TEMA:

Piaţa valutară internaţională

OBIECTIV:

Cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a pieţelor valutare

internaţionale

TIMP DE ASIMILARE: 8 ore

UNITAŢI DE STUDIU:

1. Sfera pieţelor valutare şi participanţii

2. Operaţiunile pe pieţele valutare

3. Pieţele futures de devize

4. Pieţele opţiunilor de devize

1
 1. Sfera pieţelor valutare şi participanţii

Pieţele valutare reprezintă centrele sau locurile în care se confruntă cererea şi oferta de
valută şi se stabileşte cursul de schimb. Piaţa valutară este formată din băncile şi casele de
schimb care sunt autorizate să vândă şi să cumpere valută.
Pieţele valutare au mărimi diferite în funcţie de operaţiile pe care le realizează şi de
localităţile în care sunt amplasate. Principalele pieţe valutare funcţionează la Londra, New
York, Tokyo, Frankfurt, Paris, Zurich.
Pieţele valutare mijlocesc accesul persoanelor juridice şi fizice la valuta necesară
schimburilor economice internaţionale, deplasării în străinătate, oferă deţinătorilor de valută
cadrul de piaţă pentru a fi vândută, iar din confruntarea cererii şi a ofertei de valută rezultă
cursul de schimb.
Pe pieţele valutare participă băncile comerciale, curtierii, băncile centrale, societăţile
comerciale care realizează operaţii de comerţ exterior1.
Băncile comerciale intervin pe piaţa valutară sub forma vânzărilor şi cumpărărilor de
valută pentru contul propriu sau pentru contul clienţilor, intermediază operaţiunile de
transformare a valutelor, realizează operaţii de arbitraj şi speculative în vederea obţinerii unor
câştiguri. Băncile comerciale pot îndeplini rolul de MARKET MAKER, de formator de piaţă şi
de susţinere a lichidităţii pieţei.
Curtierii de schimb sunt intermediari care centralizează ordinele de cumpărare şi
vânzare, asigură executarea lor conform cerinţelor clienţilor şi furnizează informaţii asupra
evoluţiei cursurilor de schimb.
Primirea şi transmiterea ordinelor de vânzare şi cumpărare de valută, precum şi
practicarea unor operaţii speculative reprezintă activitatea de Front-office din schimbul valutar.
Back office reflectă activităţile de realizare a contractelor negociate şi gestionarea rezultatelor
schimbului de valută2.

Fig. 1 Participanţii pe piaţa valutară

Băncile centrale intervin pe piaţa valutară în vederea limitării fluctuaţiei cursului, a

protejării monedei naţionale precum şi pentru satisfacerea unor ordine ale clienţilor. Banca
centrală reglementează organizarea şi supraveghează funcţionarea pieţei valutare.
Societăţile comerciale care realizează importuri şi exporturi adresează ordine de
cumpărare şi vânzare de valută prin intermediarii de pe piaţa valutară sau bănci.
Tehnica de stabilire a cursului de pe piaţa valutară este cunoscută sub denumirea de
COTAŢIE. Pe pieţele valutare se practică două variante ale cotaţiei:

1
Yves Simon, Techniques Financieres Internationale, Economica, Paris, 1993, p. 10-12
2
Vezi Phillippe d’Arvisent, Thiery Showb, Finances Internationalles, Hachette Superieure, Paris, 1990, p. 21

2
 • Cotarea directă (incertă, nesigură) prin care se reflectă suma variabilă în monedă
naţională ce trebuie plătită pentru obţinerea unei unităţi sau a 100 unităţi monetare
străine;
• Cotarea indirectă (certă) exprimă suma variabilă în monedă străină ce se plăteşte
pentru obţinerea unei unităţi monetare naţionale.
• Evoluţia operaţiilor de pe pieţele valutare a fost determinată de anumiţi factori:
• extinderea şi diversificarea relaţiilor internaţionale care s-au reflectat în multiplicarea
fluxurilor de valută şi în creşterea cerinţelor de conversie prin intermediul pieţelor
valutare;
• tendinţele de liberalizare a politicilor valutare, eliminarea restricţiilor valutare şi
promovarea convertibilităţii;
• generalizarea cursurilor flotante a necesitat diversificarea operaţiunilor speculative şi
recurgerea la tehnici specifice de preîntâmpinare sau atenuare a efectelor riscurilor din
schimburile economice internaţionale;
• amplificarea mişcărilor de capital a impulsionat operaţiile valutare provenite din
plasamente, schimburi şi repatrierea capitalurilor;
• perfecţionarea tehnicilor şi a modalităţilor de efectuare a plăţilor internaţionale;
• intervenţiile băncilor centrale sub forma vânzărilor şi a cumpărărilor de valută în
vederea influenţării cursului de schimb;
• îmbunătăţirea serviciilor bancare de gestiune a sumelor în valută ale clienţilor.

2. Operaţiunile pe pieţele valutare

Pe pieţele valutare se efectuează operaţii la vedere, operaţii la termen, operaţiuni de

arbitraj, speculative şi de acoperire la termen.
a) Operaţiile la vedere (piaţa la vedere „marche spot”) constau în cumpărarea sau
vânzarea de sume în valută cu cedarea imediată sau la cel mult 48 ore a valutei. Cursul la care
se realizează operaţiile cu valută este expresia raportului dintre ordinele de cumpărare şi vânzare
de valută adresate de participanţii pe piaţă. În cazul în care sporesc ordinele de cumpărare se
majorează cursul valutei, iar dacă ordinele de vânzare sunt mai mari scade cursul. Raportul de
schimb al valutei la vedere este determinat şi de alte operaţii ce se efectuează pe piaţa valutară.
Cursul valutei se formează şi sub influenţa operaţiilor de pe alte pieţe valutare.
Cursul de pe piaţa la vedere rezultă din confruntarea cererii şi a ofertei de valută, a
influenţelor exercitate de alte operaţiuni efectuate pe piaţă şi în funcţie de operaţiile valutare de
pe alte pieţe valutare. Tranzacţiile cu valută la vedere se realizează la cursul „SPOT”.
Pe piaţa valutară la vedere se stabilesc cursuri pentru operaţiunile de cumpărare şi
cursuri pentru operaţiunile de vânzare. Diferenţa între cursul de vânzare şi cursul de cumpărare
al unei valute pe piaţa la vedere este cunoscută sub denumirea de SPREAD.
Spread care exprimă diferenţa dintre cursurile de vânzare şi cursurile de cumpărare se
poate exprima în formă procentuală astfel:
Spread = (curs de vânzare – curs de cumpărare)/ curs de vânzare x 100
b) Operaţiile la termen (piaţa la termen, forward market) reflectă tranzacţiile de
cumpărare sau vânzare de valută ce se realizează pe baza predării sumelor la un termen viitor şi
la un curs determinat. În general cursul la termen ar trebui să fie mai mare decât cursul la vedere
(CT > CV) deoarece la cursul la vedere se adaugă dobânda la valută pe un termen. Cursul la

3
termen al unei valute este mai bun decât cursul la vedere plus dobânda în cazul în care se
prevede o apreciere. Diferenţa dintre cursul la termen şi cursul la vedere plus dobânda la o
valută este cunoscută sub denumirea de „AGIO”. În situaţia în care se întrevede o depreciere a
valutei, cursul la termen poate fi mai slab decât cursul la vedere şi dobânda, diferenţa este
denumită „DISAGIO VALUTAR” sau se apreciază că valuta cotează disagio la termen.
Diferenţialul valutar reflectă deosebirile între cursurile la termen şi cursurile la vedere.
Cursul operaţiilor la termen de pe piaţa valutară depinde de cursul „SPOT” (CV), de
diferenţa de dobândă la valute (Db) şi de termenul de negociere (Nz).
CV  Db  Nz
Fwd =
360  100

Cotarea report şi deport

În cazul în care cursul monedei străine exprimat în moneda naţională este mai ridicat la
termen decât cursul la vedere se înregistrează un REPORT sau se apreciază că moneda cotează
PREMIUM. Reportul asupra unei valute reflectă dobânda mai mică de pe piaţa monetară din
ţara emitentă faţă de dobânda de pe pieţele monetare străine.
Curs la termen (CVT) = Curs la vedere (CV) + Report (R)
CVT = CV + R
Dacă cursul monedei străine reflectat în monedă naţională la termen este mai scăzut
decât cursul la vedere se înregistrează un DEPORT sau moneda cotează DISCONT. Deportul
unei valute exprimă diferenţa de dobândă în plus pe piaţa monetară a valutei respective faţă de
dobânda de pe pieţele monetare străine.
Curs la termen (CVT)= Curs la vedere (CV)- Deport (D)
CVT= CV- D
Diferenţele în procente ale reportului şi deportului se calculează în funcţie de cursul la
termen şi cursul la vedere.
Curs la termen − Curs la vedere 360  100

Curs la vedere t
Cursul la termen se poate determina pornind de la cursurile la vedere (cumpărare,
vânzare) şi ţinând seama de diferenţele de rată a dobânzii la valute. În cazul în care valuta „A”
înregistrează o rată a dobânzii mai ridicată decât valuta „B”, valuta „A” va fi cotată în deport în
raport cu valuta „B” sau invers valuta „B” va fi în report faţă de valuta „A”.
Pe piaţa la termen valutele cotează la termen de 1 lună, 3 luni, 6 luni şi 1 an. Cotaţiile la
termen se reflectă prin intermediul punctelor. Cursul la termen se poate menţiona direct sau prin
punctele de report sau deport de la cursul la vedere.
Tranzacţiile de valută la termen influenţează asupra operaţiilor din comerţul
internaţional astfel3:

Curs la termen > Curs la termen <

Curs la vedere Curs la vedere
Importatorii care plătesc în valută Pierdere Câştig
Exportatorii care încasează sume în valută Câştig Pierdere

Importatorii care urmează să plătească sume în valută sunt avantajaţi dacă cursul la
termen va fi mai mic decât cursul la vedere şi înregistrează pierderi dacă moneda cotează mai
bine la termen decât la vedere. Exportatorii care încasează sume în valută înregistrează diferenţe
favorabile, dacă cursul la termen este mai bun decât cel la vedere şi pierderi în situaţia în care
moneda cotează mai slab la termen decât la vedere.

3
Phillippe d’Arvisent, Thierry Schowb, Op. cit., p. 61

4
 c) Operaţiile de arbitraj valutar
Arbitrajul valutar reprezintă o operaţie care constă în vânzarea şi cumpărarea de valută,
uneori simultan pe pieţele valutare în vederea protejării împotriva fluctuaţiei cursurilor valutare
precum şi pentru obţinerea unor câştiguri. Operaţiile de arbitraj valutar asigură câştiguri din
diferenţele de curs la aceeaşi valută pe o piaţă la două momente diferite din diferenţele de curs a
unei valute pe două pieţe diferite şi din diferenţele de curs între două valute şi două pieţe diferite.
Arbitrajul valutar poate fi direct şi la termen. Arbitrajul valutar direct constă din
vânzarea unei sume în valută pe piaţa pe care cotează mai bine şi cumpărarea în acelaşi timp a
unei sume în aceeaşi valută pe piaţa pe care cotează mai slab. De exemplu, dacă într-o zi o
valută A cotează la Zurich la 1,50 în unitatea monetară B şi în aceeaşi zi la bursa din New York
cursul este de 1,45 în unităţi monetare B, o bancă poate să ordone corespondentului din New
York să cumpere un milion în valută A pentru care plăteşte 1.450.000 în unităţi monetare B iar
corespondentului de la bursa din Zurich îi cere să vândă un milion în valută A pentru care
primeşte 1.500.000 unităţi în monedă B (la raportul 1 A = 1,50 B). Prin operaţia de arbitraj
valutar banca a câştigat 50.000 unităţi monetare B.
Arbitrajul valutar la termen se deosebeşte în funcţie de pieţele pe care se realizează
tranzacţiile cu valută de către bănci. Arbitrajul la termen pe o singură piaţă urmăreşte obţinerea
unui câştig din diferenţa de curs al valutei pe aceeaşi piaţă la două momente diferite. Arbitrajul
la termen pe două pieţe urmăreşte valorificarea diferenţelor la cursul la termen al unei valute de
pe două pieţe.
Arbitrajul valutar combinat cu arbitrajul dobânzilor presupune să se compare diferenţele
de curs valutar cu diferenţele de dobândă la un plasament egal de capital pe cele două pieţe.
Operaţiunea de arbitraj valutar devine avantajoasă în măsura în care diferenţa de curs de la
valută este mai mare decât diferenţa de dobândă.
Arbitrajul valutar realizat de către bănci contribuie la echilibrarea cererii şi a ofertei de
valută pe piaţă, la exercitarea unei influenţe asupra cursului valutar, la protejarea sumelor în
valută deţine de clienţi la bănci şi la obţinerea unor câştiguri din diferenţele de curs.
Poziţia deschisă a unei bănci care efectuează operaţiuni de schimb valutar reflectă suma
netă disponibilă într-o anumită valută pe o perioadă de timp. Suma în valută este „deschisă la
risc” datorită faptului că valoarea ei în alte valute se modifică în funcţie de evoluţia cursurilor de
schimb. Dacă un client depune o sumă în dolari SUA la o bancă franceză şi cere să i se
plătească peste o lună în franci francezi, banca se înscrie cu o poziţie „deschisă” în dolari SUA
până la convertirea în franci francezi. Banca poate să obţină câştig dacă va creşte cursul
dolarului SUA şi va înregistra o pierdere la o scădere a cursului.
d) Operaţiile speculative
Speculaţia valutară reprezintă intervenţia unui operator pe piaţa valutară în vederea
realizării unui câştig din diferenţele de curs ale valutelor.
Speculaţia activă la vedere se practică în cazul în care valuta „X” se află în depreciere.
Operatorul împrumută o sumă în valuta „X” la o anumită scadenţă. Suma împrumutată în valuta
„X” o foloseşte pentru cumpărarea unei sume echivalente în valuta „Y” care este mai stabilă. La
termenul de rambursare a împrumutului în valuta „X” operatorul vinde suma în valuta „Y”
pentru care obţine o sumă mai mare în valuta „X”, rambursează împrumutul şi rămâne cu o
diferenţă.
Speculaţia activă la termen se realizează pentru a beneficia de diferenţele dintre cursul
la termen şi cursul la vedere. Dacă se estimează faptul că la un anumit termen cursul valutei „X”
faţă de valuta „Y” va fi mai bun decât cursul la vedere, operatorul cumpără o sumă în valuta
„X” la termen în schimbul unei sume în valuta „Y”. La termen, operatorul vinde suma în valuta
„X” pentru care obţine o sumă mai mare în valuta „Y”.

5
 Speculaţia pasivă la vedere sau la termen se practică pe pieţele valutare în vederea
prevenirii şi gestionării efectelor negative ale riscului valutar. Dacă un importator are de achitat
o sumă în valuta „X” peste 3 luni şi se estimează o apreciere, acesta cumpără la termen suma în
valuta „X” pentru care plăteşte o sumă în valuta „Y” la un curs mai avantajos.
e) Operaţiile Swap reprezintă îmbinarea a două operaţiuni valutare simultane şi opuse,
una de vânzare şi alta de cumpărare la două scadenţe diferite.
f) Operaţii speciale de acoperire – hedging valutar
Operaţiile speciale de acoperire la termen pe piaţa valutară sunt cunoscute şi sub
denumirea de hedging valutar. Exportatorul care estimează că valuta în care se exprimă
creanţele de export din contractul comercial internaţional îşi va modifica puterea de cumpărare,
încheie o tranzacţie cu o bancă comercială prin care cumpără la termen o sumă într-o altă valută
decât cea în care se exprimă contractul comercial, dar egală cu valoarea acestuia. Prin
operaţiunea specială de acoperire la termen exportatorul are certitudinea că suma în valută pe
care o va încasa de la importator după primirea şi recepţionarea mărfurilor este egală cu suma
necesară achitării obligaţiei valutare contractate la termen.
Operaţiunea de hedging îi permite operatorului să-şi procure o sumă într-o altă valută
echivalentă cu suma pe care o încasează din creanţele de export la scadenţă. Operaţiunea de
hedging protejează exportatorii împotriva efectelor negative ale cursului de schimb în cazul în
care nu au prevăzut în contracte clauze de atenuare a riscului valutar.

Intervenţia Băncii Centrale pe piaţa valutară

Banca centrală intervine pe piaţa valutară, fie sub forma cumpărărilor şi vânzărilor de
valută în vederea protejării cursului monedei naţionale, fie prin executarea unor ordine ale
administraţiei centrale, ale băncilor centrale străine sau organismelor financiare internaţionale.
Banca centrală influenţează indirect operaţiile de pe piaţa valutară prin intermediul taxei
scontului care are efecte asupra intrărilor şi ieşirilor de valută.
În cazul în care banca centrală completează oferta de valută insuficientă sau influenţează
cererea, realizează o intervenţie directă. Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară se poate
produce la orice curs şi în orice moment sau poate fi limitată la o anumită perioadă de timp sau
la un nivel de curs.
Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară se realizează pe seama rezervelor valutare, a
operaţiilor SWAP, a împrumuturilor pe termen scurt de la alte bănci centrale.
Operaţia SWAP reprezintă înţelegeri între băncile centrale sau între bănci centrale şi
Banca Reglementelor Internaţionale prin care părţile se angajează ca în anumite situaţii să
împrumute o sumă în moneda naţională pe termen scurt pentru intervenţie pe piaţa valutară.

3. Pieţele futures de devize

Pieţele contractelor la termen (futures) şi pieţele opţiunilor de devize sunt cunoscute sub
denumirea de pieţe derivate, deoarece intervenţiile şi cursul se formează în funcţie de operaţiile
de pe pieţele valutare la vedere şi la termen.
Dezvoltarea schimburilor comerciale, instabilitatea cursurilor valutare, nevoile de
valută, perfecţionarea tehnicilor de negociere de pe pieţele valutare, accentuarea riscului valutar
au determinat apariţia şi evoluţia operaţiilor pe pieţele derivate.
Pieţele contractelor la termen şi pieţele opţiunilor de devize au diversificat accesul la
surse de finanţare, au oferit mecanisme de protecţie împotriva riscului valutar şi obţinerea unor
câştiguri din intervenţiile realizate.

6
 a) Formarea pieţelor la termen de devize sau „devizele futures” au fost lansate în anul
19724 în cadrul departamentului International Money Market (IMM) din cadrul pieţei
Chicago Mercantile Exchenge (CME). Contractele la termen de devize se mai negociază pe
următoarele pieţe: la Philadelphia în cadrul Philadelphia Board of Trade (PBOT), la Londra
pe London International Financial Exchange (LIFFE), la New York în New York Futures
Exchange (NYFE), la Tokyo pe Tokyo International Financial Exchange (TIFE), la
Singapore în Singapore International Monetary Exchange (SIMEX), la Sidney pe Sidney
Future Exchange (SFE) precum şi pe pieţele din Elveţia, Germania, Franţa, Australia, Italia,
Danemarca, Canada, Suedia, Olanda, Luxemburg, Belgia, Spania şi Portugalia.
Pe pieţele contractelor la termen de devize (futures) participă: băncile şi instituţiile care
utilizează contractele „futures” în operaţiunile lor; firmele de curtaj care acţionează în numele
clienţilor; brokerii care participă în nume propriu sau pentru clienţi; cumpărătorii şi vânzătorii
de contracte „futures”; speculanţii care operează cu orizonturi apropiate şi termene scurte.
b) Trăsăturile contractelor la termen de devize
Contractele la termen de devize exprimă angajamentul de a preda sau de a primi o
anumită sumă într-o valută la o dată menţionată şi la un preţ stabilit în momentul încheierii şi se
deosebesc prin:
• Contractele de pe această piaţă au o mărime standardizată (lire sterline 62.500, dolari
canadieni 100.000, mărci germane 125.000);
• Pe pieţele contractelor la termen de devize se negociază şi încheie contracte la
scadenţe fixe: martie, iunie, septembrie, decembrie pentru durate de doi ani, ceea ce
înseamnă cotaţii la opt termene;
• Devizele care se negociază pe pieţele contractelor la termen sunt dolarul SUA, euro,
yenul japonez, lira sterlină, francul elveţian, dolarul canadian şi dolarul australian;
• Fluctuaţia minimă a valorii contractului este cuprinsă între 10-12,5 dolari americani
pe contract;
• Contractele la termen în devize de pe această piaţă nu presupun livrarea efectivă a
valutei, deoarece la scadenţă se realizează operaţiuni inverse în vederea protejării
împotriva riscului valutar şi a obţinerii unui câştig.
Preţul contractelor la termen în devize se formează în corelaţie cu raportul de schimb de
pe piaţa valutară la vedere. Diferenţa dintre cursul valutar „Spot” şi cursul de pe piaţa
contractelor la termen de devize este cunoscută sub denumirea de „bază”.
Baza = Cursul Spot - Cursul „Futures”

Fig. 2 Evoluţia cursului devizelor futures

4
Vezi: Josette Peyrard, Les marches de changes, Operations et couverture, Vuibert Gestion, Paris, 1995, p. 83

7
 În cazul în care cursul de pe piaţa la vedere este mai mare decât cursul de pe piaţa
contractelor la termen în devize, baza are o valoare pozitivă. Diferenţa dintre cursul de pe piaţa
la vedere şi cursul de pe piaţa contractelor la termen (baza) tinde către zero pe măsură ce se
apropie scadenţa contractului.
Baza de echilibru (BE) depinde de cursul de pe piaţa valutară la vedere (CVs), de
dobânda de pe piaţa eurodolarilor (IUSD) de dobânda de pe pieţele valutelor (IV) şi de perioada
de timp (T).
T
BE = CVs (IUSD − IV )
360

c) Operaţiile pe pieţele contractelor la termen de devize

Participanţii de pe pieţele contractelor la termen de devize adresează ordine de
cumpărare sau de vânzare de valută la anumite termene prin intermediul brokerilor sau
curtierilor agreaţi de organismele de supraveghere a burselor. Brokerii sau curtierii negociază
tranzacţiile de vânzare sau cumpărare în numele clienţilor şi conform ordinelor primite. La
scadenţă se determină efectele operaţiunilor de pe piaţă şi se reglează diferenţele prin
intermediul camerelor de compensaţie.

Fig. 3 Participanţii pe piaţa contractelor futures de devize

Ordinele de cumpărare sau de vânzare de valută pe pieţele contractelor la termen se pot
formula în două variante:
• ordinul la curs limită, conform căruia clientul îi menţionează brokerului un curs
la care se va executa operaţia, dacă se înregistrează un anumit nivel pe piaţă;
• ordinul la preţul pieţei.
Cotaţiile de pe pieţele contractelor la termen de devize se realizează prin licitaţii din care
rezultă cursurile de deschidere, cursurile cele mai ridicate, cursurile cele mai scăzute şi
cursurile de închidere. Diferenţa din revânzarea contractului la scadenţă la un anumit
curs se poate determina diferit:
• pornind de la numărul de contracte (n), ţinând seama de cursurile de la scadenţă
(Cs) şi cele cotate (Cc) şi de valoarea standardizată a contractului în valuta respectivă
(Vs), ∆c= n(Cs- Cc)Vs
• dacă se ţine seama de numărul de contracte (n), de punctele care reflectă
diferenţele de curs (p), de limită minimă a fluctuaţiei valorii contractului în
valuta respectivă (fm):  c = n  p  fm .
În vederea participării pe piaţa contractelor la termen de devize operatorii depun o
garanţie iniţială care depinde de valoarea contractului, de volatilitatea valutei precum şi garanţii
suplimentare în funcţie de evoluţia cursurilor de pe piaţă.

8
 Camerele de compensaţie au misiunea să regleze raporturile dintre participanţii la
contractele de pe această piaţă, respectiv să calculeze diferenţele ce rezultă din intervenţiile
efectuate.
Părţile la contractele la termen de devize îşi încheie poziţiile iniţiale la scadenţa
contractului prin poziţii inverse. La termen cumpărătorii de contracte de pe această piaţă le
revând, iar vânzătorii de contracte răscumpăra valoarea acestora.

4. Pieţele opţiunilor de devize

a) Sferă, forme, participanţi pe pieţele opţiunilor de devize

Pieţele opţiunilor de devize realizează operaţii importante pentru derularea schimburilor
comerciale şi a cooperării internaţionale.
Pieţe ale opţiunilor de devize funcţionează în SUA, Japonia, Marea Britanie, Singapore,
Elveţia, Germania, Franţa, Canada, Australia, Danemarca, Suedia, Belgia, Luxemburg, Italia,
Spania, Olanda, Portugalia.
Pieţele opţiunilor de devize sunt formate din următoarele componente5:
• piaţa „en detail” la care participă clienţii care cumpără sau vând contracte de
opţiuni pentru a se proteja de efectele riscurilor din relaţiile economice internaţionale;
• piaţa „en gross” la care acţionează băncile comerciale şi băncile de investiţii
care urmăresc întărirea poziţiilor clienţilor şi preluarea unor poziţii speculative;
Contractele de opţiuni de devize se mai diferenţiază după modul de negociere astfel:
• contracte de opţiuni negociate pe pieţele interbancare care se deosebesc prin
faptul că se schimbă pe bază de înţelegere între bănci şi întreprinderi;
• contracte de opţiuni standardizate care se negociază pe pieţe şi diferenţele se
decontează prin camerele de compensaţie.
Opţiunile europene se pot exercita la scadenţă, iar opţiunile americane asigură dreptul de
exercitare pe durata valabilităţii contractului.
Pe pieţele opţiunilor de devize participă exportatori, importatori, investitori, arbitragişti,
bănci şi speculatori.
Pieţele opţiunilor de devize reflectă tranzacţiile de vânzare şi cumpărare a contractelor
standardizate dintre diferiţi participanţi.
b) Trăsăturile contractelor pe opţiuni de devize6
Contractul de opţiuni de devize exprimă un raport între două părţi prin care se asigură
dreptul de opţiune de cumpărare sau de vânzare a unei sume în devize la un preţ determinat şi la
o anumită scadenţă.
• cumpărătorul unei opţiuni dobândeşte dreptul de a cumpăra suma în valută la scadenţă
la un anumit curs precum şi dreptul de a renunţa la tranzacţie;
• vânzătorul unei opţiuni are dreptul de a vinde suma în valută la scadenţă la un anumit
curs sau să renunţe la vânzare;
• valoarea contractului de opţiuni diferă în funcţie de pieţele pe care se negociază
opţiunile de devize;

5
Josette Peyrard, Les marches de changes, Operations et couvertoure, Vuibert Gestion, Paris, 1995, p. 102
6
Yves Simon, Techniques Financiéres Internationales, Economica, Paris, 1993, p. 57

9
 • devizele ce se vând sau cumpără pe pieţele opţiunilor sunt reprezentate de valutele ce
se negociază pe pieţele valutare la vedere şi la termen;
• preţul exerciţiului sau cursul la care se vând sau cumpără devizele se stabileşte de cele
două părţi ale contractului de opţiune;
• preţul opţiunii denumit „prima” reprezintă sumă ce se plăteşte de cumpărător
vânzătorului pentru dreptul renunţării la opţiune;
• durata unei opţiuni este limitată prin contract, devizele fiind cotate după data
exerciţiului;
• opţiunile pot fi revândute sau răscumpărate şi astfel părţile la contract se pot elibera de
obligaţii sau pot pierde drepturile din contract.
Opţiunea de cumpărare – CALL asigură dreptul cumpărătorului să-şi exercite
opţiunea la scadenţă, respectiv să primească o sumă în valută la un curs determinat sau să
renunţe la cumpărare.
Opţiunea de vânzare – PUT oferă vânzătorului dreptul de a vinde o sumă în valută la o
anumită scadenţă.
Exportatorii care urmează să încaseze sume în valută din exporturi la anumite termene
contractează opţiuni de vânzare pentru a se proteja împotriva riscului valutar. Dacă valuta de
contract a exportatorului se apreciază până la scadenţă, exportatorul renunţă la opţiunea de
vânzare şi vinde valuta din contract la cursul la vedere de pe piaţă. În cazul în care valuta de
contract se depreciază până la scadenţă, exportatorul exercită opţiunea din contract, deoarece
obţine un curs mai bun prin contract decât cel de pe piaţa valutară la vedere.
Importatorii care urmează să plătească sume în valută pentru mărfurile cumpărate
contractează opţiuni de cumpărare pentru a se apăra împotriva riscului valutar. Dacă valuta de
contract se depreciază la termen, importatorul renunţă la opţiunea de cumpărare, deoarece îşi
procură devizele necesare de pe piaţa la vedere la un curs mai avantajos. În cazul în care valuta
de contract se apreciază la scadenţă, importatorul exercită opţiunea de cumpărare, datorită
faptului că îşi procură valuta prin contract la un curs mai bun decât cel de pe piaţa la vedere.
Prima care se plăteşte la contractele de opţiuni de devize este formată din valoarea propiu
zisa a unei opţiuni de devize şi valoarea perioadei. Valoarea propiu zisa a unei opţiuni de devize
reflectă câştigul care se poate obţine dacă opţiunea se exercită imediat.
Valoarea propiu zisa (Via) a unei opţiuni de cumpărare americane rezultă ca diferenţă
între cursul la vedere (CV) şi preţul exerciţiului (PE), deoarece opţiunea se poate exercita în
orice moment până la scadenţă.
Via = CV - PE
Valoarea propiu zisa a unei opţiuni de cumpărare europene (Vie) este egală cu diferenţa
între cursul la termen (CT) şi preţul exerciţiului datorită faptului că opţiunea se exercită la
scadenţă.
Vie = CT - PE
Valoarea propiu zisa a unei opţiuni de vânzare americane se determină prin diferenţa
dintre preţul exerciţiului şi cursul la vedere.
Via = PE - CV
Valoarea intrinsecă a unei opţiuni de vânzare europene reflectă diferenţa dintre preţul
exerciţiului şi cursul la termen.
Vie = PE - CT
Valoarea perioadei care exprimă diferenţa dintre preţul opţiunii (primă) şi valoarea
intrinsecă depinde de următorii factori: durata rămasă până la scadenţă, deoarece pe măsura

10
apropierii de termen, valoarea perioadei se diminuează; diferenţele între ratele dobânzii la
valute; valabilitatea cursului valutei.
Operaţiile de cumpărare sau de vânzare de pe pieţele opţiunilor de devize generează
unele efecte pozitive sau negative participanţilor.
Contractarea unei opţiuni de cumpărare asigură obţinerea unui câştig dacă cursul
valutei la vedere depăşeşte preţul de exerciţiu. Câştigul rezultă ca diferenţă între cursul la
vedere, preţul de exerciţiu şi primă.

Fig. 4 Contractarea unei opţiuni de cumpărare

Cumpărătorul unei opţiuni CALL îşi asumă un risc de pierdere care se limitează la
primă sau obţine profit dacă cursul valutei depăşeşte punctul critic.
Profit = Curs la vedere – (Preţ de exerciţiu + Prima)
Vânzarea unei opţiuni de cumpărare poate să asigure un câştig limitat la valoarea
primei sau o pierdere în funcţie de evoluţia cursului valutar.

Fig. 5 Vânzarea unei opţiuni de cumpărare

Vânzătorul unei opţiuni de cumpărare poate să înregistreze pierdere dacă cursul valutei
coboară sub punctul critic.
Cumpărarea unei opţiuni de vânzare poate să asigure câştig în cazul în care preţul
exerciţiului este mai mare decât cursul la vedere şi prima.

11
 Fig. 6 Cumpărarea unei opţiuni „PUT”

Profit = Preţ de exerciţiu – (Curs la vedere + Prima)

Cumpărătorul opţiunii „PUT” riscă să piardă prima pe care o plăteşte, dar poate să
câştige dacă cursul valutei depăşeşte punctul critic.
Vânzarea unei opţiuni „PUT” permite obţinerea unui câştig reprezentat de primă sau
asumarea unui risc de pierdere în funcţie de evoluţia cursului valutei.

Fig. 7 Vânzarea unei opţiuni „PUT”

Pierderea care se poate înregistra de către vânzătorul unei opţiuni „PUT” depinde de
raportul dintre cursul de pe piaţă şi preţul exerciţiului.
Pieţele opţiunilor de devize se deosebesc de pieţele la înţelegere prin următoarele:
pieţele standardizate asigură negocierea contractelor la o valoare stabilită, faţă de pieţele la
înţelegere la care valoarea contractului se negociază7; scadenţa pe piaţa opţiunilor este
standardizată faţă de scadenţa negociată pe pieţele la înţelegere; operaţiile cu opţiuni se încheie
pe piaţa standardizată, iar pe pieţele la înţelegere prin intermediul băncilor; participanţii pe piaţa
opţiunilor standardizate sunt membrii bursei, iar pe piaţa la înţelegere participă bănci,
întreprinderi, instituţii financiare.

7
Josette Peyrard, Les marches de changes, Operations et couverture, Vuibert Gestion, Paris, 1995, p. 141

12