Lucrarea 1

IDENTIFICAREA EXPERIMENTALĂ A UNOR PROCESE, ÎN VEDEREA

CARACTERIZĂRII COMPORTĂRII LOR STATICE ŞI DINAMICE

1. Obiectul lucrării constă în studierea construcţiei, principiilor de funcţionare

precum şi în deducerea pe cale experimentală a caracteristicilor funcţionale pentru câteva
procese şi traductoare industriale.

2. Descrierea unor procese

2.1 Transferul de căldură

Transferul de căldură reprezintă schimbul de energie termică între două corpuri,

două regiuni ale aceluiaşi corp, două fluide, ca rezultat al unei diferenţe de temperatură între
acestea. Transferul de căldură cuprinde procese în care energia termică la parametri mai
ridicaţi este transformată în energie termică la parametri mai coborâţi. Parametrul cu care se
apreciază calitatea căldurii este temperatura. Transferul de căldură respectă principiile
termodinamicii: principiul I al termodinamicii, care exprimă legea conservării energiei şi
principiul al II-lea al termodinamicii, care stabileşte sensul natural al propagării căldurii,
întotdeauna de la sursa cu temperatura mai ridicată către sursa cu temperatura mai coborâtă.
Există trei moduri distincte de transfer al căldurii: conducţia, convecţia şi radiaţia.

Conducţia termică este procesul de transfer al căldurii dintr-o regiune cu

temperatură mai ridicată către o regiune cu temperatura mai coborâtă în interiorul unui
mediu (solid, lichid sau gazos) sau între medii diferite în contact fizic direct, sub influenţa
unei diferenţe de temperatură, fără existenţa unei deplasări aparente a particulelor care
alcătuiesc mediile respective.
Relaţia de bază a transferului de căldură prin conducţie este legea lui Fourier:
dθ
Q = −λS
dx (1)
unde :
Q este fluxul de căldură transferat prin conducţie (W);
λ- conductivitatea termică a materialului (W/(m°C));
S- aria suprafeţei izoterme de schimb de căldură măsurată perpendicular pe direc-
2
ţia de propagare a căldurii ( m );
-dθ/dx - căderea elementară de temperarură (gradientul temperaturii cu semn
schimbat) (°C/m).
Conductivitatea termică λ, reprezintă coeficientul de proporţionalitate din legea lui
Fourier şi este o proprietate fizică a materialelor.
Câteva valori pentru λ:
 Iosif Olah, Lucian Mastacan, Corneliu Lazăr

- gaze la presiunea atmosferică: λ = 0,006...0,22

- materiale izolante λ = 0,02...0,2
- materiale de construcţii λ = 0,3...3
- aliaje λ = 14...300

Convecţia termică reprezintă procesul de transfer al căldurii prin acţiunea

combinată a conducţiei termice, a acumulării de energie internă şi a mişcării de amestec.
Convecţia este cel mai important mecanism de schimb de căldură între o suprafaţă solidă şi
un fluid (lichid sau gaz), între care există contact direct şi mişcare relativă.
Relaţia de bază a transferului de căldură prin convecţie este legea lui Newton:
( )
Q = αS θf − θs = αS∆θ
(2)
unde:
Q este fluxul de căldură transferat prin convecţie (W);
α - coeficientul de schimb de căldură prin convecţie (W/(m2°C));
θf - temperatura fluidului (la o distanţă suficient de mare de suprafaţă) (°C);
θs - temperatura suprafeţei peretelui (°C);
S - aria suprafeţei de schimb de căldură a peretelui (m2).
Câteva valori pentru coeficientul α:
aer (convecţie liberă) α = 6-30
aer (convecţie forţată) α = 30-500
apă, fierbere α = 3000-60000
abur, condensare α = 60000-120000

Radiaţia termică este procesul prin care căldura este transferată de la un corp cu
temperatura ridicată la un corp cu temperatura mai coborâtă, corpurile fiind separate în
spaţiu. Relaţia de bază a transferului de căldură prin radiaţie este legea ªtefan-Boltzmann:
( 4
Q = σ0 F12S c T1 − T2
4
) (3)
unde:
Q este fluxul de căldură transferat prin radiaţia termică (W);
σ0 = 5,67 ⋅ 10−8 (W / (m2 K2 )) - coeficientul de radiaţie al corpului negru;
F12 -funcţie care ţine seama de factorii de emisie şi geometriile celor două corpuri
reale;
Sc- aria suprafeţei de schimb de căldură de calcul (m2);
T1; T2 - temperaturile absolute ale corpurilor (T1>T2) (°K).

2
 ESCA – Identificarea experimentală a proceselor

Procese combinate de transfer de căldură

Procesele de transfer de căldură care au loc în natură sunt procese complexe, în

care apar simultan două sau trei din modurile fundamentale de schimb de căldură.
De exemplu, transferul de căldură într-un cuptor electric cu elemente de încălzire
înglobate în zidăria refractară se desfăşoară în trei etape succesive: căldura este iniţial
transmisă prin convecţie şi radiaţie de la sursa de căldură la peretele exterior al zidăriei
refractare, apoi trece prin conducţie prin peretele refractar şi în final este transmisă prin
convecţie şi radiaţie de la peretele interior de zidărie refractară în spaţiul de lucru al
cuptorului. În figura 1 sunt prezentate elementele caracteristice ale transferului de căldură
menţionat în continuare. Transferul total de căldură în prima etapă este:
Q = Qconv,1 + Q rad ,1 = αconv,1S(θR − θp1) + α rad ,1S(θR − θp1) = (αconv,1 + α rad ,1)S(θR − θp1)
(4)
În relaţia (4):
θR este temperatura rezistenţei electrice (°C);
θp1 - temperatura peretelui exterior al zidăriei refractare (°C);
α 1 = α conv1 + α rad1 este coeficientul total de schimb de căldură prin suprafaţă.

Zidarie În etapa a II-a căldura

refractara
trece prin conducţie
θR prin peretele de cără-
λ
Element de incalzire Spatiul de lucru
midă refractară între
θ p1
temperatura exteri-
θ
p2 θ
oară p1 a peretelui şi
Q conv 1
α conv 1 cea interioară θ p2
Qcond
θc conform relaţiei :
Q Qconv 2 λ
rad 1 δ α conv 2 Q = Q cond = S(θ p − θ p 2 )
δ 1
α rad 1 Qrad 2
α rad 2 [W] (5)
Fig. 1 Transfer de căldură combinat În cea de-a treia
etapă, căldura este transmisă prin convecţie şi radiaţie termică de la peretele interior al
cuptorului în spaţiul de lucru după relaţia:
Q = Q conv ,2 + Q rad ,2 = α conv ,2S(θ p 2 − θc ) + α rad ,2 S(θp 2 − θc ) = (α conv ,2 + α rad ,2 )S(θ p 2 − θc )
(6)
în care: θc este temperatura din spaţiul de lucru al cuptorului (°C).
Prin eliminarea temperaturilor intermediare θ p1 şi θ p2 se obţine pentru transferul
total de căldură relaţia:
(θ R − θc )
Q=
1 δ 1
+ +
α conv ,1 + α rad ,1 λ α conv ,2 + α rad ,2
(7)

3
 Iosif Olah, Lucian Mastacan, Corneliu Lazăr

2.2 Traductoare de temperatură

2.2.1 Termorezistenţe

Principiul de funcţionare al termorezistenţelor se bazează pe modificarea rezis-

tivităţii unor materiale (metale) în funcţie de variaţia temperaturii mediului în care se află.
Termorezistenţele sunt traductoare de tip parametric.
Sunt fabricate din metale pure (platină, nichel, cupru) şi ca urmare variaţia
rezistenţei lor cu temperatura este liniară pentru temperaturi până la 100-200°C, conform
relaţiei:
R t = R 0 (1 + αθ) (Ω) (8)
în care:
Rt este valoarea finală a rezistenţei; R0 este valoarea iniţială a rezistenţei la 0 °C; θ este
temperatura măsurată (°C); iar α este coeficientul de temperatură al materialului (1/°C).
Industra noastră (IEA Bucureşti şi RETROM Paşcani) fabrică termorezistenţe cu
un domeniu de utilizare de la - 200 ...+500°C pentru diverse utilizări: măsurarea tempera-
turii mediilor neutre sau corozive, a băilor de sare sau de topire, a gazelor sau lichidelor, a
încăperilor, a maşinilor electrice etc. Aceste termorezistenţe sunt standardizate pentru valori
R0 = 50Ω şi R0= 100Ω, fiind relizate din sârmă de Cu sau Pt înfăşurată, neinduc-tiv, pe un
suport (mică, ceramică sau textolit). Elementul sensibil astfel realizat este intro-dus într-o
teacă protectoare, din Cu, oţel carbon sau oţel inoxidabil, prevăzut cu un sistem de fixare
(flanşă) şi cutie de borne cu capac.
1A 2A 2B În fig.2 se arată modul de
A B B
marcare a bornelor termo-
rezistenţelor fabricate la
a b I.E.A. Bucureşti.
Tipurile a şi b sunt fabri-
A 1A 2 A cate pentru măsurători sim-
B b B 1b 2B 2 b
ple, iar tipurile c şi d pen-
tru scheme de măsură cu 3
c d fire.
Fig. 2 Tipuri de termorezistenţe În anexa 2.3 sunt prezen-
tate tabele cu valorile vari-
aţiei rezistenţei termorezis-
termorezistenta
tenţelor cu temperatura.
În cadrul buclelor de regla-
+ re unificate, termorezisten-
ADAPTOR
ELT - ţele descrise mai sus se uti-
semnal unificat
lizează împreună cu adap-
2...10mA toarele ELT 160, ELT 162,
AT2F-12, etc (fig. 3)
Fig. 3 Ansamblul element sensibil - adaptor

4
 ESCA – Identificarea experimentală a proceselor

2.2.1.1 Chestiuni de studiat

- Construcţia termorezistenţelor şi a tecilor protectoare;
- Răspunsul termorezistenţelor, cu şi fără teacă protectoare, la o variaţie în treaptă
a temperaturii.

2.2.1.2 Modul de lucru

a. Se realizează montajul din fig. 4, în care bornele A, B ale termorezistenţei de studiat, fără
teacă protectoare, se leagă la bornele unui multimetru numeric E0302, care în prealabil se
alimentează de la reţeaua de 220V, curent alternativ (c.a.). Apoi, la momentul t = 0,
termorezistenţa se introduce, brusc, în interiorul unui cuptor electric în care s-a rea-
lizat în prealabil, o temperatură constantă.
A E0302 La diverse intervale de timp se citesc valo-
Pt 100
rile rezistenţei şi se trec în tabelul 1.
B Se recomandă ca la început citirile să se
~ facă mai frecvent (2...5sec) iar apoi mai rar.
220V
După atingerea valorii staţionare
Fig. 4 Încercarea termorezistenţelor (R=const.) termorezistenţa se scoate
brusc din cuptor (din nou t=0), şi se notează valorile rezistenţei acesteia într-un tabel identic
cu cel menţionat (în acest caz se va obţine curba de răcire).
Tabelul 1.
t(sec)
R(Ω)
b. Operaţiile se repetă cu termorezistenţa introdusă în teacă protectoare.

2.2.1.3 Prelucrarea şi analiza datelor experimentale

Se reprezintă grafic caracteristicile obţinute R=f(t), se determină modelele mate-
matice dinamice ale termorezistenţelor studiate sub forma funcţiilor de transfer şi se fac
aprecieri în legătură cu rezultatele obţinute.

2.2.2 Termocupluri

Principiul de funcţionare al termocuplurilor se bazează pe fenomenul de apariţie a

unei tensiuni termoelectromotoare (t.t.e.m.) în punctul de sudare a două metale diferite,
(sudura caldă) (fig.5.). Termocuplurile sunt traductoare de tip generator.
Valoarea t.t.e.m. depinde de diferenţa dintre temperatura sudurii calde ( θ c ) şi
temperatura capetelor libere (θ r ), precum şi de natura celor două metale, după relaţia:
(
E = K θc − θr .) (9)
Dacă temperatura capetelor libere, nesudate (cutia de borne) este constantă (în
general se adoptă o valoare standardizată, de ex. 20°C), t.t.e.m. de ordinul milivolţilor sau
zecimilor de milivolţi, depinde numai de valoarea temperaturii θ c la care se află sudura
caldă şi de natura celor două metale. Industria noastră fabrică o mare varietate de termocu-
pluri tehnice care se încadrează în două mari categorii:

5
 Iosif Olah, Lucian Mastacan, Corneliu Lazăr

- termocupluri normale, destinate unor utilizări

Θc Θr normale, fără restricţii de montare şi funcţionare
deosebită;
- termocupluri speciale, destinate unor utilizări
speciale, cu restricţii de montare, exploatare şi
Θm destinaţie. În cadrul acestor două categorii se
fabrică o mare varietate constructivă de termo-
Fig. 5 Termocuplul cupluri, care acoperă un domeniu larg de tempera-
turi cuprinse între 0°C...1400°C. Ele sunt protejate împotriva agenţilor corozivi şi a acţiu-
nilor mecanice cu ajutorul unor teci protectoare. Întrucât termocuplurile sunt stan-dardizate,
ele pot fi conectate la milivoltmetrele fabricate la I.A.E.M.Timişoara sau la
compensatoarele automate fabricate de I.E.A. Bucureşti (E12, E352, E362, E462).
În cadrul buclelor de reglare automate, termocuplurile se folosesc împreună cu
adaptoarele ELT 160 sau ELT 162, prevăzute cu blocuri de gamă corespunzătoare (H71,
H76 etc.), care furnizează la ieşirea lor semnale unificate de 2...10mA c.c.
În prezent se fabrică şi adaptorul AT2F-16 (vezi lucrarea 2, paragraful 6.1).
În anexa 2.3 sunt prezentate tabele cu variaţia tensiunilor termoelectromotoare cu
temperatura pentru câteva tipuri de termocupluri industriale.

2.2.2.1 Chestiuni de studiat.

- Construcţia termocuplurilor şi a tecilor protectoare;
- Răspunsul termocuplurilor, cu şi fără teacă protectoare, la variaţii în treaptă a
temperaturilor măsurate.

2.2.2.2 Modul de lucru.

Se realizează montajul din fig.6, co-
nectând bornele "+" şi "-" ale termo-
E0302
cuplului fără teacă la bornele cores-
punzătoare ale multimetrului numeric
~ E0 302. În continuare se procedează ca
220V la 2.2.1.2 a şi2.2.1.2 b, iar datele se trec
Fig. 6 Încercarea termocuplului în tabelul 2.
Tabelul 2.
t(sec)
E(mV)
Această încercare se poate efectua şi cu ajutorul înregistratorului X-Y (Endim),
prin conectarea bornelor "+" şi "-" ale termocuplului la intrările corespunzătoare ale
inscriptorului.

2.2.2.3 Prelucrarea şi analiza datelor obţinute

Se reprezintă grafic caracteristicile dinamice E = f(t) se determină funcţiile de transfer ale
termocuplelor cu şi fără teacă protectoare studiate şi se fac aprecieri privind comportarea
dinamică a acestora.

6
 ESCA – Identificarea experimentală a proceselor

2.3 Baterii de încălzire

Asemenea instalaţii sunt utilizate în domeniul instalaţiilor de climatizare, în

domeniul instalaţiilor de uscare şi termofixare a diverselor materiale etc. În primul caz,
instalaţiile de încălzire denumite şi baterii de încălzire (BI), constituie o parte esenţială a
instalaţiilor de climatizare în care are loc tratarea aerului (încălzirea sau cedarea de căldură,
umidificarea, uscarea, curăţirea etc) ca agent termic (fig. 7). Tratarea aerului are loc în
diverse sectoare ale instalaţiei. Sectorul unei instalaţii este delimitat de locul de măsurare
(canal sau cameră) şi de locul de execuţie (robinetul de reglare cu trei căi RR-3).
Schema de principiu a unei instalaţii de încălzire cuprinde: bateria de încălzire BI,
comandată prin intermediul unui robinet de reglare cu trei căi distribuitor (RR-3),
ventilatorul de introducere a aerului V, canalul sau camera în care se reglează temperatura.
Mărimea de execuţie Qm este debitul de agent termic (abur, ulei, apă caldă,
energie electrică etc.) care prin intermediul BI şi ventilatorului V asigură introducerea
aerului tratat şi la parametrii doriţi în canalul sau camera respectivă. Avîndu-se în vedere
particularităţile constructive ale unor astfel de instalaţii automatizate (conducte de lungimi
diferite care leagă între ele diverse părţi ale instalaţiei, schimbătoare de căldură, camere cu
volume foarte variate etc.), comportările dinamice în procesul de transport de căldură pot fi
foarte diferite, dar în general sunt caracterizate prin existenţa unui timp mort Tm (timp de
transport al fluxului de masă de aer cald) destul de mare şi o constantă de timp de întârziere
T 1.

Fig. 7 Instalaţie de tratare a aerului Fig. 8 Diverse comportări dinamice

Câteva exemple de comportări dinamice ale unor instalaţii de încălzire sunt redate
în fig. 8, modelul matematic (MM) al acestor comportări fiind de forma:

K − Tms
G (s) = e
1 + T1s (10)

7
 Iosif Olah, Lucian Mastacan, Corneliu Lazăr

Parametrii caracteristici K, Tm, şi T1 au o mare importanţă asupra posibilităţilor de

reglare automată a unor asemenea obiecte reglate.
Astfel, de exemplu, dacă între BI şi încăperea climatizată există un canal lung, care
determină un timp de transport Tm mare, atunci la apariţia unei abateri a mărimii reglate
faţă de cea prescrisă, regulatorul determină modificarea poziţiei organului de execuţie, dar,
datorită constantelor de timp mari şi a timpului mort important, mărimea reglată începe să
varieze cu întârziere.
Ca urmare eroarea persistă iar organul de execuţie determină modificarea continuă a
mărimii de execuţie (creştere sau scădere). Această modificare continuă duce la creşterea
sau scăderea continuă a valorii parametrului reglat, valoare ce poate depăşi la un moment
dat limitele tehnologic admisibile. Rezultă că reglarea nu numai că nu este eficientă, dar
este şi neutilizabilă. Pentru preîntâmpinarea unor asemenea situaţii se recomandă ca, în
vederea reducerii timpului mort, schimbătorul de căldură să fie plasat cât mai aproape de
camera climatizată, dimensiunile geometrice ale instalaţiei să fie corect alese, capacitatea de
acumulare, respectiv suprafeţele schimbătorului de căldură să fie alese în aşa fel încât
raportul Tm/T1 să nu fie prea mare etc. În cadrul instalaţiilor de încălzire a aerului, utilizate
în domeniul termofixării ţesăturilor (numite şi rame de termofixare), tempera-turile la care
se lucrează variază între 500C...2500C, iar energia termică se obţine prin arderea unui
combustibil (amestec aer-gaz) sau de la abur. Primele sunt cel mai frecvent utilizate.
O asemenea instalaţie cuprinde obişnuit mai multe câmpuri în care se cere reglarea
temperaturii, în conformitate cu reţeta tehnologică de termofixare a culorilor, de uscare etc.,
materialul umed introdus deplasându-se cu o anumită viteză constantă (fig. 9).
În fig. 10 se prezintă
secţiunea printr-un
câmp de termofixare,
evidenţiindu-se părţi-
le componente prin-
cipale ale unor ase-
menea instalaţii:
Fig. 9 Rama de termofixare - camera de ardere 1;
ventilatoarele de introducere a aerului 2; conductele de transport a aerului cald 3; zona de
termofixare 4; materialul tratat 5 ; buclele de reglare 6 şi 7.
În scopul asigurării unei anumite temperaturi, cu repartiţie uniformă în zona de
termofixare se folosesc două traductoare TE/1 şi TE/11 şi două bucle de reglare.
O buclă acţionează asupra temperaturii gazelor arse, prin intermediul regulatorului
TC/2, servomotorului TZ/3 şi ventilelor de reglare TV/4, iar cealaltă buclă acţionează
asupra distribuirii aerului cald prin intermediul regulatorului TC/21, servomotorului TZ/31
şi clapetei TX/5. Instalaţiile prezentate mai sus se încadrează de fapt în categoria
schimbătoarelor de căldură, acestea fiind aparate care au drept scop transferul de căldură de
la un fluid la altul în procesul de încălzire, răcire, fierbere, condensare sau alte procese
termice în care sunt prezente două sau mai multe fluide cu temperaturi diferite.
După principiul de funcţionare, schimbătoarele de căldură pot fi:

8
 ESCA – Identificarea experimentală a proceselor

- cu amestec, când procesul de transfer de căldură se realizează prin contactul direct şi

amestecul intim al fluidului cald şi rece.
Identificarea teoretică şi calcului schimbătoarelor de căldură se bazează pe:
- ecuaţia de bilanţ termic:
Q
Q1 = Q 2 + Q p = 2
ηr (11)
- ecuaţia de transmitere a căldurii:
Q = K S S∆θ med = K l L∆θ med (12)
unde:
Q1 şi Q2 sunt fluxul de căldură cedat de agentul cald, respectiv fluxul de căldură primit de
agentul rece (W);
Qp - pierderile de căldură în mediul ambiant (W);
ηr - coeficientul de reţinere a căldurii în aparat;
Q - sarcina termică a aparatului de schimb de căldură, (W); de regulă Q = Q2;
S - suprafaţa de schimb de căldură (m2);
L - lungimea totală a ţevilor schimbătoarelor de căldură (la aparate tubulare) (m);
Ks, Kl - coeficientul global de schimb de căldură raportat la suprafaţa de încălzire
(W/m2 0C), respectiv la lungimea ţevilor la aparatele tubulare (W/m 0C);
∆θ med - diferenţa medie de temperatură a agenţilor termici (0C); ∆θ med = θ1 − θ2 ;
θ , θ - temperatura medie a agentului cald şi respectiv rece, ( 0C).
1 2
Coeficienţii de schimb de căldură se calculează pe baza unor relaţii, în funcţie de
tipul aparatului şi deci de tipul transmisiei căldurii. În expresiile acestora apar o serie de
constante dimensionale, de materiale etc., a căror valori nu pot fi exact cunoscute ceea ce
face ca identificarea teoretică să nu fie exactă.
Mai mult, în timpul funcţionării unor asemenea aparate, datorită depunerilor,
coeficienţii globali de schimb de căldură îşi modifică sensibil valoarea.
Acestea sunt şi motivele pentru care, în vederea identificării schimbătoarelor de
căldură, se recurge la experimentări.

2.3.1 Chestiuni de studiat

În laborator se va recurge la identificarea experimentală a unei instalaţii de încălzire
a aerului într-un canal.
Încălzirea aerului se realizează cu o baterie de încălzire electrică (1), iar introduce-
rea aerului în canal se realizează cu ajutorul unui ventilator (2), (fig. 11).
Bateria de încălzire (1) este constituită dintr-o cameră în care este montată o
rezistenţă electrică de cca. 2000 W. Refularea ventilatorului este conectată direct la bateria
de încălzire prin intermediul unui difuzor (5), iar canalul de evacuare (3) prin intermediul
unui confuzor (6). Canalul şi gura de refulare au secţiune dreptunghiulară, gura de refulare
fiind prevăzută cu clapetă (7) de obturare a secţiunii de trecere. În canal se poate monta o
termorezistenţă dublă, de tip Pt 100, care se poate introduce în unul din locaşu-

9
 Iosif Olah, Lucian Mastacan, Corneliu Lazăr

rile 4 prevăzute în acest scop. O secţiune a termorezistenţei este utilizată în circuitul de

măsurare- înregistrare, iar cealaltă secţiune în circuitul de reglare.
Schema electrică principială a instalaţiei din laborator rezultă tot din fig. 11, care
pune în evidenţă instalaţia tehnologică propriu-zisă (IT) şi elementul de execuţie (EE).
Mărimea de execuţie este valoarea medie Im a curentului prin elementul de încălzire
EI. Aceasta se realizează prin intermediul unui element de execuţie EE compus dintr-un
servomotor asincron bifazat (SMAB), reductor de viteză (Rv), potenţiometru cali-
brat (P) excitat cu o
tensiune continuă,
dispozitiv de co-
mandă pe grilă
(DCG) realizat cu
generator de tensi-
une liniar variabilă,
două tiristoare lega-
te antiparalel (T1 şi
T2) şi comutatoare
aflate pe panoul
frontal al instalaţiei.

Fig. 11 Instalaţie de încălzire a aerului

2.3.2. Modul de lucru.

1. Se identifică instalaţia prezentată la pct. 2.3.1, cu ajutorul schemei electrice

detaliate de pe panoul de automatizare (vezi şi lucrarea 11, fig. 15);
2. Se asigură alimentările tuturor aparatelor folosite (IT, înregistrator, EE, etc.);
3. Se prescrie valoarea dorită a mărimii de execuţie, prin poziţionarea corespun-
zătoare a organului de execuţie;
4. Se pune sub tensiune circuitul de forţă;
5. Se aplică variaţia în treaptă a mărimii de execuţie prin aplicarea impulsurilor de
comandă pe grilele tiristoarelor;
6. Se înregistrează răspunsul procesului la acest semnal de probă (folosind înregis-
tratorul ELR-46 şi calculatorul PC în regim de achiziţie de date utilizînd mediul de
programe LabVIEW).
7. Operaţiile se repetă pentru diverse valori ale semnalului de probă, pentru cele
două viteze ale vantilatorului, pentru diverse poziţii ale traductorului şi clapetei 7.

2.3.3 Prelucrarea datelor obţinute

Se analizează şi apoi se prelucrează datele exeprimental obţinute în vederea
precizării caracteristicilor statice şi dinamice ale instalaţiei studiate (pe baza bibliografiei
recomandate, respectiv a anexei 1).

10
 ESCA – Identificarea experimentală a proceselor

Se fac apoi precizări în legătură cu rezultatele obţinute.

Caracteristicile funcţionale deduse vor fi folosite în cadrul altor lucrări şi în vederea
acordării regulatoarelor la proces, în bucle de reglare în care bateria de încălzire se va
utiliza ca obiect reglat.

2.4 Cuptoare electrice

În laborator se vor identifica experimental un cuptor electric cu rezistenţă şi un

cuptor electric cu radiaţii infraroşii.
Studiul oricărui sistem automat presupune cunoaşterea caracteristicilor func-
ţionale, statice şi dinamice, a proceselor automatizate.
Determinarea acestor caracteristici se realizează prin operaţia numită identificare
care poate fi teoretică şi /sau experimentală.
Sub o formă uzuală, rezultatele identificării se exprimă prin precizarea modelului
matematic (MM) al obiectului identificat. Identificarea teoretică este de cele mai multe ori
greu de realizat. În cazul cuptoarelor electrice din laborator, în modelele matematice
teoretice ale acestora sub forma ecuaţiei (7), pentru transferul de căldură intervin următorii
coeficienţi: α conv 1 , α rad1 , λ , α conv 2 , α rad 2 . Valorile acestor coeficienţii: sunt constante de
material şi variază într-o gamă largă. Nu putem deci folosi modelul matematic determinat
teoretic deoarece nu cunoaştem exact valorile coeficienţilor care intervin în relaţie.
Metoda uzuală folosită pentru determinarea caracteristicilor funcţionale ale
cuptoarelor este cea a identificării experimentale.
Cuptorul poate fi considerat un element liniar, deci comportarea lui în regim
tranzitoriu este descrisă de o ecuaţie diferenţială liniară (cu coeficienţi independenţi de
timp). Procesele de încălzire din cuptor sunt procese aperiodice lente, acestea putând fi
considerate elemente de ordinul II supraamortizate.
În afară de inerţia răspunsului măsurată prin constantele de timp, ele sunt
caracterizate printr-un timp de transport, denumit timp mort (Tm). Timpul mort reprezintă
intervalul de timp în care mărimea de ieşire practic nu variază deşi mărimea de execuţie
Xm(t) şi-a modificat valoarea. Cuptoarele sunt deci elemente inerţiale, cu timp mort, de
ordinul II cu ecuaţia:

d 2θ( t ) dθ( t )
T1T2 + (T1 + T2 ) + θ( t ) = Kc X m ( t − Tm )
dt 2 dt (13)
unde:
T2,T1sunt constantele de timp ale cuptorului;
Kc este factorul de amplificare al cuptorului.
Variind mărimea Xm în treaptă, obţinem răspunsul indicial h(t) al cuptorului
studiat. Prin metode cunoscute se deduce din răspunsul indicial modelul matematic al
cuptorului identificat, model care poate fi exprimat sub forma unei ecuaţii diferenţiale
liniare cu coeficienţi constanţi sau printr-o funcţie de transfer.

11
 Iosif Olah, Lucian Mastacan, Corneliu Lazăr

2.4.1 Chestiuni de studiat

- Construcţia şi funcţionarea cuptorului electric cu rezistenţă şi a cuptorului electric
cu radiaţii infraroşii.
- Transferul de căldură (de la sursa de căldură în spaţiul de lucru), pentru cuptorul
electric cu rezistenţă şi pentru cuptorul electric cu radiaţii infraroşii, conform explicaţiilor
din paragraful 2.1.

2.4.2 Modul de lucru

Pentru identificarea cuptoarelor electrice din laborator se realizează montajul din
figura 12:
Uc
ATR CUPTOR ELT- - ELR
8 162+ + 46
PT100
- PC
+
Fig. 12 Schema de identificare a cuptoarelor electrice
Cuptorul cu rezistenţă poate fi alimentat cu tensiuni constante Uc în gama
(20...100)V c.a., iar cuptorul cu radiaţii infraroşii cu tensiunii constante Uc în gama
(50...220)Vc.a.
Aceste tensiuni se obţin de la autotransformatorul ATR-8. Pentru înregistrarea
regimului tranzitoriu de variaţie a mărimii de ieşire (temperatura din cuptor) se foloseşte o
termorezistenţă de tip Pt100, un adaptor ELT 162, un aparat înregistrator ELR 46 şi un
calculator PC în regim de achiziţie de date.
Aplicând la intrarea cuptorului studiat semnale treaptă Uc în gama menţionată, se
obţin răspunsurile sub forma unor diagrame la înregistratorul ELR 46 sau la calculatorul PC
sub mediul de programare LabVIEW. Din datele experimentale obţinute se deduc
caracteristicile statice şi modelele matematice pentru cuptoarele electrice studiate.

2.5 Amplidina

Amplidina este o maşină electrică amplificatoare de curent continuu cu câmp

transversal. Schema unei amplidine este dată în fig. 13

12
 ESCA – Identificarea experimentală a proceselor

Amplidina are la periferia colec-

d
torului două perechi de perii pentru o
i3
φ K pereche de poli, cele două perechi de
k A Rr perii fiind decalate între ele cu o
2
B φ
D
2 jumătate de pas polar. De obicei ma-
2 n 2 B1 e3 şina se execută bipolară, polii fiind
φ D
q' 3 q 1 segmentaţi în câte doi semipoli
i
2 A1 pentru a asigura zone de comutaţie
ambelor perechi de perii. Indusul
maşinii este obişnuit ca la orice
C
maşină de curent continuu.
2 Amplidina are o înfăşurare de
φ Ex u excitaţie (comandă) (Ex) şi o
1 1
i1
d' C înfăşurare de compensare (K), dispu-
1
să concentric cu înfăşurarea de
Fig. 13 Amplidina
excitaţie şi lucrând în acelaşi sens.
Axele de simetrie ale amplidinei care trec prin mijloacele zonelor neutre dintre
semipoli se numesc axa longitudinală (dd'), care coincide cu axa înfăşurării de excitaţie şi
de compensare şi axa transversală (qq'). Aceste axe sunt normale între ele la maşina
bipolară. În fiecare axă se află câte o pereche de perii, periile longitudinale A1-A2 şi periile
transversale B1-B2.
Pentru simplificarea schemelor de reglaj, pentru înbunătăţirea comutaţiei periilor şi
pentru mărimea amplificării, amplidina mai poate fi prevăzută cu o serie de bobinaje cum
ar fi: bobinaje de comandă suplimentare, bobinaje de comutaţie şi de reacţie în axa
longitudinală şi axa transversală, aceste bobinaje nefiind reprezentate în figura 13.
Principiul de funcţionare al amplidinei este descris în continuare.
Bobinajul de excitaţie (Ex) (numit şi bobinaj de comandă), lucrând în axa longi-
tudinală şi fiind parcurs de curentul de excitaţie (comandă) i1, produce fluxul de comandă
φ1 îndreptat după axa longitudinală dd'.
Datorită rotirii indusului pe seama unei maşini auxiliare, acest flux longitudinal
induce între periile transversale B1-B2 o tensiune elecrtomotoare de rotaţie e2. Deoarece
periile transversale B1-B2 sunt legate în scurtcircuit, sub acţiunea tensiunii electromotoare
e2 va lua naştere un curent i2 în circuitul transversal al indusului, respectiv un flux
transversal φ2. Prin rotirea indusului acest flux transversal induce între periile longitudi-nale
A1-A2 o tensiune electromotoare de rotaţie e3.
Amplidina reprezintă deci două maşini montate în cascadă, contopite în acceaşi
maşină şi formând două etaje de amplificare.
Dacă se închide circuitul periilor longitudinale A1-A2 pe o sarcină, din cauza
apariţiei curentului i3, apare un flux longitudinal φ3 opus fluxului de comandă φ1.
Pentru înlăturarea acestui fenomen nedorit amplidina este prevăzută cu un bobi-naj
de compensare K parcurs de curentul de sarcină i3. Se obţine un flux longitudinal φk de
acelaşi sens cu fluxul de comandă φ1.

13
 Iosif Olah, Lucian Mastacan, Corneliu Lazăr

Pentru ajustarea gradului de compensare la valoarea dorită se leagă în paralel cu

înfăşurarea de compensare o rezistenţă de reglaj Rr.
Funcţia de transfer a amplidinei pentru funcţionarea în gol este :
K1K2
G( s) =
(1 + sT1)(1 + sT2 ) (14)
relaţie în care K1 şi K2 sunt factori de amplificare ai tensiunii pentru primul, respectiv al
doilea etaj de amplificare, iar T1 şi T2 sunt constantele de timp pentru primul, respectiv al
doilea etaj de amplificare. În funcţia de transfer (14) se neglijează efectul reacţiei indusului
din axa periilor transversale qq'.
Reacţia indusului din axa transversală este echivalentă cu o reacţie negativă de la
ieşirea etajului secund la intrarea primului etaj cu un factor de reacţie:
α
KR =
K 1K 2 (15)
unde α este un coeficent ce ţine seama de efectul demagnetizant al spirelor în scurtcircuit
ale indusului aflate în faza de comutaţie, cu valori cuprinse în intervalul (3,5...7).
Luând în considerare şi reacţia indusului schema bloc a amplidinei este dată în
figura 14. Pe baza schemei bloc din figura 14, funcţia de transfer a amplidinei este descrisă
de relaţia (16).
U
1 + K1 K2 E3
- 1+sT 1 1+sT 2

α
K1 K 2
Fig. 14 Schema bloc a amplidinei

K 1K 2
G( s) = 2
( )
T1T2 s + T1 + T2 s + 1 + α
(16)
Relaţia (16) poate fi scrisă sub forma:

KA
G( s) =
T1T2 2 T1 + T2 ( )
s + s+1
1+ α 1+ α (17)

K1 K 2
unde K A = este factorul de amplificare în tensiune al amplidinei.
1+ α

14
 ESCA – Identificarea experimentală a proceselor

Se observă că factorul de amplificare în tensiune al amplidinei scade odată cu

creşterea gradului de reacţie al indusului.
În schemele de automatizare amplidina este folosită ca amplificator de curent
continuu cu două etaje, având puteri nominale de ieşire de 0,4...40KW, necesitând o putere
de intrare de 0,1...1W.
Amplidina având trei până la şase infăşurări de comandă distincte, permite însu-
marea directă a mai multor comenzi, fără un dispozitiv de însumare separat.
În practică amplidina este utilizată în acţionarea electrică a maşinilor unelte, în
acţionări electrice din industria metalurgică etc.

2.5.1 Chestiuni de studiat

- Construcţia amplidinei şi principiul de funcţionare al acesteia.

- Studiul comportării statice şi dinamice.

2.5.2 Modul de lucru

Amplidina, ca maşină electrică amplificatoare, primeşte puterea mecanică de la un

motor primar de c.c. sau c.a. Amplidina din laborator este antrenată de un motor de c.c., iar
conexiunile se vor realiza după montajul din fig. 15. În serie cu indusul motorului M se
introduce o rezistenţă de pornire R de 30Ω şi un ampermetru de 5A.
Se precizează că tensiunea nominală a motorului M, cât şi a amplidinei este de
110V c.c. Tensiunea de comandă (excitaţie) a amplidinei, Uex A= (0 ÷30)V, se obţine de la
o sursă stabilizată de c.c.
Caracteristica statică Us = f(Uex A) se trasează pe baza indicaţiei voltmetrelor V1
şi V2, montate în circuitul de comandă, respectiv de sarcină a amplidinei.
Caracteristica dinamică a amplidinei, variaţia tensiunii de sarcină Us la
modificarea în treaptă a tensiunii de excitaţie Uex A= ct, se obţine cu ajutorul unui sistem
de achiziţie şi de prezentare a datelor, realizat prin intermediul mediului de programare
LabVIEW, utilizând un calculator PC prevăzut cu o placă de achiziţie standard de tip
LabPC+

15
 Iosif Olah, Lucian Mastacan, Corneliu Lazăr

+ U -

K
A2 Rr

ExM B1 V2
B2 Us

M A1

A
R

Ex A V1 UexA

Fig. 15 Montaj pentru studiul amplidinei

2.5.3 Prelucrarea şi analiza datelor obţinute

Pe baza datelor obţinute se trasează caracteristica statică şi se deduce modelul

matematic al amplidinei. (vezi Anexa 1).

Bibliografie

1. Olah I., Ţiţariu I., Automatizări. Îndrumar de laborator., Tipar Rotaprint, I.P.Iaşi, 1978.
2. Penescu C., ş.a., Identificarea experimentală a proceselor automatizate. Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1971.
3. Ştefănescu D., ş.a., Transfer de căldură şi masă. Teorie şi aplicaţii. Ed. did. şi ped.,
Bucureşti, 1983.
4. Rudakov V.V., Maşini electrice amplificatoare în sistemele automate. Ed. Tenhică,
Bucureşti, 1963.
5. Zamfirescu P., Automatizarea cuptoarelor industriale. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1971.
6. *** Cataloage Retrom S.A. Paşcani. Termorezistenţe; Termocupluri;.
7. *** Catalog S.C. CAOM Paşcani. Termorezistenţe

16