Sunteți pe pagina 1din 7

INTERACȚIONISMUL • SIMBOLIC

Interacţionismul simbolic este un curent de gândire ce aparţine ştiinţelor sociale, dezvoltat


în principal în cadrul Universităţii din Chicago începând cu anii 1920; în cadrul acestuia
este propusă o perspectivă care respinge modelul „unei ordini sociale bazate pe
interiorizarea unor norme comune”

Perspectiva interacțiunii simbolice, numită și interactionismul simbolic reprezintă un pilon al


teorii sociologice. Această perspectivă se bazează pe înțelesul simbolic pe care oamenii și-l
formează asupra procesului de intreacțiune socială.

Deși orginile interacționismului simbolic provin din afirmația sociologului Max Weber care atestă
că indivizii acționează în viață în funcție de sensul pe care îl atribuie unor lucruri, filozoful
american George Herbert Mead a pus bazele teoriei în anii 1920.

• Paradigma interacţionismului simbolic are ca punct de plecare opera sociologului


american G. Mead. Sintagma interacţionism simbolic a fost utilizată pentru prima dată de
sociologul american Herbert Blumer, cu referire la opera lui George Mead – cu precădere
a lucrării acestuia Mind, Self, and Society, publicată postum în anul 1934.

Interacţionismul simbolic, în accepţiunea lui Mead, se referă la faptul că interacţiunea


dintre oameni se realizează prin intermediul comunicării, respectiv prin simboluri.
Sociologul american se situează pe o poziţie anticarteziană – pentru filosoful francez
René Descartes, gândirea umană are ca trăsătură esenţială raţiunea – , în cadrul căreia
gândirea este privită ca fiind în acelaşi timp un fenomen biologic, natural, dar şi unul
social.

Unul dintre postulatele filosofiei carteziene este dualismul, ce caracterizează fiinţa umană;
astfel, omul este alcătuit din două elemente distincte: mintea şi corpul, ce trebuie înţelese
separat.
Pentru Mead, acest dualism este de neacceptat, gândirea nu este un fenomen pur
individual, ci ea se dezvoltă pe baza interacţiunii simbolice cu ceilalţi.

Jonathan Turner defineşte interacţiunea socială ca fiind o situaţie în care comportamentele


unui actor social sunt în mod conştient reorganizate pe baza influenţei exercitate de
comportamentele unui alt actor social şi vice-versa.( Turner, J. H. (1988), A theory of
social interaction. Stanford University Press, Stanford, California.)

– În interiorul acestei paradigme sociale este subliniat rolul esenţial pe care îl deţine
limbajul în cadrul procesului socializării. Omul este un creator de simboluri, el nu trăieşte
într-o realitate indiferentă, ci într-o lume cu semnificaţii profunde. Iar aceste semnificaţii
au la bază o reţea vastă de interacţiuni sociale. Aşa cum afirma filosoful şi sociologul
german Georg Simmel, „societatea nu este decât numele dat unui număr de indivizi legaţi
prin interacţiune”.

– George Mead consideră că, în ciuda aparenţelor, oamenii nu stabilesc un contact direct cu
lumea în care trăiesc, ci ei interpreteză, dau sens acesteia într-o modalitate foarte diversă.

Teoria interacționismul simbolic presupune, în fond înțelesurile subiective pe care societatea le


asociază cu obiecte, evenimente sau comportamente. Aceste înțelesuri subiective sunt analizate ca
fiind un pilon al paradigmei deoarece presupunem că oamenii manifestă comportamente din
punct de vedere a credințelor lor și nu doar în baza a unui adevăr obiectiv.(/universal?)

De exemplu, de ce există actul de a fuma din moment ce efectele nocive ale acestuia asupra
sănătății sunt sigure din punctul de vedere al specialiștilor în medicina? Răspunsul îl reprezintă
definiția pe care oamenii îl atribuie unor situați. Studii arată că adolescenții sunt conștienți asupra
riscurilor la care se expun fumând, dar de altfel consideră actul de a fuma interesant și un mod de
a-i impresiona pe cei din jur. Deci, sensul simbolic al fumatului depașește perspectiva conștientă
de efectele nocive ale tutunului..

Unele aspecte fundamentale ale experiențelor umane sociale și ale identităților precum rasa sau
sexul, pot fi înțelese prin prisma interacționismului simbolic. Fără a ne raporta la biologie, atât
genul, cât și rasa umană reprezință construcții sociale care funcționează conform a ceea ce
credem că ar fi adevărat despre oameni, raportat la aspectul fizic al acestora.
Un exemplu al acestui concept teoretic al interacțiunii simbolice din perspectiva rasei este faptul
că foarte mulți consideră că oamenii de culoare albă și latinii sunt mai inteligenți decât semenii
lor de culoare închisă. Acest fenomen, numit colorism, este des întâlnit din cauza stereotipului
rasist întâlnit de secole întregi, ce-și trage originile din împărțirea indivizilor după culoarea pielii
lor.

Criticii acestei teorii consideră că interacționismul simbolic neglijează nivelul macro al


interpretării sociale. Cu alte cuvinte, prin interacționismul simbolic s-ar putea omite aspecte mai
importante ale societății prin focusarea accentuată pe ,,copaci,, , în loc de vizualizarea întregii
,,păduri,,.

Imaginea de sine a oricărui individ se află într-o legătură directă cu ceilalţi, ea nefiind
altceva decât o proiecţie a relaţiilor dintre sine şi ceilalţi; altfel spus, ceilalţi iniţiază crearea
imaginii de sine în fiecare individ în parte. Iar acest sine are o natură fundamental cognitivă,
procesele interne pe care sinele le generează fiind de tipul unei conversaţii interne pe care fiecare
individ o are cu sine despre sine însuşi şi despre persoanele cu care stabileşte relaţii sociale.
În definirea sinelui, cu referire directă la conversaţia internă specifică acestuia, George
Mead operează distincţia dintre I (eul), pe de o parte, şi Me, pe de altă parte (sinele social). Me
este deci sinele social, un set organizat de proiecţii ale atitudinilor celorlalţi, în timp ce I (eul) are
o componentă accentuat personală, fiind sursa acţiunii, răspunsul persoanei la atitudinile
celorlalţi. Iar acest răspuns poate cunoaşte forme foarte variate, de aprobare, respectiv
dezaprobare, indiferenţă etc. Eul şi sinele social se află într-o relaţie directă, sunt interconectaţi.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că aceste elemente ale sinelui au o componentă socială
fundamentală, me având întotdeauna funcţia de a remodela eul, chiar şi în situaţiile în care există
un dezacord profund în raport cu normele şi valorile sociale.

Se poate spune că me – sinele social – reprezintă sinele reflectat sau oglinda sinelui în
care sunt interpretate atitudinile celorlalţi. Pe de altă parte, I – eul – este sursa libertăţii interioare,
el are legătură directă cu cristalizarea valorilor şi convingerilor unei persoane. Aceste două
dimensiuni ale sinelui se află într-o relaţie dinamică una faţă de cealaltă. Astfel, din momentul în
care un copil trece de faza raportării exclusive la celălalt semnificativ, el trece într-un nou
moment al dezvoltării sinelui şi anume raportarea la celălalt generalizat (generalized other).
Acest concept se referă la setul organizat de atitudini, precum şi răspunsurile corespunzătoare
acestora, ce sunt specifice unui anumit grup. Pe această cale are loc un proces de interiorizare a
valorilor sociale, se dezvoltă un raţionament al cărui obiectiv este o operaţie de generalizare ce
porneşte de la un anumit adult şi ajunge să cuprindă societatea în general. În acelaşi timp, se pun
bazele unui proces de obiectivare, în cadrul căruia atitudinile sunt înţelese ca norme sau standarde
de comportament. Celălalt generalizat este un instrument important de control social, este
mecanismul prin care, la nivel general, societatea deţine controlul „asupra comportamentului
membrilor săi individuali”, iar, la nivel individual, ceea ce este expresia lui me se întoarce
împotriva a ceea ce este expresia lui I. De asemenea, autoritatea impusă de celălalt generalizat,
sau, altfel spus, cenzura pe care me o impune lui I, devine o premisă importantă în procesul
constituirii unei conştiinţe morale, precum şi în ceea ce priveşte capacitatea unei persoane de a-şi
controla impulsurile de a încălca regulile deoarece acest lucru pare să aducă cu sine multe
avantaje la nivel individual, precum şi înclinaţia spre violenţă.

Lumea socială este interpretată de fiecare om în parte în funcţie de propriul său sine;
fiecare individ alcătuieşte împreună cu realitatea socială în care trăieşte o totalitate. Sinele nu este
ceva dat, ci el „este ceva care are o dzvoltare; nu este iniţial acolo, la naştere, dar apare odată cu
procesul de activitate şi experienţă socială, dezvoltându-se în sens individual ca o consecinţă a
relaţiilor sale cu acest proces ca întreg şi cu ceilalţi indivizi din cadrul procesului”. Oamenii tind
să se autocaracterizeze în funcţie de imaginile/semnificaţiile despre propria persoană pe care le
furnizează celelalte persoane cu care interacţionează.

Interacţiunea este un proces prin intermediul căruia oamenii se modelează unii pe alţii.

De exemplu, un bărbat interacţionează cu soţia sa, cu copiii săi, cu colegii, cu şeful său, cu
prietenii săi etc. Însă şi aceştia, la rândul lor, îl definesc ca soţ, tată, coleg, subordonat, prieten etc.
Modul în care fiecare persoană este etichetată are o mare importanţă, deoarece condiţia sa socială
este strict asociată acestei etichetări. De exemplu, dacă unui copil i se repetă obsesiv faptul că
este urât/frumos, acesta ajunge să fie convins de justeţea aprecierii celorlalţi şi îşi poate orienta
viaţa în funcţie de aceste aprecieri care pot să nu aibă legătură cu realitatea.

Ne putem deci înţelege pe noi înşine „prin alţii prin intermediul comunicării simbolice. Limbajul
nu este numai mediul prin care vorbim, ci şi cel prin care ne ascultăm pe noi înşine şi ne evaluăm
acţiunile şi expresiile potrivit răspunsurilor celorlalţi. Astfel, sinele ar putea fi cel mai bine înţeles
ca o conversaţie ce se petrece în interiorul nostru, în care limba acţionează ca un mediu ce
permite acestui proces să aibă loc, iar nouă să ne gândim pe noi înşine ca un întreg. Eul, pe de
altă parte, se referă la modul în care, în cadrul acţiunilor noastre, organizăm aşteptările grupurilor
de care aparţinem”. Bauman, Z., & May, T. (2008), Gândirea sociologică. Editura Humanitas,
Bucureşti

Un alt moment al dezvoltării ne arată copilul jucându-se împreună cu alţi copii, învăţând faptul că
trebuie să respecte regulile impuse de grup, că deţine un anumit rol în cadrul acelui grup, rol ce
nu este deloc separat de rolurile celorlalţi, ci se află în strânsă legătură. Copilul nu îşi va forma o
imagine de detaliu asupra tuturor rolurilor pe care adulţii le deţin în viaţa lor socială, însă el va
căpăta totuşi un sens general asupra modului în care oamenii reacţionează şi interacţionează unii
în raport cu ceilalţi
Conceptul de celălalt generalizat are în vedere un ansamblu de persoane diferenţiate, dar
interconectate. Exemplul pe care Mead îl oferă este acela al unei echipe de baseball, în care
fiecare jucător anticipează atât reacţiile colegilor săi, cât şi pe acelea ale jucătorilor din echipa
adversă.

În ceea ce priveştele elementele distinctive ale fiinţei umane, George Mead scoate în evidenţă,
într-o primă instanţă, importanţa faptului că oamenii au mâini, element biologic determinant în
ceea ce priveşte posibilitatea fabricării uneltelor. „Omul este, în esenţă, un animal ce utilizează
unelte” – acesta este definiţia pe care o formulează Mead, definiţie ce are rolul de a sublinia încă
o dată importanţa faptului că omul a intervenit – prin intermediul uneltelor create de el însuşi – în
mod direct asupra mediului natural în care trăieşte, modelându-l în funcţie de necesităţile sale. Iar
unealta cea mai importantă pe care omul a dezvoltat-o este, fără-ndoială, limbajul simbolic.

Inteligenţa raţională, argumentează Mead, este o consecinţă a faptului că instrumentele simbolice


au devenit parte a comportamentului social al oamenilor. Societatea este o creaţie exclusiv umană
şi aceasta deoarece numai aici elementul raţional este caracteristic tuturor membrilor
grupului/comunităţii/societăţii, şi, de asemenea, fiecare membru al societăţii are un rol de
interpretat, toate rolurile fiind interschimbabile cel puţin la nivel de posibilitate, fiecare actor
social putând fi substituit printr-un altul.
,,Limba nu este altceva decât sistemul în cadrul căruia se organizează simbolurile, sau
altfel spus, „un principiu de organizare socială, care a făcut posibilă societatea umană”.

BIBLIOGRAFIE:

– Bauman, Z., & May, T. (2008), Gândirea sociologică. Editura Humanitas, Bucureşti.

– Borlandi, M., & Boudon, R., & Cherkaoui, M., & Valade, B. (2009), Dicţionar al
gândirii sociologice. Editura Polirom, Iaşi.

– Cuff, E. C., & Sharrock, W. W., & Francis, D. W. (2006), Perspectives in sociology (5th
ed.). Routledge, New York, U.S.A.

– Fernandez, R. (2003), Mappers of society: the lives, times, and legacies of great
sociologists. Praeger Publishers, Westport.

– James, W. (2000), Pragmatismul. Editura Timpul, Iaşi.

– Scribd

– https://www.youtube.com/watch?v=jFQIIM8IRZU

AMALIA NANU

Grupa II PUBLICITATE