III.1.

Afectivitatea
Afectivitatea este o componentă esențială și indispensabilă a sistemului psihic uman.
“Afectivitatea este acea componentă a vieții psihice care reflectă, în forma unei trăiri subiective
de un anumit semn de o anumită intensitate și de o a anumită durată, raportul dintre dimanica
evenimentelor moțivationale sau a stărilor proprii de necesitate și dinamica evenimentelor din
plan obiectiv externi”(M. Golu, Fundamentele psihologiei, vol. II,Ed. Fund. România de mâine,
2007, p. 264).
Afectivitatea se referă la partea emoțională a omului, cercetările asupra sa ca parte a
psihologiei se referă la trei coordonate principale ale ei:
a) locul emoției în viața psihică și rolul ei în activitatea curentă a omului;
b) natura și conținutul trăirii emoționale;
c) modul de producere și mecanismul prin care se realizează procesele emoționale.
Raportat la aceste coordonate s-au emis și chiar înfruntat puncte de vedere diferite și chiar
opuse. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:
– raționalismul, accentuează și absolutizează raționamentul negând importanța
ontologică a emoției (Kant);
- iraționalismul, accentuează dimensiunea trăirii emoționale minimalizând importanța
rațiunii ( Schoppenhauer) – nihilismul;
- trăirismul, așează desfășurarea întregii activități a întregului comportament pe suport
emoțional–afectiv (Ribot, Scheff, Lazarus).
Aceste tendințe au condus spre modelarea și dezvoltarea intelectului, a rațiunii sau spre
modelarea și dezvoltarea simțirii, a sferei emoțional–afective.
Unii consideră prezența emoției ca pe un balast, o sursă permanentă de erori, eșecuri și
dezadaptări iar alții consideră componenta-emoțiomală, bunul cel mai de preț și cel mai intim al
personalității, sursa de energie și activare, o rezonare permanentă pentru viață.
În ceea ce privește natura, abordările au pendulat între:
-subiectivismul pur, emoția reducând-se la latura trăirii interne pure;
-fizicalismul obiectiv, emoția fiind interpretată ca o simplă continuare în plan intern, în
forma unor modificări fiziologice a acțiunii stimulilor afectogeni externi.
În privința modului și mecanismelor de producere a proceselor afective au fost discuții
(care să primeze) între:
- psihologism și fiziologism
- periferism și centrism.
Afectivitatea, în organizarea sistemului psihic, ocupă o poziție de interfață între cogniție
și motivație cu care se împletește. Emoțiile pun în evidență anumite trăsături de ordin cantitativ
și calitativ, care fac posibilă analiza, compararea și clasificarea lor.
 În acest sens amintim:
-referențialitatea, arată că în orice emoție se conștientizează o legătură trăită cu lumea
externă;
-polaritatea, definește semnul (+) sau (-) legătură a emoției cu obiectul și implicit cu
trăirea internă a semnificației obiectului pentru subiect;
-intensitatea, arată încărcătura tensional–energetică a emoției îndeosebi a trăirii subiective
interne;
-durata, exprimă corespondența în timp între acțiunea stimulului și prezența trăirii
emoționale;
-conversiunea, reprezintă proprietatea emoției de a trece în timp și de a se modifica de la
pozitiv la negativ;
-ambivalența, este o caracteristică mai specială a organizării vieții afective și ea constă în
coexistența în aceeași structură a doi vectori emoționali opuși (+) și (-) care se prepun și se susțin
reciproc.

III.2. Clasificarea proceselor și stărilor afective

Psihologia clasică introspecționistă a stabilit o schemă cu trei componente: emoții,
sentimente și pasiuni.
Emoțiile au fost considerate stări afective care apar în interiorul nostru brusc, sub forma
de trăiri mai mult sau mai puțin violente, mai mult sau mai puțin pasagere (frica, spaima, șoc,
etc.).
Sentimentele se aseamană cu emoțiile, dar se deosebesc de acestea prin faptul că sunt
stabile, durabile și mai puțin intese (simpatia, iubirea, resentimentul, gelozia, etc.).
Pasiunea, se diferențiază atat de emoție cât și de sentiment împrumută de la emoție
intensitatea ducând-o spre ceea ce îi place uneori făcând-o “orb” în fața realității.
Cea mai bună clasificare este însă cea multicriterială. Aceste criterii țin cont de :
- gradul de complexitate;
- succesiunea genetică;
- efectul asupra activității curente.
Criteriul complexității cuprinde:
a. emoțiile primare;
b. dispozițiile organice;
c. emoțiile propriu-zise;
d. sentimentele;
 e. pasiunile;
f. dispozițiile integrate globale.
Dispozițiile organice sunt componente însoțitoare al unor stări fiziologice specifice de
sănătate, de boală, de oboseală.
Afectele sunt manifestări emoționale cu caracter exploziv, cu apariție bruscă, de scurtă
durată, cu desfășurare unipolară însoțite de expresii și gesturi ample și haotice. Ele sunt susținute
de o descărcare energetică puternică de natură instinctuală, inconștientă, împingând astfel
persoana la acte comportamentale cu consecințe nedorite sau chiar dramatice.
Emoțiile propriu-zise se integrează în tabloul activității și vieții cotidiene normale,
desfășurându-se în limitele intensității moderate sau cel putin controlabile.
Sentimentele sunt forme complexe ale vieții emoționale de intensitate relativ mai redusă
și de durată semnificativ mai lungă decât emoțiile.
Pasiunile sunt forme complexe de manifestare ale afectivității care îmbină intensitatea
emoției cu durabilitatea sentimentului. Pasiunea se îmbină cu aptitudinea formându-se vocația.
Dispozițiile integrate globale reprezintă acel fond afectiv bazat pe care se evidențiază și se
manifestă cotidian și situațional trăirile emoționale și actele comportamentale specifice.
Afectivitatea are un rol important în relaționarea omului cu lumea și cu ceilalti semeni.
Aceasta crează relații interpersonale de simpatie, antipatie, repsingere, agresivitate, toleranță,
egoism.
În funcție de natura, semnul, intensitatea trăirilor și stărilor emoțional-afective, individul
își determină poziția sa în situația dată sau în lume în general, el simțindu-se agreat, apreciat,
integrat, persecutat, izolat, privit cu prietenie sau cu ură.
Ca orice proces emoțional activ, emoția are un caracter integrat de sistem. Acest lucru se
arată prin faptul că el angajează personalitatea ca tot, iar pe de altă parte se vede în complexitatea
structurii sau arhitecturii sale interne.
Emoția, pe lângă sentimente mai are și două verigi importante:
- modificările organice vegetative;
- manifestările comportamentale.
Manifestările organice se văd în modificările fiziologice: EEG –variație, oscilații în
activitatea sistemul cardiocircular, tahicardie, alterări ale ritmului respirator, variații în dinamica
gastro –intestinală, frică, teamă, neplăcere.
Tabloul manifestărilor comportamentale cuprinde o gamă intensă de expresii și reacții
motorii: gesturi, mișcări ale corpului, capului, expresii faciale (zămbet, râs, încruntare, tensiune),
tremurături, reacții verbale. Trăirea subiectivă internă este componenta centrală în structura
procesului emoțional. Fiecare trăire se individualizează pe fondul experienței emoționale
anterioare iar semnificația pe care o poartă se diferențiază în interacțiune cu semnificațiile date în
această experiență.
Au fost mari dispute asupra rolului afectivității în activitate, concretizandu-se în trei
direcții:
1) un rol excesiv perturbator, dezorganizator;
2) o variabilă pasivă, exterioară activității;
3) se încearcă un compromis între cele două, dar nici unul nu exprimă un adevăr
care să fie acceptat fără rezerve.
Problema se pune în funcție de necesitatea reglării afectivității și când se declanșează.
Functia reglatoare a emoției este de ordin energetic și nu informațional.
Funcția reglatoare a sistemului activ se manifestă în trei momente principale ale activității
dinamice:
a) în momentul inițial, de orientare, pregătire și declanșare;
b) în momentul desfășurării și al execuției prin evaluarea efectului adaptiv al
operațiilor și al rezultatelor secvențiale și prin susținerea energetică a
“mișcării spre atingera obiectului final”(M. Golu, 2007);
c) în momentul final, prin acceptarea și integrarea rezultatului obținut sau prin
respingerea lui și reorientarea subiectului spre o altă acțiune.
Fiecare din aceste momente se asociază și este condiționat de trăiri diferite, în funcție de
conținutul și modul concret de derulare a lor.
Afectivitatea se derulează între două segmente polare: pozitiv și negativ; întinderea celor
două segmente poate fi diferită, ceea ce poate duce în plan individual la profiluri emoționale
semnificativ deosebite. Astfel se distinge agresivitatea ce presupune integritatea emoțiilor de
semn negativ într-un pattern de acțiune distructivă ducând spre atac.( ex.: animalele de pradă). Se
întâlnește și la om, gradul de intensitate și pragurile ei de activare diferă în limite foarte largi, de
la un individ la altul. Întâlnim și tipul agresiv de personalitate, caracterizat prin irascibilitate,
tendința de a riposta.
Agresivitatea se manifestă și verbal prin amenințări, intensitatea se amplifică în mulțime,
în grupul creat, emoția fiind aici de tip colectiv. Agresivitatea în acest caz trebuie canalizată și
concentrată spre activități sportive de întrecere.
Toleranța, opusul agresivității, este produsul de relaționare internă între cele două
segmente polare ale afectivități dar aici predomină întinderea segmentului de semn pozitiv. Are
ca efect în plan psihocomportamental o deschidere largă spre lume, acceptând influențele și
acțiunile celor din jur. În plan comportamental aceste influențe și acțiuni generează trăiri
pozitive. Motivația internă se realizează sau se satisface prin negocieri, cooperare, etc.
Ca dispoziție internă, toleranța poate fi consolidată prin factori educaționali favorabili.
Toleranța atenuează sentimentele de semn negativ precum invidia, suspiciunea, ura, toate
generatoare de tensiune și conflict.
 În afectivitate întâlnim trei stări cu implicații majore pentru viața și activitatea curentă a
persoanei umane. Acestea sunt: stresul, anxietatea și angoasa.
Stresul este numit sindromul general de adaptare. Întâlnim, stres fiziologic, psihic și
psihosocial. Stresul are în desfășurarea lui urmatoarele etape:
a) reacția de alarmă care activează organismul;
b) reacția de rezistență, organismul își mobilizează resursele energetice pentru a
contracara efectele dezorganizatoare ale acțiunii stresorului;
c) faza de epuizare – acumulează efectele entropice, care îndepartează
posibilitatea obținerii echilibrului.
Termenul de stres trebuie asociat cu două tipuri de efecte:
a) pozitive sau adaptive (eustresul);
b) dezaptative, dezorganizatoare (distresul).
Stresul fiziologic – acționează asupra stimulilor sau în legatură cu ei stimuli: termici,
mecanici etc. Trăirea afectivă a stresului se vede în: încordări, tensiuni, disconfort, agitație,
insatisfacție.
Stresul psihic este o legătură între Eul personal conștient de sine și cu prețuirea de sine și
cu evenimente existențiale, (ex: nemulțumirea de sine, sentimente de neîmplinire).Trăirea
stresului se vede în disperare și depresie.
Anxietatea este o stare afectivă generalizată, difuză, caracterizată prin tulburare, teamă,
insecuritate pe care subiectul nu le poate explica și relaționa obiectual. Anxietatea nu antrenează
de regulă modificări fiziologice. Anxietatea vine și din eșecuri, frustrări repetate. Persoana
manifestă de regulă reținere, teamă pentru viitor.
Angoasa este o agravare și intensificare a anxietății, caracterizată psihologic prin neliniște
dusă la extreme, printr-o frică irațională acutizată, ca trăire; se observă o senzație apăsătoare de
indispoziție profundă legată de presimțirea unui pericol nedefinit dar iminent pe care nu îl poți
evita sau a te apara.
Acestea pot provoca modificări neuro–vegetative, Se observă șocuri, emoții, palpitații,
tahicardie, transpirație. Angoasa creează regres psihic și afectează gândirea. Cauzele țin de
interior: pierderea în dragoste, eșec profesional.
În mecanismul emoțiilor un rol important îl au neurohormonii. Neurosecreții precum
norespinefrina, seretonina, histamina, dopamina, modifică selectiv responsabilitatea emoțiilor a
formațiunilor cerebrale integrative – diencefalo – corticale.
De mare importanță este și raportarea emoțiilor la Eul personal și la contextul
sociocultural – istoric, idealistic și obiceiuri.
Și societatea are menirea de a structura emoțiile, sancționând dispozțiile, emoțiile dintre
indivizi. Emoția este și un cordon ombilical între oameni și societate, îndemnând la
relaționalizare și socializare.
 Copiii, în general, învață despre emoții în conjunctura relațiilor interpersonale. “Relațiile
familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. Atașamentele afective ale
copilului se transformă în relații afective stabile, consistente și de durată. Interrelația din
triunghiul copil-mamă-tată plămădesc matrițele afectivității pentru viața întreagă” (T. Crețu,
Psihologia vârstelor, Editura departamentului deschis la Distanță, Universitatea București, 2001 ,
p. 177).

III.3. Dezvoltarea socio-afectivă și a personalității deficienților vizuali

“Afectivitatea reprezinta aspectul fundamental a personalității fiind rezonanța subiectivă
generală a individului intim și rațional traită la schimbările de tot felul din mediul intern sau
extern la valoarea și semnificația evenimentelor cotidiene” (E. Verza și F. Verza 2011, Tratat de
psihopedagogie speciala, Editura Universității din București, pg. 460).
Afectivitatea include reacțiile afective (emoțiile, frica, mânia, bucuria, invidia) și
atitudinile afective (iubirea, indoiala, recunoștința) ce pot fi anticipate dar și trăite după ce
acțiunea propriu-zisă a stimulilor afectogeni a încetat.
Afectivitatea ca și proces psihic are la bază, structuri reacționale necondiționate ale
organismului, impulsurile instinctive, mecanismele active reflex-condiționale și mai ales
activitatea nervoasă superioară din emisfera dreaptă.
La deficientul de vedere, afectivitatea are o serie de particularități:
- creșterea duratei proceselor afective odată cu vârsta, iartă mai usor, ori trece
mai ușor în copilarie și mai frustrant în vârstele mai mari care uneori pot fi
manifestate prin impulsivitate;
- particularizarea mărimii, intensității proceselor afective – forța și profunzimea
sunt intense;
- labilitatea sau instabilitatea afectiv – emoțională mai ales în stările de
concentrare sau de stres;
- accentuarea trecerilor de la o stare la alta, mai ales în contexte relaționale
empatice, mobilizare pentru diverse activități sau demobilizare și dezechilibru
sufletesc mai ales când sunt mici, dorul de părinți, abandon-parental;
- evidențierea unei expresivități reduse a trăirilor afective;
- nevoie acută de afecțiune și apartenență la grup.
Deficienții de vedere dezvoltă și mecanisme defensive care determină și un anumit tip de
relaționare, inerție, dependență de grup, ostilitate, izolare.
Afectivitatea deficientului de vedere este redusă ca și grad de maturizare afectivă și
adaptare socială mai ales la vârstele mici, școlare, unii dintre ei considerându-se infirmi și își pot
pierde sentimentul propriei valori.
De asemenea, atitudinile neadecvate ale părintilor, educatorilor ori ale prietenilor
împiedică adaptarea acestor copii încă de când sunt mici creând stări de depresie și tensiune
psihică, nesiguranță și chiar inhibare. Cu toate că sunt avizi de afectivitate, se remarcă un indice
de maturizare emoțioanală și psihosocială redus prin labilitate afectivă, hiperemotivitate,
infantilism afectiv, relații sociale negative.
În etapa pubertății și chiar a vârstei mature s-a evidețiat valori semnificative ale
nevrotismului, instabilității psihocomportamentale. La preadolescenții deficienti de vedere,
nivelul de anxietate se încadrează în limite normale având un rol pozitiv în incitarea spre acțiune
pentru a finaliza acțiunea propusă. O anxietate accentuată fie latereală fie cu risc de patologizare
s-a constatat la preadolescenții cu ambliopie medie și la deficienții de vedere instituționalizati
care conștientizează deficiența și trăiesc dramatic cu consecințele ei. La aceștia apar relații
conflictuale, comunicare defectuoasă, verbalizări agresive dar și comportamentale(Verza E.,
2011).
“De asemenea deficientul de vedere și mai ales nevăzătorii au o disponibilitate mai
redusă de a comunica și relaționa având tendința de a se închide în sine” (P. Oberson 1970) nu
lipsesc trasături egoiste în comunicare, un sentiment de inferioritate atât în familie cât și în
școală, la locul de muncă ori în societate.
Din nefericire, singurătetea întunericului a devenit un complex psihologic al ființei
umane de aceea noi ar trebui să nu îi lăsăm în indiferență să-i condamnăm pe cei fără vedere la o
orbire în plus. Cu sufletul și credința noastră să-L aducem pe Hristos în inima lor deoarece “El
este lumina lumii iar cel care Îl urmează nu va ramâne în întuneric” (Ioan 8,12).
Deficientul de vedere caută pe cineva care să-l iubească, caută valori, modele pentru
existența lui, are nevoie de siguranța de sine, de un cămin cald, de atmosfera de familie caldă și
primitoare. În unele cazuri sentimentele religioase și valorile religioase creștine îi ajută să se
îndrepte și să se echilibreze.
Deficientul de vedere are un grad ridicat socio-cultural, se poate autoeduca dobândind un
comportament și o conduită frumoasă.
În general, deficienții de vedere trebuiesc ajutați să depașească limitele impuse de
deficiența proprie să-și valorifice potențialul perceptiv, cognitiv, logico-verbal pentru a fi
încrezător în forțele lui, împăcat cu sine, capabil să se iubească și să ofere iubire, să fie un
învingător în societate. Pentru a avea acest succes ei au nevoie de o imagine de sine puternică.
Imaginea de sine “reprezintă un complex construit mintal, care se elaborează treptat în
decursul evoluției, ontogenetice, în paralel și în stânsă interacțiune cu imaginea lumii obiective,
printr-un lung șir de procese și operații de comparație, clasficare, ierarhizare, generalizare,
integrare” (M. Golu, Dinamica personalității, Ed. Geneze, 1993, pag. 130).
M. Zlate a identificat șase “fațete” ale personalității care se condiționează, relaționează
convergent sau divergent valoric și astfel conferă personalității și imaginii de sine nota de
unicitate, originalitate și irepetabilitate. La aceste “fațete” se mai adaugă șase “fațete” ale Eului –
ca nucleu al personalității: eul real; eul autoapreciat (cum crede că este); eul ideal (cum ar trebui
să fie); eul perceput (cum percepe eurile celorlalți); eul reflectat (cum crede individul că îl percep
alții); eul actualizat (cum se manifestă individul).
Iată cele șase fațete ale personalității:
1) personalitatea reală;
2) personalitatea ideală;
3) personalitatea proiectată;
4) personalitatea autoevaluată;
5) personalitatea percepută;
6) personalitatea manifestă.
Evaluarea imaginii de sine se referă la concepția depsre sine, modul în care își percepe
propriile caracteristici: fizice, emoționale, cognitive, sociale, spirituale, la ceea ce apreciază bun
sau rău pentru sine. Evaluarea imaginii de sine contribuie în dezvoltarea atitudinii de apărare,
dominare, etc.
În cazul deficienților de vedere imaginea de sine are următoarele particularități:
- imaginea se formează în cursul primilor 5-6 ani de viață, în funcție de decencentrarea
Eu-lui dar și de funcția structurantă și reglatoare a limbajului și a comunicării;
- calitățile imaginii de sine depind de capacitatea de autocunoaștere a individului iar în
cazul deficienților de vedere acest nivel este mai scăzut, aceasta datorită lipsei de discernământ, a
barierelor de complexitate inferioară;
- deficienții de vedere au în general un nivel scăzut al încrederii de sine față de normalii
cu aceeași vârstă;
- au un profil al eului proiectat mai pronunțat și de aici apar unele frustrări, sentimente de
inferioritate, neliniște, complexe si nesiguranță;
- stima de sine, reprezintă modul în care o persoană se auto-evaluează în raport cu
propriile așteptări sau cu așteptările celorlalți. În cazul deficienților de vedere, stima de sine este
scăzută avand o influență puternică asupra performanțelor în toate activitățile. Acest lucru
sporește insuccesul și determină o viziune sumbră asupra propriei persoane.
Este foarte important să consolidăm imaginea de sine reală prin toate mijloacele
educational-terapeutice, în vederea creșterii încrederii în sine, să le stimulăm dorința de
performanță, în toate activitațile școlare și profesionale, Dacă deficientul de vedere trăiește într-
un climat afectiv favorabil unde se simte în siguranță, primit cu iubire și afectivitate el se poate
manifesta ca personalitate echilibrată și creatoare.
Motivația rezultată din relații armonioase cu membrii familiei și cu cei din jur,
performanțele profesionale și asumarea unor responsabilități după posibilitatea lor sunt semnul
unei imagini de sine pozitive, absența acestor factori sunt indicii unei imagini de sine negative.
Imaginea de sine pozitivă devine un reper al autocunoașterii, duce la dezvoltarea
intelectuală, la aspirație spre succes și la conștientizarea propriei valori. Aprecierea și
autovalorizarea îi poate crea deficientului de vedere sentimentul demnității personale.
 Imaginea de sine, în general este afectată de jenă, rușine, umilire care dacă sunt
accentuate și repetate dezorganizează personalitatea creând stări psihice negative, producând
pierderea respectului de sine, încrederea în sine și în cei din jur, retragerea, izolarea socială,
refuzul de a comunica, violență și chiar agresivitate.
Autoeducația este foarte importană la toate vârstele și se realizează prin cultivarea
capacităților, însușiri pozitive cu rezultate bune în activitate și prin corectarea deficiențelor
printr-o activitate organizată, treptat și sistematic. Deficientul de vedere aflat la pubertate cu o
imagine de sine distorsionată îi poate cerea un sentiment de nedreptate chiar persecutat, o
neîncrede în propriile capacitați, acestea se pot stabiliza în timp, fiind regăsite în personalitatea
adultului.
Aprecierea școlară vine din partea profesorilor și îl influențează pe deficientul de vedere
ajutându-l în autoaprecierea nivelului său de dezvoltare. Copilul deficient vizual conștientizează
mai mult succesul sau eșecul care odată asimilat îl va ajuta pe mai departe să-și formeze
imaginea de sine, să se controleze și să-și dorească îmbunătățirea personală.
Infantilismul, instabilitatea emoțională, negativismul, egoismul, stările nevrotice, fire
suspicioasă, etc. nu sunt numai consecințele deficienței vizuale ci mai cu seamă o consecință a
condițiilor socio-educative în care s-a dezvoltat. Copilul nevăzător trebuie pregătit pentru relații
sociale, necultivarea acestora duc la neîncredere în cei din jur, închidere în sine, stări depresive,
etc. Printr-o educație corespunzătoare orice comportament nefast poate fi prevenit.
În general, personalitatea deficientului vizual are o dezvoltare normală însă, uneori, în
condiții de mediu nefavorabil se observă și o ușoară stare de izolare ca reacție de apărare,
retragere în sine, uneori egoism, instabilitate afectivă, emotivitate, neîncredere în cei din jur.