avut loc trecerea de la noţiunea de tradiţie ştiinţifică,
ce evidenţia o anumită continuitate dintre teoriile ştiinţifice noi şi cele vechi, la
noţiunea de paradigmă. Noţiunea de paradigmă ca unitate centrală a sistemului
conceptual a lui T.Kuhn, admite o mulţime de interpretări aşa ca: o totalitate a
teoriilor fundamentale,un sistem valoric,o totalitate a experimentelor hotărâtoare
pentru ştiinţa dată, ce asigură perfecţionarea în continuare a sistemului, a
metodelor de cercetare şi a metodelor de activitate; totalitate de prescripţii pentru
asociaţia ştiinţifică dată. T.Kuhn analizează paradigma ca un sistem de norme,
teorii, modele, fapte fundamentale şi modele de activitate, acceptate de
comunitatea ştiinţifică dată, ca sistem de păreri şi dispoziţii, valori şi modele de
activitate, împărtăşite de membrii şcolii ştiinţifice. Paradigma e privită ca
totalitatea unor prescripţii, convingeri, procedee şi cunoştinţe de care se conduce
comunitatea ştiinţifică dată. A avut loc precizarea unui şir întreg de caracteristici
ale paradigmei.
În continuare T.Kuhn, arată că noţiunea de paradigmă nu caracterizează pe
deplin ceea ce uneşte membrii comunităţii ştiinţifice. El vorbeşte despre
deplinătatea relativă a comunităţii profesionale, unanimitatea relativă a sugestiilor
lor profesionale, înlocuind-o cu noţiunea de matrice disciplinară (matrice, fiindcă
ea e compusă din elemente ordonate în anumit mod, şi disciplinară, fiindcă arată
aderenţa obişnuită a savanţilor cercetători la o anumită disciplină).
În calitate de componente ce constituie matricea disciplinară, menţionate de
T.Kuhn, pot fi analizate:

328
a) generalizările simbolice, expresiile folosite de membrii comunităţii
ştiinţifice fără îndoieli şi divergenţe, ce au caracter formal şi uşor se
formalizează. Este vorba de un aparat formal, sau care se supune
formalizării, necesar pentru exprimarea generalizărilor de bază, primite de
toţi membrii comunităţii ştiinţifice, ce permit în limitele matricei date de a
scrie şi de a transmite legile, ipotezele, datele empirice de bază. Aceste
generalizări amintesc de anumite legi ale lumii înconjurătoare;
b) paradigmele metafizice, prescrierile general-recunoscute, legate de
încrederea în anumite modele specifice, ce includ variante mai mult sau
mai puţin euristice (modele conceptuale, de exemplu). Paradigmele
metafizice prezintă sistemul principiilor filosofico-metodologice ce
determină soarta ştiinţei în perioada crizelor şi revoluţiilor (dar câte-odată
T.Kuhn se abate de la acest component al matricei disciplinare);
c) valorile de care se conduc membrii comunităţii ştiinţifice date, comunitatea
de valori, bazată pe necesitatea preciziei previziunilor, limitarea greşelilor
admise, prioritatea prescripţiilor cantitative faţă de cele calitative etc.
Aceste valori, după T.Kuhn, se însuşesc atunci când savanţii deţin modelele
de rezolvare a problemelor;
d) sistemul de modele general-recunoscute ce determină structura fină a
cunoştinţelor ştiinţifice, capacitatea de a folosi rezolvarea problemelor în
calitate de modele pentru a găsi sarcini analogice, obiecte pentru aplicarea
unora şi aceloraşi legi şi formule ştiinţifice.
Dezvoltând această abordare kuhniană e bine de inclus în matrice în calitate
de elemente sistemul nu numai a principiilor metodologice filosofice, ce face
posibilă interpretarea logico-gnoseologică a unui anumit sistem de simboluri,
acceptate de asociaţia ştiinţifică, dar şi a celor general-ştiinţifice, socio-culturale şi
conceptuale, legate cu aplicarea anumitor raporturi valorice la analiza expresiilor.
Astfel, ajungem la noţiunea de matrice a principiilor metodologice. Luând în
consideraţie că descoperirea teoretică fundamentală este rezultatul acţiunii atât a
principiilor filosofice, cât şi a celor general-ştiinţifice, conceptuale şi socio-

329
culturale, că selecţia din mulţimea de variante se realizează pe baza totalităţii
principiilor metodologice, matricea principiilor metodologice include în ea
matricea disciplinară, ce ia în consideraţie rolul în dezvoltarea cunoştinţelor
ştiinţifice a unui sistem anumit de principii filosofice şi general-ştiinţifice, idei şi
categorii, aplicate în ştiinţă, ce formează o matrice generală specifică de înţelegere
şi cunoaştere a obiectelor studiate de ea. Acest sistem de principii metodologice
este diferit pentru diferite discipline ştiinţifice şi la diferite etape ale dezvoltării
ştiinţei. În acest sistem pot fi incluse principiile:
a) socio-culturale: a unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţii
verificării experimentale;
b) conceptuale: a localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii,
caracterului finit şi infinit, simplicităţii, sugestiilor valorice;
c) filosofice: obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetării
multilaterale, dedublării în contrarii, unităţii analizei şi sintezei,
determinismului şi cauzalităţii, dezvoltării;
d) general-ştiinţifice: observabilităţii, constructibilităţii, simetriei,
analiticităţii.
Asupra cercetării ştiinţifice la formarea intereselor, idealurilor ştiinţifice ale
cercetărilor influenţează întreaga matrice a principiilor metodologice. Prezentând o
anumită viziune a lumii, ce ne dă anumite mijloace de teoretizare a cunoştinţelor,
norme de construire a teoriilor ştiinţifice, matricea principiilor metodologice la fel
ca şi paradigma prezintă un mecanism de dezvoltare a ştiinţei. Sistemul principiilor
metodologice, funcţionând ca sistem de cercetare, dă posibilitate de rezolvare a
problemelor, de a regla şi determina cunoştinţele ştiinţifice. El poate fi reprezentat
şi ca o anumită totalitate de strategii de cercetare, ca factor ce integrează diferite
domenii ale ştiinţei.
Concepţia dezvoltării ştiinţei a lui T.Kuhn este în esenţa filosofico-
metodologică şi istoriografică. Dar ea se adresează şi la aspecte social-psihologice
a activităţii savanţilor, care evident influenţează asupra caracterului dezvoltării
ştiinţei.

330
Metodologia programelor ştiinţifice de cercetare a apărut în contextul
falsificaţionismului ca rezultat al conştientizării de către I.Lacatos a două momente
importante. Mai întâi, el era convins că principiul falsificării poate fi păstrat
necătând la faptul că erau cunoscute cazurile când "dezminţirea" experimentală a
teoriei nu a dus la excluderea ei şi teoria a continuat să se dezvolte.
I.Lacatos menţiona, că orice concepţie metodologică trebuie să funcţioneze ca
istoriografică şi că cea mai adâncă apreciere a ei e posibil de dat prin critica acelei
reconstrucţii raţionale a istoriei ştiinţei pe care ea o propune. El analizează
dezvoltarea ştiinţei ca o concurenţă a programelor ştiinţifice de cercetare, iar
revoluţia ştiinţifică ca o înlocuire a unui program ştiinţific de cercetare prin altul.
Programul ştiinţific de cercetare, după I.Lacatos, prezintă unitatea de bază de
dezvoltare şi apreciere a cunoştinţelor ştiinţifice. Prin el I.Lacatos înţelege o serie
de teorii ce se înlocuiesc unele pe altele, unite printr-o totalitate de idei şi principii
metodologice fundamentale.
În al doilea rând, el a evidenţiat rolul deosebit în dezvoltarea ştiinţei a
principiilor euristice, care pot fi în mod raţional reconstruite. Conform
metodologiei programelor ştiinţifice de cercetare orice teorie ştiinţifică trebuie să
fie apreciată împreună cu ipotezele sale adăugătoare, condiţiile esenţiale, şi de rând
cu teoriile ei anterioare. Ca unitate fundamentală a dezvoltării cunoştinţelor
ştiinţifice se pronunţă nu teoria, dar programul ştiinţific de cercetare, care include
în el "nucleul rigid", în care întră tezele fundamentale necontestate de părtaşii
programului, cât şi "euristica pozitivă". Acest program determină problemele
pentru cercetare, evidenţiază fâşia de apărare a ipotezelor adăugătoare, prevede
anomaliile şi în mod triumfal le transformă în exemple de confirmare a lor.
Programul de cercetare ştiinţifică se poate dezvolta în mod progresiv când
dezvoltarea teoretică a lui duce la precizarea a noi fapte, şi în mod regresiv când
programul numai lămureşte noile fapte prezise de programul concurent sau
descoperit în mod spontan. Prin euristică pozitivă I.Lacatos înţelege reguli
metodologice ce contribuie la dezvoltarea programelor ştiinţifice de cercetare,
prescriind ce căi trebuie de urmat în mersul cercetărilor ulterioare. Euristica

331
pozitivă include în ea o serie de presupuneri cum de schimbat sau de dezvoltat
variantele dezminţite ale programului de cercetare, cum de modernizat sau de
precizat "fâşia de apărare", ce noi modele trebuie de elaborat pentru lărgirea
domeniului de aplicare a programului. Prin euristică negativă I.Lacatos înţelege
totalitatea regulilor metodologice, ce limitează mulţimea posibilelor căi de
cercetare, ce permit de a evita căile nedrepte şi de înconjor a mişcării spre adevăr.
Ea propune de a inventa ipoteze suplimentare, ce formează "fâşia de apărare" în
jurul "nucleului rigid" a programului de cercetare, care trebuie să se adapteze,
modifice şi chiar pe deplin să se înlocuiască cu contraexemplele. Programul
încearcă cu atât mai multe greutăţi, cu cât mai mult progresează concurentul lui,
fiindcă faptele prezise de un program prezintă anomalii pentru altul.
Programul are ca scop de bază completarea cunoştinţelor, previziunea a noi
fapte. Sursa principală a dezvoltării ştiinţei o constituie nu interacţiunea teoriei şi a
datelor empirice, dar concurenţa programelor de cercetare ştiinţifică, având ca scop
descrierea şi explicarea mai bună a fenomenelor observate, cât şi de a prevedea noi
fapte. Studiind legităţile dezvoltării ştiinţei, accentul se pune pe formarea,
dezvoltarea şi interacţiunea programelor ştiinţifice de cercetare. Un program
ştiinţific bogat, susţine I.Lacatos, totdeauna poate fi apărat de orice necorespundere
vizibilă cu datele experimentale.
Conform metodologiei programelor de cercetare ştiinţifică orice teorie
ştiinţifică trebuie să fie apreciată împreună cu ipotezele ei adăugătoare, condiţiile
iniţiale, şi de rând cu teoriile ei alternative. Programul ştiinţific include o
continuitate de teorii ştiinţifice, formată de "nucleul rigid" şi "fâşia de apărare" a
programului. Şi dacă "nucleul rigid" se păstrează în toate teoriile programului,
apoi, "fâşia de apărare", ce constă din totalitatea ipotezelor adăugătoare se schimbă
de la teorie la teorie, apărând "nucleul rigid" de falsificare. "Fâşia de apărare" se
schimbă sub influenţa descoperirii faptelor anomalice.
Criteriul progresului în ştiinţă, propus de I.Lacatos, are la bază două cerinţe:
1)fiecare teorie nouă a programului ştiinţific de cercetare "progresiv" trebuie să
aibă un surplus de conţinut empiric, faţă de conţinutul celei precedente; 2) o

332
anumită parte a conţinutului ei surplus trebuie să fie confirmată. Dacă o anumită
consecutivitate de teorii a unui program de cercetare nu prezice nimic nou, dar
numai poate asimila realizările teoriilor programelor de cercetare concurente, e
considerat "regresiv". În lucrarea "De ce programul lui Copernic a întrecut
programul lui Ptolomeu" I.Lacatos conchide că programul de cercetare a lui
Copernic răspundea euristicii programului de cercetare pitagorian-platonic într-o
măsură mai mare decât a lui Ptolomeu ( la Copernic toate mişcările corpurilor
cereşti sunt circulare şi uniforme, iar la Ptolomeu sfera stelelor se roteşte
neuniform în jurul centrului eliptic). Cu atât mai mult programul copernician avea
progresivitate teoretică neândoielnică, fiindcă prevedea fenomene noi, neobservate
până atunci, de exemplu fazele Venerei şi paralaxa stelelor. În acest sens procesul
trecerii de la programul de cercetare a lui Ptolomeu la cel a lui Copernic trebuie
apreciat ca deplasare progresivă a problemei în limitele dezvoltării programului de
cercetare pitagorian-platonic. Ideea destul de puternică în raport teoretic totdeauna
este destul de bogată pentru a fi apărată.
Iată cum programul ştiinţific de cercetare de rând cu paradigma participă la
procesul apariţiei noilor cunoştinţe, asigurând dezvoltarea permanentă a
cunoştinţelor ştiinţifice.
Analiza structurii şi dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice necesită şi o
examinare a problemelor de logică şi metodologie a ştiinţei, a formelor şi
metodelor cunoaşterii ştiinţifice.

333
PARTEA III. LOGICA ŞI METODOLOGIA ŞTIINŢEI

Analizând probleme cu privire la logica şi metodologia ştiinţei vom examina:


1)metodologia, metodele şi formele cunoaşterii ştiinţifice; 2)natura descoperirilor
ştiinţifice; 3)tradiţiile şi inovaţiile rolul lor în cunoaşterea ştiinţifică.

Capitolul 11. METODOLOGIA, METODELE


ŞI FORMELE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE

Studiind probleme de metodologie a cercetărilor ştiinţifice în acest capitol


accentul va fi pus pe: a)metodologia, metodele generale şi particulare de
cunoaştere, corelaţia lor; b)metodele general-ştiinţifice, importanţa lor pentru
cunoaşterea ştiinţifică; c)formele cunoaşterii ştiinţifice, importanţa lor.

§ 1. METODOLOGIA, METODELE GENERALE


ŞI PARTICULARE DE CUNOAŞTERE, CORELAŢIA LOR

Încă de pe timpurile lui F.Bacon în conştiinţa savanţilor pătrundea o


convingere interesantă: mai bine în genere nu de cunoscut, decât de cunoscut fără
metodă. De aceea e important nu numai ce însuşeşte în mod practic omul,dar cum
însusuşeşte, ce metodă de cunoaştere el practică.
Metodă (de la grec. - mod de cunoaştere) în cel mai larg sens înseamnă
"calea spre ceva", modul de activitate a subiectului într-o formă oarecare. Ea
prezintă modul de atingere a anumitor rezultate în cunoaştere şi în practică,
anumite reguli de acţiune. Metoda prezintă totalitatea anumitor reguli, procedee,
norme de cunoaştere şi acţiune, sistemul prescripţiilor, principiilor, cerinţelor, care
trebuie să orienteze cercetătorul la rezolvarea unei sarcinii concrete, atingerea unui
anumit rezultat în una sau altă sferă de activitate. Ea orientează căutarea
adevărului, permite de a ne mişca pe cea mai scurtă cale în atingerea scopului.

334
Metoda veridică serveşte ca un fel de busolă, după care subiectul cunoaşterii şi
acţiunii trasează calea sa, evitând greşelile. F.Bacon compară metoda cu felinarul
ce luminează călătorului drumul în întuneric. R.Descartes însă numeşte metodă
"regulile precise şi simple" respectarea cărora permite creşterea cunoştinţelor. El
menţionează că mai bine nu de sperat la căutarea anumitor adevăruri, decât de
făcut aceasta fără oarecare metodă, îndeosebi fără cea deductiv-raţionalistă. În
calitate de metode devin procedeele, elaborate pe baza legităţilor obiective, care
servesc pentru cunoaşterea de mai departe şi transformarea realităţii, pentru
căpătarea a noi rezultate.
Metoda are ca funcţie organizarea internă şi regularea procesului de
cunoaştere sau transformare practică a obiectului de cercetare. Cunoscutul fiziolog
I.P.Pavlov menţiona: "De metodă, de modul de acţiune depinde întreaga seriozitate
a cercetătorului. Toată chestiunea e în metoda bună. Cu o metodă bună şi un om nu
prea talentat poate face mult. Dar cu o metodă rea şi omul genial va lucra în van şi
nu v-a primi date precise, de valoare".
De menţionat că nu numai rezultatul cercetării, dar şi metoda ce duce la el
trebuie să fie veridică. Metoda de cunoaştere prezintă un procedeu conştientizat şi
aplicat în mod conştient în cunoaşterea ştiinţifică. Omul înţelege modul său de
cunoaştere şi datorită acestui fapt el transformă acest mod, metoda sa. Metoda de
cunoaştere prezintă şi un product al dezvoltării activităţii cognitive, un fel de
invenţie creată de subiectul epistemic. Elaborând metoda de cunoaştere, subiectul
epistemic ia în consideraţie legile obiectului epistemic. De aceea metoda prezintă o
anumită formă a raportului practic şi cognitiv, conştientizată şi aplicată în mod
conştient, care se transformă şi se cunoaşte în interesele sale proprii.
Dar o anumită metodă se elaborează pe baza unei anumite teorie, ce se
prezintă ca premisă necesară a ei. Metoda şi este teoria adusă la acţiune şi
"îndreptată cu ascuţişul ei" nu numai la cunoaşterea de mai departe a realităţii, dar
şi la schimbarea ei în mersul practicii. Şi dacă teoria prezintă rezultat al activităţii
anterioare, metoda şi este punct iniţial şi premisă a activităţii ulterioare. Şi dacă
funcţiile principale ale teoriei sunt lămurirea şi previziunea fenomenelor (cu scopul

335
de a căuta adevărul, legilor şi cauzelor), cele ale metodei sunt regularea şi
orientarea activităţii cercetătorului. Dacă teoria prezintă sistemul imaginilor ideale
ce reflectă esenţa, legităţile obiectului, apoi metoda prezintă sistemul regulativelor,
regulilor, prescrierilor ce se prezintă în calitate de armă a cunoaşterii ei ulterioare
şi de schimbare a realităţii. Dacă teoria e îndreptată la rezolvarea problemei,
generate de obiectul dat, apoi metoda e îndreptată la evidenţierea modurilor şi
mecanismelor de cercetare şi transformare a lui. Teoriile, legile, categoriile pentru
a îndeplini funcţii metodologice, trebuiesc să fie în mod corespunzător
transformate în principii regulative ale metodei.
Fiind determinate de obiectul său, metodele nu prezintă fenomene pur
obiective, dar nici nu sunt formaţiuni pur subiective. Originea metodei trebuie de o
căutat în realitatea materială, ea este obiectivă, conţinutală. Dar ea este simultan şi
subiectivă fiindcă pe baza acestor laturii obiective se formulează anumite principii,
reguli, regulative. Ca trăsături caracteristice ale metodei pot fi: obiectivitatea,
reproductivitatea, euristicitatea, necesitatea, concretivitatea ş.a.
Vorbind de clasificarea metodelor, putem deosebi a)metode ale activităţii
ştiinţifice spirituale, ideale şi b)metode ale activităţii practice, materiale. Metodele
ştiinţifice în dependenţă de rolul şi locul lor în procesul cunoaşterii ştiinţifice pot şi
împărţite în: formale şi conţinutale, empirice şi teoretice, fundamentale şi
aplicative, metode de cercetare şi expunere ş.a. Deosebim metode ale ştiinţelor
naturale şi ale ştiinţelor socio-umanitare. Metodele ştiinţifice naturale se împart în
metode de studiere a naturii nevii, cât şi metode de studiere a naturii vii etc.
Deosebim metode calitative şi cantitative, univoc-deterministe şi probabiliste,
metode ale cunoaşterii nemijlocite şi ale cunoaşterii mijlocite, originale şi derivate
etc.
După gradul de generalitate şi lărgimea aplicării lor deosebim metode:
filosofice, general-ştiinţifice, particular-ştiinţifice, la fel metode disciplinare şi
interdisciplinare. Metodele generale, filosofice se manifestă prin diferite metode
general-ştiinţifice şi particular-ştiinţifice, astfel, asigurându-se interacţiunea
metodelor. Ca metode filosofice sunt cele ale dialecticii şi metafizicii. Metodele

336
filosofice prezintă sistemul principiilor, operaţiilor, atitudinilor ce au caracter
general, universal se află la cele mai înalte etaje ale abstractizării, nu se descriu în
termeni stricţi ale logicii şi experimentului şi nu se supun formalizării şi
matematizării. Ele prezintă numai regulative generale de cercetare şi ne dau numai
strategia generală, şi nu înlocuiesc metodele speciale. Dialectica ca metodă
generală filosofică nici într-un domeniu ştiinţific nu se aplică în formă curată. Ea
se aplică în unitate cu metodele general-ştiinţifice şi speciale de cunoaştere.
Metodele general-ştiinţifice sunt metode ce se aplică în toate domeniile ştiinţei,
spre deosebire de metoda dialectică ce se aplică şi la alte forme ale conştiinţei
sociale. Ele asigură legătura şi interacţiunea optimală a filosofiei cu metodele
special-ştiinţifice. Ele pot fi exprimate prin mijloace abstract-formale. Aici se
atribuie inducţia, deducţia, atitudinea sistemică, structural-funcţională, cibernetică,
sinergetică, probabilistă, a modelării, formalizării etc. Analizând metodele general-
ştiinţifice, menţionăm că cercetarea trebuie de început de la procedee simple
(analiză şi sinteză) şi de trecut la cele mai complexe. De exemplu, pe baza analizei
devine posibilă compararea ca mijloc de cunoaştere cu ajutorul căruia se stabileşte
identitatea şi deosebirea, unitatea şi contrarietatea lucrurilor cognitive. Prin analiză
şi comparare devine posibilă abstractizarea - procedeu care asigură abaterea de la
anumite proprietăţi, relaţii, legături a fenomenului cunoscut, studierea lui în formă
curată. Un fel deosebit de abstractizare este idealizarea - crearea în gând a
obiectelor ideale ("gaz ideal", "corp absolut negru" ş.a.), cât şi formalizarea -
procedeu ce constă în abaterea de la conţinut şi evidenţierea formei acestui
conţinut. Procedeul opus abstractizării - concretizarea - atragerea în procesul
cercetării a tot de la ce la început s-a abătut, cercetarea fenomenului cunoscut într-
o formă mai complexă. Generalizarea şi specificaţia sunt la fel procedee cognitive.
Afară de metode general-ştiinţifice, matematice, logice ş.a., deosebim şi metode
particular-ştiinţifice, cât şi mijloace materiale specifice, aşa ca aparatele,
instrumentele, deseori foarte costisitoare cum sunt sinhrofazatronul,
radiotelescopul ş.a., ce prezintă forme efective de atingere a rezultatelor veridice în
cunoaştere. Vorbim astfel de un arsenal al metodelor şi mijloacelor cu ajutorul

337
cărora se dezvoltă ştiinţa, deosebind la fel şi metode de primire a cunoştinţelor
empirice, aşa ca observarea şi experimentul, şi metode de căpătare a cunoştinţelor
teoretice - descrierea şi lămurirea multiplelor fapte şi legităţi, evidenţiate în
procesul cercetării empirice. Metodele particular-ştiinţifice se aplică pentru
cunoaşterea caracterului specific al obiectului epistemic. Ele prezintă totalitatea
modurilor, principiilor de cunoaştere, a atitudinilor şi procedurilor de cercetare,
aplicate într-o ştiinţă sau alta, ce corespunde formei date de mişcare a materiei.
Acestea-s metodele fizicii, chimiei, biologiei, a ştiinţelor sociale etc.
Există şi metode disciplinare (aplicate în una sau altă disciplină ştiinţifică ca
domeniu al ştiinţei sau apărute la hotarul dintre ştiinţe) şi interdisciplinare
(îndreptate în fond la hotarele dintre diferite disciplinele ştiinţifice) ce şi-au găsit
realizare în anumite programe ştiinţifice complexe de cercetare. Vorbim la fel de
aplicarea metodelor fizico-matematice şi chimice în biologie.
Vorbim şi de metodologie ca sistem a anumitor metode de activitate (în
ştiinţă, politică, artă etc.), cât şi ca învăţătură, ca teorie generală a metodei, ca
teorie în acţiune. Înţelegând prin metodologie învăţătura despre metodă, teoria
metodei, un discurs filosofic, un proces de reflexiune, un dialog deschis cu privire
la metode, studiul principiilor care ghidează pe cei car studiază un domeniu
oarecare al cunoaşterii, deosebim corespunzător trei niveluri de metodologii:
1)filosofic; 2)general-ştiinţific, şi 3)particular-ştiinţific. Dacă metodologia
filosofică reprezintă învăţătura despre metodele filosofice, teoria dialecticii, apoi
metodologia general-ştiinţifică analizează metodele care se aplică în toate ştiinţele,
dar nu la toate formele conştiinţei sociale, iar metodologia particular-ştiinţifică
studiază metodele aplicate în ştiinţele concrete. Menţionăm la fel că metodologia
într-un anumit sens este mai largă ca dialectica ca ştiinţă, ea nu se limitează la
studierea metodei generale, analizând şi alte nivele a cunoştinţelor ştiinţifice, cât şi
legătura lor reciprocă. Cunoscutul psiholog L.S.Vîgotscki menţiona că
metodologia e asemănătoare "osului în organismul viu" pe care se ţine întreg
organismul. De rând cu metodologia filosofică (dialectică) şi general-ştiinţifică
(inducţia, deducţia ş.a.) deosebim şi metodologia particular-ştiinţifică. Ultima se

338
defineşte ca totalitatea metodelor, principiilor şi procedeelor de cercetare, aplicate
la unul sau alt domeniu al ştiinţei. De exemplu în psihologie se folosesc aşa
metode ca testarea, metoda întervievării, metodele proiective ş.a. Metoda şi
problemele metodologice nu trebuiesc supraapreciate, dar nici subapreciate. Ele nu
trebuiesc mărginite numai cu limitele ei intruştiinţifice, dar trebuie de le analizat în
context socio-cultural, analizând legătura ştiinţei cu producerea, cu alte forme ale
conştiinţei sociale, în corelaţia aspectelor lor metodologice, axiologice etc. Astfel,
metodologia prezintă un sistem complex, dinamic, integru, subordinaţionat de
moduri, atitudini, principii de diferite niveluri, sfere de acţiune şi posibilităţi
euristice.
Analizând diferite niveluri de metodologie să studiem metodele general-
ştiinţifice a cunoaşterii ştiinţifice, importanţa lor epistemologică.

§ 2. METODELE GENERAL-ŞTIINŢIFICE,
IMPORTANŢA LOR PENTRU CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ
Metoda generală de cunoaştere, cea dialectică, se manifestă prin metode
general-ştiinţifice şi particular-ştiinţifice, prin metode ale cercetării empirice, aşa
ca experienţa, observarea şi experimentul, măsurarea şi modelarea, cât şi prin
metode ale cercetării teoretice, aşa ca: analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia,
idealizarea şi formalizarea, matematizarea, analogia, abstractizarea şi
concretizarea, istoricul şi logicul ş.a.
Sarcina principală a cercetării empirice este culegerea, acumularea faptelor
cât şi prelucrarea lor iniţială. Prin experienţă se înţelege orice interacţiune a
subiectului cu obiectul, când subiectul nu numai reflectă pasiv obiectul, dar şi îl
schimbă, î-l transformă în mod activ. Ca forme de experienţe sunt observarea şi
experimentul.
Observarea reprezintă perceperea finalist-orientată, planificată, sistematizată a
fenomenelor şi obiectelor din lumea înconjurătoare, în mersul căreia primim
cunoştinţe cum despre laturile exterioare ale obiectului cercetat, aşa şi despre
laturile şi relaţiile lui esenţiale, interne. Rezultatele observărilor necesită o anumită

339
interpretare, care se realizează cu ajutorul anumitei teorii. Observarea poate fi a)
nemijlocită, şi b) mijlocită de diferite aparate, de diferite mijloace speciale de
observare (microscoape, telescoape ş.a.). În observaţia ştiinţifică de rând cu
mijloacele speciale de observare se folosesc şi mijloace conceptuale, noţiuni şi
teorii cu ajutorul cărora se organizează şi se interpretează observările ştiinţifice.
Observările pot fi directe şi indirecte. De exemplu, obiectele şi procesele pe
care le cercetează teoria atomică şi nucleară contemporană, chimia cuantică şi
biologia nucleară nu pot fi observate în mod nemijlocit (ca obiectele şi procesele
din macrolume), nici cu ajutorul aparatelor. Dar ele pot deveni observabile în cazul
cercetării rezultatelor interacţiunii lor cu alte obiecte şi procese. De exemplu în
camera lui Wilson, destinată pentru cercetarea proprietăţilor particulelor încărcate,
despre proprietăţile acestor particule cercetătorul judecă indirect, după aşa
manifestări vizibile ca formarea trecurilor, a urmelor (ce constă dintr-o mulţime de
picături de lichid) ,ce apar în rezultatul condensării aburului suprasaturat ce se
conţine în cameră anume în acele centre unde există ioni, ce se formează de-a
lungul traiectoriei zborului particulelor încărcate. Aceste urme pot fi fotografiate şi
măsurate. După aceste date se fac concluzii cu privire la proprietăţile particulelor
cercetate.
Observarea în cercetarea ştiinţifică e chemată să realizeze trei funcţii de bază:
1) asigurarea cu acea informaţie empirică, care-i necesară pentru punerea a noi
probleme şi înaintarea ipotezelor pentru verificarea lor ulterioară; 2) verificarea
ipotezelor şi teoriilor, care nu se poate realiza cu ajutorul experimentului; 3) în
termenii observării se realizează compararea rezultatelor primite în mersul
cercetărilor teoretice.
Experimentul ca metodă de cercetare prezintă activitate finalist-orientată,
bazată pe amestecul cercetătorului în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor pe
calea creării anumitor condiţii şi posibilităţi a repetării lor multiple schimbarea,
corespunzătoare a obiectului sau reproducerea lui în condiţii controlate şi special
create pentru aceasta.

340
Orişice experiment ştiinţific totdeauna este îndreptat de oarecare idee,
concepţie, ipoteză. De exemplu, în experimentele de la centrul ştiinţific din
or.Dubna se reproduc reacţii cu protonii acceleraţi. Experimentul se realizează
pentru rezolvarea anumitor sarcini cognitive, dictate de starea teoriei. El e necesar
ca mijloc de acumulare şi studiere a faptelor ce constituie baza empirică a teoriei.
Experimentul se foloseşte cum în ştiinţele naturale, aşa şi în ştiinţele sociale. Ideea
experimentului, planul realizării lui şi interpretarea rezultatelor lui în măsură mult
mai mare depinde de teorie, decât de căutarea şi interpretarea datelor observărilor.
Experimentul prezintă o aşa metodă a cercetării empirice, când savantul
acţionează asupra obiectului studiat cu ajutorul mijloacelor materiale speciale
(aparate şi dispozitive experimentale) cu scopul de a primi informaţia necesară
despre proprietăţile şi particularităţile acestor obiecte şi fenomene. Dispozitivele şi
aparatele experimentale într-un anumit raport sunt analogice uneltelor de muncă în
procesul producerii.
Experimentul poate fi hotărâtor, poate servi la dezminţirea sau confirmarea
uneia din două concepţii alternative, atât în plan calitativ (ce are ca scop de a
stabili prezenţa, sau lipsa fenomenului presupus de ipoteză ,sau teorie) şi cantitativ
(ce evidenţiază determinanta calitativă a unei anumite proprietăţi a fenomenului
studiat). Există la fel experienţe statistice şi nestatistice. Există şi experienţe
gândite,ce prezintă un anumit sistem de proceduri gândite, realizate asupra
obiectelor idealizate, un anumit model teoretic al situaţiilor reale experimentale.
Aici savantul operează nu cu obiecte reale şi cu condiţiile existenţei lor, dar cu
imagini conceptuale. După caracterul obiectului cercetat se deosebesc experimente
fizice, chimice, biologice, psihologice şi sociale. Există experimente directe şi
modelare. Noile modele de avioane, de exemplu, mai întâi se încearcă, folosind
metode experimentale.
În ştiinţele experimentale cele mai dezvoltate metode, observarea şi
experimentul, sunt însoţite de măsurări minuţioase a mărimilor cercetate. Cum
experimentele, aşa şi observările, sunt legate de folosirea aparatelor. Microscopul
electronic contemporan, de exemplu, care măreşte obiectul observaţiei de câteva

341
zeci de ori dă posibilitate pentru observarea cum a viruşilor, aşa şi a unor molecule
organice a organismului. Folosirea mijloacelor contemporane de cercetare în mod
esenţial schimbă rolul aparatelor, cât şi caracterul observărilor şi experimentelor în
cercetarea fenomenelor. Cunoaşterea microlumii necesită evidenţierea obligatorie a
proprietăţilor aparatului, caracterul interacţiunii lor cu microobiectele.
Prin măsurare se înţelege procesul găsirii raportului mărimii date cu o altă
mărime omogenă, luată ca unitate de măsură. Rezultatul măsurării se exprimă
printr-un număr şi datorită acestui fapt devine posibil de supus aceste rezultate
prelucrărilor matematice. Măsurarea prezintă atribuirea (pe baza unor unităţi-
etalon sau a unor scări de măsură corespunzător alese) de valori numerice
parametrilor structurali sau funcţionali ale sistemelor cercetate. Măsurarea macro-
sistemelor tinde asimtotic spre observaţie, iar măsurarea micro-sistemelor
presupune un context condiţional artificial definitoriu. Superioritatea
experimentului faţă de observaţie este asigurată prin însăşi instaurarea unui context
condiţional artificial de cercetare.
Din punct de vedere a ponderii intervenţiei active a subiectului cunoscător în
procesul cunoaşterii experimentul se situează pe o poziţie de mijloc, fiind mai
artificializat decât observaţia, dar mai puţin "umanizat" decât modelarea.
Modelarea se bazează pe analogie (grec. - corespundere, asemănare), care prezintă
procedeu ,când cunoştinţele deduse prin analogie primite din cercetarea unui
oarecare obiect se transformă la alt obiect, mai puţin studiat şi mai puţin accesibil
pentru cercetare. Modelarea prezintă metoda de cercetare a obiectelor pe baza
modelelor, când are loc transferarea informaţiei de la unele obiecte la altele (pe
baza raţionamentelor prin analogie). Modelarea constă în construirea unui model
ce reproduce particularităţile de structură, comportare şi alte proprietăţi ale
originalului şi cercetarea ei experimentală şi raţională ulterioară. Modelarea
reprezintă sinteza dialectică definitorie a practicii cu teoria. Ea constă în reflectarea
esenţializată a unor obiecte complexe ale cunoaşterii cu ajutorul unor sisteme
intermediare mai simple şi relativ autonome, numite modele. În experimentele

342
modelatoare cercetării se supune de acum nu însăşi obiectul , dar modelul ce-l
înlocuieşte.
Modelul prezintă un sistem real sau raţional presupus, care înlocuieşte în
procesele cognitive un alt sistem - originalul, ce se află cu el în raport de
asemănare datorită cărui fapt studierea modelului permite de a primi informaţie
despre original. O etapă importantă de aplicare a metodei modelării se consideră
cercetarea modelului construit, primirea cu ajutorul lui a informaţiei necesare, şi în
sfârşit, folosirea practică în funcţionarea obiectelor a modelului şi originalului.
Metoda modelării în prezent se foloseşte pe larg în ştiinţele tehnice (cercetarea
modelelor avioanelor ş.a.), în fizică şi chimie, biologie şi fiziologie, în sociologie
şi economie. Această metodă ajută de a înţelege şi de a explica, de exemplu, multe
mecanisme ale activităţii psihice ale creierului (cu ajutorul dispozitivelor
cibernetice contemporane se modelează procesele percepţiei senzoriale, memoriei
şi a gândirii logice).
Cercetarea empirică se dezvoltă în mod istoric în cercetare teoretică.
Cercetarea teoretică ia în consideraţie tot materialul empiric, toate faptele, toate
legităţile empirice descoperite. Cercetarea teoretică e legată de aplicarea a aşa
ipoteze şi legi, în care întră noţiuni şi termen, ce nu reprezintă reflectări nemijlocite
a proprietăţilor şi relaţiilor empiric- observabile. Acestea-s noţiunile despre
obiectele neobservabile. De exemplu, dilatarea empiric observabilă a corpurilor la
încălzire ipoteza molecular-cinetică o lămure;te prin mărirea vitezei mişcării
moleculelor, care-s obiecte empiric neobservabile. În cercetările teoretice studierea
faptelor ştiinţifice se începe cu analiza lor.
Analiza (grec. - dezmembrare) reprezintă împărţirea obiectului în părţi
componente cu scopul studierii lor independente. Prin analiză se înţelege metoda
de cercetare, ce constă în dezmembrarea raţională a întregului ,sau în genere a
fenomenului complex în părţi elementare, componente, mai simple, şi evidenţierea
anumitor laturi, proprietăţi, legături. Dar,analiza nu prezintă scopul final al
cercetării ştiinţifice, care tinde să reproducă întregul, să înţeleagă structura lui

343
internă, caracterul funcţionării lui, legea dezvoltării lui. Acest scop se atinge de
sinteza teoretică ce urmează.
Sinteza (grec. - îmbinare) - reprezintă îmbinarea reală sau gândită a diferitor
laturi, părţi ale obiectului într-un întreg unitar, metoda de cercetare ce constă în
îmbinarea în raţiune, reproducerea legăturilor dintre anumite părţi, elemente, laturi,
componente ale fenomenului complex şi atingerea întregului în unitatea lui.
Analiza şi sinteza în mod dialectic sunt legate cu inducţia şi deducţia. Fără
sugestii inductive ce prezintă mişcarea cunoaşterii de la afirmaţii singulare la
afirmaţii generale, nu se poate de înţeles nici construirea teoriilor ştiinţifice.
Inducţia (lat. - îndreptare, aţintire) prezintă un procedeu logic de
cercetare, legat de generalizarea rezultatelor observărilor şi experimentelor şi
mişcarea gândului de la singular la general, metodă de trecere de la cunoaşterea
anumitor legi aparte la cunoaşterea generalului, la generalizarea empirică şi
stabilirea tezei generale ce reflectă legea sau altă legătură esenţială şi necesară.
Deducţia (lat - deducere) prezintă trecerea în procesul cunoaşterii de la
general la singular (particular), trecere după anumite reguli ale logicii de la unele
propoziţii date - teze la urmările (concluziile) lor. Ea prezintă nu numai metoda de
trecere de la propoziţii generale la cele particulare, ea prezintă la fel orişice
deducţii din anumite adevăruri cunoscute a noilor adevăruri cu ajutorul legilor şi
regulilor logicii. Inducţia şi deducţia în procesul general al cunoaşterii ştiinţifice
sunt strâns legate. Inducţia ca şi deducţia, luate aparte şi în mod abstract,
contrapuse una alteia, nu îndestulează tuturor cerinţelor cunoaşterii ştiinţifice.
Locul slab al inducţiei este în faptul că ea nu poate fundamenta cum în rezultatul
cercetării a unei părţi de fapte de un anumit gen se face concluzia generală ce se
raportă la toate faptele de acest fel. Deducţia nu poate fundamenta veridicitatea
tezelor iniţiale generale din care ea reiese în lanţul raţionamentelor. Inducţia de la
sine nu poate strict fundamenta concluzia generală, iar deducţia - premisa generală.
Inducţia ştiinţifică presupune nu pur şi simplu fixarea unor trăsături asemănătoare
într-o serie de obiecte, dar evidenţierea trăsăturilor esenţiale şi stabilirea legăturii
necesare interne dintre ele. Dar aceasta e posibil cu condiţia folosirii în procesul

344
cercetării inductive a acelor cunoştinţe generale, care de acum sunt căpătate în
procesul dezvoltării anterioare a ştiinţei şi-s verificate în practică, la fel şi
înaintarea diferitor ipoteze şi deducerea din ele a concluziilor, adică includerea
elementelor deducţiei. La fel deducţia ştiinţifică presupune un sistem de raţionări
noi, indiferent de faptul pe cât de veridice sunt tezele ei iniţiale. Ea cere ca aceste
premise să fie fundamentate din punct de vedere faptic. Dar aceasta e posibil
numai pe calea includerii elementelor inducţiei, a cunoştinţelor acumulate în
rezultatul analizei faptelor corespunzătoare şi a generalizărilor lor.
În ştiinţă, în cercetările teoretice se foloseşte pe larg şi metoda ipotetico-
deductivă de construire a teoriilor, conform căreia ipoteze de diferită forţă logică se
unesc într-un sistem deductiv unic în care ipotezele logic mai slabe se deduc din
ipoteze logic mai puternice. Ea are ca esenţă crearea ipotezelor legate între ele în
mod deductiv, din care în caz final se deduc afirmaţiile cu privire la fapte empirice.
Ea este bazată pe deducţia concluziilor din ipoteze şi alte teze, importanţa veridică
a cărora nu este cunoscută, concluziile au caracter probabilist. Sistemul ipotetico-
deductiv poate fi privit ca o ierarhie de ipoteze, forţa logică şi generalitatea cărora
creşte pe măsura îndepărtării de la baza lor empirică. La vârful acestui sistem se
situează ipotezele, la formarea cărora se folosesc noţiuni teoretice foarte generale
şi abstracte. În partea de jos a sistemului se află ipotezele, legătura cărora cu
experienţa e destul de evidentă. În teoriile teoretico-deductive se stabileşte o
continuitate strictă a nivelurilor la care se situează ipotezele în corespundere cu
puterea lor logică. Cu cât e mai înalt nivelul ipotezei cu atât mai mult ea participă
în procesul deducţiei logice a concluziilor, iar cu cât mai jos - cu atât mai puţin.
Aşa o regularitate e greu de stabilit în sistemele axiomatice, în special când ele se
iau în formă abstractă, neintegrată. Când teoria se prezintă în formă axiomatică
toate axiomele se consideră echivalente. Metoda ipotetico-deductivă tinde să aducă
într-un sistem unic toate cunoştinţele acumulate şi să stabilească legătura logică
dintre ele. Următorul pas pe calea sistematizării şi descoperirii structurii logice a
cunoştinţelor ştiinţifice se atinge cu ajutorul metodei axiomatice.

345
În ştiinţă e foarte rodnică şi metoda axiomatică, ce reprezintă metoda de
construire a teoriilor, când dintr-un număr finit de axiome sau postulate pe cale
logică sunt deduse celelalte teze ale acestei teorii. Cu aceasta o serie de teze ale
ştiinţei ce se evidenţiază prin caracterul lor general, se aleg în calitate de teze
neargumentate - ca axiome. Celelalte teze ale ştiinţei se deduc din ele ca concluzii
realizate după regulile logicii. Ea reprezintă unul din modurile de construire
deductivă a teoriilor ştiinţifice, când se formulează sistemul termenilor de bază ale
ştiinţei. Din aceşti termeni se formează o anumită mulţime de axiome (postulate),
teze ce n-au nevoie de argumentare. Ele servesc ca afirmaţii iniţiale din care se
deduc toate celelalte afirmaţii ale teoriei date după anumite reguli. Se formulează
sistemul regulilor de deducţie cu scopul de a transforma tezele iniţiale, se cere de
trecut de la unele teze la altele, de inclus noi termeni în teorie. Se realizează
transformarea postulatelor după regulile date ,ce dau posibilitate dintr-un număr
limitat de axiome de primit mulţimea tezelor care argumentează, adică a
teoremelor. S-a folosit această metodă la început în matematică, pe urmă în fizică,
biologie şi chiar se foloseşte şi în lingvistică.
Această metodă uşurează argumentarea şi sistematizarea cunoştinţelor
ştiinţifice pentru ca mai repede să evidenţieze legătura internă, logică dintre
diferite despărţituri ale teoriei. Ea strict evidenţiază tezele iniţiale şi tezele primite
din axiome, ne învaţă să realizăm sugestii precise şi stricte. Ea prezintă şi un
argument foarte de preţ pentru cercetarea ştiinţifică, găsirea a noi legităţi
matematice. Această metodă permite de a evidenţia în acea teorie care este
axiomatizată acele idei de bază, conducătoare care în alte condiţii s-ar întunecă de
detalii secundare şi care fără această metodă ar fi fost imposibil de le evidenţiat.
Metoda axiomatică lărgeşte hotarele de aplicare a metodelor matematice, uşurează
procesul de cercetare. Fiind convins în faptul că fenomenele analizate îndestulează
axiomele anumitei teorii matematice, cercetătorul poate fără lucru dificil adăugător
de odată să se folosească de toate axiomele care reiese din teorie. Metoda
axiomatică eliberează specialistul unei anumite ştiinţe concrete de îndeplinirea unei
cercetări matematice destul de complicate şi grea pentru el. Metoda axiomatică

346
într-o măsură mai mare ca cea ipotetico-deductivă e acomodată pentru cercetarea
cunoştinţelor atinse, oformate.
În cercetările teoretice se folosesc la fel şi idealizarea, formalizarea, diferite
metode matematice, analogia, metoda istorică şi logică ş.a.
Idealizarea reprezintă un fel de abstractizare în rezultatul căreia se creează
noţiunile de obiecte idealizate, în care se reflectă aşa obiecte (ideale), care în lumea
reală nu există, dar au în ea un prototip, de exemplu "punctul" - în geometrie,
"corpul absolut negru" - în fizică etc. Idealizarea prezintă un fel specific de
abstractizare, construirea raţională a noţiunilor despre obiecte ,ce nu există şi nu
pot fi realizate în realitate, dar aşa noţiuni pentru care există referenţi în lumea
reală. Aceste noţiuni de rând cu trăsăturile prezente obiectelor reale au şi trăsături
care cu mult se îndepărtează de la proprietăţile reale, sau în formă curată cu totul
lipsesc în obiectele cercetate. Formarea unor aşa noţiuni se atinge pe calea
abstractizării de la proprietăţile obiectelor reale. Orişice idealizare în caz final se
datoreşte existenţei lumii obiective ce o reprezintă.
Formalizarea reprezintă evidenţierea structurii (formei) gândurilor şi
însemnarea simbolică a ei. Formalizarea constă în reprezentarea cunoştinţelor
conţinutale în formă simbolică - de semne. Această cale de cercetare presupune
dezicerea de la caracterul intern schimbător al obiectelor analizate. Conţinutul
fenomenului studiat se exprimă cu ajutorul unor elemente rigide, fixate a formelor
lor. În rezultatul aplicării metodei formalizării noi tindem ca să putem înlocui
concluzia unei oarecare propoziţii conţinutale prin deducerea formulei ce o
exprimă. Vorbim şi de teorii formalizate,care în logica matematică sunt teorii, ce
după structura lor prezintă nu un sistem de propoziţii ce dispun de sens, dar un
sistem de simboluri, analizate ca o continuitate de termeni. Metoda formalizării se
foloseşte în deosebi la modelarea proceselor raţionale. Şi se aplică nu numai la
operaţii din domeniul logicii tradiţionale, sau matematicii.
Menţionăm că formalizarea unor laturi a logicii dialectice în viitor va
deschide o perspectivă pentru folosirea viitoarelor maşini-programe construite pe
operaţiile logicii dialectice. Formalizarea e legată cu anumite greutăţi şi limitări cu

347
caracter principial. Ea se realizează în anumite hotare şi la o oarecare treaptă
rămâne o anumită "rămăşiţă" neformalizată. Dacă teoria e complicată, ea în mod
principial nu poate fi pe deplin formalizată. Formalizarea permite de a sistematiza,
preciza şi de a clarifica în mod istoric conţinutul teoriei, de a clarifica caracterul
legăturii reciproce dintre diferite teze ale ei, de a evidenţia şi formula probleme
încă nerezolvate. În "cibernetizarea" cunoştinţelor această metodă e chemată să
asigure acele procedee pe care urmându-le, maşinile ar fi putut primi rezultate noi,
alegând şi selectând aşa variante pe care nu le-ar fi ales şi nu le-ar putea selecta
omul.
Aplicarea metodelor matematicii în cunoaşterea ştiinţifică (matematizarea
ştiinţei) reprezintă folosirea, de regulă, a astfel de metode, care permit de exprimat
proprietăţile şi legităţile fenomenelor cercetate sub formă de cifre. Cea mai
caracteristică manifestare a matematizării cunoştinţelor ştiinţifice o putem numi
folosirea metodelor matematice în aşa domenii în care problemele măsurării
mărimilor n-are rol esenţial.
În matematică deosebim şi o serie de despărţituri şi discipline în care
problemele măsurărilor mărimilor n-au rol esenţial, cum sunt geometria
descriptivă, teoria grupelor, topologia, teoria mulţimilor ş.a. Aceste teorii abstracte
dau posibilitate de exprimat în mod adecvat legităţile proceselor reale în fizică,
chimie, biologie, economie şi tehnică. Teoria grupelor de exemplu, se foloseşte
pentru cercetarea structurii cristalelor. Există aspecte metrice (numerice) şi
nemetrice ale matematizării ştiinţei. Matematizarea ştiinţei este atunci, când
matematica începe să se aplice pentru construirea teoriilor ei, căutarea noilor
legităţi, crearea unei limbi ştiinţifice stricte. Analiza matematică contemporană
dispune de metode puternice de studiere a diferitor tipuri de dependenţe
funcţionale, începând cu metode clasice a calculului diferenţial şi integral şi
terminând cu analiza funcţională, cea mai contemporană. Vorbim şi de existenţa
anumitor modele funcţionale, ce pot fi împărţite în două clase mari. La prima - se
raportă modelele de tip dinamic, în care valoarea funcţiei precis se determină de
valorile argumentelor ei. Multe teorii ale fizicii clasice folosesc anume acest tip de

348
model ce se bazează pe aparatul ecuaţiilor diferenţiale. La cel de al doilea - se
raportă modelele de tip statistic. Aici unele caracteristici sunt date numai cu un
anumit grad de posibilitate. Metodele probabiliste astăzi au primit o răspândire
largă, fără ele nu se poate de construit teorii nici în fizică, nici în biologie, nici în
sociologie, nici în ştiinţa economică.
În legile statistice previziunile sunt făcute numai în mod probabilist. Metodele
probabiliste (statistice) se bazează pe evidenţa acţiunii mulţimii de factori
întâmplători, care se caracterizează de o frecvenţă stabilă. Probabilitatea exprimă
gradul posibilităţilor de apariţie a unui anumit eveniment în veriga evenimentelor,
în unele sau altele condiţii, ce permit repetarea lor de mai multe ori. Probabilitatea
caracterizează legătura existentă dintre condiţii şi evenimente, care apar în
situaţiile date. Cu cât sunt mai multe cazuri benefice, cu atât e mai înalt gradul de
probabilitate şi invers. Această probabilitate e numită frecvenţă. Această
probabilitate, numită şi concepţie empirică a probabilităţii, reiese nu dintr-o
schemă de evenimente echiposibile, rigide, date dinainte, dar reiese din aprecierea
reală a frecvenţei apariţiei unui sau alt eveniment la un număr destul de mare de
încercări.
Analogia exprimă o asemănare a obiectelor după anumite proprietăţi, trăsături
şi raporturi, şi anume a aşa obiecte, care în genere sunt diferite. Vorbim de
raţionament după analogie, ca de o concluzie logică, în rezultatul căreia se ating
cunoştinţe cu privire la trăsăturile unui obiect pe baza cunoaşterii faptului că acest
obiect are asemănare cu alte obiecte. Analogia se bazează pe faptul că obiectele
asemănătoare într-un raport sunt asemănătoare în genere. Compararea ca atare
prezintă o operaţie cognitivă, ce stă la baza sugestiilor despre asemănarea sau
deosebirea obiectelor.
Ca metode importante sunt şi metodele abstractizării şi concretizării, a
ascensiunii de la abstract la concret ş.a.
În percepţia senzorială reflecţiei îi este dat obiectul concret (în multitudinea
de calităţi şi proprietăţi). Concretul exprimă obiectul în totalitatea proprietăţilor,
laturilor lui, iar abstractul - a obiectelor în abstractizarea lui de la laturile şi

349
proprietăţile neesenţiale şi cercetarea numai a celor esenţiale. Abstractizarea
(abstracţia - lat - dezicere) prezintă procesul dezicerii raţionale de la un şir de
proprietăţi şi raporturi a fenomenului studiat cu evidenţierea simultană a
proprietăţilor ce-l interesează pe subiectul cognitiv în momentul dat, iar
concretizarea prezintă procesul evidenţierii a noi proprietăţi şi raporturi a
fenomenului studiat.
Vorbim la fel de metoda ascensiunii de la abstract la concret, care foarte
rodnic a fost folosită de K.Marx în lucrarea "Capital". Începând cu analiza celor
mai simple categorii fundamentale a producţiei capitaliste, K.Marx a trecut pe
urmă la analiza procesului de circulaţie, după ce a putut da caracteristica deplină a
relaţiilor de producţie capitaliste. Trecerea de la analiza concretă la cea abstractă a
fost condiţionată şi de trecerea de la cunoaşterea empirică la cunoaşterea teoretică,
de la evidenţierea datelor experimentale la generalizarea lor teoretică şi lămurirea
lor. Generalizarea prezintă procesul de stabilire a proprietăţilor generale şi a
trăsăturilor generale ale obiectelor.
Studierea legităţilor mişcării gândirii spre adevăr cu necesitate duce la
punerea problemei corelaţiei dintre istoric şi logic. Prin istoric se înţelege metoda
de cercetare a procesului schimbării obiectului cu evidenţa etapelor apariţiei şi
dezvoltării lui, gândirea având ca sarcină a sa reproducerea procesului istoric real
în totalitatea complexităţii şi contrarietăţii lui. Logicul însă prezintă metodă prin
care gândirea îşi realizează sarcina sa şi prezintă reflectarea istoricului în formă
teoretică, reproducerea esenţei obiectului şi a istoriei dezvoltării lui într-un sistem
de abstracţii. Gândirea nu trebuie simplu să fotografieze procesul real istoric cu
toate întâmplările lui, gândul nu trebuie să urmeze peste tot după mişcarea
obiectului. De aceea logicul prezintă istoricul ,eliberat de întâmplările ce-l
perturbează. Pentru a studia istoria obiectului trebuie de ştiut esenţa lui.
Cercetătorul trebuie să înceapă studierea obiectului de la sfârşit, de la forma şi
treapta de dezvoltare a lui cea mai matură, când laturile esenţiale ale lui sunt destul
de dezvoltate şi nu-s umbrite de întâmplări. Treapta superioară a dezvoltării
obiectului conţine în ea în formă specifică, întrecută, treptele anterioare, ce

350
înseamnă că reproducerea în gândire a esenţei unui sau altui fenomen reprezintă în
acelaşi timp descoperirea istoriei lui. Logicul reflectă nu numai istoria obiectului
ca atare, dar şi istoria cunoaşterii lui. Istoricul şi logicul se află în unitate
dialectică. Metoda logică ruptă de la istorie se preface în scholasică, iar metoda
istorică ruptă de la logică se transformă în empirism limitat, în descriere
superficială a faptelor.
Vorbim şi de o previziune ştiinţifică a anumitor evenimente în viitor pe baza
legităţilor şi tendinţelor cunoscute de dezvoltare a acestor evenimente şi de
argumentare ca anumite proceduri cognitive. Previziunea ştiinţifică prezintă
cunoştinţele primite în ştiinţă despre evenimentele încă necunoscute în
experienţă ,sau neexistente; în esenţa sa ea constă în faptul că în mod raţional, în
mod general, în corespundere cu legile evidenţiate, de construit "modelul"
viitorului după acele fragmente singulare care există astăzi.
Argumentarea prezintă o acţiune logică în procesul căreia veridicitatea unui
anumit gând se fundamentează cu ajutorul altor gânduri. Argumentarea prezintă o
sugestie ce are ca scop de a fundamenta veridicitatea (sau eroricitatea) unei
anumite afirmaţii, care se numeşte teză. Sugestiile pe care se bazează argumentarea
şi din care în mod logic urmează teza se numesc argumente (baze). Putem vorbi
astăzi şi de o creştere a abstractităţii matematicii ce ne vorbeşte de faptul că cu
ajutorul teoriilor tot mai abstracte se poate mai deplin şi mai adânc de cunoscut
obiectul de cercetare. Aplicarea argumentării în aşa teorii şi în aşa domenii ale
ştiinţelor naturale ca: teoria relativităţii, mecanica cuantică, teoria particulelor
elementare, cosmologie, chimie cuantică, biologie moleculară şi alte discipline este
dictată de însăşi nivelul dezvoltării acestor ştiinţe.
Vorbim la fel de metoda sistemică, folosită frecvent în ştiinţă. Metoda
sistemică are la bază analiza obiectelor ca sisteme şi constă în evidenţierea
dependenţei fiecărui element de locul şi funcţiile lui în sistem, ţinând cont că
proprietăţile întregului nu se reduc la suma proprietăţilor elementelor lui;
comportarea sistemului e condiţionată de particularităţile elementelor aparte şi a
structurii lor.

351
După analiza metodelor general-ştiinţifice vom examina formele cunoaşterii
ştiinţifice.

§ 3. FORMELE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE

În calitate de forme ale cunoaşterii ştiinţifice putem evidenţia: problema,


faptul ştiinţific, ipoteza, teoria, ştiinţa, ideea ştiinţifică.
În forma cea mai generală schema acţiunii subiectului în procesul cunoaşterii
este: punerea problemei, rezolvarea problemei, verificarea veridicităţii rezolvării
ei, punerea a noi probleme (sau schimbarea celei anterioare). Totalitatea acestor
acţiuni se numeşte "ciclu cognitiv".
Cunoştinţele ştiinţifice permanent şi continuu se dezvoltă. Însăşi metoda de
cunoaştere ca metodă de producere a noilor cunoştinţe, cum am arătat mai sus,
reprezintă o formă conştientă de rezolvare a problemelor ştiinţifice. În punerea
problemei putem evidenţia câteva momente: conştientizarea unei anumite situaţii
ca problemă, înţelegerea strictă a sensului problemei sau, altfel spus, formularea
proprie a problemei, formularea problemei în termenii cunoscutului şi a celui
necunoscut.
Apariţia propriu-zisă a problemei este precedată de o stare specială a
cunoaşterii, numită situaţie problematică, ce reprezintă o dificultate apărută în
calea cunoaşterii, un obstacol care trebuie depăşit. Cel mai des ea se manifestă ca o
contradicţie între cunoştinţele existente şi anumite fapte noi ce nu pot fi lămurite în
lumina vechilor cunoştinţe.
Dar situaţia problematică poate să apară şi ca o contradicţie între două sau
mai multe explicaţii alternative ale aceloraşi fapte, ca o contradicţie în cadrul unei
teorii ştiinţifice date, ca lipsă de fundamentare sau fundamentare insuficientă
logică sau faptică a unei idei sau teorii, ca inexistenţă sau insuficienţă a mijloacelor
de interpretare adecvată a unui obiect pentru a răspunde unor necesităţi practice
sau cognitive, ca greutăţi în extinderea unor anumitor rezultate ale cunoaşterii la
alte domenii ,decât cele pentru care se ştie că sunt valabile ş.a.

352
Problema apare ca o conştientizare a contradicţiei dintre cunoştinţele existente
(sau, limitele acestor cunoştinţe) şi noile cerinţe ,sau necesităţi cognitive ale
oamenilor. Problema şi este cunoaştere despre necunoaştere şi e legată de procesul
mişcării gândirii de la necunoscut la cunoscut, de la cunoştinţe mai puţin complete
şi precise la cunoştinţe din ce în ce mai complete şi mai precise.
Problema, ca cunoaştere despre necunoaştere, nu reprezintă un vacuum
gnoseologic total. Ea presupune anumite cunoştinţe anterior elaborate, fără de care
nu e posibilă apariţia şi conştientizarea contradicţiei, cât şi expresia insuficienţei
lor, expresia unui gol informaţional care trebuie înlăturat. Natura logică a
problemei este intern contradictorie: problema apare ca formă a trecerii de la vechi
la nou în cunoaştere (când vechile cunoştinţe tind să se retragă, eliberând locul
celor noi, dar noul nu poate să apară în forma ei dezvoltată, împingând vechile
cunoştinţe pe planul doi). Orice problemă presupune o cunoaştere probabilă, o
totalitate de cunoştinţe despre domeniul cercetat. Existenţa cunoaşterii probabile
face posibilă apariţia şi recunoaşterea problemei, arată direcţia în care se poate
căuta rezolvarea, sugerează reguli şi procedee de rezolvare a ei.
Problema este începutul cunoaşterii ştiinţifice, prezintă ştiinţa despre
necunoaştere, ce conţine şi căile de rezolvare a problemei. Ea prezintă punct iniţial
în studierea cercetării ştiinţifice, expresie a cerinţelor practice. Problema reprezintă
sistemul diferitor cunoştinţe, ce include în ea faptele, fixate mai înainte, gândurile
despre posibilităţile de rezolvare a problemelor puse, însăşi punerea problemei.
Problema reprezintă formă de evidenţiere a obiectului. Ştiinţă fără punerea
problemei nu există. Problema e legată de rezolvarea anumitor contradicţii.
Problema prezintă formă a cunoştinţelor teoretice, conţinutul căreia este aceea ce
însă nu e cunoscut de om, dar trebuie de cunoscut, prezentând cunoştinţe despre
necunoaştere. Problema ştiinţifică se exprimă prin prezenţa situaţiei contradictorii
(ce se exprimă sub forma poziţiilor contrare) care necesită o rezolvare
corespunzătoare.
Printre problemele ştiinţifice deosebim: a) probleme care ţin de descoperirea
unor fenomene, evenimente, proprietăţi, sau relaţii din domeniul ce formează

353
obiectul de cercetare ale ştiinţei date; b) probleme ,care privesc studierea căilor,
mijloacelor şi modalităţilor de cunoaştere; c) probleme ,care nu afectează bazele
teoriei ştiinţifice din care fac parte, numindu-se şi probleme normale, regulate, cât
şi d) probleme care vizează trecerea de la o teorie ştiinţifică la alta prin revoluţie
ştiinţifică (numite anomalii). Problemele por fi formale şi factuale. Ele reprezintă
forţă motrice a cunoaşterii, cauză internă, ce susţine permanent procesul
cunoaşterii.
Ca cunoaştere despre necunoaştere problema are o structură complexă şi
conţine anumite date (cunoştinţe, sau informaţii anterioare), anumite necunoscute,
cât şi o legătură strânsă dintre date şi necunoscute. Ea nu prezintă numai o
constatare a limitelor cunoştinţelor existente în raport cu anumite nevoi cognitive,
dar şi o modalitate de determinare a necunoscutului, de transformare a lui în obiect
de interes pentru cercetarea ştiinţifică. Datele problemei conţin informaţii
potenţiale despre proprietăţile, relaţiile, legile posibile ale necunoscutului,
orientând forţa de cunoaştere a ştiinţei într-o anumită direcţie. Problema este şi
punctul de plecare în procesul formării ipotezei. Problema însoţeşte ipoteza
permanent şi poate fi considerată complect rezolvată numai atunci când ipoteza
este controlată. Activitatea cu problemele ajută la realizarea explicaţiei ştiinţifice.
În cunoaşterea ştiinţifică de rând cu probleme reale apar şi pseudoprobleme,
numite şi probleme ireale, fictive, imaginare, aparente, fără sens, false etc. Apariţia
pseudoproblemelor în procesul cunoaşterii ştiinţifice e legată de natura
contradictorie a raportului dintre subiect şi obiect, de infinitatea obiectului
cercetării, caracterul limitat al posibilităţilor de cunoaştere ale subiectului în orice
moment dat, de dependenţa relativă a subiectului de obiect ş.a. Deosebim
pseudoprobleme relative şi absolute. Cele relative apar în momentele unor
transformări, când se realizează trecerea de la o teorie ştiinţifică la alta mai adâncă,
sau când cunoaşterea întrece limitele vechii teorii, fără a ajunge la elaborarea celei
noi. Cu aceasta se descoperă fapte noi din afara domeniului teoriei date şi, neavând
mijloace adecvate de cercetare, se folosesc mijloacele proprii teoriei vechi.

354
Pseudoproblema, ce apare la punctul de contact dintre două teorii
consecutive, se manifestă ca lipsită de sens sau incorect pusă numai în
corespundere cu mijloacele de rezolvare şi nu în mod absolut. Această problemă
are sens faţă de teoria nouă şi este lipsită de sens faţă de cea veche. Anumite
probleme reale, cu sens, ale vechii teorii devin pseudoprobleme faţă de noua teorie.
Pseudoproblemele nu trebuiesc ignorate, apreciate numai negativ. Dar nu trebuie
nici supraapreciate. Ele se situează pe un plan secundar faţă de problemele reale,
duc la apariţia problemelor reale şi la dezvoltarea ştiinţei ca atare. Dar acest rol a ei
se epuizează când se clarifică lipsa lor de sens.
Trecerea de la situaţia problematică la probleme ca atare se încheie cu
clarificarea, rezolvarea, dezvoltarea problemelor. Cu cât problema a fost mai bine
clarificată şi mai clar formulată, cu atât creşte posibilitatea rezolvării ei. O
problemă bine formulată e pe jumătate rezolvată. Clarificarea duce la fel la
eliminarea unor teze false din teoria dată şi formularea ca teze noi, adevărate,
asigurând un progres ştiinţific. Clarificarea prezintă şi o reanalizare a noilor date,
ce au dus la anumite greutăţi în calea cunoaşterii, pentru a descoperi noile
compatibilităţi cu noile date. Prin clarificare se asigură punerea unor probleme
determinate şi bine formulate. Rezolvarea problemei, ce prezintă răspunsul la
întrebarea ce se conţine în problemă, este un enunţ. Rezolvarea problemei constă în
formularea şi apoi testarea unor ipoteze prin care necunoscutele problemei sunt
înlocuite cu cunoscute corespunzătoare. Există în cunoaşterea ştiinţifică şi
probleme nerezolvabile. Cercetarea problemelor se poate termina şi cu eliminarea
lor.
Există şi o influenţă importantă a problemelor filosofice asupra celor
ştiinţifice.
Problemele filosofice ale ştiinţelor concrete sunt: a) ontologice, privitoare la
cele mai generale caracteristici ale existenţei; b) epistemologice, ce se referă la
posibilităţile, formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice; c) metodologice,
referitoare la alegerea modalităţilor corecte şi rodnice de studiere a obiectului; d)
axiologice, privitoare la criteriile şi modalităţile de apreciere a valorii şi de stabilire

355
a interesului în cercetarea unor fenomene; e) logice, ce analizează conformitatea
cercetării cu anumite principii şi standarde de corectitudine formală ş.a.
Pentru a rezolva probleme ştiinţifice oamenii de ştiinţă trebuie să găsească sau
să accepte anumite soluţii la o mulţime de probleme de natură filosofică
(ontologică, epistemologică, metodologică, logică ş.a.) cum ar fi: ce este
cauzalitatea?; ce este legea?; ce este determinismul?; ce înseamnă obiectivitate?;
ce este adevărul şi care sunt criteriile lui?; care sunt cele mai adecvate metode de
cercetare într-un domeniu sau altul al ştiinţei? Răspunsurile la aceste întrebări ori
sunt căutate de omul de ştiinţă, ori sunt luate din anumite teorii filosofice.
Rezolvarea problemei se începe cu aducerea problemei în forma comodă pentru
rezolvare. În matematică - aceasta-i aducerea ecuaţiei la forma normală, sau
canonică ;în tehnica experimentală - prelucrarea statistică a rezultatelor
observărilor şi experimentelor, introducerea simplificărilor necesare pentru ca
problema să poată fi rezolvată cu mijloacele existente. Realizarea rezolvării
problemei prezintă folosirea unor procedee ştiinţifice, care duc sau la răspuns, sau
la reformularea problemei cu scopul argumentării caracterului ei nerezolvabil.
Verificarea rezolvării necesită traducerea rezultatelor primite din starea
anumitei forme de rezolvare în starea anumitei forme de verificare. Pentru
folosirea practică şi verificarea experimentală e necesar de trecut rezultatul
matematic în limba lumii materiale. Pentru aşa verificare e necesar de realizat
experimentul, sau altă formă de verificare. Verificarea finală - prelucrarea
rezultatelor experimentale cu analiza statistică a datelor, aprecierea greşelilor
posibile a experimentului, greşelilor aparatelor de măsurare etc.
Orice cercetare ştiinţifică începe cu adunarea, sistematizarea şi generalizarea
faptelor.
Faptele ( de la lat. făcut, realizat) prezintă anumite părţi, laturi a realităţii, ce
au devenit cunoscute în rezultatul observării, experimentului, practicii, anumite
cunoştinţe în devenire despre fenomene. Faptul prezintă de acum formă a
cunoştinţelor, pe cât fenomenul necunoscut nu prezintă fapt. Faptele prezintă
fenomene, evenimente, procese, forme de mişcare a materiei, care au intrat în sfera

356
cunoaşterii omeneşti, au devenit obiect şi ajuns al activităţii omeneşti. Ele nu
trebuie reduse, cum fac pozitiviştii, la datele senzoriale, la senzaţii, percepţii şi
retrăiri ale subiectului, în caz final, la fenomenele conştiinţei.
Faptele reprezintă anumite evenimente obiective, fragmente ale realităţii,
rezultate ce se raportă cum la realitatea obiectivă ("fapte ale realităţii"), aşa şi la
sfera conştiinţei şi cunoaşterii ("faptele conştiinţei"). Faptul ştiinţific reprezintă
anumite cunoştinţe despre anumite evenimente, fenomene, veridicitatea cărora e
dovedită, adică cunoştinţe veridice, cât şi anumite propoziţii ce fixează
cunoştinţele empirice primite în mersul observărilor şi experimentelor. Şi el trebuie
să se prezinte ca element a structurii logice a unui sistem concret de cunoştinţe
ştiinţifice. Faptul ştiinţific are o încărcătură teoretică, fiind relativ independent de
teorie. Faptele servesc pentru înaintarea ipotezelor şi construirea teoriilor, cât şi
pentru justificarea teoriilor. Prelucrarea iniţială a faptelor se exprimă în clasificarea
lor. În ştiinţă faptele întră şi se păstrează şi se prelucrează în ea nu ca însăşi
fenomene sau evenimente, dar ca descrierea lor. Aceste descrieri a faptelor
obiective, fixate cu ajutorul limbii sau a semnelor speciale prezintă faptele
ştiinţifice. Forma logică a faptelor ştiinţifice sunt aşa numitele prepoziţii ce fixează
fapte, de exemplu, la 17-IX-1970 la ora 6 şi 47 minute, după timpul Moscovei,
staţia automată "Luna - 17" a realizat aterizarea moale pe suprafaţa Lunii în
regiunea Mării Ploilor. Pe treapta de îmbarcare s-a pus un aparat autopropulsat
"Lunohod - 1".
Ca forme a dezvoltării cercetării teoretice evidenţiem ipoteza şi teoria, care în
raport cu suma faptelor acumulate de ştiinţă reprezintă rezultate a generalizărilor
lor. Ipoteza spre deosebire de teorie reprezintă cunoştinţe posibile şi nu autentice.
Ipoteza prezintă presupunere ştiinţifică care în dezvoltarea ulterioară sau va fi
confirmată, sau va fi înlăturată cu acumularea a noi fapte. Rezolvarea oricărei
probleme ştiinţifice include înaintarea anumitor presupuneri, dar de cele mai multe
ori include o serie de ipoteze mai mult sau mai puţin fundamentate cu ajutorul
cărora cercetătorul încearcă să lămurească faptele care nu se încadrează în teoriile
vechi. Funcţia principală a ipotezelor în ştiinţele experimentale constă în lărgirea şi

357
generalizarea materialului empiric cunoscut. Cu ajutorul ipotezei noi tindem şă
lărgim cunoştinţele noastre, extrapolând legitatea găsită în rezultatul cercetării
nemijlocite a unui număr finit de cazuri la tot numărul de cazuri posibile. Etapa
iniţială de cercetare în ştiinţele experimentale se leagă cu metoda inductivă de
construire a ipotezelor. La treptele mai mature de cercetare şi în ştiinţele mai
dezvoltate ipotezele se folosesc în calitate de teze pentru raţionări ulterioare. În
acest caz noi întrăm în domeniul metodei ipotetico-deductive, care pe larg se
foloseşte în ştiinţele naturale teoretice.
Prin ipoteză înţelegem orice presupunere, sau previziune, ce se bazează sau
pe cunoştinţele anterioare, sau pe noi fapte, dar cel mai des şi pe unele şi pe altele
simultan. Ipoteza reprezintă presupunere ştiinţifică, bazată pe legătura legitimă
logică şi condiţionarea cauzală a anumitor fenomene. Pe baza ei e posibilă
previziunea ştiinţifică, ce prezintă examinare, bazată pe cunoaşterea legilor lumii
obiective, despre aceea ce se va realiza sau se va descoperi în viitor. Ipoteza
prezintă forma cunoştinţelor teoretice ce conţine presupunerea, formulată pe baza
unui şir de fapte, valoarea adevărată a căreia este nedeterminată şi necesită de a fi
argumentată.
Cunoştinţele ipotetice au caracter posibil şi nu autentic şi necesită verificare,
fundamentare. În procesul argumentării ipotezelor înaintate unele din ele devin
teorii veridice, altele se schimbă, se precizează şi se concretizează, cele de al
treilea - se aruncă, se transformă în rătăciri dacă verificarea dă rezultat negativ.
Ipoteza există numai până când ea nu contravine faptelor autentice ale experienţei.
Verificându-se cu ajutorul faptelor experimentale ipotezele capătă caracter veridic.
Orice ipoteză se construieşte pe baza anumitor fapte sau cunoştinţe, numite
premisele, datele sau adeverinţele ei. Aceste date într-o măsură sau alta confirmă
ipotezele sau o fac mai mult sau mai puţin probabilă. Ipoteza ca formă de
dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice trece anumite etape de formare, care se
caracterizează de anumite fapte empirice concrete şi de o adâncime a
fundamentării teoretice.

358
Putem deosebi următoarele etape: presupunerea, ce afirmă că orice idee
iniţială necesită fundamentare cu cunoştinţe teoretice; ipotezele empirice, ce
prezintă anumite presupuneri aparte, izolate, cu ajutorul cărora savanţii încearcă să
conştientizeze informaţia (ce creşte brusc) cu privire la datele experimentale. Ele
se confirmă de fapte, de rezultatele observărilor, sau experimentelor dintr-un
oarecare domeniu de cercetare relativ mic; ipotezele teoretice, verosimile care spre
deosebire de cele empirice se bazează pe unele sau altele principii teoretice, idei şi
legi sau pe alte ipoteze, mai sigure şi verificate, deseori ele prezintă urmare logică
a anumitor principii, legi sau ipoteze, dar ele neîndeajuns se fundamentează de
fapte, date experimentale; de aceea ele şi rămân presupuneri teoretice (de exemplu,
prezicerea undelor de radio de către Maxwell, care în mod experimental au fost
descoperite de către Hertz). La treapta teoretică de cercetare există nu numai
ipoteze bine confirmate în mod experimental, dar şi bine fundamentate în mod
teoretic. Ipoteza înaintată se leagă cu ipotezele existente, legile şi principiile, cât şi
cu faptele experimentale stabilite. Din presupuneri iniţiale, destul de răzleţe şi
izolate, generalizări empirice şi ipoteze cu fundamentarea lor treptată şi verificarea
experimentală apar cunoştinţe sistematizate şi sigure - legile şi teoriile ştiinţifice.
Ipotezele se folosesc pentru două scopuri: să lămurească cu ajutorul lor faptele
existente şi să prevadă fapte noi, necunoscute. Ipoteza se prezintă ca element
necesar a ştiinţelor naturale raţionalizatoare, ca formă de dezvoltare a ştiinţelor
naturale. Ipotetice se numesc sugestiile, sau raţionamentele care se fac din unele
ipoteze sau presupuneri.
Ştiinţele naturale şi ştiinţele experimentale au de afacere mai întâi cu datele
observărilor şi rezultatele experimentelor. După prelucrarea corespunzătoare a
datelor experimentale savantul tinde să le înţeleagă şi să le lămurească în mod
teoretic. Ipoteza şi serveşte în calitate de lămurire preventivă. Dar pentru aceasta
trebuie ca concluziile din ipoteză să nu contrazică faptelor experimentale. De aceea
deducţia logică a concluziilor din ipoteză serveşte ca etapă legitimă de cercetare
ştiinţifică. Cu aceasta se foloseşte metoda ipotetico-deductivă (o variantă a metodei
ipotetico-deductive este ipoteza matematică). Dacă ecuaţia matematică o vom

359
schimba, apoi din ea se poate primi o serie de noi concluzii ,care pot să coincidă cu
experienţa sau să o contrazică. După aceste concluzii se poate judeca despre
veridicitatea presupunerii noastre sau a ipotezei ei iniţiale, formulată sub forma
unei anumite ecuaţii. Cu aceasta se presupune că ecuaţia iniţială, care pe urmă s-a
supus schimbării descrie o anumită dependenţă dintre mărimile reale. M.Born şi
W.Heisenberg la crearea mecanicii cuantice au luat la bază ecuaţia canonică a lui
Hamilton pentru mecanica clasică, presupunând că forma lor matematică trebuie să
rămână şi pentru particulele atomice. În locul particulelor obişnuite ei au introdus
în aceste ecuaţii mărimi de altă natură - matricele. Aşa a apărut varianta matricială
a mecanicii cuantice.
Cerinţa verificării empirice prezintă una din criteriile ce dau posibilitate de
exclus presupunerile speculative, unele generalizări, presupuneri arbitrare. În
legătură cu problema verificării empirice a ipotezei apare întrebarea despre
criteriile de care savanţii trebuie să se conducă la aprecierea lor. Ipotezele
verosimile pot fi demonstrate, introdăndu-se într-un anumit sistem teoretic,
stabilind legătura logică a ei cu ipotezele teoriei. Ipoteza trebuie în mod maximal
să ia în vedere întregul material teoretic ce se raportă la ea, prelucrat şi acumulat de
experienţa anterioară. Vorbim şi de caracterul informativ al ipotezei - capacitatea
de a lămuri cercul corespunzător de fenomene a realităţii. Şi cu cât e mai mare
acest cerc, cu atât e mai mare caracterul ei informativ. Posibilitatea de a prevedea
noi fenomene ne adevereşte despre faptul că ipoteza conţine afară de simpla sumă
a informaţiei empirice la fel şi cantitatea adăugătoare de informaţie, valoarea căreia
se descoperă în procesul elaborării ipotezei în mersul transformării cunoştinţelor
posibile în autentice. Forţa de previziune a ipotezei în sistemul esenţial depinde de
forţa ei logică: cu cât mai multe concluzii pot fi deduse din ipoteză, cu atât mai
multe posibilităţi de previziune ea are.
Prin previziune ştiinţifică se înţelege cunoaşterea bazată pe însuşirea
legităţilor lumii obiective, despre aceea ce va avea loc sau se va descoperi în viitor.
Ca exemplu de previziune ştiinţifică este prezicerea de către Dirac a existenţei
pozitronului cu mult înainte de descoperirea lui.

360
Verificarea empirică a ipotezelor în caz final se reduce la verificarea
concluziilor ei cu ajutorul rezultatelor observărilor sau a experimentelor puse în
mod special. Rezultatele verificării ipotezei pot fi exprimate în mod cantitativ, dar
mai des cu ajutorul unei funcţii matematice. Importanţa euristică a ipotezei se
măsoară cu capacitatea ei de a prezice noi fapte şi teze. Totalitatea tezelor de
diferite grade de generalizare şi probabiliste, împreună cu legile stabilite formează
de acum sistemul teoretic, teoria ştiinţifică. Factorul hotărâtor în transformarea
ipotezei în teorie autentică este dovada practică a principiilor, ce stau la baza ei.
Criteriul veridicităţii ipotezei este practica. Ipoteza numai cu confirmarea ei
practică poate deveni teorie. Astfel, ipoteza cu privire la structura atomică a
substanţei, înaintată în antichitate de Democrit, a devenit teorie numai în secolul
XX. Ipotezele ce nu se confirmă în practică sunt înlăturate. Aşa au fost lichidate
ipotezele existenţei eterului ş.a. Legile ştiinţifice sunt elemente esenţiale ale
teoriilor, formând nucleul lor. Teoria ştiinţifică prezintă o mulţime de formule, şi
este înzestrată cu o structură introdusă de relaţia de deductibilitate, adică o mulţime
de premise şi consecinţe ale lor.
Teoria prezintă cea mai dezvoltată formă a cunoştinţelor ştiinţifice, ce ne dă
întruchiparea integră a legăturilor legitime şi esenţiale a unui anumit domeniu al
realităţii. Teoria prezintă nu teze ştiinţifice autentice luate aparte, dar totalitatea lor,
un sistem integru ce se dezvoltă în mod organic. Ca să se transforme în teorie
cunoştinţele trebuie să atingă în dezvoltarea lor un anumit grad de maturitate, când
aceste cunoştinţe descopăr cauzele şi legităţile fenomenelor. Pentru teorie obligator
este fundamentarea, argumentarea tezelor ce intră în ea. Cunoştinţele teoretice
trebuie să tindă la lămurirea unui cerc de fenomene cât mai larg, la adâncirea
continuă a cunoştinţelor despre ele.
Teoria prezintă un sistem al cunoştinţelor veridic, integru în dezvoltare.
Elementele principale ale teoriei sunt: 1) bazele iniţiale - noţiunile, principiile,
legile, ecuaţiile, axiomele fundamentale etc.; 2) obiectul idealizat ca model abstract
a proprietăţilor şi legăturilor esenţiale a obiectelor studiate ( de exemplu, "gaz
ideal" ş.a.); 3) logica teoriei ca totalitatea anumitor reguli şi moduri de

361
argumentare, orientate spre clarificarea structurii şi schimbării cunoştinţelor; 4)
tezele filosofice şi factorii valorici; 5) totalitatea legilor şi afirmaţiilor, deduse în
calitate de urmări din tezele fundamentale a teoriei date în corespundere cu
principiile concrete. Se deosebesc teorii: descriptive, matematizate, deductive şi
inductive, fundamentale şi aplicative, formale şi conţinutale, "deschise" şi
"închise", explicative şi de descriere (fenomenologice), fizice, chimice,
sociologice, psihologice etc. Teoria include în ea rezultatele cunoştinţelor primite,
cât şi noţiuni şi principii fundamentale, legi generale şi fundamentale, axiome şi
postulate, din care se deduc toate cunoştinţele cunoscute. Prin teorie se înţelege un
sistem de propoziţii logic organizat, care sintetizează o anumită cantitate de
informaţii privitor la un domeniu sau altul a realităţii prin care î-l descrie şi-l
exprimă. Caracterul teoriei se exprimă prin gradul de fundamentare a începutului ei
definitoriu, ce reflectă legitatea fundamentală a obiectului dat. Teoria prezintă un
sistem de legi, ce exprimă esenţa legăturilor adânci a obiectului studiat în
totalitatea concretităţii şi integrităţii lui, ca unitatea multiplului. Şi deci legea
constituie elementul-cheie a teoriei.
Nivelurile esenţiale ale structurii teoriei ştiinţifice sunt structura logică şi
structura matematică. Prin structura teoriei înţelegem un sistem deductiv de
scheme sau funcţii propoziţionale în care apar numai simboluri neîntrerupte şi
simboluri logice, ce permite o descriere adecvată a structurii teoriilor ştiinţifice.
Legile teoretice împreună cu principiile şi ipotezele iniţiale prezintă punctul iniţial
pentru desfăşurarea logică a oricărei teorii ştiinţifice dezvoltate.
Teoriile ştiinţifice pot fi clasificate după obiectul de cercetare, structura
logică. Metoda de studiere.adăncimea analiyei ş.a.Deosebim: 1) teorii conţinutale a
ştiinţelor experimentale;2) teirii teoretico-deductive, sau semiaxiomatice ale
ştiinţelor naturale; 3) teorii axiomatice ale matematicii şi ştiinţelor experimentale
matematice; 4) teorii formalizate ale matematicii şi logicii. Apariţia teoriilor
prezintă nu o creştere simplă, cantitativă a cunoştinţelor noastre, dar creşterea lor
calitativă, radicală, trecerea la o înţelegere nouă, mai adâncă a esenţei fenomenelor
studiate.

362
Sarcinile teoriei în cercetarea ştiinţifică sunt: sistematizarea cunoştinţelor
ştiinţifice; de a evidenţia rezultatele găsite în mod empiric ca consecinţe logice a
unor principii, sau ipoteze; interpretarea cunoştinţelor, prin adresarea sau la teoria
existentă, sau la elementele teoriei create din nou; lărgirea, adâncirea şi precizarea
cunoştinţelor ştiinţifice; lămurirea şi prevederea fenomenelor, ridicarea siguranţei
cunoştinţelor ştiinţifice; de a căpăta cunoştinţe ştiinţifice veridice.
Sistematizarea rezultatelor cercetării ştiinţifice ce se atinge cu ajutorul teoriei,
ce ne dă posibilitatea: a) de a deduce în mod logic cunoscutul pentru a construi
cunoştinţele teoretice; b) de a primi cunoştinţe noi, a lărgi hotarele cunoaşterii; c) a
adânci şi a preciza reprezentările existente despre domeniul cercetat al realităţii. La
lămurirea faptelor şi fenomenelor totdeauna se adresează la legi, care dirijează cu
aceste fenomene. Legile intră în componenţa teoriei. Într-o măsură tot mai mare
teoria ajută la prevederea fenomenelor noi neobservate până în prezent. Unirea
cunoştinţelor ştiinţifice într-un sistem , descoperirea legăturilor reciproce logice
dintre diferite teze ale teoriei în mare măsură contribuie la ridicarea siguranţei
cunoştinţelor.
Teoria ca formă superioară de organizare a cunoştinţelor ştiinţifice ridică
nivelul cunoştinţelor veridice în aşa măsură că rezultatele ei de obicei se consideră
adevăruri autentice practice. Teoria ca formă a gândirii asigură atingerea unor
cunoştinţe unitare sintetice şi de aceea apare ca rezultat al trecerii de la cunoştinţe
abstracte la cunoştinţe concrete. De rând cu ipoteza şi teoria ca formă a cunoaşterii
ştiinţifice deosebim la fel: ştiinţa, ideea ştiinţifică ş.a.
Ştiinţa prezintă un sistem de teorii, în limitele căreia se realizează sinteza
cunoştinţelor ştiinţifice. Ştiinţa, fiind un sistem dinamic integru de cunoştinţe, nu
se poate dezvolta cu succes dacă nu se îmbogăţeşte cu noi date empirice, dacă ea
nu le generalizează în sistemul mijloacelor teoretice, formelor şi metodelor de
cunoaştere. Procesul cunoaşterii e legat nu numai de idealizarea obiectelor în
direcţia convenabilă nouă, dar şi de crearea a noi idei.
Ideea prezintă o formă specifică de gândire, ce exprimă esenţa şi scopurile
sforţărilor cognitive ale omului, stimulele interne a căutărilor sistematice,

363
îndelungate şi cu perseverenţă a adevărului. Ideile pot apărea numai în procesul
lămuririi teoretice a lumii şi numai în acest proces ele pot fi înţelese în legătura lor
legitimă cu lumea obiectivă. Ideea există sub forma noţiunilor şi sugestiilor, dar
numai în măsura în care ele prin formulările lor parcă-s proiectate pe întregul
domeniu al teoriei date. De aceea destul de des ele precedează unui întreg domeniu
de cunoştinţe , adică ele ca product suprem al gândirii teoretice, prin apariţia lor
marchează începutul apariţiei teoriei, ce creează câteodată un aşa tablou, când
"podul" teoriei date parcă se creează mai înainte de însăşi teoria şi acele noţiuni,
care mai aproape stau de realitatea obiectivă.
Ideea dezvoltării varietăţilor lumii organice, ideea relativităţii spaţiului şi
timpului ş.a. au apărut mai înainte decât ele s-au înfăţişat în forma fundamentării
sistematice. Aceasta-i proprietatea gândirii omeneşti de a atinge prezenţa unei
legităţi generale a lumii până la înţelegerea definitivă în întregul volum de legătură
şi raporturi, ce îndeamnă cercetătorul să creeze preventiv modelul ideal a acelui
sistem de fenomene pe care el trebuie să le descopere, în întreaga bogăţie de
legităţi şi laturi concrete. E cunoscut faptul că modelul ideal al atomului a fost
creat de Rezerford cu mult înainte de fundamentarea lui matematică în anul 1911.
Menţionăm că, cunoaşterii ştiinţifice îi este proprie argumentarea strictă,
fundamentarea rezultatelor primite, autenticitatea concluziilor. Existenţa la fel şi a
ipotezelor, presupunerilor, sugestiilor probabile ş.a. ne vorbeşte despre necesitatea
unei pregătiri logico-metodologice a cercetătorilor, despre educarea unei culturi
filosofice a lor, perfecţionarea permanentă a gândirii proprii, capacitatea de a
aplica drept legile şi principiile ei.
Acestea-s formele cunoaşterii ştiinţifice, ce împreună cu metodele ei asigură
dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice, cât şi cunoaşterea profundă a lumii
înconjurătoare.

364
Capitolul 12. NATURA DESCOPERIRILOR ŞTIINŢIFICE

Analizând natura descoperirilor ştiinţifice în acest capitol vor fi examinate: 1)


trecerea de la logica lămuririi descoperirilor ştiinţifice la logica justificării lor; 2)
descoperirea ştiinţifică în viziunea istoricului ştiinţei; 3) descoperirea ştiinţifică
fundamentală în context socio-cultural.

§1 DE LA LOGICA LĂMURIRII DESCOPERIRILOR ŞTIINŢIFICE


LA LOGICA JUSTIFICĂRII LOR

Noile descoperiri ştiinţifice pentru a putea fi însuşite şi înţelese trebuie să fie


lămurite (procedură importantă a procesului înţelegerii), trebuie de argumentat că
aceste descoperiri există în mod necesar şi să fie puse sub o anumită lege.
La începutul procesului de cercetare, ocupându-ne cu lămurirea anumitor
descoperiri, noi avem anumite teze factuale (explanandum), care constată că
această descoperire există. Punând această descoperire sub o anumită lege ( sau a
câtorva legi), aflăm că descoperirea există în mod necesar. Doar totdeauna există
un sistem de obiecte în care obiectul dat, descoperirea dată, există în mod necesar.
În acest sistem sunt realizate condiţiile necesare şi suficiente pentru această
descoperire. E necesar de indicat acest sistem. Trebuie de lămurit însăşi legea dată.
La începutul procesului de cercetare teza din explanandum, care are forma
legii, încă nu prezintă lege ştiinţifică ca atare. Ea este numai asemănătoare legii.
Această teză încă nu conţine caracteristica conţinutală importantă a legii -
necesitatea. Ea prezintă numai ipoteză despre lege (sau lege empirică), pentru ca
ulterior să se transforme în lege ştiinţifică cu valoare deplină, adică de a-i atribui ei
această caracteristică conţinutală. Pe baza acestei teze şi se realizează procedura
logică a descoperirii (mai precis a logicii lămuririi descoperirii) ştiinţifice. Astfel,
lămurirea arată că descoperirea dată nu prezintă o oarecare descoperire
întâmplătoare, dar din contra, apariţia ei are sens pentru acest sistem. Lămurirea în

365
mod argumentat ne dovedeşte că descoperirea dispune de un anumit sens şi poate
fi înţeleasă. Vorbim de o logică a explicării descoperirilor ştiinţifice.
În epoca modernă F.Bacon, încercând să dea lămurire fenomenelor naturii şi-a
pus scopul ca filosofia şi ştiinţele naturii să se fundeze pe o bază sigură a
experienţei variate şi bine cântărite, considerând că cunoştinţe adevărate pot fi
primite numai pe baza observărilor şi experimentelor. Sugestiile pur logice nu pot
duce la descoperirea nici a noi fenomene, nici a noi legităţi. Vorbind despre rolul
experimentului în cunoaştere, F.Bacon consideră că "natura mai bine se manifestă
în starea ei strâmtorată, decât în libertatea ei naturală". El consideră că modul de
judecată, bazat pe silogistică, în argumentarea descoperirilor, adică când la început
se construiesc bazele cele mai generale,iar pe urmă la ele se acomodează şi cu
ajutorul lor se controlează axiomele teoriei, nu e valabil pentru a cunoaşte natura
cu ajutorul experienţei. Pentru a cunoaşte natura, afirma F.Bacon, trebuie de bazat
nu pe deducţie, dar pe metoda inductivă, considerând ,că inducţia prezintă acea
formă de argumentare care se socoate cu datele senzoriale şi atinge natura, şi tinde
spre practică, aproape amestecându-se cu ea, că adevărata cale de cunoaştere a
naturii este mişcarea treptată de la particular la generalizări tot mai mari. Şi fiindcă
această metodă trebuie încă de elaborat, el susţine că este de folos pentru
descoperiri şi argumentări anume acea inducţie care v-a analiza natura printr-o
serie de limitări şi excluderi ,iar pe urmă, după un număr suficient de sugestii
negative, ea va vorbi despre pozitiv. El consideră, că pornind de la teze stabilite
poţi ajunge la îndoieli, dar dacă de început de la îndoieli şi cu răbdare să o scoţi la
capăt, după un anumit timp vii la concluzii drepte.
Folosind metoda, elaborată de el, F.Bacon studiază existenţa diferitor grade
de prezenţă a proprietăţii studiate, cât şi lipsa ei, când manifestarea ei din anumite
considerente nu se aşteaptă. El e convins că acum ştiinţa a căpătat metode de
descoperire a noilor cunoştinţe, de care are nevoie cercetătorul, cât şi de
multiplicare a cunoştinţelor de care au nevoie oamenii în activitatea lor practică.
Dacă până acum tainele naturii erau accesibile numai oamenilor aparte, savanţilor,
acum apar noi posibilităţi pentru a cunoaşte realitatea de mai mulţi oameni. Pe

366
această cale oamenii pot cunoaşte tainele naturii destul de repede. El consideră, că
mintea omenească, analizată în legătură cu lucrurile, va duce la faptul, că arta
descoperirii va creşte odată cu descoperirile.
Dar argumentele lui F.Bacon, care au fundamentat efectivitatea metodei
inductive a cunoaşterii, nu i s-au părut convingătoare lui R.Descartes care,
punându-şi aceeaşi sarcină ca şi F.Bacon-de a găsi o bază sigură pentru
cunoaşterea ştiinţifică, de a elabora metoda ei, a construit modelul deductiv al
ştiinţei.
Considerând că ştiinţa în esenţa ei trebuie să dispună de cunoştinţe autentice,
el pune întrebarea cum de multiplicat cunoştinţele adevărate, strict fundamentate,
elaborând concepţia sa de metodologie a cunoaşterii ştiinţifice. El considera
necesar de elaborat metoda, care fiind aplicată, va realiza căutări raţionale a noilor
cunoştinţe şi va garanta autenticitatea lor. Prin această metodă el înţelegea
aplicarea unor reguli uşoare şi autentice, aplicarea strictă a cărora î-l va duce pe om
să nu primească nimic greşit ca veridic şi fără a cheltui înzadar sforţări a minţii şi
treptat, pas cu pas, să înmulţească cunoştinţele, venind la cunoaşterea veridică a tot
ce el poate cunoaşte. Pentru a găsi această metodă el se adresează la aritmetică şi
geometrie care, după părerea lui, rămân neatinse de nici un viciu al falsului şi
neautenticităţii. Anume aceste ştiinţe, bazându-se pe intuiţie şi deducţie, ca unicele
metode drepte, sigure pentru cunoaştere, pot veni la cunoştinţe veridice. Aceste
două căi, după R.Descartes, sunt cele mai drepte căi spre cunoştinţe, iar celelalte
trebuiesc înlăturate, ca ducând spre erori. Şi astfel se pot primi cunoştinţe în orişice
domeniu al ştiinţelor, venind la cunoaşterea lucrurilor fără rătăciri.
Fundamentând bazele iniţiale a învăţăturii sale despre metoda cunoaşterii
ştiinţifice, R.Descartes formulează şi anumite reguli universale de care trebuie să
se conducă mintea omului în căutarea noilor cunoştinţe. Şi anume, e necesar mai
întâi de inclus în sugestiile noastre numai aceea ce se prezintă minţii noastre atât de
clar şi distinct, că deloc să nu dea motiv pentru îndoieli. Într-al doilea rând - de
împărţit problemele compuse în probleme mai simple, pentru a le rezolva mai bine.
Într-al treilea rând - de aranjat gândurile noastre în aşa ordine ca începând de la

367
obiecte simple şi uşor de cunoscut, de ridicat încetul cu încetul, ca pe trepte, până
la cunoaşterea celor mai complexe obiecte. Şi în al patrulea rând - nu de admis
goluri în lanţul logic al argumentărilor.
R.Descartes în mod uimitor îmbina în el claritatea cristalică a minţii,
convingerea în posibilitatea de a cunoaşte adevărul cu capacitatea de nu închinat în
faţa părerii cuiva şi de pus la îndoială. Dacă cândva se credea că cunoaşterea
ştiinţifică se realizează numai atunci când noi avem posibilitate să o observăm, să o
experimentăm, apoi în ultimul timp s-au spus multe argumente critice la adresa
universalităţii generalizărilor inductive, interpretării lor ca fundament pentru a
reprezenta întreaga cunoaştere ştiinţifică.
Mai întâi de toate, se formulează ideea că inducţia nu poate duce la sugestii
universale, în care se exprimă legităţi. Generalizările empirice se află la nivelul
generalizărilor empirice nemijlocite şi ele nu pot realiza saltul de la empiric la
teoretic. A.Einstein de exemplu, menţiona că astăzi ştiinţa nu poate să se dezvolte
numai pe baza experienţei, iar la construirea ştiinţei noi suntem impuşi să apelăm
la noţiuni create liber, valabilitatea cărora se poate verifica aposteriori pe cale
experimentală. În ultimul timp restructurarea întregului sistem a fizicii teoretice în
genere a dus la faptul că recunoaşterea caracterului speculativ al ştiinţei a devenit
un ajuns general. Iar K.Popper considera că nu există nici o experienţă pură,
experienţă care să nu fie determinată de oarecare reprezentări teoretice, că fără
anumite dispoziţii teoretice nu poate apărea nici ideea experimentului, că este
absurdă ideea cum că noi putem începe cercetarea ştiinţifică fără a avea ceva
asemănător cu teoria.
Împotriva interpretării inducţiei ca fundament a întregii cunoaşteri ştiinţifice
se înaintează şi teza că în istoria ştiinţei o serie de rezultate teoretice fundamentale
au fost primite fără adresarea nemijlocită la materialul empiric, aducându-se ca
exemplu crearea teoriei generale şi speciale a relativităţii. Doar n-au existat deloc
fapte deosebite ce i-ar fi putut servi lui A.Einstein pentru crearea teoriei generale a
relativităţii. La fel şi în privinţa teoriei speciale a relativităţii. Pentru A.Eistein n-a
avut importanţă esenţială nici experienţa lui Maikelson, ce putea fi interpretată ca

368
fapt experimental necesar pentru crearea teoriei speciale a relativităţii. Această
teorie a fost elaborată, rezolvând o problemă teoretică, legată cu interpretarea
naturii spaţiu - timpului, a locului reprezentărilor spaţio-temporale în structura
cunoştinţelor ştiinţifice, a celor fizice în special. Astfel, aceste teorii n-au fost
create în rezultatul generalizărilor inductive.
Dar nici modelul deductiv cartezian nu e lipsit de neajunsuri.
E clar că în gândirea teoretică contemporană savantul în mod intuitiv vede
principiile de bază ale teoriei. Dar aceste principii sunt departe de evidenţa
carteziană. Astfel, N.Lobacevski, construind geometria neeuclidiană, a formulat
teza că printr-un punct luat în afara unei drepte se poate duce cel puţin două drepte
paralele cu cea dată, acest postulat fiind departe de a fi evident. La fel putem vorbi
şi de bazele mecanicii cuantice, teoriei relativităţii şi a altor teorii. Un alt neajuns al
modelului cartezian este în faptul, că el nu reflectă rolul cercetărilor empirice în
cunoaşterea ştiinţifică.
Dar există şi neajunsuri generale prezente modelelor cunoaşterii ştiinţifice
analizate. În ambele modele se neagă existenţa cunoştinţelor ipotetice, dar
G.Leibniz a atins atenţie la rolul important al ipotezelor în cunoaşterea ştiinţifică,
la existenţa cunoştinţelor probabiliste. La fel ambele modele pretind la construirea
logicii lămuririi descoperirii. Dar s-a dovedit inconştienţa diferitor logici a
lămuririi descoperirii, venindu-se la concluzia, că nici o logică a explicării
descoperirilor ştiinţifice în principiu nu poate exista , nu poate exista un algoritm în
acest sens.
Dar lipsa logicii lămuririi descoperirilor ştiinţifice ca procedură de a pune
expresia sub o lege, sensul căreia este cunoscut, duce la necesitatea folosirii
procedurilor "de generare a sensului", ce se realizează în mersul procedurilor de
interpretare şi justificare, când sensul descoperirilor încă nu e descoperit. Pentru e
evidenţia sensul lor, descoperirile ştiinţifice trebuiesc interpretate, adică de le
tradus în aşa numita limbă cotidiană. Interpretarea ca şi lămurirea prezintă
procedură necesară a înţelegerii.

369
Dar sensul, apărut în actele înţelegerii, este nu numai raţional, orientat la
adevăr, dar şi apreciativ, include în sine de rând cu orientarea la adevăr şi alte
momente valorice (estetice, etice ş.a.). Înţelegerea prezintă rezultat nu numai a
intelectului, dar şi a întregului spirit. Ea poate să se realizeze nu numai pe baza
procedurilor logico-gnoseologice a lămuririi şi interpretării, dar la fel şi pe baza
procedurii justificării, punerea sub valoare, ce evidenţiază rolul "factorului uman"
în dezvoltarea cunoştinţelor existente, caracteristicile personale ale cercetătorului
care realizează căutarea, apreciază unele sau alte teze ale ştiinţei şi practicii
sociale, realizează subiectivizarea cunoştinţelor obiectivizate, dar dacă
interpretarea ca procedură logico-gnoseologică evidenţiază sensul logico-
gnoseologic a descoperirilor ştiinţifice, apoi procedura justificării evidenţiază
sensul lor "uman".
Dacă lămurirea este punere sub adevăr, apoi justificarea este punere sub
valoare. A lămuri, înseamnă a deduce din adevărurile generale existente, iar a
justifica, şi în rezultat, a înţelege, înseamnă a deduce din valori generale primite.
Înţelegerea descoperirii ştiinţifice presupune justificarea lor, adică punerea sub
valori generale (norme, idealuri, standarde etc.). Procedura justificării, ce constă în
deducerea din valorile generale primite, necesită la fel cercetarea descoperirilor
ştiinţifice în raport valoric, la care iniţială este afirmaţia, ce funcţionează ca
apreciere, standard, plan. Valorile pot intra în sugestiile cercetătorului în mod
evident sau neevident. Analizând valorile ca obiecte ale anumitor interese, dorinţe,
tendinţe etc., ca realităţi importante pentru om, sau grupe de oameni, în calitate de
valori se pot pronunţa anumite scopuri, modele, standarde, idealuri şi norme,
reguli, tradiţii etc. De rând cu valorile individuale există şi valori colective, a
anumitor grupe sociale, clase, asociaţii ştiinţifice. Justificările pot fi personale, cât
şi colective, din partea colectivelor, sau a societăţii în genere, la fel pot fi intuitiv-
psihologice sau logico-gnoseologice. De exemplu, în perioada dezvoltării
"normale" a ştiinţei, folosind terminologia lui T.Kuhn, există un anumit sistem
stabil de valori, de care se conduce asociaţia ştiinţifică, unită printr-o "paradigmă".
Procesul justificării (şi înţelegerii) descoperirilor ştiinţifice are loc liniştit.

370
Înţelegerea se realizează în limitele unei paradigme bine însuşite şi bine prelucrate,
când însăşi generarea noţiunilor şi a sensurilor iniţiale a construcţiilor ştiinţifice,
însuşirea lor în asociaţia ştiinţifică are loc pe baza anumitor premise şi principii
stabile, adânc înrădăcinate. Cu aceasta nu se observă sforţări sensibile a conştiinţei
de deţinere a sensurilor iniţiale a descoperirilor. În cazul crizei revoluţionare în
ştiinţă apar sisteme concurente de valori, care influenţează puternic procesul
justificării (şi înţelegerii) descoperirilor. Poate să apară situaţia "neînţelegerii", ce
necesită o analiză reflexivă a condiţiilor de înţelegere, însuşirea după limitele
premiselor însuşite, "de generare a sensului", îndreptate în caz final la restabilirea
înţelegerii. Se observă dezvoltarea poziţiei conştiinţei, ce se include în mersul
ciocnirilor diferitor poziţii cognitive, moduri de viziune a lumii, diferitor puncte de
vedere, concepţii, fiecare din care are drept la existenţă. În mersul analizei critico-
reflexive se evidenţiază ciocnirea poziţiilor conştiinţei cu bazele şi premisele
neevidente,ce se conţin în textele ştiinţifice general-primite.
Astfel, a înţelege înseamnă nu numai a avea reprezentare despre aceea ce
există, dar şi reprezentare despre aceea ce trebuie să fie. Pe baza valorilor se
formează sensul uman al descoperirilor ştiinţifice. Pentru realizarea procedurii
înţelegerii sunt necesare alte trei proceduri. Înţelegerea prezintă totalul, rezultatul
activităţii corespunzătoare. Operaţia ce duce la ea se numeşte îndreptăţire.
Putem vorbi şi de o preînţelegere, creată de întreaga experienţă vitală
anterioară omului, de o imagine a lumii ce include înţelegerea psihologico-
intuitivă preventivă, ce ne dă anumite baze pentru înţelegere. Interpretarea
descoperirilor ştiinţifice ca un moment al înţelegerii lor totdeauna e dirijată de o
preînţelegere, dată de o tradiţie conceptuală şi culturală însăşi a cercetătorului, care
de regulă nu este conştientizată de el. Adecvatitatea înţelegerii descoperirii
presupune exprimarea evidentă a premiselor neevidente, ce reiese din înţelegerea
proprie a cercetătorului, adică reconstruirea sensului iniţial al descoperirii.
Înţelegerea prezintă un act spiritual răspândit destul de larg în întregul spirit
omenesc. Destinaţia ei este de-a scoate înstrăinarea descoperirilor ce se înţeleg, de
a crea la om situaţia naturalităţii lor.

371
Crearea logicii lămuririi descoperirilor ştiinţifice presupune că însăşi procesul
descoperirii garantează veridicitatea lor. Dar dacă nu există aşa logici a lămuririi
descoperirilor e evident că în descoperiri pătrund afirmaţii ce au caracter ipotetic.
Ele necesită încercări la necontrarietate, la corespunderea celor observate cu datele
experimentale. Şi descoperirea pentru a fi ştiinţifică neapărat trebuie să aibă
posibilitatea să se coraporteze cu experienţa şi să se confirme de ea.
Veridicitatea descoperirilor în acest caz se determină de experienţă. Noi
apelăm la principiul inducţiei, bazăm descoperirile pe concluzii inductive. Apare
necesitatea de a elabora în metodologia ştiinţei logica inductivă. Dar, cum arata
R.Carnap, cu nicicare date empirice nu se poate stabili veridicitatea sugestiilor
generalizatoare universale. Niciodată nu vom putea atinge verificarea deplină a lor.
Noi nu putem vorbi nici de verificare, dacă prin aceasta înţelegem stabilirea
definitivă a veridicităţii, dar numai despre confirmare. Anume treapta confirmării,
justificării, spre deosebire de treapta explicării,descoperirii, a înaintării ipotezei,
consideră R.Carnap, trebuie şi se poate afla sub control raţional. Lui i-a reuşit să
construiască o logică probabilistă pentru limbile simple, ce prezintă un prinos
important în ştiinţă. Dar nici programul lui n-a dus la atingerea scopului -
construirea logicii justificării descoperirilor.
Următorul pas pe calea construirii logicii justificării descoperirilor l-a realizat
K.Popper. Observând că procedurile de confirmare şi dezminţire au statut cognitiv
absolut, afirmând că orişice adevărată verificare prezintă încercare de a o falsifica,
adică de a o dezminţi, ca criteriu al statutului ştiinţific poate fi considerată
falsificabilitatea, dezminţirea, sau verificabilitatea. Aceasta poate fi atribuită şi la
înţelegerea descoperirilor. El afirma, că adevărul cunoaşterii ştiinţifice nu poate fi
atins nu numai la nivelul teoriei, dar şi în cunoaşterea empirică ,în puterea
încărcăturii ei teoretice. El considera că studierea productelor cunoaşterii ştiinţifice
e mai importantă decât cercetarea însăşi a procesului cercetării ştiinţifice, analizând
criticismul ca sursă importantă a creşterii lumii a treia.

372
Astfel, nu putem vorbi nu numai de o logică a lămuririi descoperirii, dar nici
de o logică a justificării descoperirii, fiindcă e necesar de luat în consideraţie şi
socialitatea, aspectul socio-cultural al descoperirilor ştiinţifice.

§2 DESCOPERIREA ŞTIINŢIFICĂ
ÎN VIZIUNEA ISTORICULUI ŞTIINŢEI
Descoperirile ştiinţifice trebuiesc analizate şi în planul evidenţierii
mecanismelor dezvoltării progresive a ideilor şi problemelor ştiinţifice. E nevoie
de reconstruit tradiţiile intelectuale de bază, temele şi problemele caracteristice
pentru una sau altă disciplină. Trebuie de demonstrat înnoirea necontenită a ideilor
ştiinţifice concrete în discuţie cu atitudinile şi ideile alternative, atrăgând atenţie şi
la "elementul uman" al activităţii ştiinţifice. E nevoie de reprodus contextele socio-
culturale şi conceptuale a creaţiei savanţilor, de analizat tradiţiile asociaţiilor
ştiinţifice din diferite epoci şi regiuni. E necesară şi reconstruirea "înconjurării
exterioare", care contribuie sau frânează dezvoltarea ideilor, teoriilor, atitudinilor
ştiinţifice. E nevoie de studiat metodicele analizei psihologice şi sociologice.
Cunoscutul istoric al ştiinţei A.Koyre menţionează, că e nevoie de examinat
mişcarea gândirii ştiinţifice în starea activităţii ei creatoare. Pentru aceasta e nevoie
de situat sursele studiate într-un mediu intelectual şi spiritual deosebit; gândirea
ştiinţifică de o interpretat în dependenţă de mentalitatea, simpatiile ,sau antipatiile
autorilor lor. El consideră, că acum nu mai trăim în lumea ideilor newtoniene, sau
ale lui Maxwell, suntem capabili să analizăm descoperirile simultan cum din afară,
aşa şi dinăuntru, să analizăm structura lor.
Istoricul ştiinţei trebuie să încerce să reconstruiască mersul gândului,
particularităţile sugestiilor şi argumentelor savanţilor timpurilor anterioare,
polemica lor cu ideile precedenţilor şi contemporanilor lui. El trebuie să încerce să
dea răspuns la întrebarea în ce context social, sau cultural au loc unele sau altele
evenimente în dezvoltarea cunoaşterii, sub influenţa căror condiţii şi circumstanţe
exterioare s-a format concepţia despre lume a savantului, care a fost soarta lui în
reaiile socio-culturale a timpului său. Istoricul ştiinţei trebuie să înţeleagă în ce

373
mod condiţiile exterioare, socio-culturale, politice, conceptuale influenţează
rezultatele creaţiei ştiinţifice, cum ele se pot exprima în abstracţiile teoriei, în
postulate etc. Studierea istoriei ştiinţelor naturale, tehnice, sociale presupune şi
confruntarea de către autor a tabloului ştiinţific al lumii contemporan lui cu
concepţiile teoretice a timpului descoperirii. Istoricul ştiinţei este pus în condiţiile
când el trebuie să descrie aceea ce de acum nu există, cu ce nu poţi intra în contact
nemijlocit. Descrierile istorice totdeauna în fond prezintă reconstrucţii. Istoricii
ştiinţei împărtăşesc tezele şi regulile general-importante ale asociaţiei ştiinţifice,
tind să construiască expuneri veridice despre obiectul studierii şi de a deţine
proceduri de verificare a tezelor expuse.
Există doi termeni în care asociaţia ştiinţifică fixează dispoziţiile de bază
finalist-orientate, în limitele cărora se realizează orişice cercetare istorică ştiinţific -
"prezentismul" şi "anticarismul". Dacă prezentismul exprimă tendinţa de a povesti
despre trecut, folosind limba contemporană, apoi anticarismul exprimă dorinţa de a
restabili tabloul trecutului în întreaga integritate internă fără oarecare apelări la
contemporaneitate.
Cum se manifestă aceste două despoziţii în reconstrucţia reală a descoperirilor
realizate în trecut?
La întrebarea "a descoperit oare Coulumb America?" putem da un răspuns cu
două înţelesuri: 1) dacă ni-l închipuim pe Coulumb un oarecare punct ce se
permută în spaţiul geografic, apoi putem indica pe harta contemporană drumul
parcurs de el şi să aflăm precis unde el s-a aflat; 2) dar dacă pe noi ne interesează
Coulumb ca persoană reală istorică ce pune şi formulează anumite scopuri, ce
realizează anumite fapte, conştientizând anumite rezultate, apoi noi ne înclinăm
spre reconstrucţia anticară şi atunci, la limită, trebuie să refuzăm în întregime de la
descrierea trasei din secolul XV pe harta contemporană. Aceasta-i dilema
adevărată a cunoaşterii istorico-ştiinţifice: a atitudinilor prezentiste şi anticare.
Analizând cât este de neproductivă poziţia prezentistă în înţelegerea gândirii
din epocile trecute, cunoscutul istoric al ştiinţei R.D.Collingvood (1889-1943)
menţionează că nu se poate evidenţia sensul redat de om cu ajutorul simplei

374
studieri a enunţurilor orale sau scrise, fiindcă nu ne este dată întrebarea (apărută în
conştiinţa proprie a autorului şi după confruntarea lui cu a noastră). Ca atare
"întrebarea" are rădăcini în trecutul istoric care nouă nu ne este dat, iar "răspunsul"
este în faţa noastră, azi şi acum. Reconstruirea întrebării este foarte greu de
realizat. Pentru a înţelege conţinutul descoperirii istorice trebuie de restabilit
contextul intelectual, de reconstruit problema, întrebarea, pentru răspuns la care au
fost realizate aceste descoperiri. Astfel, conchide R.D.Collingvood, adresarea
istoricului ştiinţei la contemporaneitate poate avea influenţă fatală nu numai la
interpretarea conţinutului unui text aparte, dar şi la înţelegerea întregii sume de
condiţii de acţiune a eroului din trecut. Reconstrucţia istorico-ştiinţifică presupune
cum atitudinea prezentistă, aşa şi atitudinea anticaristă. Este vorba de un oarecare
principiu al complementarităţii, conform căruia ambele descrieri sunt alternative,
astfel că în limitele unei descrieri trecutul are un set de caracteristici, în limitele
alteia - un alt set. Istoricul ştiinţei trebuie să ia în consideraţie legitatea şi
inevitabilitatea acestei alternative.

§3 DESCOPERIREA ŞTIINŢIFICĂ FUNDAMENTALĂ


ÎN CONTEXT SOCIO-CULTURAL
Analizând esenţa descoperirilor ştiinţifice, deosebim descoperiri
fundamentale, adică descoperiri care schimbă reprezentările noastre despre
realitate în genere, ce au caracter conceptual, sunt legate de stabilirea principiilor şi
deducerea din ele a anumitor consecinţe, şi descoperiri nefundamentale, adică
descoperir, ce au loc pe un fundament strict al unei teorii ştiinţifice de acum
elaborate. Astfel, descoperirea de către U.Leverie şi J.Adamson a noii planete a
fost realizată pe baza principiilor mecanicii cereşti: calcularea traiectoriei pe baza
principiilor mecanicii clasice, compararea traiectoriilor teoretice cu cele observate;
înaintarea presupunerii despre existenţa unei noi planete, îndreptarea telescopului
spre punctul corespunzător al spaţiului şi observarea planetei noi.
Să clarificăm mai întâi de toate cum se realizează descoperirile fundamentale.

375
Descoperirile fundamentale, de regulă, au la bază anumite principii
fundamentale noi, ce nu pot fi primite printr-o oarecare deducţie din principiile
existente. Formularea a noi principii fundamentale a dus la crearea a aşa teorii şi
concepţii fundamentale ca: sistemul heliocentric a lui Copernic, genetica lui
Mendel, teoria relativităţii lui A.Einstein ş.a. Descoperirile fundamentale totdeauna
apar în rezultatul rezolvărilor problemelor fundamentale. Când vorbim de
probleme fundamentale avem în vedere probleme ,ce se referă la reprezentările
noastre generale despre realitate, cunoaşterea ei, despre sistemul de valori ce
conduc cu comportarea noastră.
La întrebarea "cum a fost creată teoria lui Copernic?" putem da următorul
răspuns: cercetările au arătat necorespunderea cu teoria veche a observărilor şi a
acelor predicţii ,care se făceau pe baza sistemului geocentric ptolomeic. A apărut
conflict dintre noile date şi vechea teorie.
În timpul lui Copernic domina reprezentarea aristotelică teologizată despre
lume, conform căreia lumea e creată de Dumnezeu special pentru om, pentru care e
creat şi Pământul ca locul vieţii lui, situat în centrul lumii. În jurul Pământului se
mişcă bolta cerească, pe care-s situate stelele, planetele, la fel şi sferele, legate cu
deplasarea Soarelui şi Lumii. Întreaga lume cerească e menită să deservească viaţa
de pe pământ a oamenilor. Conform acestei concepţii lumea era împărţită în două
lumi: sublunară (pământească) şu supralunară (cerească). Lumea sublunară este
lumea în care trăieşte omul, iar cea cerească este lumea pentru omenire în genere,
lumea veşnică în care acţionează legile sale deosebite de cele pământeşti. În lumea
pământească sunt veridice legile fizicii aristoteliene, conform căreia totul se
realizează în rezultatul acţiunii nemijlocite a anumitor forţe, iar în lumea cerească
toate mişcările se realizează după orbite circulare (sistemul epiciclurilor) fără
acţiunea a careva forţe. N.Copernic a schimbat în mod radical acest tablou general-
primit al lumii. El nu pur şi simplu a schimbat Pământul şi Soarele cu locul în sfera
astronomică. El a schimbat locul omului în lume, punându-l pe una din planete,
amestecând lumile pământeşti şi cereşti. Înaintând aceste idei, N.Copernic a
rezolvat o problemă a sa fundamentală. El a observat că două principii conceptuale

376
a timpului său - principiul mişcării corpurilor cereşti pe cercuri şi principiul
simplităţii naturii, evident nu se realizau în astronomie. Era nevoie permanent de
schimbat numărul de epicicluri, ce înseamnă că planetele de loc nu se mişcau pe
epicicluri, că epiciclurile nu reflectă mişcarea reală a planetelor, dar ele prezintă
pur şi simplu un procedeu matematic de descriere a acestei mişcări. La fel pentru
descrierea traiectoriei unei planete era necesar de introdus un număr mare de
epicicluri, astfel astronomia rău îndeplinea funcţiile sale practice chiar şi în
calculul datelor sărbătorilor religioase. Rezolvarea acestei probleme şi a dus la
marea descoperire - elaborarea teoriei heliocentrice de către N.Copernic. el a
transferat modelul de acum cunoscut într-un mediu cultural nou, înţelegând, că cu
ajutorul lui se poate rezolva o serie întreagă de probleme. În aceasta şi constă
esenţa revoluţiei ştiinţifice, realizate de N.Copernic, dar nu crearea ca atare de el a
sistemului heliocentric.
Dar descoperirile ştiinţifice sunt condiţionate şi de anumite condiţii socio-
culturale. Aceasta o putem ilustra clar pe exemplul descoperirii lui G.Mendel, care
a dat pentru biologie atât un nou model teoretic, cât şi un sistem de noi principii
metodologice, cu ajutorul cărora se putea de studiat fenomenele foarte complicate
ale vieţii. Descoperirile lui G.Mendel în domeniul geneticii au fost precedate de
formularea unor principii teoretice metodologice conceptuale şi aplicate în
continuare în domeniul geneticii. El a reieşit din teza generală metodologică, care
s-a înrădăcinat adânc în cultura timpului său, a tezei cu privire la legitatea naturii,
care s-a răspândit asupra fenomenelor eredităţii, considerând că legile ce dirijează
purtătorii eredităţii sunt la fel de determinate ca şi legile cărora se supun
fenomenele fizice. El a evidenţiat şi purtătorii elementari al cunoaşterii fizice a
lumii, considerând că e nevoie de evidenţiat obiectul elementar, de a găsi legile ce
dirijează cu comportarea obiectului elementar.
El consideră că bazându-ne pe aceste cunoştinţe trebuie să construim procese
mai complexe, să descrim şi să lămurim particularităţile lor. El a formulat şi aplicat
şi un alt principiu metodologic - a descrierii probabiliste a fenomenelor realităţii,
idee ce a pătruns în fizică, iar mai târziu, în anii 30 a secolului XX - şi în cultura

377
europeană în genere. Împrumutând ideile descrierii probabiliste din statistica
socială, G.Mendel a înaintat teza că legile ce dirijează cu purtătorii elementari sunt
legi probabiliste, formulând-o ca nouă idee a ştiinţei. Considerând că teoria sa va
permite să lămurească ereditatea numai în cazul dacă ea va fi confirmată de
experienţă, G.Mendel a realizat experimente în curs de aproape zece ani, realizând
programul de cercetare trasat din timp. Cercetările lui au fost planificate strict şi se
bazau pe un sistem de concepţii teoretice cu privire la legităţile cercetării.
G.Mendel s-a condus şi de principiul simplităţii, de idealul fizic, conform căruia
obiectul pe care el îl selectează trebuie să fie simplu, controlat pe deplin în toate
măsurările sale. Ca obiect de cercetare a fost aleasă mazărea pentru care trebuiau
selectate liniile pure. Descoperirea lui G.Mendel consta nu atât în faptul că a
evidenţiat totalitatea legităţilor empirice (el nu atât le-a descoperit, cât le-a
precizat), cât în construirea unui model teoretic conceptual a fenomenelor
eredităţii, care se baza pe evidenţierea purtătorilor elementari ,ce se supun
legităţilor probabiliste.
Această descoperire a fost realizată anume de G.Mendel, fiindcă el manifesta
calităţi deosebite în studierea naturi, a manifestat interes deosebit faţă de
agricultură, pomicultură. Această descoperire a avut loc în Moravia, ca parte a
imperiului Austriac, fiindcă Moravia a fost ţară benefică pentru dezvoltarea
agriculturii. Guvernul pe atunci cerea ca locuitorii ei să aibă cunoştinţe profunde
agricole. Au fost create şcoli agricole, se dezvoltau ştiinţele agricole, au apărut o
mulţime de societăţi agricole. Anume în Moravia se vorbea de aplicarea în practică
a teoriei selecţiei, folosindu-se metoda hibridizării pentru a căpăta noi specii de
animale şi îndeosebi de sorturi noi de plante. În aceste condiţii formularea legilor
eredităţii a avut o importanţă practică mare. Dar, legile eredităţii încă rămâneau
necunoscute. S-a creat o situaţie problematică, evident exprimată, de caracter
fundamental. G.Mendel în aceste condiţii a împrumutat ideea caracterului
probabilist a legilor eredităţii din statistica socială, a răspândit în domeniul
fenomenelor vieţii practica prelucrării statistice a materialului empiric din statistica
socială, cât şi din fizică. La începutul secolului XIX în toate ştiinţele, inclusiv şi în

378
biologie, pătrundea ideea evidenţierii unităţilor elementare. Pe la mijlocul secolului
XIX apare ideea de a construi teoria eredităţii la nivelul celulei. Alegerea mazării
ca obiect de cercetare a fost condiţionată şi de faptul că proprietatea fisiunii
dominantei acestui obiect a fost observat pe la sfârşitul secolului XVIII.
Aceste descoperiri au prezentat rezolvări a problemei fundamentale, sunt
descoperiri fundamentale, au fost condiţionate de anumite condiţii sociale şi
culturale. Aşa, se înţeleg descoperirile ştiinţifice fundamentale în contextul socio-
cultural. Aşa au loc descoperirile ştiinţifice în viziunea istoricului ştiinţei. În acest
mod se realizează trecerea de la logica lămuririi descoperirilor ştiinţifice la logica
justificării lor.

379
Capitolul 13. TRADIŢII ŞI INOVAŢII
ÎN CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

Analizând problema tradiţiilor şi a inovaţiilor în cunoaşterea ştiinţifică, în


acest capitol vor fi examinate: 1) tradiţiile şi inovaţiile, esenţa şi interacţiunea lor;
concepţia “noului venit”; 2) revoluţia ştiinţifică ca varietate a inovaţiei; revoluţiile
şi tradiţiile; 3) modelele generale ale dezvoltării ştiinţei.

§ 1. TRADIŢIA ŞI INOVAŢIA, ESENŢA


ŞI INTERACŢIUNEA LOR. CONCEPŢIA „NOULUI VENIT”
Ştiinţa prezintă o sferă de creaţie continuă, în care motivul principal al
activităţii este tendinţa spre nou. “Scheletul” ştiinţei ce determină caracterul
activităţii savantului îl constituie tradiţiile. Problemele, metodele, noţiunile
ştiinţifice în mare măsură depind de tradiţiile ştiinţifice, ce dirijează cu ştiinţa în
curs de milenii. Putem vorbi de o anumită ştiinţă tradiţională. În lucrarea sa
“Structura revoluţiilor ştiinţifice. T. Kuhn a făcut tradiţiile ca obiect central de
cercetare, considerând tradiţiile ca factor fundamental constitutiv în dezvoltarea
ştiinţifică. El analizează ştiinţa normală ca cercetare ce are la bază o anumită
paradigmă, ce prezintă o anumită tradiţie, anumite ajunsuri care în curs de un
anumit timp se recunosc de o anumită asociaţie ştiinţifică ca bază pentru
dezvoltarea de mai departe a ştiinţei.
T.Kuhn formulează şi noţiunea de matrice disciplinară, ce include anumite
generalizări simbolice, modele conceptuale, dispoziţii valorice, primite de asociaţia
ştiinţifică dată, ce se manifestă la alegerea direcţiilor cercetărilor, aprecierea
rezultatelor şi a stării ştiinţei în genere, modele de rezolvare a problemelor
concrete.
În limitele ştiinţei normale nu se pune scopul de a crea noi teorii, dar chiar şi
se exprimă duşmănie faţă de crearea a noi teorii. Puterea tradiţiei e în faptul, că noi
permanent reproducem aceleaşi acţiuni, acelaşi mod de comportare în condiţii
diferite, încercam să înţelegem noi fenomene, realizând moduri standarde de

380
analiză şi lămurire. Dar măcar că ştiinţa normală nu-şi pune scopul de a găsi noi
fapte şi de a elabora noi teorii, aceste noi fenomene permanent se descoperă în
procesul cercetărilor ştiinţifice. Savantul nu tinde la primirea cunoştinţelor
principal noi, dar acţionând după reguli date, el se loveşte de fapte şi fenomene ,ce
necesită schimbarea însă-şi a acestor reguli. Însă regulile, destul de rigide de care
se conduce savantul, deseori nu-s scrise, acţionează ca cunoştinţe neevidente.
Tradiţiile dirijează nu numai cu mersul cunoştinţelor ştiinţifice, ele ne dau nu
numai modele de punere a experimentului şi a rezolvării problemelor, dar şi
modele a productelor activităţii ştiinţifice. Ele determină şi anumite forme de
fixare a rezultatelor primite, principiile de organizare şi sistematizare a
cunoştinţelor. Teoria, ce se prezintă ca paradigmă kuhniană, poate servi şi ca
model de construire a altor teorii. Dar există şi lumea “lucrurilor ascunse”, ce
prezintă lumea conştientizări neevidente a problemelor, lumea cunoştinţelor
acumulate, ce se prezintă în rolul modelului tradiţional.
Tradiţiile pot fi cum evidente aşa şi neevidente, verbalizate şi neverbalizate.
De la generaţie la generaţie în mod evident se transmit anumite forme logice de
găndire şi structuri categoriale bazice a lor. Dar există şi anumite tradiţii
neevidente, ce se deosebesc unele de altele cum după conţinut, aşa şi după
mecanismul reproducerii lor, la baza cărora stau cum modele de acţiune, aşa şi
modele a productelor ştiinţifice.
Tradiţiile pot fi clasificate şi după locul, şi rolul lor în sistemul ştiinţei. Unele
tradiţii ne dau modul de primire a noilor cunoştinţe, aşa ca instrucţiunile
verbalizate, ce ne dau metodica de realizare a cercetărilor, modele de rezolvare a
problemelor, de descriere a experimentelor etc., iar altele – principiile de
organizare a lor - ca modele de cursuri didactice, sisteme de clasificare, ce stau la
baza clasificării disciplinelor ştiinţifice, modele categoriale ale realităţii etc.
Formarea noilor discipline ştiinţifice deseori e legată cu apariţia programelor
corespunzătoare de organizare a cunoştinţelor. Tradiţiile pot fi clasificate şi după
domeniul de răspândire, deosebind tradiţii special-ştiinţifice, ce nu iese după

381
limitele unui sau altui domeniu al cunoştinţelor, şi general-ştiinţifice, sau
interdisciplinare.
Vorbind de inovaţii, avem în vedere şi crearea noilor teorii şi apariţia noilor
disciplini. Vorbim la fel de punerea a noi probleme, construirea unei noi clasificări,
elaborarea a noi metode de cercetare, descoperirea a noi fenomene, aşa ca
supraconductibilitatea la temperaturi mari ş.a. Inovaţiile pot fi atât evidente, cât şi
neevidente, premeditate (ce apar ca rezultat al acţiunilor finalist-orientate) şi ne
premeditate (ce apar în mod lateral). Primele au loc în limitele paradigmei, cele din
urmă – duc la schimbarea lor. Vorbim la fel de ignoranţă, ca domeniu al
planificării activităţii noastre cognitive, ca tradiţie neevidentă, ce foloseşte
cunoştinţele de acum acumulate şi de neştiinţă, unde e imposibilă căutarea
fenomenelor necunoscute, cum de exemplu, căutarea a aşa varietăţi de animale şi
plante, ce nu-s prevăzute de sistematica existentă.
Se pune întrebarea: cum apare noul în limitele muncii tradiţionale, şi e posibil
oare ca în aceste condiţii să apară ceva principial nou?
Cea mai simplă concepţie ce pretinde la lămurirea inovaţiilor radicale în
dezvoltarea ştiinţei pe baza interacţiunii tradiţiilor este concepţia “noului venit”.
Este vorba de un om care vine în ştiinţa dată din alt domeniu, ne fiind legat cu
tradiţiile acestei ştiinţe şi face aceea ce de loc nu puteau face alţii. “Noul venit” nu
este legat cu tradiţiile noului domeniu, este liber în creaţia sa în acest domeniu,
parcă este liber de tradiţii. Dar el aduce cu el în noul domeniu de cercetare
metodele şi atitudinile de cercetare din domeniul vechi, care a lipsit în cel nou, ce
îl ajută să pună şi să rezolve noi probleme. Şi el nu se prezintă ca liber de tradiţii,
aplică tradiţiile domeniului vechi în noul domeniu. Acest om este capabil de a crea
în noul domeniu, dispunând de anumite metode, de tradiţii, pe care el le-a adus cu
sine. Dar e nevoie şi de compatibilitatea acestor metode şi tradiţii cu atmosfera
unui domeniu de cunoştinţe de unde ele au fost transferate. Acesta-i un fel de
“poliglot” ştiinţific, care nu-i deprins să se lege cu hotarele unei anumite discipline.
Şi această actualitate îl face universal, el poate să lucreze în diferite tradiţii şi să
combine aceste tradiţii. Nimerind în lumea tradiţiilor, metodelor, problemelor şi

382
cunoştinţelor noi apare necesitatea de a clarifica tipurile de legături ce există în
această lume, cum contribuie diferite tradiţii şi metode de cunoaştere la dezvoltarea
ştiinţei, şi creează mecanismul acestei interacţiuni a acestor tradiţii, metode,
probleme, cunoştinţe.
Pătrunzând în lumea neştiinţei, noi ne întâlnim cu faptul că cercetătorul
doreşte ceva, dar primeşte altceva ce deloc el n-a aşteptat. Observam rezultate
laterale a acţiunilor noastre, ne întâlnim cu fenomenul, că o altă tradiţie parcă “stă
de strajă” pentru a prinde rezultatul lateral. Astfel, rezultatele laterale se prezintă
ca act al interacţiunilor tradiţiilor. Ş.Coulon de exemplu a inventat cântarele de
torsiune foarte sensibile, necesare pentru a măsura forţele electrice şi magnetice
mici, studiind în legătură cu aceasta rezistenţa firului la rotire. El de la început şi-a
pus sarcina măsurării forţelor de interacţiune a sarcinilor electrice şi, căutând
rezolvarea acestei probleme, a inventat destul de ciudat un aparat nou. Lucrările lui
din domeniul elasticităţii se prezintă ca ceva secundar şi pe deplin reiese din ideia
construirii cântarelor de torsiune. Aici nu putem vorbi de oarecare programe
premeditate. Cercetările lui Coulon în domeniul teoriei elasticităţii purtau caracter
absolut independent, şi deloc nu reieşeau din ideia măsurării interacţiunilor
electrice sau magnetice.
Ca inginer de profesie el a lucrat în limitele tradiţiei, paradigmei mecanicii de
construcţie şi a teoriei elasticităţii. Putem vorbi clar despre existenţa unui program
ştiinţific în lucrările lui Coulon. Trecerea la cercetări în domeniul electricităţii s-a
realizat prin regândirea instalaţiei folosite pentru studierea torsiunii firelor în
cântarele de torsiune. Şi aici Coulon a lucrat în limitele unei anumite tradiţii.
Cântarele de torsiune nu trebuiau în mod special de inventat, nici de construit. El
trebuia numai să înţeleagă, că rezolvând o sarcină, el fără să vrea o rezolvă şi pe a
doua. Determinând cum unghiul de răsucire a firului depinde de forţa de acţiune, el
a primit astfel şi metoda de măsurare a forţelor. Coulon la început a lucrat în
tradiţiile teoriei elasticităţii şi rezistenţei materialelor. Să regândească instalaţia sa
experimentală şi să o înţeleagă ca cântar el a putut-o face datorită altei tradiţii,
tradiţiei măsurării, care aşteaptă “să prindă” rezultatul lateral al lucrului anterior.

383
Tradiţia măsurării deodată îl duce pe Coulon după limitele domeniului sau
iniţial relativ îngust. Pe această cale se putea de întâlnit oameni cu foarte diferite
aparate şi diferite probleme. Metodele de măsurare în limite largi sunt indiferente
de conţinutul concret al acelor discipline unde ele se aplică. Coulon se interesa nu
atât de electricitate, cât de aparate, el a inventat un aparat destul de sensibil pentru
a măsura forţele, şi a căutat posibilităţi de aplicare a lui. Dispunând de metode de
măsurare a forţelor mici, el devine “cosmopolit”, începe a călători dintr-o sferă de
cercetare experimentală în alta, începând cu cercetările frecării dintre corpuri
lichide şi rigide, trecând apoi la măsurarea forţei de interacţiune dintre sarcini
electrice. Prezenta metodă a necesitat căutarea sarcinilor corespunzătoare. Legea
lui Coulon nu putea fi descoperită în limitele paradigmei teoriei elasticităţii, iar
cântarele de torsiune nu puteau să apară în limitele învăţăturii despre electricitate.
Coulon s-a aflat în punctul de interacţiune a tradiţiilor indicate, unindu-le în mod
irepetabil.
Astfel, noi avem de afacere cu interacţiunea diferitor tradiţii. Şi nu e destul de
primit un oarecare rezultat, sau de a realiza o anumită descoperire, e important ca
ceea ce s-a făcut să fie luată de o oarecare tradiţie puternică. Analiză interacţiunii
tradiţiilor şi inovaţiilor necesită de a examina şi revoluţia ştiinţifică ca varietate a
inovaţiei, cât şi interacţiunea revoluţiilor şi tradiţiilor.

§ 2 REVOLUŢIA ŞTINŢIFICĂ CA VARIETATE A INOVAŢIEI.


REVOLUŢIILE ŞI TRADIŢIILE
Revoluţiile ştiinţifice pot fi analizate ca o varietate de inovaţii, fiindcă ele-s
legate cu restructurarea tradiţiilor ştiinţifice de bază, ating bazele conceptuale şi
metodologice ale ştiinţei, schimbând deseori însăşi stilul de gândire.
Restructurarea bazelor ştiinţei, legate de revoluţii ştiinţifice prezintă rezultat
al schimbărilor interdisciplinare. Astfel, prima revoluţie ştiinţifică a fost însoţită de
restructurarea vizunii realităţii fizice, crearea idealurilor şi normelor ştiinţelor
naturale clasice. A doua revoluţie ştiinţifică măcar că în genere s- a terminat cu
oformarea definitivă a ştiinţelor naturale clasice, totuşi ea a contribuit la încererea

384
revederii idealurilor şi normelor cunoaşterii ştiinţifice care s-au format în perioada
primei revoluţii ştiinţifice A treea şi a patra revoluţie ştiinţifică au dus la revederea
tuturor componentelor bazelor ştiinţei clasice
.Putem vorbi de revoluţii particular-ştiinţifice şi general–ştiinţifice, cât şi
despre aspecte special–ştiinţifice şi general-ştiinţifice a aceleiaşi revoluţii.
Vom analiza trei varietăţi de revoluţii ştiinţifice, legate între ele:
a) construirea unor noi teorii fundamentale; b) implementarea noilor metode de
cercetare şi c) descoperirea a “noilor lumi”.
Revoluţiile ştiinţifice sunt legate cu anumite concepţii centrale pentru un
anumit domeniu, ce determină faţa ştiinţei într-o anumită perioadă şi ce raportă,
cum la reprezentări special-ştiinţifice, aşa şi la reprezentări conceptuale şi
metodologice. Construirea noilor teorii şi prezintă tipul cel mai cunoscut de
revoluţii.
Ca tipuri specifice de revoluţii ştiinţifice pot fi analizate şi schimbările, legate
de înlocuirea problemelor, a standardelor de muncă ştiinţifică, apariţia noilor
domenii de cunoştinţe. Vorbim de exemplu, despre folosirea microscopului
electronic în biologie, a telescopului optic şi a radiotelescopului în astronomie ş.a.
O importantă revoluţionarizatoare mare are şi dezvoltarea metodelor pur teoretice,
ca de exemplu, traducerea ştiinţelor naturale în limba analizei matematice.
Pătrunderea metodelor matematice în noi domenii ale ştiinţei totdeauna a dus la
restructurări revoluţionare, la schimbarea standardelor de muncă, a caracterului
problemelor şi a însăşi stilului de gândire.
Ca revoluţii ştiinţifice sunt şi cele legate de descoperirea noilor “lumi” de
exemplu, a noilor descoperiri geografice, studierea ştiinţifică a lumii
microorganismelor şi a viruşilor, lumii atomilor şi moleculelor, a lumii
fenomenelor electromagnetice, a lumii particulelor elementare etc. Putem vorbi la
fel de descoperirea fenomenelor gravitaţiei, a altor galactici, a lumii cristalelor,
radioactivităţii etc. Ca şi noile metode, noile “lumi” formează o plasă specifică de
coordonate . Descoperirea “noilor lumi” permite de a ordona şi organiza materialul
enorm din istoria ştiinţei. Însă descoperirea “noilor lumi”, determinarea hotarelor

385
lor nu prezintă eveniment de un singur act. Ea poate să ocupe ani întregi.
Revoluţiile ştiinţifice sunt întinse în timp. Cu descoperirea noilor “lumi” se ocupă
cum ştiinţele naturale aşa şi cele sociale. Ştiinţele sociale sunt legate de
descoperirea “trecutului”, ca lume deosebită şi ca obiect deosebit de cercetare.
Vorbind despre revoluţii ca varietate de inovaţiilor, menţionăm că
mecanismele revoluţiilor şi raportul lor faţă de tradiţii sunt aceleaşi ca şi în cazul
inovaţiilor în genere: rezultatele revoluţionare laterale, primite în limitele unei
tradiţii, se prind de altă tradiţie, care parcă "stă de pază", asigurând interacţiunea
tradiţiilor în transformările ştiinţifice revoluţionare.
Să analizăm interacţiunea tradiţiilor şi a inovaţiilor în elaborarea modelelor
dezvoltării ştiinţei.

§ 3 MODELELE GENERALE ALE DEZVOLTĂRII ŞTIINŢEI


Analizând modelele generale ale dezvoltării ştiinţei, vom evidenţia trei
modele de bază a reconstrucţiilor istorice a ştiinţei: a) dezvoltarea ştiinţei ca
proces progresiv, cumulativ, în ascensiune; b) dezvoltarea ştiinţei ca dezvoltare
prin revoluţii ştiinţifice; c) dezvoltarea ştiinţei ca totalitatea situaţiilor particulare,
case studies. Aceste trei tipuri de cercetări istorice coexistă în prezenta
istoriografie a ştiinţei (sf. sec.XX – înc. sec.XXI), dar au apărut în diferit timp,şi în
diferite perioade de timp au fost dominante.
Modelul cumulativist, progresiv al dezvoltării istorice a ştiinţei, cel mai strâns
e legat de filosofia pozitivistă, şi odată cu criza ei de pe la mijlocul sec.XX, acest
model a suferit transformări serioase. Fiind regândite bazele fundamentale ale
modelului cumulativist, acest model a cedat poziţia dominantă proprie modelului
în care pe prim plan s-au înaintat revoluţiile ştiinţifice. Dar de rând cu modelul
dezvoltării ştiinţei, prin revoluţii ştiinţifice în mersul cărora apar cunoştinţe
principial noi, în istoriografia contemporană a ştiinţei apar modele noi, legate de
fapte, evenimente unicale, ce nu se supun generalizărilor, dar există în contextul
comunicării. Apare modelul case studies legat de studierea cauzelor aparte a

386
reconstrucţiei ştiinţei, ce pretinde la o poziţie dominantă în istoriografia
contemporana a ştiinţei. Să le analizăm.

3.1. Modelul cumulativist al dezvoltării ştiinţei

Acumularea cunoştinţelor a devenit bază obiectivă pentru formarea modelului


cumulativist a dezvoltării ştiinţei. Se considera ,că oricare pas ulterior în
dezvoltarea ştiinţei se pute-a de făcut numai bazându-se pe ajunsurile anterioare.
Cunoştinţele noi totdeauna sunt mai perfecte ca cele vechi, mai adecvat reproduc
realitatea. Dezvoltarea anterioară a ştiinţei era analizată ca pregătire a stării
contemporane a ştiinţei. Se consideră că pentru prezent importanţă au numai
elementele cunoştinţelor ştiinţifice, ce corespund teoriilor ştiinţifice contemporane,
iar cele înlăturate de starea contemporană a ştiinţei – sunt greşite, prezintă rătăciri,
abateri de la drumul mare a dezvoltării ştiinţei. Cel mai deplin ideile dezvoltării
cumulative, continue, ascensive a ştiinţei au fost formulate la sf. sec.19 înc. -
sec.XX de către aşa savanţi ca: E. Mach, P. Duhem ş.a.
Fondatorul pozitivismului, O.Compte, a formulat legea celor trei trepte,
conform căruia acestei legi i se supune dezvoltarea lumii neorganice, organice şi a
societăţii umane, cât şi a ştiinţei. El deosebeşte trei etape calitativ deosebite, cum
în dezvoltarea ştiinţei în genere, aşa şi a anumitor discipline, idei ştiinţifice:
teologică (religioasă), metafizică (filosofică) şi pozitivă (ştiinţifică). O.Compte
menţiona că în starea teologică spiritul uman, orientând cercetările sale la natura
internă a lucrurilor, consideră că cauză a fenomenelor factorii supranaturali; în
starea metafizică, ca mediată între cea teologică şi cea pozitivă factorii
supranaturali sunt înlocuiţi prin forţe abstracte ,sau esenţe; în starea pozitivă
spiritul uman cunoaşte imposibilitatea atingerii cunoştinţelor absolute, refuză de la
studierea originii şi destinaţiei lumii existente şi de la cunoaşterea cauzelor interne
a fenomenelor, tinde să cunoască legile adevărate ale fenomenelor, astfel că istoria
trecută era analizată ca pregătire a prezentului.

387
Un alt reprezentant al filosofiei pozitiviste, G.Spencer analizează istoria
ştiinţei ca proces continuu ascendent, considerând ,că nu există trei moduri de
gândire contrare unul altuia ,dar există numai o metodă, cea pozitivă, sau
ştiinţifică, considerând că procesul gândirii ştiinţifice şi în trecut şi în prezent
include numai moduri pozitive de cercetare. G.Spencer permută atenţia principală
în cercetarea ştiinţei de la apariţia ei la fundamentarea cunoştinţelor.
Dar discontinuitatea în ştiinţă apare datorită actelor de creaţie, apariţiei noilor
cunoştinţe, diferite de cele vechi, care trebuiesc deduse din cele vechi pentru a
păstra continuitatea în dezvoltare. Apariţia cunoştinţelor principial noi, a teoriilor
noi fundamentale, a perioadelor revoluţionare în dezvoltarea ştiinţei se
caracterizează mai degrabă printr-o modalitate filosofică, decât natural – ştiinţifică,
de gândire. G.Spencer scoate după limitele ştiinţei orice filosofie, făcând istoria
ştiinţei ascendent cumulativă. Istoria ştiinţei pozitiviştii tindeau să o facă ştiinţă
teoretică ca şi mecanica, fizica şi alte ştiinţe.
Pozitiviştii consideră, că dezvoltarea însăşi a metodei pozitive necesită
răspândire a ei şi asupra istoriei şi sociologiei, răspândirea asupra acestor domenii
a legilor mecanicii, ce au servit bază pentru crearea anumitor modele a dezvoltării
sociale. Ideile ştiinţifice cu privire la dezvoltare, particularităţile lor, continuitatea,
caracterul ascendent ş.a. au fost transmise în calitate de caracteristici a întregii
societăţi, astfel deservind dezvoltarea societăţii.
Formulând un principiu special al continuităţii, E. Mach include descoperirea
ştiinţifică în şirul continuu al dezvoltării. El considera, că savantul e deprins cu
faptul ca reprezentarea de acum primită să o păstreze şi pentru condiţii schimbate.
El apreciază răspândirea modului de înţelegere existent asupra a noi fapte,ca
verigă principală în gândirea naturalistului.
E. Mach considera, că savantul trebuie să reprezinte noile fapte astfel, ca ele
să fie posibil de pus sub legi de acum cunoscute. Doar descoperirea ştiinţifică şi
constă în faptul ca de reprezentat fenomenul sau faptul realităţii, fiind necunoscut,
neînţeles, ca asemănător a ceva de acum cunoscut ,sau care se supune aceleiaşi
reguli, sau legi ca şi acest cunoscut. După E.Mach, descoperirea ştiinţifică nu

388
numai nu prezintă rupere a continuităţii, dar din contra, ea e posibilă numai atunci
când naturalistul se bazează pe principiul continuităţii.
Dar, dacă la E.Mach nu apare problema descoperirii ştiinţifice ca o
întrerupere a continuităţii în dezvoltare, apoi P.Duhen fixează această problemă în
fond vorbind despre continuitate în istoria ştiinţei prin căutarea predecesorilor. El
considera, că măcar că în istoria ştiinţei sunt prezente deplasări, cotituri mari,
pentru a le include într-o reconstrucţie istorico-ştiinţifică raţională ele trebuiesc
reduse la continuitate şi atunci ele vor fi înţelese. În cartea sa “Teoria fizică” el
menţionează, că “teoria fizică” nu prezintă product ale creaţiei momentane, ea este
totdeauna rezultat al unei cunoscute revoluţii, ce se dezvoltă încet şi progresiv.
Spre deosebire de O.Compte , P.Duhen afirma, că în cazul când naturalistul
încearcă să dea lămurire, când el se scufundă în sugestii metafizice el nu contribuie
la apropierea etapei pozitive, propriu ştiinţifice, a gândirii sale. Sugestiile
metafizice de regulă îi încurcă savantului în cercetarea ştiinţifică şi numai
întâmplător ele pot servi stimul exterior pentru atingerea anumitor rezultate
importante în ştiinţă. La P.Duhen ideea dezvoltării cumulative, continue a ştiinţei
se sprijină pe despărţirea strictă a ei de filosofie. Toate discuţiile, transformările el
le scoate în afara istoriei ştiinţei ,ca fiind legate cu încercările de a lămuri
rezultatele ştiinţifice, care pe deplin aparţin domeniului metafizicii.

3.2. Modelul dezvoltării ştiinţei prin revoluţii ştiinţifice


Regândirea interpretării istoriei ştiinţei de pe poziţii noi a fost legată cu criza
generală a filosofiei pozitiviste ce şi-a găsit exprimarea prin aducerea în istoria
ştiinţei a ideilor discontinuităţii unicităţii, caracterului revoluţionar. Primul avânt în
această direcţie au prezentat lucrările lui A.Koyre, care analizează perioada
secolelor XVI-XVII ca timpul transformărilor revoluţionare fundamentale în
istoria gândirii ştiinţifice, revoluţie ce a modificat bazele şi chiar structura gândirii
noastre. Esenţa acestei revoluţii el o vede în faptul, că ea a dus la distrugerea
cosmosului, la geometrizarea spaţiului. Cosmosul ca lume ordonată, în care
structura spaţială întruchipă o ierarhie de valori şi grade de perfecţiune, a fost

389
înlocuit cu Universul infinit, ca lume unită numai prin identitatea legilor. La fel,
reprezentarea aristoteliană despre spaţiu ca o totalitate diferenţiată de locuri
spaţiale, a fost înlocuită cu reprezentarea geometrică a spaţiului, analizat ca o
întindere omogenă şi infinită. Şi aceasta, după A.Koyre, a dus la refuzul gândirii
ştiinţifice de la consideraţiunile ,bazate pe noţiunile de valoare, perfecţiune,
armonie, la rupere deplină dintre lumea valorilor şi lumea faptelor.
În lucrarea “Studii galielilene” A. Koyre, fundamentând concepţia sa a
revoluţiei ştiinţifice, menţionează că revoluţia ştiinţifică prezintă o anumită
discontinuitate şi ea nu trebuie să se analizeze ca ceva infinit îndepărtată în trecut,
revoluţia prezintă o trecere de la o teorie ştiinţifică la alta, de la un adevăr vechi la
unul nou. El a arătat că în mersul revoluţiei se schimbă nu numai viteza, dar şi
direcţia dezvoltării ştiinţei.
Dar cunoştinţele ce apar în mersul revoluţiei ştiinţifice trebuie să fie
argumentate, deduse şi sistematizate, înţelese ca ceea ce se conţine în cunoştinţele
precedente, afirmă reprezentanţii modelelor cumulativiste a dezvoltării ştiinţei.
Apare o contradicţie fundamentală între procesul apariţiei noilor cunoştinţe şi
necesitatea fundamentării ei în contextul teoriei ştiinţifice. Se consideră, că etapele
revoluţionare în dezvoltarea ştiinţei după caracterul lor prezintă aceiaşi evoluţie,
dar realizată cu tempuri mai rapizi, direcţia mişcării rămânând aceiaşi.
Reprezentanţii modelelor cumulativiste a dezvoltării ştiinţei admit şi un caz
limită, când revoluţiile ştiinţifice în genere dispar din cercetările istorico-ştiinţifice,
sau revoluţia se permută tot mai departe şi mai departe în trecut în rezultatul găsirii
unui lanţ lung, infinit de predecesori ce se prezintă ca realizatori ai revoluţiei. Se
aruncă după limitele ştiinţei tot ce nu se încadrează în limitele dezvoltării
evolutive.
În a doua jumătate a sec.XX accentul s-a pus pe interpretarea revoluţiilor
ştiinţifice, se considera, că teoria nouă ce a apărut în mersul revoluţiei ştiinţifice, se
deosebeşte de cea veche în mod principial . Cu aceasta se trece la un nou tip de
activitate. După revoluţie dezvoltarea ştiinţei se preia din nou. În lucrarea
“Structura revoluţiilor ştiinţifice” de exemplu, T. Kuhn, defineşte paradigma ca

390
mod de activitate pentru asociaţia ştiinţifică. El a propus de refuzat de la imaginea
ştiinţei ca sistem de cunoştinţe, schimbarea şi dezvoltarea cărora se supune
canoanelor metodologiei şi logicii dominante în filosofia neopozitivistă, propunând
de a o înlocui prin imaginea ştiinţei ca activitate a asociaţiilor ştiinţifice.
Specificul acestei abordări e în aceea că factorii logico-metodologici a dezvoltării
ştiinţei îşi pierd normativitatea supraistorică şi devin în dependenţă funcţională de
modul de activitate al asociaţiei ştiinţifice (paradigmei), dominant în una,sau altă
perioadă istorică.
Paradigma la T.Kuhn şi este unitatea de bază a măsurării procesului
dezvoltării ştiinţei, schema conceptuală care în curs de anumit timp e recunoscută
de asociaţia ştiinţifică în calitate de bază pentru activitate practică. T.Kuhn a
evidenţiat mecanismul general al dezvoltării ştiinţei ca unitate a "ştiinţei normale"
şi a “salturilor necumulative” a revoluţiilor ştiinţifice, înţelegând prin paradigmă şi
anumite ajunsuri, un anumit model, totalitatea de convingeri, valori, mijloace
tehnice etc. caracteristice pentru membrii asociaţiei date.
Analizând paradigma ca bază pentru dezvoltarea "ştiinţei normale", ca ştiinţă
tradiţională, ca “seturi de prescrieri pentru grupa ştiinţifică dată”, T.Kuhn a
explicat importanţa acestui termen şi prin noţiunea de matrice disciplinară, ce ia în
consideraţie apartenenţa savanţilor la o anumită disciplină, indică un anumit sistem
de reguli a activităţii lor ştiinţifice. Matricea disciplinară la el e compusă din
elemente ordonate, de diferit gen, care formează un întreg unitar şi funcţionează ca
sistem integru, aşa ca:
a) generalizări simbolice,+ ce au caracter pur formal şi uşor se formalizează;
aceste legi şi definiţii a unor termeni ai teoriei exprimate prin “aparatul puternic al
formulelor logice şi matematice; b) părţile metafizice” a paradigmei, ce ne dau
modul de viziune a universului; c) dispoziţiile valorice, ce influenţează la alegerea
direcţiei de cercetare; sentimentul unităţii în asociaţia savanţilor naturalişti,
considera T.Kuhn, apare în mare măsură datorită anume comunităţii de valori; d)
modelele general primite de rezolvare a sarcinilor concrete, ce asigură
funcţionarea “ştiinţei normale”

391
Prin noţiunea de paradigmă T.Kuhn a dovedit că formarea şi dezvoltarea
cunoştinţelor se realizează într-un anumit spaţiu de premise, într-un anumit mediu
ce le generează. Dezvoltarea ştiinţei, după T.Kuhn, e determinată de o serie de
factori aşa ca: experienţa anterioară a cercetătorului, modul gândirii individuale,
totalitatea materialului faptic, pe care se bazează activitatea acesteia şi alţi factori
personali şi istorici,ce au o influenţă mare asupra dezvoltării ştiinţei. Savanţii
organizează activitatea ştiinţifică pe baza aceleiaşi paradigme, ce se bazează pe
unele şi aceloraşi reguli şi standarde a practicii ştiinţifice . Aceste dispoziţii
T.Kuhn le numeşte reguli sau directive metodologice. Asigurând o coordonare a
sforţărilor savanţilor, ele prezintă anumite premise pentru "ştiinţa normală", pentru
geneza şi continuitatea în tradiţiile unei sau altei direcţii de cercetare.
T.Kuhn menţioneză la fel, că “pentru multe varietăţi de probleme ştiinţifice
nu-s suficiente numai directivele metodologice ca atare pentru a veni la concluzia
argumentată şi univocă”. El e convins, că savantul participă mai întâi la
schimbarea metodelor, şi anumite metode “se includ în lucru” nu numai la etapa
acumulării faptelor, dar şi la compararea lor cu teoria, la fel la elaborarea teoriilor.
Prescripţiile metodologice “înarmează” savanţii cu “regulile jocului”, indică
“modul de acţiune” într-o situaţie sau alta concretă.
Analizând corelaţia regulilor, paradigmei şi a “ştiinţei naturale”, menţionăm
că regulile primite de asociaţia ştiinţifică decurg din paradigme. Dar ultimele
singure pot dirija cu cercetările, chiar în absenţa regulilor . Membrii acestei
asociaţii mai degrabă, sau mai târziu abstractizează anumite elemente a
paradigmelor şi le folosesc în calitate de reguli pentru cercetările lor.
Elaborând schema generală a procesului istorico-ştiinţific, T.Kuhn include în
ea două etape principale: a) "ştiinţă normală", unde domneşte paradigma; şi b)
revoluţia ştiinţifică, când are loc destrămarea paradigmei, concurenţa dintre
paradigmele altenative, biruinţa uneia din ele şi trecerea din nou la perioada
“ştiinţei normale”. El consideră, că trecerea de la o paradigmă la alta prin revoluţie
prezintă un model obişnuit al dezvoltării pentru ştiinţă.

392
Cu recunoaşterea paradigmei începe perioada “ştiinţei normale”, formându-se
şi aplicându-se cele mai variate şi de diferit nivel metode, şi norme ale activităţii
ştiinţifice. Criza paradigmei prezintă şi criza prescrierilor metodologice prezente.
În perioada revoluţiei ştiinţifice are loc şi reconstrucţia prescrierilor. T.Kuhn
considera, că teoria sau paradigma, apărute ca modele şi instrumente de activitate
în perioada de după revoluţie, sunt perfecte şi e nevoie numai de prelucrarea
detaliilor lor pe calea rezolvării cu succes al problemelor legitime în limitele ei.
Activitatea savantului în perioadele interrevoluţionare permanent perfecţionează
calităţile înalte a noii teorii, o transformă, acomodând-o la lămurirea unui set
adăugător de fapte. Cu aceasta lucrul savantului după revoluţie e îndreptat în
trecut, la revoluţia de acum săvârşită ,şi teoria apărută în rezultatul ei. Cu aceasta
revoluţia ştiinţifică determină mersul de mai departe a dezvoltării ştiinţei. Acele
transformări pe care le suferă teoria, duc la rezolvarea unui mare număr de
probleme, domeniul aplicării ei se lărgeşte. Dar cu aceste transformări ce pierde
impecabilitatea logicii teoriei vechi. Ea degradează până nu se va dovedi biruită de
concurentul ei. O aşa atitudine faţă de revoluţia ştiinţifică presupune necesitatea
unei deosebiri permanente dintre contextul lămuririi descoperirii şi a justificării
cunoştinţelor, şi toate sforţările pentru a inventa noul, cât şi întreaga creaţie e
concentrată în situaţiile revoluţionare, iar în perioadele interrevoluţionare savantul
se ocupă numai cu justificarea descoperirilor realizate, folosind aceste cunoştinţe
ca instrumente, ca mijloc pentru rezolvarea problemelor care au importanţă în
limitele acestei teorii. În perioada interrevoluţionară activitatea savantului capătă
un caracter algoritmic. Activitatea normală a savantului se formează de revoluţie.
Dacă activitatea savantului în cursul revoluţiilor ştiinţifice este extraordinară, apoi
în perioada de după revoluţie ea este ordinară, normală.
Dezvoltarea ştiinţei, după T.Kuhn, se realizează cu privire permanentă înapoi,
la paradigmă, paradigma care a biruit s-a oformat pe deplin în mersul ultimei
revoluţii. Modelul dezvoltării ştiinţei prin revoluţii ştiinţifice e realizat şi de I.
Lacatos care a analizat rolul în cunoaşterea ştiinţifică a programelor ştiinţifice de
cercetare.

393
Elaborând metodologia programelor ştiinţifice de cercetare, I.Lacatos vede
scopul cercetărilor sale în reconstrucţia logico-normativă a proceselor schimbării
cunoştinţelor şi crearea logicii dezvoltării teoriilor ştiinţifice pe baza studierii
istoriei empirice reale a ştiinţei. El a propus logica prezicerilor şi dezminţirilor,
menţionând că “dogmele pozitivismului logic sunt distrugătoare pentru istoria şi
filosofia matematicii”, că “filogeneza şi ontogeneza” gândirii matematice nu pot fi
dezvoltate fără criticism şi refuzul definitiv de la formalism.
I.Lacatos în lucrarea “Argumentare şi dezminţire” dezvoltă un nou punct de
vedere, considerând că programul de cercetare nu este finisat şi pe deplin oformat.
Continuitatea cercetării ştiinţifice în perioada de după revoluţie se realizează, după
I.Lacatos, încă într-o formă neclară. La începutul programului de cercetare
ştiinţifică, ea încă neclar se desemnează în perspectivă. Până când are loc
perfecţionarea programului de cercetare ştiinţifică el se dezvoltă în mod progresiv.
Euristica progresivă a programului determină problemele ce trebuie rezolvate,
prezice anomaliile care-s interne pentru activitatea de cercetare ştiinţifică.
Programul se dezvoltă în mod progresiv dacă poate prezice fapte empirice noi, şi în
mod regresiv dacă el numai încearcă să lămurească faptele cu dată trecută. Lucrul
teoreticianului se determină de programul de cercetare de lungă durată, ce prezice
şi posibilele dezminţiri ale acestui program. Dezvoltarea, perfecţionarea
programului în perioada de după revoluţie prezintă condiţie necesară a progresului
ştiinţific. În metodologia lui I.Lacatos se compară şi se apreciază nu pur şi simplu
două teorii, dar teoriile în seriile lor, în continuitatea lor, determinate de realizarea
programului de cercetare. Ca unitate fundamentală de apreciere se ia nu o teorie
izolată, dau totalitatea teoriilor din programul de cercetare. El a încercat să
dovedească, că orişice concepţie metodologică funcţionează ca program de
cercetare şi poate fi supusă criticii pe calea analizei critice a acelei reconstrucţii
istorice raţionale pe care el o propune. Regulile metodologice a lui I. Lacatos
apreciază totalitatea teoriilor (programele de cercetare), dar nu ne dă mecanismul
apariţiei şi dezvoltării lor. I. Lacatos evidenţia 4 diferite explicaţii a “logicii
descoperirii”: denumite ca inductivism, convenţionalism, falsificaţionism

394
metodologic şi prin programe metodologice ştiinţifice de cercetare. Savantul
menţionează că “programele de cercetare” prezintă ajunsuri ştiinţifice măreţe şi ele
pot fi apreciate pe baza deplasării progresive sau regresive a problemelor. Cu
aceasta revoluţiile ştiinţifice constau în faptul că un program de cercetare
(progresiv) este înlocuit prin altul. I.Lacatos consideră că orişice metodologie
ştiinţifică (raţională) nu prezintă o formaţiune închisă în ea însăşi, dar totdeauna
are nevoie de complectarea ei prin “istoria exterioară”, social-psihologică şi în
acest context larg ea trebuie de elaborat şi folosit. Metodologia programelor
ştiinţifice de cercetare trebuie să fie complectată de istoria exterioară empirică.
Sarcina studierii acestor programe prezintă o sarcină importantă a sociologiei
cunoaşterii şi a psihologiei sociale. Pentru I.Lacatos istoria ştiinţei este istoria
“evenimentelor ştiinţifice” alese şi interpretate în anumit aspect normativ.
Principalele momente ale acestei interpretări este elaborarea metodologiei
normative în cadrul filosofiei ştiinţei, pe baza căreia istoricul ştiinţei reconstruieşte
“istoria internă” şi astfel dă lămurire raţională creşterii cunoştinţelor obiective.
Două metodologii concurente pot fi apreciate cu ajutorul istoriei ştiinţei,
interpretate în mod normativ. Orice reconstrucţie raţională a istoriei ştiinţei
necesită să fie complectată de istoria exterioară empirică (social-psihologică). El
deosebeşte noţiunea de “istorie internă”, reconstrucţie raţională ca atare, şi “istoria
externă” unde interesul principal îl prezintă anume “factorii subiectivi”,ce cad din
câmpul de vedere a istoriei interne (raţionale). I.Lacatos consideră, că totalitatea
sugestiilor omeneşti nu este pe deplin raţională şi de aceea reconstrucţia raţională
niciodată nu poate coincide cu istoria reală a ştiinţei. El la fel consideă că
programul istoriografic de cercetare nu poate şi nu trebuie să lămurească întreaga
istorie a ştiinţei ca raţională.
I.Lacatos vorbeşte şi despre existenţa unei euristici pozitive şi negative.
Euristica pozitivă prezintă regulile metodologice ce contribuie la dezvoltarea
pozitivă a programului de cercetare ştiinţifică. Aceste reguli prescriu ce căi trebuie
de urmat în mersul cercetărilor ulterioare. Euristica pozitivă include în ea şi o serie
de presupuneri cum de schimbat, sau de dezvoltat variantele falsificate ale

395
programului de cercetare, cum de modernizat, sau de precizat “fâşia de apărare”, ce
noi modele trebuie de elaborat pentru lărgirea domeniului de aplicare a
programului. Euristica negativă prezintă însă totalitatea regulilor metodologice ce
limitează mulţimea căilor posibile de cercetare, ce permit de a evita căile de
înconjor de cercetare ştiinţifică de mişcare spre adevăr. Ea propune de inventat
ipoteze auxiliare, ce formează “fâşia de apărare” în jurul “nucleului rigid” al
programului de cercetare, care trebuie să se adapteze, modifice şi chiar pe deplin
să fie înlocuit la ciocnirea cu contrexemplele. I.Lacatos consideră că în perioadele
dintre revoluţii cercetarea ştiinţifică are caracter creator. Şi chiar în mersul
argumentării, fundamentării cunoştinţelor primite în mersul ultimei revoluţii,
aceste cunoştinţe se transformă. Şi dacă, după T.Kuhn, noile confirmări ale
paradigmei primite în mersul rezolvării problemelor întăresc credinţa în
paradigmă, apoi după I.Lacatos procedura argumentării veridicităţii variantei
iniţiale a programului de cercetare duce la necesitatea de o perfecţiona. El
analizează creşterea cunoştinţelor pe calea dovezilor şi dezminţirilor. La I.Lacatos
activitatea ştiinţifică de cercetare revoluţionară nu este contrară activităţii lui în
perioadele dintre revoluţii, ca la T.Kuhn. Dacă în mersul revoluţiei se creează
numai proiectul iniţial a noului program de cercetare ştiinţifică, apoi perfecţionarea
lui are loc pe întreaga perioadă de după revoluţie.
Începând cu sfârşitul sec.XIX revoluţii teoretice au loc mai des şi au devenit
mai radicale şi schimbările revoluţionare, care anterior formau axiomele iniţiale şi
premisele iniţiale ale ştiinţei.
Vorbind de revoluţii ştiinţifice globale în istoria ştiinţei putem evidenţia
numai două:
a) revoluţia din sec.XVII, şi b) revoluţia tehnico-ştiinţifică din sec.XX.
Revoluţia din sec.XVII parcă a modelat dezvoltarea ştiinţelor naturale prin
revoluţii ştiinţifice pe următoarele două secole: până la începutul sec.XX toate
schimbările revoluţionare au perfecţionat cunoştinţele ştiinţifice fără a schimba
începuturile axiomatice ale ştiinţei epocii moderne. Şi numai la începutul sec.XX
s-a realizat o revoluţie cu adevărat fundamentală, cu revederea idealizărilor iniţiale

396
de spaţiu, timp, mişcare în contextul creării teorii relativităţii şi elaborării
mecanicii cuantice. Pe la mijlocul secolului revoluţia s-a lărgit, a început să se
dezvolte în mod extensiv în direcţia folosirii nemijlocite a rezultatelor ştiinţifice în
tehnică şi industrie. În jumătatea a doua a sec.XX înţelegerea perioadelor
revoluţionare în dezvoltarea ştiinţei pe deplin depinde de una sau altă interpretare a
revoluţiei ştiinţifice. Acum apare interes către începuturi. Revoluţia este înţeleasă
acum ca schimbarea bazelor fundamentale ale ştiinţei.
Menţionăm la fel că atunci cănd istoricii ştiinţei au inclus revoluţiile ştiinţifice
în şirul continuu a dezvoltării ideilor ştiinţifice şi au încercat să le interpreteze prin
metode raţionale a apărut o serie de probleme ca: e posibil oare de a construi un
pod raţional dintre teoria veche şi cea nouă ,dacă logicele lor sunt diametral
opuse?; se poate oare merge pe calea creării unei noi metodologii?; sunt în genere
comensurabile aceste teorii?; ce rol au factorii sociali, psihologici, morali, estetici
etc. la rezolvarea problemei cu privire la înlocuirea teoriei vechi prin una nouă?
ş.a.
Daca încercăm să răspundem la aceste şi alte întrebări venim la problema
schimbării însăşi a noţiunii de revoluţie. Funcţia de distrugere a revoluţiei
ştiinţifice se pune sub întrebare. În calitate de cea mai importantă pentru procesul
istoric se analizează funcţia creatoare, apariţia noilor cunoştinţe fără distrugerea
celor vechi. Pe prim plan se înaintează reprezentarea despre coexistenţa trecutului
şi prezentului. Trecutul nu-şi pierde specificul lui şi nici nu se înghite de prezent.
Apar şi noi noţiuni, care mai înainte existau la periferia cercetărilor filosofice şi
istorice a ştiinţei, aşa ca evenimentul unical, autodeterminarea, selecţia, caracterul
dialogic şi subiectivist al cunoştinţelor ştiinţifice etc.

3.3. Modelul “case studies” de dezvoltare a ştiinţei


Schimbarea funcţiilor revoluţiilor ştiinţifice în concepţiile istorico-ştiinţifice
a fost însoţită de transformări în însăşi aceste concepţii. Pe arena frontală apar
cercetările situaţionale (“case studies”). Această direcţie începe să înainteze pe

397
prim plan în anii 70 a sec.XX.. În aceste cercetări se atrage atenţia la un eveniment
aparte din istoria ştiinţei, care a avut loc într-un loc şi într-un anumit timp.
“Case studies” poate fi înţeles ca o răscruce a tuturor analizelor ştiinţei,
focusate într-un punct cu scopul de a reconstrui un eveniment din istoria ştiinţei în
unitatea, unicicalitatea şi nereproductibilitatea lor. Procesul individualizării
evenimentelor istorice studiate, care a început cu înaintarea pe prim plan în calitate
de obiect de studiu analiza stilului de gândire a anumitei epoci, s-a transformat
radical în mersul revoluţiei ştiinţifice globale, ce se termină cu cercetări
situaţioniste, ce se prezintă ca antipod direct al modelelor cumulativiste, liniare a
dezvoltării ştiinţei. În “case studies” se pune sarcina de a înţelege evenimentul
trecut nu ca înscris într-o serie al dezvoltării, nu ca având anumite trăsături
generale cu alte evenimente, dar ca irepetabil, nereproductiv în alte condiţii.
Dacă mai înainte istoricul ştiinţei tindea să analizeze mai multe fapte pentru a
evidenţia în ele ceva general şi pe această bază să deducă legităţile dezvoltării,
acum istoricul studiază faptul ca eveniment. Se pune întrebarea: putem oare vorbi
despre caracterul logic a reconstrucţiei istorice, dacă rezultatul lucrului istoricului
este reconstrucţia evenimentului uncal, putem oare vorbi despre caracterul general
al cercetărilor istorice de acest gen? Pe cât individualul şi particularul totdeauna s-
au perceput ca ceva contrar generalizării logice, apoi apare părerea destul de
răspândită despre caracterul empiric a modelului “case studies”. Însă şi autorii
acestui model de regulă, slab reflectă particularităţile propriei munci.
Acest model, a primit răspândire într-o anumită măsură spontan, dar nu ca
rezultat al reorientării istoricilor în domeniul metodologiei. Pentru istoricul ştiinţei
atenţia se atrage la studierea particularului şi individualului, ce prezintă o cotitură
nouă în domeniul cercetărilor. Această atitudine se supune cu greu
metodologizării. Dar aceasta nu înseamnă că această metodă a reconstrucţiei
istorice este absolut nouă în istoriografia ştiinţei. Este vorba de faptul că acest tip
de cercetare acum e înaintat pe planul întâi. Cercetările de tip cumulativ se vor
realiza şi în viitor. Aşa că ascendenţa, dependenţa fiecărei noi înaintări înainte de
nivelul anterior etc., aceste trăsături ale procesului istoric permanent îşi pierd

398
importanţa lor, trec astăzi pe planul din spate în legătură cu schimbările în tipul de
teoretizare.
Pentru a evidenţia cum însăşi istoricii ştiinţei înţeleg acest nou fel de
reconstrucţie istorică aducem spusele lui R. Telner din articolul “Aspecte logice şi
psihologice a circulaţiei sângelui”, în care el încearcă să lămurească legătura
acestei metode cu o anumită metodologie a ştiinţei. El arăta că, spre deosebire de
istoria tradiţională,ce descrie istoria ştiinţei ca dezvoltare liniară, acum se
consideră, că punctul de vedere al istoricului are valoare absolută şi se crede că
criteriul lui prezintă standard pentru sugestii cu privire la istorie.
Părerea istoricului e considerată ca scop final a oricărei interpretări istorice. Şi
deci, cea mai întâi premisă a concepţiei drepte asupra istoriei este aceea, ca
standardele noastre să fie corectate de standardele care dirijează cu însăşi istoria.
Fiecare eveniment istoric prezintă valoare ca atare şi nu poate fi redusă la un
simplu caz din istorie. R.Telner consideră la fel că descoperirea ştiinţifică trebuie
să fie ilustrată ca eveniment istoric, în care sunt amestecate ideile, conţinutul şi
scopurile ştiinţei anterioare cu condiţiile socio-culturale a vieţii acelui timp, când
descoperirea s-a realizat. Aşa o abordare care ia în vedere şi studiază tot aceasta,
într-adevăr va fi în stare să dea informaţie despre aspectul nou, specific a
descoperirii ştiinţifice, şi aşa se poate descri cum a apărut această concepţie, cum
şi prin ce mijloace ea a întrat sau nu a întrat în istorie.
În metoda “case studies”, promovată în anii 80 ai sec. XX, trecerea la noul tip
de cercetare s-a realizat destul de deplin şi radical: s- au restructurat şi relaţiile
dintre cultură, logică, teorie etc.
Cunoscutul istoric al ştiinţei T.Pinci în articolul publicat în an.1985
analizează două epizoade din istoria ştiinţei ce se raportă la anul 1967 : a)
determinarea neutinelor solari şi b) măsurarea caracterului turtit al soarelui. El
încerca să determine cele mai caracteristice trăsătui a “case studies” în sociologia
contemporană, în istoria ştiinţei din prezent.
El atrage atenţie asupra caracterului concret a acestor cercetări. Ca obiect de
cercetare este: practica ştiinţifică, episoade ale discuţiei ştiinţifice .Se dă descrierea

399
detaliată a activităţii ştiinţifice. Se foloseşte aşa metodologie ca intervievarea
detaliată, observarea prin introducerea în însăşi activitatea. Neajunsul a aşa
cercetări el îl vede în: caracterul momental al rezultatelor – nu se creează un tablou
general, lipsesc moduri de integrare a rezultatelor primite. El consideră că “case
studies” trebuie de realizat, reieşind dintr-o schemă generală, e nevoie de elaborat
un aparat noţional pentru studierea oricărui epizod concret. Concentrându-şi atenţia
asupra procesului observării în fizică, el îşi vede sarcina în a evidenţia
particularităţile procesului de observare în condiţiile ştiinţei contemporane, de dat
recomendaţie cu privire la unele metode generale pentru analiza epizoadelor
analogice în ştiinţă.
T.Pinci a studiat situaţia discuţiei ştiinţifice în jurul a doua teme amintite:
determinarea neutrinelor solare şi măsurarea caracterului turtit al soarelui. Pe el îl
înteresa discuţiile dintre savanţi în mersul cărora se rezolvă problema cu privire la
veridicitatea rezultatelor observaţiei. Discuţia în ştiinţă el o analizează ca proces
social, îndreptat la primirea rezultatului ştiinţific.
T.Pinci menţionează caracterul mijlocit al procesului observării. El consideră
că între observare şi savanţi ce realizează observarea, se situează un lanţ de verigi
intermediare aşa ca: proceduri experimentale, procese de interpretare, elemente ale
cunoştinţelor de acum confirmate ca absolut autentice etc. Pentru rezultatele
observărilor e important nu ce experimentatorul “vede”, dar pe cât de minuţios au
fost realizate experimentele, pe cât de convingătoare a fost argumentarea, pe cât de
competentă a fost analiza statistică; şi pe cât de bune au fost programele
computatorice etc.
El analizează în istoria ştiinţei aşa numitele “lăzi negre”, conţinutul cărora nu
a necesitat o discuţie şi cercetare specială. Dar, într-un anumit moment al istoriei
aceste “lăzi negre” pot deveni lăzi deschise, ca rezultat al faptului că în jurul lor au
existat anumite discuţii ştiinţifice. Întoarcerea la aceste discuţii prezintă unicul
mod de a le descoperi. Şi invers, aceea ce azi cheamă discuţii, în viitor pot deveni
“lăzi negre”. T.Pinci menţioneayă, că astfel putem pătrunde în esenţa “lăzilor

400
negre”, analizând cum ele se construiesc, accentuând atenţia la discuţiile şi
observaţiile realizate.
Astfel, ideile lui T.Pinci cu privire la “lăzile negre” dau posibilitate de legat
cazul individual al observaţiei cu interesele mai largi şi resursele altor grupe de
savanţi, incluşi în practica ştiinţifică. Afară de aceasta apare posibilitatea de “a
trage” în evenimente aparte, localizate în timp şi spaţiu, trecutul şi viitorul acestui
eveniment. Astfel, se propune baza conceptuală pentru ca în anumit sens să dăm
importanţă generală evenimentului individual. Aceasta-i şi o nouă formă de
continuitate în istorie. Particularitatea metodei “case studies” este în faptul că se
iau pentru studiere puncte locale, în care în rezultatul unui anumitei analize se pot
evidenţia caracteristici generale a unei sau altei perioade.
Dar în practica existentă până acum cercetătorul, de regulă, foarte rar putea
evidenţia aceste caracteristici. În cercetările istorico-ştiinţifice cumulativiste
tradiţionale se pune sarcina studierii unei cantităţi enorme de material empiric
pentru a deduce din el legităţi generale a dezvoltării ştiinţei pe calea evidenţierii în
materialul empiric analizat trăsături generale. Fiecare epizod se analizează cu
scopul de a evidenţia trăsături generale a lui cu alte evenimente anterioare sau
ulterioare. Acum în “case studies” evidenţiem în epizoade istorice aşa trăsături
care-l fac neasemănător cu alte epizoade. Fiecare epizod va fi reconstruit de noi ca
repetabil, reproductibil în alte condiţii.
Dar reconstrucţia istorică a evenimentului trecut ca uncial presupune un
lucru complex teoretic de generalizare, de construire a evenimentului integru în
care sunt fixate cele mai diferite laturi ale lui. Vorbim de o reconstrucţie logică,
teoretică, care nu este mai simplă ca munca de generalizare a faptelor istorice, de
evidenţiere a caracteristicilor lor generale. Trebuie să fie pusă sarcina elaborării
principiilor, conducându-se de care se poate evidenţia generalul în istorie prin
studierea fenomenelor unciale, particulare.
“Case studies” în starea de azi prezintă numai o simptomă a procesului de
adresare a istoricilor ştiinţei la celulele iniţiale elementare a obiectului analizei
istorice ca la o anumită concentrare a generalităţii. Evenimentul elementar nu se

401
asociază la un anumit general ,ce se află în afara lui. Dar invers, acest general se
observă în el însăşi şi prin comunicarea cu alt eveniment particular. În teorie, în
logica istoriei pe prim plan se înaintează legăturile specifice în locul generalizării.
O aşa direcţie a cercetărilor istorice în genere este o cauză a viitorului, dar ea poate
ocupa o poziţie dominantă în istoriografia ştiinţei, dacă se va rezolva problema
evidenţierii generalului în epizodul concret, particular.
În lucrările lui T.Pinci şi a altor istorici de formaţiune nouă putem evidenţia
anumite încercări de a realiza moduri de stabilire a continuităţii, o problemă într-
adevăr destul de complicată.
Dacă procesul istoric în cazul istoriografiei tradiţionale se exprima printr-o
linie unidirecţională, continuitatea căreia se asigură de fiecare dată din nou în
mersul restructurării trecutului după o revoluţie fundamentală ulterioară, apoi
tabloul istoric stabilit pe baza “case studies” prezintă un fel de plan cu diferite
ridicături, ce exprimă evenimente de o importanţă mai mare sau mai mică şi pe cât
în mersul istoriei evenimentele vechi nu se înlocuiesc prin cele noi, care parcă n-au
importanţă, istoria devine cu multe subiecte, cu multe evenimente.
Apare problema legăturii dintre evenimente aparte, problema continuităţii.
Legăturile logice anterioare nu-s valabile. Discuţia trebuie de dus egal la egal,
recunoscând dreptul oponentului la existenţă. Între evenimente se stabilesc relaţii
dialogice. Un tip analogic de generalizare se stabileşte şi între acele teorii
concurente care coexistă în timp. Tot mai des se vorbeşte de coexistenţa diferitor
teorii, paradigme.
Dacă în concepţiile istorice tradiţionale noi reprezentăm procesul istoric sub
forma liniei neîntrerupte , şi în idealul său lipsit de întreruperi şi formaţiuni, din
puncte-fapte, apoi în concepţiile istorice de tipul “case studies” realitatea istorică
poate fi reprezentată printr-un plan acoperit peste tot cu ceva de tipul liniilor de
comunicare de forţe ce exprimă legătura dintre noţiuni. În cazul “case studies”
caracterul discret capătă un oarecare alt sens ca continuitatea. Evenimentele pentru
a păstra individualitatea şi neasemănarea cu alte evenimente trebuie să fie situate
la o anumită distanţă una de alta. Spaţiul dintre ele e împlut cu câmp de legături

402
fără de care evenimentele nu pot exista. Astfel, caracterul discret e necesar şi
inevitabil, dar el nu are caracter absolut.
Este şi o altă legătură a problemei continuităţii în cercetările istorice de tipul
“case studies”. Contactele dintre evenimente istorice aparte deloc nu-s interacţiuni
exterioare, sau treceri de la o teorie la alta într-o direcţie din trecut în viitor. Este
vorba despre posibilitatea trecerii bilaterale de la o teorie la alta şi invers în
anumite condiţii la limită. Anume aşa mecanism se are în vedere la împlerea
spaţiului ce redă realitatea istorică prin linii de forţă ale interacţiunilor.
Putem vorbi şi de un alt mod de interacţiune. În fiecare aceste eveniment
poate fi analizat ca o pâlnie ce poate trage în sine întreg viitorul. În acest sens
putem la fel vorbi de înlăturarea din istorie a discretităţii în sensul caracterului
general al fiecărui eveniment aparte. De aici devine clar că însăşi noţiunile de
discretitate şi continuitate în condiţiile “case studies” se transformă şi destul de
esenţial.
Mai întâi de toate, caracterul discret nu este obiect de înlăturare în folosul
continuităţii depline. Dacă noi în istorie şi în contemporanetatea noastră avem de
afacere cu evenimente unciale ce nu seamănă unele cu altele, apoi ele şi trebuie să
steie mai departe una de alta, să nu formeze un spaţiu omogen, asemănător cu
aceea cum în istoria cumulativistă faptele-puncte formau o anumită linie dreaptă
neîntreruptă. Corelaţia dintre discretitate şi continuitate se gândeşte ca realizare
posibilă a tuturor fenomenelor prezente în mod empiric şi infinit variat, ce se leagă
unele cu altele, ce se poate expune ca împlere a întregului spaţiu-plan dintre ele
prin linii de forţă de influenţă. Sau noi aceeaşi realitate istorică ne-o reprezentăm
ca posibilitate de antrenare a ei într-un eveniment unul – singur, unul din ele. Acest
eveniment, ca pâlnia atrage în el pe toate celelalte, întreg trecutul, prezentul şi
viitorul.

Astfel, se presupune că toate legăturile acestui eveniment cu altele, şi realizate


în trecut şi care se păstrează sub forma posibilităţilor istoric nerealizate, sunt unite
în acest eveniment ca o spirală gata în orişice moment să se îndrepte. Şi de la

403
cercetător depinde selecţia pentru analiza celor mai importante mecanisme de
interacţiune, acele care exprimă şi specificul particular a evenimentului studiat, şi
prin acest specific şi caracterul general al istoriei. La fel cum evenimentul
formează în el ca eveniment integru întreaga linie ( mişcarea în interiorul
evenimentului), aşa şi în orişice act al interacţiunii evenimentului cu lumea
înconjurătoare se manifestă neapărat tot în întregime cu toate proprietăţile lor,
focusate anume în acest act al interacţiunii (mişcare în afară).
Vorbim şi de anumite particularităţi metodologice a metodei “case studies”.
Şi anume: aceste cercetări sunt concentrate nu atât la anumit fapt gata, ca total
definit, al descoperirii ştiinţifice, cât la evenimentul, după posibilităţi, integru şi
repetabil. Acest eveniment la prima vedere, poate părea foarte particular şi
neimportant, dar el are în el anumite simptoame de momente de cotitură din istoria
ştiinţei. Pe de altă parte, aşa evenimente, conştientizează aceasta însăşi cercetătorii
sau nu, devin un fel de răscruce specifică, uşor de vizat şi precis de determinat, a
diferitor direcţii a căutării istorico-ştiinţifice, fac posibilă analiza procesului
creaţiei, a condiţiilor sociale, corelaţia asociaţiilor general-sociale şi proprii
ştiinţifice etc.
Astfel, “case studies” îmbină în el un caracter obiectual sintetic, universal, cât
şi unul local, punctiform, uşor vizibil al evenimentului analizat. La fel pentru
“case studies” e important ca în calitate de integru şi unitar să se ia un eveniment
mic după volum, aceasta de regulă este nu cultura unei regiuni mari. Se studiază
evenimente localizate, aşa ca un text aparte, disput ştiinţific, materiale a
conferinţelor, descoperiri ştiinţifice în anumit colectiv ştiinţific etc. O deosebită
importanţă pentru “case studies” capătă posibilitatea de a le caracteriza ca o
anumită pâlnie, în care se atrag şi evenimentele anterioare şi ulterioare, măcar că
obiectul studierii caracterizează prezentul ştiinţei, “acum”, fac şi ca acest “acum”
să se refere cronologic la secolele trecute (ne amintim de “lăzile negre” a lui
T.Pinci). Acestea-s momente necesare de dezvoltare a noilor forme a reconstrucţiei
istorice.

404
Aceste trei modele studiate se deosebesc una de alta, mai întâi de toate, printr-
una sau altă înţelegere a continuităţii procesului istoric. Dacă în sec.19 şi începutul
sec.20 domină convingerea în caracterul continuu ascendent a dezvoltării ştiinţei,
apoi către mijlocul sec.20 acest punct de vedere se pune sub întrebare.
Paradigmele, teoriile ştiinţifice nu pot fi deduse nemijlocit din cunoştinţele
anterioare, ele-s necomensurabile, şi-s despărţite prin prăpastia revoluţiilor
ştiinţifice. Cu aceasta continuă încercările de a înlătura această ruptură a istoriei,
într-un mod sau altul de a restabili ascendenţa şi continuitatea procesului istoric.
La sf. sec. XX – înc. sec. XXI, când pe prim plan al cercetărilor istorice se
înaintează cercetări de tipul “case studies”, unde importanţă primordială capătă aşa
trăsături ale evenimentelor istorice ca: individualitatea, particularitatea,
neasemănarea lor unele cu altele, - continuitatea şi caracterul ascendent al
dezvoltării îşi pierd caracterul lor atrăgător pentru istoricii ştiinţei. Evenimentele
istorice trebuie să rămână deosebite unele de altele, distanţate unele de altele. Ele
nu pot fi incluse într-o serie unică pe calea legării lor. Însăşi noţiunile de unitate şi
continuitate a istoriei ştiinţei se transformă.
Aşa se manifestă interacţiunea tradiţiilor şi inovaţiilor ştiinţifice, cum în
concepţia “noului venit”, a revoluţiilor ştiinţifice, şi a diferitor modele ale
dezvoltării ştiinţei.

405
PARTEA IV. SOCIOLOGIA ŞTIINŢEI

Analizând probleme cu privire la sociologia ştiinţei, în acest compartiment


vom examina probleme cu privire la: 1) ştiinţă şi societate, interacţiunea lor; 2)
instituţionalizarea ştiinţei; 3) etica ştiinţei.

Capitolul 14. ŞTINŢA ŞI SOCIETATEA, INTERACŢIUNEA LOR

Interacţiunea ştiinţei cu societatea în acest capitol o vom analiza-o prin


prisma: 1) corelaţiei dintre logic şi social, teoretizarea natural – ştiinţifică şi
socialitatea; 2) ştiinţei, tehnicii, producerii, interacţiunii ştiinţei şi a religiei; 3)
varietăţii formelor relaţiilor sociale în istoria ştiinţei; socialităţii externe şi interne a
ştiinţei.

§ 1. CORELAŢIA DINTRE LOGIC ŞI SOCIAL,


TEORETIZARE NATURAL – ŞTIINŢIFICĂ ŞI SOCIALITATE
Examinând dezvoltarea ştiinţei, sursele progresului ei, e nevoie de luat în
consideraţie cum logica procesului de cunoaştere, aşa şi paticularităţile mediului în
care sunt produse aceste cunoştinţe. Sursele cunoaşterii ţin atât de aspectul teoretic
şi metodologic al cunoştinţelor ştiinţifice, de aspectul pozitiv, cât şi de aspectul lor
normativ, de normativele etice aplicate în cunoaştere, de situaţiile concrete sociale
şi politice de producere a cunoştinţelor.
Vorbind de aspectul pozitiv al cunoştinţelor ştiinţifice, menţionăm că ele
dispun de o logică internă, există o legătură logică dintre noţiuni, dintre conţinutul
empiric şi cel teoretic al ştiinţei. Dar dezvoltarea cunoştinţelor e condiţionată şi de
către anumiţi factori sociali exteriori (socialitatea e înţeleasă ca influenţă a
factorilor externi :economici, politici, juridici etc. asupra dezvoltării cunoştinţelor
ştiinţifice). Cercetările ştiinţifice din diferite domenii ale ştiinţei din trecut au fost
încurajate de anumiţi factori sociali, politici etc. Descoperirile ştiinţifice mari au

406
fost condiţionate istoric. Astfel, în secolul XV cu susţinerea reginei Isabela a pornit
C. Columb în călătoria sa pe mare. Această trecere de la călătoria pe cont propriu
la una cu caracter naţional reprezinta o parte componentă a trecerii mai generale de
la viaţa izolată la viaţa naţională, având la bază necesitatea îmbogăţirii individuale
şi sociale. C. Columb afirmă că cine are aur poate să facă şi să obţină tot ce-i place
pe lumea asta şi în cele din urmă să-i folosească pentru a trimite sufletul în rai.
Părerea lui C. Columb exprima părerea epocii şi s-a manifestat ca principiu
general, raportat la domeniul culturii, ce a dus la descoperiri fundamentale şi a
grăbit apariţia unei societăţi orientate spre câştig şi aventuri, animată de goana
după bani. Condiţiile exterioare ca atare pot accelera sau frâna dezvoltarea
cunoştinţelor ştiinţifice, pot schimba direcţia dezvoltării lor, dar nu pot schimba
logica internă, de conţinut, a ideilor ştiinţifice.
Analiza corelaţiei dintre logic şi social, a rolului lor în dezvoltarea
cunoştinţelor ştiinţifice ne permite de a analiza şi socialitatea în raportul ei faţă de
teoretizarea natural - ştiinţifică, rolul lor în dezvoltarea ştiinţifică. Examinând
corelaţia dintre socialitate şi teoretizarea natural – ştiinţifică în epoca modernă,
menţionăm că în această perioadă ca tendinţă dominantă în relaţia cognitivă dintre
om şi natură era viziunea asupra naturii că ea este opusă şi străină omului. Dar
când cunoaşterea realităţii înconjurătoare, independente de om, nu se încheie la el,
se pierde şi necesitatea de a apela la momente sociale pentru lămurirea caracterului
cunoştinţelor ştiinţifice ca atare.
Pentru început se consideră că cunoştinţele ştiinţifice ca atare, conţinutul
intern şi structura lor depind de caracterul obiectului studiat, dar nu de factorii
sociali, înzestrarea tehnică a ştiinţei, resursele materiale, aparatajul experimental,
posibilităţile mentale, logice ale savantului ş.a. În realitate cunoştinţele ştiinţifice
nu pot apărea în afara societăţii umane, dar se consideră că ele cu atât mai mult se
apropie de adevărul absolut cu cât mai fundamental ele-s eliberate de tot ce este
omenesc, subiectiv, nestabil, alogic, întâmplător. Se considera că subiectul cognitiv
nu se schimbă, este totdeauna unul şi acelaşi, iar dezvoltarea societăţii se ia în
vedere numai cu scopul de a înţelege ce trebuie de exclus din procesul cunoaşterii

407
pentru a primi cunoştinţe ştiinţifice obiective cu privire la lumea reală. Stând pe
poziţiile ,că ştiinţa în dezvoltarea sa permanent se eliberează de rătăciri şi erori,
legate de latura subiectivă a cunoaşterii, adunând „grăuncioarele” de adevăr
obiectiv şi absolut despre lume, se vine la concluzia că relaţiile sociale dintre
oameni în procesul căpătării cunoştinţelor despre natură n-au nici o valoare.
Exista şi un punct de vedere, când se recunoaşte condiţionarea laturii
conţinutale a ideilor ştiinţifice de condiţiile sociale ,ce se schimbă pe procesul
dezvoltării istorice, dar şi aici se considera că subiectul trebuie să fie eliberat de la
caracteristicile lui istorice, ce ar putea încurca impecabilului logic al cunoştinţelor
ştiinţifice obiective. Şi în acest caz socialul în fond se exclude din dezvoltarea
ideilor ştiinţifice. Dar, înţelegerea naturii ca opusă omului, ca forţă străină lui, care
trebuie de cucerit, de cunoscut cu scopul folosirii maxime a ei, a dus la aceea că
cunoştinţele ştiinţifice au fost percepute în societate din punct de vedere a unor
scopuri utile, a folosirii rezultatelor ştiinţifice în producerea materială. Se
consideră chiar că funcţionarea rezultatelor activităţii ştiinţifice în societate e mai
cu succes cu cât ele sunt formulate mai formal, în corespundere cu normele logicii,
independent de aspectele subiective ale procesului de cunoaştere.
Acest mod de dezvoltare a ştiinţei în societate prin folosirea rezultatelor ei stă
la baza acţiunii comenzii sociale, ce prezintă un mijloc puternic de regulare a
progresului ştiinţific. Ştiinţa primeşte comandă socială de exemplu producerea a
noi îngrăşăminte pentru dezvoltarea agriculturii. Pe societate o interesează în fond
ca rezultatele cercetărilor ştiinţifice să fie folosite cu succes în gospodărie.
Comanda socială stimulează dezvoltarea ştiinţei, acţionează pentru ştiinţa ca forţă
exterioară. Rezultatul activităţii ştiinţifice, transmise societăţii pentru utilizare,
acţionează ca forţă exterioară pentru societate. Anume o aşa formă de existenţă a
ştiinţei în societate face posibilă comanda socială. Un aşa tip de socialitate
corespunde logicii de raţionare în ştiinţele naturale clasice, unde legile cinematice
nu iau în consideraţie structura internă a corpurilor în mişcare. Natura forţelor ce
condiţionează mişcarea în mecanica lui Newton nu e cunoscută. Este cunoscut
numai rezultatul acţiunii lor.

408
Dezvoltarea ştiinţei în epoca modernă a fost posibilă şi în condiţiile acţiunii
asupra ei a anumitor instituţii sociale aparte, ştiinţa ce se folosea de susţinerea din
partea societăţii. Vorbim de institutul religiei ,existent în secolul XVII în Marea
Britanie,, ce a avut anumite influenţe laterale asupra dezvoltării ştiinţei.
Despre relaţiile sociale ce se stabilesc între diferite instituţii sociale, aşa ca
ştiinţa, tehnica, producerea, religia ş.a., vom vorbi în continuare.

§ 2. ŞTIINŢA, TEHNICA, PRODUCEREA. ŞTIINŢA ŞI RELIGIA


Începând cu jumătatea a doua a secolului XIX o atenţie deosebită se atrage
efectivităţii economice a ştiinţei, aplicării pe larg a rezultatelor cercetărilor
ştiinţifice şi pentru perfecţionarea tehnologiilor existente. Se creau noi tehnologii
în producerea industrială şi agricolă, noi mijloace de telecomunicaţii şi transport,
noi feluri de armament. Se schimba în mod radical şi noţiunea de rezultativitate a
cercetărilor ştiinţifice.
Dacă până acum în calitate de rezultat ştiinţific terminat era considerată
teoria, ce descrie şi lămureşte un anumit cerc de fenomene, pentru ce şi se crea
aparatul ei matematic, se creau aparate sau instalaţii fizice, ce permiteau cercetarea
experimentală a fenomenelor şi proceselor, apoi acum rezultatele ştiinţifice
necesitau să fie apreciate şi de întreprinzători, de toţi care erau legaţi de tehnică şi
producere. Cu aceasta apare un nou sistem de valori şi priorităţi a asociaţiei
ştiinţifice, ce aprecia până acum în calitate de rezultat ştiinţific numai
teoria,elaborată mai mult în aspect teoretic şi nu practic.
Şi dacă astăzi e evident rolul ştiinţei ca primar în legătura ei cu lumea
mijloacelor omeneşti de activitate, cu tehnica şi tehnologia, apoi pe la mijlocul
secolului trecut sinteza ştiinţei, tehnicii şi producerii încă nu devenise realitate, dar
exista numai ca o perspectivă.
În perioada instituţionalizării ştiinţei ce maturizau premisele unei aşa sinteze,
se crea climatul intelectual necesar pentru aceasta, se elabora stilul corespunzător
de gândire. La această etapă exista o totalitate de reguli empirice, reţete a activităţii
tehnice, canoane şi modele a meseriei manuale. Legătura dintre ştiinţă şi tehnica

409
este unidirecţională. Pe atunci ştiinţa puţin putea da activităţii practice în domeniul
tehnicii, agriculturii, medicinii etc. Dar şi creatorii inovaţiilor tehnice: a maşinii de
ţesut, motorului termic, locomotivei cu abur, a maşinii cu abur, ce au pus baza
revoluţiei industriale din sec. 18 – înc. sec. 19, şi n-au fost legaţi cu asociaţiile
ştiinţifice, nu se considerau savanţi.
Şi dacă în secolul XVII se vorbea despre faptul că ştiinţa poate aduce totuşi
folos omului, folosul se vedea în aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice în tehnică şi
tehnologie, apoi pe la jumătatea a doua a sec. 19 începe producerea pe scară largă a
productelor chimiei organice, a îngrăşămintelor, medicamentelor, mărfurilor
electrotehnice, şi putea să le producă numai acel care avea cunoştinţe în domeniile
ştiinţelor corespunzătoare.
Astfel, s-a constatat, că cercetările abstracte ştiinţifice pot avea efect practic
sesizabil. Ştiinţa devine catalizator puternic a proceselor de raţionalizare a
activităţii umane. Rolul social al ştiinţei începe să se oformeze şi să se cristalizeze.
De rând cu „ştiinţa mică”, existenţă în trecut, apare şi „ştiinţa mare”, o nouă sferă
largă de activitate ştiinţifică şi tehnico – ştiinţifică, sfera aplicaţiilor şi elabolărilor
aplicate. Caracter de masă capătă şi atragerea savanţilor în laboratoroare şi secţii de
construcţie a întreprinderilor industriale. Savantul îşi organizează activitatea pe
baze industriale, rezolvă sarcini concrete, dictate nu de logică dezvoltării anumitor
discipline ştiinţifice, dar de cerinţele perfecţionării, înnoirii tehnicii şi tehnologiei.
Secolul XX a devenit secolul progresului tehnico – ştiinţific. Societatea şi
dezvoltarea ei a trecut de la revoluţia agrară, omul a trecut de la forma de însuşire,
la cea producătoare de ducere a gospodăriei, legată de dezvoltarea agriculturii, sau
vităritului.
Către sfârşitul sec. 18 începe revoluţia industrială, legată de folosirea pe larg
a forţei aburului, de construirea de Uait în 1784 a motorului cu abur; de aplicarea
pe la sfârşitul sec. XIX în industrie a electricităţii şi chimiei, inventarea a aşa
mijloace de telecomunicaţii ca: telegraful, telefonul, radio, cât şi transmiterea
energiei electrice la distanţă, crearea materialelor sintetice; de inventarea de
contemporanii noştri a computerelor şi a telecomunicaţiilor pe baza lor. Cu aceasta

410
s-a mărit volumul, s-a transformat caracterul producerii, s-a dezvoltat civilizaţia
omenească.
Analizând aplicarea în societate a diferitor tehnologii de producere D. Bell
evidenţiază în istoria societăţii trei tipuri de societate: preindustrială, industrială şi
postindustrială. Dacă în cea preindustrială principalul început definitoriu al
activităţii vitale a omului este lupta omului cu natura, în cea industrială – lupta
omului cu natura transformată, apoi în cea postindustrială – lupta dintre oameni,
izvorul inovaţiilor în domeniul tehnicii devenind în primul rând ajunsurile din
domeniul ştiinţelor fundamentale. Omul influenţează natura în aşa măsură, că ea
devine factor important a evoluţiei ei. Tehnica contemporană dă omului
posibilitate să folosească în mod efectiv energia râurilor, mărilor, vântului, a
iradierii solare şi chiar a atomului. Se evidenţiază tendinţa omului spre
automatizarea şi robotizarea producţiei. Viteza prelucrării informaţiei în
computatorul contemporan se apropie de viteza luminii, şi o aşa tehnică pentru
elaborarea ei are nevoie de automatizarea procesului de producere. Industria,
agricultura, sfera deservirii astăzi în multe ţări e bazată pe tehnologii ce cuprind
spaţiul de la microlume până la cosmos. Noile tehnologii informaţionale pot duce
la schimbări în modul de viaţă a oamenilor, la crearea unei societăţi
informaţionale.
Ştiinţa influenţează şi asupra religiei, concepţiilor religioase despre lume.
Teologii creştini contemporani menţionează rolul enorm al ştiinţei în viaţa
societăţii, apreciază înalt importanţa ei pentru dezvoltarea socială şi culturală a
omenirii. De exemplu, teologul pravoslav, ieromonahul Ianuarii, numeşte ştiinţa şi
tehnica ca „caracteristici de bază pozitive a civilizaţiei contemporane”, apreciind
înalt tendinţa omului de a cunoaşte în mod raţional lumea înconjurătoare. Iar
teologul catolic german G. Baior susţine ca „producerea ştiinţifică” e importantă
nu numai pentru crearea valorilor materiale şi îmbunătăţirea vieţii oamenilor, dar şi
în plan conceptual, fiindcă cu ajutorul ei oamenii îşi formează reprezentările sale
despre realitate, construiesc tabela lumii. Dar, apreciind statutul umanitar al
ştiinţei, teologii creştini vorbesc şi despre faptul că cercetările ştiinţifice deseori îşi

411
pierd „orizontul etic” al lor , având în vedere dezvoltarea ştiinţei în scopuri
militare, că omul face experimente cu natura fără să se gândească la urmările
distrugătoare a unei aşa activităţi. Astfel, teologul pravoslav N. Zabolotskii
menţionează că „marile descoperiri ale ştiinţei până acum deseori se foloseau în
dauna genului uman şi al naturii ”. Teologii consideră că biserica trebuie să devină
„mijlocitor moral, capabil de a ajuta societăţii în ocuparea responsabilă cu ştiinţa”.
Teologii menţionează că ştiinţa totdeauna a avut o influenţă esenţială asupra
concepţiei despre lume, atingând cu acesta şi reprezentările despre Dumnezeu şi
aportul lui faţă de lume. Azi e necesar de stabilit un contact strâns a religiei cu
ştiinţa, de realizat un dialog constructiv dintre teologi şi savanţi cu scopul
elaborării unor noi reprezentări cu privire la Dumnezeu. E cunoscut faptul, că
schimbările în mersul dezvoltării ştiinţei a reprezentărilor cu privire la lume cu
necesitate au modificat şi „modelele” Creatorului lumii.
În epoca medievală dominau în fond reprezentările cu privire la existenţa în
lume a unei ordini statice. Dumnezeu era privit ca conducător unipersonal,
atotputernic, ce domină întreg universul, numit model „monarhic” a lui Dumnezeu.
În perioada modernă lumea este descrisă în limitele mecanicii newtoniene ca
anumite ceasuri precise, considerându-se că în lume totul e determinat de legături
cauzale, că structura lumii demonstrează mecanica şi matematica divină.
Concepţiei newtoniene despre lume îi corespundea modelul „deist” al lui
Dumnezeu, în care Dumnezeu este asemănat cu un ceasornicar ce reglează şi pune
în acţiune un mecanism de ceas (natural) bine ajustat.
La hotarele dintre sec. XIX şi XX s-a detronat concepţia mecanicistă despre
lume Încetul cu încetul apar şi noi concepţii teologice cu privire la dezvoltarea
lumii şi a rolului lui Dumnezeu în ea. La început teologii afirmau că lumea în
întreaga ei varietate a fost planificată din timp de atotputernicul şi atotştiutorul
Dumnezeu; că toate varietăţile din natura organică au fost create odată şi pentru
totdeauna în mod nemijlocit de Dumnezeu, şi au ajuns până la noi în forma lor
iniţială; că creaţia s-a terminat câteva milenii în urmă şi acum ea nu are loc, că nu
există legături genetice dintre varietăţi.

412
Se considera că povestirile biblice despre creare pot fi analizate numai ca
adeverinţă a unei etape a dezvoltării experienţei umane, a cunoştinţelor despre
lume, a stilului de gândire a oamenilor de atunci. Au apărut chiar şi afirmaţii, cum
de exemplu, cea a teologului I. Hies, că acel care astăzi încă susţine idea
permanenţei varietăţilor şi a creării lumii în şase zile, poate chiar aduce daună
creştinismului. Afirmarea principiilor ştiinţifice a evoluţionismului global şi a
dezvoltării Universului, a formelor variate de organizare a materiei a condiţionat la
fel apariţia evoluţionismului teist, conform căruia întreg universul se dezvoltă în
mod legitim, conform voinţei lui Dumnezeu şi în direcţia scopului dat de
Dumnezeu. În secolul XX ştiinţa s-a îndepărtat de concepţia newtoniană cu privire
la natură.
Apare interpretarea probabilistă a lumii, considerându-se că procesele
probabiliste, ce au loc la nivelurile mai joase sunt compatibile cu procesele
deterministe, caracteristice pentru nivelurile mai înalte de organizare a materiei.
Apar noi „modele” a lui Dumnezeu. Apare o nouă imagine a lui. Se considera că în
spatele procesului mondial în desfăşurare stă Dumnezeu, care-i prezent în totul, dar
nu participă în fiecare eveniment în calitate de cauza a lor. Şi dacă lumea datorează
existenţa ei lui Dumnezeu – Creatorul, apoi nu există bază pentru a pune la
îndoială faptul că Dumnezeu a putut permite dezvoltarea potenţialităţilor lumii sale
în întreaga varietate prin acţiunea evenimentelor întâmplătoare.
Mulţi teologi au venit la concluzia că tabloului contemporan al lumii în care
natura e redată în dezvoltare prin mijlocirea interacţiunii întâmplării şi legii, ca
aflându-se în evoluţie continuă, corespunde „modelului” nou a lui Dumnezeu,
modelului – proces. Aici Dumnezeu nu determină şi nu controlează lumea, dar
participă în lume la toate nivelurile, îmbunătăţind acordarea tuturor părţilor ei
componente, asigurând existenţa ei. Dumnezeu e prezent în desfăşurarea fiecărui
eveniment, el se învaţă şi creşte odată cu creaţia sa, astfel că apariţia şi dezvoltarea
lumii este în acelaşi timp apariţia şi dezvoltarea lui Dumnezeu.
Cum menţionează teologii F. Picoc, la Barbur ş.a., anume Dumnezeu prin
nivelurile multiple de creaţie descoperă importanţa sa pentru om. Dumnezeu dă

413
lumii un potenţial infinit pentru dezvoltarea ei. Creaţia, rămânând dependentă de
Dumnezeu, capătă şi o independenţă relativă. În contextul tabloului ştiinţific
conducător al lumii teologii dau şi o nouă interpretare a omului în lume,
considerând că omul nu este „apogeul creaţiei”.
Unii teologi în genere interpretează apariţia universului nostru ca rezultat al
unei simple întâmplări şi consideră posibil de primit punctul de vedere cu privire la
existenţa multor lumi, diminuând nu numai idea antropocentrismului, dar şi
afirmaţia cu privire la statutul deosebit anume a Universului nostru.
Mulţi teologi consideră că o importanţă mare pentru înţelegerea reciprocă
dintre teologi şi savanţi are principiul complementăţii. De exemplu, teologul
american R. Russell consideră că „complementaritatea teologică poate lămuri
multe puncte contradictorii din teologie”.
Unii teologi considera că după principiul complementarităţii în genere se pot
construi relaţiile dintre religie şi ştiinţă. Teologul H.Rols chiar consideră că,
reieşind din posibilitatea de a analiza electronul şi că unda şi că particulară
simultan, putem interpreta interacţiunile dintre religie şi ştiinţă – cum de excludere,
aşa şi de complementare.
Mulţi teologi consideră construirea unui tablou integru al lumii ca una din
sarcinile importante nu numai a ştiinţei, dar şi a religiei. Papa Ioan Pavel II susţine,
că „unitatea, pe care noi o simţim în creare pe baza credinţei în Iisus Cristos ca
Domn al Universului şi unitatea corespunzătoare la care tindem noi în asociaţiile
noastre omeneşti sunt reflectate şi chiar confirmate de aceea ce nu descoperă ştiinţa
contemporană”.
După părerea teologilor în relaţiile dintre creştinism şi ştiinţă nu e îndeajuns
pur şi simplu de evitat conflictele, e nevoie de a veni la acord şi interacţiune
constructivă, ce dă posibilitate de adâncit reprezentările cu privire la Creator şi
creaţie, ce permite de a crea un tablou unic, adevărat al lumii.
Iată cum se stabilesc relaţiile sociale dintre ştiinţă şi religie, ştiinţă şi tehnică,
producere a diferite instituţii sociale.

414
Despre varietatea formelor relaţiilor sociale în istoria ştiinţei, despre
socialitatea externă şi internă a ştiinţei vom vorbi în continuare.

§ 3. VARIETATEA FORMELOR RELAŢIILOR SOCIALE ÎN ISTORIA


ŞTIINŢEI: SOCIALITATEA EXTERNĂ ŞI INTERNĂ A ŞTIINŢEI
Afară de relaţii sociale dintre diferite instituţii sociale, aşa ca ştiinţa, tehnică,
producerea, religia etc., deosebim la fel şi relaţii sociale, psihologice, etice,
economice şi alte relaţii, ce însoţesc savantul în mişcarea lui spre o descoperire
ştiinţifică, relaţiile din interiorul asociaţiei ştiinţifice, ce se bazează, mai întâi de
toate pe anumite norme etice de comportare şi alte relaţii sociale ce trebuie de luat
în consideraţie pentru a înţelege istoria dezvoltării ideilor ştiinţifice.
Să vedem cum au evaluat aceste relaţii sociale pe parcursul dezvoltării
ştiinţei.
În perioada apariţiei istoriografiei cumulativiste a ştiinţei, de exemplu pentru
A. Compte, omenirea prezenta tot, iar omul aparte în plan social nu prezintă nimic.
Fiinţa umană era analizată în fond ca fiinţă biologică, ce se supunea în dezvoltarea
sa legilor naturale veşnice şi neschimbate. Se considera că cunoştinţele ştiinţifice
se dezvoltă după legi proprii, independent de socium. Şi această dezvoltare are loc
în mod cumulativ, ascendent, continuu. Tot ce e de preţ din trecutul disciplinei
ştiinţifice intră în gândirea ei teoretică contemporană. Savantul în activitatea sa
cotidiană nu are nevoie de cunoaşterea istoriei acelor idei şi teorii ,cu care el
operează. În acest caz teoria contemporană e privită ca domeniu al logicii şi poate
fi înţeleasă fără adresare la istorie.
Dar criza pozitivismului pe la mijlocul secolului XX a dus la revederea unui
şir de teze de bază, cum de exemplu, a despărţirii ştiinţelor naturale de filosofie,
despărţirea lor de factorii sociali ,ce le condiţionează ş.a. Aceasta a dus la formarea
în locul analizei ştiinţei ,despărţită de sociologie, a reprezentărilor cu privire la
socialitatea externă a ştiinţei, pe care o întâlnim în investigaţiile sociologului
ştiinţei R. Merton.

415
La fel ca şi filosoful K. Popper, care situa cunoştinţele într-o lume deosebită a
ideilor, distanţate prin linii demarcaţionale stricte de alte două lumi – lumea
realităţii fizice şi lumea percepţiilor, a senzaţiilor omeneşti, proceda şi sociologul
ştiinţei R. Merton.
Dar, dacă pentru K. Popper istoria reală a ştiinţei este istoria ideilor ştiinţifice
în lumea a treea, apoi pentru R. Merton istoria reală a ştiinţei reprezintă istoria
socială, istoria condiţiilor de realizare a activităţii ştiinţifice, a motivelor de
realizare a activităţii ştiinţifice a savantului ş.a. Istorismul, caracterul schimbător
erau atribuite domeniului socialului. Metoda istorică este elaborată în sociologie.
De aici şi interpretarea rolului savantului aparte. Activitatea individuală a
savantului se excludea din sfera socialului. Activitatea savantului de producere a
cunoştinţelor ştiinţifice în cel mai bun caz era analizată ca proces psihologic. În
legătură cu o aşa înţelegere a activităţii savantului întrebarea cu privire la
socialitatea internă a ştiinţei nu se punea, se vorbea numai de socialitatea externă a
ştiinţei. Activitatea savantului de producere a noilor cunoştinţe ştiinţifice şi relaţiile
dintre savanţi, constituite pe această bază, se considerau diferite de relaţiile sociale
din sfera politică, sau cea a producerii. Şi acesta avea bază reală în formele de
existenţă a ştiinţei în societatea de atunci. Nici ştiinţa ca institut social şi nici
asociaţia ştiinţifică, ca institut social,încă nu se forma-se şi nu se putea vorbi de o
socialitate internă a ştiinţei. Toată socialitatea ştiinţei se concentra la hotarele ei, la
relaţiile cu alte instituţii sociale.
R. Merton consideră că reişind din interacţiunea ştiinţei şi a societăţii e
imposibil de înţeles cunoştinţele ştiinţifice numai ca sisteme logice, ca istoricul şi
sociologul ştiinţei nu trebuie să privească cunoştinţele ştiinţifice ca un sistem logic.
Tot ce e legat de subiectul activităţii ştiinţific rămâne extern faţă de logica
dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice.
În jumătatea a doua a secolului XX apar şi forme calitativ noi de socialitate în
ştiinţă aşa ca socalitatea internă a ştiinţei, subiectului sociologic al ştiinţei, al
subiectului epistemologic (fie savant aparte, asociaţie ştiinţifică, sau laborator de
cercetare) , care era neglijat la etapele anterioare de dezvoltare a ştiinţei. Analizând

416
probleme de sociologie a cunoaşterii, K. Popper în lucrarea „Societatea deschisă şi
duşmanii ei” vorbeşte despre aspectele sociale ale cunoaşterii, ale metodei
ştiinţifice, menţionând că sociologia cunoaşterii priveşte ştiinţa ,sau cunoaşterea ca
pe un proces, ce are loc în „conştiinţa” omului de ştiinţă individual, ca produsul
unui asemenea proces. Dar ştiinţa şi obiectivitatea ştiinţifică nu reiese din
străduinţele unui om individual de a fi „obiectiv”, dar din cooperarea a numeroşi
oameni de ştiinţă. Despre obiectivitatea ştiinţifică se poate spune că ea prezintă
intersubiectivitatea metodei ştiinţifice. Vorbind despre influenţa socială (politică
etc.) asupra cunoaşterii, K. Popper menţionează că nici un om de ştiinţă nu poate să
cunoască fără a manifesta un interes. Efortul său cuprinde şi o anumită doză de
interes egoist. Practica (politică etc.) nu este duşmanul cunoaşterii teoretice, ci
stimulantul ei cel mai preţios. Este important ca cercetătorul să păstreze contactul
cu realitatea, cu practica. Nu încercarea de a separa cunoaşterea de „voinţă”, dar
aplicarea practică a cunoştinţelor noastre este mijlocul prin care putem elimina
iraţionalul din ştiinţa socială.
Cu apariţia noului tip de socialitate accentul se pune tot mai mult pe relaţiile
sociale, ce se stabilesc în legătură cu procesele de căpătare a noilor cunoştinţe. Se
consideră, că sarcina istoricului ştiinţei este de a studia diferite forme de relaţii
sociale, culturale, psihologice ş. a., ce însoţesc savantul până la descoperire. Dar, e
nevoie la fel să se ţină cont şi de faptul că istoria adevărată a ideilor ştiinţifice că
proces social, nu poate fi înţeleasă fără adresare la logica cunoştinţelor ştiinţifice.
La fel e necesar să se ia în consideraţie evenimentele şi aspectele trecutului ce nu-s
incluse în cunoştinţele contemporane (de exemplu, cunoştinţele raţionale, dar
greşite din punct de vedere a contemporanietăţii) pentru a lua în vedre datele cu
privire la influenţele sociale şi intelectuale ,ce au însoţit savantul în procesul
cercetărilor lui.
Forţa motrice a ştiinţei R. Merton o vede în stimulările activităţii individuale a
savantului, în tendinţa lui de a-şi asigura o recunoaştere profesională. Savantul este
orientat şi spre o etică ştiinţifică, o responsabilitate a lui de rezultatele cercetărilor
sale, de respectarea anumitor norme ale eticii ştiinţifice. La această etapă ca obiect

417
special de cercetare devine socialitatea internă a ştiinţei, oformată mai întâi de
toate în asociaţii ştiinţifice. Noţiunea de asociaţie ştiinţifică e descrisă pe larg în
cartea lui T. Kuhn „Structura revoluţiilor ştiinţifice”. Vorbind de asociaţie
ştiinţifică trebuie de vorbit atât de relaţii sociale din interiorul asociaţiei ştiinţifice,
cât şi de partea conţinutală a ideilor ştiinţifice, menţionând că în asociaţia
ştiinţifică sunt prezente diferite forme de relaţii sociale. Vorbim de relaţii dintre
şefi şi subalterni, savanţi şi nesavanţi, finansişţi, manageri etc. Vorbim şi de
anumite norme morale de comportare a savanţilor, de o motivaţie a activităţii lor, a
scopurilor de care ei se conduc în alegerea profesiei, cât şi în activitatea lor.
Vorbim de o grupă de relaţii sociale, specifice pentru o asociaţie ştiinţifică, de o
anumită structură socială a ei. Putem evidenţia şi un anumit mod de comunicare
dintre savanţi în mersul rezolvării şi discuţiei problemelor pur ştiinţifice. În acest
raport fiecare savant se pronunţă nu ca om ce ocupă o anumită poziţie la serviciu,
dar ca om ce ocupă o anumită poziţie în discuţia ştiinţifică ca părtaş a unei sau altei
paradigme, teorii.
Relaţiile dintre savanţi în acest caz exprimă anumite relaţii dintre teorii,
dintre poziţii ştiinţifice. Savantul se comportă faţă de colegul său anume în puterea
unei convingeri în veridicitatea unor sau altor teze ştiinţifice. Dacă se analizează o
situaţie destul de fundamentală pentru dezvoltarea ideilor ştiinţifice, apoi savanţii
în discuţia lor parcă personifică diferite moduri de interpretare logică. Dar trebuie
de deosebit poziţia cu adevărat logică pe care o ocupă unul sau alt savant în
disputul ştiinţific de particularităţile personale subiective, întâmplătoare pentru
dezvoltarea ştiinţei, ce se manifestă la cercetarea socialităţii interne a ştiinţei.
Astfel, ştiinţa se prezintă ca organism social ce include în el structuri sociale de
diferit tip (laboratoare de cercetare ştiinţifică, universităţi, grupe problematice,
asociaţii ştiinţifice, colegii invizibile). Se schimbă şi cunoştinţele ştiinţifice din
structura lor disciplinară,cât şi caracteristicile lor conceptuale, de regulă în direcţia
umanizării lor. Apare şi interpretarea socialităţii ştiinţei ca fenomen neomogen, ce
necesită o atitudine diferenţiată la analiza ei.

418
În jumătatea a doua a sec. XX devine tot mai complicată şi structura socială a
ştiinţei, ce necesită o diferenţiere mai strictă a formelor de legături sociale. Apar şi
noi forme de socialitate în ştiinţă, analizate în cercetările postpozitiviştilor şi a
sociologilor contemporani a ştiinţei. De rând cu socialitatea externă a ştiinţei apare
şi socialitatea internă a ei.
Sociologia ştiinţei de după R. Merton (anii 70 - 80 ai secolului XXI), fiind şi
o microsociologie a ei, a refuzat de la presupunerea existenţei liniilor
demarcaţionale rigide dintre socium şi cunoştinţe şi consideră că e posibil de
studiat cunoştinţele în toate caracteristicile lor în fond prin metode sociologice.
Sociologii noii generaţii, de exemplu C. Cnop - Ţetina, consideră,că teoria ca
produs al activităţii ştiinţifice reprezintă o construcţie ce poartă pecetea întâmplării
situaţionale, a structurii intereselor, incluse în procesul ce i-a dat naştere.
Productele ştiinţei nu pot fi în mod adecvat înţelese fără analiza procedurii de
construire a lor. Orice noutate în ştiinţă C. Cnop - Ţetina o analizează ca total al
interacţiunii sociale şi a discuţiei. Primirea noutăţii în ştiinţă se consideră ca
momente al stabilizării temporale din interiorul procesului de construire a
cunoştinţelor, care în esenţa sa prezintă proces social. Anume de aceea în ultimii
ani în microsociologie au căpătat popularitate noţiunile de situaţie şi dependenţă de
context.
Cum menţionează C. Cnop - Ţetina, oformând rezultatul investigaţiei într-un
articol ştiinţific savantul decontextualizează productul muncii sale. Pentru a
restabili contextualitatea ştiinţei noi trebuie să plecăm în laborator şi să urmărim
procesul producerii cunoştinţelor. Atunci metoda ştiinţifică o vom putea-o vedea ca
formă localizată a practicii şi nu ca paradigmă universală. Metoda ştiinţifică (ca şi
alte forme a vieţii sociale) are rădăcini adânci în acţiunea socială. Se afirmă că
legităţii unice a dezvoltării ştiinţei în societate nu-s şi nici nu pot fi. C. Cnop -
Ţetina, spre deosebire de P. Merton nu recunoaşte dreptul la existenţă după limitele
laboratorului a problematicii epistemologice. Ea refuză de la înţelegerea ştiinţei ca
activitate de cunoaştere, adâncindu-se în analiza activităţii sociale în laboratoarele
ştiinţifice cunoştinţele ştiinţifice deloc nu prezintă aceea cu ce noi ne-am deprins

419
până acum. Ele nu pot fi scoase după limitele laboratorului într-un domeniu
absolut străin al necesarului şi obiectivului. După limitele laboratorului
cunoştinţele în mod inevitabil păstrează pecetea anumitu-i laborator, şi anume a
condiţiilor concrete a producerii lor. În microsociologie spre deosebire de
macrosociologie noi vedem un nou mod de înţelegere a socialităţii în ştiinţă ca
totalitatea relaţiilor sociale în interiorul laboratorului, a relaţiilor care se stabilesc
în procesul de construire a cunoştinţelor, cu analiza diferitor tipuri de socialitate a
ştiinţei.
Apare necesitatea de a evidenţia câteva niveluri de studiere a naturii sociale a
ştiinţei, aşa ca: 1) influenţa factorilor sociali exteriori asupra ştiinţei; 2) studierea
socialităţii interne a ştiinţei, înţeleasă ca institut social, asemănător cu cel de
producere, politic etc, şi ca asociaţie imanentă de savanţi, ocupaţi cu activitatea de
producere a noilor cunoştinţe; 3) interacţiunea socialităţii interne a ştiinţei cu cea
externă, studierea cum se coraportă rezultatele influenţelor sociale externe asupra
ştiinţei cu rezultatele activităţii în limitele socialităţii interne a ştiinţei; 4) cum se
transferă (şi dacă se transferă în genere) particularităţile socialităţii interne a
asociaţiei ştiinţifice, ocupate de producerea cunoştinţelor, asupra structurii logice şi
conţinutului însăşi a acestor cunoştinţe.
Vorbim şi de o reorientare a cercetătorilor ştiinţifice din secolul XX cu
privire la interacţiunea ştiinţei şi a societăţii. Dacă la începutul secolului XX pentru
istoriografia ştiinţei în genere era caracteristică analiza interlegăturilor ştiinţă –
societate în planul dependenţei dezvoltării sociale de dezvoltarea ideilor ştiinţifice.
Ideile ştiinţifice se prezintă ca motoare a dezvoltării sociale. Vectorul acţiunii
forţei era îndreptat de la ştiinţă la societate, întreaga istorie a civilizaţiei se
pronunţă ca funcţie a dezvoltării ideilor ştiinţifice. La sfârşitul secolului XX
punerea problemelor sociale în istoria ştiinţei a devenit diametral opusă.
Acum destul de importantă devine influenţa societăţii asupra ştiinţei. Ştiinţa
de acum este în funcţie de dezvoltarea societăţii. Ştiinţa astăzi nu se poate isprăvi
singură fără ajutorul societăţii. Astăzi ea simte o mare presiune din partea
societăţii. Ştiinţa, pe de o parte, a devenit forţă producătoare nemijlocită a

420
societăţii. Pe de altă parte, a crescut mult dependenţa ei de societate, stat. Ea, după
expresia lui P.L. Capiţa, a devenit bogată, dar a pierdut libertatea ei, devenind
sclavă. Succesul comercial, interesele politicienilor influenţează destul de evident
asupra unor sau altor direcţii de dezvoltare a ei. Societatea influenţează cum la
alegerea celor mai actuale teme pentru cercetare, aşa şi a metodelor de cercetare la
aprecierea rezultatelor ştiinţifice căpătate.
Putem vorbi de o varietate a formelor relaţiilor sociale existente în istoria
ştiinţei, de o socialitate externă şi alta internă, de o interacţiune dintre diferite
institute sociale, de o anumită corelaţie dintre logic şi social, teoretizare natural –
ştiinţifică şi socialitate.
Dar cum poate fi înţeleasă instituţionalizarea ştiinţei în raport valoric ,este
problemă abordată în continuare.

421
Capitolul XV. INSTITUŢIONALIZAREA ŞTIINŢEI,
IMPORTANŢA EI PENTRU CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

Examinând problema instuţionalizării ştiinţei, în acest capitol vom analiza : 1)


instuţionalizarea ştiinţei în raport valoric; 2) profesionalitatea ştiinţei, normele şi
valorile ei; 3) asocierea imenentă a savanţilor , asociaţia ştiinţifică şi sistemul ei
normativ-valoric.

§ 1. INSTUTUŢIONALIZAREA ŞTIINŢEI ÎN RAPORT VALORIC


Ştiinţa ca institut social se constituie în Europa Occidentală în secolele XVI-
XVII în perioada decăderii feudalismului şi apariţiei relaţiilor sociale burgheze şi a
valorilor burgheze .În perioada medievală apar universităţile, care îndeplineau
două funcţii: ca instituţii de învăţămănt şi ca laboratoare de cercetare ştiinţifică.
Universităţi atunci au fost create în toate capitalele europene şi într-o serie de
oraşe
mari:Bolonia(1138),Oxford(1168),Paris(1200),Kembridge(1209),Padua(1222),Tul
uza(1229), ş.a. .Către anul 1500 ezistau aproape 80 de universităţi. Influenţa
ştiinţei asupra vieţii sociale începea să se manifeste în deosebi în sfera concepţiei
despre lume, unde în curs de multe secole a dominat religia. În perioada medievală
anume teologia se pronunţă ca instanţă superioară, chemată să analizeze
problemele radicale conceptuale, aşa ca problema structurii universului şi locului
omului în lume, sensului şi valorilor supreme ale vieţii etc. Ştiinţei îi rămânea să
rezolve probleme mai particulare. O aşa împărţire a sferelor de influenţă, în
corespundere cu concepţia adevărului dublu, totuşi dădea anumite posibilităţi
ştiinţei pentru a se dezvolta.
Dar rezolvînd probleme concepţionale, ştiinţa a intrat în conflict cu religia.
Cu crearea sistemului heliocentric a lui Copernic de exemplu, a avut loc o ciocnire
stridentă a ştiinţei cu teologia, fiindcă geocentrismul au fost unul dintre punctele de
sprigin a învăţăturii religioase despre lume. Cu această descoperire ştiinţa a
declarat ferm despre pretenţiile sale ca avănd rol de forţă, ce propune rezolvări

422
proprii a problemelor conceptuale importante. Prin recunoaşterea că activitatea
ştiinţifică are caracter autovaloric se pune începutul instuţionalizării sociale a
ştiinţei.
Autoritatea socială a ştiinţei, căpătată cu înaintarea teorii lui Copernic, i-a
permis ştiinţei să devină forţă conducătoare şi în rezolvarea altor probleme
conceptuale, cum este: structura materiei, a evoluţiei universului, a apariţiei şi
esenţei vieţii, a apariţiei omului ş.a. Pentru a amplana conflictul dintre religie şi
ştiinţă Societatea Regală Londoneză a scris în statutul ei neamestecul ştiinţei în
problemele teologiei, moralei şi politicii, căt şi neamestecul religiei în chestiunele
ştiinţei. Ea a fost prima organizaţie independentă, ce unea savanţii naturalişti,
deschisă în anul 1662, care şi-a pus ca scop “ perfecţionarea cunoştinţelor cu
privire la obiectele naturale şi alte arte folositoare... cu ajutorul experienţelor fără
amestec în teologie, metafizică, morală, politică, gramatică, ritorică şi logică ”.
Fără aceste cerinţe institutul social al ştiinţei nu-şi putea păstra autonomia.
Conflictul dintre aceste institute sociale se manifesta şi la nivel individual.
Doar în corespundere cu teza valorică, ce domina pe atunci, cercetarea naturii se
înţelegea ca tendinţă de a atinge sensul divin. După afirmaţiile lui F.Bacon
cunoaşterea umană a naturii prezintă studierea atotputernicirei lui Dumnezeu,
semnele căruia sunt fixate în creaţiile lui. R. Boyle judecă: natura ca creaţie a
intelectului absolut este accesibilă înţelegerii umane în măsura în care intelectul
uman e comparabil cu intelectul absolut. El consideă că natura conţine în ea un
început raţional, e constituită în corespundere cu planul, intenţia creatorului şi de
acea poate fi înţeleasă, cunoscută. Zelul religios, după sursa lui, a devenit unul din
impulsurile valorice, ce a stat la baza cunoaşterii ştiinţifice. Distanţarea
instuţională a ştiinţei de religie şi limitarea sferelor lor de competenţă se poate
caracteriza şi ca un anumit compomis istoric raţional.
În continuare s-a absolutizat şi rolul ştiinţei, venindu-se la scientism.
Realizarea funcţiei cultural-conceptuale a ei a prezentat unul din canalele de
influenţă a ştiinţei asupra societăţii. Dar modurile organizării sociale şi a relaţiilor
reciproce dintre savanţi pe parcursul istoriei ştiinţei s-au schimbat în corespundere

423
cu particularităţile dezvoltării ei, cu schimbarea statutului ei în viaţa societăţii, cu
dezvoltarea însăşi a societăţii.
Putem constata că în ştiinţă ca şi în alte instituţii sociale există, un mod
specific de viaţă, regulat de un sistem de norme, valori, de regulă ne scrise, dar
transmise prin tradiţii. Orişice institut social poate fi analizat şi în aspect moral.
Cum menţionează K.Popper, în lucrarea “Societatea deschisă şi duşmanii ei”, K.
Marx în opera sa “Capital” vorbeşte despre aspectul moral al instituţiilor sociale,
condamnă sistemul capitalist pentru nedreptatea crudă, ce-i este inerentă,
combinată cu deplina corectitudine şi dreptatea “formală”. Capitalismul este
condamnat pentru faptul că silind pe exploatator să-l înrobească pe cel exploatat le
răpeşte ambilor libertatea. Marx n-a încriminat bogăţia şi nici n-a făcut elojiul
sărăciei. El detestă capitalismul nu pentru că aceasta înseamnă acumulare de
bogăţii, ci pentru caracterul lui oligarhic : îl detestă pentru că în acest sistem
bogăţia înseamnă putere politică în sensul de putere asupra altor oameni. În
capitalism forţa de muncă este o marfă, ceea ce înseamnă că unii oameni sunt
nevoiţi să se văndă pe piaţă.
K.Marx detestă sistemul capitalist pentru ca acesta seamănă cu sclavia.
Punănd accent pe aspectul moral al instituţiilor sociale, K.Marx subliniează şi
responsabilitatea oamenilor pentru repersursiunile sociale mai îndepărtate ale
acţiunilor omeneşti, ale acţiunilor ce pot perpetua existenţa unor instituţii nedrepte
din punct de vedere social. Crezănd într-o societate deschisă, K.Marx a elaborat o
teorie morală istoricistă, considerănd că toate categoriile morale sunt dependente
de situaţia istorică, ce prezentă şi un relativism istoric în domeniul eticii.
Vorbind despre normele şi valorile ştiinţei, menţionăm că ştiinţa ca institut
social reprezintă o formă deosebită de relaţii ordonate între oameni, a organizării
stabile a activităţii lor, şi această ordonare şi organizare se atinge pe calea
normativ-valorică de regulare a interacţiunilor interpersonale. Din pumct de vedere
a organizării sale interne institutul social se prezintă ca un sistem de norme şi
valori. Dacă normele desenează cercul admisibilului, posibilului, comportarea
acceptabilă în limitele institutului social dat, apoi valorile determină ce este

424
necesar, în numele a ce cauze oameni urmează aceste norme, şi în genere
acţionează, ce bun capătă ei de la acest institut social.
Nivelul valorilor prezintă un nivel mai înalt şi mai generalizat, decăt cel al
normelor, nivel de regulare a comportării oamenilor. Ca exemplu poate servi
regulile mişcării rutiere, care contribuie la realizarea a două valori,care-s departe
de a coincide. Pe de o parte, fiecare participant a traficului rutier tinde căt mai
repede să ajungă la locul destinat, pe de altă, normele trebuie să asigure securitatea
tuturor participanţilor la trafic.
Ca valoare internă a ştiinţei se consideră descrierea adecvată, explicaţia
necontradicrorie şi argumentată, fundamentată, lafel şi un sistem strict,logic
ordonat de construire, sau organizare a cunoştinţelor ştiinţifice
Normele şi valorile institutului social, în special cel al ştiinţei ,deseori nu
primeşte oformare şi confirmare scrisă. T. Parsoans, unul din sociologii sec. XX,
menţionează, că o comportare benifică deseori se atinge din contul că în cultura
societăţii sunt înrădăcinate aşteptări normative, ce determină ce trebuie să facă în
unele sau alte circomstante oamenii ce ocupă o poziţie socială sau alta. La nivel
individual acest sistem ordonat de valori şi norme se realizează datorită
caracterului organizat al motivelor ,ce cer ca omul să acţioneze în conformitate a
aşteptărilor normative.
Fiecare institut social dispune de mecanizme ale controlului extern după
comportarea şi acţiunile oamenilor, de un set larg de sancţiuni pozitive sau
negative, prin care se stimulează aşteptările sau se pedepseşte comportarea celor
care se abat de la aceste aşteptări . Pentru institutul social al ştiinţei ca sancţiune
pozitivă poate servi recunoaşterea de către savanţi contemporani, căt şi de către
savanţii generaţiilor ulterioare ,a rezultatelor investigaţiilor savantului dat prin a
face trimiteri la ele în articolele ştiinţifice publicate, prin acordarea unor savanţi
premiului Nobel ,sau înveşnicirea numelui savantului prin numirea cu numele lui a
legii ,sau teoriei formulate, cum de exemplu legile mecanice ale lui Newton, teoria
relativităţii lui A.Einstein ş.a. Şi din contra, pe cei ce admit abatere de la normele

425
primite în ştiinţă (de exemplu falsificarea rezultatelor experimentului ş.a.) îi
aşteaptă sancţiuni negative.
Pentru a căpăta recunoaşterea din partea colegilor, savantul trebuie să
elaboreze cunoştinţe noi. Dar e posibilă şi neînţelegerea de către colegi a
rezultatului investigaţiei şi acest nou nu poate fi apreciat după merit. Aceasta ne
vorbeşte de faptul că mecanismele controlului normativ nu acţionează sută la sută.
Colegii contemporani deseori nu-s at[t de competenţi pentru a aprecia drept noul
rezultat ştiinţific. Deseori ei apreciază ce ca atare nu merită atenţie. De rănd cu
controlul normativ exterior există şi control intern. Aşteptările normative, deseori,
interiorizăndu-se se transformă în motive de acţiune. Şi ele, susţin savanţii ce
dezvoltă idei ştiinţifice, încă pănă ce ei nu primesc recunoaştere din partea
colegilor.
Cu apariţia ştiinţei ca institut social în sec. XVI-XVII în Europa Occidentală (
Italia, Anglia, Franţa) se formează şi sistemul specific al valorilor şi normelor
ştiinţei. Se stabileşte o corespundere dintre acest sistem şi sistemul normativ-
valoric, caracteristic pentru societate în general, pentru toate instituţiile sociale.
Dar acestă corespundere e departe de a fi deplină, ce duce la apariţia anumitor
tensiuni dintre ştiinţă şi societate. Aceasta poate duce la frănarea dezvoltării unor
sau altor direcţii ştiinţifice.
Institutul social al ştiinţei nu poate exista mult timp dacă normele şi valorile
lui contravin celor a societăţii în genere. Aceste relaţii trebuiesc privite din punct
de vedere a unui schimb reciproc: ştiinţa primeşte susţinere din partea societăţii,
dănd ei aceea ce societatea consideră important, util, necesar, şi-i dă societăţii
cunoştinţele elaborate.
Susţinerea socială a ştiinţei se realizează în diferite forme şi anume prin:
primirea de către ştiinţă a resurselor financiare pe care societatea prin intermediul
statului, a corporaţiilor industriale, sau a fondurilor particulare, le destinează
cercetărilor ştiinţifice; alocarea resurselor materiale ( pămănt, clădiri etc.) necesare
pentru activitatea ştiinţifică; folosirea resurselor intelectuale de care ştiinţa are
nevoie şi societatea le poate pregăti.

426
Societatea trebuie să vadă valoarea ştiinţei ca atare, dar nu pur şi simplu să
privească ştiinţa ca sursă a anumitor bunuri sociale concrete. Societatea primeşte
de la ştiinţă cunoştinţe ştiinţifice verificate şi fundamentate ce pot fi utilizate.
Deosebim cunoştinţe ce participă la formarea culturii şi a concepţiei despre lume a
oamenilor, cum sunt cunoştinţele despre structura substanţei ş.a.; cunoştinţe pe
care societatea se bazează la rezolvarea multor probleme sociale ce apar în faţa ei,
cum sunt cunoştinţele cu privire la crearea a noi tehnologii industriale ş.a.;
cunoştinţe cu privire la căile şi metodele de folosire efectivă a cunoştinţelor
ştiinţifice în scopuri practice; cunoştinţele ce formează potenţialul intelectual al
societăţii, necesar pentru a activa în diferite domenii sociale; societatea foloseşte
calificarea şi experienţa savanţilor atunci cănd ei se pronunţă în rol de experţi la
pregătirea programelor sociale, economice etc. de dezvoltare a societăţii.
Vorbind despre sistemul normativ-valoric al ştiinţei în genere, menţionăm că
toate sugestiile cu privire la normele şi valorile ştiinţei pot fi împărţite în două
grupe: sugestii cu privire la fapte ( de exemplu: “astăzi plouă”) şi sugestii cu
privire la valori (de exemplu: “î-mi place cănd plouă”). Prima afirmă ceva despre o
anumită situaţie, despre fapte şi nu este nici veridică, nici eronată, ea exprimă
situaţia obiectivă a lucrurilor. Cea de a doua exprimă o apreciere subiectivă a unei
situaţii posibile, sau reale a lucrurilor care poate fi veridică sau eronată. Vorbim şi
despre un anumit principiu al neutralităţii valorice a ştiinţei, adică de faptul că
ştiinţa operează cu sugestii faptice şi nu cu cele valorice. El se mai numeşte şi
principiu al libertăţii de la sugestiile valorice. Ştiinţă, conform acestui principiu, ne
vorbeşte despre aceea ce este greşit, dar nu despre acea ce este frumos sau util.
Despoziţia cu privire la neutralitatea normativ-valorică a ştiinţei a primit o
răspîndire largă în asociaţia ştiinţifică prin anii 30-40 a sec. XX cănd ea se
înţelegea de mulţi savanţi ca esenţă adevărată a ştiinţei. Pe această despoziţie în
mare măsură s-a bazat, şi ia dat o oformare noţională, filosofia neopozitivismului,
în cadrul căreia se elaborau reprezentări corespunzătoare cu privire la natura şi
conţinutul activităţii ştiinţifice. Neopozitiviştii tindeau să aleagă, să pună în centrul

427
atenţiei lor domeniul ştiinţific cel mai curat din punct de vedere moral, domeniul
intelectual, autonom, cel mai puţin legat de problemele morale.
Cum menţionează L.Grăhem: e paradoxal faptul că la începutul sec. XX,
anume cănd cercetătorii în cele mai diferite domenii au început “să studieze bazele
comportării omeneşti, credinţa în aceea că ştiinţa şi valorile sunt sfere distincte a
devenit etos evident al ştiinţei în Europa Occidentală şi America de Nord. Dar, o
aşa dezvăluire a evenimentelor î-mi pare mai puţin paradoxală, dacă ţinem cont de
următorul fapt: tocmai de aceea că ştiinţa mai nemijlocit a început să cerceteze
valorile, savanţii au considerat comod să se vorbească despre aceea că cercetările
sunt libere de valori. Pe această cale s-a putut evita multe discordii ce puteau să
apară, sau dacă vorbim mai precis, s-a putut de amănat ziua cănd cu aceste
întrebări trebuia de ciocnit în mod nemijlocit”.
Dar interpretarea îngustă a rolului social al savantului numai că purtător al
cunoştinţelor specializate, cărui îi este închis accesul la sfera valorilor (excluzănd,
desigur, valorile specifice a profesiei ştiinţifice) apare numai la o anumită treaptă a
dezvoltării ştiinţei. În condiţiile unui caracter specific al legăturilor reciproce
dintre ştiinţă şi societate în epoca modernă de exemplu ,savantul se consideră în
drept să se pronunţe pe un cerc destul de larg de întrebări şi această a fost
condiţionat de aceea, cum el înţelegea predestinatia sa, rolul lui în societate. În
conştiinţa lui un rol evident îl ocupau momentele iluministe. El se percepea ca
purtător al luminii cunoştinţelor veridice, necesare oamenilor, capabile de a
împrăştia întunericul ignoraţiei şi prejudecăţile. Savantul nu se teme să pună în
discuţie probleme conceptuale din cele mai serioase, măcar că a făcut aceasta
grăbit, îndepărtîndu-se de fundamentul cunoştinţelor ştiinţifice autentice.
Şi, însfărşit, el a văzut în ştiinţă marea forţă umanizatoare şi cu greu putea să
considere ca rod al activităţii proprii cunoştinţele analizate numai ca mijloc pentru
atingerea anumitor scopuri exterioare faţă de ştiinţă, scopuri pur utilitare. În
condiţiile profesionalizării furtunoase a ştiinţei acest sistem de valori a “ştiinţei
mici" pe un anumit timp a trecut pe planul doi. Dar totuşi de exclus pe deplin
influenţa lui a fost prematură.

428
Ştiinţa ca institut social în timpul existenţei sale la început a fost dezvoltată de
cercetătorii amatori, pe urmă s-a trecut la cercetători profisionali, a suferit
schimbări mari. De la activitatea zecilor de savanţi antici greci, uniţi în şcoli
filozofice, ce se ocupau cu cercetări din dorinţă proprie s-a ajuns pănă la o
asociaţie ştiinţifică internaţională de cinci milioane de membri, ce-şi organizează
activitatea la nivel internaţional şi naţional, în institute, laboratoare, grupe de
investigaţie. Ştiinţa astăzi prezintă o ramură puternică de producere a cunoştinţelor
cu o bază materială bogată, cu un sistem de comunicaţii dezvoltat şi cu un sistem
normativ-valoric bine ajustat.

§ 2. PROFESIONALIZAREA ŞTIINŢEI,
NORMELE ŞI VALORILE EI
Ştiinţa astăzi prezintă o activitate specială profesională, cauzei căreia omul îi
consacră întreaga viaţă a sa. Activitatea ştiinţifică astăzi prezintă lucrul în comun a
multor colective de creaţie. Aceasta-i specializarea după domenii aparte ale ştiinţei,
şi a problemelor ei aparte, căt şi divizarea diferitor funcţii în activitatea ştiinţifică.
Există savanţi, care în genere nu fac experimente, activează numai în plan teoretic.
Alţii activează în plan ştiinţific în direcţia creării aparatelor şi a altor mijloace de
cercetare ştiinţifică. Ştiinţa nu poate fi găndită la fel fără funcţii manageriale. În
însăşi colectivele ştiinţifice are loc diferenţierea activităţii ştiinţifice. Unii savanţi
sunt înclinaţi la înaintarea ideilor, alţii - la fundamentarea lor, cei de a treia – la
aplicarea lor etc. Şi aceste calităţi în mare măsură determină locul lor în munca de
investigaţie. În ştiinţă are loc lupta diferitor concepţii, direcţii, are loc lupta pentru
recunoaşterea lucrărilor, ideilor savanţilor, pentru prioritate în rezultatul primit.
Şi dacă instuţionalizarea ştiinţei s-a relizat în sec.XVI-XVII, apoi
profesionalizarea ştiinţei s-a realizat pe la sfărşitul sec.XIX, cănd ştiinţa devine
sferă profisională de activitate. Profesionalizarea ştiinţei a influenţat destul de
puternic componenta normativ-valorică a activităţii ştiinţifice. Ca caz particular al
profesionalizării ştiinţei poate servi şi apariţia istorie ştiinţei ca desciplină
ştiinţifică, profesionalizarea istoriei ştiinţei.

429
Ca disciplină ştiinţifică independentă ea a fost recunoscută în anul 1892, cănd
în Franţa a fost creată prima catedră specială pe istoria ştiinei. Astăzi în lume există
peste 100 astfel de catedre, căteva zeci de institute, centre, asociaţii şi asociaţi de
cercetări ştiinţifice pe istoria ştiinţei. Creşte numărul savanţilor, a ediţiilor
periodice, monografiilor, revistelor, publicaţiilor aparte în acest domeniu. S-a creat
o asociaţie stabilă a istoricilor ştiinţei şi tehnicii, datorită căreia se lărgeşte frontul
cercetărilor istorico-ştiinţifice, apar noi programe de cercetare, se rezolvă probleme
noi, interesante. Profesionalizarea ştiinţei a influenţat adînc componenta formal-
valorică a activităţii ştiinţifice. Cum menţionează L. Grăhem, în sec. XX în locul
amatorilor şi diletanţilor în ştiinţă treptat au venit profesionalii. Cu aceasta s-a
schimbat şi tonul literaturii ştiinţifice. Mai înainte revistele asociaţiilor ştiinţifice
deseori publicau articole speculative. La sfărşitul sec. XIX un aşa stil aproape pe
deplin a dispărut de pe paginile revistelor ştiinţifice prestigioase. Pentru a deveni
membru al asociaţiei ştiinţifice se cerea o antrenare la etosul cercetărilor, de a avea
un stil de găndire corespunzător . Profesionalizarea, şi creşterea specializării
activităţii ştiinţifice de care ea era însoţită influenţează orientările valorice a
savanţilor pe două căi. Pe de o parte, savanţii profesionali în sfera competenţei lor
sunt înclinaţi să realizeze un control strict, ce brusc limitează posibilităţile de a
expune concepţii ne competente, amatoare. Pe de altă parte, ei în genere nu sunt
dispuşi să se expună pe întrebările ,ce iese după limitele competenţei lor (sfera
cărora pe măsura specializării progresive a lor devine tot mai îngustă).
Dacă amatorul se consideră în drept să realizeze sugestii pe un cerc de
întrebări destul de larg, apoi profesionalul în ochii lui şi a celor din jur (nu numai a
colegilor, dar şi a părerii sociale) se consideră competent numai într-o sferă
limitată şi anume în acea în care se plăteşte cunoştinţele şi calificarea lui.
Profesionalizarea întăreşte dispoziţia de delimitare a sugestiilor normative, valorice
de cele faptice, libere de valori. Numai ultimele sunt considerate că-i fac faţă
savantului ca profesional (care se consideră pe el şi pe alţii ca furnizori de
mijloace, de cunoştinţe ştiinţifice obiective) pentru atingerea scopurilor,
determinate nu de el, dar de acei care în schimb la aceste cunoştinţe îi dă mijloace

430
pentru asigurarea vieţii lui. Profesionalizarea e legată cu aşa definire a rolului
social al savantului, cănd el se pronunţă ca furnizor de cunoştinţe specializate şi e
responsabil numai de autenticitatea, fundamentalitatea şi verificabilitatea lor.
În realitate nu putem vorbi de o neutralitate normativ-valorică a ştiinţei, de o
libertate de valori a cercetărilor ştiinţifice. Există un etos evident al ştiinţei. Nu
putem vorbi de savant ca purtător numai a cunoştinţelor specializate, căruia îi este
închis accesul la sfera valorilor (excluzănd bineănţeles valorile specifice ale
profesiei ştiinţifice).
Despre faptul ce prezintă sistemul normativ-valoric al asociaţiei ştiinţifice
vom vorbi în continuare.

§3. ASOCIEREA IMANENTĂ A SAVANŢILOR.


ASOCIAŢIA ŞTIINŢIFICĂ ŞI SISTEMUL EI NORMATIV-VALORIC
Sistemul normativ-valoric al ştiinţei se reproduce, se schimbă odată cu
profesionalizarea ştiinţei şi asocierea imanentă a savanţilor. Savanţii, lucrătorii
ştiinţifici constituie o asociaţie ştiinţifică, membrii căreia se ocupă cu activitatea
ştiinţifică în diferite forme. Fiecare din ei afară de cercetările efectuate apreciază
rezultatele colegilor, ajută la pregătirea a noi cadre intelectuale, activează în rol de
consultanţi, experţi etc.
Asociaţia ştiinţifică include savanţi cum din prezent aşa şi din generaţiile
anterioare, fiind uniţi prin aceleaşi idealuri şi valori ale ştiinţei. Ştiinţa prezintă
fenomen social ,ce se dezvoltă de asociaţia savanţilor pe parcurs de peste două
milenii, prezentănd un anumit raport a savantului faţă de realitatea înconjurătoare
ce se cunoaşte, aşa şi un anumit sistem de legături reciproce dintre membrii
asociaţiei ştiinţifice. Modul specific de viaţă existent în ştiinţă se regulează de
norme, de reguli scrise şi ne scrise, transmise prin tradiţii, prin sistemul stabilit de
valori.
Idealurile şi valorile ştiinţei se mai numesc şi etos al ştiinţei. Prin ”etos” se
înţelege un caracter, despoziţie, spirit specific şi stabil, o despoziţie a
personalităţilor, grupelor, comunităţlor ştiinţifice. În cadrul asociaţiei ştiinţifice de

431
rănd cu pregătirea a noi generaţii de savanţi are loc şi însuşirea de ei a idealurilor
şi valorilor ştiinţei.
Vorbim şi de moduri diferite de transmitere şi însuşire de către tineri a
principiilor sistemului normativ-valoric, deosebind unul formal, cănd idealurile şi
valorile sunt fixate sub forma anumitui cod scris (sau oral), şi altul ne formal. De
exemplu, în jurămăntul practicat la unele profesii, sunt fixate cerinţele morale,
principiile de care trebuie să se conducă această persoană, realizăndu-se ca
profesional. Acesta-i primul mod
. Al doilea mod, cel ne formal, e atunci cănd persoana dată prin comportarea
ei demonstrează modele de urmare a valorilor şi normelor asociaţiei ştiinţifice
pentru cel ce le însuşeşte. Vorbim la fel şi de anumite modele demne de urmat din
istoria ştiinţei, ce ajută pentru a determina linia de comportare a anumitor
personalităţi. Selecţia lor în mare măsură se determină de prioritaţile istorice
schimbătoare a sistemului normativ-valoric al ştiinţei ,existente în prezent cum la
nivelul asociaţilor ştiinţifice, aşa şi a unor savanţi profesionali aparte. Una din
principalele norme a etosuluiu ştiinţei este cea de a se atărna cu stimă faţă de
creatorii ştiinţei, de bazat în activitatea proprie pe rezultatele primite de ei. O altă
normă a activităţii ştiinţifice cere de condus nu de sugestii speculative, dar de fapte
autentice.
Şi dacă ca normă a ştiinţei pe timpul lui I. Newton era “nu de inventat ipoteze,
dar de bazat pe date pozitive”, apoi de acum la începutul sec.XX se cerea de
inventat idei alienate, neaşteptate, îndrăzneţe, ce permit pe nou de înţeles şi de
legat faptele ce sunt puse la “dispoziţia savantului”, reabilităndu-se inventarea
ipotezelor,” desigur a celor originale, fără a anula necesitatea de a căută fapte ce le
confirmă”. Sistemul normativ-valoric ,ce uneşte savanţii în asociaţii ştiinţifice cere
ca membrii şi liderii ei să le susţină, îmbinănd sugestii pozitive, faptice şi
normativ-valorice.
Activitatea ştiinţifică, la fel ca şi mecanismele pieţii libere, are caracter
concurenţial. Dar capitalul în ştiinţă îl prezintă recunoaşterea lui de către colegi.
Anume “volumul general de recunoaştere” şi naşte concurenţa printre savanţi.

432
Acest volum deseori se determină pe căt de des este citat acest autor de către alţi
autori şi el determină nivelul de recunoaştere a lui. Sistemul normativ-valoric a
asociaţiei ştiinţifice admite şi chiar stimulează concurenţa dintre savanţi, asigurănd
progresul cunoaşterii ştiinţifice. Concurănd cu colegii în lupta pentru recunoaştere,
fiecare savant realizează interesul său personal. Savantul trebuie să se atărne cu
stimă faţă de colegi, să recunoască prinosul fiecăruia în ştiinţă, să susţină un climat
al încrederii reciproce.
Asociaţia ştiinţifică poate fi analizată cum la nivel naţional (ce există în
limitele unui stat naţional), aşa şi la nivel disciplinar (limitată de domeniul
cunoştinţelor corespunzătoare), fiecare din ele avănd liderii lor recunoscuţi,
sistemul său normativ-valoric ,care include cum conţinutul general al sistemului
normativ-valoric, aşa şi trăsături specifice. Asociaţia ştiinţifică naţională realizează
nu numai valorile şi normele ştiinţei în genere, dar şi acele valori care-s dominante
în ţara dată. Vorbim de exmplu, despre tradiţia empirismului din ştiinţa engleză.
Asociaţiile ştiinţifice disciplinare au şi caracter internaţional (iese după limitele
hotarelor naţionale). Putem vorbi de asociaţia fizicienilor, chimiştilor, biologilor,
sau bunăoară, a specialiştilor din domeniul fiziologiei plantelor.
Uneori ca factor ce uneşte savanţii în asociaţie serveşte metoda de cercetare,
aplicată în diferite domenii ale cunoştinţelor. Vorbim de asociaţia structuraliştilor,
ce include fizicieni, chimişti, biologi de diferite specialităţi. Asociaţia disciplinară
poate fi caracterizată şi printr-o viziune deosebită a problemilor ce stau în faţa
acestui domeniu de cercetare, a direcţiilor perspective de cercetare şi a căilor mai
efective de rezolvare a sarcinilor ştiinţifice. Fiecare savant poate fi membru a
cătorva asociaţii ştiinţifice, care pot avea diferite sisteme normativ-valorice. Şi
dacă ele se contrazic el trebuie să se atărne loial faţă de aceste norme
contradictorii. Savantul se poate afla într-o situaţie contradictorie. De exemplu,
savanţii atraşi pentru elaborarea bombei atomice în timpul celui de al doilea război
mondial înţelegeau caracterul destrugător a armei pe care o creau, ce putea duce la
o catastrofă pentru omenire.

433
Asociaţia ştiinţifică prezintă o aşa formă de organizare a activităţii în comun a
savanţilor ce permite fiecărui savant să realizeze interesele lui astfel ca să nu intre
în conflict cu interesele colegilor. Şi fiindcă normele şi valorile ce regulează
relaţiile dintre savanţi sunt elaborate şi susţinute de membrii asociaţiei, putem
vorbi de asociaţia ştiinţifică ca o formă de autoorganizare a savanţilor. Sistemul
normativ-valoric a asociaţiei ştiinţifice îndeplineşte şi o funcţie integrativă, de
integrare a asociaţiei, de acordare a motivelor, intereselor, scopurilor membrilor ei,
permitănd la fel de a se prezenta ca un întreg în interacţiunea dintre ştiinţă ca
institut social cu alte institute sociale, cu statul, cu societatea în genere, ce-i
permite de a primi de la societate resursele necesare ei.
Acesta depinde şi de aceea în ce măsură această asociaţie este autonomă,
dacă ea este în stare de sinestătător să formuleze şi să susţină normele şi valorile
proprii, singură să determine direcţiile, tematica şi problematica activităţii sale.
Prezenţa unei asociaţii ştiinţifice autonome este un indice important pentru a
afirma că în linii generale s-a format institutul ştiinţei.
Rolul social al savantului se manifestă cum în tendinţa lui de a apăra şi întări
autonomia ştiinţei, şi de a crea aceea de ce are nevoie societatea în momentul dat.
Dar şi societatea aşteaptă de la ştiinţă realizarea cerinţelor ei. Activitatea savantului
se motivează nu atăt de căutările cunoştinţelor veridice, căt de valorile primirii
efectului tehnic. Crearea canalelor permanente pentru folosirea practică a
cunoştinţelor ştiinţifice are mare importanţă cum pentru ştiinţă, aşa şi pentru
mediul social. Ştiinţa a căpătat forme efective de organizare care uşurează curgerea
rezultatelor ei în sfera tehnicii şi tehnologiei. Societatea, la răndul ei, tot mai mult
se orientează spre o legătură mai largă cu ştiinţa. Pentru susţinerea şi întărirea
autonomiei ştiinţei e nevoie de acţiuni speciale a asociaţiei ştiinţifice, căt şi a
liderilor ei.
Aceasta-i sistemul normativ-valoric la nivelul asociaţiilor ştiinţifice şi a unor
savanţi profesionalişti aparte, la etapa ştiinţei profesionale şi preprofisionale,
sistemul de norme şi valori apărute odată cu instituţionalizarea ştiinţei.

434
Problemele cu privire la responsabilitatea profesională şi socială a savanţilor,
etica internă şi externă a ştiinţei vor fi analizate în continuare.
Capitolul 16. ETICA ŞTIINŢEI, RESPONSABILITATEA
SAVANŢILOR ÎN CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

Examinând problema eticii ştiinţei în acest capitol vom analiza:1) etica


ştiinţei şi responsabilitatea savantului în procesul activităţii de cunoaştere; 2) etica
internă şi responsabilitatea profesională a savanţilor; 3) etica externă şi
responsabilitatea socială a savanţilor.

§1. ETICA ŞTIINŢEI ŞI RESPONSABILITATEA SAVANTULUI ÎN


PROCESUL ACTIVITĂŢII DE CUNOAŞTERE
Ştiinţa se poate analiza ca un sistem de cunoştinţe fundamentate într-un
anumit mod, fără a lua în consideraţie toate acele interacţiuni umane şi sociale, în
care intră oamenii cu privire la aceste cunoştinţe. Savantul în acest caz este înţeles
ca un agent, prin mijloacele căruia acţionează logica obiectivă a dezvoltării ştiinţei.
Acest subiect cunoscător realizează un raport cognitiv faţă de realitatea obiectivă,
presupune din partea lui o studiere pură, dezinteresată a obiectului ce se cunoaşte.
Dar noţiunea de cunoaştere pură prezintă o abstracţie ce ne poate da doar o
reprezentare unilaterală cu privire la obiectul analizat, legată de abstractizarea de la
momentele valorice şi etice a acestei activităţi. O aşa înţelegere a ştiinţei scoate
problema cu privire la responsabilitatea savantului. Locul responsabilităţii îl ocupă
logica obiectivă a dezvoltării ştiinţei, adică desfăşurarea relaţiei cognitive
impersonale.
Dar cunoştinţele ştiinţifice se nasc în anumite activităţi ştiinţifice concrete, pe
care le realizează cercetătorii reali şi colectivele de cercetare. Această activitate
omenească şi devine obiect al aprecierii etice. Nu e corect punctul de vedere că
ştiinţa este etic neutrală, că folosirea antiumană a ajunsurilor ei pe deplin e
condiţionată de acele forţe sociale ,care controlează aplicarea practică a rezultatelor
cercetărilor ştiinţifice.
Savantul nu e liber de orice responsabilitate, de faptul cum şi cui servesc
rezultatele cercetărilor lui. Momentul cognitiv în activitatea ştiinţifică nu trebuie să
435
fie rupt de la momentul valorico - etic şi de le contrapus. Este greşită şi concepţia
că responsabilitatea socială a savanţilor se referă numai la investigaţii aplicative şi
nu se răspăndeşte la cele fundamentale şi că la discutarea problemelor morale noi
aveam de afacere nu cu ştiinţe discriptive, dar cu ştiinţe aplicative.
În realitate rezultatele cercetărilor fundamentale de azi vor deveni cercetări
aplicative mîine. În ce priveşte libertatea cercetărilor putem spune că ea e legată de
cunoaşterea necesităţii aplicării în practică a acestor investigaţii. Însăşi dezvoltarea
ştiinţei astăzi nu este posibilă fără prezenţa unor sau alte forme de regulare a
cercetărilor, în genere a activităţii ştiinţifice. Iar cu aceasta se impune şi o anumită
responsabilitate a savanţilor.

§2. ETICA INTERNĂ A ŞTIINŢEI ŞI RESPONSABILITATEA


PROFESIONALĂ A SAVANŢILOR
Menţionăm de la bun început că activitatea de cunoaştere prezintă o activitate
finalist-orientată şi conştientizată, orientată spre un anumit scop. Punerea scopului
şi alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului lui totdeauna a prezentat ieşire
după limitele lumii existentului în lumea necesarului. Activitatea cognitivă
ştiinţifică e necesar de o supus aprecierilor valorice şi morale. Dar, fiindcă
cunoaşterea ştiinţifică e realizată de om şi pentru om, e necesar ca cunoştinţele pe
care le primeşte cercetătorul profesional după caracteristicile lor trebuie să fie aşa
ca să le poată însuşi şi aprecia colegii şi alţi cercetători profesionişti.
Cercetarea, accesibilă pentru înţelegerea rezultatelor ei de către alţi
cercetători, e considerată terminată, dacă rezultatele ei au fost comunicate la
simpozioane ştiinţifice în faţa savanţilor profesionali ,sau sunt formate în lucrări
ştiinţifice destinate specialiştilor profesionali. Cu aceasta cercetătorul înstrăinează
de el aceste rezultate primite, iar colegii sau alţi cercetători profesionali au
posibilitatea să se familiarizeze cu aceste rezultate pentru aprecierea lor critică,
pentru realizarea pe baza lor a noi cercetări, pentru expunerea lor în manuale, sau
pentru aplicarea lor practică.

436
Cunoştinţele primite de cercetător cu privire la lumea înconjurătoare de la bun
început sunt orientate la perceperea lor de către alţi cercetători. Cunoaşterea se
regulează de anumite norme cognitive, metodologice ş.a. Ea presupune
responsabilitatea profesională a savantului în faţa colegilor a asociaţiei ştiinţifice.
Savantul nu trebuie să se socoată cu simpatiile, sau antipatiile cuiva. De odată e
imposibil de apreciat cunoştinţele primite ca adevăr sau eroare. Normele etice nu
presupun ca rezultatele cercetărilor ştiinţifice să fie mai fundamentate logic sau
experimental. Responsabilitatea pentru aceasta, fiind responsabilitate profesională,
e pusă pe savantul ce a căpătat aceste rezultate ştiinţifice.
Imposibilitatea de a aprecia momentan rezultatele investigaţiilor
condiţionează o dependenţă reciprocă dintre membrii asociaţiei ştiinţifice. Pe de o
parte, colegii trebuie să reiasă din faptul, că rezultatul declarat a fost primit pe
calea investigaţiei realizate în mod conştiincios, cu respectarea normelor tehnice de
experimentare şi a normelor metodologice corespunzătoare. Când aceste norme
sunt încălcate rezultatele nu pot fi benefice. Verificarea ca atare cere repetarea
investigaţiilor ce e imposibil de realizat pentru fiecare caz aparte. Cănd aceste
norme sunt încărcate rezultatele nu pot fi benefice. Pe de altă parte, însăşi
cercetătorul e în drept să pretindă la părerea obiectivă a colegilor cu privire la
rezultatul comunicat, fiindcă ea determină aprecierea investigaţiei date de care
depinde reputaţia ştiinţifică a cercetătorului căt şi posibilitatea de a continua aceste
investigaţii.
Această dependenţă reciprocă se manifestă ca mecanism de autoreglare şi
autoorganizare a activităţii ştiinţifice, care în limite destul de largi se bazează pe
credinţă reciprocă a participanţilor ei. Normele tehnice de experimentare şi
normele metodologice au sens pe atăt pe căt urmarea lor garantează primirea
rezultatelor autentice, ele la fel se prezintă ca formă de control social în limitele
asociaţiei ştiinţifice.
Problemele de etică a ştiinţei într-o anumită măsură se întretaie cu problemele
de metodologie a ştiinţei. Structura normativă şi regularea normativă prezintă
obiect de studiu cum a metodologiei ştiinţei, aşa şi a eticii ştiinţei. Pe de o parte,

437
metodologia se ocupă cu analiza şi fundamentarea metodelor şi procedeelor
aplicate în activitatea ştiinţifică, evidenţierea premiselor, care stau la baza unei sau
altei teorii, unei sau altei direcţii de activităţi. Pe ea o interesează, pe de altă parte,
şi normele ştiinţifice, standardele de argumentare şi fundamentare a cunoştinţelor
ca istorie schimbătoare, imaginile şi idealurile la care se orientează savanţii aşa ca:
“caută adevărul”, “evită lipsa de sens”, “ exprimă-te clar”, “stărui-te să controlezi
ipotezele tale căt mai minuţios” ş.a, ce se prezintă ca anumite norme interne ale
ştiinţei. Vorbim de o etică internă a ştiinţei. Etica în acest sens se conţine în însăşi
ştiinţă, şi relaţiile dintre ştiinţă şi etică nu se limitează cu întrebarea despre
aplicarea bună sau rea a rezultatelor ştiinţifice.
Normele eticii ştiinţifice foarte rar sunt formulate sub forma anumitor expresii
clare ,sau coduri. Dar încercări de a evidenţia, de a analiza aceste norme de acum
există. De exemplu R.Merton în lucrarea” Structura normativă a ştiinţei” (a. 1942)
descrie etosului ştiinţei. Prin etos al ştiinţei autorul înţelege un complex de valori şi
norme, ce se reproduce de la generaţie la generaţie şi este obligatoriu pentru omul
de ştiinţă.
Normele ştiinţei după el se construiesc în jurul a patru valori fundamentale:
prima prezintă caracterul universal, ce exprimă convingerea în faptul că
fenomenele naturale studiate de ştiinţă peste tot au loc la fel şi că veridicitatea
afirmaţiilor ştiinţifice trebuie să fie apreciată independent de vărstă, sex, autoritate,
gradul ştiinţific a celor ce le formulează; Rezultatele savantului cu renume trebuie
să fie supuse unei verificări nu mai puţin stricte, de căt a colegilor tineri. A doua
valoare o prezintă caracterul general, sensul cărei este în aceea, că cunoştinţele
ştiinţifice trebuie în mod liber să devină un ajuns general: acel care le-a primit
primul nu trebuie să ţină monopol asupra lor măcar că are drept să pretindă la o
apreciere destoinică din partea colegilor a prinosului propriu. A treia valoare o
prezintă caracterul dezinteresat al cercetării, căutarea neprecupeţită a adevărului,
liber de la sugestii de folos personal (cucerirea gloriei, primirea recompensei
băneşti ş.a.). Aceste recunoaşteri şi recompense trebuiesc privite ca urmări posibile
a ajunsurilor ştiinţifice, dar nu ca scop în numele căruia se realizează investigaţia.

438
A patra valoare prezintă scepticismul organizat: fiecare savant poartă răspundere
de aprecierea calităţii bune a ceea ce au făcut colegii lui; savantul ce s-a bazat în
activitatea sa pe date, împrumutate din lucrările colegilor lui, nu e liber de
responsabilitate dacă n-a verificat datele folosite; Nu tebuie orbeşte să crezi
autorităţii predecesorilor, căt de înaltă n-ar fi ea; în mod egal trebuie să onorăm
acelea ce au făcut predecesorii şi în mod critic, sceptic să se atîrne faţă de
rezultatele lor; savantul trebuie nu numai insistent să apere convingerile sale
ştiinţifice, folosind toate mijloacele de argumentare logică şi empirică, accesibile
lui şi să aibă bărbăţie să renunţe de la aceste convingeri odată ce s-a observat
eroricitatea lor.
Problemele etosului ştiinţei au fost analizate de R.Merton şi în altă lucrare a
sa. "Ambivalenţa savantului" (a.1968), în care el vorbeşte despre prezenta
cerinţelor normative de direcţii opuse, adică a normelor, căt şi a contra- normelor,
la care se orientează savantul în activitatea sa. Contrarietatea acestor cerinţe îl duce
deseori pe savant la starea ambivalentă, îndeterminată faţă de el însuşi. De
exemplu, savantul trebuie căt mai repede să facă rezultatele ştiinţifice accesibile
pentru colegi. Şi, în acelaşi timp el trebuie destul de minuntios să verifice aceste
rezultate pănă la publicarea lor.
La fel el trebuie să fie perceptibil faţă de noile idei, şi în acelaşi timp el nu
trebuie să se supună orbeşte modei intelectuale. De la savantul profesional se cere
ca să cunoască toate lucrările contemporanilor şi predecesorilor, care se raportă la
domeniul lui de interese, şi în acelaşi timp, erudiţia nu trebuie să deprime găndirea
independentă a savantului. Savantul profesionist poate şi trebuie să manifeste o
anumită elasticitate; pe căt structura normativ- valorică a ştiinţei nu este rigidă.
Prezenţa normelor şi valorilor e foarte importantă pentru autoorganizarea asociaţiei
ştiinţifice. Asociaţia savanţilor direct e cointeresată în păstrarea climatului
încrederii, pe căt fără el ar fi imposibilă reproducerea şi dezvoltarea ştiinţei.
În aceasta constă etica internă a ştiinţei, ce presupune o responsabilitate
profesională a savantului.

439
§3. ETICA EXTERNĂ A ŞTIINŢEI
ŞI RESPONSABILITATEA SOCIALĂ A SAVANTULUI
Afară de responsabilitatea profesională a savanţilor vorbim şi de
responsabilitatea socială a lor, ce se realizează în relaţiile reciproce dintre ştiinţă şi
societate şi poate fi numită şi etică externă(sau socială) a ştiinţei. Dar în viaţa reală
a savanţilor problemele eticii interne şi externe a ştiinţei, a responsabilităţii
profesionale şi sociale a savanţilor pot fi strîns împletite între ele.
Pănă pe la mijlocul secolul XX problemele responsabilităţii sociale a ştiinţei
şi a savanţilor nu au devenit obiect de studiere sistematică. Discutarea lor exprimă
grija autorului, dar ele puţin se raportau la practica cercetărilor ştiinţifice.
Problemele etice şi aprecierile etice la început se atribuiau la ştiinţă în genere, deci
nu puteau să influenţeze direct activitatea cercetătorului concret, cercetările lor
ştiinţifice. Ştiinţa trebuia să primească şi sancţiune morală, fundamentare şi
îndreptăţire în faţa societăţii. Cunoştinţele erau privite ca anumite condiţii pentru o
viaţă virtuoasă.
Astăzi funcţiile sociale ale ştiinţei sunt multiple, variate, ştiinţa prin tot mai
multe canale se leagă cu viaţa societăţii. Studierea problemelor etice devine mijloc
important pentru evidenţierea caracteristicilor sociale şi valorice schimbătoare.
Astăzi încercările de a da o apreciere etică sumară, ne diferenţiată ştiinţei în
întregime, devine tot mai puţin eficiente şi constructive. Această apreciere astăzi
trebuie să fie mai diferenţiată şi să se rapoarte nu atăt la ştiinţă în genere, căt la
anumite direcţii şi domenii a cunoaşterii ştiinţifice. Anume aici sugestiile moral-
etice ale savanţilor şi a societăţii au un rol serios şi constructiv.
Mişcarea ecologică de exemplu, a adunat reprezentanţi din diferite domenii
ale cunoştinţelor, uniţi cum prin interese în fond profesionale, ştiinţifice. Diferite
aspecte a problemei "Omul şi mediul lui vital" sunt domenii a cercetărilor
ştiinţifice cum de caracter aplicativ, aşa şi fundamental. Anume responsabilitatea
profesională a savanţilor a fost acel impuls iniţial ce ia impus la început pe ei, apoi
şi părerea socială, devenind responsabilitate socială, să conştientizeze seriozitatea
situaţiei, ce pune în pericol viitorul omenirii. Responsabilitatea socială a savanţilor

440
a devenit un factor important ce a determinat tendinţele dezvoltării ştiinţei, a
anumitor discipline şi a direcţiilor de cercetare. Anume responsabilitatea socială a
condiţionat chemarea unei grupe de biologi moleculari şi genetici în frunte cu
R.Berg (S.U.A) de a anunţa moratoriu (interzicere) benevol la anumite experienţe
în domeniul ingineriei genice, cercetări ce le putea aduce succese colosale
profesionale, dar care pot prezenta primejdie potenţială pentru constituţia genetică
a organismelor care trăiesc acum. După declararea moratoriului savanţii au
elaborat şi un şir de măsuri de precauţie, ce va asigura realizarea fără primejdie a
cercetătorilor. Mai tărziu s-a clarificat că primejdiile potenţiale a experimentelor în
genere au fost preamărite (şi aceste concluzii la fel au fost rezultate a cercetărilor
ştiinţifice, petrecute anume în rezultatul moratoriului).
Problemele responsabilităţii sociale a savanţilor, pe de o parte , se
concretizează , pe de altă parte, se universaliză ; apar în cele mai diferite sfere a
cunoştinţei ştiinţifice. Şi nu putem spune cu certitudine că vre-un domeniu al
ştiinţei, în principiu şi pentru tot timpul, e garantat de ciocnirea cu astfel de
probleme departe de a fi simple. La fel, progresul furtunos al ciberneticii şi tehnicii
de calcul, aplicarea pe larg a roboţilor şi computerilor ridică o mulţime de
probleme etice aşa ca: libertatea şi suveranitatea personalităţii, soarta instituţiilor
sociale democratice, ş.a.
Astăzi multe descoperiri fundamentale ştiinţifice sunt imprevizibile. Spectrul
aplicării lor potenţiale poate fi foarte larg. Şi de aceia nu putem afirma că
problemele etice sunt ajuns numai a unor domenii a ştiinţei, că apariţia lor prezintă
ceva exterior şi înămplător pentru dezvoltarea ştiinţei.
Normele valorice totdeauna au fost necesare pentru activitatea ştiinţifică. Dar
pănă cănd rezultatele acestei activităţi puţin influenţau viaţa societăţii se putea
numai afirma că cunoştinţele prezintă un bun şi ocuparea cu ştiinţa, ce are ca scop
creşterea cunoştinţelor, pezintă o activitate orientată din punct de vedere etic. Dar
această poziţie cum se dovedeşte astăzi este unilaterală. Progresul ştiinţei lărgeşte
tot mai mult diapazonul situaţiilor problematice în care experienţa morală
acumulată de savanţi se dovedeşte a fi neăndestulatoare.

441
Astfel, vorbim de etică internă a ştiinţei, de responsabilitate profesională şi
socială a savanţilor, ce corespund socialităţii interne şi externe a ştiinţei. La baza
activităţii ştiinţifice atăt a savanţilor aparte căt şi a asociaţiilor ştiinţifice este pus
un sistem de norme şi valori, apărut o dată cu instituţionalizarea ştiinţei în
condiţiile unei anumite interacţiuni dintre ştiinţă şi societate.
Acestea-s problemele generale ale filosofiei, logicii şi metodologici,
sociologiei ştiinţei, aspectele istorico- epistemologice ale ştiinţii.

442
CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................3

PARTEA I. EPISTEMOLOGIA.
PRINCIPALELE FORME ISTORICE
DE EPISTEMOLOGII. EPISTEMOLOGIILE
ŞTIINŢEI CONTEMPORANE....................................6

Capitolul1. EPISTEMOLOGIA CA TEORIE A ŞTIINŢEI...........................6


§1. EPISTEMOLOGIA, OBIECTUL ŞI PROBLEMA FUNFAMENTALĂ A EI...................6
§2. FILOSOFIA ŞTIINŢEI........................................................................................................11
§3. LOGICA ŞI METODOLOGIA ŞTIINŢEI...........................................................................13
§4. SOCIOLOGIA ŞTIINŢEI...................................................................................................18

Capitolul 2. PRINCIPALELE FORME ISTORICE


DE EPISTEMOLOGII. EPISTEMOLOGIILE
ŞTIINŢEI RECLASICE.............................................................20
§1. EPISTEMOLOGIA DIALECTICO-SPONTANĂ A LUI HERACLIT.............................20
§ 2. EPISTEMOLOGIA LOGICISMULUI NAIV AL ELEAŢILOR.....................................21
§3. EPISTEMOLOGIA NAIV-MATERIALISTĂ A LUI DEMOCRIT.................................23
§4. EPISTEMOLOGA RELATIVISTĂ A SOFIŞTILOR.......................................................24
§ 5. EPISTEMOLOGIILE SOCRATICILOR..........................................................................25
§ 6. EPISTEMOLOGIA ELENISTĂ GREACĂ A SCEPTICISMULUI ANTIC...................31
§ 7. EPISTEMOLOGIA REALISMULUI MODERAT A SCOLASTICII MEDIEVALE.....32
§ 8. EPISTEMOLOGIA SECULARIZATĂ RENASCENTISTĂ...........................................37

Capitolul 3. EPISTEMOLOGIILE ŞTIINŢEI CLASICE............................41


§ 1. EPISTEMOLOGIA CONSTRUCŢIILOR EMPIRICE A LUI F.BACON.......................41
§2.EPISTEMOLOGIA REALISMULUI RAŢIONALIST,
A DOGMATISMULUI METODOLOGIC CARTEZIAN.................................................43
§ 3. EPISTEMOLOGIA FIZICĂ IPOTETICO-DEDUCTIVĂ GALILEI-NEWTONIANĂ..47
§ 4. EPISTEMOLOGIA SENSUALISMULUI MATERIALIST A LUI J.LOCKE................47
§ 5. EPISTEMOLOGIA ECHILIBRULUI PERFECT A LUI G. LEIBNIZ............................49
§ 6. EPISTEMOLOGIA SENSUALISMULUI REALIST A LUI J.BERKELEY.................50
§ 7. EPISTEMOLOGIA SCEPTICISMULUI MODERN A LUI D.HUME...........................51
§ 8. EPISTEMOLOGIA KANTIANĂ A RELATIVISMULUI
CONSTRUCŢIILOR APRIORICE...................................................................................54
§ 9. EPISTEMOLOGIA OPTIMISMULUI GNOSEOLOGIC A LUI I.FICHTE...................58
§ 10. EPISTEMOLOGIA DIALECTICO-IDEALISTĂ HEGELIANĂ..................................60
§ 11. EPISTEMOLOGIA DIALECTICO-MATERIALISTĂ MARXISTĂ............................63

Capitolul 4. EPISTEMOLOGIILE ŞTIINŢEI NECLASICE,


FORMELE LOR. EPISTEMOLOGIILE
NERAŢIONALIST-POZITIVISTE..........................................67

443
§ 1. EPISTEMOLOGIILE VOLUNTARISTE.........................................................................67
§ 2. EPISTEMOLOGIA INTUIŢIONISTĂ,
A ANTIINTELECTUALISMULUI ERGSONIAN..........................................................71
§ 3. EPISTEMOLOGIA PSIHANALITICĂ FREUDISTĂ..................................................75
§ 4. EPISTEMOLOGIA FENOMENOLOGIEI
ANTIPSIHOLOGISTE HUSSERLIENE........................................................................76
§ 5. EPISTEMOLOGIA FENOMENOLOGICĂ EXISTENŢIALISTĂ.............................80
§ 6. EPISTEMOLOGIA EMPIRIOCRITICISMULUI,
A RELATIVISMULUI PSIHOLOGIST...........................................................................85
§ 7. EPISTEMOLOGIA PRAGMATISMULUI...................................................................86
§ 8. EPISTEMOLOGIA NEOPOZITIVISTĂ, A EMPIRISMULUI FENOMENIST,
A RELATIVISMULUI IDEALIST.................................................................................89

Capitolul 5:Epistemologiile postmoderniste ale ştiinţei


postneclasice …………………………………………………………………..93
§1. Epistemologia structuralismului filosofic static....................................................93
§2. Epistemologiile postpozitiviste, a structuralismului
situaţionist ...........................................................................................................99
§3. Epistemologiile neoraţionaliste……………………………………….….....138
§4. Epistemologia poststructuralismului........................................................................168

Capitolul 6. Epistemologiile transmoderniste ale ştiinţei


contemporane..............................................................................184
§1. Epistemologiile transmoderniste
„potenţialiste”................................................................................................................184
§ 2. Epistemologiile transmoderniste „sinergetiste”....................................................198

Capitolul 7. EPISTEMOLOGIA ŞTIINŢEI.


ORIENTĂRI CONTEMPORANE..........................................207
§1. EPISTEMOLOGIILE ŞTIINŢELOR CONTEMPORANE:
PROBLEME ACTUALE. PRINCIPALELE MODELE ALE STRUCTURII
ŞI DEZVOLTĂRII TEORIILOR ŞTIINŢIFICE.............................................................207
§2. EPISTEMOLOGIA MATEMATICII. PROBLEME ALE EPISTEMOLOGIEI
MATEMATICII ÎN CERCETĂRILE LUI I.LACATOS................................................222
§3. EPISTEMOLOGIA FIZICII. EPISTEMOLOGIA FIZICII
LUI J. L. DESTOUSHES ŞI P. FEVRIER......................................................................230
§4. EPISTEMOLOGIA CHIMIEI. DEZVOLTAREA CUNOŞTINŢELOR
ŞTIINŢIFICE ÎN CONCEPŢIA LUI E.MEYERSON...................................................242
§5. EPISTEMOLOGIA BIOLOGIEI. PROBLEME DE EPISTEMOLOGIE
A BIOLOGIEI ÎN CONCEPŢIA LUI L. VAN BERTALANFI....................................247
§6. EPISTEMOLOGIA SOCIALĂ. EPISTEMOLOGIA SOCIALĂ MARXISTĂ..............251
PARTEA II. FILOSOFIA ŞTIINŢEI............................................258
Capitolul 8. ŞTIINŢA, PROBLEMELE APARIŢIEI
ŞI DEZVOLTĂRII EI; ŞTIINŢA
ŞI FILOSOFIA ŞTIINŢEI.......................................................258

444
§ 1. ŞTIINŢA, ESENŢA EI; ŞTIINŢA ŞI FILOSOFIA ŞTIINŢEI,
PARTUCULARITĂŢILE LOR.......................................................................................258
§ 2. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI; LEGITĂŢILE GENERALE
ALE DEZVOLTĂRII ŞTIINŢEI.....................................................................................263
§ 3. ŞTIINŢA CONTEMPORANĂ, PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII EI;
PROBLEME ALE FILOSOFIEI ŞTIINŢEI CONTEMPORANE..................................268

Capitolul 9. CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ, ESENŢA


ŞI FUNCŢIILE EI; ADEVĂRUL ŞTIINŢIFIC
CA SCOP AL CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE......................274
§ 1. CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ, ESENŢA EI..............................................................274
§ 2. CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ, MECANISMUL
REALIZĂRII ŞI FUNCŢIILE EI....................................................................................278
§ 3. PROBLEMA RAŢIONALITĂŢII CUNOAŞTERII.......................................................288
§ 4. ADEVĂRUL ŞTIINŢIFIC CA SCOP AL CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE..................294

Capitolul 10. STRUCTURA ŞI DEZVOLTAREA


CUNOŞTINŢELOR ŞTIINŢIFICE......................................304
§ 1. STRUCTURA, NIVELURILE, COMPONENTELE CUNOŞTINŢELOR
ŞTIINŢIFICE, LIMBAJUL LOR....................................................................................304
§ 2. BAZELE CUNOŞTINŢELOR ŞTIINŢIFICE................................................................311
§ 3. PARADIGMELE, PROGRAMELE ŞTIINŢIFICE DE CERCETARE,
ROLUL LOR ÎN DEZVOLTAREA CUNOŞTINŢELOR ŞTIINŢIFICE......................324

PARTEA III. LOGICA ŞI METODOLOGIA ŞTIINŢEI..........334


Capitolul 11. METODOLOGIA, METODELE ŞI FORMELE
CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE..................................................334
§ 1. METODOLOGIA, METODELE GENERALE ŞI PARTICULARE
DE CUNOAŞTERE, CORELAŢIA LOR.......................................................................334
§ 2. METODELE GENERAL-ŞTIINŢIFICE, IMPORTANŢA LOR PENTRU
CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ....................................................................................339
§ 3. FORMELE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE....................................................................352

Capitolul 12. NATURA DESCOPERIRILOR ŞTIINŢIFICE....................365


§ 1. DE LA LOGICA LĂMURIRII DESCOPERIRILOR ŞTIINŢIFICE
LA LOGICA JUSTIFICĂRII LOR.................................................................................365
§ 2. DESCOPERIREA ŞTIINŢIFICĂ ÎN VIZIUNEA ISTORICULUI ŞTIINŢEI...............373
§ 3. DESCOPERIREA ŞTIINŢIFICĂ FUNDAMENTALĂ
ÎN CONTEXT SOCIO-CULTURAL.............................................................................375

Capitolul 13. TRADIŢII ŞI INOVAŢII


ÎN CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ.......................................380
§ 1. TRADIŢIA ŞI INOVAŢIA, ESENŢA ŞI INTERACŢIUNEA LOR.
CONCEPŢIA „NOULUI VENIT”..................................................................................380
§ 2 REVOLUŢIA ŞTINŢIFICĂ CA VARIETATE A INOVAŢIEI.
REVOLUŢIILE ŞI TRADIŢIILE....................................................................................384

445
§ 3 MODELELE GENERALE ALE DEZVOLTĂRII ŞTIINŢEI........................................386

PARTEA IV. SOCIOLOGIA ŞTIINŢEI......................................406

Capitolul 14. ŞTINŢA ŞI SOCIETATEA, INTERACŢIUNEA LOR......406


§ 1. CORELAŢIA DINTRE LOGIC ŞI SOCIAL, TEORETIZARE
NATURAL-ŞTIINŢIFICĂ ŞI SOCIALITATE..............................................................406
§ 2. ŞTIINŢA, TEHNICA, PRODUCEREA. ŞTIINŢA ŞI RELIGIA...................................409
§ 3. VARIETATEA FORMELOR RELAŢIILOR SOCIALE ÎN ISTORIA ŞTIINŢEI:
SOCIALITATEA EXTERNĂ ŞI INTERNĂ A ŞTIINŢEI.............................................415

Capitolul 15. INSTITUŢIONALIZAREA ŞTIINŢEI, IMPORTANŢA


EI PENTRU CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ....................422
§ 1. INSTUTUŢIONALIZAREA ŞTIINŢEI ÎN RAPORT VALORIC................................422
§ 2. PROFESIONALIZAREA ŞTIINŢEI, NORMELE ŞI VALORILE EI...........................429
§3. ASOCIEREA IMANENTĂ A SAVANŢILOR. ASOCIAŢIA ŞTIINŢIFICĂ
ŞI SISTEMUL EI NORMATIV-VALORIC...................................................................431

Capitolul 16. ETICA ŞTIINŢEI, RESPONSABILITATEA


SAVANŢILOR ÎN CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ.........435
§1. ETICA ŞTIINŢEI ŞI RESPONSABILITATEA SAVANTULUI ÎN PROCESUL
ACTIVITĂŢII DE CUNOAŞTERE................................................................................435
§2. ETICA INTERNĂ A ŞTIINŢEI ŞI RESPONSABILITATEA
PROFESIONALĂ A SAVANŢILOR.............................................................................436
§3. ETICA EXTERNĂ A ŞTIINŢEI ŞI RESPONSABILITATEA
SOCIALĂ A SAVANTULUI..........................................................................................441

CUPRINSUL ……………………………………………………………………………..…443

446

S-ar putea să vă placă și